William James Si Studiul Eului

William James, psiholog si filozof american născut în 1842, unul din fondatorii psihologiei științifice care a adus și contribuții la studiul Eu-ului, a dat două mari definiții ale ”stimei de sine”, una așa zis ”matematică” și o definiție holistică. James, în capitolul 10 din cartea sa The Priniciple of Psychology spune că stima de sine este raportul unei fracții, și anume raportul dintre succesele obținute și aspirațiile sau scopurile inițiale. Cu alte cuvinte, conform definiției matematice a lui James, stima de sine reflectă rezultatul auto-evaluării performanței în domenii relevante pentru eul sau sinele persoanei. Adică, dacă o persoană care se consideră bună la matematică nu va fi selecționată să participe la Olimpiada de Matematică aceasta va avea o stimă de sine scăzută, însă dacă pentru o persoană performanțele la matematică nu contează, faptul de a nu fi selectată nu are niciun impact asupra stimei de sine sau are un impact minor.

Din perspectiva definiției holistice a lui James, se vorbește despre o stima de sine globală, care este media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile care au relevanță personală, adică stima de sine nu mai este legată de auto-evaluarea pe anumite dimensiuni, ci reflectă o anume raportare generală față de propriul Eu, care poate fi pozitivă, negativă sau echilibrată.

De îndată ce viața devine grea, la aceia mai vulnerabili dintre noi, deficiența în stima de sine duce la o serie de tulburări psihice, de la manifestări depresive și anxioase, până la abuzul de alcool, utilizarea drogurilor în adolescență sau tulburări alimentare. Există multe definiții și descrieri ale stimei de sine, de la cele academice, până la cele populiste, care pun semnul egal între a avea stimă de sine și a fi capabil să spui ce gândești, să faci ce vrei, să insiști în fața dificultăților, să îndrăznești să spui nu sau nu știu, să îți urmezi calea, să fii împăcat cu tine însuți etc. Stima de sine înseamnă ce părere am despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere.

Stima de sine nu are înțeles decât în cadrul relațiilor cu ceilalți, cu alte cuvinte este vorba despre judecata pe care o am despre mine, dar și despre judecata despre mine sub privirea celorlalți. Stima de sine este percepută prin intermediul emoțiilor, al comportamentelor și al gândurilor noastre. Stima de sine este strâns legată de conștiința de sine, cu alte cuvinte cu toții avem stima de sine, ceea ce diferă de la un individ la altul este măsura în care ea este pozitivă sau negativă.

Stima de sine are șase niveluri sau dimensiuni:

Nivelul – înaltă (tendința de a te aprecia, de a fi suficient de sigur pe tine astfel încât să acționezi și să-ți găsești locul printre ceilalți) sau joasă (tendința de a nu fi sigur pe tine, de a te devaloriza, de a nu acționa, de a te prăbuși în fața eșecurilor). O persoană cu un nivel înalt al stimei de sine vorbește pozitiv despre sine, acceptă complimentele fără jenă, perseverează în acțiunile sale sau renunță fără să se simtă vinovată, are așteptări ajustate la valoarea sa, nici prea mult, nici prea puțin.

Stabilitatea – este un foarte bun indiciu al calității stimei de sine și se identifică după felul în care ne bucurăm de rezultate sau ne întristăm în fața eșecurilor, dar fără să derapăm. Totodată o persoană cu o stimă de sine stabilă are un comportament și un discurs constante, indiferent de mediu sau de împrejurări, cu alte cuvinte rămâne ea însăși.

Armonia – ține de a avea stimă de sine în variate domenii ale vieții, adică să nu fie investită într-un domeniu limitat al vieții personale, cum ar fi cariera profesională sau menținerea unei înfățișări atractive. O persoană cu o stimă de sine armonioasă are o mulțime de interese, după capacitatea de a se repara într-un domeniu dacă a eșuat în altul, după capacitatea de a nu se lăsa copleșită de amărăciune în cazul unor eșecuri repetate.

Autonomia – stima de sine depinde atât de factori externi (succesul financia de exemplu), dar și de factori interni (dobândirea unor valori, practicarea virtuților) care îi conferă mai multă rezistență și soliditate, deoarece aceste validări interne ne fac să depindem mai puțin de validările mediului. O persoană cu o autonomie ridicată a stimei de sine nu se lasă condusă de presiunile sociale cu privire la ceea ce trebuie să aibă, sa facă sau cum trebuie să arate ca să fie stimată de ceilalți. Totodată capacitatea de a suporta respingerea sau dezaprobarea în termeni de sprijin social este tot un parametru al autonomiei stimei de sine.

Costul – unele persoane depun un efort considerabil pentru a-și proteja sau a promova stima de sine, cum ar fi negarea realității, fuga, evitarea și agresiunea față de ceilalți, strategii disfuncționale care generează stres si sacrifică numeroase domenii ale vieții personale. O stimă de sine ”economă” se identifică după impactul emoțional moderat al evenimentelor de viață minore, după nivelul general scăzut al stresului, după capacitatea de a accepta critica în loc să fugă de ea sau să o anihileze.

Locul central și importanța problemelor legate de stima de sine în viața persoanei – și anume măsura în care acordăm importanță imaginii noastre, opiniei pe care o au ceilalți despre noi și se evidențiază după capacitatea noastră de a asimila eșecurile fără dramatizare, de a ne mulțumi să fim apreciați, fără să ne dorim să fim aplaudați în public.

La creșterea sau scăderea stimei de sine contribuie în primul rând recunoașterea socială urmată de sentimentul de eficiență personală, o stimă de sine corect dimensionată începând cu respectul de sine, care se învață prin acceptarea de sine. ”Cea mai importantă caracteristică a persoanelor cu o bună stimă de sine este că sunt capabili să își tolereze și să își accepte imperefecțiunile, deoarece construit și au integrat o bună imagine globală de sine..” (Christophe Andre ”Imperfecți, liberi și fericiți”, p.90). Acceptarea înseamnă să spui DA situației existente, să accepți că problema există, că ai o problemă, altfel spus să accepți că ești imperfect, fără să te simți vinovat sau jalnic. Acceptarea nu înseamnă a tolera sau a aproba comportamente, situații, atitudini nepotrivite, condamnabile, ci înseamnă abordarea lor cu atitudinea potrivită, aceea care ne conferă mai multă forță și luciditate în vederea schimbării.