Violenta Si Agresivitate

Introducere

Viața individuală, ca și cea comunitară sunt într-o măsură foarte mare influențate de societate, astfel încât individul poartă pecetea modelelor socio-culturale cărora el le aparține. Prin aceste modele, mai mult sau mai puțin interiorizate de individ, el se adaptează cerințelor societății.

Dar, așa cum societatea prin intermediul sistemului de valori ale modelului socio-cultural contribuie la formarea și menținerea personalității umane în limitele unor tipare specifice, în egală măsură omul – prin acțiunile, deciziile și conduitele sale – poate influența societatea.

Modelele socio-culturale oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a căror personalitate este în formare. Comportamentul copiilor, stilul lor de a reacționa, de a se bucura sau întrista, de a se înfricoșa sau nu, de a spera sau nu, toate acestea sunt, în primul rând, un reflex al modurilor de comportare și gândire întâlnit în familie. De asemenea, sentimentul securizării psiho-afective cu efecte nebănuite la nivelul formării personalității lor este alimentat de familie, oricât de precară ar fi această. Apoi, imaginea de sine este un reflex al imaginii pe care și-o formează în grupurile comunitare.

În acest sens un rol deosebit revine familiei care reprezintă primul mediu social de contact al copilului și, totodată, primul model de cultură și educație. Ori, astăzi a crescut foarte mult numărul familiilor dezorganizate, pierind modelele sociale, culturale și morale pozitive, primând – ca atare – cele negative, adoptându-se, în final, agresivitatea ca formă de adaptare.

În prezent apar familii cu un singur părinte, divorțurile cunosc o frecvență uluitoare, iar situațiile în care un copil devine “obiect de partaj” nu sunt puține la număr. Timpul petrecut de părinți cu copilul este tot mai scăzut, făcând ca acesta din urmă să devină tot mai singur și să caute surse de comunicare afectivă în afara nucleului parental. La acestea se adaugă statutul social și profesional al familiei, amenințarea pierderii slujbelor, ceea ce conduce la diminuarea pragului de toleranță la frustrare.

Modelele socio-comportamentale pozitive și negative devin tot mai greu de descifrat, sunt tot mai numeroase, iar judecățile valorice ale adulților de autoritate sunt tot mai divergente. Ca urmare, copiii se află în situația de neputință opțională și acțională, putând dezvolta conduita unui complex de neputință caracterizat prin lipsă de încredere în forțele proprii și agresivitate ca formă de adaptare .

La vârsta școlarității mici se însușesc cele mai multe comportamente adaptative. Prin natura sa, școlaritatea mică este legată de personalitatea în formare. Acum echilibrele emoționale și psihice, în general, sunt fragile, acum se constituie clișee, patternuri comportamentale persistente în timp și transferabile ulterior în diverse activități.

Pe baza experiențelor sociale acumulate în această perioadă se formează :

invarianți comportamentali ;

patternuri de răspuns cu statut de nuclee adaptative bune sau rele;

se formează moduri evaluative privind lumea înconjurătoare ;

repere de identificare personală în plan social.

Toate acestea se concretizează în tablouri comportamentale cu specificitate individuală.

Menționăm și faptul că agresivitatea este o problemă de o importanță socială deosebită, întrucât ea stă la baza comportamentelor violente de tipul crimelor, acțiunilor teroriste, etc., toate acestea putând fi prevenite prin intervenții terapeutice realizate încă de timpuriu, mai precis, încă din momentul sesizării primelor manifestări agresive.

Capitolul 1

Aspecte general – teoretice

Dezvoltarea psihologică a copilului între 7 și 11 ani

Perioada de vârstă între 7 și 11 ani este considerată de mulți autori a treia copilărie sau perioada școlară mică. Este cosiderată a fi o perioadă distinctă a copilăriei, un fel de sfârșit al copilăriei în care sunt încă prezente particularități ale etapei anterioare dar și prin apariția unei atitudini mai mature fața de lume și fața de sarcini, un debut primar al pubertății

În această perioadă se dezvoltă caracteristici importante și se înregistreză progrese în activitatea psihică. Un rol important îl are școala, iar învățarea devine tipul fundamental de activitate pentru copilul de această vârstă

Prin natura sa, școlaritatea mică este legată de personalitatea în formare. Acum echilibrele emoționale și psihice, în general, sunt fragile, acum se constituie clișee, patternuri comportamentale persistente în timp și transferabile ulterior în diverse activități.

Pe baza experiențelor sociale acumulate în această perioadă se formează :

– invarianți comportamentali ;

– patternuri de răspuns cu statut de nuclee adaptative bune sau rele;

– moduri evaluative privind lumea înconjurătoare ;

– repere de identificare personală în plan social.

Toate acestea se concretizează în tablouri comportamentale cu specificitate individuală.

Modele și teorii ale dezvoltării psihice

Perioada de vârstă cuprinsă între 7 și 11 ani corespunde, pentru psihanaliști, cu ,,perioada latentă”. Această fază este marcată de declinul conflictului oedipian, a cărui rezoluție psihică permite identificarea sexuală și structurarea psihică, în special cea a ,,supra-eu-lui”. Copilul atras mai întâi de părintele de sex opus, se simte vinovat și agresiv față de părintele de același sex, considerându-l rivalul său. Energia impulsională care era acaparată de anxietatea născută din dilema sa se găsește astfel eliberată și poate fi utilizată în alte scopuri., în special în activitatea școlară. De asemenea, sunt strâns legate perturbările dezvoltării afective, tulburările de identificare și tulburările de învățare.

După modelul lui J. Piaget, acesta este stadiul operațiilor concrete. El se caracterizează prin mobilitate crescută a structurilor mintale care permite copilului luarea în considerare a diversității punctelor de vedere. Acest fapt se datorează cristalizării operațiilor mintale, care au stat la baza achiziției reversibilității . Copilul poate concepe de acum că fiecărei acțiuni îi corespunde o acțiune inversă care permite revenirea la starea anterioară. Este perioada de trecere de la gândirea de tip funcțional la cea de tip categorial.

Caracteristica acestui stadiu este aceea că operațiile mintale rămân dependente și limitate de conținutul pe care îl pot prelucra, de materialul concret. De aici și caracterul de categorial –concret al acestei vârste.

Conform teoriei dezvoltării psihosociale ale lui Erick Erickson, această perioadă corespunde cu nevoia de a produce, a construi lucruri. Criza este determinată de opoziția dintre această nevoie și sentimentul de inferioritate sau credința de incapacitate. Criza își găsește rezolvarea prin intermediul relațiilor legate în mediul școlar.

Intrarea la școală reprezintă un pas enorm pentru cei mai mulți copii. În această perioadă crește influența învățatorului și a colegilor și descrește influența părinților. Este etapa în care copiii doresc să construiască lucruri. Reușita în ceea ce fac aduce un sentiment de încredere în forțele proprii și eșecul ajută la construirea unei imagini de sine negative, un sentiment de inadecvare și incapacitate, care poate determina comportamentul ulterior de învățare.

Este important în aceasta etapă să se ofere copiilor o activitate constructivă și să se limiteze comparațiile între cei buni și cei slabi la învățătură, în ceea ce privește activitatea școlară a copilului.

Caracterizare psihologică

În general dezvoltarea psihologică a copilului se include ca notă esențială, definitorie a însăși noțiunilor de “copil” și “copilărie”: “copilul este ființa umană în dezvoltare spre statutul de personalitate”, iar “copilăria este perioada de vârsta în interiorul căreia se realizează cele mai profunde și importante procese de dezvoltare a organizării psihocomportamentale a omului”.

J. Piaget încadrează școlaritatea mică în stadiul operațiilor concrete (situat între 7 și 12 ani). Acesta se caracterizează prin apariția grupărilor operaționale care permit conceptualizări și coordonări de concepte. Structurile operatorii, luate în sine, sunt abstracte și definesc o logică calitativă (a ordinii și claselor), dar conținutul lor rămâne în bună măsură concret, deoarece se desfășoară asupra obiectelor și relațiilor concrete dintre ele.

Din perspectiva stadialității, perioada școlară mică (6/7 – 10/11 ani) prezintă următoarele încadrări:

stadiul dezvoltării psihosociale – în acest stadiu este foarte important să oferim copiilor o activitate constructivă, limitând comparațiile între cei buni și cei “răi”;

stadiul dezvoltării cognitive, caracterizat prin operații concrete ale gândirii și începutul operațiilor formale;

stadiul gândirii morale: tranziție de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării, de la preconvențional la convențional. Acum are loc perceperea regulilor drept înțelegeri mutuale, dar, pe de altă parte, supunerea la regulile “oficiale” se face din respect pentru autorități sau pentru impresionarea celorlalți.

Caracteristici fizice Din punctul de vedere al dezvoltării bio-fizice, această etapă este caracterizată printr-o temperare a procesului de creștere care se va accentua ulterior în perioada pubertății când se va înregistra un salt în creștere.

În această perioadă continuă procesul de osificare, dentiția provizorie începând să fie înlocuită de cea permanentă. Osificarea este mai intensă la nivelul toracelui și al coloanei vertebrale. Crește volumul masei musculare și implicit forța musculară. Se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Continuă procesele de creștere și maturizare de la nivelul sistemului nervos. Regiunile senzoriale ce se dezvoltă și se maturizează sunt: cea care controlează sensibilitatea tactilă, urmată de vedere și apoi zona senzorială auditivă. Sporește îndemânarea și agilitatea și se conturează caracterul ambidextru, ca apoi să se precizeze din ce în ce mai exact lateralitatea stângă sau dreaptă.

Deși se observă importante achiziții fizice, școlarul mic obosește ușor, este neândemânatic față de sarcinile școlare, urmând ca pe parcurs rezistența sa să crească și îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă.

Caracteristici psihice Această perioadă de trecere este acompaniată de procese de maturizare la care se adaugă premise psihice interne. Transformările psihice se fac lent și constituie fundamentul pentru evoluția ulterioară a copilului.

Este perioada concretizată în abandonarea unor interese manifestate pregnant în etapa preșcolară ca jocul, desenul și modelajul. El este acum mai atent favorizând astfel activitățile de concentrare. Este mai exigent față de tot ce întreprinde și face. Judecă, se interesează de sensul logic al situațiilor problematice în care este pus.

Copilul la 7 ani începe să cunoască ceasul, anotimpurile, lunile anului. Este foarte intuitiv și receptiv, deschis la fenomene de cultură.

După 9 ani copilul se află într-o fază de expansiune și extraversie. Este o perioadă de intensă lărgire a orizontului mental, de curiozitate a copilului față de tot felul de probleme, fața de ceea ce vorbesc adulții între ei, față de obiceiuri și curiozități din alte culturi. Începe să fie interesat de cărțile de acțiune palpitante. La această vârstă, deși jocul își pierde din importanță, acesta este încă activ, îndeosebi pe linia respectării regulilor jocului în colectiv. Un fenomen central și de organizare a conduitei în colectiv a copilului devine regula. Astfel el își dezvoltă spiritul de echipă și se conștientizează ideea de cinste și obligativitate.

Ca expresie a acestei etape este tendința spre colecționare. Copilului îi place să facă schimburi, să compare colecția sa cu a altora. Este preferată colecționarea timbrelor.

După 8 ani este mai sbertății când se va înregistra un salt în creștere.

În această perioadă continuă procesul de osificare, dentiția provizorie începând să fie înlocuită de cea permanentă. Osificarea este mai intensă la nivelul toracelui și al coloanei vertebrale. Crește volumul masei musculare și implicit forța musculară. Se dezvoltă musculatura fină a degetelor mâinilor. Continuă procesele de creștere și maturizare de la nivelul sistemului nervos. Regiunile senzoriale ce se dezvoltă și se maturizează sunt: cea care controlează sensibilitatea tactilă, urmată de vedere și apoi zona senzorială auditivă. Sporește îndemânarea și agilitatea și se conturează caracterul ambidextru, ca apoi să se precizeze din ce în ce mai exact lateralitatea stângă sau dreaptă.

Deși se observă importante achiziții fizice, școlarul mic obosește ușor, este neândemânatic față de sarcinile școlare, urmând ca pe parcurs rezistența sa să crească și îndemânarea să devină din ce în ce mai evidentă.

Caracteristici psihice Această perioadă de trecere este acompaniată de procese de maturizare la care se adaugă premise psihice interne. Transformările psihice se fac lent și constituie fundamentul pentru evoluția ulterioară a copilului.

Este perioada concretizată în abandonarea unor interese manifestate pregnant în etapa preșcolară ca jocul, desenul și modelajul. El este acum mai atent favorizând astfel activitățile de concentrare. Este mai exigent față de tot ce întreprinde și face. Judecă, se interesează de sensul logic al situațiilor problematice în care este pus.

Copilul la 7 ani începe să cunoască ceasul, anotimpurile, lunile anului. Este foarte intuitiv și receptiv, deschis la fenomene de cultură.

După 9 ani copilul se află într-o fază de expansiune și extraversie. Este o perioadă de intensă lărgire a orizontului mental, de curiozitate a copilului față de tot felul de probleme, fața de ceea ce vorbesc adulții între ei, față de obiceiuri și curiozități din alte culturi. Începe să fie interesat de cărțile de acțiune palpitante. La această vârstă, deși jocul își pierde din importanță, acesta este încă activ, îndeosebi pe linia respectării regulilor jocului în colectiv. Un fenomen central și de organizare a conduitei în colectiv a copilului devine regula. Astfel el își dezvoltă spiritul de echipă și se conștientizează ideea de cinste și obligativitate.

Ca expresie a acestei etape este tendința spre colecționare. Copilului îi place să facă schimburi, să compare colecția sa cu a altora. Este preferată colecționarea timbrelor.

După 8 ani este mai sensibil la educația socială. Acest fapt denotă că adaptarea a depășit o altă etapă tensională în care domină echilibrul și o mai pregnantă stăpânire de sine.

După vârsta de 9 ani are loc un puseu de creștere ce apare la majoritatea fetelor și începe la o parte din băieți. Dismorfismul sexual devine mai activ. Se produce o separație mai evidentă a fetelor de băieți, fetele fiind mai evoluate în ceea ce privește simțul social.

Pe plan afectiv are loc o oarecare detașare spirituală, o anumită independență a copilului depășindu-se astfel caracterul simbiotic al relațiilor cu învățătoarea și întărindu-se atracțiile între copii. El este foarte sensibil la reacțiile mamei de care este mult detașat.

Crește mult spiritul critic, copilul devenind atent la particularitațile de ansamblu ale adulților, făcând în acest sens aprecieri și constatări la adresa acestora.

Spre sfârșitul acestei etape, dezvoltarea intelectuală este evidentă și autoevaluarea capacităților sale este tot mai realistă deoarece spiritul critic realizează un progres continuu.

Caracteristici intelectuale Ca urmare a dezvoltării sistemului nervos, dezvoltarea și maturizarea senzațiilor și percepțiilor continuă. Acuitatea vizuală și analitică ating performanțe spre 9-10 ani. Crește capacitatea de recepționare a sunetelor înalte și de autocontrol al emisiunilor verbale, se perfecționează și manifestă intonația. Crește acuitatea percepției spațiului, se produc generalizări ale direcției spațiale și se formează simțul orientării. Datorită structurării activității școlare în timp, timpul devine un stimul care se impune tot mai mult copilului și îl obligă la orientarea din ce în ce mai precisă.

Sub influența școlii, sunt antrenate și exercitate capacitațile senzoriale perceptive ca instrumente ale cogniției. La dezvoltarea lor contribuie toate formele învațării și mai cu seama cele legate de scris, desen, compunerea care solicită perceperea fină și interpretarea rapidă.

Cu ajutorul învățării, reprezentările suferă modificări esențiale atât în ceea ce privește sfera cât și conținutul. Reprezentarea capătă în aceasta perioadă noi caracteristici.

Orientarea spațială pe foaia de hârtie, decodificarea prin diferențiere a grafemelor, ale scrierii susțin o activitate intelectuală complexă și în același context are loc antrenarea memoriei și a atenției.

O serie de probleme legate de logica spațială, de perceperea mărimii, a proporțiilor literelor sunt implicate în procesul de scris și citit. Un astfel de proces se realizează treptat sub influența percepțiilor vizuale, auditive și kinestezice.

De la 7/8 ani la 10/11 ani gândirea copilului trece în stadiul operațiilor concrete. Copilul dobândește acum: reversibilitatea gândirii, adică poate, prin gândire să anuleze o acțiune, aceasta fiind capacitatea gândirii de a executa aceeași acțiune în două sensuri de parcurs.

Reversibiliatea prin inversiune unde se înlocuiește adunarea cu scăderea, înmulțirea cu împărțirea, analiza cu sinteza, în mod simultan. Aceasta face posibilă înțelegerea conservării sau a invarianței cantității,materiei sau masei.

Reversibilitate prin reciprocitate unde A este egal cu B, precum B este egal cu A.

Copilul invață să clasifice în funcție de mărime, de formă sau culoare. Învață să înserieze, adică să facă grupări în funcție de anumite criterii și va ști să aranjeze un obiect de mărime mijlocie între unul mic și unul mare. Cu toate acestea, pentru că în acest stadiu se dezvoltă operațiile infralogice care se elaborează în același timp cu cele logico-matematice.

Spre 7 ani copilul ajunge la o noțiune operatorie a numărului. Achiziția numărului nu este o învățare verbală ci un progres logic. Apoi asimilează noțiunile de conservare a distanțelor, a materiei, a volumului, a numărului.

Prin dezvoltarea strategiilor de învațare se acumulează informații și se stimulează calitățile gândirii divergente făcându-se progrese în toate palierele cogniției.

În prima clasă copiii utilizează forme de învățare simple bazate în special pe solicitările memoriei. Capacitatea de memorare a copilului abia intrat în școală este fragmentară și se oprește uneori asupra elementelor nesemnificative. Aceste aspecte sunt legate de predominarea analizei, a concretului, a fragmentului perceput. Cu timpul elevul începe să-și cultive în mod activ memoria și procesele ei. Fixarea, păstrarea, recunoașterea și reproducerea.

Un rol important în procesul învățării îl are și motivația. Ea dă consistență procesului. În prima clasă copilul învață sub influența adulților, pentru ca ulterior învățarea să fie impulsionată de elemente din relaționarea copilului cu colegii, percepute ca ambiție, cooperare și compensație. Apoi motive ce impulsionează învățarea în general, dar și motive ce dezvoltă interese pentru învățarea preferențială stimulează interesele copilului și dezvoltarea unor trăsături de voință, de perseverență, de harnicie etc.

Caracteristici afective Afectivitatea copilului de 7 ani, deși relativ dezvoltată, rămâne totuși dominată de atașamentul și afecțiunea față de membrii familiei. La începutul primei clase, elevul mic este încă mult supus la tot felul de tentații, dorințe spontane, dispoziții cu caracter capricios și impetuos.

Cu timpul el va dobândi capacitatea de a trece peste momentele dezagreabile, de oboseală, plictiseală, toate acestea pentru că treptat el se supune regulilor restrictive privind conduite din timpul lecțiilor.

Deși jocul la această vârstă continuă să reprezinte sursa a numeroase stări afective, treptat se modifică motivația activității, locul jocului fiind luat în cea mai mare parte a timpului de procesul învățării.

Eșecurile și succesele în activitatea școlară joacă un rol important, ele au rezonanțe psihologice importante și creează condiția remontării afective. Trăirea succesului are rezonanțe psihologice mai profunde, determinând satisfacție, încredere, optimism, siguranță și o expansiune a sinelui. Pe de altă parte eșecurile au o încărcătură negativă, iar pentru unii copii motiv de evitare a activității în care s-a eșuat. Eșecurile și succesele repetate pot determina adevărate cotituri pentru învățare datorită încărcăturii afective.

La copilul aflat la această vârstă apar sentimente și emoții variate cum sunt acelea ale certitudinii, ale îndoielii intelectuale. Curiozitatea intelectuală se manifestă atât în activitatea școlară cât și independent de ea. Curiozitatea intelectuală lărgește trebuințele culturale ale copilului și îi dau acestuia satisfacții în plan intelectual prin însușirea de cunoștințe.

Uneori sentimentele și emoțiile intelectuale sunt însoțite de sentimente și emoții estetice, care se referă la citirea unei poezii frumoase sau unei povestiri interesante, a desenului artistic.

Dupa vârsta de 9 ani se înregistrează dezvoltări complexe ale acestor sentimente și emoții.

Caracteristicile personalității Activitatea de învățare determină modificări și în planul personalității. La începutul acestei perioade copilul părăsește faza narcisismului pentru a intra puțin câte puțin în lumea cunoașterii. Copilul nu mai este centrat pe sine și devine din ce în ce mai centrat spre exterior. Se remarcă o schimbare a intereselor, trebuințelor, preferințelor și apoi a aptitudinilor ca urmare a descoperirii de către copil a importanței lor pentru obținerea de rezultate cât mai bune în activitate.

Dezvoltarea relațiilor sociale și rezonanțele în structura personalității a noii experiențe ca și îmbogațirea cunostințelor au un rol important pentru evoluția copilului.

În această perioadă se percep mai cu seama rezonanțele comportamentale și afective. Sunt semnificative pentru copil relațiile afective pozitive de acceptare și căldură ale părinților sau dimpotrivă atitudinea de rejecție manifestată prin ostilitate.

Formele relațiilor din familie au efecte asupra dezvoltării personalității copilului în formarea conștiinței de sine a copilului, ca element semnificativ în autoechilibrul persoanei. Toate activitățile copilului la această vârstă au o dublă semnificație:

în desfășurarea și organizarea lor sunt implicați factori ai personalității și capacităților psihice;

succesul, finalitatea și relațiile ce se stabilesc cu ceilalți factori implicați în activitate produc influențe constante de un tip sau altul asupra principalelor componente ale personalității copilului.

Diferitele contacte pe care copilul le are în cadrul școlii, la joacă sau pe stradă îi oferă acestuia ocazia de a veni în contact cu modele diferite de comportament, de comunicare, de strategii de adaptare și posibilitatea de a-și proba propriile abilități și experiențe.

În activitate și în relațiile personale se exersează o serie de trăsături caracteriale pozitive sau negative: corectitudine, cinste, mândrie, curaj, minciună, încăpățânare etc. Copilul înțelege și se raportează la ele atitudinal. Este vârsta la care copilul aderă la grup din nevoia de contact social și contribuie la buna lui funcționare.

Perioada micii școlarități este una de condiționare a dezvoltării caracterului și personalității copilului.

Forma caracterului se manifestă în particularitățile și specificul acțiunilor și faptelor omului. Formarea caracterului depinde în mare măsură de temperament, de dirijarea voluntară a conduitei, care se dobândește și se exprimă prin capacitatea de “a te stăpâni” și prin aceea de “a acționa” în conformitate cu un anumit țel, și de obișnuințe, care constituie un produs automatizat al experienței generale de viață, al educației și al sumării latente a tuturor influențelor și condițiilor ce au acționat activ în trecut și au determinat reacții stereotipice specifice.

În ceea ce privește relația temperament – caracter în perioada școlarității mici are lor un intens proces de mascare a unor aspecte temperamentale. Copiii nestăpâniți, vioi, încep să se stăpânească relativ, iar copiii caracterizați printr-o inerție a activității nervoase superioare, tipul slab în special, suferă permanent solicitări, sunt activați.

Adesea se declanșează o criză care atinge vizibil comportamentul copilului. Deci creșterea este marcată de conflicte ca șui cum ar fi de ales între un tip de activitate vechi și altul nou. Una din cele două activități care se supune legii celeilalte trebuie să se transforme și în continuare, își pierde puterea de a reglementa util comportamentul copilului.

Transformarea copilului în viitorul adult nu urmează, deci, o linie dreaptă, fără bifurcări și fără ocoluri. Principalele orientări la care copilul se supune în mod normal constituie, totuși, o ocazie frecventă de incertitudini și ezitări. Dar câte alte ocazii întâmplătoare nu-l obligă să aleagă între efort sau renunțare! Ele apar din mediul înconjurător, mediu constituit din persoane și din lucruri: mama sa, rudele sale, întâlnirile obișnuite sau neobișnuite, școala – care constituie tot atâtea contacte – , relații și structuri diverse, instituții, prin care el trebuie să se încadreze, de bunăvoie sau nu, în societate.

Este perioada de adaptare socială a copilului, când el învață să se stăpânească, să-și dozeze eforturile, să depășească unele dificultăți legate de temperament și să adopte comportamente adaptate la cei din jur.

Caracteristici ale învățării Una dintre funcțiile importante ale școlii este aceea de a fi factor hotărâtor în formarea de cunostințe pe care la vârstele mici nu și le-ar putea însuși singur, deoarece nici interesele, nici trebuințele sale imediate nu le cer.

Prin urmare învățarea devine tipul fundamental de activitate (Ursula Șchiopu). Aceasta înseamnă că activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată de cunoștințe cuprinse în programele școlii elementare și că, în consecință, copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, etc.

Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt, de asemenea, evidente. Ceea ce începe să se precizeze cu mai mare claritate în această perioadă școlară este diferența dintre stilurile cognitive. Acest concept desemnează tendința de a răspunde varietății sarcinilor și problemelor intelectuale într-un mod particular. Cercetările care vizează stilul cognitiv fac deosebirea între stilul impulsiv față de stilul reflexiv și stilul analitic față de cel tematic.

Realizând o educație instituționalizată și obligatorie, școala egalizează social accesul la cultură; creează virajul de mentalitate spre lumea realului complex (virare ce solicită intens adaptarea); impune modelele ei de viață, precum și modelele sociale de a gândi și acționa; creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, precum și condiția de exprimare verbală și comportamentală a acestuia.

Activitatea de învățare presupune o anumită ordine, structură, caracteristici prin care copilul își va modifica fundamental relațiile cu cei din jurul său.

Încep să se constituie relații complexe, mijlocite de activitatea desfașurată și de participarea copilului la viața colectivă. Este perioada în care se conturează rolul de elev și statutul social legat de randamentul școlar.

Procesul de adaptare se intensifică prin responsabilitățile față de asimilarea cunostințelor prin situația de colaborare și competiție, prin caracterul evident al regulilor implicate în viața școlară și se centrează pe atenția față de un alt adult și nu se mai limitează la părinți.

Învățătorul este pentru copil reprezentantul marii societăți, este cel care reglementează exercitarea regulilor societății și școlii. Tot ele este cel care modelează activitatea intelectuală a copilului și organizează viața școlară impune modelele de a gândi și acționa.

Este o perioadă în care se dezvoltă realismul concepției despre lume și viață, perioada în care acționează modele sociale noi.

Ca formațiune socială, școala se caracterizează prin faptul că organizează un sistem tutelar determinat de culturalizare a copilului și de integrarea lui în societate.

Agresivitatea și comportamentul agresiv

Agresivitatea reprezintă tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendința de a depăși opozițiile întâlnite; tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini și reacții; tendința permanentă de dominare în grupul social sau în comunitate .

1.2.1. Teorii explicative

În legătură cu originea tendințelor agresive, există mai multe teorii.

Teoria impulsului nativ după care agresiunea are la bază un instinct înnăscut, așa cum susține Freud, vorbind de instinctul morții . În ultimele decenii, K. Lorenz, biolog, a făcut cercetări riguroase demonstrând existența, la animale, a unor tendințe de agresiune intraspecii.

Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidențierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existența unor centri în relație cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare și în unele boli mintale , îndeosebi turbare. Prin urmare, pare evidentă existența unor centri ce pot declanșa acte agresive.

La un moment dat, s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcție de numărul de cromozomi : sunt persoane la care există un cromozom y suplimentar care ar predispune la violență și agresivitate. Investigându-se situația acestui cromozom la cei condamnați pentru violențe, s-a găsit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar – comparativ cu populația obișnuită unde procentul acestei anomalii genetice este doar 0,2%. Dar, pe de altă parte, băieții cu cromozom y dublu sunt mult mai înalți și mai viguroși decât cei normali, astfel încât este foarte posibil ca această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor.

Există și agresivitatea malignă, manifestată însă la oamenii bolnavi mintal. E. Fromm stabilește o corelație între această formă de agresivitate și sadism, plăcerea de a lovi, de a cauza suferință, deformare cu originea în tulburările instinctului sexual .

Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali există formațiuni nervoase care pot declanșa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivității pare să depindă foarte mult de condițiile sociale și de educație. Ca atare, în cazurile patologice, stimularea sau ablația anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la ființa umană, amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenții psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv .

Teoria frustrației caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariția unor frustrări (stări de tensiune create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unei persoane). Însă nu orice frustrație duce la agresiuni. În legătură cu acest punct de vedere, Alfred Adler menționa că oamenii având sentimentul unei inferiorități ( nu aud bine, sau nu văd bine, suferă de strabism, sunt mici de statură, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reacționând exagerat la orice contrariere.

Teoria socială a învățării (A. Bandura) susține că agresivitatea se învață ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copiii bătuți de părinții lor sau asistând la acte de violență între părinți, devin și ei bătăuși. Sunt și cazuri când părinții nu tolerează violența în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneț, arogant și chiar violent față de ceilalți copii.

În multe țări, filmele oferă zilnic spectacolul unor violențe, bătăi, omoruri. La fel, cărțile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor bănci sau să eliminăm orice probă în legătură cu un omor.

Există și mentalități prin care societatea favorizează agresiune ( “ ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“), răzbunarea, lăudând pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc, copiii admiră pe cei capabili sa-i bată pe cei mai puțin “ musculoși “.

Bandura afirma că învățăm să fim agresivi din următoarele situații :

învățăm să fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinții îi învață pe copii să nu fie agresivi, dar îi bat și îi pedepsesc );

învățăm să fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observă un avânt îngrijorător al aspectelor agresive în societate);

învățăm să fim agresivi de la televizor, din filmele de groază care prezintă crime “hidoase“, bătăi violente și siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească ceea ce este în aparență “ bun “ este în realitate “rău “. Atâta vreme cât “bunul” și “răul” sunt separate și copilul delimitează binele de rău, el tolerează violența, moartea, etc.).

Teoria Catharsis-ului susține că, atunci când asistă la spectacole violente, privitorul își consumă pe plan imaginar energia agresivă, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivității, și nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată, pedepsită de altcineva.

Agresivitatea – prezentare generală

Conceptul de agresivitate derivă din latinescul agressio care înseamnă a ataca. Este, deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare ( Păunescu ).

Pe de altă parte, se consideră și este în mare măsură acceptată ideea că un copil este potențial agresiv încă din momentul nașterii, iar psihanaliștii cu experiență în tratamentul copiilor afirmă că aceștia (copiii) dețin (au) fantezii destructive de o intensitate înspăimântătoare .

În acest sens, se consideră că ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezintă sursa pentru agresivitatea infantilă. La acestea am putea adăuga : frustrarea, dispoziția înnăscută pentru agresivitate și nu în ultimul rând efectele programelor T.V.

Ca atare, denumim agresivitate toate acele acțiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea – într-o formă deschisă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri .

Din cele de mai sus rezultă că cea mai importantă problemă care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. În general, literatura de specialitate acceptă voluntaritatea acțiunii drept criteriu al aprecierii agresivității (Sears; Maccoby; Lewin; Bandura și Walters) în pofida faptului că propriu-zis intenția nu ține de acțiune, ci este doar premisa acțiunii, și că descoperirea intenției care stă la baza actului ridică frecvent dificultăți serioase. Și anume, caracterul intenționat al actului nu este neapărat identic cu provocarea conștientă a pagubei sau a jignirii, și sunt cazuri când, pe bună dreptate părintele sau pedagogul, presupun agresivitate chiar și atunci când copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat.

În acest sens, Bus (1961) spune că poate fi scutit de învinuirea de a fi agresiv omul care într-un “ rol social recunoscut “ produce cuiva durere sau neplăcere. (Un exemplu de rol social recunoscut poate fi sarcina de educare sau disciplinare realizată de pedagog sau părinte) Tot Bus afirma că dacă părintele sau pedagogul acționează doar sub masca rolului, deoarece durerea, neplăcerea sau disperarea cauzate copilului constituie pentru ei sursa de satisfacții emoționale, atunci actul lor este calificat ca fiind agresiv.

După Freud, agresivitatea este un comportament instinctiv relativ, în timp ce sentimentul supărării ar fi consecința agresivității frustrate: supărarea se formează atunci când imboldul pentru agresivitate este puternic, dar împrejurările împiedică exprimarea deschisă a acesteia. Ca atare, supărarea este o supapă de siguranță prin care se degajează surplusul de energie și astfel organismul scapă de “ explozie “.

Într-o perioadă ulterioară a activității sale, Freud și-a schimbat radical concepția. Acum el descrie agresivitatea ca o forță obscură, izvorâtă din interior, care nu se orientează împotriva mediului, ci tinde să distrugă Eul (instinctul morții).

În general, psihanaliză modernă refuză teoria lui Freud clădită pe instinctul morții, și descrie agresivitatea ca o manifestare instinctivă reactivă (Horney; Saul; Hartmann) în a cărei formare un rol foarte important îl joacă experiențele copilului privitoare la socializarea sa.

Etologia – știință fascinantă și relativ recentă – consideră agresivitatea tot ca un instinct reactiv. De exemplu, Konrad Lorenz, pe baza observațiilor și cercetărilor realizate asupra animalelor, consideră agresivitatea un instinct care servește la conservarea speciei, pe care anumiți stimuli sau constelații de stimuli îl declanșează în mod legic, iar alți stimuli îl blochează tot în mod ereditar și legic. Firește, atât formele agresivității, cât și stimulii care le declanșează sau blochează pe acestea, diferă de la o specie la alta.

La vârsta școlară se observă că agresivitatea față de părinte se manifestă în destrămarea obișnuințelor igienice proaspăt formate : de exemplu, copilul devine unul cu enurezis nocturn. Psihanaliza denumește acest stadiu de viață perioada anală, iar agresivitatea apărută în cadrul ei – agresivitate anală. Psihanaliza clasică explică manifestările agresive ale perioadei anale prin cauze mai multe speculative, mistice. Astăzi știm că la baza lor trebuie să căutăm conflicte sociale.

În repertoriul de comportamente al copiilor de vârstă școlară putem descoperi o mare bogăție de acțiuni represive printre care :

refuzul de a mănca – este poate cea mai frecventă. În forma sa cea mai simplă, ea este rezultatul unei tendințe conștiente sau agresive : copilul știe că această situație îi îngrijorează pe părinți.

randament școlar scăzut. Răzbunarea copilului apare frecvent sub această formă : începe să scadă neașteptat și înfricoșător de rapid media la învățătură.

Copilul poate să învețe atitudinea agresivă și prin intermediul imitație, cu condiția ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă. Cercetările de psihologie (Maccoby; Lewin; Bandura și Walters) confirmă că majoritatea copiilor agresivi provin din familii în care părintele însuși este agresiv. Acest fapt se poate explica deopotrivă prin teoria transferului de agresivitate și prin teoria modelului agresiv ; copilul frustrat – pe care frica de pedeapsă îl obligă acasă la respectarea disciplinei – își transferă agresivitatea asupra mediului său școlar, asupra colegilor săi, și în timp ce își bate colegii, el realizează comportamentul modelului său agresiv, al părintelui.

Există oameni (grupe de oameni, forme de conduită) care constituie necondiționat și inevitabil modele pentru alții, în consecință acțiunile lor și – în anumite împrejurări – chiar și judecățile lor de valoare, sentimentele lor, apar legic în comportamentul lor, în viața spirituală și afectivă a altuia.

Pornind de la această afirmație, prima întrebare care se pune este următoarea: Cine sunt cele mai importante modele ale comportamentului infantil și care sunt acele condiții în care acțiunile lor servesc ca modele pentru atitudinea copilului ?

Cercetările de psihologie socială relevă, în general, două tipuri principale de modele de identificare :

Primul este așa-numitul rol complementar. Prin purtătorii rolurilor complementare înțelegem acele persoane spre care se orientează majoritatea activităților și așteptărilor infantile.

Celălalt este puterea socială prin care înțelegem persoanele care stabilesc cele mai importante norme ale mersului vieții copilului și care, într-o formă sau alta pretind respectarea acestor norme. Aici este vorba, în primul rând, de părinții, de pedagogii și colegii copilului ( grupele de aceeași vârstă ).

Există și alți factori care posedă în ochii copilului o forță generatoare de modele, cum ar fi

simbolul de statut ;

renumele, reputația ;

identitatea de sex.

Multe lucrări de psihologie ( Bandura și Walters ) confirmă că, de regulă, copiii agresivi provin din familii în care chiar și părinții sunt agresivi. Își pedepsesc copiii cu bătaia, cu suprimarea privilegiilor, încurajând totodată agresivitatea extrafamilială ; resping orice apropiere a copilului nesocotind nevoia lui de dependență. În general, la acești tineri întâlnim o gravă anxietate de dependență .

Corespunzător nivelului său de aptitudini, fiecare copil își însușește acțiunile agresive ale modelului, dar el are posibilitatea să nu transpună aceste acțiuni în împrejurări diferite față de situația modelată. Să examinăm pe rând aceste două posibilități.

Prima înseamnă că dacă modelul a fost pedepsit pentru comportamentul său, ori dacă pe copil îl amenință pedeapsa în cazul realizării deschise a comportamentului respectiv, atunci copilul nu va aplica comportamentul învățat. Există doar o singură pedeapsă care amenință mereu, independent de situație, și anume aceea dată de propria conștiință. Deci, o identificare puternică duce la selectarea modelelor observaționale, în sensul că ea împiedică realizarea acelor comportamente însușite care nu corespund cu normele, cu standardele identificate.

Dacă totuși ispita este atât de puternică încât copilul cedează în fața ei, atunci comportamentul deschis va fi urmat de un sentiment al culpabilității, care ridică un obstacol în fața apariției repetate a acțiunii. Așadar, până nu se formează, respectiv nu se consolidează un sistem motivațional intern, până atunci întărirea și interzicerea externă a acțiunilor copilului constituie părți integrante ale modelului de comportare educativă.

Mulți cercetători afirmă că: întârzierea pedepsirii comportamentului nedorit joacă un rol important în faptul că ulterior copilul – aflându-se față în față cu posibilitatea de a se comporta într-un mod interzis – va rezista ispitei sau va efectua acțiunea, după care îi apare conștiința culpabilității. Adică, dacă pedeapsa se acordă în momentul apariției acțiunii interzise, atunci copilului i se va dezvolta rezistența la ispită, în schimb dacă îl pedepsim după comiterea acțiunii, atunci i se dezvoltă conștiința culpabilității.

Deci, esența atitudinii educative adoptată față de copil s-ar putea formula prin relevarea faptului că interzicerea comportamentului nedorit și întărirea acțiunilor corecte sunt foarte importante, mai ales în perioadele timpurii ale vieții, dar că lauda și dojana sunt eficiente doar atunci când educatorul însuși practică formele de comportament recompensate la copil și evită mereu pe acelea pe care le pedepsește. Astfel, copilul se identifică cu educatorul său și chiar dacă își însușește comportamentul modelului, el nu va realiza comportamentul respectiv dacă acesta nu este în concordanță cu sistemul de norme identificat.

Altă idee deosebit de importantă care trebuie menționată, este aceea conform căreia agresivitatea este și modalitate de relaționare interumană în care unul dintre parteneri utilizează forța. Forma cea mai violentă a relației rezidă în exercitarea forței fizice în scopul înlăturării celuilalt. Așadar, agresiunea este orice comportament destinat să facă rău cuiva. Adesea ea îmbracă forma violenței – acțiune distructivă îndreptată împotriva oamenilor sau a proprietății.

Tot în cadrul interrelaționării umane, există și forme de agresivitate care nu fac apel direct la forța fizică, și anume : insulta, furtul, constrângerea prin șantaj sau amenințare. Alteori, impulsul agresiv este limitat la competiție, atac verbal sau orice altă expresie a ostilității ( injurie, dispreț, gelozie, ranchiună ).

La rândul său, Alfred Adler (în lucrarea sa “Cunoașterea omului “, 1991) analizează trăsăturile de caracter de natură agresivă, cum ar fi : vanitatea, invidia, avariția, ura. El aprecia că agresivitatea se diminuează sau se anulează prin tranziția de la afecte disociate (mânia, tristețea, dezgustul, frica) la afecte asociate (bucuria, compasiunea ).

Calea cea mai importantă pentru înăbușirea agresivității din individ o constituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglajului conștient, care favorizează stăpânirea și controlul emoțiilor și afectelor violente (groaza, furia ), dominarea gândirii asupra instinctelor și impulsurilor primare, integrarea tuturor manifestărilor inconștientului de către conștient.

În aceeași ordine de idei, alte modalități de ordin psihologic de diminuare și reducere a agresivității sunt următoarele :

Prin cunoaștere ( conștientizare și analiză obiectivă ) agresorul poate realiza că este confruntat cu aceleași probleme mari de viață ca și partenerul său : desfășurarea unei activități în scopul autorealizării, confruntarea cu amenințarea bolii, avansarea în vârstă, etc. Condiția esențială a cunoașterii reciproce o constituie comunicarea ; în absența acesteia, cunoașterea celuilalt are un caracter trunchiat, rudimentar.

Altă metodă și cea mai eficace decât cunoașterea prin comunicare este angajarea într-o activitate comună. Nimic nu apropie mai mult oamenii decât desfășurarea unei activități comune, împărtășirea aceluiași scop. Pentru aceasta este necesară înlăturarea condiției de competiție agresivă și înlocuirea ei cu cooperarea constructivă.

1.2.3. Formele de manifestare ale agresivității

Agresivitatea reprezintă tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendința de a depăși opozițiile întâlnite; tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini și reacții; tendința permanentă de dominare în grupul social sau în comunitate .

Pentru aceasta se utilizează diverse forme de agresivitate. În acest sens, există mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive, și anume:

conținutul moral al comportamentului

– agresivitate antisocială

– gresivitate prosocială;

agresivitatea – mijloc sau scop

– agresivitatea instrumentală;

– agresivitatea emoțională;

după caracterul lor ofensiv sau defensiv:

– agresivitatea ofensivă – agresivitatea în cadrul speciei; agresivitatea prădătoare;

– agresivitatea defensivă – de apărare.

Fenomene – simptom de manifestare

Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal față de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la bază noțiunea psihofiziologică de excitație care vine din latinescul excitațio care înseamnă stimulare .

Bordenat și Prigney consideră că excitația psihologică presupune ridicarea tensiunii psihologice și exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin patologice atunci când sunt însoțite de o tulburare afectogenă reactivă, consecința unei emoții intense sau a unui incident grav.

Copiii până la vârsta adolescenței pot prezenta episoade de hiperexcitație în cadrul normalității, dar în cazuri de suferință neuropsihică aceste stări capătă caracter permanent și devin patologice .

Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt : gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, efervescență a limbajului, labilitate emoțională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie.

Impulsivitatea este o trăsătură caracteristică ce implică un mod impulsiv de a reacționa prin impulsuri . Impulsurile sunt modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrate într-o activitate rațională (acte violente, descărcări explozive, reacții de mânie, etc. ).

Lafon spune că impulsivitatea este o “descărcare incoercibilă și imediată a unei stări de tensiune emoțională, într-un act sau comportament “. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional, avându-și originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă .

Propulsivitatea reprezintă declanșarea agresivității datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ), mișcări parazite, accese de automatisme ambulatorii .

Aceste manifestări n-au sens, sunt instinctive, își au originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Ele sunt determinate de trebuințele și expresiile emoționale.

În general, instinctele grupează pulsiunile, trebuințele, tendințele, totalitatea actelor reflexe, automate și inconștiente cu care individul se naște și care poartă amprenta tipului caracterial al personalității acestuia. S. Freud pune instinctele la baza vieții psihice acordând cea mai mare importanță instinctului sexual. Adler vorbește despre tendințele sau instinctele orientate către putere, către dorința de afirmare și dominare a individului, valorificând în acest sens aspectul lor psihosocial.

Aspectul cel mai important al vieții instinctive a individului este reprezentat de agresivitate . Pentru A. Porot agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman. Ea permite organismului să folosească ceea ce-l înconjoară pentru satisfacerea nevoilor esențiale ale vieții sale.

Violența – derivă din latinescul vis care înseamnă forță ; prin urmare violența înseamnă utilizarea forței pentru a manifesta superioritatea. Definirea violenței presupune trei direcții ( Michaud ) :

1. violența ca o stare de dezordine este o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere, impusă contrar voinței altora ;

2. violența ca formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufletești la cei asupra cărora acționează. Deși violența implică forța, ele sunt concepte separate. Forța implică amenințarea utilizării violenței, pe când violența este actul în sine prin care forța se realizează ca acțiune asupra altuia.

3. violența ca acțiune de control, în sensul de constrângere a acțiunilor sociale aplicate de anumite persoane sau forțe social-politice asupra restului societății în scopul obținerii unor modele specifice de comportament, acțiune sau a unei mentalități colective identice.

Jean – Claude Chesnais stabilește următoarele zone semantice incluse în definiție :

– violența fizică este cea mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală și libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică.

– violența economică reprezintă toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale .

– violența morală ce cuprinde violența privată: criminală ( mortală, corporală, sexuală ) și noncriminală (suicid, accidente ) ;

– violența colectivă : violența cetățenilor contra puterii ( terorism, greve, revoluții ), violența puterii contra cetățenilor ( terorism de stat…), violența paroxistă ( războiul ).

Comportamente aberante În sens larg, comportamentul este ansamblul reacțiilor unor ființe ca răspuns la o situație trăită, în funcție de stimulii din mediu și de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară dispune de o anumită motivație, o anumită direcție și un anumit scop.

În sens global, comportamentul are trei aspecte :

– conștiința situației trăite ( angajarea persoanei în acțiune cu toate percepțiile,

sentimentele și posibilitățile persoanei de a rezolva situația ).

– manifestările ( ca reacții fiziologice, fizice ), acțiuni operații.

– manifestările legate de relația subiectului cu mediul de viață și cu mediul său

interior.

Formele de agresivitate verbală

Calomnia este cea mai agresivă formă verbală. Există, mai întâi, selectarea țintei ce presupune acumularea de resentimente, de poziții adversative, de invidie, de ură. Se produce între două persoane aflate în conflict, dar poate fi și public prin presă, radio, zvonuri lansate periodic și sistematic.

Denigrarea constă în preocuparea celui ce o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le “îngroașă”, le denaturează până la grotesc, dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului.

Ironia este modalitatea de agresare a unei situații, persoane, printr-un joc subtil de inteligență, care să producă obiectului atacat un prejudiciu ori o traumă psihică. Ironia exprimă o personalitate conflictuală care astfel își descarcă potențialul agresiv latent.

Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă și mai traumatizantă a agresivității prin limbaj. Este o ironie “ mușcătoare “. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima, ci și să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

Formele de agresivitate în cadrul grupului

Există o serie de situații tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală :

1. Ocuparea și apărarea unor părți ale spațiului. Aceasta se referă la :

Teritoriul individual – oamenii își formează rapid habitaturi spațiale; de exemplu : așezarea unei familii în jurul mesei ( locurile la masă, ocupate de membrii familiei, sunt menținute consecvent. În temeiul unei înțelegeri tacite, fiecare respectă locul celuilalt ). Aceste habitaturi spațiale apar încă de la vârsta de 2 ani ( copiii sunt evident deranjați dacă trebuie să-și schimbe locul ).

Distanța individuală pe care o menținem față de ceilalți depinde de intensitatea stimulilor emiși de aceștia (îmbrăcăminte, miros).

2. Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toți. Apar două situații :

copiii mai mici încearcă să intre în posesia obiectelor dorite, smulgându-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apără cramponându-se de obiect sau prin protest și solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fugă. Cei care au fost deposedați de obiectul lor protestează (plâng) și nu de puține ori trec la contra-atac, încercând să smulgă obiectul atacatorului. Alteori răufăcătorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de păr sau împins.

copiii mai mari respectă proprietatea : dacă este furată o jucărie, atunci păgubașul o poate revendica cu succes prin protest și repetată afirmare a posesiei sale.

3. Rivalitatea – oamenii concurează între ei pentru a obține favoarea anumitor persoane ; copiii rivalizează pentru dragostea părinților.

4. Agresivitatea explorativă. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spațiului social de mișcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalți le indică limitele toleranței. Dacă răspunsul întârzie să vină, atunci agresivitatea explorativă este escaladată. Agresivitatea explorativă joacă un anumit loc și în cazul confruntărilor pentru o poziție în ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor.

5. Agresivitatea educativă. Încălcarea regulilor conviețuirii atrage după sine pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului : vinovații sunt ironizați și adesea pedepsiți fizic.

6. Concurența, fie că urmărește recompensa, fie că urmărește alte scopuri, conduce la delimitare agresivă și dușmănie între grupuri sau persoane.

7. Reacția de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat în înfățișare și comportament de la normă devin ținta agresiunii.

Capitolul 2

Familia și implicațiile ei în educarea copiilor

Omul este însoțit în întreaga sa existență de familie, care s-a dovedit a fi una din cele mai vechi și stabile forme de comunitate umană, care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Fiind concepută ca formă de comunitate umană se poate spune despre familie că este cea mai trainică dintre ele. Ea este caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate de structură socială ocupă un loc aparte în raport cu toate celelalte forme de comunitate.

Accepțiunile conceptului de familie

Familia este un fapt complex, cu dimensiuni biologice, psihosociale, educative, sociologice, juridice, religioase și demografice specifice.

Pentru U. Șchiopu (1997), familia reprezintă un nucleu social primar reunit prin căsătorie, legatură de sânge sau adopție.

Din perspectiva sociologiei, P. Murdock (1949) definea familia ca un „grup social al cãrui membrii sunt legați prin raporturi de vârstã, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport și au grijă de copii” (citat de I. Mihăilescu; în Zamfir și Vlăsceanu, 1993).

Pentru E. Mendras (1987), familia reprezintã „exemplul tipic de grup primar”, caracterizat prin puternice relații de tipul face to face, prin asocierea și colaborarea intimã a tuturor membrilor ei (Mihăilescu, 1999). Ea este unitatea cea mai importantă a societății contemporane. În ea se asigură reproducerea populației, educația și creșterea generației noi, se asigură socializarea ei. Familia constituie de asemenea mediul cel mai prielnic pentru dezvoltarea noii generații, garantează transmiterea tradițșiilor și a principiilor morale, asigurând totodată cea mai bună pregătire pentru viață. În sistemul relațiilor sociale, familia îndeplinește un rol dublu: față de societate și față de individ.

Sociologul și antropologul Levi-Strauss definește familia ca fiind un grup social ce își are originea în căsătorie, formată din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale .

N. Damian se referă la familie ca la un grup de rude legat prin căsătorie, sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legați prin anumite relații spirituale (idiologice și psihologice), iar în condițiile existenței statului și dreptului și prin anumite relații juridice.

Hess și Handel (1974) defineau familia ca un sistem psihosocial puternic integrat în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt într-un feed-back de mare intensitate cu realitatea psiho-socială a familiei ca întreg. La ei familia reprezintă o unitate ce îndeplinește un număr de sarcini care răspund atât cerințelor factorilor sociali externi, cât și necesităților sau revendicărilor membrilor ei.

Într-un sens restrâns, sociologia definește familia ca un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și din copii acestuia (I. Mihăilescu; în Zamfir și Vlăsceanu, 1993). Fiecărei societăți îi este caracteristică un anumit tip de sistem familial, adică un sistem de care reglementează relațiile dintre bărbați și femei de vârstă matură pe de o parte și, pe de alta, dintre aceștia și copii. Sistemele familiale sunt diferite de la o societate la alta si sunt supuse unor transformări continue.

Specificul vieții de familie este determinată de multitudinea relațiilor ce i-au naștere în familie: relații fiziologice, psihologice, economice, morale, afective etc. Privită din această perspectivă, familia de proveniență a oricărui individ se identifică cu grupul imediat de rude al acestuia: părinții, frații și surorile. În tipul acesta de familie, rudenia este, fără îndoială, izvorul fundamental, reperul permanent și universal al comunității familiale. Rudenia declanșează raporturi specifice, bazate pe reguli foarte severe, cu privire la morala, raporturi sexuale, drepturi și obligații. Aici se regăsesc interdicțiile (tabuurile) referitoare la raporturile sexuale între rude, sancțiunile juridice și morale prevăzute de comunitate în cazul încălcării prescripțiilor, solidaritatea și atașamentul membrilor grupului de rude. Rudenia este și va fi un element potențial și frecvent utilizat în structura relațiilor economice, un reper esențial al existenței și activității umane, o punte de legătură cu elementele structurale ale sistemului social, un reper permanent al devenirii noastre ca specie.

Așadar, din punct de vedere sociologic familia poate fi privită dintr-o dublă ipostază. Mai întîi ca unitate naturală fundamentală, fiind unicul grup care se înmulțește în interior, prin reproducere, asigurând ascendența și permanența vieții sociale. Din aceeiași perspectivă, familia este și grupul social fundamental care orientează și socializează urmașii, asigurând continuitatea biologică și culturală a societății.

Din punct de vedere juridic, familia reprezintă un grup de persoane între care există relații de sânge, căsătorie și adopție, drepturi și obligații reglementate juridic, printrun certificat de căsătorie, de înfiere sau printr-ul alt tip de document (Lupșan, 2001; apud Turliuc, 2004). Familia reprezintă o entitate formată din soț, soție și copiii acestora (indiferent că sunt dintr-o altă căsătorie sau că sunt făcuți de cei doi soți), care împart aceeași locuință. Însă, în sens juridic, familia poate include și părinții celor doi soți, care locuiesc la același domiciliu sau poate fi alcătuită dintr-o singură persoană (necăsătorită, divorțată sau văduvă) și copiii aflați în întreținerea acesteia.

De regulă, aceste două sensuri ale noțiunii de familie se suprapun însă existenței și situației în care nu apare această corespundere. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei, relațiile în sens sociologic încetează între soți neexistînd comunitate de viață, unele drepturi, însă, se păstrează. Deci, relațiile în sens juridic continuă (administrarea bunurilor materiale, menținerea numelui, întreținerea copilului).

Juridic și sociologic, familia implică următoarele tipuri de relații:

între soți;

dintre ascendenți și descendenți;

relațiile dintre descendenți;

relațiile dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici, nepoți, socri, gineri etc.)

Oamenii trăind întotdeauna și pretutindeni în societate sunt legați unii de alții prin diverse relații sociale. Există însă o relație prezentă în toate orînduirile și clasele sociale, la toate popoarele și toate epocele istorice, relația care unește prin căsătorie pe bărbat și pe femeie și care include, de asemenea, pe copiii acestora. Acest ansamblu de legături din timpuri îndepărtate poartă numele de familie și constituie unul dintre cele mai complexe și importante domenii ale vieții sociale..

Corespunzător, familia cuprinde, pe lîngă relațiile natural-biologice, relații spiritual-psihologice (sentimente de dragoste), relațiile morale (onoarea și demnitatea soților, sentimentul datoriei unuia față de celălalt ca și față de societate) și relațiile juridice. Pentru a constitui o familie adevărată este necesar ca fiecare din membrii familiei să respecte aceste relații. Astfel, putem considera familia un grup social realizat prin căsătoria, cuprinzând oamenii care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății.

Funcțiile sistemului familial

Ca orice instituție, noteazã I. Mitrofan și C. Ciupercã (1998), și sistemul familial îndeplinește o serie de funcții. Desigur, de-a lungul timpului acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensitãți distincte. Din aceastã perspectivã, existã douã categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcționalitãții unei familii:

factori externi – exteriori familiei, dar care acționeazã foarte puternic asupra ei;

factori interni – interiori familiei și care pot fi „incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor sistemului familial.

Factori externi :

caracterul totalitar sau democratic al societãții, cu implicații majore asupra solidaritãții familiale și socializãrii descendenților;

nivelul de dezvoltare economicã al societãții, ce are repercusiuni în principal asupra funcției economice și celei reproductive;

legislația și politicile sociale, cu impact asupra funcției sexuale și reproductive;

nivelul general de instrucție și educație, cu rol în realizarea funcțiilor de socializare și reproducere.

Factori interni

dimensiunea familiei, cu implicații în realizarea socializãrii și a solidaritãții;

structura familiei, cu impact asupra funcției economice și reproductive;

diviziunea rolurilor și autoritãții, cu repercusiuni în principal asupra funcției de solidaritate.

I. Mihăilescu (apud Zamfir și Vlăsceanu, 1993) citează punctul de vedere exprimat de antropologi, potrivit căruia familia nucleară este universală și are patru funcții fundamentale pentru echilibrul vieții sociale umane:

sexuală,

economică,

reproductivă

educațională.

Fără realizarea primei și celei de-a treia funcții, societatea umană ar intra în colaps, fără realizarea celei de-a doua funcții viața speciei umane ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfârși. Utilitatea socială a familiei nucleare îi conferă caracterul de universalitate.

Indiferent de perspectiva din care este abordată, familia îndeplinește un set complex de roluri.

După M. N. Turliuc (2004), cele mai importante funcții ale familiei nucleare sunt:

funcția psihologică – de asigurare a suportului emoțional, a nevoilor de securitate,

de protecție, incluzând și ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate, de

respect și de dragoste între parteneri, între părinți și copii, între frați și surori;

funcția identitară – implicând asigurarea sentimentului apartenenței și al coeziunii,

construcția identităților personale, statutare și intime ale soților și ale copiilor;

funcția economică – de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor

de bază ale membrilor familiei – părinți și copii;

funcția sexuală – de satisfacere a cerințelor și nevoilor afectiv-sexuale ale

partenerilor cuplului conjugal;

funcția de reproducere – de asigurare a descendenței și a condițiilor igienicosanitare necesare dezvoltării biologice normale a tuturor membrilor familiei;

funcția de socializare a copiilor – menită să asigure îngrijirea și creșterea lor,

procesul instructiv-educativ familial și condițiile adecvate educației și pregătirii

școlare și profesionale a copiilor.

Rolul familiei în educarea copilului

După P. Osterrieth (1973) familia joacă un rol foarte important în structurarea și formarea personalității copilului. Părinții influențează copiii prin concepția lor despre lume și viață, dar și prin comportamentele , temperamentele, atitudinile, dorințele lor, gradul lor de toleranță.

Familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, este primul său intermediar în relațiile cu societatea și tot ea constituie matricea care imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care copilul le adoptă în familie punând bazele conduitelor viitoare. Ea reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte leașteaptă de la el.

În cadrul familiei, copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate).

În densa rețea de influențe reciproce și adaptări din cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărâtor. În egală măsură, conduita ambilor părinți reprezintă prima sursă de imitație, după care copiii încep să-și ghideze conduita. Dacă conduita părinților este adecvată și îl stimulează pe copil în direcția bună, acesta va ajunge să socializeze în mod normal și să aibă șanse crescute de a reuși în viață. În cazul în care modelele pozitive de conduită ale părinților sunt absente, copilul va întâmpina dificultăți în procesul de socializare, dificultăți care pot avea repercursiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalității acestuia, mai ales atunci când acesta nu este ajutat la timp să le depășească.

Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare a personalității copilului este foarte important încă din etapele timpurii ale evoluției sale și continuând până la sfărșitul adolescenței, când această dezvoltare ajunge la maturitate, căpătând un un caracter stabil.

Numărul, complexitatea și varietatea de situații care pot apărea într-o familie – începând cu tipul de familie, structura acesteia și până la conduitele specifice pe care aceste situații le determină sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea personalității adolescentului. Diversitatea mediului familial ajută atât la socializarea copilului, prin descoperirea comportamentelor sociale fundamentale, de bază, dar și la individualizarea acestuia, oferindu-i posibilitatea de a se defini și preciza pe sine.

Influența familiei asupra personalității copilului se exercită pe trei căi principale:

prin educație explicită, intențională;

prin transmiterea unor modele de valori, de atitudini și comportamente;

prin climatul familial.

Prima cale este directă, celelalte două sunt indirecte. Toate acestea se realizează diferit, de la familie la familie, în funcție de variabile ca:

tipul de familie,

statutul socioeconomic și cultural,

tipul de disciplină parentală etc.

Astfel, un rol principal revine educației pe care părintele o oferă copilului.

Educația copilului în familie poate depinde de nivelul de instrucție al părinților, structura familiei, unele caracteristici psihopatologice ale părinților etc.

De asemenea, transmiterea familială a valorilor poate fi diferită de la familie la familie, în funcție de statusul, credințele, nivelul socio-economic și cultural al acesteia. Astfel, numeroși autori arată că părinți aparținând unor categorii socio – economice diferite transmit copiilor lor valori diferite. „În clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele” (Bourdieu, 1974; Lautrey, 1980; Percheron, 1981; Le Witta, 1988; apud Stănciulescu, 1997).

Modelele atitudinale și comportamentale pe care copilul le găsește în mediul familial pot fi pozitive, dar și negative precum: un tată incoerent, slab, supraocupat, violent, despotic sau o mamă instabilă, superficială etc.

Este de subliniat marea sensibilitate pe care o au copiii față de atitudinile, stările de spirit și opiniile părinților. Dependența de părinți, autoritatea și prestigiul acestora, câștigate prin experiența directă a traiului în comun, conștiința, dobândită de copii prin aceeași experiență, că părinții sunt ființe care pot rezolva orice problemă sau dificultate întăresc în copil încrederea profundă, cel puțin până la vârsta adolescenței, în capacitatea și știința părinților. Pentru copil această încredere constituie unul din suporturile esențiale ale imaginii lui despre lume și despre relațiile interumane. Lipsa acestui suport, spectacolul ostilității dintre părinți, produc o gravă dezorientare în conștiința lui.

Orice intenție educativă trebuie întemeiată pe buna organizare a vieții familiale. Este vorba de stabilirea unui regim de viață bine echilibrat, care să respecte toate trebuințele copilului și să-i dezvolte conștiința existenței unor îndatoriri față de familie și societate.

În acest sens, se poate afirma că dintre cei trei factori enumerați mai sus, ca fiind răspunzători pentru formarea personalității copilului în cadrul mediului familial, climatul familial influențeză într-o foarte mare măsură pe primii doi, deoarece într-o atmosferă de tensiune și conflict (vorbind de o familie cu un climat negativ), este dificil de crezut ca se va realiza o educație adecvată.

Climatul familial și importanța lui

Factorii care au stat la baza întemeierii căsătoriei îți pun amprenta asupra relațiilor dinte parteneri, părinți-copii, soț-soție și rude, familie și alte instituții sociale.

Referitor la relațiile dintre parteneri, doi factori rețin atenția în mod deosebit:

similaritatea în sistemele de valori și atitudinale, în trăsăturile de personalitate;

complementaritatea nevoilor și a satisfacerii lor, care formează unitatea cuplului.

Traseul vieții de familie parcurge mai multe etape, care diferă în funcție de vârsta partenerilor, starea materială, condițiile sociale, nivelul de instrucție, tradițiile și obiceiurile religioase, factorii culturali,. În viața de familie există anumite etape care sunt marcate de caracteristici definitorii:

viața cuplului dinaintea apariției copilului este considerată adesea mai frumoasă, ușoară, fără griji, și care tinde în prezent să se prelungească și ca urmare a condițiilor socio-economice dificile, a mijloacelor de contracepție existente, a dorinței tinerilor de a fi independenți, de a-și asigura o bază materială proprie;

primul copil afectează relația partenerilor. Rolurile de mamă, tată implică anumite responsabilități care vor fi asumate și în funcție de socializarea din familia de proveniență. Prezența copilului înseamnă o situație nouă, partenerii având de rezolvat sarcini mai puțin plăcute decât cele din perioadele precedente;

în familia cu mai mulți copii apar probleme suplimentare, generate și de relațiile între copii, de controlul și sancțiunile diferite date de părinți în funcție de afecțiunea discriminatorie (real sau fals percepută), dar și satisfacții mai multe.

Conviețuirea mai multor generații în familiile tradiționale (în prezent și în cele din mediul rural) generează noi tipuri de relații, valori și norme care asigură o continuitate a familiei.

Ca instituție socială, familia are relații cu școala, biserica și statul, care la rândul lor își aduc contribuția la socializarea și învățarea socială. Este vorba de educația morală primită în practicile de cult religios, de cea intelectuală și profesională prin educația în școală. Statul își afirmă autoritatea asupra instituției familiei prin reglementările juridice cu privire la căsătorie și politicile sociale promovate (alocații, sprijin material, burse, concedii de maternitate ș.a.).

Psihologia acordă un interes cu totul deosebit interdependenței complexe care îi leagă pe cei care participă la o activitate totuși încercările de a studia caracteristicile specifice ale unei familii față de alta nu sunt la fel de numeroase. Pentru a explica o anumită trăsătură de caracter a copilului, o anume tulburare, o anume dereglare, psihanaliștii au îndeosebi tendința de a invoca în mod direct personalitatea mamei sau a tatălui. Însă de acest aspect nu se poate ține seama separat ci de cadrul particular de referință adică de climatul familial.

Un alt element important de care se ține seama în determinarea climatului familial este caracteristica familială adică numărul și vârsta copiilor.

Climatul familial se deosebește în mod infailibil de la un grup familial la altul. El poate fi asemănat cu aerul pe care îl respirăm adică ceea ce țese relațiile dintre membrii familiei și totodată rezultatele acestor relații.

În definitiv, climatul familial nu poate fi înțeles decât ca o rezultantă complexă a unui ansamblu în care se combină o mulțime de elemente. Aspecte precum mediul, personalitatea, momente privilegiate, adaptarea la lumea înconjurătoare, mărimea familiei, mulțumiri și încurajări sau, dimpotrivă, decepții aduse de copii pot juca un oarecare rol în formarea climatului familial.

Pentru a ne face o părere asupra unui număr de climate familiale vom propune un sistem de clasificare care nu are câtuși de puțin pretenția să fie singurul, și nici să nu epuizeze în întregime complexitatea faptelor. Astfel, după Rose Vincent, sunt trei tipuri de climat familial:

Climatul autoritar. Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe și fără să comenteze regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă, mergând pe următoarea filosofie de viață: ”Nimic nu este mai presus de lege!”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicații suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: „De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!”.

Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte. De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică. De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină „perfecționist” („Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect!”).

Din păcate, adoptarea acestui tip de climat familial, atrage după sine numeroase dezavantaje:

În primul rând, copilul crescut de părinți autoritari, va învăța foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător cu cei care greșesc.

De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, ei vor fi frecvent lipsiți de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumiți, deoarece se tem în permanență că vor putea greși. Pentru ei, „a greși” este sinonim cu „a fi un ratat”, de aceea preocuparea lor majoră este „Ce va zice mama sau tata dacă va afla?”

Climatul anarhic În cadrul acestui tip de climat părintele nu este preocupat de realizările copilului și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând mergându-se pe principiul: „În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți!”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate.

Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viața se va ghida după regulile stricte pe care le-a învățat în copilărie), copilul crescut de părinți indiferenți, se va baza doar pe experiența lui de viață. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă și se va pune problema cum să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, el nu va fi dispus să asculte.

Climatul democratic. Părinții care sunt adepții dezvoltării acestui tip de climat au întotdeauna în vedere ca drepturile copilului să fie respectate fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei, cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru..

Părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și familiei, însă în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. Pe de altă parte, adepții acestui tip de climat familial sunt suficient de protectori pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, însă sunt suficienți de înțelegători și încrezători în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. Copilul este încurajat să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Față de copil se manifestă căldură, este apreciat și este considerat un membru responsabil al familiei.

Ca urmare a acestei atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională și autonomie personală.

Cu toate că în aparență climatul democratic are numai avantaje, totuși, este bine să menționăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, în armată etc.).

Atitudinea caldă în relațiile cu părinții și dintre ei (acceptantă și de înțelegere) are, în general, efecte pozitive. Părinții afectuoși și calzi pot fi de control lejer sau activ intensiv. (Șchiopu, U., 1995, p.193).

În familiile în care acceptanța și căldura este asociată cu un control lejer și neglijențe – copiii sunt mai dezordonați, necompetitivi, deseori neadaptați la școală unde întâlnesc profesori care nu suportă autonomia și independența. Părinții care manifestă un control activ intensiv măresc dependența copiilor față de ei și, în consecință, copiii din aceste familii sunt mai puțin prietenoși și creativi, mai puțin liberi (autonomi) cu dificultăți mai mari de maturizare. Permisivitatea și restricția la părinții calzi dau efecte diferite, mai accentuate la băieți, în sensul celor descrise mai sus.

Dacă în copilăria timpurie părinții sunt restrictivi, calzi și atenți față de autonomia copiilor, iar în perioada școlară mică rămân calzi și atenți (control activ), adeseori copiii lor devin ordonați și pretențioși în conduitele cu colegii lor. Copiii din această categorie manifestă mai puține conduite nepermise la școală atunci când cadrul didactic nu este de față – și au motivații bune în munca școlară. Cele mai bune situații sunt cele ale familiilor cu atitudine clară, caldă, atente la autonomie, control echilibrat.

Părinții ostili, cu autoritate (rejectivi) creează la copii deseori conformism ușor agresiv ce nu poate fi exprimat, deoarece în forul lor interior acești copii nu admit ostilitatea constituită și o condamnă – adeseori trăiesc sentimente profunde de culpabilitate și revoltă de sine și de aici incidența reacțiilor nevrotice la acești copii, uneori tendințe de autopedepsire, încredere redusă în alții, „dificultăți” în relațiile cu colegii, teamă de adulți, timidități, nefericire. Părinții ostili (rejectivi) neglijenți – în controlul conduitelor copiilor – maximizează activitatea – duritatea, neglijența, impulsivitatea. Dacă astfel de părinți au accese de disciplinare a copiilor (de cele mai multe ori arbitrare, inconsistente și dezordonate), provoacă stări și conduite dezordonate.(Șchiopu, Verza , 1997 p. 194)

În perioada școlară mică se conturează atitudinea față de părinți, stilul evaluării acestora.

În general, copiii sunt mai severi față de mamă și mai critici. Au față de ea o imagine ideală mai puțin clară, pe când față de tată, opiniile sunt mai clare. (Schiopu, Verza,1997 p. 194).

Copiii care trăiesc tensiunea rejecției și a autoritarismului excesiv și brutal suferă de pe urma simțirii valorii inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori și au dificultăți în a primi și a da afecțiunea altora, se simt singuri și nefericiți, vinovați și depresivi din aceste motive. Acești copii trăiesc potențialul redus de a reuși și de a învinge dificultățile vieții. Unii dintre ei sunt agresivi cu tendințe defensive exacerbate – ca reacții de apărare. Copiii acceptați cu căldură în familie manifestă în genere estimație înaltă de sine, au încredere, primesc responsabilități cu auto conștiința realizării lor.

Importanța simțului de răspundere al părinților și a unei îngrijiri părintești competente este larg recunoscută în primul rând sub aspectul asigurării supraviețuirii fizice și a sănătății mamei și a copilului; dar, în al doilea rând, se recunoaște din ce în ce mai mult și marea importanță a grijii părintești pentru sănătatea psihică a copiilor, deoarece părinții sunt cei care influențează dezvoltarea personalității copilului și viitoarea lui atitudine față de muncă, căsătorie și viața socială în general.

Modelul familial – factor determinant al agresivității

Mediul familial este întâiul mediu psiho-uman și cultural care elaborează organizarea educației copilului. A educa înseamnă a favoriza înflorirea înclinațiilor pozitive, înseamnă a reprima înclinațiile negative, dar și a crea trăsături noi, care pot înălța nivelul de personalitate a copilului în avantajele lui – integrarea socială. Familia este locul trăirilor emoționale, al intimității, unde copilul este ajutat să se construiască pe sine ca om, să se integreze în viața socială după modelul celor care îl înconjoară și cu care este, în mod firesc, înclinat să se identifice. Ea oferă copilului posibilități de a se defeni și preciza pe sine.

Lumea sufletească a copilului are particularitățile ei prin care se deosebește de lumea sufletească a adultului. Adulții se înșeală adesea atunci când încearcă să transpună asupra copiilor propria lor mentalitate, în loc să facă efortul de a înțelege mentalitatea acestora.

Pentru copii, părinții reprezintă modelul acestora. Relațiile dintre părinți și comportamentul acestora sunt imitate de copiii din familie. Atitudinea părinților față de copii vectorializează atitudinea copiilor față de părinți, precum și a copiilor între ei în cadrul fratriei (C. Enăchescu).

În această privință, cele mai importante forme de devianțe care apar sunt manifestate prin sintagma “ură familială” (G. Robin). Acest termen înregistrează forme diferite, G. Robin fiind unul dintre cercetătorii care le-a descris și clasificat astfel:

ura dintre frați are la bază reacții de apărare instinctivă, dar și dorința unuia de a domina, precum și dorința celuilalt de a ieși de sub dominanță. Ea este expresia unui dezacord legat de “rangul de fratrie”, precum și a refuzului de a accepta dominarea unuia de către celălalt. Este un sentiment de revoltă.

ura dintre surori are la baza ei vanitatea și amorul propriu. Ea este expresia dorinței fiecăreia de “a fi” mai mult sau altceva decât cealaltă soră. Cauzele le regăsim în neînțelegeri, în sentimentul de gelozie etc.

ura dintre frați și surori are la bază gelozia, rănirea amorului propriu, vanitatea. Ideea de superioritate a fratelui asupra surorii sale poate declanșa sentimentul tandru de protecție, dar și revolta acesteia de a fi supusă; impresia că unul sau una sunt mai avantajați de părinți sau neglijați, etc.

ura maternă. T. Ribot afirma că în societățile umane dragostea maternă este elementul universal, stabil, nodul vital.

ura paternă se manifestă prin ostilitate, tiranie, răceală, dominanță, ironizare, impresia că dragostea soției sale pentru el este orientată către copii, invidia. Sentimentul patern este mult mai instabil decât cel matern.

ura filială reprezintă clasica rivalitate “fiu – tată”. Este vorba de fapt, despre conflictul statutelor și al rolurilor, manifestat prin tendința fiului de a uzurpa statutul și de a prelua rolul tatălui, de a se substitui acestuia.

Toate acestea demonstrează rolul major al familiei în formarea și dezvoltarea personalității copilului școlar mic, subliniază importanța relațiilor dintre părinți, dintre frați, dintre părinți și copii, precum și importanța covârșitoare modelelor familiale oferite.

În general, lumea sufletească a copilului are particularitățile ei, prin care se deosebește de lumea sufletească a adultului. Copilul trăiește într-o lume de miracole în care totul este însuflețit. El se obișnuiește treptat cu realitatea pe care și-o însușește printr-un dublu proces. de asimilare și acomodare (J. Piaget). În acest sens, educația este mijlocul de a conduce copilul din lumea viselor sale în lumea reală. Această “trecere” poate constitui pentru mulși copii o criză gravă cu implicații asupra dezvoltării și a sănătății mintale.

Un rol deosebit de important pentru această perioadă revine formării personalității copilului. Bouyer și Martin – Sisteron pun un accent deosebit pe următoarele aspecte implicate în formarea personalității copilului: familia, școala și societatea.

Factorii cei mai importanți în formarea personalității și caracterului copilului sunt:

instinctul de dominare care garantează forța personalității și capacitatea de adaptare a individului, sentimentele sale de onoare. În cazul tulburării acestuia, pot apărea diferite tipuri de devianțe precum: orgoliul, vanitatea, invidia, conflictele afective, complexele de inferioritate.

teama de risc necunoscut și de durere dă naștere la prudență, aprecierea rațională a situațiilor, scopuri utile etc. Devianțele care pot apărea sunt: lenea, lașitatea, rutina, superficialitatea.

apetența alimentară este un fapt natural la copil. Din punct de vedere moral, ea se manifestă ca o tendință inferioară. În acest caz, pot apare următoarele tipuri de devianță: răsfăț, refuz alimentar etc.

tendința de a construi lumi imaginare este o situație frecvent întâlnită la copii, aceștia având obiceiul să se refugieze în imaginar și să viseze. O asemenea înclinație trebuie să rămână un simplu joc și să nu devină un mecanism cu ajutorul căruia să evadeze din situațiile dificile. Bleuer și Claude au subliniat importanța acestei predispoziții în autism și schizofrenie. Alte devianțe care pot apărea sunt: obsesiile, scrupulele, fobiile, mitomania. În toate aceste situații familia este prima care are datoria de a împiedica copilul să evadeze în imaginar în afara situațiilor de joc.

tendința la curiozitate ține de dorința copilului de a cunoaște.Este faza interogativă a lui “De ce?”. Trebuie să i se răspundă de fiecare dată clar, concis, evitându-se ironia, greșelile, etc. Astfel se formează cunoștințele și gândirea logică. În caz contrar, copilul va căuta răspunsurile fie în afara familiei sale, fie în propria sa imaginație. Devianțele care pot apărea se manifestă prin deformarea gândirii și prevalența imaginației asupra logicii.

sexualitatea. La copii se consideră că există în germene tendința la anomaliile viitoare ale adultului. În legătură cu aceste aspecte sunt menționate următoarele devianțe: sadismul (manifestat prin plăcerea de a chinui animalele), masochismul (manifestat prin tendința de a fi umilit sau de a suferi dureri), narcisismul. Remediul acestora se găsește în: activități sportive, jocuri active, gimnastică, etc.

sentimentele morale și religioase pot avea un rol reglator– modelator și sublimativ pentru alte tendințe care se pot manifesta. Uneori, impregnarea ideilor ateiste poate fi urmată de convingerea că omul este liber să facă orice, conform voinței sale libere. În mod contrar, ideile legate de iad și pedeapsa viitoare pot genera la copii angoase, fobii, obsesii.

Înainte de “a fi el însuși”, copilul este “altul” sau “alții”. Orice copil se formează ca personalitate după modelul oferit de “imaginea” celuilalt. Orice sistem de educație ca act de formare a individului începe cu imitația și se încheie cu identificarea unui model.

Imitația și identificarea la copil se fac în raport cu “influențele”, înțelegând prin acestea presiunile sau reprimările, cu caracter extern, exercitate de părinți asupra copilului.

Orice educație ca proces de formare a copilului trebuie să înceapă și să se desfășoare în cadrul grupului familial, de origine al acestuia. Persoanele cărora le revine sarcina formării copilului sunt, în primul rând, părinții.

În cadrul grupului familial, bărbatul, în calitatea sa de tată, simbolizează interdicția și forța disciplinară, imaginea autorității , cel care permite dirijarea dorințelor și construcția psihică a ființei umane.

Pentru orice tată, copilul este, în primul rând, o afirmare a virilității sale, ca prezență în familie. Concomitent în cazul în care acesta este băiat, el va avea pentru tatăl său semnificația simbolică a “continuității” acestuia. Ca atare, așa cum tatăl reprezintă un anumit simbol pentru copil, tot așa și copilul reprezintă un simbol pentru tată.

Modul în care tatăl își exercită rolurile sale diferă în raport cu tipul de tată. În acest sens, se disting câteva tipuri de tată după cum urmează (C. Enăchescu):

tată agresiv, violent, autoritar, intolerant;

tată blând, cald, prietenos;

tată anxios, depresiv, închis, defetist;

tată iubitor, simpatic, văzut ca un semi-zeu.

Devenit adult, copilul va imita, la rândul său, modelul tatălui pe care l-a avut. În cadrul unei familii, bărbatul este și soț și tată, iar femeia – soție și mamă, fiecare dintre ei îndeplinind două roluri, pe de o parte, rolul conjugal și, pe de altă parte, rolul patern.

Pentru un copil, mama reprezintă centrul experiențelor sale pe plan fiziologic, psihologic, afectiv și intelectual. Ea reprezintă sursa esențială a întregii dezvoltări mintale a copilului, precum și sursa de stimuli emoțional – afectivi orientați către copil. Mama este primul contact cu lumea, cu semenii. Relația dintre mamă și copil se realizează prin voce, hrană, miros, vedere, sentimentul de securitate, satisfacție, joc, etc. (C. Enăchescu).

Atitudinile materne nocive pot declanșa apariția unei largi game de boli la copil pe plan somatic, psihic sau psiho-somatic. Prin urmare, mama reprezintă pentru copil nu numai o sursă de stimuli cu efect pozitiv, ci și o sursă de frustrări și carențe cu efect negativ. În sensul acesta, mama, în raport cu tatăl, are un efect mult mai direct, mai important și imediat asupra dezvoltării copilului.

În timp ce efectele negative ale modelului patern se vor manifesta mai târziu în comportamentul și atitudinile copilului, în modelul personalității acestuia, efectele negative ale modelului matern se manifestă precoce, mai ales în sfera emoțional-afectivă, vegetativă și somatică.

Așa cum există anumite tipuri de tată, la fel se poate spune că există și anumite tipuri de mamă:

mama captivă caracterizată prin egoism, arhaism al comportamentului afectiv, caracter imperios, vigilent;

mama abuzivă este tipul care nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană;

mama nesecurizantă este cea care privește copilul ca pe un mijloc și nu ca pe un scop;

mama intelectuală se caracterizează prin ordine, corectitudine, grijă pentru echilibrul alimentar și igienic;

mama copiilor infirmi este hipergrijulie, scrupuloasă, agresivă uneori față de infirm.

În ceea ce privește influența cuplului familial se consideră că atât mama, cât și tata influențează copilul nu doar prin comportamentul lor individual, ci și prin natura relațiilor lor conjugale. Copilul va percepe relațiile conflictuale dintre părinți. Tulburările din interiorul cuplului vor genera la rândul lor (secundar) turburări din partea copilului. S-a observat că aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburări caracteriale și de comportament au părinții despărțiți. în cazul copiilor agresivi se constată existența unor relații familiale marcate de violență și agresivitate a părinților, unul împotriva celuilalt.

Este dovedit științific că un copil care îndură de mic presiunea unei comportări părintești dure își însușește același fel de comportare; devine dur în relațiile cu ceilalți copii și apoi, la maturitate, cu restul oamenilor,

Argumentul palmelor, al bătăii cu cureaua sau vergeaua trebuie să dispară din “arsenalul educației”. Părerea că bătaia îndreaptă ceva a fost, în nenumărate rânduri, infirmată. La fel s-a prăbușit altă prejudecată părintească, cea privind caracterul implacabil “rău” al progeniturii lor: ar fi brutal, agresiv, crud doar pentru că “așa s-a născut”. Lipsa de logică este atât de flagrantă, încât părinții , dacă află că propriul lor copil l-a bătut pe altul, recurg tot la bătaie. De aici apare o atitudine agresivă a părinților față de copil, iar la acesta, o reacție agresivă care se poate interioriza.

Nepăsare, brutalitate, nepricepere, egoism sunt trăsături de neconceput pentru ceea ce înseamnă, în înțelesul cel mai direct, noțiunea de părinte. Este normal ca părinții să aibă dreptul de a folosi mijloace de constrângere, ca și recompensare, însă bătaia nu rezolvă impasurile, doar le ascunde, pentru ca apoi, după un timp, acestea să erupă cu o vigoare sporită.

Actele de agresivitate aflate pe treapta lor maximă – violență – sunt de regulă, comise de tineri slab atașați mediului în care trăiesc, școlile sau profesiunii alese, dar mai există și cealaltă față a monedei, când exemplul / modelul negativ, mai cu seamă al unor oameni apropiați, fie părinți, fie rude, îl pot atrage pe tânăr pe o pantă extrem de primejdioasă, nocivă a manifestărilor antisociale, fățișe, curente.

Din punct de vedere psihologic, copilul este și rezultatul naturii relațiilor dintre părinții săi. acest aspect este deosebit de important, iar analiza lui va pune în evidență aspecte atitudinale diferențiate ale tatălui și ale mamei față de copil. Ca atare, mama poate respinge copilul sau, dimpotrivă, va încerca să-l orienteze împotriva tatălui său. Tatăl poate căuta, la rândul său, să capteze copilul și să-l orienteze ostil împotriva mamei sale.

Un moment deosebit ce se petrece în jurul vârstei de 7 ani îl constituie intrarea la școală a copilului când are loc transferul sentimentelor către o “mamă-substitut”. Aceasta nu este alta decât învățătoarea care va fi privită cu o tandrețe pasională, dar fără alte sentimente. Însă, dacă mama este prea atașată de copil, mai ales de băiat, sentimentele lui față de educatoare o fac geloasă; prin urmare, mama devine violentă și îl face pe băiat să sufere.

Mai târziu în evoluția copilului, apare următoarea problemă: dacă idealul tatălui privindu-l pe fiul său coincide cu idealul fiului. Când idealul tatălui începe să se destrame se manifestă neliniștea fiului însoțită de emoții contradictorii: – afecțiune – neplăcere; tandrețe – teamă. În acest context, idealizarea tatălui scade și, ca atare, sentimentele negative sunt dominante în relația tată-fiu.

Un alt aspect deosebit de important este existența complexului Oedip, acesta fiind un sistem de atitudini tipice pentru o societate patriarhală, iar în jurul vârstei de 6 ani atitudinile copilului includ elemente ale urii și dorinței suprimate.

În general, complexul oedip este un ansamblu organizat de dorințe erotice și ostile, totodată, pe care copilul le resimte față de părinții săi. Se descriu două “situații oedipiene”: pozitivă și negativă (C. Enăchescu).

În forma pozitivă se manifestă atracția copilului pentru părintele de sex opus și rivalitate față de cel de același sex. În forma negativă, copilul manifestă atracție pentru părintele de același sex și ostilitate față de părintele de sex opus.

S. Freud pune “complexul oedip” la baza dezvoltării psihice a individului, la formarea și maturizarea emoțional-afectivă a personalității acestuia.

Se consideră că, de regulă, complexul oedip este lichidat în momentul în care copilul, devenit tânăr adolescent, se va identifica cu părintele de același sex, ieșind astfel de sub dominația și dependența parentală și identificându-se cu noul său rol. De fapt, este vorba despre un conflict al rolurilor, conflict al unei “situații triunghiulare” în cadrul căreia fiul uzurpă rolul tatălui căruia i se substituie ca rol, în raport cu mama sa care este obligată să-și schimbe rolul de mamă în cel de soție (C. Enăchescu).

În consecință, complexul oedip depinde de tipul de viață al familiei și de morală sexuală. Complexul oedip este sursa culturii sau, cum spunea Malinowski, “cultura începe cu reprimarea instinctelor”. Deci, cultura presupune o educație care nu poate continua fără autoritate coercitivă, autoritate care în familie este reprezentată de tată.

Un rol important în creșterea, educarea și formarea personalității copiilor o are și modalitatea de formare a cuplului marital. Căsătoria se întemeiază pe fundamente morale, legale și religioase impuse de fiecare societate, precum și pe diverse reguli morale, expectații economice și anumite comportamente și atitudini ale soțului și soției.

Din momentul concepției, relația mamă-copil devine o grijă a comunității în sensul că mama trebuie să respecte anumite obiceiuri și să urmeze anumite ritualuri morale, igienice, religioase.

Se mai vorbește și despre tipul de familie non-parentală. Aceasta este structura familială asimetrică formată dintr-un părinte și copilul (copiii) său (săi), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorț. fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopțiunea realizată de o persoană singură, fie prin nașterea unui copil dintr-o relație liberă, în afara căsătoriei.

În cadrul acestui tip de familie, schimbările din raportul părinte-copil depind de timpul pe care părintele îl consacră copilului, de modul în care efectele separării au marcat adultul, de stilul de viață, de modul în care adultul dezvoltă strategiile de rezolvare a problemelor de viață.

În concluzie, am putea spune că familia îndeplinește un rol deosebit de important în creșterea, dezvoltarea și formarea personalității copilului.

Capitolul 3

Metodologia cercetării

3.1. Obiectivele cercetării

În demersul formulării celor câtorva obiective pe care și le propune cercetarea noastră, s-a pornit de la o serie de premise. Iată contextul de premise de la care s-a pornit în fixarea obiectivelor cercetării:

carențele educative în familia este vorba, mai precis, despre modelele familiale interiorizate de copil;

factorii declanșatori ai comportamentului agresiv ;

factori traumatizanți pentru copil și familie, cu implicații în declanșarea agresivității, precum și alte forme ale agresiunii și comportamentului agresiv.

Astfel cercetarea vizează următoarele obiective:

Stabilirea relațiilor de legătură și cauzalitate ce intervin între carențele educative și dificultățile apărute în dezvoltarea psihoafectivă, pe de o parte, și între dificultățile apărute în dezvoltarea psihoafectivă și comportamentul agresiv, pe de altă parte;

Determinarea modului în care dificultățile apărute în dezvoltarea psihoafectivă influențează apariția comportamentul agresiv;

Surprinderea modului de manifestare al agresivității la copii școlari mici.

3.2. Ipotezele cercetării

dacă carențele educative determină la copil dezvoltarea unor stări afective preponderent negative, de genul unor stări de nervozitate atunci ele se vor manifeta prin:

– crize de afect: plâns, furie, agresivitate, anxietate;

– manifestări de tulburare în sfera relațional-socială.

dacă agresivitatea se manifestă ca formă de adaptare datorită modelelor familiale și școlare, atunci ea are tendințe evidente de manifestare;

dacă manifestările agresive (intensitatea și calitatea lor) au valoare adaptivă socială, atunci valența pozitivă sau negativă a grupurilor sociale de apartenență le influențează.

3.3. Descrierea lotului investigat

Activitatea de cercetare am organizat-o plecând de la alegerea lotului de subiecți. Astfel, am ales un număr de 6 subiecți cu vârste cuprinse între 7 și 11 ani, toți elevi ai unei școli din învățământul de masă, fără a lua în considerare nivelul de pregătire, rezultând astfel un lot eterogen . Prezentăm în continuare studiul de caz al fiecarui copil.

STUDIU DE CAZ I

Anamneza :

A este un copil de 9 ani cu inteligența superioară, premiant.

Părinții copilului sunt intelectuali, ei sunt ocupați toată ziua cu serviciul având performanțe în carieră. A mai are doi frați mai mici și au fost crescuți de bunici și bonă, părinții vin acasă seara târziu.

Mama lui A îi supraveghează lecțiile, seara, în măsura timpului disponibil. Tata nu comunică suficient timp cu A deoarece vine seara obosit și intră în biroul său pentru a efectua anumite activități așa cum ar fi documentarea în profesia sa sau lectura. Tata este atent la modul de hrănire al copilului impunându-i anumite exigențe cu privire la alegerea alimentelor și greutatea corporală, copilul se simte frustrat.

A se plictisește în ore, face pe clownul și în pauză agresează colegii de clasă, iar acasă vorbește urât cu bunicii jignindu-i. Bunicii și bona îi aduc la cunoștință tatălui său actele de indisciplină și tata îl pedepsește pentru comportamentul său prin critică și bătaie. Relația copilului cu tatăl este deficitară. Deși face eforturi vizibile să-și controleze comportamentul, copilul își respinge tatăl prin atitudinea pe care o are față de acesta.

Urmează un tratament medicamentos prescris de medicul psihiatru, dar comprtamentul violent nu s-a schimbat, uneori a amenințat cu cuțitul și a bătut bunica și bona.

Comportamentul părinților include critici constante, amenințări sau pedepse ca și lipsa de atenție, afecțiune, aprobare sau suport. Cea mai frecventă formă de abuz emoțional este limbajul violent cu care se comunică cu copilul, într-o comunicare autoritară, părintele lansează doar ordine, ce nu permit replica din partea copilului, un schimb verbal în care copilul să se poată exprima, să se poată manifesta pentru a fi înțeles, să poată exista. Este greu să convingi părintele de răul pe care îl face copilului atunci când acesta declară adeseori că îl iubește (fără nici o îndoială, așa este!), dar continuă să țipe la el, să se răstească sau să spună vorbe grele la adresa lui, rănindu-l. Abuzul emoțional și fizic, adesea devine factorul determinant în alegerea unui scenariu de viață greșit. Un copil timid, lipsit de încredere, incapabil să se afirme la grădiniță și mai târziu la școală, la locul de muncă, în relația cu partenerul de viață, este un copil rănit de vorbe care i-au transmis în loc de dragoste și respect, ura, rejectarea și o imagine de sine scăzută. Aceasta este semnificația cuvintelor răstite, a etichetelor puse, a ordinelor agresive date copilului căruia nu i se îngăduie replica. Prin cumularea efectelor acestui gen de educație, copilul începe să se identifice ca fiind un copil rău dezvoltând un comportament deviant.

In acest caz factorii care au determinat agresivitatea copilului sunt:

lipsa de timp și de afecțiune a părinților;

exigențele ridicate de familie și școală cu privire la învațătură și comportament;

frustrarea dată de regimul alimentar impus de tată;

conflictele părinților și ale bunicilor în fața copilului;

abuzul emoțional și fizic al tatălui;

eticheta pusă în care copilul crede: violență.

Prin metoda observației s-au constatat urmatoarele:

copilul are comportamente extreme, încăpățânare, respingere, agresivitate sau pasivitate, supraconformism, dependență, socializează greu, are dificultăți în comunicare și în a stabili și construi relații;

în comparație cu alți copii se comportă fie ca un adult, fie ca un copil mult mai mic (se leagănă)) ori este agresiv;

dezvoltarea fizică și emoțională este întârziată lipsind atașamentul parental.

Acțiuni de intervenție:

scenarii terapeutice, povești și metafore;

modelaj, desen;

o dată pe săptămână ședințe de consiliere centrată pe obiective și soluții în cabinetul școlar;

consiliere de familie cu părinții și bunicii;

consilierea copilului și a familiei.      

STUDIU DE CAZ II

Anamneza:

V are 7 ani, face parte dintr-o famile compusă din mamă, tată și o surioară mai mică. Părinții sunt intelectuali, activează în aceeași firmă și el a crescut sub supravegherea bonelor, uneori în casă au funcționat și trei bone în aceeași zi pentru a suplini lipsa de implicare a părinților în timpul zilelor lucrătoare.

Uneori, tata pleacă în deplasare lipsind mai multe zile în cursul săptămânii. Mama este foarte atentă și preocupată de creșterea și educarea copiilor supravegând bonele prin anumite mijloace. După program își petrece tot timpul cu copiii, la fel și în weekend.

Mama a apelat la ajutorul psihologului școlar deoarece a primit dese reclamații din partea învățătoarei că V. este violent cu colegii, nu este atent la ore, pleacă din bancă în timpul orei și vorbește neîntrebat. Acasă a vorbit urât mamei și bonei. În public nu dorește să respecte regulile, ignoră sfaturile și rugămințile mamei.

Mama este îngrijorată de comportamentul lui V și ea recunoaște că, uneori, i-a mai aplicat și căte o bătaie în ideea sancționării copilului pentru comportamentul său indadecvat.

Din discuția cu copilul, a reieșit că și bona îl sancționează prin bătaie, deși nu acesta a fost contractul cu părinții, ci dimpotrivă, părinții au avut o înțelegere cu bona ca de fiecare dată când se nasc probleme să le fie comunicate pentru ca ei, părinții, să ia decizii în privința copilului.

Mama lui V dorește să-i ofere o educație corespunzătoare, în acest sens s-a documentat psihologic și pedagogic în vederea soluționării în mod adecvat și la timp a problemelor legate de educația copiilor.

Factorii care au cauzat agresivitatea copilului:

stilul diferit de creștere al bonelor;

competiția bonelor în raport cu mama;

bătaia dată de una din bone și probabil și bătaia dată de mamă, copierea, imitarea acestui comportament;

absența îndelungată a părinților din familie din cauza implicării în carieră;

Prin metoda observatiei s-au constatat urmatoarele:

nu este atent în timpul orelor;

pleacă din bancă în timpul orei și vorbește neîntrebat;

este violent cu colegii.

Acțiuni de intervenție:

scenarii terapeutice, povești și metafore

fixarea regulilor de comportament în cadrul familiei

asigurarea îngrijirilor de către o singură bonă, care în urma evaluării psihologice a demonstrat aptitudini și resurse pentru a ocupa acest loc in viața și casa familiei.

consilierea copilului și a familiei.      

STUDIU DE CAZ III

Anamneza:

M. are 7 ani și înregistrează rezultate slabe la învățătură, atingând cu greu standardele minimale de performanță. Prezintă nervozitate, agitație, tulburări de comportament, manifestă lipsa de respect față de mama, dezinteres față de activitatea școlară,

Datorită faptului că tata este plecat în Italia el rămânând în grija mamei, aceasta având grave probleme cu alcoolul, copilul a profitat de lipsa de interes a mamei pentru evoluția sa școlară și ca urmare au început să se manifeste tulburări de comportament și de învățătură.

M. nu are prieteni, nu socializează cu elevii din clasă și are numeroase absențe nemotivate. El pare la prima vedere un băiat liniștit care evită să vorbească. Declară că acasă face numai ceea ce vrea el și că nimeni nu-l bruschează, dacă este liniștit . Dacă mamei lui nu-i place ce face el la un moment dat, el se supară, iar ea îl lasă în pace.

“Când trebuie să răspund cu voce tare în clasă, mi-e teamă că vor râde ceilalți copii de mine dacă voi greși.” Dacă cineva îi zice ceva, imediat, în pauză, sare la bătaie, devine violent.

Mama spune că îi este greu de când a plecat tatăl in Italia, că lui M îi este dor de tatăl lui, că băiatul îi simte lipsa. De la plecarea tatălui are din ce în ce mai multe probleme cu ceilalți și de multe ori refuză să meargă la școală, dacă nu vorbește cu tatăl său la telefon, dimineața, înainte de a pleca.

Are un comportament ostil și agresiv față de sora lui. Vorbește urât, de multe ori sare la bătaie, dacă sora lui îi atrage atenția că nu vorbește frumos.

Mama nu-l pedepsește, pentru ceea ce face, considerând că va veni timpul când M. își va da seama că greșește și nu va mai fi violent, iar când tata se va întoarce, totul va intra în normal.

Inadaptarea lui M. la școală este atat expresia certitudinii că el nu este capabil să reușească, cât și expresia adevărului conform căruia ”Cine sunt ei să râdă de mine?”

     Cu toate acestea există o contradicție între comportamentul băiatului de acasă (închis în sine și ostil) și de la școală (agresiv și ostil) aceste comportamente îi permit să stăpânească ambele situații.

Teama pe care o manifestă M. de a nu se face de râs în fața colegilor, dorința lui de a epata prin comportamentul agresiv atât verbal cât și fizic se datorează lipsei de comunicare atât cu mama cât și cu tatăl. Îi este teamă să-și facă prieteni, să se atașeze emoțional de o altă persoană și de aici dificultatea lui de a relaționa cu colegii.

Comportamentul său agresiv, față de sora lui, față de mama este datorat lipsei unei persoane de sex masculin din casă, respectiv tatăl, în care copilul are mare încredere. Momentan, el se simte abandonat de tata.

Factori care au cauzat agresivitatea:

absența îndelungată a tatălui din familie;

problemele cu alcoolul ale mamei;

lipsa unor regulilor de comportament în cadrul familiei;

lipsa de comunicare atât cu mama cât și cu tatăl.

Prin metoda observației s-au constatat următoarele:

nu vorbește în clasă decât atunci când i se adresează în mod direct o întrebare;

răspunde ezitant, cu o voce nesigură, abia auzită, se înroșește la față și evită să privească în ochi învățătoarea când i se cere să răspundă oral în fața colegilor;

când trebuie să lucreze individual în clasă nu-și termină niciodată activitatea, nu rămâne liniștit și își deranjează colegii;

M. are capacități intelectuale de nivel mediu;

are puțini prieteni și începe foarte rar o conversație;

rămâne singur în timpul recreațiilor, ceilalți îl ocolesc, pentru că are de multe ori, un comportament violent.

Acțiuni de intervenție:

Se recomandă fixarea unor obiective atât pe termen lung cât și pe termen scurt:

Obiective pe termen lung

va frecventa regulat toate orele;

la școală va lua parte la discuțiile structurate și nestructurate cu toți colegii;

activitățile scrise vor fi terminate în timp util.

Obiective pe termen scurt

va fi implicat în a-și spune părerea la toate discuțiile din clasă alături de colegii săi.

i se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acțiuni, pentru a fi responsabilizat.

Metode și strategii

conceperea și punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el.

o strânsă legătură cu familia, astfel încât prezența sa la școală să fie de aproape 100%.

ajutarea lui M. de a depăși teama de a participa la ore, spunându-și părerea în fața colegilor săi, printr-un sistem de sprijin și încurajare din partea învățătoarei.

mai puțină exigență din partea învățătoarei în materie de teme scrise.

i se va da ocazia să-și măreasacă încrederea în sine și să-și îmbunătățească aptitudinile în situațiile în care interacționează cu grupul de elevi (clasa), prin responsabilizarea sa în competiții, cocursuri.

se va cere ajutorul condilierului școlar, dată fiind natura cronică a problemelor lui M.

dată pe săptămână vor avea loc ședințe de consiliere în cabinetul școlar.

dată pe lună va participa mama lui M.

STUDIU DE CAZ IV

Anamneza:

G. este un copil de 9 ani, de sex masculin, elev în clasa a II-a . Provine dintr-o familie dezorganizată, formată din părinți, 4 frati si 3 surori; el este mezinul familiei. Mama lucrează sporadic, tatăl este șomer și consumă băuturi alcoolice; vine rar acasă; două dintre surori practică prostituția. Situația financiară este dificilă, părinții neglijând copiii în cea mai mare parte a timpului. G. a fost încris la scoală la vârsta de 7 ani; este un băiețel sănătos din punct de vedere fizic și psihic, dar care nu a fost suficient stimulat în planul afectiv, fiind lipsit de căldura familie; la început a fost un copil timid, cuminte, care ăaspundea cerințelor formulate de către învățătoare, mai ales dacă era antrenat în concursuri și recompensat și lăudat.

Din punct de vedere somatic și psihic, G. este dezvoltat normal. Din punct de vedere al limbajului, prezintă o întârziere în dezvoltarea limbajului oral sub aspectul achiziției și folosirii vocabularului și sub aspectul executării fono-articulatorii. Pronunță greu consoanele r și x.

La intrarea în clasa I s-a observat o grea orientare spațio-temporală și o vorbire defectuoasă , cu numeroase dezacorduri. Din punct de vedere relațional, s –a integrat ușor în colectiv, dovedind însă variații în comportament.

Pe parcursul anului școlar, datorită absențelor, și conflictelor din familie, comportamentul a evoluat către agresivitate verbală și fizică și a prezentat numeroase rămâneri în urmă la învățătură: nu a învățat alfabetul în întregime, leagă doar parțial silabe pentru a forma și citi cuvinte, nu efectuează operații cu numere formate din zeci și unități.

Lipsa de susținere afectivă și materială din partea părinților, neglijența acestora față de copii și mediul familial și social neadecvat pot avea consecințe negative asupra dezvoltării intelectuale și morale ale copilului.

A existat intenția mamei de a-i da în plasament pe cei doi frați mai mici, intenție de care copilul a aflat și care l -a făcut să devină și mai agresiv, aducând cuvinte jignitoare la adresa mamei.

Factori care au cauzat agresivitatea:

stilul de viață dezorganizat al familiei ;

situația materială precară a familieie;

comportamentul dezinteresat al părinților față de copii și familie;

lipsa de responsabilitate a părinților;

insuficient stimulat în plan afectiv;

dese conflicte în familie.

Prin metoda observației s-au constatat următoarele:

în urma absenteismului ridicat, copilul a rămas în urmă la învățătura, manifestă plictiseală pentru conținuturile învățării și preferă să stea mai mult în pauză sau chiar să lipsească cu zilele de la școală; faptul că foarte rar mama sau sora mai mare, căsătorită , îl verifica, îl face nepăsător;

pune rar întrebări, dar prezintă o vorbire defectuoasă, cu numeroase dezacorduri;

copilul manifestă agresivitate verbală și fizică față de colegii săi, în pauze provocându-i și jignindu-i;

atunci când i se vorbește calm și este puternic motivat, răspunde cerințelor;

dacă i se cere părerea asupra situației familiale, răspunde pe un ton matur și intenționat indiferent, că nu știe ce să facă.

Acțiuni de intervenție:

frecventarea programulului de recuperare din cadrul școlii ( cu profesor itinerant);

încurajarea, stimularea copilului în plan afectiv, implicarea, solicitarea lui în sarcini care să îi dea încredere în forțele proprii ;

încurajarea familiei în păstrarea unei comunicări strânse cu cadrele didactice și psihologul școlii;

comunicarea permanentă cu copilul ;

oferirea de stimulente ori de câte ori o merită ;

să i se vorbească cu calm,conferindu-i-se astfel siguranță, securitate;

inducerea unei puternice motivații pentru frecventarea școlii.

STUDIU DE CAZ V

Anamneza:

C. – băiețel care la intrarea în clasa întâi avea 8 ani. Este copilul mai mare al familiei compusă din 4 membri, având un frate de aproape 2 ani. Copiii sunt lăsați în grija bunicilor paterni, pe o perioadă de câte 3-4 luni. C.. a făcut un an de școală în Spania, unde a căpătat câteva deprinderi de calcul și scrierea literelor. Din păcate, abilitățile de citire nu au fost formate, elevul întâmpinând dificultăți în exersarea actului citirii, datorită capacității scăzute de manifestare a atenției și a lipsei exercițiului. Este sensibil la laudele învățătoarei, atunci când le merită, caută apropierea fizică față de aceasta, în timpul activităților de recuperare după perioadele de evaluare, dorind să fie mângâiat, dar este deseori slab motivat pentru activitatea de învățare, necesitând atenție suplimentară și exerciții de citire peste program, fiind înscris în programul “Școală după școală”. Îi place să braveze, își etalează obiectele primite de la părinți, manifestă deseori în pauze comportament violent, pe care îl motivează ca o activitate de “joc”, reușind să lovească mai mult sau mai puțin accidental, pe unii dintre colegi. În activitățile de grup vrea să dețină întotdeauna calitatea de lider, se supără ușor când rezultatele echipei nu sunt cele scontate sau dacă i se reproșează neatenția ori neimplicarea de către coechipieri. Așteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea părinților și este deziluzionat de faptul că scopul pentru care aceștia au motivat îndelungata lor absență – procurarea unui calculator – nu a fost atins.

Încercările de a atrage atenția, lipsa îndelungată a părinților sunt cauze care au dus la modificări în sens negativ, ale comportamentului copilului. De multe ori, pe timpul pauzelor, trebuie să primească sarcini pentru a fi menținut preocupat sau este necesar să fie atent supravegheat de către cadrul didactic. Cu toate că promite că nu va face nimic rău, se antrenează în jocuri cu caracter mai violent, care generează adevărate dispute între el și colegi.

Factori care au cauzat agresivitatea:

lipsa de afecțiune a părinților;

absența îndelungată a părinților din familie;

lipsa de consistență în educație;

lipsa de stabilitate – desele mutări.

Prin metoda observației s-au constatat urmatoarele:

slabe abilități de citire și scriere;

capacitate scăzută de manifestare a atenției;

slab motivat pentru activitatea de învățare;

manifestă deseori în pauze comportament violent, caută să-și lovească colegii;

Acțiuni de intervenție:

oferirea de modele indirecte, cu ocazia diferitelor activități pe teme culturale (schimburi de experiență între școli),

vizionări de spectacole, activități cu tematică referitoare la violență, dezbateri și prezentări pe teme de sănătate, competiții sportive,

discuțiile de conștientizare în cadrul grupului a comportamentelor agresive și a efectelor acestora

întărire pozitivă (laudă, apreciere) sau negativă (izolare, ignorare a comportamentelor negative) imediat ce comportamentul s-a produs.

participarea la activități de informare și conștientizare împreună cu părinții sau adulții care se ocupa de ingrjirea si educarea copilului;

participarea activă la ore speciale de consiliere, în colaborare cu psihologul școlar

colaborarea între școală și psiholog continuând cu discuții pe grupuri mici, individuale inițierea unor jocuri de rol prin care copiii își pot exprima dorințele, frustrările, își pot exterioriza sentimentele, descărcându-se de tensiunile acumulate.

participarea la ore de consiliere psihologica de grup (părinți, copii, ) care să urmărească: îmbunătățirea imaginii de sine, conștientizarea consecințelor actelor de violență,

prevenirea apariției dispozițiilor afective negative, dezvoltarea autonomiei și autocontrolului.

STUDIU DE CAZ VI

Anamneza:

D. este un baiat de 9 ani, este elev provenit din repetenție, venit la cerere în clasa a doua în luna noiembrie. La momentul acela, nu cunoștea încă semnificația tuturor literelor, nu știa să facă adunări și scăderi ce treceau peste ordinul zecilor.

Vorbește neîntrebat, caută să atragă atenția, prin râsete și zgomote, cere mereu atenția învățătoarei și feed-back-ul pentru o realizare cât de mică (foarte des) deranjând ora cu expresii de genul (“e bine?”, “e frumos?”, “întorc pagina?”) – ceea ce denotă atât nesiguranță cât și dorința de a atrage atenția.

Uneori ia inițiativa de a face sarcini care nu i s-au trasat, fără să aștepte confirmarea învățătoarei. Atunci când i se dau anumite sarcini, de multe ori se repede, este neglijent, iar acțiunile sale tind să distrugă obiectele cu care vine în contact.

Are comportamente de agresiune asupra colegilor Pe timpul pauzelor este violent și face tot ce poate să perturbe echilibrul emoțional și fizic al colegilor mai defensivi sau mai puțin puternici decât el, spunând că o face din joacă.

În urma puținelor date obținute de la mamă, s-a constatat că și acasă manifestă același comportament, plecând fără ca mama să știe unde este, manifestând acte de agresiune verbală față de persoanele din jur, încercând să procure venituri prin diferite modalități (mici servicii făcute unor persoane adulte sau chiar furtul unor obiecte considerate a nu fi necesare în curțile vecinilor).

Mama îl sancționează deseori aplicându-i corecții verbale și fizice, dar acest lucru nu face decât să îi întărească comportamentele negative. mediu deficitar emoțional și social, al sărăciei specifice persoanelor care trăiesc în zona acestui cartier.

Mediul deficitar și educația își pun amprenta în mod îngrijorător și vizibil asupra dezvoltării copiilor, mai ales la vârstele mici. Spre deosebire de copiii în care implicarea familiei este mai pregnantă, școlarii care sunt neglijați familial sunt mai greu recuperabili și manifestă o inerție mai puternică în modificarea comportamentelor agresive. De aceea, munca învățătorului și a psihologului școlar este imensă, iar rezultatele sunt cu mare greutate obținute.

Factori care au cauzat agresivitatea:

mediu de viață deficitar din punct de vedere emoțional și social;

stilul de viață dezorganizat al familiei ;

situația materială precară a familiei;

comportamentul dezinteresat al părinților față de copii și familie;

lipsa de responsabilitate a părinților;

insuficient stimulat în plan afectiv;

mediu de viață punitiv.

Prin metoda observației s-au constatat urmatoarele:

vorbește neîntrebat în timpul orelor;

caută să atragă atenția într-un mod neadecvat;

slab motivat pentru activitatea de învățare;

manifestă deseori în pauze comportament violent și caută să perturbe echilibrul emoțional și fizic al colegilor mai defensivi sau mai puțin puternici.

Acțiuni de intervenție:

        realizarea de către copil a unor materiale pe tema agresivității (fotografii, pliante, afișe, compuneri, jocuri de rol);

         participarea la activități sportive, competiții pe tema violenței, inițiate în școală;

         participarea la activități de informare și conștientizare împreună cu părinții;

         antrenarea copilului în gestionarea unor situații de criză ivite în cadrul grupului;

       consiliere psihologică individualizată și de grup (părinți, copii, cadru didactic) care să urmărească: îmbunătățirea imaginii de sine, conștientizarea consecințelor actelor de violență, prevenirea apariției dispozițiilor afective negative, dezvoltarea autonomiei și autocontrolului.

participarea activă la ore speciale de consiliere, în colaborare cu psihologul școlar, pe

grupuri mici, cu elevi cu spirit combativ și cu elevi defensivi/neutri;

3.4. Metode și tehnici utilizate în cercetare

Metodele și tehnicile aplicate pe parcursul cercetării sunt:

Observația directă, participativă.

Testele proiective: – Testul “Omulețul”

– Testul “Desenul familiei”

Anamneza.

Ghidul de interviu.

Metoda convorbirii.

Observația directă (Septimiu Chelcea, 2001) este observația obișnuită ce se realizează de către observatorul calificat din punct de vedere profesional și nu presupune decât existența simultană atât a obiectivului observație, cât și a observatorului.

Observația participativă (Septimiu Chelcea, 2001) este specifică cercetărilor de teren. Cercetătorul poate îndeplini în cadrul acestui tip de observație mai multe roluri. Acestea sunt:

– totalmente participant în situațiile în care cercetătorul ascunde rolul său de observator

și se integrează în viața colectivității studiate cât mai mult timp posibil;

– participant ca observator ceea ce înseamnă dezvăluirea rolului de cercetător, însă

timpul său este consacrat activităților grupului;

– observator participant care reduce activitățile în favoarea cercetării propriu-zise;

– totalmente observator, când cercetătorul nu se implică în viața grupului și nu

intervine în desfășurarea fenomenelor studiate.

Pentru a putea surprinde reacțiile fiecărui copil în timpul administrării testelor, au avut loc întâlniri individuale.

Au fost puse la dispoziția copiilor coli de hârtie și creioane, după care a fost dat consemnul specific fiecărui test, repectiv “Desenează o familie” când s-a examinat cu ajutorul Testului familiei și “Desenează un om” când s-a examinat cu ajutorul Testului persoanei.

În timpul testării am observat ordinea în care sunt desenate elementele, orientarea mișcării grafice, mimica, gestică, verbalizările subiectului, reacția adaptativă la test, atitudinea, nivelul de atenție.

La terminarea desenelor am aplicat ghidul de interviu.

Testele proiective: Tehnica desenului unei persoane și Tehnica desenului unei familii.

Lawrence K. Frank utilizează pentru prima dată, în anul 1939, denumirea de “teste proiective”, descriind astfel:

“În esența o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalității care confruntă subiectul cu o situație pentru care va răspunde urmând sensul pe care acesta îl are pentru el și în funcție de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esențial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce este, în diferite feluri, expresia lumii sale personale și a proceselor personalității sale.” (Minulescu, 2001, p.1)

În tehnicile proiective se utilizează preponderent conceptele psihanalitice. Din punct de vedere psihanalitic proiecția implică: caracterul inconștient al procesului de proiecție, funcția de apărare a eului, reducerea tensiunii psihice.

Proiecția este o operație esențialmente imaginară, astfel modul ei de realizare este de tip simbolic, prin reproducerea în ,,imagini simbolice” a conținutului intrapsihic.

,,Expresia este procesul psihic asociat proiecției și reprezintă forma exterioară de manifestare și instrumentul prin care este vehiculat conținutul proiectat, expresia este deci purtătoarea sensului simbolic astfel încât proiecția desemnează sensuri în expresia ce le vehiculează. În această ordine, mecanismele de simbolizare sunt constituite din două componente:

1. componenta internă – mecanismul proiecției,

2. componenta externă – expresia.

Procesul expresiei este de tip superior, conștient, intelectual, purtător al conținutului proiectat.

Cele două componente ale mecanismelor de simbolizare – proiecția care consacră conținutul și expresia care determină forma – sunt reunite în cadrul actului creației”. (Minulescu, 2001, p.9)

Desenul ca tehnică proiectivă se adresează dispoziției creatoare care se consideră că există în orice individ și la toate vârstele.

Modul în care C. G. Jung înțelege simbolul este unul complet diferit de cel psihanalitic. În viziunea sa simbolul este expresia unei condiții care nu poate fi exprimată la fel de bine în alt mod. Simbolul pentru Jung este o descriere în imagini a unei stări psihice interioare. Este forma primară în care se exprimă inconștientul, prin care acesta ajunge în constiință. El vede ca fiind definitoriu pentru ființa umană procesul de formare al simbolului pe care îl definește funcție transcedentală.

Jung introduce utilizarea desenului pentru a putea studia și trata probleme emoționale ale adultului și ale copilului. Vedea în desen forma cea mai bună de a exprima ceea ce era dificil de exprimat prin cuvinte. Un bun mijloc de exprimare a sentimentelor, atitudinilor, conflictelor care nu pot fi formulate rațional.

,,Analizând funcția desenului ca o tehnică proiectivă și terapeutică pentru copii, Wildoccher distinge patru nivele în exprimarea caracterului și afectivității:

1. valoarea expresivă a desenului, gestul grafic, modul în care copilul tratează suprafața albă a foii, alegerea formelor și culorilor care exprimă aspecte ale stării emoționale;

2. valoarea proiectivă propriu-zisă, prin stilul general al figurii care exprimă anumite dispoziții fundamentale ale modului cum trăiește lumea și relația cu obiectele acestuia;

3. valoarea narativă a desenului, prin desen copilul își dezvăluie centrele de interes, tensiunile, grijile, gusturile;

4. valoarea simbolică, prin intervenția unor procese și mecanisme defensive care relevă natura temelor inconștiente.” (Minulescu, 2001, p.71)

Anamneza. Se aplică analogic ca o secvență a biografiei psihologice, în vederea

stabilirii unor particularități individuale ca: trăsături de caracter, sentimente, capacități, vocație etc.

,,Anamneza orientează diagnosticul și adesea și atitudinea terapeutică a medicului sau psihologului. Într-adevăr, organizarea cronologică a elementelor furnizate de această anchetă permite uneori investigatorului perspicace să descopere cauzele între anumite fapte. De exemplu, o bruscă dizortografie la un școlar, care până atunci scria satisfăcător, poate fi raportată la o ruptură de echilibru familial și se explică prin aceasta (nașterea unui nou copil, îndepărtarea unui părinte iubit etc.) ‘. (Sillamy N., 2000, p.28)

Anamneza psihologică s-a realizat prin convorbiri cu profesorii, cu copiii și cu adulții cunoscători ai mediului de viață ai copiilor, S-a încercat obținerea de informații privind condițiile de viață, educație, socializare, atmosfera familială, nivel de stimulare intelectuală, nivelul de organizare a familiei (dezorganizată, conflictuală, deces, divorț, etc.), atitudinea familiei cu copilul.

Ghidul de interviu Din punct de vedere etimologic, termenul de interviu semnifică

întâlnirea și conversația între două sau mai multe persoane. Acestea sunt de fapt notele definitorii, adică interviul este o conversație față în față în care o persoană obține informații de la o alta persoană. Însă nu orice întâlnire sau conversație echivalează cu un interviu de cercetare științifică.Interviul de cercetare se definește ca o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane.

Metoda convorbirii Interviul se bazează pe comunicare verbală, aceasta fiind o

comunicare de tip special în care o persoană pune întrebări iar cealaltă furnizează răspunsuri, informații verbale, opinii, păreri, preferințe, exprimate liber despre problema pusă în discuție. Convorbirea reprezintă deci elementul fundamental în tehnica interviului.

Testul Desenul persoanei Acest test își are începuturile în anul 1926 când Florence

Goodenough publica testul pentru diagnoza capacității de gândire conceptuală și a capacitații de observație a copiilor.

Testul persoanei implică desenarea figurii umane.

În anul 1949 Karen Machover utilizează testul ca o probă proiectivă. În lucrarea ,,Proiecția personalitații în desenarea figurii umane”, sistematizează observațiile proprii și ale altor autori și standardizează modul de administrare pentru copii și adulți, precum și ipotezele interpretative.

În anul 1963 W. Orbon publica un “Catalog de analiză interpretativă pentru testul <<Desenați o persoană>>” sintetizând modalitațile de interpretare a indicilor testului pentru copii și adulți.

Instructaj: în varianta pentru copii consemnul este “desenați un om”. Se observă comportamentul subiectului, înregistrând reacțiile sale verbale spontane și timpul de execuție. Se insistă pentru a se obține desenul unui om în întregime.

După aceea se face o mică anchetă privind peronajele desenate.

Interpretare: În varianta Machover se realizează o analiză formală și o analiză de conținut.

Analiza formală: observarea mărimii desenului, amplasarea în pagină, precizia trăsăturii, gradul de finisare, modul de desenare a liniei și a perspectivei, proporțiile, realizarea membrelor, adăugiri.

Ipoteze interpretative:

• Mărimea figurii – Figurile foarte mari sugerează entuziasm compensatoriu și dacă figura este necontrolată sugerează tendința de acting-out. Figurile mici sugerează stima de sine scazută, retragere, depresie, sentimente de inadecvare.

• Plasarea figurii în pagină – plasarea “normală” este stânga – centru, cu utilizarea spațiului între 15% de la partea de sus a foii și 15% de la bază. Din punct de vedere interpretativ, plasarea la extrema stângă a foii sugerează orientarea spre sine și la extrema dreaptă sugerează orientarea spre ceilalți. Plasarea jos pe pagină sugerează depresia și plasarea sus pe pagină sugerează entuziasm, optimism.

• Succesiunea desenării: Cei mai mulți subiecți încep cu capul. Începerea cu picioarele sugerează securitate și posibile probleme de statut. Desenarea capului ultimul este adesea indicator de tulburare în relațiile interpersonale.

• Perspectiva: Figurile schițate sugerează evaziune, probabil bazată pe insecuritate, în timp ce figurile din profil sugerează o evaziune mai subtilă. Corpul din profil și capul din față sugerează un conflict privind manifestarea.

• Calitatea liniilor: Liniile negre, întunecate, încărcate sugerează agresivitatea. Cele vagi, neclare sugerează retragere, incertitudine, slăbiciune. Liniile schițate, exceptând artiștii, sugerează anxietate, incertitudine, timiditate.

Neatenția fața de calitatea liniei, liniile care sunt desenate neângrijit și cu un mare grad de impulsivitate sugerează tendințe de acting-out. Din contră, liniile care chiar dacă sunt înnegrite, aratând furie, dar sunt desenate cu precizie, grijă, control, sugerează un mare grad de autocontrol.

Accentuarea liniei de mijloc (figuri cu accentuarea nasului, cravatei, nasturilor, prohabului și șireturi) sugerează probleme de imagine corporală și chiar frici legate de sfărâmare, împarțire interioară. Simetria liniei sugerează control și logică și cu cât simetria este mai accentuată cu atât mai mult implicația este de rigiditate și compulsii. Din contră, impulsivitatea sau lipsa de simetrie sugerează tendințe de acting-out.

Analiza de conținut vizează: tema desenului, atitudinea personajului, realizarea fundalului și solului relația personajului cu acestea, diversitatea și exactitatea diferitelor părți ale corpului, a îmbrăcămintei, accesoriilor, expresiei faciale și posturii.

Ipotezele interpretării Desenul persoanei exprimă imaginea corporală a subiectului. Asupra corpului sunt proiectate trebuințele sociale, aspirațiile intelectuale, tendința la control rațional și procesele de elaborare mentală ale subiectului.

Imaginea de sine proiectată în test suportă omisiunile și deghizările în funcție de părțile vulnerabile ale personalitații celui care desenează. Interpretarea clinică și simbolică va încerca să sugereze detaliile semnificative din această perspectivă.

O înlocuire a sexului subiectului, dar mai ales o diferență notabilă între vârsta reală și cea a personajelor desenate, sunt de natură să indice o tulburare la nivelul identificării. Se consideră de asemenea că un mod de valorizare a sexului cu care se identifică subiectul este desenarea unui personaj mai mare, multiplicarea în desen a atributelor sexului respectiv.

Etapele interpretării desenelor

Descrierea figurilor desenate

Se stabilește dacă persoanele desenate sunt tinere sau bătrâne, active sau inactive, flexibile sau rigide, comune sau nu, musculoase sau atrofiate. Aceste observații pot sugera diferite ipostaze interpretative pentru că perceperea imaginii corporale din desen implică proiecția unor trăiri personale care ghidează inconștient subiectul.

Cercetarea celor patru zone majore ale desenului

– Capul

– Mâinile, brațele, umerii și pieptul

– Torsul (trunchiul)

– Picioarele și labele picioarelor

Scopul este identificarea zonelor de conflict, exagerarea, omisiunea și distorsiunea. Acestea sunt evidențiate prin hașurare, mărime sau omitere, ștersături, accentuări, linii slabe, unde dispare controlul motor, linii întrerupte sau vălurite. Odată identificate se constituie în ipoteze.

Omiterea unei parți corporale majore (nas, mâini, picioare) nu este probabil accidentală și poate fi interpreatată în termenii modului în care subiectul se descurcă cu amenințarea simbolismului unei părți particulare a corpului în sensul evitării conștiente a acelei părți. Astfel omiterea mâinilor este realizată de anxioși, indivizi inadecvați ce se simt rejectați. Trăsăturile faciale sunt adesea omise de indivizii interiorizați care au probleme interpersonale. Ochii sunt adesea omiși de indivizii interiorizați care se închid față de lume.

Distorsiunile de genul mărimea exagerată, accentuarea încărcării liniilor, puncte foarte ascuțite, alocarea unui timp îndelungat unei parți a figurii etc, sugerează un conflict privind simbolismul acelei părți din corp care este distorsionată. Ștergerea abundentă sugerează un conflict legat de simbolismul acelei părți șterse. Umbrirea sugerează anxietatea legată de partea umbrită a corpului. Umbrirea înnegrită exagerat sugerează nu numai anxietate dar și agresivitate, legată de simbolismul părții umbrite din corp.

Testul “Desenul familiei” Acest test a fost publicat în anul 1967 de către Louis

Cormon cu titlul “Testul desenului familiei în practica medico-pedagogică):

Testul implică interpretări ale tuturor figurilor desenate, amplasamentului acestora, ale relației dintre subiect și părinți, frați etc.

Instructaj: în varianta pentru copii este: “Desenează o famile”, sau “Imaginează-ți o familie și deseneaz-o”.

Examinatorul va observa comportamentul în probă și va încuraja copilul dacă apar inhibiții.

Se va face o anchetă care se desfășoară sub forma unei convorbiri.

Interpretare: In interpretarea standardizată de Corman există trei nivele de analiză:

– nivelul grafic,

– nivelul structurilor formale,

– nivelul conținutului.

Nivelul grafic – se analizează modul de desenare a liniilor, calitatea și forța acestora și zona de plasare.

Nivelul structurilor formale – include gradul de perfecționare al desenului, structura formală a grupului de personaje cu interacțiunea reciprocă dintre acestea diferențiind între tipul de personalitate rigid și cel senzorial.

Nivelul conținutului – analiza la acest nivel introduce ipoteza diferenței dintre situația în care copilul, renunțând la imaginație și fantezie, prezintă propria familie arătând în desen ordinea ierarhică a vârstelor și importanței și situația când intervenția factorilor interiori subiectivi îl va conduce spre proiectarea în desen a dorințelor.

Prin intermediul Testului “Desenul familiei” se pot explora:

– nivelul de maturitate afectivă și al adaptării la real,

– modul de funcționare al mecanismelor de apărare în apărarea față de angoasă,

– conflicte fraternale infantile,

– reacții agresive,

– reacții depresive,

– complexul oedipian,

– în planul dezvoltării psihice: maturizarea psihomotorie și intelectuală, precum și

caracteristicile diferențiale dintre cele două sexe.

Testul exprimă activitatea imaginativă a copilului în registrul ei conștient, dar și în cel al fantazării.

3.5. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor

În scopul verificării ipotezelor am aplicat testele “Omului” și “Desenul familiei”.

În analiza și interpretarea testului “Omului” s-a ținut cont de faptul că desenul exprimă cu precădere stări de moment. Rezultatele se folosesc pentru relevarea unor aspecte ale sferei emoțional – afective și comunicaționale și nu pentru stabilirea unor clasificări cu semnificație clinică.

Nu am înregistrat cazuri în care desenul să conțină elemente de anormalitate psihică. Diferențele dintre desenele individuale se întind pe un registru foarte larg. Ele nu indică deficite sau tulburări patologice, ci alterări funcționale ale dinamicii afective și ale sferei relațional – sociale.

Linia ușoară, întreruptă, inegală ceea ce indică abandon, tendința de a ceda, nesiguranță, Eu slab. Liniile schițate indică, în general, anxietatea, nesiguranța și timiditatea. Liniile groase, exprimă agresivitatea. Liniile clare, consecvente, sugerează capacitatea de autocontrol chiar dacă ele sunt înnegrite arătând furia.

Mărimea desenului ne dă informații despre dimensiunea sociabilității și semnul imaginii de sine, pozitiv și negativ. Desenarea unei femei mici și mari semnifică dorința crescută de afecțiune și protecție a copiilor instituționalizați, dar și tendința de supunere, de repliere în sine, de renunțare la contacte interpersonale.

Această zonă reflectă preocupările, tendințele, temerile și conflictele dominante ale subiectului. Desenul sub mijlocul paginii semnifică puternica dorință a copiilor de inserție în realitate și totodată o insatisfacție marcantă față de situația de relaționare. Aceeași situație apare și la desenul aflat în stânga paginii, din care se deduce un nivel de anxietate crescut și un puternic sentiment de insecuritate afectivă. Desenul în stânga jos semnifică existența unei tendințe de resemnare și depresie cu înregistrarea semnificativă a spațiului comunicațional. Desenul în dreapta sus semnifică existența unei marcante tendințe de agresivitate.

Ștersăturile în zona capului și a trunchiului semnifică frământari interioare puternice legate de aceste zone.

Subiecții care au omis desenarea picioarelor și a ochilor arată lipsa de disponibilitate și de dorința de a recepta mesajele verbale ale celor din jur și o puternică tendință de repliere în sine, de evitare a eventualelor reproșuri și comentarii nefavorabile la adresa lor, iar omiterea picioarelor semnifică lipsa de mobilitate și de autonomie, ca expresie a unei stări de deprimare , de descurajare.

Omiterea părului semnifică o insuficientă dezvoltare a sexualitații în raport cu vârsta, o slabă imagine a Eu-lui, o atitudine pasivă, oarecum indiferentă față de sine și de statutul relațional actual.

Modul de a desena fața într-un mod foarte accentuat semnifică o puternică devianță de comunicare și relaționare, de afirmare a Eu-lui. Realizarea formei ovale a feței semnifică o sensibilitate afectivă, o dorință de comunicare și înțelegere cu cei din jur.

Desenarea ochilor disproporționat de mici semnifică dorința de închidere față de lume, aceasta probabil sub impactul experiențelor neplăcute acumulate anterior. Desenarea ochilor cu cearcăne mari, cu ochii mici, arată curiozitate vizuală puternică, însoțită de conflicte de compatibilitate.

Absența urechilor arată lipsa de disponibilitate și a dorinței de a recepta mesajele verbale ale celor din jur și o puternică tendință de repliere în sine, de evitare a reproșurilor și a comentariilor nefavorabile la adresa lor.

Desenarea gurii în mod accentuat semnifică existența unei nevoi de dependență și existența unei imaturități intelectual-afective. Desenarea gurii închise rigid semnifică refuzul de a se autoevalua, respingerea nevoii de dependență, prezența unei tendințe de actualitate și culpabilitate. Prezența dinților în desen semnifică tendințe orale ostile de agresiune prin mușcare, sarcasm.

Desenarea unei bărbii puternic accentuate semnifică prezența unei atitudini pasive față de realitate, o anumită indiferență în plan relațional, o slabiciune a sentimentelor de interacțiune socială, dar și de existența nevoii de putere, de ascendență în relațiile sociale ale subiecților.

Desenarea sprâncenelor ridicate arată prezența unei atitudini disprețuitoare, de superioritate, de interogare, de nedumerire.

Gâtul lung și subțire are semnificația de transcendență și de absență din realitate.

Reprezentarea omulețului fără trunchi poate fi interpretată atât ca un deficit în elaborarea și integrarea schemei corporale, cât și ca o tendința accentuată de respingere a forței fizice și a impulsurilor asociate ei.

Reprezentare umerilor în dimensiuni mari se poate interpreta ca semn al unor sentimente de forță, al unei preocupări exprese pentru putere. Umerii bine proporționați , rotunjiți semnifică o flexibilă și echilibrată expresie a puterii.

Brațele scurte și brațele slabe și subțiri în desen arată lipsa de ambiție, rezistența volitivă scazută în fața obstacolelor și a greutăților vieții, sentimente de slăbiciune și inutilitate, o trăire puternică a lipsei de realizare.

Omiterea reprezentării mâinilor arată insatisfacția care derivă din modul în care relaționează subiectul cu ambianța și al unor trăiri de vinovăție în legatură cu agresivitatea și ostilitatea.

Omiterea degetelor din desen semnifică o îngustare considerabilă a sferei de interacțiune socială, rigiditate sau placiditate emoțională, teama de a înfrunta provocările ambianței.

Lipsa picioarelor sau omiterea picioarelor se interpretează ca lipsă de mobilitate și autonomie și ca expresie a unei stări de deprimare, descurajare.

Picioare mari și late desenate atestă nevoia crescută de securitate și suport afectiv. Picioarele foarte mici indică existența unei dependențe accentuate de ceilalți și a unor trăiri de slăbiciune.

Absența cordonului arată respingerea constrângerii și a controlului.

Absența pantofilor arată agresivitate și sexualitate primitivă, nereprimată

Interpretări ale datelor obținute în urma aplicării testului “Desenul familiei”

Observarea subiectului pe timpul administrarii testului

Aparența

Pe zona “stare relaxată” există mai puțini subiecți care nu au o stare relaxată, deci poate fi vorba de o ușoară anxietate.

Limbajul

Zonele de pronunție incorectă, voce stinsă, debit verbal lipsit de fluiditate poate fi interpretat în felul următor: subiecții au o pronunție mai puțin corectă, o voce stinsă, ceea ce poate reprezenta lipsa de încredere, relaționare slabă și o lipsă de fluiditate verbală care semnifică o anumită nesiguranță.

Atitudinea subiectului – spontaneitate și inițiativă

Majoritatea subiecților au manifestat un comportament lipsit de sociabilitate și spontaneitate.

Compoziția familiei desenate în raport cu familia reală

Zona “familia desenată nu coincide cu familia reală” arată faptul că unii dintre subiecților nu au internalizat simbolurile parentale și că familia nu a dobândit semnificație simbolică pentru ei.

Pe zona “subiectul se identifică cu alt personaj”, majoritatea au desenat o persoană de sex feminin, ceea ce relevă importanța în plan afectiv a acestei persoane pentru ei.

Zona “subiectul lipsește” semnifică faptul că subiectul trăieste un sentiment de excludere. Subiectul se identifică cu alte personaje ceea ce determină o analiză mai atentă a momentelor ce imbogățesc întelegerea dinamica a subiectului. O tendință inconsistentă se va exprima adesea cu o anumită deghizare din cauza cenzurii.

Aspectul dezvoltării

Procentul mare pentru zona “personaje investite” se referă în mare parte la investirea personajului feminin (mama) pentru faptul că la această vârstă, mama este semnificativă pentru copil, reprezentând modelul de bază pentru acesta.

Aspect global

Amplasarea și calitatea

Zona “distribuție regulată rigidă” corespunde unei funcționări intelectuale controlate, unui Eu compulsiv și unui Supra-Eu strict. Poate fi vorba de un conflict surd. O dispunere metodică sugerează o fucționare normală.

Zona “distribuție neregulată”- subiecții pot avea un Eu care se supune greu la opoziție și impulsivitate.

Situarea desenului în cadrul foii

Zona “deplasarea desenului sus-stânga”: partea de sus a paginii este interpretată ca locul dezvoltării imaginției, idealizării și a visului, dar și a orgoliului. Partea stânga a paginii reprezintă locul viselor, dar și fuga față de mediul înconjurător de acțiune, dar și o dependență și un atașament față de persoana investită de sex feminin respectiv mama.

Zona “utilizării părții de jos a paginii” semnifică faptul că subiecții au o tendință depresivă mai accentuată, o frică de inițiativă și o exigență mai mică față de celelalte persoane. Partea de jos este mai degrabă locul instinctelor bazale, vizând conservarea.

Trasajul

Linia desenului

. Liniile schițate indică anxietate, timiditate, insecuritate, inadaptare, indecizie, frică și tendințe depresive.

Zona “hașuri” este semnificativă pentru subiecții care manifestă anxietate, inhibiție sau fixație pe anumite personaje.

Factori regresivi

Zona “desene simplificate” arată că subiecții manifestă impulsivitate și tulburări de comportament.

Zona “elemente lipsă” face trimitere la subiecții care au probleme mai accentuate la nivel afectiv și social.

Perseverența (Stereotipia elementelor)

O stereotipie majoră cu repetarea sistematică a mai multor elemente și o nediferențiere între personaje face trimitere la eventuale tulburări în planul afectiv al subiecților.

Dispunerea fiecărui personaj. Echilibrul personajelor

Zona “dezechilibrat” arată că subiecții se simt respinși și se simt lipsiți de echilibru în plan afectiv.

Prezentarea personajelor

Zona ,,din față” în prezentarea personajelor este ceva firesc pentru aceasta vârstă. Deoarece toți subiecții au desenat personajele în acest mod, considerăm că nu mai este necesară o diagramă

Poziția membelor superioare și inferioare

Zona “brațe lipite de corp” semnifică energia scazută a acestor subiecți și faptul că această energie nu este orientată spre anturaj, un fel de renunțare.

Zona “brațe întinse” face trimtere la o tensiune față de anturaj.

Pe zona “gambe depărtate” s-a înregistrat un procent de 60% și poziția poate indica agresivitate cu posibilitatea transpunerii în act, neutralizată de insecuritate.

Postură și mișcare

Zona “fără mișcare” poate să facă trimitere la faptul că subiecții au o atitudine rigidă însoțită de anxietate și inhibiție față de mișcările pulsionale, sau nesatisfacerea nevoilor și adesea agresivitate.

Simetria

Zona “nici o problemă” poate semnifica în unele situații un control obsesional și compulsiv al subiecților și, de asemenea, poate să trimită la probleme de tensiune psihică și de inhibiție.

Expresia

Expresia face referință la atitudinea afectivă a desenatorului și la sentimentele cele mai intense.

Aspect detaliat

Tip de detalii

Zona “detalii esențiale” semnifică detaliile necesare pentru ca forma desenului să fie recunoscută. Un procent mare pentru această zonă reprezintă o normalitate pentru aceasta vârstă. Mulțimea detaliilor adăugate pentru a pune în valoare un personaj crește odată cu vârsta subiectului.

Nivel specific – omisiuni

Omisiuni pe zonele “mâini”, “urechi și mâini”, trimit la subiecți care arată lipsă de disponibilitate și de dorință de a recepta mesajele verbale ale celor din jur și reflectă o puternică tendință de repliere în sine, de evitare a eventualelor reproșuri și comentarii nefavorabile la adresa lor. Lipsa mâinilor arată insatisfacții în relaționare cu ambianța și chiar trăiri de vinovăție în legatură cu agresivitatea și ostilitatea.

Sexualizarea

Desenarea părului poate face trimiteri la indicii trebuințelor sexuale și la proiecții sexuale. Poate indica tendințe virile sau preocupări sexuale.

Zona “barbă și mustață” subliniază masculinitatea unui personaj și preocupările sexuale.

Adăugiri

Prezența în desen doar a simbolurilor materne și paterne fără alte adăugiri poate semnifica importanța părinților pentru acești copii, a nevoii de afecțiune și siguranță

Rezultatele obținute la ghidul de interviu

Din anamneză se cunoaște că subiecții sunt copii cu vârsta cuprinsă între 7 și 11 ani, de sex masculin, copii instituționalizați în urma abandonului la vârste foarte mici.

La întrebările legate de persoanele care reprezintă simbolurile parentale 3 au avut preferințe pentru personajul de sex feminin.

La întrebarea “Să presupunem că faci parte din această familie. Cine vei fi tu?” 4 dintre subiecți s-au identificat cu personajul de sex feminin.

Se poate concluziona că în plan afectiv personajul feminin este cel mai important pentru acești subiecți. Identificarea cu rolurile social – sexuale “masculine” și “feminine”, cu valorile reprezentate în societatea noastră despre ce înseamnă un bărbat sau o femeie țin întrucâtva de un nivel ideal al Eu-lui.

Identificarea sexuală și acceptarea, nu ar fi singurele motivații interne implicate în alegere. Cum aceasta ține de rolurile sociale, devine mai de înțeles că identitățile feminine sunt mai puternice în perioada de latență, când mama și substitutul sau învățătoarea, dețin un rol educativ în planul identificării și al modelelor.

La întrebarea:,,Ai un prieten adevărat?” majoritatea răspunsurilor NU semnifică faptul că subiecții au probleme de relaționare, ei fiind nesociabili.

La întrebarea:,,Vă certați des?” au răspuns DA o mare parte din cei ce au prieten, ceea ce arată irascibilitate.

La întrebarea:,,Copilul nu a fost cuminte. Va fi pedepsit?” subiecții au raspuns toți DA, ceea ce arată că ei au introiectat sistemul punitiv în care trăiesc.

Capitolul 4

Concluzii

Pentru a scoate în evidență mai pregnant măsura în care au fost verificate ipotezele pe care le-am formulat anterior și de la care s-a plecat, precum și măsura în care au fost atinse obiectivele propuse vom trece în revistă principalele concluzii la care s-a ajuns în urma cercetării efectuate:

Elevii investigați au relevat o serie de comportamente specifice agresivității, evidențiindu-se o reactivitate de diferite grade: scăzută; moderată și crescută.

Copiii cu agresivitate scăzută prezintă următoarele particularitățile psiho-comportamentale :

în activități diverse acești copii se plictisesc repede, nu participă activ la viața colectivului, dau impresia că sunt insensibili la aprecierile morale, la puniție ori gratificație ;

nu finalizează activitățile pe care le încep iar capacitatea lor de învățare, comunicare și relație sunt deficitare.

Copiii cu valori ridicate ale agresivității:

sunt suspicioși, intoleranți, dispun de o reactivitate crescută, dezvoltă unele crize nervoase.

din rândul lor provin copiii agresivi, preponderent extrapunitivi, cei care se simt nesecurizați,

în ceea ce privește relațiile de grup, ei sunt dificili, incomozi, deranjează pe ceilalți, nu sunt agreați.

Copiii cu un nivel al agresivității oscilând între valorile medii și imediat sub acestea în general, sunt agreați în grup, iar prognosticul adaptabilității este favorabil.

Copiii care se subsumează familiilor cu probleme de integrare socio-umană (familii dezorganizate, alcoolici, etc.) la aceștia se manifestă frecvent agresivitatea.

la nivelul personalității, prezintă complexe de inferioritate;

se exprimă în plan comportamental prin crize existențiale, ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viață, a modelului de urmat;

exprimă complexe de culpabilitate și de neputință, uneori ei comportându-se ca pierzând relațiile cu lumea, devenind incapabili de acțiune.

Prin urmare, agresivitatea este corelată cu caracteristicile generale date de mediul familial . De asemenea se poate constata că, de regulă, copiii cu tendințe către impulsivitate sunt și agresivi. Analiza comparativă a agresivității și impulsivității evidențiază o stare de încordare, de amenințare, de nervozitate, etc.

În ceea ce privește raportul dintre imaginea de sine și comportamentul frustrant-agresiv am constatat că, de regulă, copiii cu o imagine de sine scăzută manifestă o stare cu un caracter frustrant ridicat și, ca atare, adoptă și un comportament agresiv ( extrapunitiv ) pentru înlăturarea, compensarea situației privită de el ca frustrantă.

Copilul poate să învețe atitudinea agresivă prin intermediul imitației, cu condiția ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă. Analiza rezultatelor obținute demonstrează că majoritatea copiilor asupra cărora s-a făcut studiul de față, provin din familii care manifestă o atitudine agresivă.

În consecință, putem afirma că modelul familial oferit copilului în plin proces de formare este de natură agresivă și că, potrivit nivelului său de aptitudini, fiecare copil își însușește acțiunile agresive ale modelului oferit.

Alături de familie, școala reprezintă instituția fundamentală care are ca sarcină formarea copilului. Educația este, de fapt, un efort combinat al educatorului și elevilor. Educatorul reprezintă modelul care se oferă elevilor și cu care aceștia trebuie să se identifice.

Se consideră că un comportament agresiv poate fi însușit prin imitarea unui model agresiv. Acest model agresiv poate fi oferit copilului în familie, în școală, în grupul social de prieteni, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cărți, reviste, mass-media.

Anexe

GHID DE INTERVIU

Bibliografie

ADLER A. – “Cunoașterea omului”, Editura Științifică, București, 1991.

BOTEZ MIHAI IOAN – “Neurologie clinică și neurologia comportamentului”,

Editura Medicală, București, 1996.

CHELCEA S., – „Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și

calitative”, Editura Economică, București, 2001

COASAN A., VASILESCU A. – “Adaptarea școlară”, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1988.

COSMOVICI A., JACOB L.., – „Psihologie socială” , Editura Polirom, Iași, 2005

COSMOVICI A. – “Psihologie generală”, Polirom, Iași, 1996.

ENĂCHESCU C. – “Tratat de igienă mintală”, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1996.

ENĂCHESCU C. – “Tratat de psihanaliză și psihoterapie”, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1998.

EIBEL-EIBESFELDT I. – “Agresivitatea umană: studiu etologic”, Editura Trei,

București, 1995.

KONRAD L. – “Așa-zisul rău; despre istoria naturală a agresiunii”, Humanitas,

București, 1998.

MITROFAN I., CIUPERCĂ C. – “Incursiune în psihosociologia și psihosexologia

familiei”, Editura Press, București, 1998.

MINULESCU M., – „Tehnici proiective”, Editura Titu Maiorescu, București,

2001,

MINULESCU M, – „Teorie și practică în psihodiagnoză”, Editura Fundației

România de Mâine, București, 2003

PIAGET J. – “Psihologia inteligenței”, Editura Științifică, București, 1965.

PĂUNESCU C. – “Agresivitatea umană”, Editura Trei, 1995.

POPEANGĂ V. – “Clasa de elevi – subiect și obiect al actului educativ”, E.D.P.,

București, 1990.

SILLAMY , N., – „ Dicționar de psihologie”, LAROUSSE, Editura Univers

Enciclopedic, București , 2000

ȘCHIOPU U. – “Dicționar de psihologie”, București, 1998.

ȘCHIOPU U. – “Psihologia copilului”, Editura Didactică și Pedagogică, București,

1967.

VERZA E., ȘCHIOPU U. – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1995.

VERZA E., ȘCHIOPU U. – “Psihologia vârstelor – ciclurile vieții”, E.D.P., Buc.,

1997.