Violenta Intragrupala Si Razboiul la Nivel Global
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: VIOLENȚA INTRAGRUPALĂ ȘI RĂZBOIUL LA NIVEL GLOBAL
I.1 Evoluția culturală spre război
I.2 Mitul societății fără agresivitate
I.3 Teritorialitatea și agresivitate la vînători și culegători
I.4 Formele, cauzele și funcțiile războiului
CAPITOLUL II: POLITICA RĂZBOAIELOR NOI ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
II.1 Caracteristicile globalizării
II.2 Politica identităților
II.3 Cosmopolitanism vs. particularism
CAPITOLUL III: ECONOMIA DE RĂZBOI GLOBALIZATĂ
III.1 Privatizarea forțelor militare
III.2 Configurații ale violenței
III.3 Finanțarea efortului de război
III.4 Răspândirea violenței
CAPITOLUL IV: CALEA SPRE PACE – MODALITATE DE PREVENIRE ȘI CONBATERE A VIOLENȚEI GLOBALE
IV.1 Război și conștiință morală
IV.2 Controlul violenței intragrupale
IV.3 Modele ale armonizării și educarea pentru pace
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Noile tipuri de violențe manifestate la nivel mondial, trebuie înțelese în contextul procesului cunoscut drept globalizare. Prin globalizare, se înțelege intensificarea interconectivității globale – politică, economică, militară și culturală. Deși globalizarea își are rădăcinile în modernism sau chiar mai devreme, totuși procesul de globalizare din anii 1980 și 1990 este un fenomen inedit din punct de vedere calitativ care poate fi explicat, cel puțin în parte, ca o consecință a revoluției din domeniul tehnologiilor informatice și a dramaticelor progrese din comunicații și procesarea de date.
Acest proces de intensificare a interconectivității are un caracter contradictoriu, implicând atât integrarea cât și fragmentarea, omogenizarea și diversificarea, globalizarea și localizarea. Impactul globalizării este vizibil în multe dintre noile violențe mondiale. Prezența globală în aceste războaie poate include reporteri internaționali, trupe de mercenari și consilieri militari, voluntari din diaspora precum și o veritabilă „armată" de agenții internaționale, de la organizații non-guvemamentale (O.N.G.-uri) ca Oxfam, Save the Children, Medecins Sans Fronlieres, Human Rights Watch și Crucea Roșie Internațională, până la instituții internaționale ca înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați (U.N.H.C.R.), Uniunea Europeană (U.E.), Fondul pentru Copii al Națiunilor Unite (UNICEF), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.), Organizația pentru Unitatea Africană (Q.U.A.) și Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), inclusiv trupe de menținere a păcii.
Violența globală apare în contextul eroziunii autonomiei statului și, în unele cazuri extreme, al dezintegrării statului. În special, se produce în contextul eroziunii monopolului asupra violenței organizate legitime. Acest monopol este erodat din sus și din jos. A fost erodat din sus de către transnaționalizarea forțelor militare care a început în timpul celor două războaie mondiale și a fost instituționalizată de către sistemul blocurilor din timpul Războiului Rece, precum și de către nenumăratele conexiuni transnaționale dintre forțele armate care s-au dezvoltat în perioada postbelică.
Capacitatea statelor de a folosi unilateral forța împotriva altor state a slăbit enorm. Acest lucru s-a întâmplat parțial din motive practice, destructivitatea crescândă a tehnologiei militare și interconectivitatea tot mai accentuată a statelor, mai ales în domeniul militar. E dificil de imaginat, în zilele actuale, un stat sau un grup de state care să riște un război pe scară largă ce-ar putea fi și mai destructiv decât ceea ce s-a întâmplat în timpul primului și celui de-al doilea război mondial.
Mai mult, alianțele militare, producția și comerțul internațional de armament, diversele forme de cooperare și schimburi militare, acordurile de control al armelor etc, au creat o formă de integrare militară globală. În același timp, monopolul violenței organizate este erodat din jos, de către privatizare. Într-adevăr, se poate argumenta că noile războaie fac parte dintr-un proces care reprezintă mai mult sau mai puțin o inversare a proceselor prin intermediul cărora au evoluat statele moderne.
Odată ce războiul a devenit apanajul exclusiv al statului, destructivitatea crescândă a violenței contra altor state a fost însoțită în paralel de un proces de creștere a securității interne, de unde și modul în care termenul „civil" a dobândit semnificația de „intern". Violențele la nivel global se produc în situații unde veniturile de stat regresează din cauza declinului economiei precum și a răspândirii criminalității, corupției și ineficientei, violența este tot mai privatizată atât ca rezultat al evoluției crimei organizate și al apariției grupărilor paramilitare, iar legitimitatea politică dispare.
Astfel, deosebirile dintre barbaria externă și atitudinea civilizată internă, dintre combatant ca purtător de arme legitim și necombatant, dintre soldat sau polițist și infractor, se pierd. Barbaria războiului între state poate să fi devenit un fenomen de domeniul trecutului. In locul său a apărut un nou tip de violență organizată, care este mai insidioasă dar și, poate, mai puțin extremă.
CAPITOLUL I
VIOLENȚA INTRAGRUPALĂ ȘI RĂZBOIUL LA NIVEL GLOBAL
I.1 Evouluția culturală spre război
Formarea speciilor își are corespondentul în pseudospeciația culturală. Culturile se delimitează unele de altele, ca și cum ar fi specii diferite și se adaptrează la diferite nișe. Această dezvoltare culturală se bazează pe preadaptări biologice, în primul rând pe reacția de respingere a străinilor care este înnăscută și care conduce la delimitarea grupului.
Identitatea grupului este apărată prin agresivitate. În același timp, grupul își asigură pe această cale un teritoriu care este apărat în comun față de străini. Până în acest punct comportamentul uman nu se deosebește radical de cel al cimpanzeilor. Totuși, posesia armelor permite oamenilor să se ucidă reciproc.
Arma reprezintă cu siguranță un factor decisiv în dezvoltarea violenței distructive. Tehnica armelor a reușit să înșele într-o anumită măsură inhibițiile înnăscute ale violenței. O lovitură rapidă aplicată cu arma poate elimina un om, înainte ca acesta să fi avut posibilitatea de a ne fi stârnit mila prin gesturi de supunere. Și mai evident este acest aspect atunci când uciderea se realizează de la distanță cu ajutorul unei săgeți. Totuși trebuie consemnat că violența intragrupală degenerează arareori, în pofida existenței armelor, în distructivitate. Războiul ca formă de agresivitate intergrupală distructivă trebuie deci să aibă și alte cauze (Held, 2004).
Războiul este un rezultat al evoluției culturale. Totuși războiul nu este, așa cum s-a afirmat adesea, un fenomen patologic, ci îndeplinește funcții importante. De asemenea, războiul, prin selecția riguroasă impusă, accelerează evoluția biologică și culturală. Afirmația este valabilă atât pentru dezvoltarea rapidă a creierului, cât și pentru dezvoltarea comportamentului altruist. Problema care rămâne deschisă este dacă omul va rămâne în continuare prizonierul acestui proces de autosporire a violeței sau dacă va reuși să-1 depășească.
În structura motivațională a omului există predispoziții care fac posibilă o dezvoltare în direcția păcii. De menționat, printre altele că ”inhibițiile înnăscute ale agresivității nu sunt în întregime eliminate nici în cazul conflictului intergrupal. De asemenea, s-ar părea că presiunile selective tind, ca și în cazul agresivității intraspecifice a animalelor, spre o ritualizare (culturală) a agresivității intergrupale la om”(Boncu, 2002, p. 131).
Această tendință nu se poate impune de la sine, ea lovindu-se de importante obstacole. În lumea animală, conflictele se desfășoară în întregime într-un plan ritualizat doar atunci când adversarul se retrage, ajungându-se la situația terminală. Însă tocmai această situație terminală nu mai poate fi realizată în lumea omului contemporan, căci pe planeta omenirii suprapopulată nu mai există decât puține teritorii neocupate pe care să se retragă grupurile învinse.
Violența intergrupală dezinhibată care este războiul ar fi o caracteristică definitorie doar pentru om. Argumentele invocate sunt următoarele: ”accelerarea evoluției umane poate fi explicată doar prin selecția intergrupală; stresul crescut nu determină transformarea actelor criminale în confruntări războinice; războiul se deosebește calitativ de orice acțiune criminală exacerbată; războaiele se pot declanșa independent de orice situație de stres” (Hungtinton, 1998, p. 214).
Se vorbește mereu că predispoziția violentă a omului dobândită filogenetic este aceea care poate fi folosită și în război, însă hotărârea de a declanșa un război este luată de șefii de stat sau de oamenii de stat în urma unui proces de reflexie rece. Tot atât de adevărat este că se încearcă o angajare emoțională a participanților la război. În acest punct există conexiuni între violența individuală și război.
II.2 Mitul societății fără violență
Ideea paradisului din care oamenii au fost alungați a pătruns si în cercetarea violenței la nivel global. O serie de autori susține teza că la început oamenii ar fi fost pacifici; abia după apariția agriculturii s-ar fi dezvoltat simțul de proprietate și conflictele. De aici concluzia că de la natură omul nu ar fi intolerant cu semenii săi. Iar această concluzie are pentru mulți un efect liniștitor: oamenii nu sunt atât de răi și până la urmă totul se va aranja (Chelcea, 1998).
Omul paleoliticului nu a fost teritorial și nu ar fi trăit în grupuri deschise. Societățile de vânători și culegători nomazi de astăzi, cum ar fi boșimanii din Kalahari sau Hadza din Africa de Est, manifestă doar o slabă teritorialitate și, de asemenea, o agresivitate intergrupală redusă. Vânătorii și culegătorii de astăzi nu ar fi teritoriali. În ceea ce-i privește pe strămoși s-a emis ipoteza că schimbările climatice legate de anotimpuri, precum și migrația animalelor pe care au provocat-o în timpul celei de a patra glaciații au determinat și migrația grupurilor de vânători, ceea ce nu ar fi compatibil cu existența unor teritorii diferite.
De asemenea, marea asemănare morfologică dintre oamenii de Cro-Magnon și cei de Neandertal ar demonstra că între ei au existat relații directe, în pofida separării lor geografice. Așadar, oamenii s-au ucis și în timpurile străvechi. Și picturile neolitice înfățișează uneori uciderea omului de către alți oameni. La începuturile neoliticului au apărut primele așezări fortificate, dintre care multe mai păstrează urmele unor distrugeri violente. De asemenea, din această perioadă s-au păstrat mai multe topoare de piatră, improprii pentru vânătoare (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
Uneori „improbabilitatea" confruntărilor războinice la omul preistoric este susținută prin argumentul că în acea vreme existau foarte puțini oameni. Argumentul este însă lipsit de consistență. Vânătorii și culegătorii au nevoie, după cum se știe, de teritorii foarte mari, iar condițiile nu sunt pretutindeni aceleași. Există terenuri care sunt bogate în animale și plante, lemn de foc și surse de apă, în timp ce altele oferă condiții de viață mai puțin favorabile. Nu există niciun temei pentru presupunerea că strămoșii noștri nu ar fi concurat pentru a obține condiții de viață mai bune. Evidența arheologică demonstrează tocmai faptul că această concurență a îmbrăcat printre altele și forma războiului.
I.3 Teritorialitate și agresivitate la vânători și culegători
O serie de publicații i-au prezentat pe „vânători și culegători" ca populații pacifice, cu o agresivitate redusă și nonteritoriali. Această generalizare surprinde deoarece literatura etnologică demonstrează că nu puține sunt populațiile de vânători și culegători care apără un teritoriu. ”Din cele douăsprezece culturi contemporane de vânători și culegători amintite în literatura de specialitate, niciuna nu este declarată ca fiind nonteritorială. Dimpotrivă, patru dintre ele sunt calificate drept exclusiv teritoriale, iar despre altele cinci se poate deduce că poseda tericiun temei pentru presupunerea că strămoșii noștri nu ar fi concurat pentru a obține condiții de viață mai bune. Evidența arheologică demonstrează tocmai faptul că această concurență a îmbrăcat printre altele și forma războiului.
I.3 Teritorialitate și agresivitate la vânători și culegători
O serie de publicații i-au prezentat pe „vânători și culegători" ca populații pacifice, cu o agresivitate redusă și nonteritoriali. Această generalizare surprinde deoarece literatura etnologică demonstrează că nu puține sunt populațiile de vânători și culegători care apără un teritoriu. ”Din cele douăsprezece culturi contemporane de vânători și culegători amintite în literatura de specialitate, niciuna nu este declarată ca fiind nonteritorială. Dimpotrivă, patru dintre ele sunt calificate drept exclusiv teritoriale, iar despre altele cinci se poate deduce că poseda teritorii. Datele despre alte trei grupe nu sunt clare. Dintre acestea din urmă, boșimanii Kung pot fi considerați, în temeiul a numeroase alte relatări, ca fiind teritoriali. Toate populațiile de vânători și culegători dețin teritorii care, în mod normal, sunt închise pentru străini” (Bocancea, 2002, p. 177).
Nici cercetările antropologilor nu autorizează afirmația că vânătorii și culegătorii s-ar distinge printr-o atitudine pacifică. Dacă se cercetează mai îndeaproape argumentele celor care susțin teza despre caracterul pacific al omului originar, se constată că de fapt respectivii autori se referă doar la eschimoși, populația Hadza, pigmei și boșimanii din Kalahari.
Este greu de înțeles cum ar putea fi agresivitatea străină acestor triburi. Ca modele de societăți cu agresivitate redusă sunt invocate în mod repetat anumite triburi care practică agricultura și horticultura. Afirmația despre caracterul lor pacific se bazează pe referiri la eschimoși, pigmei, populația Hadza și boșimani.
Relatările despre caracterul pacific al eschimoșilor provin de la Fritjof Nansen. El afirmă că eschimoșii nu se ucid între ei și nu poartă războaie. Încă din 1925, prin Konig, a reieșit că relatările lui Nansen au fost deformate de dorința de a-i prezenta într-o lumină cât mai favorabilă. În realitate, sunt destul de bine cunoscute formele de agresivitate mai mult sau mai puțin ritualizate caracteristice eschimoșilor, forme care merg de la trântă sau lupta cu pumnii până la celebrele duete cântate din Groenlanda de Vest și de Est. De asemenea, povestirile și statuetele sculptate în piatră ale eschimoșilor vorbesc despre violență și crimă.
Teritorialitatea nu le este străină eschimoșilor. Ucigașii își părăsesc grupul și se stabilesc în altă parte. Dacă găsesc un loc unde nu se tem că vor fi descoperiți, ei rămân acolo pentru totdeauna. Iar dacă s-au stabilit într-un loc, forța obișnuinței începe să-și spună cuvântul: ”ei consideră locul sau zona ca pe proprietatea lor, iar pe cei pe care-i întâlnesc ca pe rivali invadatori, dincolo de faptul că aceștia pot fi dușmani. Asta conduce la noi crime și la noi dușmani, care trebuie, de asemenea, lichidați” (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
Anumite familii delimitează locuri unde-și instalează plasele pentru prinderea focilor, locuri pe care le consideră teritoriile lor de vânătoare pentru generații. Același lucru este valabil și pentru locurile de pescuit păstrăvi. Și vânătorii de reni trebuie să se distribuie tot atât de ordonat. Există terenuri de vânătoare și pescuit care aparțin unor familii și altele care aparțin întregului grup. Familiile de eschimoși au teritorii private, adică drepturi asupra unor anumite localități.
În literatura mai veche este mereu subliniată împărțirea teritorială a eschimoșilor. Prezentarea eschimoșilor ca un popor de nomazi este lipsită de temei în măsura în care ei sunt legați în mod tradițional prin anumite parcele care se transmit din generație în generație de anumite rezervații. Granițele pot fi încălcate doar cu încuviințarea vecinilor. Doar în interiorul propriului teren de vânătoare, ei își pot schimba locul de rezidență în funcție de anotimp și de simultana migrație a animalelor. Lupta comunității se purta doar prin intermediul unor reprezentanți și constituie o interesantă formă de ritualizare, care, chiar dacă nu împiedică vărsarea de sânge, o limitează considerabil.
Când eschimoșii Bering vor să pornească război, ei trimit mai întâi mesageri la grupele prietene pentru a le informa de intenția lor. Apoi încercuiesc pe ascuns satul dușman. In timpul nopții se strecoară spre casele adversarilor, baricadează intrările dinspre exterior și-i împușcă pe cei deveniți prizonieri prin orificiile de aerisire. Casele și cadavrele celor învinși sunt jefuite. Eschimoșii din Bristol-Bay iau ca trofee capetele învinșilor. Capetele sunt înfipte în pari, iar prin nas li se bagă săgeți.
Dacă una dintre părți se simțea epuizată sau dacă voia să mănânce, atunci o haină de piele era ridicată cu ajutorul unui băț, ceea ce reprezenta semnul pentru armistițiu. Dacă cealaltă parte era de acord, atunci se convenea asupra unei pauze. Câțiva supraveghetori se îngrijeau de respectarea armistițiului. După pauză lupta era reluată. Așadar, eschimoșii nu pot fi calificați ca fiind vânători și culegători deosebit de pacifici.
Faptul că cei mai mulți eschimoși — cu excepția unor anumite grupe din Alaska — trăiesc în comunități deschise, nonteritoriale se datorează contactului cu civilizația care a condus la o reducere a populației, la migrații și implicit la destrămarea vechilor structuri ale grupurilor. Apariția vânătorilor de balene la Baffin-Bay a determinat multe familii de eschimoși din zona centrală să-și părăsească vechile teritorii pentru a se angaja, atrași de bunurile albilor, în schimburi comerciale cu ei. Sifilisul, difteria și pneumonia s-au răspândit prin contactele cu europenii și au ucis mulți eschimoși. În 1840, când albii au venit în strâmtoarea Cumberland, populația eschimoșilor de acolo număra în jur de 1 500 de persoane. În 1857 mai erau doar 300 de eschimoși. Se știe că astfel de reduceri dramatice ale populației au drept urmare amestecul supraviețuitorilor diferitelor grupe (Claval, 2002).
În ceea ce-i privește pe pigmei, în literatura dedicată subiectului se arată că pigmeii Bambuti din Ituri dețin domenii în pădure, menționând că există și teritorii de vânătoare care aparțin întregului grup. „Domeniul grupului Bambuti, delimitat prin granițe precise, aparține unui grup de familii înrudite. Doar membrii acestui grup își pot obține hrana obișnuită din acest teritoriu. Toți membrii grupului se bucură de aceleași drepturi neîngrădite. Pătrunderea străinilor cu scopul de a vâna sau de a obține hrană nu este permisă și conduce la certuri și război. Grupurilor vecine prietene și încuscrite le este permisă totuși pătrunderea în teritoriu. Am putut observa că Bambuti trec granița unui teritoriu străin cu extremă neplăcere, rămânând acolo pentru scurt timp și doar la insistențele mele sau la rugămintea gazdei. Pe un teritoriu străin pigmeii sunt mult mai timizi și mai temători… Grupurile așezate în teritorii străine — așa cum s-a întâmplat în timpul ultimei mele călătorii în marea tabără — practică vânătoarea în propriile teritorii de vânătoare"pigmeii Bambuti au teritorii precis delimitate” (Eibel-Eibesfeldt, 1995, p. 188).
Datorită bogăției și repartizării uniforme a resurselor naturale în toată pădurea și în tot timpul anului, Bambuti nu sunt forțați să rămână într-un anumit teritoriu. Totuși, atât vânătorii cu plasa, cât și vânătorii cu arcul sunt legați de anumite teritorii bine definite. S-ar putea spune că fiecărui teritoriu precis delimitat îi corespunde o hoardă. Pentru aceste teritorii, trei condiții sunt determinante: 1) o relație corespunzătoare între numărul persoanelor și mărimea terenului: 2) granițe naturale; 3) resurse suficiente și bine distribuite. O hoardă anumită aparține acestui teritoriu determinat și se comportă ca și cum resursele acestui domeniu s-ar afla în administrarea ei (Bocancea, 2002).
Hoardele poartă numele teritoriului lor și „nomadismul" nu este altceva decât o migrație ciclică în interiorul domeniului propriu. Datorită naturii temporare a taberei lor și ușurinței cu care o astfel de tabără poate fi așezată oriunde în teritoriul care le aparține, Bambuti cred despre ei înșiși că sunt caracterizați de un model stabil al locuirii, model care este într-adevăr mai stabil decât cel al locuitorilor satelor vecine, locuite de agricultori negri care, datorită epuizării solului și avansării pădurii, își schimbă rezidența la câțiva ani. Așa cum pigmeii ca vânători își urmăresc și înșală vânatul, tot astfel se comportă și cu dușmanul, urmărindu-1 diri spate și doborându-1 cu o săgeată trimisă dintr-un loc sigur.
Modalitatea de a purta războiul a populațiilor Bambuti diferă de cea specifică negrilor. Ei niciodată nu atacă grupați, cum procedează cei din urmă, ci se răspândesc, ca la vânătoare, se furișează prin desiș spre adversar, își trimit săgețile otrăvite spre el, pentru ca apoi să dispară tot pe neobservate, fără ca adversarul sa-și poată da seama din ce direcție au venit săgețile sau câți adversari au fost. De asemenea, Bambuti îl lasă pe adversar să se apropie foarte mult, în timp ce ei stau întinși la pământ fără să se miște. La momentul oportun, ei trag mai multe săgeți pentru ca apoi să dispară în desișul pădurii tropicale. Acest mod de a lupta nu trebuie calificat drept o probă de lașitate; el este doar o expresie a condiției de vânători ai pădurii pe care o au pigmeii. Și atunci când este vorba de dușmănii interindividuale sau de răzbunări de sânge metodele sunt aceleași, adversarii, respectiv victimele, fiind atacați din spate.
Ca o altă dovadă pentru caracterul pașnic al vânătorilor și culegătorilor este invocată și populația Hadza din Tanzania. În timpurile străvechi, Hadza se războiau între ei. O hoardă care era stabilită în Mangola mergea la o altă hoardă în Lubiro. Când ajungeau acolo era ales un bărbat care le spunea celor din Lubiro: «Astăzi am venit să facem război cu voi!». Un bărbat din hoarda Lubiro răspundea: «Bine, dacă ați venit să faceți război, noi suntem mulțumiți». Apoi cei din Lubiro se sfătuiau și era ales un bărbat pentru a se lupta cu un bărbat din Mangola. Fiecare din cei doi primea un băț. începeau apoi să se lovească. Dacă niciunul dintre ei nu învingea, atunci cele două hoarde începeau să se lupte cu săgeți și sulițe. În timp ce ei se luptau astfel, o femeie bătrână dintr-o hoardă și un bărbat bătrân din cealaltă ieșeau în față și spuneau: «Acum așezați-vă cu toții și odihniți-vă puțin!». După ce se odihneau puțin, lupta începea din nou. Ei se luptau timp îndelungat. Când o hoardă era învinsă, ea fugea. Învingătorii îi urmăreau un timp, apoi se întorceau în tabăra lor, unde dormeau. În ziua următoare, hoarda învingătoare se ducea la învinși, unde rămâneau peste noapte. în dimineața următoare toți bărbații și tinerii puternici se adunau și plecau la vânătoare. Dacă doborau câteva animale, luau carnea grasă și se așezau s-o mănânce. Doar bărbații puteau participa la această masă. Dacă o femeie se ducea la bărbați, ea putea fi omorâtă. Dar dacă femeia purta în spate un copil, ea îl ciupea pentru a-1 face să plângă. Dacă bărbații aud copilul plângând ei nu pot lovi femeia. Ei mâncau împreună și prietenia se lega din nou. După ce trăiau astfel mai multe zile și vedeau că trăiesc în zadar, căutau altă hoardă pentru a se lupta. Ei se luptau atât de aprig încât erau și morți. Cine era învins trecea apoi în marea tabără a învingătorilor (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
În discuțiile despre agresivitate, boșimanii sunt adesea invocați ca model de cultură pașnică. Apariția unei teze despre nonteritorialitatea boșimanilor este surprinzătoare, deoarece literatura de specialitate conține suficiente exemple de comportament teritorial la boșimani; în plus există o mulțime de picturi ale boșimanilor care înfățișează luptele dintre diferitele triburi, precum și luptele între boșimaru și populațiile Bantu sau Hotentote. În cazul conflictelor interetnice, boșimanii erau adesea agresori, ei căutând să fure vitele populațiilor de păstori. Fiecare clan al boșimanilor posedă un teritoriu al clanului moștenit de la tați. Multe clanuri posedă chiar două teritorii — unul de vară și unul de iarnă. Aceste teritorii sunt precis delimitate. Un boșiman care vânează sau caută hrană pe teritoriul altui clan poate fi sigur că într-o zi îl va nimeri o săgeată otrăvită. Chiar și astăzi mai există la boșimani clanuri învrăjbite. Acolo nimeni nu îndrăznește să încalce granițele ce despart clanurile. Boșimanii Namib consideră anumite surse de apă și teritorii de vânătoare ca proprietate de familie. Nimeni nu poate vâna acolo fără permisiunea proprietarului. „Fiecare familie are locul și domeniul ei pentru vară în Namib; de îndată ce apa și fructele narras și tsama s-au terminat se deplasează în munți, unde, de asemenea, au un teritoriu… Dacă sursa de apă a unei familii a secat, atunci ea poate locui cu chirie pe teritoriul altei familii. Același lucru este valabil și pentru vânătoare, în cazul în care vânatul de pe un teritoriu a dispărut; arenda este plătită prin cedarea unei părți din vânat.” (Boncu, 2002, p. 141).
Boșimanii se mișcă doar în cadrul propriului teritoriu.Teritorialitate exista atât între diferitele grupuri ale aceluiași trib, cât și între triburi diferite. Granițele dintre triburi sunt întărite uneori prin atitudini sociale, cum este de pildă cazul cu dușmănia tradițională dintre Auen și Naron. În condiții deosebite, de exemplu atunci când există hrană multă, delimitările și dușmănia sunt uitate.
Accesul la un teritoriu se obține prin naștere, căsătorie sau adoptare. Dacă părinții aparțin unor hoarde diferite, cei căsătoriți au acces la două teritorii. Mirele trebuie mai întâi să locuiască un timp la mireasă pentru a obține accesul la teritoriu. Așezarea definitivă a cuplului pe teritoriul hoardei soțului îi asigură soției accesul la acest teritoriu. Dubla apartenență este transmisă apoi copiilor.
I.4 Formele, cauzele și funcțiile războiului
Definiția războiului este aceea de conflict armat între grupuri. Războiul este un rezultat al evoluției culturale, iar originile sale se pierd în îndepărtata istorie a omenirii. Teoria difuzioniștilor care afirmau că războiul a apărut în Egiptul predinastic, răspândindu-se apoi la popoarele necivilizate este astăzi de mult depășită. De asemenea, varianta neorousseauistă a acestei idei, conform căreia conflictele armate au apărut abia odată cu agricultura, vânătorii și culegătorii fiind, în acord cu natura umană originară, pacifici, nu rezistă unui examen critic (Bădescu, 2005).
Doar dacă războiul este conceput ca un instrument rațional al politicii externe, menit a impune adversarului cu forța o voință străină, doar atunci el poate fi considerat ca o descoperire a civilizației. In acest caz războiul este, „continuarea politicii cu alte mijloace". Un astfel de război presupune existența unor legi care definesc starea de război sau pace, fiecare dintre ele fiind clar reglementată.
Deosebirea față de războiul dintre populațiile arhaice este totuși doar una de grad, căci și în acest caz convențiile determină adesea desfășurarea ostilităților, în special în cazul războaielor dintre triburi înrudite, în orice caz, războiul este și pe această treaptă o formă recunoscută a conflictului dintre grupuri, caracterizată de folosirea forței. Atât definiția juridică, cât și definiția socială diferențiază starea de război de starea de pace.
S-ar părea totuși că la populațiile arhaice există grupuri care nu cunosc războaiele organizate și planificate dinainte. Ele se apără sau se răzbună ca răspuns la evenimentele imediat anterioare. La popoarele arhaice, războiul se limitează la incursiuni care presupun apropierea furișată de adversar cu o tactică amintind de vânătoare.
La început, regulile de luptă au fost stabilite de grupurile apropiate din punct de vedere etnic și care se înțeleg mai ușor între ele. Astfel, papuașii Kiwai îi disting foarte clar pe dușmanii care aparțin unor comunități înrudite de cei aparținând altor triburi, considerați ca dușmani ereditari. În timp ce luptele din interiorul tribului nu sunt sângeroase, atitudinea față de dușmanii ereditari este cu totul alta: se urmărește uciderea lor. Pentru observatorul european, aceste lupte care se desfășoară cu mult zgomot par deosebit de periculoase. În realitate, rareori se ajunge la răniri mortale. Combatanții se bombardează cu săgeți și pietre, îndreptate spre picioarele adversarilor. De asemenea, vânătoarea de capete nu este practicată (Bădescu, 2005).
Reglementări asemănătoare ale conflictelor există și la alte popoare. Acolo unde există relații de rudenie, acestea atenuează agresivitatea. În disputele dintre membrii aceluiași clan se folosesc doar măciucile de lemn, căutându-se cu insistență o soluție pașnică, în conflictele dintre satele situate în aceeași parte a insulei sunt folosite măciucile și lăncile, dar confruntarea este puternic formalizată și are loc pe terenuri de luptă special amenajate. În cazul luptelor cu locuitorii insulelor învecinate, dușmanul este atacat pe neașteptate din spate. Faptul că adversarii se ghidează după legea talionului, căutându-se realizarea unui echilibru în ce privește numărul morților, împiedică vărsările de sânge prea extinse. Această lege nu mai este respectată când este vorba de confruntări între grupe complet străine una de alta.
Eliminarea războiului din viața omenirii nu poate fi realizată dacă nu se cunosc funcțiile războiului. Biologii au arătat că în cursul evoluției se poate petrece o pierdere sau modificare a funcției, că anumite structuri care îndeplineau o anumită funcție nu mai reprezintă, în condiții de mediu schimbate, decât o povară istorică. Același lucru este, cu siguranță, valabil și pentru instituțiile culturale. Faptul că în anumite societăți o instituție, cum este războiul, nu îndeplinește o funcție precisă nu înseamnă că el nu a îndeplinit niciodată o astfel de funcție.
Războiul aduce învingătorilor teritorii noi: spațiu pentru noi așezări și bogății ale solului și subsolului, învingătorii se pot extinde, înmulți și compensa pierderile cauzate de război. Faptul acesta a contribuit cu siguranță în plan selectiv la cultivarea violenței.
Argumentul că cei mai violenți sunt în același timp și cei mai expuși, ceea ce conduce la distrugerea lor, trădează lacune în informația asupra mecanismului evoluției. Așa cum se știe, aceasta are loc la om în cadrul grupurilor închise. În asemenea condiții, chiar și genomul celor care sunt uciși se menține, în măsura în care grupul supraviețuiește, deoarece membrii grupului sunt rudele sale apropiate. Grupurile care supraviețuiesc sunt întotdeauna acelea care au războinicii cei mai combativi și cei mai curajoși. Învinsul este fie lichidat, alungat, fie subjugat și în modul acesta anihilat din punct de vedere cultural. în acest din urmă caz fondul său genetic este preluat de populația învingătoare. Războiul a favorizat pentru o perioadă îndelungată din istoria omenirii selecția spiritului războinic și a agresivității.
Istoria umanității de până acum este istoria cuceritorilor victorioși. Dacă câștigul teritorial ca motivație subiectivă a războiului joacă un vreun rol, este neesențial. Ceea ce este important este rezultatul. Principalele motive declarate ale războiului sunt furtul femeilor și nevoia de a convinge alte grupuri de capacitatea de a-și apăra suveranitatea cu forța. Totuși rezultatul demonstrabil este, pe lângă furtul femeilor și creșterea prestigiului, că învingătorii îi extermină adesea pe învinși sau îi silesc să-și abandoneze teritoriile. Acesta este rezultatul care contează, chiar dacă motivația participanților este alta (Buzan, 2000).
În alte culturi oamenii fac război pentru a se distinge. Rezultatul este același. Avantajul selectiv pentru grup se obține independent de intențiile indivizilor. Bărbatul tânăr care curtează o fată nu asociază întotdeauna cu aceasta intenția de a deveni cât se poate de repede tatăl unui copil sănătos. Iritabilitatea crescândă ar trebui, în conformitate cu cele de mai sus, să conducă la conflict înainte de instalarea suprapopulării, în conflictele de durată sunt testate mai întâi slăbiciunile adversarului. Este vorba de un fenomen asemănător din punct de vedere funcțional agresivității exploatării din interiorul grupului. Dacă iritabilitatea crește, atunci se ajunge la confruntări mai serioase, care se pot încheia cu alungarea unui grup. Există însă și posibilitatea de a se ajunge la o stare de echilibru între două grupuri prin menținerea, de exemplu cu ajutorul controlului nașterii, a numărului populației la un nivel constant. În asemenea cazuri pot apărea reguli care fac posibilă coexistența. În asemenea cazuri războiul devine tot mai mult un ritual nesân-geros de marcare a graniței.
Dezvoltarea civilizației a impus considerentele umanitare, învingătorii se mulțumeau să-și subjuge adversarii, să perceapă tribut și să le impună cultura lor. De asemenea, era utilizată forța de muncă a învinșilor, pentru care pe treptele anterioare nu exista interes. Învinsul nu mai era distrus biologic, ci cultural. Culturile capătă o dinamică independentă de purtătorii lor: ”formulele culturale și-au putut proba eficiența independent de purtătorii lor biologici, impunându-se” (Hungtinton, 1998, p. 192).
Prin urmare, războiul este un mijloc cu ajutorul căruia grupurile concurează pentru a obține bunurile indispensabile supraviețuirii (teren, bogății ale subsolului etc). S-a spus că războiul ar avea rolul de a regla numărul populației. Mai curând este vorba aici de un efect secundar. S-a mai afirmat că războiul ar juca și un important rol psihologic: descărcarea tensiunilor psihice. Adepții acestei poziții confundă motivația individuală cu avantajele selective.
La întrebarea dacă și războiul modern are aceleași funcții ca și cele descrise mai sus, răspunsul este afirmativ, în măsura în care se apelează la mijloacele obișnuite folosite până la cel de-al Doilea Război Mondial. Și războiul modern urmărește cucerirea de noi teritorii, surse de materii prime și forță de muncă. Care ar putea fi rezultatele unui război atomic dacă învingătorul ar avea într-adevăr de câștigat, constituie întrebări la care s-au dat răspunsuri diferite. În orice caz, imaginația cea mai bogată este insuficientă pentru a descrie distrugerile posibile. Războiul nu poate fi explicat nici prin instincte dereglate, nici prin necrofilie sau alte degenerări patologice ale vieții instinctuale a omului. Nu este vorba, așadar, de o perturbare a vieții instinctuale a omului, lipsită de orice finalitate, ci de o formă specific umană a agresivității intergrupale folosită în concurența pentru teritorii și bogății ale naturii (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
CAPITOLUL II
POLITICA RĂZBOAIELOR NOI
ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII VIOLENȚEI
II.1 Caracteristicile globalizării
Scopurile politice ale noilor violențe globale se referă la revendicarea puterii pe baza unor identități aparent tradiționale: națiune, trib, religie. Totuși, elanul politicii de identități particulariste nu se poate înțelege în termeni tradiționali. Trebuie să fie explicat în contextul unei crescânde disonanțe culturale între cei care participă la rețelele transnaționale comunicând prin e-mail, faxuri, telefon și călătorii cu avionul, și cei care sunt excluși din procesele globale și legați de localități chiar dacă viețile lor pot fi conturate profund de unele și aceleași procese.
Ar fi o greșeală presupunerea că această diviziune culturală se poate exprima în termeni politici simpli, că aceia care susțin politica identităților particulariste reacționează împotriva proceselor de globalizare, pe când cei favorabili unei atitudini universaliste multiculturale, mai tolerante, fac parte din noua clasă globală. Dimpotrivă, printre globaliști se pot găsi naționaliști și fundamentaliști din diaspora, „realiști" și neoliberali care cred că speranțele cele mai mari de stabilitate le oferă compromisurile cu naționalismul, precum și organizații criminale transnaționale care profită de pe urma noilor războaie. Și în vreme ce există mulți exponenți ai celor legați de pământ care tind să se agate de identitățile tradiționale, se mai găsesc și indivizi curajoși și grupuri cetățenești care refuză particularismele și exclusivismul (Bauman, 2001).
Ideea e mai degrabă aceea că procesele cunoscute ca globalizare fragmentează diviziunile culturale și socio-economice care defineau configurațiile politice caracteristice pentru perioada modernă. Noul tip de beligerantă trebuie să fie înțeles în termenii acestei dislocări globale. Noile forme ale luptei pentru putere pot împrumuta aspectul naționalismului tradițional, al tribalismului sau al comunalismului, dar rămân totuși fenomene contemporane, determinate de cauze contemporane și manifestând noi caracteristici.
Mai mult, sunt însoțite în paralel de o conștiință globală crescândă și un simț al responsabilității globale în mijlocul unei întregi game de persoane individuale și instituții guvernamentale și neguvernamentale. Pe măsură ce diversele ocupații rurale erau înlocuite cu producția în fabrică, iar statul intervenea tot mai mult înaspectele vieții de zi cu zi, oamenii aveau nevoie să poată comunica, atât oral cât și în scris, într-un limbaj administrativ comun, și trebuia să dobândească anumite aptitudini standardizate. Societățile anterioare erau caracterizate prin înalte culturi orizontale, de exemplu cea latină, persană, sanscrită etc, care se bazau pe religie și nu erau neapărat asociate cu statul. Acestea se combinau cu o mare diversitate de culturi populare joase, verticale. Dacă înaltele culturi din trecut erau reproduse în instituțiile religioase, iar culturile joase se transmiteau prin tradiții orale, noile culturi naționale verticale erau generate de o clasă nouă de intelectuali -scriitori, gazetari, pedagogi – apărută o dată cu invenția tiparului, publicarea literaturii laice, cum ar fi ziarele și romanele, și expansiunea învățământului primar.
Procesul de globalizare, se poate argumenta, a început să spargă aceste culturi organizate pe verticală. Cele care par să ia naștere sunt noile culturi orizontale, provenite din noile rețele transnaționale, adeseori bazate pe folosirea limbii engleze, inclusiv cultura eonsumatorismului de masa asociat cu nume cunoscute la nivel global cum ar fi Coca Cola sau McDonald's, în combinație cu o constelație de culturi naționale, locale și regionale, ca rezultat al noii afirmări a particularităților locale.
Termenul de globalizare ascunde un proces complex, care de fapt implică atât globalizarea cât și localizarea, integrarea și fragmentarea, omogenizarea și diferențierea etc. Pe de o parte, procesul creează rețele transnaționale inclusive de oameni. Pe de altă parte, exclude și atomizează mari numere de oameni – mai exact spus, vasta majoritate. Pe de o parte, viețile oamenilor sunt modelate în profunzime de către evenimente care au loc departe de zona unde locuiesc, asupra cărora nu au nici un control. Pe de altă parte, există noi posibilități de a accentua rolul politicii locale și regionale, prin înscrierea în procesele globale.
Ca proces, ”globalizarea are un lung istoric. Într-adevăr, unii susțin că faza prezentă a globalizării nu are nimic nou; încă de la apariție, capitalismul a fost întotdeauna un fenomen global. Ceea ce a apărut nou, însă, în ultimele două decenii, este uluitoarea revoluție din tehnologia informațiilor și a comunicațiilor. Aceste schimbări tehnologice au generat o aprofundare calitativă a procesului de globalizare, care încă nu este în nici un caz determinată. Actualele contururi ale procesului sunt definite de sistemul de referință instituțional postbelic și, îndeosebi, de politicile deregulatorii aplicate de guverne în anii 1980. Viitorul globalizării va depinde de evoluția valorilor politice și sociale, a acțiunilor și a formelor de organizare” (Bari, 2001, p. 122).
În sfera economică, globalizarea e asociată cu un sistem de valori descrise divers, ca post-Fordism, specializare flexibilă, fujitsuism. Aceste schimbări se referă în general la o modificare din ceea ce se cunoaște ca paradigma tehnico-economică, modul predominant în care se organizează furnizarea produselor și a serviciilor pentru a răspunde la sistemul precumpănitor al cererii. Trăsăturile relevante ale acestor schimbări sunt declinul dramatic din importanța producției de masă pe baze teritoriale, globalizarea finanțelor și a tehnologiei și specializarea și diversificarea crescânde ale piețelor. Informația îmbunătățită înseamnă că producția fizică e mai puțin importantă ca parte din ansamblul economiei, atât datorită importanței mai accentuate a serviciilor, cât și pentru că o proporție tot mai mare din valoarea produselor individuale constă în know-how – design, marketing, consultanță legală și financiară.
De asemenea, standardizarea produselor, care este asociată cu economiile de anvergură pe bază teritorială, poate fi înlocuită de o mai mare diferențiere în conformitate cu cererea locală sau specializată. Prin urmare, nivelurile naționale de organizare economică au scăzut în importanță, o dată cu descreșterea accentului pus pe producția bazată teritorial. Pe de altă parte, nivelurile globale de organizare economică s-au extins enorm, datorită caracterului global al finanțelor și al tehnologiei, câtă vreme nivelurile locale de organizare economică au devenit și ele mai semnificative grație diferențierii crescânde a piețelor.
Globalizarea implică, totodată, transnaționalizarea și regionalizarea guvernării. De la război încoace, s-a manifestat o creștere explozivă a organizațiilor internaționale, a regimurilor și a agențiilor de reglementare. Tot mai multe activități guvernamentale se reglementează prin acorduri internaționale sau se integrează în instituții transnaționale; tot mai multe departamente și minisleiv se angajează în forme oficiale și neoficiale de cooperare cu echivalentele lor din alte țări; tot mai multe decizii politice sunt cooptate de jos în sus, spre forumuri internaționale adeseori prea înalte pentru a le reveni vreo răspundere. In același timp, ultimele două decenii au cunoscut o reafirmare a politicilor locale și regionale în special, dar nu numai, cu scopuri de dezvoltare.
Globalizarea a afectat profund structurile sociale. În țările industriale avansate, clasa muncitoare tradițională s-a degradat sau se află în declin, o dată cu scăderea producției de masă pe baze teritoriale. Datorită progreselor de productivitate și întrucât munca productivă e mai puțin calificată, producția de fabricație angajează muncitori mai puțini și mai slab plătiți, în special femei și emigranți, sau se relocalizează în țări cu mână de lucru ieftină.
Inegalitățile de câștig sunt asociate și cu disparitățile geografice, la nivel atât continental cât și intercontinental, internațional și interregional. Se manifestă o inegalitate tot mai pronunțată între acele zone, în special regiunile industriale avansate, care-și pot investi capacitățile tehnologice, și celelalte. Unele zone pot prospera, cel puțin temporar, atrăgând producția caracterizată prin volum, de exemplu Asia de Sud-Est, Sudul Europei și, potențial, Europa Centrală (Erhan, 2003).
Celelalte sunt prinse în economia globală, pe măsură ce sursele tradiționale de câștigare a existenței se erodează, dar nu pot participa nici la producție, nici la consum. Hărțile segmentării piețelor, trasate de întreprinderile globale, omit în general cea mai mare parte a lumii. Însă chiar și în interiorul continentelor, țărilor sau orașelor, se pot găsi asemenea disparități geografice în continuă accentuare – lucru valabil atât pentru zonele industriale avansate, cât și pentru restul lumii. Pretutindeni, se trasează frontiere între enclavele globale protejate și prospere și regiunile afectate de sărăcie, anarhice și haotice, din afara lor.
Tendințele conturate mai sus sunt simultan arbitrare și construite. Nu există nimic inevitabil, de exemplu, în evoluția inegalităților sociale, economice și geografice; parțial, acestea sunt consecința dezorganizării sau a organizării rezultate din inerția trecutului. Ceea ce se poate accepta, însă, ca un dat cert, este transferul istoric dinspre culturile verticale caracteristice pentru epoca națiunii-stat care a dat naștere senzației de identitate națională și sentimentului de securitate.
Simbolurile abstracte, cum ar fi banii și legea, care formează baza relațiilor sociale în societățile ce nu mai sunt dominate de interacțiuni față în față, au făcut parte integrantă din aceste culturi naționale. In prezent, este un loc comun să se vorbească despre o „criză de identitate" — un simțământ de alienare și dezorientare care însoțește descompunerea comunităților culturale Deocamdată, grupările globale în curs de formare nu sunt politizate – sau, cel puțin, abia încep să se politizeze. Aceasta înseamnă că nu constituie baza unor comunități politice pe care s-ar putea sprijini noi forme ale puterii (Postelnicu, 2000).
Un motiv constă în individualismul și anomia care caracterizează perioada actuală: sentimentul că acțiunea politică e zadarnică, având în vedere imensitatea problemelor prezentului, dificultatea de a controla sau influența structura de tip reticular a puterii, fragmentarea culturală, atât a rețelelor orizontale, cât și a loialităților particulariste. Acest vid politic îl reflectă atât individul numit cosmopolitanul laissez-faire care s-a „desprins" de națiunea-stat și își urmărește propriile interese de consum individualiste, cât și tinerii infractori agitați, noii aventurieri, care se găsesc în toate zonele excluse.
II.2 Politica identităților
Termenul de „politică a identităților" este folosit cu referire la mișcările care se mobilizează în jurul identității etnice, rasiale sau religioase, în scopul de a revendica puterea în stat. Termenul „identitate" este folosit, cu sens restrâns, privitor la o formă de etichetare. Fie că se discută despre conflictele tribale din Africa, despre conflictele religioase din Orientul Mijlociu sau despre conflictele naționaliste din Europa, trăsătura comună tuturor constă în modul de folosire a etichetelor ca bază pentru revendicările politice.
Asemenea confruntări sunt adeseori descrise drept conflicte etnice. Termenul „etnos" are o conotație rasială, deși un număr de autori insistă că „etnie" se referă mai degrabă la o comunitate culturală, decât la una bazată pe legăturile de sânge. Deși e clar că revendicările etnice nu au nici o bază rasială, problema e că aceste etichete tind să fie tratate ca niște trăsături native care nu se pot schimba; nu pot fi dobândite prin convertire sau asimilare. ”Ești german dacă bunica ta a fost germană, chiar dacă nu cunoști limba și nu ai fost niciodată în Germania; dar nu ești german dacă ai părinți turci, chiar dacă trăiești și muncești în Germania. Un catolic născut în Belfastul de Vest e condamnat să rămână catolic chiar dacă se convertește la protestantism. Un croat nu poate deveni sârb prin adoptarea religiei ortodoxe și a scrierii în alfabetul chirilic. In măsura în care aceste etichete sunt considerate date native, conflictele bazate pe politica identităților pot fi denumite și conflicte etnice. Există, desigur, forme de politică a identităților unde etichetele nu sunt date native, dar pot fi impuse voluntar sau forțat. Anumite secte islamice militante, de exemplu, urmăresc să creeze state islamice pure prin convertirea non-musulmanilor" (Gilpin, 2004, p. 147).
Termenul „politică" se referă la revendicarea puterii de stat. În multe părți ale lumii, există revigorări religioase sau reînnoiri ale interesului față de supraviețuirea culturilor și limbilor locale, ceea ce, în parte, reprezintă un răspuns la violențele globalizării. Campaniile politice pentru protejarea sau promovarea religiei ori a culturii pot duce adesea la pretenții de putere. Asemenea campanii politice constituie cereri de drepturi culturale și religioase. Sunt complet diferite de revendicarea drepturilor politice bazate pe identitate. Aceasta din urmă este o formă de comunitarianism distinctă față de drepturile politice individuale și în posibil conflict cu ele.
Politica identităților poate fi pusă în contrast cu politica ideilor. Politica de idei se referă la proiectele de viitor. Astfel, luptele religioase din secolul al XVII-lea în Europa de Vest urmăreau eliberarea individului de sub jugul opresiv al Bisericii instituționalizate. Primele lupte naționaliste din Europa secolului al XlX-lea sau Africa perioadei coloniale ținteau democrația și edificarea statului. Erau concepute ca moduri de a suda laolaltă diverse grupări de oameni, sub rubrica națiunii, în scopul modernizării. Mai recent, politica a început să fie dominată de idei laice abstracte, ca socialismul sau ambientalismul, care oferă o viziune de viitor. Acest tip de politică tinde să fie integrativă, îmbrățișân-du-i pe toți cei care sprijină ideea, cu toate că, după cum au demonstrat experiențele recente, caracterul universalist al unor asemenea idei poate servi drept justificare pentru practici totalitare și autoritariste.
În contrast, politica identităților tinde să fie fragmentativă, orientată spre trecut și exclusivă. Organizațiile politice bazate pe identități exclusive tind să fie mișcări nostalgice, bazate pe reconstrucția unui trecut eroic, amintirea nedreptăților, reale sau imaginare, și a bătăliilor celebre, câștigate sau pierdute. Aceste grupări capătă sens prin insecuritate, prin redeșteptarea fricii de inamici istorici, sau printr-un sentiment de amenințare din partea celor cu etichete diferite. Etichetele pot fi oricând divizate și subdivizate. Nu există puritate sau omogenitate culturală. Fiecare politică exclusivă bazată pe identitate generează prin definiție o minoritate, în cel mai bun caz, politica identităților implică discriminarea psihologică împotriva celor etichetați diferit. În cel mai rău caz, duce la expulzări de populație și genocid.
Noua politică a identităților originează din dezintegrarea sau eroziunea structurilor statului modern, în special ale statelor centralizate, autoritare. Prăbușirea regimurilor comuniste de după 1989, pierderea legitimității statelor post-coloniale din Africa sau sudul Asiei, sau chiar declinul statelor bogate din țările industriale mai avansate, furnizează mediul ambiant în care se cultivă noile forme de politică a identităților.
Noua politică a identităților are două surse principale, ambele asociate cu globalizarea. Pe de o parte, poate fi privită ca o reacție față de neputința crescândă și legitimitatea în declin a claselor politice consacrate. Din această perspectivă, e o politică organizată de sus, care inculcă și mizează pe prejudecățile sociale. Este o formă de mobilizare politică, o tactică de supraviețuire, pentru oamenii politici activi în politica națională fie la nivel de stat, fie la nivel de regiuni definite național, ca în cazul republicilor din fosta Iugoslavie sau fosta Uniune Sovietică, ori în locuri ca Eritrea sau Kașmirul, înainte de cucerirea independenței (Bădescu, I., Mihăilescu, I., Zamfir, E., 2003).
Pe de altă parte, provine din ceea ce poate fi descris ca economia paralelă – noi forme de moduri legale și ilegale de câștigare a existenței, care au apărut printre părțile excluse ale societății – și constituie o cale de a legitima aceste forme oneroase de activitate. Mai ales în Europa de Est, evenimentele din 1989 au comprimat impactul globalizării atât în subminarea națiunii-stat cât și în eliberarea noilor forme de activitate economică într-un scurt interval de timp „tranzitiv", astfel încât respectiva formă de naționalism de jos în sus s-a combinat cu naționalismul de sus în jos, într-o mixtură explozivă.
În Europa de Est, folosirea naționalismului ca formă de mobilizare politică datează dinainte de 1989. Îndeosebi în fostele țări comuniste multinaționale, conștiința națională a fost cultivată deliberat într-un context în care diferențele ideologice erau dezavuate și când societățile fuseseră, în teorie, omogenizate pe plan social și „socialmente purificate". Naționalitatea, sau anumite naționalități recunoscute oficial, a devenit principala umbrelă legitimă pentru urmărirea diverselor forme de interese politice, economice și culturale. Acest fenomen a fost deosebit de important în Iugoslavia și Uniunea Sovietică, unde diferența națională era „consacrată constituțional.
Aceste tendințe au fost fortificate de funcționarea economiilor de penurie. Teoretic, economiile planificate ar trebui să elimine concurența. O asemenea planificare elimină, desigur, concurența pentru piețe de desfacere. Dar ea dă naștere unei alte forme de concurență – competiția pentru resurse. În teorie, planul este întocmit de planificatori raționali și transmis de sus în jos printr-un lanț de comandă vertical. în practică, planul este „construit" printr-un miriad de presiuni democratice și, în consecință, „fracturat". Efectiv, planul acționează ca o expresie a compromisului birocratic și, din cauza constrângerilor „bugetului mobil", întreprinderile individuale cheltuiesc întotdeauna mai mult decât plănuiseră. Consecința este un cerc vicios în care penuria accentuează concurența pentru resurse și tendința ministerelor și a întreprinderilor către stocare și autarhie, care intensifică și mai mult penuria. în acest context, naționalitatea devine o unealtă care se poate folosi spre a stimula concurența pentru resurse (Bădescu, I., Dungaciu, D., 1995).
Multe dintre aceste state erau accentuat intervenționiste. Odată ce asistența străină a început să fie înlocuită de împrumuturile comerciale, în anii 1970, în timp ce datoria externă creștea și se introduceau programe de „ajustare structurală", beneficiile de stat scădeau și, la fel ca în fostele țări comuniste, concurența politică pentru controlul asupra resurselor s-a intensificat. Sfârșitul Războiului Rece a însemnat reducerea ajutorului extern pentru țări ca Zairul și Somalia, care fuseseră considerate importante din punct de vedere strategic. În același timp, presiunile pentru democratizare au dus la eforturi disperate de a rămâne la putere, adeseori prin instigarea tensiunilor etnice.
Chiar și în Europa de Vest, erodarea legitimității, asociată cu autonomia în declin a națiunii-stat și coroziunea surselor de coeziune socială tradiționale, pe baze adeseori industriale, au devenit mult mai transparente în urma anului 1989. Nu mai era posibil să se apere democrația prin referiri la absența ei în alte locuri. O identitate specific apuseană, definită în relație cu amenințarea sovietică, a fost subminată. Iar caracterul distinctiv al identității naționale definită în relație cu Războiul Rece și-a pierdut substanța; de exemplu, gaullismul dm Franța, relația specială a Marii Britanii cu Statele Unite, sau rolul Greciei ca mediator între Est și Vest în Balcani. Germania, desigur, este un caz special, câștigând o nouă identitate națională pe ruinele Zidului din Berlin și făcând posibilă redescoperirea istoriei îngropate.
O semnificație echivalentă are vidul politic, declinul Stângii și îngustarea spațiului pentru divergențe politice substanțiale. Naționalismul, sau germenii naționalismului ca legile de azil, se exploatează ca forme de diferențiere parțial politice. Stânga nu oferă nici o opoziție clară sau chiar mai rău, în special acele părți ale Stângii discreditate de căderea comunismului. În Franța, Jean-Marie Le Pen, liderul Frontului Național, beneficiază de sprijinul foștilor alegători comuniști. Mișcarea Socialistă Panelenă (PASOK) din Grecia joacă pe cartea naționalistă.
Țările apusene nu împărtășesc, desigur, experiența autoritarismului colectivist, deși spre modelul Irlandei de Nord, unde politicile particulariste sunt puternice, tind acele regiuni unde democrația a fost slabă. O societate civilă activă înclină spre a contrabalansa neîncrederea oamenilor politici, înstrăinarea de instituțiile politice, sentimentul de apatie și futilitate care oferă o bază potențială pentru tendințele populiste. Cu toate acestea, „secesiunea" noilor clase cosmopolitane și fragmentarea și dependența celor excluse de la beneficiile globalizării sunt caracteristice și pentru țările industriale avansate (Bari, 2001).
Cealaltă sursă principală pentru noua politică a identităților este economia paralelă. Aceasta este, în mare măsură, produsul politicilor neoliberale aplicate în anii 1980 și 1990 – stabilizarea macroeconomică, deregularizarea și privatizarea – care au reprezentat efectiv o accelerare a procesului de globalizare. Aceste politici au mărit nivelul șomajului, consumul resurselor și dispari-tățile de câștig, ceea ce a creat un mediu favorabil pentru dezvoltarea criminalității și apariția rețelelor de corupție, a comerțului la negai, a traficului de arme și droguri etc.
În societățile unde statul a controlat mari părți din economie și unde instituțiile pieței autoorganizate nu există, politica de „ajustare structurală" sau „tranziție" înseamnă efectiv absența oricărui mod de regularizare. Piața nu înseamnă, în ansamblu, apariția unor noi întreprinderi productive autonome. înseamnă corupție, speculă și crimă. Noi grupări de „oameni de afaceri" oneroși, adeseori în legătură cu aparatele instituționale în descompunere prin diverse forme de mită și tranzacționare „internă", sunt angajate într-un soi de acumulare primitivă – o acaparare de pământuri și capital. Ele folosesc limbajul politicii identităților pentru a încheia alianțe și a-și legitima activitățile.
Adeseori, aceste rețele au legătură cu războaiele, ca în Afghanistan, Pakistan și porțiuni întinse ale Africii, și cu dezintegrarea complexului militaro-industrial din urma Războiului Rece. De multe ori, au un caracter transnațional, cuplându-se în circuitele internaționale de mărfuri ilegale, uneori prin relațiile din diaspora.
Un fenomen tipic este reprezentat de noile bande de tineri, noii aventurieri, care-și câștigă existența prin violență sau prin amenințări cu violența, care obțin arme de pe piața neagră a surplusurilor de armament sau prin prădarea depozitelor militare șicare fie își bazează puterea pe rețelele particulariste, fie caută să obțină respectabilitatea prin pretenții particulariste. De asemenea, ele îi includ pe răpitorii de ostatici din Transcaucazia, care capturează prizonieri în scopul de a-i oferi la schimb pentru alimente, arme, bani, alți ostatici sau chiar cadavre; cercurile mafiote din Rusia.
Noua politică a identităților combină aceste două surse de particularism, în grade diferite. Fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriță de aventurieri de la periferia societății, pentru a-i mobiliza pe cei excluși și abandonați, alienați și nesiguri, în scopul de a captura și a păstra puterea. Cu cât e mai mare senzația de nesiguranță, cu atât crește și polarizarea societății și scade spațiul pentru valori politice integrative, alternative. în condiții de război, asemenea alianțe sunt cimentate prin complicitatea comună la crimele de război și o dependentă reciprocă de funcționarea în continuare a economiei de război.
Noua formă de politică a identităților este tratată adesea ca o revenire în trecut, o întoarcere la identitățile pre-moderne dislocate sau suprimate temporar de către ideologiile modernizatoare. Desigur, este adevărat că noua politică se bazează pe memorie și istorie, iar anumite societăți cu tradiții culturale mai adânc înrădăcinate sunt mai susceptibile la noua politică. Dar, așa cum am demonstrat, ceea ce contează în realitate este trecutul apropiat și, în special, impactul globalizării asupra supraviețuirii politice a statelor. Mai mult, noua politică are atribute contemporane complet noi. înainte de toate, este atât orizontală, cât și verticală, transnațională precum și națională. în aproape toate naționalismele noi, diaspora joacă un rol mult mai important decât înainte, datorită vitezei de comunicare (Bădescu, I., Dungaciu, D., 1995).
Dintotdeauna au existat grupuri naționaliste expatriate care complotau eliberarea țării în cafenelele din Paris sau Londra. Dar grupurile de acest gen au devenit mult mai mari și mai semnificative din cauza proporțiilor emigrației, a ușurinței de a călători și a răspândirii telefoanelor, faxurilor și poștei electronice. Există două tipuri de diaspora. Pe de o parte, minoritățile care locuiesc în țările apropiate, temându-se de vulnerabilitatea lor în fața naționalismelor locale, și sunt adeseori mult mai extremiste decât conaționalii ce trăiesc pe teritoriul țării. Aceste grupări îi includ pe sârbii din Croația și Bosnia-Herțegovina, minoritățile ruse din toate noile republici foste sovietice, minoritățile maghiare din Vojvodina, România, Ucraina și Slovacia, etnicii Tutsi care locuiesc în Zair sau Uganda. Pe de altă parte, există grupurile dezafectate care trăiesc în țări îndepărtate, adeseori în noile națiuni mixte, și-și găsesc consolarea în fantezii despre originile lor, adesea aflate foarte departe de realitate. Concepția unei patrii a sikhiîor, Khalistanul, ideea de a uni Macedonia și Bulgaria, revendicarea unei Rutenii independente – toate au origi-nat din comunitățile diasporice canadiene. Sprijinul irlandezilor din Statele Unite pentru Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.), conflictele violente dintre comunitățile greacă și macedoneană din Australia și presiunile grupărilor croate din Germania pentru recunoașterea Croației reprezintă alte exemple. Aceste organizații oferă idei, bani, arme și know-how, adeseori cu efecte disproporționate.
Printre persoanele individuale care alcătuiesc noile formațiuni compacte naționaliste se numără expatriați romantici, mercenari străini, comercianți și investitori, proprietari de pizzerii canadiene etc. Radha Kumar a descris sprijinul acordat de emigranții indieni din Statele Unite fundamentaliștilor hinduși: „Separați de țările lor originare, trăind adesea ca străini într-o țară străină, simțindu-se simultan despuiați de cultura lor și vinovați de a fi lăsat în urmă necazurile «de acasă», expatriații se îndreaptă spre naționalismul diasporic fără a înțelege violențele pe care le pot declanșa involuntar acțiunile lor" (Bădălan, E., Frunzeti, T., 2003, p. 122). Același gen de rețele transnaționale se pot găsi printre grupările religioase. Filierele islamice sunt notorii, dar asemenea relații li se aplică și altor confesiuni religioase.
În al doilea rând, capacitatea de mobilizare politică se extinde enorm atât ca rezultat al învățământului ameliorat și al expansiunii claselor cultivate, cât și ca o consecință a noilor tehnologii. Multe explicații ale dezvoltării islamismului politic se concentrează asupra apariției noilor clase urbane intelectualizate, care adeseori sunt excluse de la putere, înmulțirii școlilor islamice și lărgirii audienței ziarelor. Alfabetizarea tot mai extinsă în limbaje vulgare, o dată cu răspândirea presei comunitare de tip tabloid, creează noi „comunități imaginate". La un nivel și mai semnificativ, disponibilitatea mărită a televiziunii, radioului și videoului asigură moduri extrem de rapide și eficiente de a disemina mesajele particulariste. Mass-media electronice au o autoritate pe care presa tipărită nu o poate egala; în unele părți ale Africii, radioul înseamnă „magie"
II.3 Cosmopolitanism vs. particularism
Principala concluzie a globalizării este ideea că suveranitatea teritorială nu mai e viabilă. Efortul de a reclama puterea în cadrul unui domeniu spațial particular nu va face decât să submineze și mai mult capacitatea de a influența evenimentele. Aceasta nu înseamnă că noua formă de politică particularistă a identităților va dispărea. Mai degrabă, ea constituie o rețetă pentru noile stătulețe închise și haotice, cu granițe permanent contestate, dependente de violența continuă ca să supraviețuiască.
Particulariștii nu pot rezista fără acei oameni care sunt etichetați diferit. Globalizarea, după cum implică însuși numele ei, e globală. Pretutindeni, în proporții variate, cei ce beneficiază de pe urma globalizării trebuia să împartă același teritoriu cu cei excluși de la avantajele ei dar totuși afectați profund de ea. Atât perdanții cât și câștigătorii au nevoie unii de ceilalți. Nici o porțiune de teritoriu, oricât de mică sau de mare, nu se mai poate izola de lumea exterioară. Desigur, este posibil să se imagineze, după cum se și întâmplă deja, o nouă afirmare a politicilor regionale și locale, o cerere de mai mare responsabilitate democratică la nivel regional și local. Dar asemenea revendicări trebuie să fie situate într-un context global; trebuie să implice un mai mare acces și deschidere spre nivelurile globale de guvernare și să se bazeze pe o mai mare responsabilitate democratică pentru toți locuitorii teritoriului în chestiune, nu numai pentru purtătorii unei anumite etichete. Acest tip de politică ar avea astfel nevoie să se înrădăcineze în ceea ce se poate descrie ca o conștiință politică de tip cosmopolitan.
Prin cosmopolitanism, nu se înțelege o negare a identității, ci mai degrabă, o celebrare a diversității identităților globale, a acceptării și chiar a entuziasmului față de multiplele identități suprapuse – și, în același timp, un angajament față de egalitatea tuturor ființelor omenești și respectul demnității umane. Termenul originează în noțiunea kantiană de drept cosmopolitan, în combinație cu recunoașterea suveranităților separate; astfel, el reunește universalismul și diversitatea. Cosmopolitanul celebrează și faptul că există ”diferite moduri omenești locale de a fi; umanismul, dimpotrivă, corespunde cu dorința de omogenitate globală" (Bauman, Z., May, T., 2008, p. 75).
Se pot identifica două posibile surse ale unei conștiințe politice cosmopolitane. Una, care ar putea fi denumită cosmopolitanism de sus în jos, se găsește în cantitatea tot mai mare de organizații internaționale, dintre care câteva, și mai cu seamă Uniunea Europeana, dezvoltă puteri supra-naționale. Aceste instituții își formează propriile logici și structuri interne. Dau posibilitatea de a se desfășura și alte activități, în loc de a le întreprinde cu ajutorul propriilor lor resurse. Funcționează prin parteneriate complexe, acorduri de colaborare, negocieri și medieri cu alte organizații, state și grupări private sau semi-private. Sunt îngrădite atât de lipsa resurselor, cât și, în același sistem, de aranjamentele intergu-vemamentale care le îngreunează enorm acțiunea, altfel decât pe baza unor compromisuri care consumă timp și adeseori sunt nesatisfăcătoare. In multe dintre instituțiile respective există funcționari idealiști devotați. Aceștia au interesul de a căuta surse alternative de legitimitate pentru frustranții lor stăpâni naționali..
Cealaltă sursă e ceea ce s-ar putea descrie drept cosmopolitanism de jos în sus, noile mișcări sociale din anii 1980 și formațiunile care în anii 1990 au primit denumirea de O.N.G.-uri. Această nouă formă de activism s-a dezvoltat de la începutul anilor 1980, în primul rând ca răspuns la noile probleme globale. Mișcările respective diferă de acțiunile sociale anterioare. Nu se înscriu ușor într-o categorisire de tip Stânga-Dreapta tradițională; se referă la chestiuni noi – pacea, ecologia, drepturile omului, sexele, dezvoltarea. Tind să aibă o organizare mai mult orizontală decât verticală, operând cel mai eficient la niveluri locale și transnaționale, în anii 1990, au funcționat tot mai mult în moduri individualiste, înclină să manifeste scepticism față de politică. Își exprimă angajamentele individuale prin vegetarianism sau conducând convoaie cu ajutoare în zonele de război.
În prezent, cosmopolitanismul și particularismul coexistă unul lângă altul în același spațiu geografic. Cosmopolitanismul tinde să se răspândească mai mult în Vest și mai puțin în Est și Sud. Totuși, prin întreaga lume, în sate și orașe îndepărtate, se pot găsi oameni de ambele feluri. Noile conflicte particulariste generează apariția unor grupuri de persoane curajoase care încearcă să se împotrivească războiului și exclusivismului – atât localnici, cât și voluntari din străinătate care oferă asistență umanitară, ajută la medieri etc. Grupările locale își adună forțele pentru a putea obține accesul la rețelele transnaționale sau sprijinul și protecția acestora.
În războaie, spațiul cosmopolitanismului se restrânge. Particularismele au nevoie unele de altele pentru a-și susține identitățile exclusive; de aici, paradoxala combinație de violență și cooperare. Cel care subminează apelul particularismului este cosmopolitanismul, iar reprezentanții valorilor umane civice sunt adeseori luați la ochi în timpul războaielor. Iau ființă tot mai multe zone de interdicție, ca Rwanda sau Afghanistanul, unde agenții umanitare izolate negociază delicat și-și croiesc calea prin mituiri spre cei aflați la nevoie. Unii afirmă că asemenea situații anunță viitorul unei mari părți a lumii. Nimic nu polarizează mai pronunțat decât violența, având toate șansele de a determina o îndepărtare de utopicele proiecte inclusive (Bădescu, 2005).
CAPITOLUL III
ECONOMIA DE RĂZBOI GLOBALIZATĂ
III.1 Privatizarea forțelor militare
Termenul „economie de război" se referă de obicei la un sistem care e centralizat, totalitar și autarhic, cum a fost cazul în războaiele totale din secolul XX. Administrația se centralizează pentru a mări eficiența războiului și a ridica la maximum beneficiile pentru cheltuielile de război. Sunt mobilizați cât mai mulți oameni posibil pentru a participa la efortul de război, fie ca soldați, fie în producția de arme și alte necesități. în mare, efortul de război este autosuficient deși, în al Doilea Război Mondial, Marea Britanie și Uniunea Sovietică au primit asistență din partea Statelor Unite, prin concesionarea de pământuri. Principalul scop al efortului de război este accentuarea maximă a uzului de forță, pentru a angaja lupta cu inamicul și a-1 învinge.
Noul tip de economie de război este aproape total opus. Noile violențe sunt războaie „globalizate". Implică fragmentarea și descentralizarea statului. Participarea e redusă în comparație cu populația, atât din cauza lipsei de plată cât și dintr-a lipsei de legitimitate din partea facțiunilor beligerante. Producția internă este foarte scăzută, astfel încât efortul de război depinde masiv de jafurile locale și sprijinul extern. Bătăliile sunt rare, cele mai multe violențe se îndreaptă asupra civililor, iar cooperarea între părțile beligerante e foarte răspândită.
Cei care concep războiul în termenii clausewitzieni tradiționali, bazați pe țeluri geopolitice ușor de definit, nu reușesc să înțeleagă interesele subterane, atât politice cât și economice, investite în continuarea războiului. Tind să presupună că se pot găsi soluții politice, fără nevoia de a aborda logica economică de bază. In același timp, însă, aceia care recunosc irelevanța percepțiilor tradiționale ale războiului și observă complexitatea relațiilor politice, sociale și economice exprimate în aceste războaie tind să conchidă că un asemenea tip de violență se poate echivala cu anarhia. In aceste circumstanțe, maximum ce se poate face este să se trateze simptomele prin, de exemplu, asistență umanitară (Buzan, 2000).
Una dintre caracteristicile cheie ale statelor eșuate este pierderea controlului asupra instrumentelor coercitive fizice și fragmentarea acestora. Se pune în mișcare un ciclu de dezintegrare care reprezintă aproape exact opusul ciclului de integrare prin care s-au înființat statele moderne. Imposibilitatea de a menține controlul fizic asupra teritoriului și de a obține devotamentul populației reduce capacitatea de a încasa impozite și slăbește enorm venitul de bază al statului. În plus, corupția și conducerea personalistă reprezintă o sursă suplimentară de consum din bugetul de stat. Adeseori, guvernul nu-și mai poate permite forme de încasare fiscală demne de încredere; câteodată sunt angajate agenții private care preiau o parte din sarcini, așa cum s-a întâmplat în Europa secolului al XVIII-lea. Evaziunea fiscală e larg răspândită, atât din cauza pierderii legitimității statului cât și pe baza apariției noilor forțe care pretind „taxe de protecție".
Acest fenomen duce la presiuni din afară de a reduce cheltuielile guvernamentale, ceea ce scade și mai mult capacitatea de menținere a controlului și încurajează fragmentarea unităților militare. Mai mult, ajutoarele externe sunt condiționate de reforme economice și politice pe care multe dintre aceste state sunt incapabile constituțional să le implementeze. O spirală descendentă a pierderilor de bani și legitimitate, a dezordinii crescânde și a fragmentării armatei creează contextul în care au loc noile războaie. Efectiv, „eșecul" statului este însoțit de o tot mai intensă privatizare a violenței, în mod tipic, noile războaie sunt caracterizate printr-o multitudine de tipuri ale unităților de luptă, atât publice cât și private, de stat sau nu, ori în diverse amestecuri. în scopul simplificării, voi identifica aici cinci tipuri: forțele armate regulate sau rămășițele acestora; grupările paramilitare; unitățile de autoapărare; mercenarii străini; și, în sfârșit, trupe străine regulate, în general sub auspicii internaționale.
Forțele armate regulate sunt în descompunere, mai ales în zonele de conflict. Reducerile de cheltuieli militare, declinul prestigiului, lipsa echipamentelor, a pieselor de schimb, carburanților și munițiilor și instrucția inadecvată, toate contribuie la o profundă scădere a moralului. în multe state africane și post-sovietice, soldații nu mai primesc instrucție sau solde regulate. Pot fi nevoiți să-și caute surse proprii de finanțare, ceea ce contribuie la indisciplină și fracturarea ierarhiei militare. Adeseori, acest lucru determină fragmentarea, situații în care comandanții armatei acționeazăca seniori locali ai războiului, cum s-a întâmplat în Tadjikistan. Sau, soldații se pot angaja în acțiuni infracționale ca, de exemplu, în Zair, unde militarii neplătiți erau încurajați să fure și să prade. Cu alte cuvinte, formele armate regulate își pierd-caracterul de purtătoare legitime ale armelor și devin tot mai greu de deosebit de grupările paramilitare private. Această situație, se accentuează în cazurile când forțele de securitate erau deja fragmentate ca rezultat al unei politici deliberate; adeseori, existau încă dinainte grăniceri, gardă prezidențială, jandarmerie, ca să nu mai menționăm diversele tipuri de forțe interne de securitate. Președintele Mobutu al Zairului s-a putut baza până la sfârșit pe protecția gărzii sale personale (Claval, 2002).
Cele mai comune unități de luptă sunt organizațiile paramilitare, mai precis spus grupările autonome de oameni înarmați, în genere organizați în junii unui comandant individual. Adeseori, aceste grupări sunt înființate de guvern în scopul de a se distanța de cele mai extreme manifestări violente. Probabil astfel s-a întâmplat și cu Tigrii lui Arkan din Bosnia, sau cel puțin așa insista Arkan personal. De asemenea, guvernul rwandez dinainte de 1994 a recrutat tineri șomeri într-o miliție recent formată, asociată cu partidul de guvernământ; erau instruiți de către armata rwandeză și primeau un mic salariu. În același spirit, guvernul sud-african a furnizat în secret arme și instructori Partidului Libertății Inkatha (I.F.P.), care promovase activitățile violente ale grupurilor de muncitori zuluși în timpul tranziției spre democrație. Adeseori, organizațiile paramilitare sunt asociate cu anumite facțiuni politice sau partide extremiste. în Georgia, după obținerea independenței, fiecare partid politic, cu excepția Verzilor, avea propria lui miliție; după rechemarea la putere, Eduard Shevardnadze a încercat să restabilească un monopol asupra mijloacelor violente, contopind respectivele miliții într-o armată regulată. Această adunătură de bande înarmate a fost învinsă de o combinație între Garda Națională Abhază și unitățile militare ruse din Abhazia.
Grupările paramilitare sunt în cea mai mare parte compuse din soldați redundanți, sau chiar unități întregi de militari rămași pe dinafară ori dezertori, incluzând uneori și delincvenți de drept comun, ca în fosta Iugoslavie, unde mulți infractori au fost eliberați din închisori anume pentru acest scop, precum și tineri șomeri în căutarea unui mijloc de întreținere, a unei cauze sau a aventurii. Rareori poartă uniforme, ceea ce-i face greu de deosebit de necombatanți, deși folosesc adesea haine sau însemne distinctive. Simbolurile unei culturi materiale globale servesc adesea drept cvasi-uniforme importante; de exemplu, ochelarii de soare Rayban, încălțămintea Adidas, treningurile și bonetele de jogging. în Africa, nu e ieșită din comun folosirea soldaților copii.
Mercenarii străini includ atât indivizi pe contract cu unități de luptă particulare, cât și bande de mercenari. Cei dintâi îi includ pe foștii ofițeri ruși angajați prin contract în noile armate post-sovietice și pe militarii britanici și francezi rămași pe dinafară în urma reducerilor de după Războiul Rece, care instruiesc, consiliază și chiar comandă grupări înarmate din Bosnia, Croația și diverse țări africane. Categoria finală cuprinde trupele străine regulate care operează sub tutela organizațiilor internaționale, în primul rând O.N.U. dar și N.A.T.O. în Bosnia, E.C.O.M.O.G. (Grupul pentru Monitorizarea Acordului de încetare a Focului din partea Comunității Economice a Statelor Africii de Vest) din Liberia și C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente) sau O.S.C.E., care ambele au furnizat umbrele pentru diversele operațiuni rusești de menținere a păcii (Ghica, 2007).
În general, aceste trupe nu se implică direct în război, deși prezența lor e foarte semnificativă. În unele cazuri, trupele respective s-au implicat în lupte, cum s-a întâmplat cu E.C.O.M.O.G. în Liberia și Sierra Leone, sau forțele rusești de menținere a păcii din Tadjikistan, iar în asemenea situații ele au preluat unele dintre caracteristicile celorlalte unități de luptă. Deși caracterul de scară redusă al unităților de luptă are multe în comun cu războiul de gherilă, le lipsesc ierarhia, ordinea și sistemele verticale de comandă tipice pentru forțele de gherilă, care au fost împrumutate din beligeranta modernă, precum și din structura partidelor politice leniniste sau maoiste. Aceste grupuri diverse acționează atât independent, cât și în cooperare. Cele ce par a fi armate sunt de fapt coaliții orizontale de unități desprinse din forțele armate regulate, miliții locale sau unități de autoapărare, bande criminale, grupări de fanatici și alții agățați de ele, care au negociat parteneriate, proiecte comune, diviziuni ale muncii sau prăzi de război. Conceptul lui Robert Reich cu „pânza de păianjen" care caracterizează noua structură corporatistă globală, la care m-am referit în capitolul anterior, se poate aplica, probabil, și la noua artă a războiului (Boncu, 2002).
Din cauza costurilor, a logisticii și a infrastructurii și calificărilor inadecvate, aceste „armate" nu folosesc decât rareori armament greu, deși acesta poate aduce o contribuție decisivă. Monopolul sârb al artileriei grele a jucat un rol important în Bosnia, ca și intervenția unităților rusești cu aeronave și artilerie în Abhazia. In majoritatea cazurilor, se folosesc arme ușoare — carabine, mitraliere, grenade, mine terestre și, la capătul superior al spectrului, artilerie de calibru mic și rachete cu rază scurtă de acțiune. Deși aceste arme sunt considerate adesea de , joasă tehnicitate", ele sunt produsele unei lungi și sofisticate evoluții tehnologice. În comparație cu armamentul din al Doilea Război Mondial, sunt mult mai ușoare, mai simplu de folosit și transportat, mai precise și mai dificil de detectat. în contrast cu armele grele, pot fi folosite cu bune rezultate de soldații neinstruiți, inclusiv de copii. Comunicațiile moderne sunt de asemenea foarte importante pentru a le da grupelor de luptă posibilitatea să coopereze, în special stațiile radio și telefoanele mobile. Forțele S.U.A. din Somalia nu au putut intercepta telefoanele celulare de pe piața comercială folosite de milițienii somalezi.
Sfârșitul Războiului Rece și al conflictelor asociate cu acesta, ca acelea din Afghanistan și Africa de Sud, a mărit enorm disponibilitatea armelor din surplusuri. în unele cazuri, războaie sunt purtatecu arme sustrase din stocurile Războiului Rece, cum s-a întâmplat pe scară largă în Bosnia-Herțegovina. In alte cazuri, soldații redundanți își vând armele la negru, sau producătorii pe scară mică le copiază modelele (ca în Pakistan). In plus, întreprinderile de armament care au pierdut piețele de stat caută noi surse de cereri (Buzan, 2000).
III.2 Configurații ale violenței
Tehnicile noilor unități de luptă datorează mult tipurilor de artă a războiului care s-au dezvoltat în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, ca o reacție față de războiul modern. Războiul revoluționar, așa cum a fost articulat de Mao Țe-dun și Che Guevara, a dezvoltat tactici care erau destinate să găsească o cale de a ocoli concentrările de forțe convenționale pe scară largă și care contraveneau aproape perfect teoriei strategice convenționale.
Obiectivul central al războiului revoluționar este controlul teritoriului prin câștigarea sprijinului populației locale, mai degrabă decât prin capturarea terenurilor de la forțele inamice. Zonele aflate sub control revoluționar se află de obicei în părți îndepărtate ale țării, greu accesibile administrației centrale. Acestea asigură baze de unde forțele militare se pot angaja în tactici care subminează moralul și eficiența trupelor inamice.
Războiul revoluționar prezintă unele similitudini cu teoria manevrelor. Implică activități militare dispersate și descentralizate, punând mult accentul pe surpriză și mobilitate. Dar o trăsătură fundamentală a războiului revoluționar este evitarea coliziunilor frontale, pe care unitățile de gherilă riscă să le piardă, din cauza inferiorității numerice și a echipamentelor. Retragerile strategice sunt foarte frecvente. Noua artă a războiului împrumută atât de la războiul revoluționar, cât și de la contrainsurgență. De la războiul revoluționar preia strategia controlării teritoriilor prin control politic în locul capturării teritoriului de la forțele inamice. Acest lucru e întrucâtva mai ușor decât era pentru forțele revoluționare, întrucât în majoritatea cazurilor autoritatea centrală e foarte slabă și principalii concurenți pentru controlul teritorial nu sunt guvernele cu forțe convenționale moderne ci mai degrabă genurile similare de unități de luptă, chiar dacă poartă denumirea armatelor regulate.
Totuși, la fel ca în cazul războiului revoluționar, diversele facțiuni continuă să evite lupta, mai ales în scopul de a-și conserva oamenii și echipamentele. Retragerile strategice sunt tipice, iar terenul este cedat taberei care pare a fi cea mai puternică. Adeseori, diversele facțiuni cooperează în a împărți teritoriile între ele.O diferență importantă între revoluționari și noii războinici, însă, este metoda controlului politic. Pentru revoluționari, ideologia era foarte importantă; deși frica reprezenta un element semnificativ, obiectivul central era sprijinul popular și devotamentul față de ideea revoluționară. Prin urmare, revoluționarii încercau să construiască în zonele ajunse sub controlul lor societăți model. Prin contrast, noii războinici instaurează controlul politic prin atașamentul față de o etichetă, mai degrabă decât față de o idee (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
In ilustra lume nouă democratizată, unde mobilizarea politică se bazează pe etichete, iar alegerile și referendumurile sunt adeseori forme de recensământ, aceasta înseamnă că majoritatea locuitorilor din teritoriul aflat sub control trebuie să recunoască eticheta potrivită. Oricine altcineva trebuie să fie eliminat. Într-adevăr, chiar și în zonele nedemocratizate, frica de opoziție, disidență sau insurecții fortifică această cerință de omogenitate a populației, pe baza identității. De aceea, principala metodă de control teritorial nu este sprijinul popular, ca în cazul războiului revoluționar, ci dislocarea populației – eliminarea tuturor oponenților posibili.
În loc de a crea un mediu favorabil pentru gherilă, noua artă a războiului urmărește să creeze un mediu defavorabil pentru toți acei oameni pe care nu îi poate controla. Controlul propriei tabere nu depinde de beneficiile categorice întrucât, în condițiile de sărăcie și dezordine ale noului război, nu e mare,lucru de oferit. Mai curând, se bazează pe continua frică și insecuritate și pe perpetuarea urii față de ceilalți. De aici, importanța atrocităților extreme și ostentative și a implicării cât mai multor oameni posibil în aceste crime, pentru a institui o complicitate comună, a sancționa violența față de detestabilii „ceilalți" și a adânci diviziunile (Bădescu, 2005).
III.3 Finanțarea efortului de război
Noile violențe globale au loc într-un context care ar putea fi reprezentat ca o versiune extremă a globalizării. Producția pe baze teritoriale se prăbușește, mai mult sau mai puțin, ca rezultat al liberalizării și al retragerii sprijinului de stat, sau prin distrugere fizică (jafuri, bombardamente etc), ori fiindcă accesul la piețele de desfacere se pierde ca rezultat al dezintegrării statelor, al luptelor sau al blocadelor deliberate impuse de către puterile externe ori, mai probabil, de către unitățile de luptă de pe teren, sau fiindcă piesele de schimb, materiile prime și carburanții deveneau imposibil de obținut, în unele cazuri, continuă să fie produse câteva mărfuri de valoare – de exemplu, diamante în Angola și Sierra Leone, lapisla-zuli și smaralde în Afghanistan, droguri în Columbia și Tadjikistan – care oferă o sursă de venit pentru oricine poate asigura „protecția” (Bădescu, I., Dungaciu, D., 1995).
Rata șomajului este foarte ridicată și, atâta vreme cât guvernele continuă să cheltuiască, inflația face ravagii. În cazuri extreme, moneda se prăbușește pentru a fi înlocuită de troc, folosirea mărfurilor valoroase în loc de monedă sau circulația valutelor, cum ar fi dolarii și mărcile germane. Dată fiind erodarea bazei fiscale, atât din cauza colapsului producției cât și de pe urma dificultăților de încasare, guvernele, asemenea grupărilor militare privatizate, au nevoie să caute surse alternative de finanțare în scopul de a-și întreține activitățile violente. Având în vedere prăbușirea activității de producție, principalele surse de finanțare sunt fie ceea ce se numește „transfer patrimonial", adică redistribuirea bunurilor de patrimoniu existente astfel încât să favorizeze unitățile combatante, fie ajutorul extern. Cele mai simple forme de transfer patrimonial sunt furturile, tâlhăriile, extorcările, jafurile și capturarea de ostatici. Aceste practici sunt larg răspândite în toate războaiele contemporane. Oamenii bogați sunt uciși, iar aurul și valorile lor, furate; proprietățile se transferă în urma purificărilor etnice; vitele și celelalte animale domestice sunt prădate de milițieni; magazinele și fabricile sunt jefuite odată cu ocuparea orașelor. Ostaticii sunt capturați și eliberați pentru alimente, arme sau alți ostatici, prizonieri de război ori cadavre.
O a doua formă de transfer patrimonial este presiunea de piață. Pentru noile războaie sunt caracteristice în mod tipic numeroasele puncte de control care supraveghează aprovizionarea cu hrană și necesități. Asediile și blocadele, precum și împărțirile teritoriale între diverse organizații paramilitare, le permit unităților de luptă să controleze prețurile pieței. Astfel, un sistem tipic, observat în Sudan, fosta Iugoslavie și alte țări, este acela prin care orășenii sau chiar agricultorii sunt obligați să-și vândă bunurile — mașini, frigidere, televizoare sau vaci – la prețuri ridicol de mici, în schimbul unor articole necesare tarifate fabulos, numai pentru a putea să supraviețuiască (Bădescu, 1994).
Activitățile mai sofisticate de generare a veniturilor includ „taxele de război" sau de „protecție" din producția mărfurilor primare și diversele forme de trafic ilegal. Producția și vânzarea drogurilor constituie o sursă principală de câștig în și Tadjikistan. Se estimează că beneficiile de pe urma drogurilor acoperă cam 70% din veniturile opoziției în Tadjikistan, câtă vreme beneficiul gherilelor columbiene se spune că s-ar cifra la circa opt sute de milioane de dolari S.U.A. pe an, comparativ cu cheltuielile guvernamentale pentru apărare, de un miliard patru sute de mii de dolari S.U.A. Traficul cu droguri, armament sau bani spălați și forțarea sancțiunilor reprezintă tot atâtea exemple de activități criminale lucrative, în care sunt angajate diversele grupări militare.
Ajutorul extern poate lua următoarele forme (Medar, 2006, p. 126):
Donații din străinătate pentru familii individuale, de exemplu ale muncitorilor sudanezi sau palestinieni din țările bogate în petrol ale Orientului Mijlociu, ori ale muncitorilor bosniaci și croați din Germania sau Austria. Aceste donații se pot converti în resurse militare prin intermediul diverselor forme de transfer patrimonial descrise mai sus.
Asistența directă din diaspora. Aceasta include ajutorul mate rial, în arme și bani, de exemplu
de la irlandezii americani pen- tru I.R.A., de la armenii din întreaga lume pentru Nagorno-Karabach, de la croații canadieni pentru partidul de guvernământ din Croația, și așa mai departe.
3. Asistența din partea guvernelor străine. În perioada Războiului Rece, atât forțele regulate cât și gherilele se bazau pe superpute-rile care le patronau. Această sursă de ajutoare a secat în mare măsură, deși S.U.A. continuă să acorde sprijin unui număr de guverne. Statele învecinate oferă adesea ajutoare unor facțiuni particulare, pentru a sprijini minoritățile sau datorită prezenței unor mari numere de refugiați și din cauza implicării în diverse tipuri de aranjamente comerciale (ilegale). Astfel, Serbia și Croația au furnizat ajutoare stătulețelor lor clientelare din Bosnia-Herțegovina; Armenia a sprijinit enclava Nagorno-Karabach; Rusia a ajutat o diversitate de mișcări secesioniste de pe granițele ei, dacă pentru a-și restabili controlul asupra spațiului post-sovietic, sau dacă din cauza intereselor de investiții ale mafiei ori armate, rămânând un subiect de speculație; Rwanda a susținut opoziția din Zair ca o modalitate de a-i împiedica pe milițienii Hutu să acționeze din taberele de refugiați de-acolo; iar Uganda a asistat Frontul Patriotic Rwandez care a preluat puterea după masacrele din 1994 și continuă să sprijine S.P.L.A. din sudul Sudanului (iar guvernul sudanez, în schimb, ajută Armata de Rezistență din Uganda). Alte guverne străine care acordă sprijinul includ fostele puteri coloniale preocupate de „stabilitate", de exemplu Franța și Belgia în Africa Centrală, sau statele islamice. 4. Ajutorul umanitar. Există diverse moduri în care atât guvernele, cât și facțiunile beligerante, deturnează ajutoarele umanitare în folosul lor propriu. într-adevăr, donatorii consideră acceptabilă o deturnare de cinci la sută din ajutoarele umanitare, având în vedere necesitățile celor mai vulnerabile părți ale populației. Cea mai comună metodă constă în „taxele vamale". Croații bosniaci au cerut 27% din ajutoarele umanitare transportate prin așa-numita Herțeg-Bosne, care la apogeul războiului era singura cale de a ajunge în anumite zone din centrul Bosniei. Dar mai există și alte metode, inclusiv jaful și ambuscada. Insistând asupra folosirii unei rate oficiale de schimb supraevaluate, atât guvernul sudanez cât și cel etiopian au putut profita de pe urma ajutoarelor umanitare.
În esență, fragmentarea și dezoficializarea războiului este însoțită în paralel de dezoficializarea economiei. în locul economiei naționale oficiale, cu accentul ei pus pe producția industrială și reglementarea de stat, se înființează un nou tip de economie neoficială globalizată, în care fluxurile externe, în special ajutoarele umanitare și donațiile din străinătate, se integrează într-o economie locală și regională bazată pe transferul patrimonial și comerțul extra-legal (Erhan, 2003).
Se presupune că nu există nici o producție și nici o fiscalitate. În schimb, ajutoarele externe pentru oameni obișnuiți, sub formă de donații și asistență umanitară, sunt reciclate în resurse militare, prin intermediul a diverse forme de transfer patrimonial și comerț la negru. Asistența directă din partea guvernelor străine, banii de protecție de la producătorii bunurilor de consum și ajutoarele din diaspora accentuează capacitatea diverselor unități combatante de a extrage și alte resurse de la oamenii obișnuiți, susținându-și astfel eforturile militare.
III.4 Răspândirea violenței
Noul tip de artă a războiului reprezintă o condiție socială de pradă. Deși e posibil să se îngrădească anumite grupări sau indivizi, este foarte dificil să se restrângă condiția socială, fie în spațiu, fie în timp. Țările vecine suferă efectele cele mai imediate. Costul războiului în termenii schimburilor comerciale pierdute, mai ales acolo unde se introduc sancțiuni sau blocade ale comunicațiilor, ori unde se închid frontierele, fie deliberat fie din cauza luptelor; povara refugiaților, întrucât în general țările învecinate sunt cele care primesc numărul cel mai mare; răspândirea circuitelor de comerț ilegal; și răspândirea politicii identităților – toți acești factori reproduc condițiile care cultivă noile forme de violență.
Pe lângă costurile economice directe, țările învecinate sunt cele care suportă povara principală a refugiaților. Majoritatea refugiaților se opresc în statele din apropiere. Confonn cifrelor U.N.H.C.R., din 14,5 milioane de refugiați înregistrați în 1995, majoritatea (6,7 milioane și, respectiv, 5,0 milioane) s-au aflat în Africa și . Țările care găzduiesc mai mult de 500 000 de refugiați includ Guineea (din Liberia și Sierra Leone), Sudanul (în primul rând din Etiopia, Eritrea și Ciad), Tanzania (în primul rând din Rwanda și Burundi), Zairul (care în 1995 primise 1,7 milioane de refugiați, dintre care 1,2 milioane veneau din Rwanda, iar restul în primul rând din Angola, Burundi și Sudan), Iranul (din Afghanistan și Irak), Pakistanul (tot din Afghanistan și Irak), Germania (în primul rând din fosta Iugoslavie) și Statele Unite. În Europa, după Germania, cele mai importante recipiente de refugiați au fost și Serbia/Muntenegru (Munteanu, A., Munteanu, A., 2011).
Aceste imense concentrări de refugiați nu constituie numai o enormă povară economică pe umerii unor țări deja sărace, dar reprezintă și o permanentă sursă de tensiune între refugiați și autohtoni – din motive economice, întrucât concurează pentru resurse; din motive politice, deoarece constituie o permanentă presiune asupra guvernelor-gazdă pentru a lua măsuri ca să se poată întoarce acasă; și din motive de securitate, fiindcă taberele sunt adeseori folosite ca baze pentru diverse facțiuni radicale. Cel mai durabil exemplu de dificultăți politice îl reprezintă refugiații palestinieni înghesuiți pe malul Vestic și fâșia Gaza sau găzduiți în Iordania și Liban. La fel ca în cazul refugiaților palestinieni, până la circa un milion de refugiați azeri din Nagorno-Karabach în Azerbaidjan, sau P.D.I. (persoane dislocate intern) georgieni din Abhazia în Georgia, ori refugiații și P.D.I.-ii din republicile foste iugoslave constituie cu toții o permanentă sursă de presiuni politice pentru măsuri radicale. In Zair, taberele de refugiați Hutu au servit ca bază pentrumilițiile Hutu și au contribuit la mobilizarea etnicilor Tutsi zairezi împotriva regimului Mobutu.
Circuitele de comerț ilegal reprezintă o altă cale pentru răspândirea acestui tip de economie de război. Rutele comerciale traversează prin definiție frontierele. Instabilitatea de la jumătatea anilor 1990 din Albania a fost în primul rând consecința dezvoltării grupărilor mafiote cu relații strânse în cercurile conducătoare, implicate în încălcarea sancțiunilor impuse republicii Serbia/Muntenegru și în traficul de armament în Bosnia-Herțegovina. Jocurile piramidale care s-au prăbușit atât de dramatic fuseseră folosite pentru finanțarea acestor activități – un caz clasic de transfer patrimonial. Enormele transferuri de armament din Statele Unite pentru grupările de gherilă afghane din anii 1980 (care în mare parte au fost deturnate) s-au transformat în rețele de trafic cu arme și droguri acoperind Afghanistanul, Pakistanul, Kașmirul și Tadjikista-nul.
În sfârșit, politica identităților în sine are tendința de a se răspândi. Toate grupările bazate pe identitate, fie că sunt definite în termenii limbii, ai religiei sau ai altei forme de diferențiere, se revarsă peste granițe; în fond, tocmai eterogenitatea de identități este aceea care oferă prilejul diverselor forme de exclusivism. Majoritățile dintr-o țară sunt minorități în alta: etnicii Tutsi din Rwanda, Burundi și Zair; rușii din majoritatea statelor post-sovietice, în special așa-numiții cazaci de la hotarele Rusiei; grupurile islamice din Asia centrală — acestea sunt doar o parte din nenumărații vectori prin care se propagă politica identităților (Held, 2006).
Este posibil să se identifice răspândirea grupajelor regionale caracterizate prin această stare socială de pradă a noilor economii de război. Myron Weiner le numește „Vecinătăți Proaste". Cele mai clare exemple se găsesc în: regiunea balcanică din jurul Bosniei-Herțegovina; în Caucaz, din sudul Ceceniei până în vestul Turciei și nordul Irakului; în Cornul Africii, inclusiv Etiopia, Eritrea, Somalia și Sudanul; în Africa Centrală, în special Rwanda, Burundi și Zair; în țările vest-africane care înconjoară Liberia și Sierra Leone; și în Asia centrală, din Tadjikistan până în India.
CAPITOLUL IV
CALEA SPRE PACE – PREVENIRE ȘI COMBATERE A VIOLENȚEI GLOBALE
IV.1 Război și conștiință morală
Războiul îndeplinește anumite funcții: popoarele se extind prin război. Cuceresc teritorii noi, subjugă alte popoare pentru a le exploata și-și asigură accesul la materiile prime. își impun cultura sau doar anumite aspecte ale ei (religia). Prin război sunt apărate granițele și este consolidată solidaritatea dintre membrii grupului. Deși războiul are avantaje pentru învingător, totuși el nu poate fi acceptat.
Atât frica cît și conștiința joacă un rol determinant în căutarea păcii. În prezent frica provocată de o autodistrugere atomică împiedică războiul dintre marile puteri. Pentru un timp, această „pace prin frică" poate fi suficientă, însă este sigur că frica nu poate fi o bază durabilă pentru pace. Totuși ea este astăzi un stimulent puternic pentru a căuta noi soluții. Aceste soluții ar putea consta în găsirea unor mijloace de apărare eficiente împotriva atacului atomic și a radioactivității, ceea ce ar face ca războiul să fie din nou rentabil.
Propria violență poate fi justificată prin autoapărare sau răzbunare. În asemenea cazuri, agresivitatea poate fi glorificată fără conflict. Apărarea propriului grup nu dă naștere la scrupule. De aceea astăzi nu se mai vorbește de războaiele de cucerire, ci doar de războaie de apărare sau de războaie de eliberare a altor oameni. Alături de clișeul apărării patriei amenințate se apelează și la clișeul echității, egalității, libertății și fraternității; mai mult, se vorbește de lupta pentru pace. Dacă motivul declarat al agresiunii ar fi cucerirea de noi teritorii, faptul acesta nu ar putea trezi un adevărat entuziasm. Când este vorba de apărarea grupului, chiar uciderea este considerată o faptă nobilă. Curajul și disponibilitatea de a-și risca viața pentru apărarea grupului joacă un rol important și de cele mai multe ori decisiv în conflictul dintre iubire și ură. Aceste interferențe nu anulează filtrul de norme biologic, iar în plan subiectiv trăim un conflict al normelor (Boncu, 2002).
Atrocitățile comise sub imperiul afectului trebuie distinse de cele comise la ordinul autorității. Acestea din urmă se pot baza pe considerente strict pragmatice și pot urmări intimidarea populației subjugate. Când un filtru de norme culturale se suprapune peste un filtru de norme biologice și intră în conflict cu acesta, neconcordanța este resimțită sub forma disconfortului interior. Întrucât dimensiunea înnăscută este foarte rezistentă și se arată mai puțin accesibilă la schimbare decât dimensiunea învățată, ia naștere o presiune care ne determină să punem de acord filtrul de norme cultural cu cel biologic. Oamneii sunt supuși normei culturale și atunci când aceasta contrazice norma biologică, totuși conștiința morală aduce la cunoștință acest conflict. Conștiința morală se va împotrivi întotdeauna unei norme culturale care cere să ucidem și dacă vreodată se va instala pacea mondială, faptul nu se va datora atât unor considerente raționale de utilitate, ci, mai curând, normelor înnăscute.
Norma creștină care recomandă iubirea dușmanului poate fi considerată ca o încercare de a adapta norma culturală normei biologice. Există o literatură filosofică bogată referitoare la relația dintre normele morale înnăscute și cele culturale; de asemenea, încercarea de a fundamenta obligativitatea normelor nu este nouă. Pe de altă parte, antropologii au descris o multitudine de culturi diferite și sisteme de valori, ceea ce a alimentat orientarea relativistă: normele sunt specifice unei culturi determinate. Pentru normele culturale afirmația este valabilă, nu și pentru cele biologice, care sunt universale (Gilpin, 2004).
Se ridică întrebarea dacă nu pot fi stabilite și norme culturale universale. În acest sens erau orientate strădaniile lui Kant, care căuta să întemeieze o morală rațională întrebându-se dacă principiile acțiunii morale individuale pot fi ridicate la rangul unei legi generale. În altă formulare, această întrebare se referă la faptul dacă un comportament perturbă sau nu conviețuirea socială. Un proces evolutiv ghidat de rațiune și bazat pe întrebarea referitoare la valoarea de supraviețuire s-ar afla în concordanță cu principiile care guvernează evoluția biologică prin intermediul mutației și selecției. Acea parte a evoluției culturale care nu este ghidată rațional este și ea supusă probei selecției pentru a verifica contribuția pe care o are la conservarea speciei. Totuși, această cale presupune riscuri.
În societatea actuală pluralistă, intoleranța față de outsideri nu mai este adaptativă. Tocmai outsiderii geniali pot impulsiona societatea. Reacția față de outsideri poate fi controlată eficient, îmbinând înțelegerea rațională cu inhibițiile înnăscute ale agresivității, în conflictul dintre două norme biologice — intoleranță și simpatie — înțelegerea poate contribui la victoria ultimei. Valoarea de supraviețuire este un principiu constrângător; problema este dacă se are în vedere doar supraviețuirea unei anumite culturi, grup rasial sau a întregii umanități. În ultimă instanță este vorba de o opțiune etică.
IV.2 Controlul violenței intragrupale
Există indicii că agresivitatea intergrupală a omului începe, într-un remarcabil paralelism cu ritualizarea agresivității la animale, să evolueze spre războiul fără vărsare de sânge. Aceasta înseamnă că sunt elaborate reguli care împiedică pierderile prea mari de vieți omenești. Regulile respective stabilesc modul în care trebuie să înceapă războiul — printr-o declarație formală, de exemplu — în așa fel încât dușmanul să nu fie surprins nepregătit. Adesea se admite distincția dintre militari și civili, ultimii nefiind atacați. Chiar lupta dintre militari poate fi atenuată prin utilizarea doar a unei părți din mijloacele de distrugere disponibile, și anume a acelora al căror efect distructiv se menține în anumite limite. Alte reguli stabilesc modalități de supunere și de tratare a prizonierilor. De asemenea, încheierea păcii, despăgubirile și reconcilierea fac obiectul unor convenții, în sfârșit, omul dezvoltă alte forme de rezolvare a conflictelor, așa încât războiul intră în discuție doar ca o ultimă soluție (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
Asemenea reguli nu au fost formulate mai întâi de așa-numitele popoare civilizate. Existau lupte ritualizate care urmăreau desfășurarea nesânge-roasă a războiului și încheierea păcii. Când membrul unui grup a fost rănit sau ucis de un alt grup și când s-a scurs suficient timp de la eveniment, așa încât spiritele au putut să se liniștească, atunci grupul care pretinde reparație trimite un mesager care comunică celuilalt grup că grupul său este pregătit pentru „ma-karata". Dacă grupul respectiv acceptă, atunci întâlnirea are loc. Războinicii se vopsesc în alb și se întâlnesc înarmați cu sulița. Pentru cazul în care lupta ar fi escaladată, fiecare grup caută să aibă în spate un teren împădurit. Grupul de la care a pornit provocarea se îndreaptă dansând spre adversar în ritmul unor cântece în care este vorba de strămoșii totemici. Apoi se întorc și se îndreaptă spre poziția de plecare. La fel procedează și adversarii. Când ambele grupuri au revenit la poziția inițială, lupta poate începe. Bărbații din grupul provocat, care se află în relații prietenești cu făptașul pe care l-au încurajat (fără să participe la actul criminal) se îndreaptă spre centrul câmpului de luptă. Fiecare dintre ei este însoțit de doi bărbați din grupul său care are rude apropiate în grupul rival. în felul acesta se asigură o intensitate redusă a luptei; frica de a nu lovi un prieten face ca loviturile să nu fie puternice. Acești însoțitori se străduiesc să intercepteze sulițele adverse, împiedicându-le să-și atingă ținta. De altfel, sulițelor li se demontează, înainte de a fi aruncate, vârful de piatră. Membrii grupului provocator care doresc reparația aruncă unul după altul sulițele; cei care se simt foarte afectați efectuează repetat aruncarea. în timp ce unii aruncă sulițele, ceilalți membri ai grupului batjocoresc adversarul, care nu are voie să răspundă. În cele din urmă, bătrânii grupului provocator declară sfârșitul acestei acțiuni. Acum intră în arenă cei care au participat nemijlocit la omor. în ei se aruncă cu sulițe cărora nu li s-a demontat vârful de piatră, însă bătrânii atrag atenția sulițașilor să nu omoare pe cineva. Și de cealaltă parte, bătrânii liniștesc spiritele, îndemnându-i pe bărbați să suporte cu înțelegere batjocora și să nu pună mâna pe sulițe, deoarece ei sunt de vină. Când grupa jignită se declară satisfăcută, cele două grupuri se îndreaptă dansând unul spre altul. Făptașul este rănit cu sulița în șold, ceea ce încheie confruntarea. După aceasta, chiar făptașul poate pătrunde, după ce s-a vindecat, pe teritoriul dușmanului. Dacă rana este mică, grupul celălalt poate dori în continuare să se răzbune. Când aceasta s-a realizat, grupul dansează ca un singur om, exprimând prin aceasta că va domni din nou pacea.
O soluție pacifică a conflictului devine problematică când este vorba de grupuri învecinate care nu participă la dreptul de proprietate asupra porțiunii necultivate a unui teritoriu comun, chiar dacă grupurile respective se află în relații prietenești și sunt înrudite prin căsătorii. Legăturile de rudenie și canalele pentru mijlocire sunt puțin numeroase. De asemenea, grupurile respective sunt clar distincte, așa încât în cazul unei confruntări ordinea interioară a grupului nu este grav perturbată. însă atunci când relațiile de rudenie între grupuri sunt numeroase, conflictul ar perturba considerabil armonia interioară, deoarece ar duce la înfruntarea dintre rude.
Războaiele sunt purtate pe bază de reciprocitate: pentru fiecare mort al unei părți trebuie să existe un mort de cealaltă parte. Atâta timp cât acest echilibru nu a fost realizat, pacea rămâne improbabilă. Este adevărat că din când în când se fac pauze, dar acestea au doar caracterul unui armistițiu. Deoarece echilibrul nu se realizează ușor, dușmănia se prelungește pe perioade mari, fiecare luptă purtând în sine, așa cum se exprimă Rappaport, germenele celeilalte. Totuși există anumite posibilități de a evita această lege și de a atenua conflictele. Astfel, mai mulți indivizi care se consideră obligați să se răzbune se pot declara mulțumiți (Buzan, 2000).
Grupurile de luptă sunt alcătuite din bărbații grupurilor implicate în conflict la care se adaugă aliații recrutați din alte populații. Aceștia sunt de obicei înrudiți cu primii. Când unul din acești aliați este omorât, răspunderea o poartă nu numai dușmanul, ci și grupul cu care este înrudit. Acesta trebuie să ofere grupului căruia îi aparține cel căzut o femeie al cărui prim copil va purta numele victimei. Faptul că nu numai dușmanul este considerat răspunzător pentru moartea unui aliat contribuie cu siguranță la micșorarea proporțiilor conflictului.
De cele mai multe ori războaiele încep cu o „mică luptă". Grupul lezat anunță dușmanul că trebuie să se prezinte pe un anumit câmp de luptă, ceea ce echivalează cu o declarație formală de război. Dușmanului i se dă un timp de pregătire de 1-2 zile. Din pregătire face parte și curățarea câmpului de luptă de vegetație — o activitate la care participă ambele părți! Dacă unul din grupuri a încetat deja activitatea de curățare, celălalt grup așteaptă până când primul grup se oprește și apoi continuă el munca începută. în seara care precede bătălia, șamanul cade în transă, îi anunță pe strămoși de intenția grupului și se asigură de ajutorul lor. Foarte interesant este „ritualul transpirației". Șamanul ia mâna fiecărui războinic și șterge cu ea sudoarea de la su-braț. Apoi, prin practici magice sunt binecuvântate armele. Alte vrăji urmăresc protejarea războinicilor și eliberarea lor de frică.
Lupta se poartă la început doar cu săgeți și sulițe. Săgețile nu au pene și arareori ucid. În faza luptelor ușoare, adversarii se apropie la distanța la care se pot striga și auzi. Ei își pot da frâu liber furiei batjocorin-du-și și jignindu-și adversarii, fără a-i vătăma fizic; ei pot de asemenea purta tratative și obține astfel o soluție pașnică. în același timp adversarii se pot aprecia reciproc, o parte putând să constate că este inferioară celeilalte, ceea ce o va determina să caute o soluție pașnică. Dacă una din părți se arată neînduplecată, atunci se ajunge la luptă „propriu-zisă sau adevărată" în cursul căreia se folosesc topoarele de luptă și lăncile. Și acest fel de luptă este introdus de anumite ritualuri, pe care nu este necesar să le enumerăm aici. Anumite pietre de luptă49, care până în acest moment au fost ținute într-o plasă într-o mică încăpere, sunt atârnate de pilonul central al colibei. Prin acest act grupul se îndatorează strămoșilor și aliaților pentru ajutorul acordat în lupta reală (cu topoarele) ce urmează, datorie de care grupul se achită mai târziu prin ritualuri speciale.
De asemenea, sunt sacrificați doi porci și sunt invocate spiritele. Membrii celuilalt grup, care au fost numiți frați, atâta timp cât a fost vorba de relații prietenești, sunt numiți acum „bărbații cu topor" (Axtmănnern), cu alte cuvinte, sunt declarați dușmani. De acum înainte dușmanul poate fi atins doar în timpul ; luptei; de asemenea, dușmanul nu trebuie privit în față, iar plantele cultivate de el nu trebuie mâncate. Sunt instituite restricții și în relațiile cu aliații dușmanului. Odată luată decizia de a purta un război real, conflictul nu mai poate fi rezolvat rapid. În timpul ritualurilor pregătitoare, șamanii îi indică pe acei dușmani care sunt mai vulnerabili, precum și pe membrii propriului grup care sunt în aceeași situație, pretinzând că dețin aceste informații de la spirite (Bocancea, 2002).
Și aici trebuie semnalat un aspect interesant al ritualizării: niciodată nu este indicat un număr mare de potențiale victime din rândul dușmanului, dându-se a înțelege că războinicii trebuie să se mulțumească cu numărul indicat. Astfel este stabilită o „killing quota" aproximativă. În același timp, șamanii orientează atenția asupra anumitor persoane din grupul advers.
Războinicii au obligația să efectueze o serie de ritualuri, înaintea luptei ei trebuie să mănânce slănină de porc foarte sărată, fără a avea voie să bea ceva. în felul acesta setea devine atât de puternică, încât îi silește să încheie lupta. Luptele „adevărate" încep și ele destul de prudent. Părțile sunt la început la fel de puternice. Fiecare așteaptă ca și ceilalți să fie abandonați de aliați, ceea ce se întâmplă atunci când confruntarea se prelungește, deoarece alia fii nu sunt direct implicați. Dacă un grup se află în superioritate numerică, el utilizează prilejul pentru a ataca masiv. Uneori, grupul părăsit de aliați își abandonează teritoriul fugind împreună cu femei, copii și porci.
Durata luptelor poate fi de mai multe săptămâni. Dacă mai mulți războinici dintr-un grup au fost uciși, lupta este întreruptă pentru ca grupul acestora să poată îndeplini ceremoniile funerare. Și războinicii care au omorât adversari execută anumite rituri. Deși timpul necesar pentru toate acestea nu depășește două zile, ostilitățile sunt întrerupte în general pentru mai multe zile. Timpul este folosit pentru a avea grijă de grădinile abandonate, înainte de reluarea luptei, cele două grupuri sacrifică din nou câte doi porci pentru spirite. Când un războinic este grav rănit se instituie o pauză de mai multe zile. Pauzele calmează spiritele și permit angajarea de noi tratative.
Războinicul poate fi întrerupt printr-un armistițiu. Uneori, adversarul este alungat, ceea ce presupune că suferă pierderi grele, deoarece învingătorul ucide tot ceea ce prinde, inclusiv femei și copii. Ei pustiesc teritoriile, câmpurile celor învinși. Totuși teritoriul nu este luat în posesie imediat după victorie. Ritualurile de armistițiu sunt îndeplinite separat de fiecare din cele două părți. Se aduc sacrificii spiritelor și sunt plantate cordilii (Bocancea, 2002).
Atunci când un grup a fost alungat, el va planta cordilii pe teritoriul grupului prieten care îi acordă găzduire. Când sacrifică un porc, simultan cu executarea acestui ritual vegetal, strămoșii sunt invitați să părăsească vechiul teritoriu și să se deplaseze spre noul teritoriu. Asta echivalează cu o renunțare la vechiul teritoriu și constituie o condiție preliminară ca dușmanii să preia teritoriul abandonat. Pacea este la început doar un armistițiu. Pietrele de luptă nu sunt încă repuse la vechiul loc de păstrare. Sunt respectate în continuare mai multe ritualuri.
Armistițiul poate dura ani. În acest răstimp, cele două grupuri se dedică creșterii porcilor. Dacă un grup a crescut suficienți porci, el organizează o sărbătoare a porcilor la care sunt invitați și aliații. Sărbătoarea durează mai multe luni, timp în care sunt îndeplinite mai multe ritualuri. Pentru început sunt bătuți țărușii de graniță. Când un dușman învins nu și-a luat din nou în stăpânire teritoriul și a plantat cordilii în altă parte, se presupune că și strămoșii au fost strămutați și învingătorul plantează țărușii în teritoriul străin. Apoi este pregătit templul dansului și sunt dezrădăcinate cor-diliile plantate.
Sărbătoarea propriu-zisă — kaiko — poate începe. Mai întâi sunt puse la locul de păstrare pietrele de luptă, ceea ce înseamnă că de acum înainte contactul cu dușmanul este din nou permis. Vizitatorii încep sărbătoarea printr-un dans la care asistă și femeile și copiii lor amestecați printre spectatori. Apoi dansează gazdele, după ce șamanii au rostit vrăjile necesare pentru ca ei să nu fie întrecuți de către oaspeți în ce privește reușita reprezentării. Vrăjile urmăresc, de asemenea, să impresioneze fetele oaspeților și să le determine să-și aleagă partenerii dintre dansatori.
Punctul culminant înseamnă totodată abolirea diferitelor tabuuri, în special cele care au afectat până acum relațiile cu dușmanul și aliații acestuia. În virtutea interdicțiilor care decurgeau din declararea războiului „adevărat" prin agățarea pietrelor de luptă de pilonul colibei, războinicii nu aveau voie să intre în coliba dușmanului, să gătească la același foc și nici să mănânce dinplantele cultivate pe pământul dușmanului. Între timp aceste tabuuri au devenit pentru ambele părți o povară, căci legăturile realizate prin căsătorie apropie grupele. Sărbătoarea se încheie cu onorurile publice acordate războinicilor.
La câteva luni după consumarea sărbătorii, luptele pot fi reluate. Insă în intervalul de timp care s-a scurs de la plantarea cor-diliilor până la sărbătoarea porcului, spiritele se liniștesc în mare măsură, așa încât speranța că se va ajunge la pace câștigă în substanță. Pentru a încheia pace este nevoie de porci și de aceea va trebui să mai treacă pentru aceasta doi sau trei ani de la sărbătoarea porcului care a epuizat toate resursele. Pentru încheierea păcii, părțile se întâlnesc la graniță. Femeile și copiii îi însoțesc pe războinici. Părțile schimbă ficat de porc. Sunt schimbate și femei sau acestea sunt promise foștilor dușmani. Este de dorit ca pentru fiecare mort să fie dată părții opuse o femeie. Aceasta înseamnă că, în condițiile în care pierderile au fost mari, numeroasele legături de rudenie care se stabilesc după război oferă garanția că acesta nu va reizbucni atât de curând.
De-a lungul întregului război poate fi înregistrată strădania de a rezolva conflictul, de a împiedica agravarea lui; dacă aceasta nu e cu putință, atunci se încearcă să se împiedice o ruptură totală. Prin tratative se încearcă, pe tot parcursul confruntării, încheierea păcii: mai întâi prin eliminarea luptei cu topoarele, apoi prin luptele ritualizate și prin intercalarea de armistiții ca perioade de calmare, a căror durată este asigurată prin plantarea și creșterea cordiliilor. Tabuurile, în relațiile sociale, sunt resimțite cu timpul ca împovărătoare, deoarece ele îi separă pe cei înrudiți; și acest fapt favorizează încheierea păcii. Când pacea se realizează, ea este consolidată prin căsătorii, și anume proporțional cu numărul celor căzuți.
Faptul că încă pe o treaptă primitivă de dezvoltare apare încheierea formală a păcii merită o atenție deosebită. Aceasta reprezintă un cap de drum și în același timp un nou început. Pentru cel care vrea să înțeleagă legile care stau la baza ritualurilor culturale sunt foarte importante modelele urmate de populațiile arhaice pentru încheierea păcii. Multe din ritualuri se bazează pe dispoziții înnăscute. Este, de exemplu, cazul ritualurilor schimbului de daruri și al mesei comune. Pe lângă acestea s-au dezvoltat mecanisme pur culturale cum este schimbul de parteneri de căsătorie.
Triburile din Australia Centrală rezolvă conflictele într-un alt mod. Ele evită conflictele teritoriale printr-o legare mitică de un anumit loc. Conform acestui procedeu, grupul se trage dintr-un strămoș totemic (un animal), care i-a dat teritoriul în care trăiește. Aspectele deosebite ale reliefului sunt considerate ca urme ale acestui strămoș totemic. Aceste locuri sfinte sunt accesibile doar bărbaților din tribul respectiv, cu ocazia unor anumite ceremonii; îi apără doar aceste locuri în cazul apariției unor intruși, ceea ce se întâmplă rar. Fiecare bărbat adult posedă o scândură sfântă pe care sunt înscrise într-o formă simbolică drumurile animalului totemic, precum și punctele de relief asociate cu mitul. Aceste gravuri reprezintă un fel de blazon al grupului și în același timp al individului (Eibel-Eibesfeldt, 1995).
Puternica legătură afectivă între grup și teritoriul său îi împiedică pe localnici să încerce să cucerească alte teritorii. într-un nou teritoriu ei nu s-ar simți bine, deoarece acolo se află spiritele strămoșilor unui alt grup. Această idee este prezentă, așa cum am arătat, și la populația Tsembaga, care ocupă un teritoriu abia atunci când cei alungați plantează cordilii într-un alt teritoriu, ceea ce înseamnă că și-au chemat strămoșii acolo. Australienii au dezvoltat și alte mijloace de siguranță, care constau în interesante distribuiri de funcții. Fiecare grup teritorial se îngrijește, prin ritualuri la locurile sfinte, de bunăstarea animalului totemic, și asta nu numai în interiorul propriului teritoriu. Clanul albinelor se îngrijește să existe întotdeauna suficiente albine, clanul emu are grijă ca acest animal să trăiască în bune condiții, clanul cangurilor are grijă de canguri. în felul acesta fiecare grup devine important pentru celălalt grup, ceea ce are o acțiune inhibitorie asupra războaielor de distrugere. Atunci când apar dispute provocate de femei, ele sunt rezolvate, așa cum am arătat într-un capitol anterior pe baza unui exemplu oferit de Lumholtz, pe calea turnirurilor. Totuși, un astfel de conflict poate degenera și într-o confruntare sângeroasă.
Legarea mitică de un loc asigură grupurilor australiene posesia teritoriului, fără ca acesta să trebuiască să fie apărat într-un mod deosebit. în felul acesta grupurile se pot arăta mai deschise față de vecini. Fiecare clan are acolo un teritoriu, însă doar locurile de cult sunt apărate cu deosebită fermitate. Restul pământului aparține unui grup sau altuia și există o legătură emoțională între grupuri și pământ, dar diferitele clanuri se vizitează reciproc și folosesc cu acest prilej roadele unor teritorii străine.
IV.3 Modele ale armonizării și educarea pentru pace
Literatura antropologică conține multe descrieri detaliate ale conflictelor și rezolvării acestora. Toate au la bază un model asemănător și demonstrează faptul că încă din perioadele timpurii ale dezvoltării culturale omul a căutat soluții nesângeroase pentru rezolvarea conflictelor. Este vorba de reguli stabilite pe cale culturală, care utilizează însă elemente ereditare.
Fiecare nouă descoperire în domeniul tehnicii armelor, precum și orice progres social impun o readaptare a condițiilor culturale privitoare la controlul conflictului. Astfel, în evul mediu târziu ceremonialul de luptă cavaleresc a devenit inutil după descoperirea armelor de foc. Noile arme, care contraziceau regulile cavalerești, au fost condamnate. Cavalerii doreau ca ele să fie eliminate, căci pentru ei războiul era un joc cu arme care se desfășura după regulile onoarei. Armele de foc, cu ajutorul cărora oricine putea începe lupta la adăpostul unei ascunzători, fără a apela la codul îndelung elaborat al politeții, au apărut ca ceva detestabil. Luther a condamnat archebuzele și tunurile, conside-rându-le opera diavolului, căci împotriva proiectilelor nu ajută nici forța, nici bărbăția (Medar, 2006).
Armele de foc au rămas arme ucigașe. Adaptarea s-a putut realiza doar în strategia luptei, fără a se ajunge la o ritualizare a conflictului. S-au realizat totuși anumite înțelegeri care interzic anumite forme de muniție (gloanțele dum-dum) care produc răni foarte grave. Tehnica zilelor actuale a creat arme îngrozitoare: bombe explozive și incendiare, gaze toxice, arme bacteriologice și mai ales exploziile nucleare. S-a ajuns la înțelegerea de a nu folosi unele din aceste arme; în alte cazuri se pregătesc astfel de înțelegeri. Calea către asemenea înțelegeri este spinoasă, deoarece ele contrazic anumite interese economice.
Omului îi este propriu simțul familiei și este capabil, prin intermediul identificării simbolice, să considere omenirea ca pe propria sa familie. Copilul ca simbol unificator poate exprima foarte bine o preocupare comună tuturor, și anume viitorul copiilor noștri. Până astăzi, războiul a adus învingătorului avantaje incontestabile; pseudospeciația culturală împinge evoluția omului mai departe, dăruindu-ne diversitatea culturilor. Între timp planeta a fost populată până în regiunile cele mai îndepărtate, iar războaiele ultimelor sute de ani au început tocmai prin distrugerea acelei diversități culturale pe care o apreciem atât. Învinsul, care nu mai are unde fugi, este distrus. După o perioadă a istoriei omenirii în care condițiile selective au acționat în direcția ritualizării conflictelor, se manifestă ca o posibilitate tendința inversării acestei evoluții. Accentuarea caracterului violent al conflictului și moartea culturilor — în special a culturilor arhaice — a instalat un proces care tinde spre reducerea diferențelor, o adevărată involuție care amenință diversitatea culturii umane și care, pe termen lung, limitează șansele de evoluție a omenirii.
Dincolo de aceasta, în condițiile create de nivelul tehnicii militare este puțin probabil că va mai exista învingător, dacă războiul nu va fi purtat cu arme convenționale. Dezvoltarea în continuare a tehnicii nu poate decât să reducă șansele existenței unui câștigător. Un război atomic se poate sfârși astăzi cu dispariția civilizației. Mâine un astfel de război poate însemna sfârșitul omenirii. Lupta și distrugerea au condus, în evoluția de până acum, la perfecționarea tehnică a armelor. Însă, făcând abstracție de faptul că aceasta contrazice simțământul moral, un asemenea mecanism presupune astăzi un mare risc. De aceea, el trebuie înlocuit printr-un sistem bazat pe planificarea rațională.
O asemenea decizie în favoarea păcii corespunde înclinațiilor noastre. Aceasta presupune că am conștientizat funcțiile războiului și că de acum înainte le vom realiza pe cale pașnică. Aceia care consideră că războiul reprezintă doar o degenerare patologică se vor lovi în încercările lor terapeutice de dificultatea care provine din ideea că funcțiile actuale ale războiului nu pot fi realizate pe altă cale. Există mai multe modele pentru viața în pace. Poate fi concepută o civilizație în care oamenii sunt manipulați fără rest și se simt totuși liberi și fericiți în monotonia repetitivă a îndoctrinării. Dezvoltarea de până acum a Națiunilor Unite a fost orientată în direcția coexistenței unor națiuni care cooperează și recunosc o cartă comună, dar rămân independente. De asemenea, este de conceput ca o mare putere să le supună pe toate celelalte și să instaureze o ordine mondială și un guvern mondial. Totuși, în condițiile actuale este puțin probabil ca o singură mare putere să reușească aceasta prin forța armelor, cu atât mai puțin pe căi ideologice.
În sfârșit, se poate imagina că cele două mari puteri — USA și URSS — se asociază pentru a alcătui un guvern mondial, dezarmează celelalte națiuni și impun pacea. însă nimic nu poate garanta că marile puteri conducătoare nu-și vor folosi forța pentru a exploata celelalte națiuni, total lipsite de apărare, în momentul de față s-ar părea că un guvern mondial pe baze federative constituie cea mai bună soluție.
Cele mai vechi mișcări pentru pace au fost inspirate de religiile dezvoltate. Printre altele, doctrina iudeo-creștină conform căreia toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu și sunt, de aceea egali în fața lui Dumnezeu a contribuit substanțial în ultimii 2 000 ani la pacificarea lumii; împreună cu alte religii importante ea continuă să acționeze în aceeași direcție. Religiile pot invoca în favoarea lor faptul că ele acționează în vederea păcii cu mijloace pacifice. Mișcările pacifice laice sunt încă departe de așa ceva.
În sfârșit, există modele care caută să asigure pacea prin eliminarea agresivității individuale. Capacitatea de autocontrol este cu siguranță o premisă importantă pentru conviețuirea pașnică și ea poate fi formată prin educație. Pacificarea în interiorul societății nu presupune automat pacificarea spre exterior. Și în această privință educația trebuie să acționeze prin crearea unei conștiințe cuprinzătoare care să privească întreaga umanitate și prin formarea unei atitudini tolerante.
Pe de altă parte, este important ca forțele existente ale contra-agresivității să fie încurajate. Comportamentele de liniștire și comportamentele de formare a grupului, care reprezintă comportamente înnăscute, constituie forme foarte eficiente de control al agresivității, care ne permit să ne asumăm agresivitatea. Marea importanță a ritualurilor culturale care se bazează pe aceste forțe contraagresive — sărbătorile, formele de salut, ritualurile de dăruire și, în sfârșit, formele politeții — este, din păcate, prea puțin cunoscută (Erhan, 2003).
CONCLUZII
Noile violențe, în contextul global actual, pot fi puse în contrast cu războaiele anterioare din punct de vedere al scopurilor, al metodelor de luptă și al modului de finanțare. Obiectivele noilor războaie se referă la politica identităților, spre deosebire de țelurile geopolitice sau ideologice ale vechilor războaie.
În contextul globalizării, clivajele ideologice sau teritoriale din epocile trecute au fost înlocuite tot mai mult de către un clivaj politic emergent între ceea ce este numit cosmopolitanism, bazat pe valorile inclusive, universaliste, multiculturale, și politica identităților particulariste. Această defalcare se poate explica în termenii diviziunii crescânde dintre cei care fac parte din procesele globale și cei ce sunt excluși, dar nu trebuie să fie echivalată cu această diviziune. Printre clasele globale figurează membri ai rețelelor transnaționale bazate pe identitatea exclusivistă, câtă vreme la nivel local există numeroși indivizi curajoși care refuză politica particularismului.
Noile violențe globale au, în general, obiective politice. Ținta este mobilizarea politică pe bază de identitate. Strategia militară pentru realizarea acestui scop constă în dislocarea populației și destabilizarea societății, pentru a se debarasa de cei a căror identitate e diferită și a cultiva ura și frica. Totuși, această formă de politică divizivă și exclusivă nu se poate desprinde de baza ei economică. Diversele facțiuni politico-militare jefuiesc patrimoniile oamenilor obișnuiți, precum și rămășițele statului, și iau foloase de pe urma ajutoarele externe destinate victimelor, într-un mod care nu este posibil decât în condiții de război sau cvasi-război.
Cu alte cuvinte, războiul oferă o legitimare pentru diversele forme criminale de dezvoltare privată, în același timp acestea fiind surse necesare de venit în scopul întreținerii războiului. Părțile beligerante au nevoie de violențe mai mult sau mai puțin permanente, atât pentru a-și reproduce pozițiile de putere, cât și pentru accesul la resurse.
Dacă violența și jaful se pot găsi în zone considerate a fi de pace, la fel de posibil este și să se găsească insule de civilizație în aproape toate zonele de război. Despre acestea se știe mult mai puțin decât despre zonele de război, fiindcă în general sunt raportate violențele și criminalitatea, nu normalitatea. Dar există regiuni unde aparatele locale de stat continuă să funcționeze, unde impozitele se încasează, se asigură servicii și se menține o oarecare producție. Există grupuri care apără valorile umaniste și refuză politica particularismului.
Tocmai fiindcă noile războaie reprezintă o condiție socială apărută în timp ce economia politică oficială degenerează, ele sunt foarte dificil de stopat. Negocierile diplomatice de sus în jos nu reușesc să țină cont de relațiile sociale de la bază; tratează diversele facțiuni ca și cum ar fi niște proto-state. Acordurile de încetare a focului sau armistițiile temporare nu pot decât să legitimeze noi înțelegeri ori parteneriate care, pentru moment, convin diverselor facțiuni.
Trupele de menținere a păcii trimise să monitorizeze acordurile de încetarea focului care reflectă staius quo-ul pot ajuta la menținerea unei împărțiri teritoriale și la împiedicarea înapoierii refugiaților. Reconstrucția economică, desfășurată canalizat prin „autoritățile politice" existente, abia poate furniza noi surse de venit, pe măsură ce patrimoniile locale se epuizează. Atâta vreme cât relațiile de putere rămân aceleași, mai devreme sau mai târziu violențele vor reîncepe.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII
Bauman, Z. (2001). Globalizarea și efectele ei sociale. București: Edityra Antet.
Bauman, Z., May, T. (2008). Gândirea sociologică. București: Editura Humanitas.
Bari, I. (2001). Globalizarea și problemele globale. București: Editura Economică.
Bădescu, I. (1994). Istoria sociologiei. Galați: Editura Porto Franco.
Bădescu, I. (2005). Tratat de geopolitică. București: Editura Mica Valahie.
Chelcea, S. (1998). Memorie socială și identitate națională. București: Editura Institutului Național de Informații.
Claval, P. (2002). Geopolitică și geostrategie. București: Editura Corint.
Eibel-Eibesfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană. Studiu etologic. București: Editura Trei.
Medar, T. S. (2006). Diplomația apărării. București: Editura Tehnic-Editorial al Armatei.
Munteanu, A., Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom.
Postelnicu, Ghe. (2000). Globalizarea economiei.București: Editura Economică.
II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Bădescu, I., Mihăilescu, I., Zamfir, E. (2003). Geopolitică, integrare, globalizare. București: Mica Valahie.
Bădescu, I., Dungaciu, D. (1995). Sociologia și geopolitica frontierei. Vol. 2. București: Editura Floare Albastră.
Bădălan, E., Frunzeti, T. (2003). Forțe și tendințe în mediul de securitate european. Sibiu: Editura Universitară.
Bocancea, C. (2002). Istoria ideilor politice de la antici la moderni. Iași: Editura Polirom.
Boncu, Șt. (2002). Psihologia influenței sociale. Iași: Editura Polirom.
Buzan, B. (2000). Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece. Chișinău: Editura Cartier.
Erhan, F. (2003). Globalizarea – în căutarea echlibrului. București: Editura Economică.
Gilpin, R. (2004). Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global. Iași: Editura Polirom.
Ghica, L.A. (2007). Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese. Iași: Editura Polirom.
Held, D. (2004). Transformări globale. Politica, economia și cultura. Iași: Editura Polirom.
Hungtinton, S. (1998). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. București: Editura Antet.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII
Bauman, Z. (2001). Globalizarea și efectele ei sociale. București: Edityra Antet.
Bauman, Z., May, T. (2008). Gândirea sociologică. București: Editura Humanitas.
Bari, I. (2001). Globalizarea și problemele globale. București: Editura Economică.
Bădescu, I. (1994). Istoria sociologiei. Galați: Editura Porto Franco.
Bădescu, I. (2005). Tratat de geopolitică. București: Editura Mica Valahie.
Chelcea, S. (1998). Memorie socială și identitate națională. București: Editura Institutului Național de Informații.
Claval, P. (2002). Geopolitică și geostrategie. București: Editura Corint.
Eibel-Eibesfeldt, I. (1995). Agresivitatea umană. Studiu etologic. București: Editura Trei.
Medar, T. S. (2006). Diplomația apărării. București: Editura Tehnic-Editorial al Armatei.
Munteanu, A., Munteanu, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Editura Polirom.
Postelnicu, Ghe. (2000). Globalizarea economiei.București: Editura Economică.
II. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Bădescu, I., Mihăilescu, I., Zamfir, E. (2003). Geopolitică, integrare, globalizare. București: Mica Valahie.
Bădescu, I., Dungaciu, D. (1995). Sociologia și geopolitica frontierei. Vol. 2. București: Editura Floare Albastră.
Bădălan, E., Frunzeti, T. (2003). Forțe și tendințe în mediul de securitate european. Sibiu: Editura Universitară.
Bocancea, C. (2002). Istoria ideilor politice de la antici la moderni. Iași: Editura Polirom.
Boncu, Șt. (2002). Psihologia influenței sociale. Iași: Editura Polirom.
Buzan, B. (2000). Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece. Chișinău: Editura Cartier.
Erhan, F. (2003). Globalizarea – în căutarea echlibrului. București: Editura Economică.
Gilpin, R. (2004). Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global. Iași: Editura Polirom.
Ghica, L.A. (2007). Politica de securitate națională. Concepte, instituții, procese. Iași: Editura Polirom.
Held, D. (2004). Transformări globale. Politica, economia și cultura. Iași: Editura Polirom.
Hungtinton, S. (1998). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. București: Editura Antet.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Violenta Intragrupala Si Razboiul la Nivel Global (ID: 166545)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.