Victimizarea Copilului Factori Declansatori Si Efecte

CAPITOLUL 3.

VICTIMIZAREA COPILULUI – FACTORI DECLANȘATORI ȘI EFECTE

Victimizarea copilului – efectele abuzurilor

Imaginea de sine și imaginea pe care un copil și-o face despre lume vor fi pietre de temelie la baza idealurilor sale de viață, a planurilor de viitor și la locul pe care îl va avea în societate. Un copil neîncrezător în forțele sale, cu o imagine de sine slabă și cu puține abilități de adaptare va fi un adult neînmplinit, nefericit și va avea o viață sortită eșecului. Iar acest lucru nu îl va afecta numai pe el ci și nivelul întregii societăți. Personalitatea copilului se realizează doar în cadrul familiei și dacă acest mediu nu îi oferă ceea ce are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă acesta nu va reuși să descopere sensul real al dragostei și intimității și întreaga viață îi va fi periclitată.

Dacă abuzul, de orice fel ar fi el, nu este depistat sau tratat el duce la modificări destul de grave în dezvoltarea copilului, cu efecte uneori devastatoare. Impactul acestor abuzuri se poate manifesta pe plan școlar, afectiv, social și fizic.

Reacțiile copiilor la abuzuri pot varia în funcție de tipul de abuz, vârsta copilului, nivelul său de înțelegere, suportul pe care îl primește, caracteristicile minorului, vulnerabilitate, rezistență la stres și trăsăturile abuzului. Pe termen lung abuzurile pot avea urmări pentru toată viața, modificările din dezvoltarea copilului se vor regăsi la adult printr-un comportament cu dificultăți de integrare și adaptare socială.

Efectele pe care abuzurile le au asupra copiilor pot fi urmărite prin cadrul a cinci tipuri de indicatori:

Comportament

Stare psihologică

Nivel intelectual și performanță școlară

Dezvoltare socială

Sănătate mentală și dezvoltare psihică

Un copil abuz este recunoscut în general după anumite simptome pe care le prezintă, schimbări în comportament în comparație cu cel cunoscut până atunci.

Conform cercetărilor din acest domeniu, se poate face o distincție între consecințele abuzurilor. Putem astfel vorbi despre:

Consecințe directe – sunt consecințele fizice în cazul violenței (arsuri, contuzii, fracturi, etc) sau diferitele semne în cazul abuzului sexual (iritații, infecții ale organelor genitale, boli cu transmitere sexuală, etc). Pe lângă acestea mai apar și tulburări alimentare, depresie, tulburări nevrotice sau psihotice.

Consecințe asupra dezvoltării copilului – sunt influențate de gravitatea și frecvența abuzurilor, stadiul de dezvoltarea a copilului în momentul abuzului, sprijinul pe care îl are copilul, autorul agresiunii, etc.

Consecințe pe termen lung – unoeri efectele abuzurilor marchează întreaga viață a victimei. Copilul abuzat și ajuns la maturitate va trăi oarecum marginalizat, poate deveni la rândul său abuzator sau poate comite diverse infracțiuni (furturi, violență, criminalitate). (Șerban Ionescu, Colete Jourdan-Ionescu,2001).

Teoria trumatizării spune că efectele abuzului sunt cu atât mai grave cu cât acesta e mai traumatic, adică cu cât implică mai multă forță și violență și are o frecvență mai mare.

Cei mai traumatizanți factori pentru un copil sunt trădarea, stigmatizarea și neputința. Copilul este trădat pentru că persoanele pe care le iubește și de care ar trebui să fie iubit îl supun abuzului, este stigmatizat pentru că se simte el însuși vinovat de ceea ce se întâmplă și ste neajutorat, înconjurat de ostilitate.

O altă teorie, cea a sprijinului social susține faptul că dacă există sprijin din partea celor din jur, efectele abuzurilor pot fi reduse. Dacă minorul victimă știe că există persoane în anturajul său sau al familiei care îl vor sprijini, el va mărturisi cu rapiditate abuzul, punând astfel bazele încetării acestuia. Din contră, copilul lipsit de sprijin social va ascunde, va ignora sau va încerca să uite stiauțiile tragice, expunându-se astfel la grave afecțiuni psihice.

Reacțiile copiilor abuzați

Copilul victimă a abuzului se simte vinovat de ceea ce i se întâmplă sau de ceea ce se întâmplă în familia ea. El se consideră responsabil de supărarea părinților, consideră că greșește și deci merită pedepsele care i se aplică.

În familiile în care violența domestică și certurile sunt des întâlnite, copilul abuzat trăiește cu frică, într-o permanentă stare anxiaosă, mereu în alertă, nu doarme bine, nu se alimentează suficient, se îmbolnăvește des, își face mereu griji, așteptând în orice clipă să fie agresat.

Un alt sentiment întâlnit în cazul copiilor agresați este nedreptatea. El, victimă, inferior fizic, înțelege că cel puternic deține puterea, își însușește acest raport și va copia modelul de comportament, iar atunci când dezvoltarea sa fizică îi va permite el își va exprima agresivitatea asupra celor mai slabi.

De cele mai multe ori copilul consideră cu nu merită iubirea părinților, nu e dorit,nu e acceptat. Din moment ce adultul îl rănește sau îl umilește, chiar dacă acesta va regreta ulterior, copilul va trăi mereu cu sentimentul de neîncredre, cu convingerea că nu este iubit.
În unele cazurii copiii conștientizează faptul că sunt inferiori și nu se pot apăra, tolerează abuzul, dar în mintea lor pot concepe planuri de răzbunare pentru mai târziu. Pentru că nu i se arată un model de toleranță, de înțelegere, ei nu sunt apți să ierte sau să treacă cu vederea ceea ce li se întâmplă, iar când va considera că este capabil să domine părinții, va încerca să se răzbune prin fuga de acasă, atacuri violente, infracțiuni sau sfidare.

Abuzul – o traumă pentru copil

Unele abuzuri pot avea asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. Victima primară o reprezintă minorul abuzat fizic, sexual, minorul care este bolnav dar nu e dus la medic, adolescentul calomniat de dascăl în fața prietenilor săi, copilul răpit de lângă părinții lui sau adolescenta ironizată continuu de mamă sa și izolată de colegii ei. Atunci când minorul asistă doar la violențele ce au loc în familie, când un adolescent e martor la rănirea sau decesul unui prieten, când sora mai mică vede cum sora mai mare e violată sau cum fratele/mama sunt bătuți, în aceste cazuri reacțiile pe care le poate avea copilul sunt similare cu reacțiile victimei primare și va prezenta consecințe traumatice.

În funcție de persistența stresărilor s-au deosebit doua tipuri de traume:

trauma de tipul I (rezultate în urma unui singur atac) – apar datorită amintirolor recurete, intensive și sunt însoțite de întrebări pe care copilul și le va pune la nesfârșit “de ce?”, “de ce tocmai eu?“ și de posibile explicații sau percepții greșite. Retrăirea frecventă a agresiunii va face copilul să devină foarte vigilent, să tresară exagerat, să se străduiască să nu doarmă, pentru a evita acest situații.

trauma de tipul al II-lea (în urma mai multor atacuri) – în încercarea copilului de a se apăra și a uita trările traumatice provocate de abuzuri, el devine pasiv cu cei din jur și dezvoltă o insensibilitate psihică.

Unii minori expuși violenței se pot manifesta agresiv, exploziv, în timp ce la alții furia și ura rămân neexprimate, înnăbușite. Un gest sau o privire a unei persoane le poate aduce în minte abuzul și atunci pot reacționa, chiar dacă nu acea persoană este cea care l-a mai agresat.

Efecte posttraumatice

În mod frecvent sindromul stresului posttraumatic apare la copiii abuzați sexual. Caracteristicile acestui tip de abuz sunt flashback.urilr pe care copilul le are în legătură cu abuzul, imagini vizuale ale acestuia, ale locului unde s-a petrecut. Copilul poate avea impresia că aude tot timpul vocea agresorului, îi simte respirația și atingerile. Aceste imagini și trăiri care revin tot timpul în memorie victimei pot să apară din senin sau atunci când copilul ia contact cu niște stimuli legați de evenimentul petrecut.

Sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stress Dysorder –PTSD) este o categorie aparte de diagnostic aplicat în cazul unor copii care au suferit evenimente traumatice. PTSD. Atunci când în primele 4 săptâmâni de la abuz apare anxietatea accentuată, comportamentul de negare, de furie sau evitare, depresia sau comportamentul agresiv, dar sunt vindecate, se consideră că minorul a învins stresul și nu va suferi PTSD. Dacă însă simptomele persistă pe o perioadă mai lungă, consecințele atacă și psihicul copilului și astfel devin răni greu de vindecat. Aceste reacții psihice ale copilului la traume, sunt de fapt încercările lor de a înțelege și de a stăpâni situația.

Deprimarea

Copiii care se dezvoltă normal cer un anumit tip de contact cu cei din jurul lor, cer atenție prin felul în care se comportă, prin contact vizual direct. Toate acestea dispar însă în cazul copiilor abuzați. Ei nu reușesc să atragă privirile, au un comportament de contact slab, ochii și fața lor nu au un rol central.

De cele mai multe ori depresia poate fi observată prin jocurile copiilor. O parte dintre copiii maltratați aproape că nu se joacă deloc, pe când alții se joacă, dar reflectă aceeși temă la nesfârșit.

Iată afirmația unui educator extrasă dintr-una dintre cercetările lui Kari Killen: „Băiatul era foarte agitat când a venit. Cu toate acestea a început să deseneze cu fervoare. Aveam impresia că nu se poate opri. Tot ce desena era în legătură cu războiul. Nu se întâmplă pentru prima dată ca războiul să intre prin televizor direct în camera de zi. Spre sfârșit se simțea ușurat. Dar totul se petrecuse ca și cum ar fi fost neapărat necesar să deseneze”. Era ca și cum creativitatea reprezintă unul dintre factorii de imunitate care îi ajută pe unii copii să supraviețuiască episoadelor de maltratare mai bine decât alții.

Percepția împrejurărilor

Neîncrederea în persoanele din mediul familial și atașamentul nesigur față de părinți sunt sentimente pe care copilul maltratat le va dezvolta. Aceste lucruri vor conduce la dificultăți în stabilirea încrederii în cei din jurul său și mai apoi la formarea unei imagini negative despre lume și despre sine. Copilul va percepe mediul având la bază experiențele trăite de el și dacă acestea sunt negative, își va forma o percepție greșită asupra împrejurărilor. Dacă se întâmplă așa ceva, egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraîncărcat cât și de haotica lume internă.

Imaginea de sine – stima de sine

Imaginea de sine a copilului se dezvoltă având la bază percepția lui despre părinți. Părinții abuzanți comunică minorului că nu este bun de nimic, sau nu este suficient de bun, nu este dorit și el este vinovat pentru tot răul care se petrece în familie. Din această cauză copilul simte că nu e bun de nimic, că nimeni nu se ocupă de el și va dezvolta o imagine de sine distorsionată și negativă precum și o stimă de sine scăzută. Gândurile, sentimentele negative despre el însuși sunt cele care predomină în lumea interioară a acestor copii.

Trăirea anxietății și a vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului

În încercarea lor de a înțelege ceea ce li se întâmplă, copiii abuzați interpretează situațiile, atât cât pot ei și caută să-și explice comportamentul agresorului astfel încât acesta să fie plasat într-o lumină bună și astfel își asumă întreaga responsabilitate a evenimentului traumatic. Acest proces depinde de vârsta copilului și este cel mai des întâlnit în cazurile de abuz sexual dar și în cel fizic. Copiii care iau toată vina asupra lor sunt de obicei extrem de loiali părinților iar abilitatea lor de a ascunde eventimentele și de ține secret abuzul este fără limită

În cazul abuzului sexual păstratrea secretului, păstrarea secretului e ma mare decât la orice formă de abuz și copilul va fi până la urmă copleșit de această povară. Influența secretului, faptul că el trebuie mereu să ascundă ceea ce e rău, creează un conflict emoțional insolvabil și de aceea dezvoltarea morală se va face cu dificultate. Ce-i rău devine bun.

La fel se întâmplă și în cazurile de abuz fizic sau abuz de droguri și violență din familie și de cele mai multe ori tăcerea este asigurată prin amenințări sau provocare sentimentului de rușine. Astfel copilul pentru a supraviețui, trebuie să tacă.

Disocierea

Disocierea este un mecansime de apărare al copilului pentru a se proteja de consecințele psihice ale abuzurilor. Disocierea și negarea creează pentru copil un mod de a se elibera de amintirile evenimentelor traumatice. Amnezia totală sau parțială a abuzului poate dura luni de zile sau ani.

Copilul poate prezenta stări asemănătoare traumei, tulburări ale percepției de sine, priviri în gol, pierderea contacului cu mediul înconjurător, stări ce par a fi o reacție la un stimul care-i amintește de acea traumă. După ce amnezia dispare, copilul poate rezuma tot ceea ce făcea înainte de începerea abuzului, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut.

În cazuri extreme se poate ajunge și la tulburarea personalității multiple, copilul alternînd între diferite identități. Aceasta se exprimă de obicei prin folosirea excesivă a prietenilor imaginari.

Probleme de dependență

Caracteristica situațiilor de abuz este satisfacerea inadecvată a nevoilor, iar aceasta creează probleme de dependență.

Problemele de dependență se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite:

dependentă deschisă – se manifestă ca o tendință constantă spre contacte fizice, căutarea atenției, încercarea continuuă de a mulțumi și de a fi acceptat de părinți sau adulți, grijă excesivă pentru cei din jur.

dependentă defensivă – o independență excesivă și o retragere emoțioanală față de părinți sau alți adulți. Aceasta se poate prezenta ca o atitudine rece, dificilă și dă impresia că minorul se poartă ca și cum nu îi pasă de nimeni și nimic. Dar în spatele acestei măști el tânjește de fapt după siguranță și recunoașterea sa de către cei care îl au în grijă.

Întârzieri în dezvoltare

Fie că vorbim despre diferite tipuri de abuz sau neglijare, copiii victime ale acestor evenimente prezintă cel mai adesea diferite grade de retard în dezvoltarea neurologicp, cognitivp și psihomotorie. Cercetările în acest domeniu arată o apariție mare a retardului mintal la acești copii, care poate fi cauzat de leziuni cerebrale, subalimentare, probleme de atașament în timpul alăptării sau de abuzurile emoționale continuue.

Probleme de învățare

Dificultatea de a-și concentra atenția și întârzirea de dezvoltare care apar în cazul copiilor abuzați conduce la probleme de învățare. Există desigur și excepții, sunt copii care sunt capabili să facă abstracție de ceea ce li se întâmplă acasă și să se bucure de școală și de liniștea pe care aceasta le-o oferă.

Comportamente autoagresive – acte autodistructive

Datorită abuzurilor la care sunt supuși unii copii pot manifesta comportamente autoagresive. Acest lucru se poate explica prin faptul că minorul vrea să-ți dovedească lui însuși că poate avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în timpul abuzului, încercând să-și testeze limitele și să-și dirijeze stimulii nervoși. Actele autodistructive pot îmbrăca mai multe forme cum ar fi refuzul alimentație sau din contră supralimentarea, angrenarea în activități periculoase, automutilare, rosul unghiilor până la sânge, zgârieturi/tăieturi cu lama sau cu cuțitul. Dar cele mai grave sunt tentativele de sinucidere care deși în rândul copiilor sub 10 ani nu sunt atât de des întâlnite, ele au o frecvență mai ridicată la adolesenți. Acestea apar atunci când copilul este cuprins de panică și simte că nu mai are nici o altă scăpare. Încercãrile de sinucidere sunt comportamente extrem de periculoase și trebuie luate întodeauna extrem de serios de către părinți și profesioniști.

Reacții de suferință în separare

Aceste reacții pot să apară atât în cazul copiilor abandonați cât și în cazul celor aflați în situații de abuz. Chiar dacă părinții sunt fizic lângă copii lor faptul că ei nu sunt disponibili emoțional pentru aceștia poate avea aceleași efecte ca și în cazul separării lor. Astfel sentimentul de deprimare și separare este mult mai dureros și poate avea consecințe mai importante asupra dezvoltării copilului. Suferința reușește de obicei să învingă procesul normal de dezvoltare și după această perioadă copilul poate merge mai departe dar acest lucru depinde de felul în care acesta face față sau este ajutat să facă față respectivei suferințe.

Suferința este acoperită de copil prin comportamente dificile care nu fac altceva decât să provoace și mai mult adulții din jur. Și cum copiii nu prea sunt capabili să sufere perioade mai lungi de timp ei vor dezvolta alte simptome, cum ar fi anxietatea sau agresivitatea. Ei pot ajunge să uite deprinderile pe care le stăpânise ulterior și să revină la modalitățile de comportament anterioare. Acești copii își trăiesc anxietatea în situații concrete de abuz și sunt anxioși în legătură cu noile situații abuzive ce pot apărea în viitor anxietate ce poate deveni cronică. Pentru marea majoritate, agresivitatea este o formă de apărare, pe care o vor manifesta în toate mediile în care se simt amenințați.

Vagabondajul

O parte din copiii care în mediul familial trăiesc situații de abuz, violențe domestice găsesc rezolvarea problemelor lor prin evadarea din acest mediu. Și cel mai întâlnit mod de evadare, dar și cel mai periculos este fuga de acasă care se poate ușor transforma în vagadondaj sau delicvență.

Victimizarea copilului – efectele abuzului fizic

Abuzul fizic

Cele mai des întâlnite semne ale abuzului fizic sunt: contuzii și vătămări eexplicate, fracturi, arsuri, lovituri la cap, semne de mușcătură umană, răniri frecvente neexplicate. Dar acestea de cele mai multe ori pot fi confundate cu loviturile pe care copiii și le fac la joacă. Localizarea rănii, vârsta copilului, explicația felului în care acestea au fost produse, starea generală a copilului, aspectul clinic, manifestările comportamentale și trăirile afectctiv-emoțioale ale acestuia pot totuși indica abuzul.

În familiile în care violența fizică sau verbală domină întregul climat, copiii trăiesc într-un mediu în care nevoile lor de bază, de siguranță, de dragoste, de viață ordonată nu sunt îndeplinite. Chiar și dacă nu ei sunt victimele violenței din familie, o mamă supusă abuzului fizic nu mai este capabilă să-i asigure copilului îngrijirea de bază. Nu este nevoie ca un copil să fie abuzat propriu zis, să fie bătut pentru a fi o victimă, simplu fapt că sunt martori ai unor scene de violență îl vor transforma în victimă. Traumele unui minor care asistă la acest tip de evenimente sunt mai intense și cu consecințe mai profunde și de durată.

Este foarte posibil ca acești copii să folosească în viitor violența în relațiile cu adulții și să se transforme din victime în agresori. Foarte multe cercetări din domeniu arată că violența domestică are o mare influență asupra copiilor, chiar dacă aceștia nu sunt victme directe ale abuzului ci doar martori. Băieții, martori ai abuzurilor în familiei au tendința de a deveni la rândul lor abuzatori iar fetele au un risc mai crescut de a deveni la rândul lor victime ale violenței domestice.

În urma studiilor asupra efectelor pedepsirii copilului prin violență, efectuate de Straus, acesta descoperă că sunt patru consecințe relaționate cu construcția și menținerea atitudinii copilului față de violență:

Copilul învață că iubirea e asociată cu violența din moment ce părinții care îl iubesc îl bat

Copilul învață că e normal să folosești violența în familie

Copilul învață că omul poate folosi violența justificat în unele condiții

Copilul învață că violența este unoeri înțeleasă și legitimă

Dar, tot Straus spune că este greșit să asociem toate cauzele violenței cu ceea ce s-a întâmplat în familie pe perioada copilăriei. Nu toți copiii care au fost victime directe sau indirecte ale violenței domestice au devenit violenți. Această relație dintre experințele copilăriei și dezvoltarea unor comportamente violente depinde de mai mulți factori.

Depistarea abuzului fizic

În momentul în care copilul devine victimă a abuzului fizic, comportamentul său se schimbă. Un copil abuzat se poate teme de contactul cu adulții, se teme de părinți, manifestă agresiune, hiperactivitate, retragere, este terifiat să nu facă cevă rău, să nu strice ceva, nu își exprimă nevoile, nu comunică sau caută afecțiune la orice adult din preajma lui fără discriminare. Și în comportamentul părinților abuzivi se pot observa simptome care împreună cu simptomele copilului pot fi dovada abuzului. Dezinteresul față de copil, impulsivitatea, consumul de alcool sau droguri, nervozitatea, încercarea de a ascunde rănile copilului sau faptul că oferă explicații nepotrivite pentru acestea, pot fi semne ale abuzlui.

Din punct de vedere medical, abuzul este privit prin raportarea sa la nivelul de gravitate al vătămării fizice, date de răni, vânătăi, fracturi, arsuri, traumatisme, etc. Efectele abuzului fizic asupra copilului, comportamentul acestuia, este întâlnit în literatura de specialitate ca „sindromul copilului bătut”. Abuzul fizic din perspectiva medicală este caracterizat de situația copilului abuzat, care impune sau nu tratament și starea psihică a agresorului. ( M. Popescu, 2002, p.94 în L.M. Pop coord.)

Imediat după abuzul fizic copilul victimă prezintă simptome de tip somatic și emoțional. În funcție de tipul abuzului, somatic ar putea să apară:

Hematoame

Arsuri

Echimoze

Plăgi

Leziuni interne

Fracturi

Suprafețe înroșite de piele

Din punct de vedere emoțional cel mai des apare teama,, fobiile, amintirile obsesive, sentimentul de vinovăție, jenă și nesiguranță.

De cele mai multe ori copii care sunt expuși abuzurilor încep să aibă performanțe școlare slabe pentru că le lipsește motivația. Din această cauză le scade și statutul în grupul de elevi și astfel șansele de integrare socială devin reduse.

Comportamentul agresiv este tot o consecință a abuzurilor la care sunt supuși minorii. Pentru unii din ei este de ajuns să vadă o privire sau un gest care le aduce aminte de violența la care a fost supus și vor reacționavehement și agresiv împotriva acelei persoane. Aceste atacuri sunt de fapt modurile lor de a se apăra de eventuale evenimente traumatice.

Un alt efect des întâlnit, mai ales în cazul copiilor expuși violenței domestice este fenomenul “copiii străzi”. Teama de pedepsele care îi așteaptă acasă îi determină să își părăsească domiciliul și să vagabondeze pe străzi. Cei mai mulți dintre acești copii sunt cei din familiile violente, cu părinți alcoolici.

Copiii din familiile violente se remarcă prin probleme pe aproape toate planurile, probleme fizice, boli inexplicabile, probleme emoționale, mentale, psihologice, comportamentale, școlare sau chiar identificarea cu eroi negativi.

Consecințele abuzului fizic

Victimizarea copilului – efectele abuzului emoțional

Violența psihologică este cea mai distructivă formă de abuz și oricum însoțește aproape toate celelalte forme ale maltratării. Mesajul emis de abuzul emoțional lasă tulburări mai severe decât loviturile fizice.

Abuzul emoțional poate avea asupra copilului efecte mai puternice decât abuzul fizic, pentru că acest tip de abuz are tendința de a fi permanent și constant. În primul rând este distrusă stima de sine a minorului și încrederea în propriile forțe, ceea ce va duce la tulburări grave de comportament. Dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării și a capacității empatice sunt întârziate, copilul devine iritat, depresiv, neîncrezător în cei din jurul lui și incapabil să-și controleze emoțiile. Dezvoltarea fizică mai scăzută, scăderea în greutate, problemele de limbaj, ticurile, autovătămarea, fuga de acasă și teama de separare sunt doar câteva dintre consecințele abuzului emoțional asupra unui copil.

Victimizarea copilului – efectele abuzului sexual

Abuzul sexual

Semnele după care putem recunoaște un copil abuzat sexual sunt în general aceleași semne specifice tuturor tipurilor de abuz, cu mici caracteristici și diferențe.

Din punct de vedere clinic, la copilul abuzat sexual pot să apară urme în jurul organelor genitale sau pe sâni, infecții urinare și vaginale cronice. În primele 24 – 48 de ore de la producerea agresiunii de pot observa contuzii, sângerări, echimoze, inflamații, leziuni genitale grave, înroșirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal.

Constipația cronică și mâncărimile ale zonelor genitale, menstruațiile întârziate și neregulate sunt de asemenea simptome somatica care pot fi asociate cu un abuz sexual. Există cazuri în care copilul manifestă dureri abdominale sau în zona pelviană, are dificultăți în a merge sau a se așeza. De asemenea și o preocupare excesivă în ceea ce privește sexualitatea sau diverse activități sexuale sau faptul că minorul posedă cunoștiințe sexuale detaliate, pot conduce la stabilirea diagnosticului de abuz sexual. Atunci când un copil prezintă în același timp mai multe din semnele menționate mai sus, ar trebui să dea de gândit adultului, în sensul că o posibilă explicație a acestora ar fi abuzul sexual.

De cele mai multe ori copilul victimă a abuzului sexual va avea un comportament sexual timpuriu și va încerca să se apropie de cei din jurul lor într-un mod similar celui în care s-a apropiat agresorul de ei. De obicei se ferește să aibă contact cu copii de vârsta lui, se izolează de teamă că cineva ar putea observa ce li se întâmplă. Performanțele lor școlare vor deveni mai slabe pentru că nu se pot concentra, va evita orele de sport sau dezbrăcarea în prezența altor persoane și va încercă să evite controalele de rutină la doctor, tot din teama de a nu fi descoperiți.

În perioada adoleseneței un copil abuzat poate avea tentative de suicid, considerând că este singurul și cel mai ușor mod în care vor scăpa de abuz. O altă metodă folosită de tineri pentru a le ușura suferința este consumul de droguri.

Din punct de vedere psihologic abuzul sexual asupra copiilor le provoacă acestora ostilitate, furie, frică, depresie, culpabilitate, sentimentul de murdărire corporală, degradarea imaginii de sine , letargie sau chiar o atitudine protectoare față de părinți.

Victimizarea copilului – efectele neglijării

Neglijarea înseamnă privarea copilului de satisfacerea nevoilor sale biologice, emoționale și de dezvoltare psihică. În cazul copiilor mici, lipsa răspunsurilor la nevoile sale poate conduce la dezvoltări întârziate. Mulți dintre copiii mici se pot recupera foarte rapid, atât emoțional cât și psihic, dacă sunt admiși într-o insituție pentru îngrijirea copilului. Dacă însă neglijarea nu dispare decât când au o vârstă mai mare, din punct de vedere emoțional, se vor recupera foarte greu, poate chiar niciodată.

Neglijarea poate fi uneori mai gravă și decât abuzul fizic, pentru că de exemplu lipsa hranei adecvate va afecta dezvoltarea creierului. În multe cazuri de neglijare se întâmplă ca minorul abuzat să preia rolul de adult, să-și poarte singur de grijă, pentru a compensa ceea ce părintele nu-i oferă. Adulții din jur ajung să îl laude pentru comportamentul matur pe care îl are, fără a observa însă că este privat de copilărie. Și poate aceasta este cea mai importantă traumă care nu este observată decât mult mai târziu.

Copiii care prezintă o vulnerabilitate mai mare și care nu primesc suficientă atenție de la persoanele care se ocupă de ei pot regresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jurul. Formele grave de neglijare pot conduce, așadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor.

Din punct de vedere comportamental minorul neglijat poate fi bolnăvicios, labil psihic, hipo sau hiperponderal. El va avea dificultăți de comunicare și va fi incapabil să stabilească relații durabile. Neglijarea venită din partea părinților va conduce și la o atitudine de indiferență a copilului, acesta va deveni introvertit, timid și nu va manifesta interes pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor. De cele mai multe ori copii neglijați fug de acasa, unde oricum nimănui nu-i pasă sau intră în anturaje dubioase.

Victimizarea copilului – efectele abandonului

Nici o instituție de îngrijire, nu poate lua locul familiei, afecțiune și ocrotirea părinteasă, sunt lucruri ce nu pot fi înlocuite de nimeni și nimic. Indiferent de tipul instituției și de calitatea îngrijirii, efectele abandonului asupra copilului pot fi negative. Faptul că au ce mânca, au cu ce se îmbrăca, au un loc cald unde să stea iarna, au toate cele necesare, nu ține locul afecțiunii și iubirii pe care doar părinții le-o pot dărui.

Nu putem vorbi despre consecințele abandonului fără a vorbi despre consecințele instituționalizării, pentru că, chiar dacă legea prevede și alte modalități de îngrijire a copilului, instituționalizarea este cel mai des întâlnită. Copiii instituționalizați de la vârste fragede poat avea întârzieri în dezvoltarea fizică, socială sau emoțională. În jurul vârstei de 3 ani, când apare conștiința de sine, copiii vor pricepe că sunt ai nimănui și va fi foarte dureros pentru ei, mai ales pentru că este vârsta la care au mare nevoie de atașament și afectivitate.

Abandonul poate conduce la aptitudini motorii și de socializare reduse, retard intelectual, dificultăți de învățare, modificări bruște ale dispoziției, frică, depresie și mai ales culpabilitate. Reacțiile pe care copii le manifestă în cazul abandonului sau separării de părinți pot să apară imediat sau la o perioadă mai lungă de timp, însă de cele mai multe ori trec prin trei faze principale :

Faza de protest – se manifestă imediat după separare prin proteste viguroase, plâns și prin încercarea de a se agăța de orice persoană care intră în contact cu el

Faza de disperare – copilul își pierde pofta de mâncare, scade în greutate, plânsul se transformă în gemete și dezvoltarea sa va cunoaște o etapă de stagnare

Faza de detașare/renunțare – copilul se retrage în sine, își pierde interesul pentru cei din jur, se îmbolnăvește des și intră într-o stare de depresie. În această fază a durerii apare și sentimentul că nimic nu mai are rost pentru el, începe să se legene.

Întrucât în cazurile de abandon, de orice fel ar fi el, copilul se confruntă cu o “pierdere”, fazele prin care el va trece sunt fazele specifice adaptării la pierdere – teoria pierderii:

Prima consecință și poate cea mai importantă a acestui abuz este chiar sentimentul traumatizant de abandon, datorat absenței fizice sau afective a adultului de lângă copil.

O dezvoltare normală a unui copil înseamnă de fapt dezvoltarea abilităților de adaptare și a mecanismelor de a face față situațiilor de stres. Pentru un copil stresul înseamnă nu doar stimuli dureroși dar și tot ceea ce este nou pentru el. Capacitatea de a face față stresului, bunele mecanisme de copying depind de bagajul genetic și de calitatea interacțiunilor precoce dintre mamă și copil. Comunicarea în plan emoțional a cuplului mamă – copil este principiu de bază în constituirea tipului de atașament. Emoțiile reglează fluxul energetic și informațional în creier, deci sunt reglatoare pentru individ și în spațiul interpersonal. Când mama este cea care transmite copilului teroare, teamă, acesta nu găsește în ea atașamentul de care are nevoie, persoana care să îl poată calma. Dezvoltarea mentală, socială, emoțională a copilului are la bază tipul comunicării dintre el și mamă. Primul an de viață al unui copil, chiar dacă nu și-l amintesc, lasă amintiri implicite, trăite la nivel senzorio-motor.

“… deși nu vom putea niciodată să ne amintim explicit ceea ce ni s-a întâmplat în primul an de viață, experiența din acel timp pe care am trăit-o cu cel care ne-a îngrijit a lăsat un puternic și greu impact asupra proceselor nostre implicite. Această experiență atinge procese emoționale, comportamentale, perceptive precum și modelul mental al lumii celorlați și al propriei noastre lumi.” (Siegel, 2001)

Doar în jurul vârstei de 2 ani și jumătate se dezvoltă memoria explicită cu amintiri care pot fi actualizate – memoria factuală, semantică, episodică, autobiografică. Memoria autobiografică dă sensul continuității sinelui în timp.

Sinele se dezvoltă în primii ani de viață în cadrul relațiilor interpersonale, prin experiențe succesive care încep la o anumită vârstă a maturizării individului dar care se continuă de-a lungul celorlalte vârste (Stern, 1985). De la naștere la aproximativ 2 luni – corpul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de organizare a lumii, de la 2 – 3 luni la 7- 9 luni – instalarea nucleului, a celei mai importanete scheme a sinelui, cu recunoașterea sinelui ca sursă de acțiune și schimbare în acord cu dorința, senzația de coerență (integrare) corporală, emoțională (afectivă) și senzația de continuitate (păstrrea sensului sinelui de-a lungul timpului). De la 9 la 18 luni – intră în funcție “sinele subiectiv”, sensul sinelui și a sinelui împreună cu alții împărtășind momente de atenție, intenție, emoție, cu cel care-l îngrijește, în jur de doi ani – “sinele verbal”, când se instalează schimbul de cuvinte între copil și cel care-l îngrijește și peste această perioadă funcționează “sinele narativ” în care povestirile autobiografice joacă un rol major în definirea sinelui.

Stresul la copil se manifestă asupra echilibrului biologic și psihic, producând suferință fizică și psihică. Hormonii de stres duc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului și tulburarea somnului, iar hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului. Copiii abandonați au o marcă fizică evidentă fiind mai mici de statură.

În raportul întocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, în anul 2000, în cadrul proiectului CERAB al UNICEF, în câteva instituții pentru protecția copilului, a condus la concluzia că:”La toate grupele studiate, înălțimea mică pentru vârstă înregistrează o prevalență mult peste cea a populației de referință a copiilor neintituționalizați; ea crește de la 36% la copiii sub 2 ani (31,4% la sugari, 41,4% la copii 1 –2 ani) la 51,7% la grupa 2 – 5 ani și este de 34,4% la copiii școlari”.

Funcționarea normală a creierului uman are nevoie de trei condiții majore: afecțiune, predictibilitate și continuitate.(Perry)

Separarea mamei de copil determină un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz și căruia i-a dat denumirea de depresie analitică sau hospitalism. Acesta a studiat pentru o perioadă de 10 – 18 luni copii dintr-o creșă, cu mame delincvente și a individualizat pentru 19 dintre ei un tablou clinic pe care l-a numit depresie analitică. După o perioadă de o lună timp în care au țipat și au plâns progresiv, cei mici au devenit plângăcioși, retrași și au protestat printr-o letargie cu pierderea apetitului și scăderea în greutate, pierderea interesului, tulburări de somn și dificultăți în a crea relații cu cei din jur. Micuții ignorau persoanele care îi îngrijeau, țipau și erau mult mai sensibili la rinite și eczeme.

Copiii din acest tablou schițat de Spitz au fost separați de mamă între a șasea și a opta lună de viață, iar în această perioadă de separare copilul nu putea vedea mama deloc sau doar cel mult o dată pe săptămână. Măsura terapeutică a reprezentat aducerea mamei la copil. “Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatică. Ei erau adesea amabili și veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a îmbunătățit brusc.” Fără intervenție, procesul nu se va stabiliza spontan.

Pentru Spitz “pierderea reală a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostilă. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea în general umpleau importante funcții a unei căi naturale de descărcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece activitatea motrică este inhibată din copilărie, toate descărcările normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu există decât o singură posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui însuși pulsiunea agresivă.” La reîntoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul parțial al pulsiunilor și copilul devine vesel. “Astfel putem întâlni tablouri clinice de severitate crescută, în funcție de capacitatea instituțiilor de a procura copiilor, privați de obiectele de dragoste, un înlocuitor sub forma unei locomoții libere (sau a unei motricități stimulate) și obiecte de dragoste substitutive încurajând tendințele sale de a alege activ el însuși propriile obiecte de dragoste.” (Spitz, 1948)

În lucrarea sa Spitz accentuează rolul major al vârstei copilului în momentul separării, gravitatea separării și importanța duratei separării carențiale pentru a stabili prognosticul

Însă, termenul de hospitalism și tabloul clinic pe care îl implică nu trebuie să ne facă să subestimăm faptul că nu toți sugarii și copii reacționează de aceiași manieră la deprivarea maternă.

Sindromul carenței afective

Între afectivitate și dezvoltarea generală a personalității unui copil este o foarte strânsă legătură și de aceea lipsa mamei, a dragostei materne poate avea grave efecte asupra copilului.

Afectivitatea este considerată una din cele “șase mari forțe” care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială, inteligența. (Boccia Maria, 1994 și Bornestein M., 1992) După J. B. Watson (1987). Viața afectivă este fondată pe trei reacții: frica, dragostea și furia. Aceste trei reacții “necondiționate” (sau naturale) compun toate celelalte reacții afective ulterioare prin jocul condiționării, altfel spus achizițiile experienței.

Conform specialiștilor din domeniu (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, ș.a.), modul de existență al unui copil înainte de 6 ani este în întregime afectiv și la sfârșitul acestei perioade sunt deja stabilite principalele forme de afectivitatea ale viitorului adult. Blocajele afective, obsesiile, stările depresive la copil provoacă o inhibare intelectuală.

Când separarea copilului de mamă are loc înainte ca acesta să împlinească 6 luni este mai traumatizant decât în cazul în care copilul ar fi mai mare, pentru că el deja a identificat mama ca fiind o persoană importantă. Acest lucru se bazează de fapt pe relația dintre mamă și sugar, iar când mama nu este disponibilă, acești copii devin nesiguri și prezintă un comportament dezorganizat.

Conform lui J. Robertson, efectele separării copilului de mamă se împart în două mari grupe:

Efectele separării pe termen scurt – cum ar fi sensibilitatea la angoasa de separare, care, chiar dacă rămâne ascunsă poate reînvia la un anume episod din viața familială.

Douglas și Blomfield spuneau că efectele separării apar doar atunci când aceste separări sunt însoțite de schimbări de mediu și considerau că uneori tristețea la separarea pe termen scurt e determinată mai mult de mediul nou în care sunt duși copiii decât de separarea în sine.

Efectele separării pe termen lung – prejudiciul carențial poate conduce la un comportament de detașare suficient de fix pentru ca mai apoi copilul să nu poată reforma atașament normal.

Pentru copiii care ajung situații de separări repetate trauma este și mai mare decât în cazul abandonului. Cel mai frecvent el trece prin locuri diferite – creșe, locuințe provizorii – și este nevoit să suporte rupturi repetate a legăturilor cu adultul, înainte de a-și găsi stabilitatea relativă. În fiecare loc prin care trece, copilul vede fețe noi și se consideră de fiecare dată un nou nimeni.

Este de necontestat faptul că fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare datorat în parte unei interferențe cu relațiile de atașament și pe de altă parte efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece.