Valori Transgenerationale In Familia Asistata Social
I N T R O D U C E R E
,, Căsuța lui de – atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliță prin care putea păși, ochii mamei singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci știa doar să scâncească….
A trecut vreme până când, cu mâinile și cu picioarele, a prins să meargă de – bușilea prin molateca împărăție a covorului.
Copilăria, iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de Crăciun se înalță în trupul lui în vârful picioarelor : creștea.
Putea urni un scăunel înhămându – și toată puterea lui prin brațe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță, ca apoi, după ce și l-a supt, el să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie.
Putea păși singurel în iarba moale și umedă – era întâia pribegie.
Chipul mamei blând și surâzător veghea asupra lui clipă de clipă. Mâinile ei alunecau lin în mângâieri nesfârșite. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei pe darnicul Moș Crăciun. De Paște, ea îi cânta cu glas tânguitor de clopot – basmul creștin al deniilor, cu blândul Făt Frumos – Iisus și cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul prețui cerul: jucăria lui de mai târziu.
Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratic pe iarbă. Privea primăvara…. Știa că aceasta este o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaș din leagăn; căzute de pe crengi ele tot râd. “
Nimeni nu poate ști dinainte ce poate deveni un copil, care va fi suplețea membrelor sale, ce spectacole îi vor bucura ochii, dacă va fi rapid sau lent, dacă se va trezi devreme pentru a înfrunta lumea sau dacă se va simți în formă la ora la care matinalii merg la culcare. Nimeni nu poate prevedea în ce fel va funcționa spiritul și psihicul său, dacă experiența sa va fi îmbogățită cel mai mult de vedere, de auz, de pipăit sau de mișcare. Dar știind că ignorăm și că suntem capabili de a prezice ceea ce îl așteaptă, noi, părinții, putem să pregătim un mediu în sânul căruia acest copil, chiar dacă necunoscut încă, va putea să crească în toată securitatea și să se descopere pe sine însuși pe măsură ce descoperă lumea înconjurătoare.
Căci părinții, familia, sunt cei care îi dau viață, prin ochii cărora copilul vede infinitul; el nu trăiește într-un univers aparte, ci împarte același univers cu părinții lui, unde același sistem de norme morale și psihice reglementează în egală măsură conduitele adulților și ale copiilor, unde el are dreptul să își exprime voința liber și este capabil de raționalitate.
Astăzi, în măsura în care înțelegem mai bine procesul care asigură dezvoltarea și transmiterea culturii și a sentimentelor, ne dăm seama că trăsătura cea mai umană a omului nu este capacitatea de a învăța, pe care o împărtășește cu multe alte specii, ci capacitatea de a-i învăța pe alții și de a acumula cunoștințele pe care alții ni le-au transmis.
Trebuie să fim capabili noi înșine să modificăm comportamentul nostru adult, așa încât să abandonăm educația postfigurativă și să descoperim căile prefigurative și de a învăța căile care să mențină viitorul deschis.
Trebuie să creăm noi modele pentru a le oferi copiilor noștri în viitor.
Universul copilăriei este familia. Prin familie copilul ia contact cu lumea înconjurătoare. Mama îl încântă cu blândețea și duioșia sa, dezvoltându-i simțul frumosului; glasul mamei este ca un murmur de izvor în liniștea timpului. Când brațele lui se ridică neputincioase, când învață primii pași, mama și tata sunt cei care îi oferă siguranța și încrederea în sine. Tot ei îl veghează când este bolnav. Când se maturizează, cu greu se desprinde din sânul familiei, rămânând cu nostalgia clipelor petrecute acolo. Când timpul își pune amprenta peste ani, el își va aduce aminte de cei doi părinți care împrejmuiau o viață ce se trezea din somn, luând treptat ființa din mâinile, din ochii și bătaia lor de inimă.
,, Copilăria lui creștea spre viață ca zborul unei ciocârlii spre soare. Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg, îngândurându-i ochii, bombându-i fruntea, fluturându-i visele, aplecându-i tinerețea spre viață. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru izvorul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării. Și sufletul lui dezmierda prin noapte, jos, aproape de pământ, capul unui copil care plângea: copilăria lui. “
CAPITOLUL I
1.1. Asistența socială în România – în prezent
Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, prin autoritățile administrației publice centrale și locale, colectivitatea locală și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.
Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, cuprinde serviciile sociale și prestațiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.
În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislația în vigoare, sistemul de asistență socială se întemeiază pe următoarele principii generale:
a) universalitatea – potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistență socială;
b) respectarea demnității umane – potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
c) solidaritatea socială – potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;
d) parteneriatul – potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile de drept public și privat, structurile asociative, precum și instituțiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
e) subsidiaritatea – potrivit căruia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative și, complementar, statul;
f) participarea beneficiarilor – potrivit căruia beneficiarii măsurilor și acțiunilor de asistență socială contribuie activ la procesul de decizie și de acordare a acestora;
g) transparența – potrivit căruia se asigură creșterea gradului de responsabilitate a administrației publice centrale și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
h) nediscriminarea – potrivit căruia accesul la drepturile de asistență socială se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Dreptul la asistență socială este garantat pentru toți cetățenii români care au domiciliul sau reședința în România, fără nici un fel de discriminare, având totodată dreptul de a fi informați asupra conținutului și modalităților de acordare a măsurilor și acțiunilor de asistență socială.
În funcție de situația soci-economică a persoanei sau familiei în sprijinul acestora în vederea depășirii situațiilor de criză, legislația în vigoare prevede acordarea de servicii sociale și prestații sociale.
Serviciile sociale pot fi servicii primare și servicii specializate.
Serviciile sociale primare sunt măsuri și acțiuni de proximitate și prevenție acordate în comunitate, în scopul identificării și limitării situațiilor de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.
Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport și asistență care au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților persoanei ori familiei, aflată în situații specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială, și sunt acordate de personal calificat și specializat.
Furnizarea serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităților locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologiei potențialilor beneficiari și condițiilor particulare în care aceștia se află.
Prestațiile sociale reprezintă transferuri financiare și cuprind:
– alocațiile familiale: se acordă familiilor și au în vedere nașterea, educația și întreținerea copiilor.
– ajutoarele sociale: se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate și ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viață, evaluate prin ancheta socială, precum și prin alte instrumente specifice.
– indemnizațiile și facilitățile: se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale și asigurării unei vieți autonome; indemnizațiile cu caracter reparatoriu se acordă persoanelor și, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimente sociopolitice sau legate de catastrofe și calamități naturale, recunoscute prin lege.
Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestațiile sociale sunt următoarele: evaluarea contextului familial; veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia; condițiile de locuit; starea de sănătate și gradul de dependență.
În vederea prevenirii separării copilului de familia sa, în prezent există un cadrul legislativ care reglementează îndeaproape problematica copilului aflat în situație de risc, respectiv Legea nr. 272 / 2004 privind protecția și respectarea drepturilor copilului.
Principiile de care trebuie să se țină cont în respectarea și garantarea drepturilor copilului sunt:
a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea șanselor și nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
d) primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
f) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnității copilului;
h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor.
Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Părinților sau, după caz, altor reprezentanți legali le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigugați să le asigure copiilor locuința, precum și condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională.
În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.
Toți copiii, conform legislației în vigoare, beneficiază de drepturi, fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.
Pentru orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă.
În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
Protecția copilului include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată) și adopția.
Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele. Tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Copilul beneficiază de protecția specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu.
De măsurile de protecție specială beneficiază:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neamputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;
e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.
Măsurile de protecție specială se instituie, în funcție de caz, fie de către Comisia pentru Protecția Copilului, fie de către Instanța, în a cărei circumscripție teritoriali domiciliază sau a fost găsit copilul.
Plasamentul copilului constituie o măsura de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, la: o persoana sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidențial. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis.
Plasamentul în regim de urgență este o măsura de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv.
În cazul în care se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire copilul, măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească.
Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean.
Măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.
1.2. Etapele ciclului de viață familială
1.2.1. Adulții tineri care se desprind de familia de origine
Separarea tânărului de familia de origine coincide cu preluarea de către acesta a rolului de adult, dar și cu modificări în sistemul familial. Etapa este greu de suportat din punct de vedere emoțional de către mamele super afective. În general, este o perioada marcată de sensibilizarea părinților care acceptă cu dificultate sau chiar refuză să observe maturitatea propriilor copii.
Mulți autori, pornind de la premisa că familia este o unitate emoțional-operațională, ,, de la leagăn, la mormânt “, au considerat că prima etapă a ciclului de viață familială este reprezentată chiar de tineri adulți care devin autonomi.
Principiul cheie pentru care procesul de tranziție din punct de vedere emoțional specific acestei etape este acceptarea responsabilităților pentru sine din perspectiva financiară și psihologică. Sunt remarcate asemenea schimbări în stilul de viață și în adaptarea socială a tinerilor care sunt cerute de procesul dezvoltării, și anume:
– diferența sinelui în raport cu familia de origine;
– dezvoltarea unor relații intime cu prietenii;
– stabilirea și acceptarea independenței financiare și profesionale.
Tot pentru această etapă, a ciclului de viață familială este specifică formarea cuplurilor și coabitarea. Cuplurile stabilesc structuri de comunicare, de decizie și de rezolvare a problemelor care nu se regăsesc în mod absolut în sistemul familial.
Problemele cu care se confruntă cuplul, implică încredere, fidelitate, dar și angajamente care exprimă intensitatea sentimentelor, și responsabilitatea respectării reciproce, în condițiile absenței unui act care să legitimizeze relația. La baza înțelegerii se află dorința de a permanentiza o relație, uneori de a experimenta în mod anticipat stilul de viață familial. Deseori, comunicarea este ambiguă, iar subiectele importante, precum relațiile sexuale în afara cuplului, căsătorie, probleme financiare, rămân nerezolvate.
1.2.2. Constituirea cuplului prin căsătorie
Pregătirea cuplului pentru căsătorie include ritualuri și reguli care variază în funcție de modelul cultural. Definirea rolurilor de soț-soție, au un loc diferit în societăți diferite, și poate fi sau nu însoțită de sancțiuni sau interdicții. Negocierile și constrângerile legate de viața sexuală dinainte de căsătorie au intensități nuanțate chiar și în societățile multi-culturale. Dacă sunt violate normele și regulile unei culturi, atunci este exacerbat sistemul de control asupra modului de respectare a obiceiurilor, aceasta cu atât mai mult cu cât actualmente în lume procesul căsătoriilor mixte în lume este destul de mare.
Este de așteptat așadar, să se invoce destul de des de către membri familiilor, de origine, reguli, norme, ritualuri și obiceiuri care, de regulă, se cer respectate în egală măsură, ceea ce reprezintă o valorificare a rezistenței instituției căsătoriei.
Ceea ce este semnificativ pentru această etapă este realizarea unui sistem în sine prin căsătorie, care presupune o gama diversă de sentimente și relații, de roluri și responsabilități. Din perspectiva tradițională, rolul soției generează un status scăzut, un venit propriu inexistent, confort emoțional scăzut și responsabilități foarte mari în creșterea, educarea și îngrijirea copiilor, precum și în managementul familial.
O adaptare pozitivă la rolurile cerute de căsătorie poate apărea diferită în contextul în care femeia aspiră la recunoașterea egalității educaționale și ocupaționale cu bărbatul.
Restructurarea relației cu familia de origine reprezintă una din schimbările ce însoțesc această etapă a ciclului de viață familială.
1.3. Familia ca grup social
Familia face parte din categoria relațiilor primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Ca și societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității. Familia este categoria primară a socialului. Diferite discipline științifice definesc în moduri variate noțiunile de bază legate de familie. Abordarea sociologică stabilește că familia este cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de conviețuire colectivă. Primele comunități umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau decât structuri familiale largi.
Familia reprezintă grupul social fundamental care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea copiilor și educarea lor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită. Deci familia se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. De-a lungul timpului s-au formulat diverse definiții care au evidențiat cât de diverse sunt tipurile de familie și cât de diferite pot fi situațiile concrete în care se manifestă funcțiile familiei. Însă din toate acestea răzbate ideea că familia este o formă de asociere tipic umană, un tip special de grup social – un grup primar caracterizat prin asociere și colaborare intimă de la om la om, prin numărul mic, limitat de persoane.
În acest grup primar este posibilă realizarea relațiilor "face to face" și fiecare individ are un status și roluri asociate lui, iar familia în întregul ei urmărește scopuri comune, de la integrarea în muncă a celor apți, până la participarea la viața socială a familiei ca grup, ca entitate distinctă. Deci familia se poate denumi drept un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au o gospodărie casnică, comună, sunt legați prin relații natural – biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul. Familia este un microsistem social, fiindcă în ea se regăsesc aproape toate elemente de structură ale sistemului social global.
Familia implică: relații economice, juridice, spirituale, implică dimensiune biologică și dimensiune socială. Deci, familia este un "laborator" în care indivizii umani – ca membri ai societății – se formează, transmit valori și norme sociale.
1.4. Familia – cadru și factor al dezvoltării psihice a copilului
1.4.1. Ce este familia ?
Familia este celula de bază a societății, care are funcții biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative. De aici și diversitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul său ca grup social. Ea se deosebește de alte grupuri sociale prin: forma de organizare, relațiile dintre membri săi, scopurile și atributele pe care le are. Indiferent din ce perspective este analizată familia, ea îndeplinește un rol complex exprimat prin funcțiile anterioare.
Ca grup social sau unitate socială, familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale și a evoluat de-a lungul istoriei, funcțiile pe care le implică fiind determinate, în ultimă instanță de condițiile sociale concrete.
Multitudinea relațiilor ce se stabilesc între membri familiei și valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Mediul familial este universul natural al copilului, diferit în funcție de contextual social pe fondul căruia se constituie și ale cărui fenomene le reflectă, și de particularitățile fiecărei familii.
Influențele educative ale familiei sunt deci, o expresie directă a relațiilor ce se stabilesc în interiorul familiei, și a modelelor culturale pe care le oferă.
Familia este unicul grup social reproducător și, în același timp, forma de menținere a continuității culturale prin transmiterea către urmași a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită, a valorilor spirituale. Împreună cu moștenirea culturală transmisă în scopul socializării, familia conferă copiilor săi o anumită poziție socială. Din momentul nașterii, copilul pătrunde în lumea socială și în lumea culturală care este familia. Tot familia este cea care asigură cadrul afectiv în care fiecare membru își satisface nevoile emoționale, trăirile intime, nevoia de destăinuire a unor împliniri sau insatisfacții apărute în diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul siguranței. De aceea ea are o poziție excepțională în structura socială și un sens unic ca grup social.
Fiind nucleul elementar, celula care unește pe soți și pe descendenții acestora, familia este în același timp unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și rudenie capătă o importanță primordială.
Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfășoară acțiunea educativă a familiei. Mediul influențează, iar educația acționează, nu însă independent, ci concomitent. Nicăieri în lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există.
Familia a îndeplinit și îndeplinește o serie de funcții, dintre care cele mai importante sunt:
– subzistența materială, fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană, adăpost, îmbrăcăminte;
– mărirea numărului de membri ai familiei prin reproducere;
– socializarea copiilor prin rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale;
– menținerea ordinii în cadrul familiei, între membri familiei și alte grupuri;
– menținerea motivației și a moralului pentru a îndeplini sarcini în familie și în alte grupuri sociale;
– producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiei.
Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcțiilor familiei este condiționată de tipul de familie, de forma de organizare a vieții de familie, de relațiile de autoritate, de diviziunea rolurilor din familie, dar și de tradiții, obiceiuri.
Familia este un mediu optim pentru formarea și devenirea umană, este un mediu afectiv, social și cultural.
1.4.2. Rolul de părinte
Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membri cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soții operează unele modificări, atât în așteptările reciproce, cât și în stilul de viață. Se pregătesc deci, pentru apariția copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spațiului și mobilierului), financiar, emoțional (încurajări, discuții, manifestări de tandrețe și înțelegere reciprocă).
Principalele preocupări, uneori îngrijorare a viitorilor părinți se concentrează în jurul capacității lor de a face față noilor probleme determinate de creșterea copilului. Odată cu apariția copilului se produc schimbări în setul de rol – statusuri, ambii părinți trăiesc emoții noi și dobândesc sensul responsabilității, ceea ce nu elimină dificultăți de adaptare.
Uneori, părinții se simt incapabili să construiască o autoritate parentală adecvată sau să îndeplinească corespunzător rolul de părinte, nereușind să comunice empatic și încrezător cu copiii sau să accepte schimbarea în gândirea și comportamentul acestora; ajung chiar la lipsa de control asupra copiilor de la care așteaptă un comportament matur.
Principala problemă care apare este împărțirea responsabilităților privitoare la creșterea și educația copiilor, precum și la gospodărie. Aceste responsabilități pot fi îndeplinite cu dificultate datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinții au slujbe și se confruntă cu provocări din partea vieții sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bună îngrijire copilului în contextual unei vieți sociale foarte intense, poate să ducă și spre consecințe de genul: conflicte maritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarte important de remarcat din statistici este faptul că numărul cuplurilor care decide separarea sau divorțul, în această etapa este din ce în ce mai mare. Deci, apariția unui nou membru al familiei în condițiile continuării vieții profesionale și dezvoltării aspirației spre performanță socială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieții de familie. Pentru foarte multe familii acest element se convertește într-o dificultate greu de soluționat mai ales în contextul unei vieți precare din perspectiva material – financiară.
1.5. Familia – mediu socio – economic și afectiv al dezvoltării copilului
Ne referim la familie în mod restrâns, adică alcătuită din părinți și copii, pentru că, în sens larg, familia cuprinde și bunici, unchi, mătuși, veri.
Între membri aceleiași familii există relații de strânsă dependență, întemeiate pe un joc afectiv foarte intens, de aceea mediul familial este de a reacționa la trebuințele inițiale ale copilului și favorizează prima elaborare a personalității proprii și a imaginii sale despre lume după modalitățile esențial afective.
Cadrul familial este locul în care copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între aceste două elemente.
Impulsurile primare ale copilului își vor găsi aici satisfacțiile cuvenite sau vor întâmpina frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanța prin jocul acomodărilor și renunțărilor.
Familia constituie o adevărată școală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiți ca vârstă, sex, posibilități psiho – fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început introdus într-un eșantion foarte reprezentativ al societății, cu diversitatea sa de persoane, cu încrucișarea sa de generații, cu prezența la un loc a trecutului și viitorului, care leagă între ei pe toți membri surclasând neînțelegerile și sentimentele de afecțiune.
Datorită acestei bogății și varietăți de relații, pe care alte medii nu le oferă individului tocmai din cauza omogenității lor, trebuie să recunoaștem funcția profund socializatoare a familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare și necesități de adaptare socio – afectivă; copilul trăiește în familia sa o multitudine de relații interindividuale, iar pe cele pe care nu le trăiește direct, le are sub privirea sa și le vede cum funcționează.
Poziția primordială o ocupă relațiile dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul își formează ideea de pereche, familie, creștere a copiilor. Aceste relații sunt adânc interiorizate de către copil și se evidențiază chiar în perioade îndepărtate când copilul devine adolescent, tânăr, părinte.
Prin diferențele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare șansa de a se defini pe sine, punându-i în același timp la dispoziție și modelele la care se poate referi individualitatea sa înnăscută.
Grupul familial joacă un rol important în achiziționarea de către individ, a coerenței personale, în același timp, datorită vieții de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele sociale de bază (apărarea propriilor drepturi și respectarea drepturilor celorlalți).
Acțiunile și relațiile din sânul familiei asigură simultan socializarea și individualizarea copilului.
,,În fiecare om o lume își face încercarea “, spunea Eminescu.
Într – adevăr suntem ,, lumi “ diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană.
Numim familia ,, școală a sentimentelor “, ,, școală a relațiilor individuale“, dar oricum am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabil este produsul unei culturi.
Cadrul pus la dispoziția copilului găsește modele umane pe care le va imita într-o primă fază, dar de care se va diferenția treptat nu numai uman, dar și ca autoritate autonomă caracteristică.
Mediul familial este cel care imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul educației este reprezentat de către toți membri familiei, fiecare însă, exercitându – și atribuțiile în funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are.
Statutul social al familiei va fi determinat de tată. Dominația tatălui va imprima copilului o viziune fermă asupra vieții, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci și să păstreze afecțiunea copilului.
Tatăl este cel care conferă familiei, dar și copilului un sentiment de protecție și siguranță, inspirând copilului dorința arzătoare de a deveni ca el. Pentru că tata este cel care ,, îl aruncă pe copil și – l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce mașina, el mânuiește securea…, el îl poartă în brațe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranță pe care copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “
1.6. Înțelegerea persoanelor și grupurilor vulnerabile
1.6.1. Definiția vulnerabilității
Noțiunea de vulnerabilitate nu este clară. “Vulnerabil” = expus, slab, dependent, lipsit de apărare, neajutorat, în pericol. Înțelesul legat de concepte negative; include noțiunea de “lipsa de putere”.
1.6.2. Factori comuni cazurilor de vulnerabilitate
– Persoana este izolată social, trăiește singură și are puțini vizitatori.
– Persoana săracă, venit și resurse mici sau absente.
– Persoana cu sănătate șubredă sau o dizabilitate, dependentă de alții.
– Mediul social și familial are impact profund asupra copilului.
– Temperament dificil
– Suferă de o afecțiune mintală
– Persoana care abuzează de alcool și/sau droguri
– Precedente de abuz față de acea persoană.
1.6.3. Caracteristici ale vulnerabilității
Vulnerabilitatea este de mai multe tipuri :
– Vulnerabilitate legată de sărăcie
– Vulnerabilitate legată de vârstă
– Vulnerabilitate în societate diversă
– Vulnerabilitate legată de sănătatea fizică și mentală
– Vulnerabilitate legată de muncă
– Vulnerabilitate legată de nivelul slab de alfabetizare și de abilități
sociale
– Vulnerabilitate legată de situarea geografică
Noțiunea se complică prin subiectivism. Starea de vulnerabilitate și gradul de risc sunt percepute diferit de oameni diferiți aflați în aceeași situație. Riscurile cunoscute și reale pot să nu corespundă cu percepția persoanei asupra propriei vulnerabilități.
1.6.4. Modelul medical de dizabilitate
Modelul fiziologic sau medical este puternic criticat deoarece reduce explicația la schimbările din organism sau la boală. Nu ia în considerare alte influențe asupra contextului vieții persoanei și se concentrează doar asupra individului. Individul răspunde de propriul comportament și de propria situație. Aceasta duce la premize false și la judecăți de valoare despre oameni.
1.6.5. Modelul social de dizabilitate
Modelul social ia în considerare opresiunea socială pe care o suportă oamenii și plasează problema în cadrul societății. Modelul identifică bariere în fața inserției complete în societate, bariere resimțite de persoane care au un dezavantaj. Modelul presupune abilitarea utilizatorului de servicii, permite serviciilor să se concentreze asupra rezultatelor dorite de către utilizatori. Nu trebuie respins nici unul dintre aceste modele și se recomandă o abordare holistică a practicii de asistență socială, care încorporează și perspectivele și, în special, opiniile individului și semnificația pe care el o dă contextului vieții sale. Astfel, nevoile fiziologice, sociologice și biologice ale persoanei vor fi abordate în contextul nevoilor individuale. O problema majoră pentru copiii cu dizabilități este că ei trăiesc într-o societate care percepe dizabilitatea ca pe o ‘problemă’.
1.6.6. Perspectiva parcursului vieții
… presupune analiza vieții persoanei ca serii de oportunități de creștere, dezvoltare și schimbare. O etapă importantă pentru învățarea semnificației parcursului vieții este analiza experiențelor care au influențat propriul parcurs. Există asemănări între evenimente de la vârste diferite – intrarea la școală, dezvoltarea biologică, pubertatea, etc. Există diferențe care pot fi legate de propriul trecut, de vârstă, clasă, sex, cultură, dizabilități și/sau evenimente – mariajul, nașterea copiilor sau divorțul, efectul rasei sau culturii asupra educației etc. Reflecția asupra propriei vieți și înțelegerea experiențelor trăite este extrem de importantă pentru dobândirea unei înțelegeri profunde a efectului pe care parcursul vieții îl are asupra dezvoltării noastre ca persoană.
1.6.7.Factori care ne modelează
Este foarte probabil ca interacțiunea complexă între mai mulți factori să contribuie la ceea ce suntem:
– Genele pe care le moștenim
– Caracteristicile fizice, de exemplu, felul în care arătăm
– Factori de mediu, de exemplu, zona în care locuim, hrana pe care o mâncăm
– Impactul culturii asupra vieții noastre și reacția față de alții, de exemplu, clasa socială din care venim
– Modul în care suntem crescuți, de exemplu, de mai multe persoane
– Alegerile pe care le facem
– Lucrurile care ni se întâmpla pe neașteptate și hazardat
– Oportunitățile care vin în calea noastră
Influența altor oameni asupra vieții noastre
1.6.8. Abordarea biografică
Recunoașterea tranziției
Există oameni care se confruntă cu probleme complexe cărora le fac față cu bine. Există și alți oameni care par incapabili să facă față nici unei probleme din viața lor. Trebuie să recunoaștem situațiile în care utilizatorii sunt în perioada de tranziție, ca oportunități de dezvoltare. Trebuie să capacităm utilizatorii serviciului pentru a folosi aceste evenimente din viața lor ca să declanșeze schimbarea și să se dezvolte. Oamenii pot trăi crize și să aibă totuși o viață fericită și împlinită. Modul în care societatea vede anumiți indivizi și anumite grupuri ca un model de deficit; de exemplu familiile monoparentale sunt privite ca fiind mai puțin capabile să satisfacă nevoile copiilor lor.
1.6.9. Influența situațiilor sociale
Majoritatea utilizatorilor de servicii sunt săraci și provin din grupurile cele mai dezavantajate ale populației. Sărăcia nu a fost niciodată legată doar de resurse materiale insuficiente ci și de relația persoanei cu societatea: locul și poziția individului. Statutul social scăzut are legătură cu limitarea opțiunilor în viață și cu dezavantaje de locuință, educație, loc de muncă, sănătate și distracție. Diviziunea socială – diviziunea între cei avuți și cei săraci este tot mai adâncă.
Excluderea socială
Termenul “excludere socială” presupune acumularea de elemente de vulnerabilitate: șomajul, discriminarea, calificare slabă, venituri mici, locuințe neadecvate, infracționalitate mare, sănătate proastă, familii destrămate. Excluderea socială apare și la naștere. Forțele sociale – opiniile și influența societății. Sociopolitica – relațiile dintre individ și stat, modul în care unele comportamente sunt considerate legale, alegerile guvernului, serviciile oferite. Interacțiunile sociale sunt relații de putere. Puterea asociată cu interacțiuni umane poate fi folosită pentru a aplica și a legitima structuri de inegalitate. Ele pot contribui la capacitarea oamenilor și la emanciparea din situații opresive. Asistența socială și societatea sunt surprinse într-o relație în continuă schimbare. Așa cum asistența socială caută să influențeze societatea prin lucrul cu indivizi, familii și comunități, tot așa societatea caută să controleze asistența socială stabilind limite și sisteme de control a ceea ce trebuie și a ceea ce nu trebuie să facă lucrătorii sociali. Asistența socială este prinsă la mijloc – între individ și societate. Relația între asistența socială și societate a fost construită de mai multe procese diferite – de natură istorică, socială, economică și politică. Asistența socială se referă la ajutarea continuă a oamenilor să se integreze în societate. Asistența socială are acces privilegiat la viețile oamenilor și la produsele societății.
1.6.10. Impactul valorilor
Impactul valorilor asupra înțelegerii experienței persoanelor și grupurilor vulnerabile este legat de experiențele noastre de viață, prin prisma cărora înțelegem cursul propriei noastre vieți. Credințele și valorile noastre sunt adânc înrădăcinate și afectează felul în care ne trăim viața. Este important să recunoaștem influența pe care acestea o au asupra practicii profesionale, deoarece ele pot modela atitudinea și reacția noastră față de alții. Dacă cunoaștem impactul pe care îl au experiențele de viață asupra valorilor, credințelor și a propriei identități a oamenilor, vom putea înțelege viața oamenilor și parcursul ei. Nu trebuie să presupunem că experiența noastră este la fel cu a celorlalți. Experiența noastră de viață influențează felul în care înțelegem situațiile în care se găsesc ceilalți. Ea ne modelează valorile, credințele, ipotezele.
1.6.11. Dezvoltarea serviciilor
Pentru a satisface nevoile persoanelor și grupurilor vulnerabile, serviciile trebuie dezvoltate atât la nivelul organizației cât și al lucrătorului individual. Managementul și structura organizațiilor au o importanță majoră în facilitarea asistenței pentru persoane și grupuri vulnerabile. Problemele organizațiilor de astăzi includ:
– agenda complexă, constantă, de schimbare
– implicarea utilizatorului și a celui care îl îngrijește – probleme de
parteneriat, de abilitare, de integrare
– legătura cu standarde în creștere și cu calitatea
– responsabilitatea și performanța
– accentuarea colaborării, în special cu domeniul de sănătate
– rolul “managementului” în realizarea acestei agende
– rolul în schimbare al lucrătorului social.
CAPITOLUL II
2.1. Asistența socială: funcții și caracteristici
Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, prin autoritățile administrației publice centrale și locale, colectivitatea locală și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.
Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, cuprinde serviciile sociale și prestațiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.
Menirea asistenței sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forțe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile fundamentale și elementare precum cel de a beneficia de o alimentație corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătății, igienă, educație, de o sursă stabilă de venit și de posibilități de autorealizare.
Procesul prin care cetățenii beneficiază de măsuri de protecție socială și ajutor profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor și a unei bune integrări în societate constituie asistența socială.
Indivizii trebuie să contribuie și ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare, precum și la bunăstarea celorlalți din mediul apropiat lor și la bunăstarea întregii societăți. Toate acțiunile asistenței sociale trebuie să conducă la creșterea demnității și a capacității de autodeterminare a indivizilor.
Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acționează practic la toate nivelurile și formele domeniului social, precum și marea varietate a formelor de ajutor așteptările față de asistența socială se manifestă la toate segmentele societății. În acest context asistența socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor dintre economic și politic.
Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială.
Obiectivele specifice ale asistenței sociale sunt:
a) ajută oamenii să-și îmbunătățească competențele și capacitatea de a-și rezolva singuri problemele;
b) are menirea de a ajuta oamenii să obțină resursele materiale necesare asigurării unei calități a vieții la un nivel decent facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în cadrul legal oferit de politicile sociale ale țării;
c) stimulează organizațiile și instituțiile în oferirea unor servicii adecvate nevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor;
În societatea contemporană, asistența socială se orientează spre realizarea următoarelor funcții:
– Identificarea segmentului de populație care are nevoie de ajutor;
– Păstrarea unor evidențe privind persoanele asistate;
– Diagnoza nevoilor și a problemelor socio-umane – diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp și în anumite condiții sociale, economice și culturale;
– Identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin;
– Evaluarea serviciilor și a programelor sociale;
– Sensibilizarea societății, a forurilor politice dar și civice asupra problemelor celor aflați în situații de risc;
– Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate și promovarea asigurării unor modalități concrete de acces la servicii specializate de protecție și asistare;
– Stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de asistență socială prin cunoașterea cadrului legislativ – instituțional;
– Oferirea de sprijin și consiliere prin modalități de intervenție individuală, de familie sau de grup, în vederea refacerii capacităților de integrare socioculturală și economică a persoanelor aflate în situații dificile;
– Dezvoltarea de programe de cercetare științifică la nivel național privind amploarea și tipologia problemelor sociale și a felului în care aceste probleme sunt percepute de societate.
2.2. Clasificarea serviciilor sociale
Ordonanța Guvernului României nr. 68 / 2003 clasifică serviciile sociale în servicii sociale primare și servicii sociale specializate:
Serviciile sociale primare au un caracter general și urmăresc prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activități desfășurate în cadrul serviciilor sociale primare sunt:
a) activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup;
b) activități de informare despre drepturi și obligații;
c) măsuri și acțiuni de conștientizare și sensibilizare socială;
d) măsuri și acțiuni de urgență în vederea reducerii efectelor situațiilor de criză;
e) măsuri și acțiuni de sprijin în vederea menținerii în comunitate a persoanelor în dificultate;
f) activități și servicii de consiliere;
g) măsuri și activități de organizare și dezvoltare comunitară în plan social pentru încurajarea participării și solidarității sociale;
h) orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.
Serviciile sociale specializate au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacității de funcționare socială a indivizilor și familiilor.
Activitățile specifice sunt cele de:
a) recuperare și reabilitare;
b) suport și asistență pentru familiile și copiii aflați în dificultate;
c) educație informală extracurriculară pentru copii și adulți, în funcție de nevoia fiecărei categorii;
d) asistență și suport pentru persoanele vârstnice, inclusiv pentru persoanele vârstnice dependente;
e) sprijin și orientare pentru integrarea, readaptarea și reeducarea profesională;
f) îngrijire social-medicală pentru persoanele aflate în dificultate, inclusiv paleative pentru persoanele aflate în fazele terminale ale unor boli;
g) mediere socială;
h) consiliere în cadru instituționalizat, în centre de informare și consiliere;
i) orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială.
Tot în categoria serviciilor sociale specializate intră și serviciile socio-medicale care sunt definite ca fiind un complex de activități care se acordă în cadrul unui sistem social și medical integrat și au drept scop principal menținerea autonomiei persoanei, precum și prevenirea agravării situației de dependență.
Serviciile de îngrijire social-medicală sunt acordate persoanelor care se găsesc în situația de dependență parțială sau totală de a realiza singure activitățile curente de viață, celor izolate, precum și celor care suferă de afecțiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale.
Serviciile de îngrijire social-medicală, de natură socială, pot fi următoarele:
a) servicii de bază: ajutor pentru igiena corporală, îmbrăcare și dezbrăcare, igiena eliminărilor, hrănire și hidratare, transfer și mobilizare, deplasare în interior, comunicare;
b) servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia, efectuarea de cumpărături, activități de menaj, însoțirea în mijloacele de transport, facilitarea deplasării în exterior, companie, activități de administrare și gestionare, activități de petrecere a timpului liber;
c) servicii de reabilitare și adaptare a ambientului: mici amenajări, reparații și altele asemenea.
Serviciile de îngrijire social-medicală, de natură medicală, pot fi reprezentate de activități complexe de diagnostic, tratament, îngrijiri și altele asemenea, recomandate și realizate în conformitate cu tipurile de afecțiuni pe care le prezintă beneficiarii de servicii sociale.
Serviciile de îngrijire social-medicală de natura serviciilor conexe, interdisciplinare pot fi servicii de recuperare și reabilitare, kinetoterapie, fizioterapie, terapie ocupațională, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie și altele asemenea.
Am putea clasifica serviciile sociale ca fiind destinate pentru:
– protecția persoanelor vârstnice: servicii rezidențiale, servicii de îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu;
– protecția copilului: centre de zi, centre de plasament, centre de primire în regim de urgență, centre maternale, servicii de tip familial;
– protecția persoanelor cu dizabilități: centre de îngrijire și asistență, centre de recuperare și reabilitare, centre de integrare prin terapie ocupațională, centre de zi, locuințe protejate;
– protecția familiei: centre de recuperare, centre de asistență, centre de prevenire și centre de informare pentru victimele violenței în familie.
Datele statistice ale Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale indica în anul 2009 un număr de 1451 de unități publice de asistență socială din care:
2.3. Sistemul serviciilor de asistență socială
Serviciile de asistență socială se înscriu în cadrul serviciilor de protecție socială. Acest sistem de protecție socială are menirea de a susține persoanele, grupurile, comunitățile care se află, la un moment dat, în situații de dificultate, înțelegând prin aceasta faptul că nu mai pot să desfășoare prin resurse proprii, o viață la standarde minime considerate a fi normale.
Putem clasifica mijloacele prin care se realizează protecția socială în:
Beneficii sociale financiare și
– Servicii sociale
Beneficiile sociale financiare sunt, la rândul lor constituite din beneficiile sociale contributorii (respectiv sistemul de asigurări sociale) la care au acces persoanele strict în urma unei contribuții anterioare (pensiile, ajutorul de boală și indemnizația de șomaj) precum și beneficiile sociale non-contributorii (respectiv sistemul de asistență socială) care sunt acordate tuturor celor aflați în nevoie, fără ca acest ajutor să fie condiționat de o contribuție anterioară (ex.: alocațiile pentru copii, bursele de studiu, subvențiile la transport, pentru chirii etc.).
Serviciile sociale cuprind o varietate de servicii ce se află, în mare măsură, înafara sistemului economic, existând trei mari categorii de astfel de servicii: învățământul, sănătatea și asistența socială.
Beneficiile sociale financiare au rolul de a suplini un deficit de resurse financiare, serviciile vizând un deficit de capacități. Serviciile de asistență socială corectează, dezvoltă și consolidează capacitățile personale și sociale de funcționare normală și eficientă într-un mediu social dat, sprijinind indivizii, grupurile și comunitățile pentru a-și rezolva problemele în condițiile în care capacitățile existente nu sunt suficiente.
Sistemul global al asistenței sociale se constituie, așadar, din beneficiile sociale non-contributorii și serviciile de asistență socială.
CAPITOLUL III
3.1. Educația
3.1.1. Conceptul de educație
Pentru a-și asigura continuitatea, societatea este condiționată să transmită noilor generații cunoștințele, deprinderile, atitudinile și comportamentele necesare, adică să le educe. Procesul e educație se desfășoară inițial informal, în familie, ulterior formal, în instituții specializate ( grădinițe, școli, gimnazii, licee, facultăți și doctorate), în perspectiva unor obiective precise, pe baza unor programe și metode standardizate și cu ajutorul unui personal specializat.
Educația este un fenomen social distinctiv rezultat din acțiunea unor indivizi asupra altor indivizi în scopul transmiterii culturii prin învățare individuală și colectivă. Educația este, deci, un raport între oameni: unii pregătesc pe alții ceea ce implica un proces complex de modelare, influențare și transmitere. Procesul educativ poate exista numai în cadrul unui proces interactiv. În această interacțiune un individ sau un grup de indivizi urmăresc pregătirea altor persoane, iar acestea acceptă benevol sau sunt obligate să primească această pregătire.
Educația nu înseamnă numai procesul de transmitere a informațiilor privind cultura la noile generații ci ea implică un proces mult mai complex de modelare și formare a noilor caractere în conformitate cu un cod etic și de valori specific comunității. Prin procesul educativ se întreprind acțiuni directe sau indirecte asupra tuturor categoriilor de vârstă, educația cunoscând forme de manifestare în raport de contextele sociale și nivelurile de organizare din societate. Fiecare individ se caracterizează prin educabilitate – respectiv perseverența omului în procesul de educare și de dobândire a experienței ca potențial uman la nașterea și stadiul de ființă umană ca realitate, conștientă de existența sa. Sfera educațională cuprinde un complex de influențe și acțiuni conștiente de formare și dezvoltare a ființei umane. Educația este un proces specific naturii umane și orice act educativ are o finalitate perceptibilă.
Educația inițială, axată prioritar pe valori concrete – în majoritatea lor naționale și locale – contribuie la unitatea modului de gândire, simțire, exprimare și comportament la formarea sentimentului național, riscând să degenereze în naționalism, în timp ce educația superioară, axată prioritar pe valori abstracte – în majoritatea lor universale – contribuie la diversitatea modurilor de gândire, simțire, exprimare și comportament, riscând să degenereze în cosmopolitism.
Ca proces de formare longitudinală, de selecție succesivă și de repartizare diferențiată, educația contribuie major la valorizarea potențialului nativ al indivizilor. Prin proiectarea sa pe obiective ferme și prin realizarea sa în colectivități, educația pregătește sistematic generațiile în spiritul disciplinei instituționale și al relațiilor interpersonale. Concentrând resurse intelectuale de mare potențial, instituțiile educaționale, mai ales cele universitare, constituie factori importanți de creație și progres social.
Educația depinde de competența corpului didactic, de inteligența copiilor, de suportul material (baza materială și finanțare) și de deschiderea motivațională de care beneficiază copiii. Întrucât în societate se manifestă inegalitate socială, există riscul ca mulți tineri dotați intelectual aparținând claselor defavorizate, dar lipsiți de suportul material și deschiderea motivațională adecvate, să nu poată să finalizeze procesul de educație. În acest fel copiii din clasele favorizate, mulți nedotați intelectual, urmează formele cele mai înalte de educație, în timp ce copiii din clasele nefavorizate, inclusiv majoritatea celor dotați intelectual, se opresc pe diferite niveluri ale procesului de educație. Prin aceasta ierarhia socială nu promovează întotdeauna valorile reale, iar educația reproduce, într-o anumită măsură, inegalitățile sistemului.
3.1.2. Trăsăturile educației
Procesul educativ se distinge printr-un set de trăsături intrinseci:
a) – caracterul ei specific uman.
b) – universalitatea.
c) – caracterul permanent.
d) – diferențierea ei în funcție de contextele reale în care acționează.
e) – caracterul național.
3.1.3. Funcțiile educației
Educația îndeplinește anumite funcții în societate, de aceea ea se bucură în societate de un anumit statut care ar trebui să fie privilegiat.
Funcția de îngrijire a copiilor În conformitate cu exigențele acestei funcții se consideră că fără o îngrijire organizată sistematic și permanent din partea familiei și a instituțiilor sociale, nu se poate asigura creșterea, dezvoltarea fizică și intelectuală a copiilor. Ființa umană cunoaște cel mai îndelungat proces de îngrijire, creștere și educare.
Funcția de transmitere a experienței de viață și de muncă – exprimă imperativul educării noilor generații în spiritul moștenirii lăsate de generațiile anterioare. Continuitatea între generații și continuitatea istorică nu este posibilă fără această asimilare de către tineri a experienței acumulate în timp. Prin asumarea acestei funcții de către actul educativ se realizează stabilitatea și echilibrul social fără ca aceasta să însemne o preluare ca atare a moștenirii, dimpotrivă ea are loc în cadrul raporturilor între generații în forma contradicției între ele.
Funcția de pregătire a copilului ca membru al societății – cade în sarcina actului educativ viața socială nu ar fi posibilă dacă omul nu ar cunoaște cum este organizată societatea, daca nu ar fi conștient de locul lui în viața socială, de drepturile și răspunderile ce-i revin. În orice societate fiecare individ tinde spre un loc ideal, de aceea toate acțiunile sale se îndreaptă pentru construirea acestui țel. În virtutea acestui fapt, copilul devine o ființă conștientă de locul și rolul său în societate, dar și de limitele procesului de integrare socială, pe care caută să le înlăture sau măcar să diminueze din efectele acestora asupra evoluției personalității sale.
Funcția de transmitere a valorilor culturale – prin procesul educațional se transmite individului setul de valori morale și culturale ale comunității din care face parte.
Funcția de dezvoltarea a capacităților de asimilare, înțelegere și interpretare a valorilor culturale.
Valorile morale și culturale transmise de la o generație la alta au, mai ales în societățile tradiționale, un impact mai puternic asupra individului decât cunoștințele transmise pe căile de comunicare în masă. Prin aceste cunoștințe morale și culturale primite, individul este introdus în societate și inițiat în idealurile, normele, aspirațiile și mentalitățile comunității căreia îi aparține.
3.2. Viața și conflictul de valori
Un conflict în care sunt implicate valorile este mai profund și greu de tratat. Valorile sunt credințele noastre despre ceea ce este important, ceea ce deosebește binele de rău și ce principii trebuie să ne guverneze viața. Valoarea este ceea ce prețuiește individul și prin urmare constituie un vector care-l îl susține energetic și-i orientează conduita și sentimentele : familia, cultura, convingerile religioase, politice și morale și mai ales banul, acestea pot fi o valoare a cuiva. Când le sunt atacate valorile oamenii reacționează dur pentru că se simt contestați personal, le este indirect lezată stima de sine. De asemenea oamenii fac foarte greu compromisuri atunci când în joc sunt valorile lor , întrucât simt că se compromit pe ei înșiși și propria lor integritate. Uneori, valorile pot împiedica totuși escaladarea conflictului și mai anume atunci când disputanții își descoperă unele valori comune.
Ce sunt valorile? Fiecare dintre noi se ghidează în viață după niște principii, și are niște idei – mai mult sau mai puțin fixe – la care ține foarte mult. Valorile, prin definiție, sunt exact aceste idei și convingeri la care noi ținem și pe care le luăm drept repere de-a lungul vieții. Cât de importante sunt? Lucrul cu valorile este unul dintre pașii fundamentali în dezvoltarea personală. Este absolut crucial să-ți explorezi și să-ți cunoști cât mai bine valorile dacă ai de gând să te dezvolți. Ele sunt unul dintre factorii care ne propulsează într-o direcție sau alta, ne fac să luăm tot felul de decizii (bune sau proaste) și să avem diferite atitudini și comportamente. Dacă lucrurile nu merg bine, și mai ales dacă ești nemulțumit(ă), este adesea posibil să găsești mici probleme sau conflicte la nivelul valorilor personale. De aceea e bine să mai facem ordine și prin zona asta – poate chiar să ne debarasăm de unele dintre ele și să instalăm altele noi și mult mai eficiente. Valorile le putem conștientiza sau nu. În mod sigur, avem multe despre care nici nu știm că le avem… În orice caz, este imposibil să nu ai valori.
O criză a valorilor educaționale astăzi înseamnă nu atât un gol axiologic în spiritul școlii, cât fie o opacitate a publicului la valorile pe care școala le promovează, fie o manieră inadecvată a școlii de a propune publicului valorile respective. Criza este resimțită ca inadecvare. Școala trebuie să promoveze valorile momentului, dar trebuie să-și asigure totodată și un anume spațiu de autonomie axiologică, pentru că ei îi revine sarcina să promoveze valorile de mâine ale societății. Imperativele prezentului nu trebuie să se erijeze în imperative absolute. Școala, prin valorile sale educaționale, trebuie să-i conducă pe elevi către o viziune prospectivă, de sondare, de proiectare și asumare a viitorului. Cu cât o stare de tranziție socială actuală creează mai mult o stare de confuzie axiologică, cu atât mai mult, poate, școala trebuie să fie mai fermă în opțiunea sa de a se orienta spre viitor. Conflictele valorice pot apărea în mai multe contexte dintre care enumerăm câteva: intrapersonal, interpersonal, intracultural, intercultural. Aceste cadre au o autonomie relativă și, de aceea, indivizii și grupurile pot resimți astfel de conflicte în mai multe registre în același timp. Conflictul în sine nu are doar o semnificație negativă. Este o stare de tensiune, de angajare personală pentru apărarea sau, respectiv, combaterea a ceva. Este o stare absolut necesară decantării și consacrării unor valori, precum și conservării lor. Conflictul nu trebuie nici ignorat, nici dramatizat. Trebuie asumat individual și grupal. Rezolvarea sa este condiționată de abordarea rațională, și nu pasională. Este necesară analiza intereselor, resurselor, căilor de reconciliere, analiza posibilelor avantaje pe care le pot aduce diversele posibilități de soluționare. Astfel, conflictul este privit pozitiv, constructiv.
Nicicând în lume conflictele nu au dispărut și nu vor dispărea; ele sunt factor al dinamicii, al schimbării și al progresului. Costurile lor istorice în suferință umană, în pierderi de vieți omenești sunt peste putere de a fi evaluate. Rezolvarea conflictelor necesită efort și sacrificiu. Diminuarea costurilor ne poate fi accesibilă prin o mai rațională și mai adecvată administrarea conflictelor. Educației nu-i stă prea mult în putere să diminueze costurile conflictelor, dar educația poate și are sarcina de a preveni ivirea unor conflicte prin promovarea comunicării, cunoașterii autentice, deschiderii spre celălalt, colaborării, toleranței. Însăși valorile educaționale sunt un produs al consumării unor conflicte axiologice între aspecte dezirabile și indezirabile ale ontologicului. Dezirabilul este o problemă de opțiune individuală și grupală, o problemă de apreciere. Ceea ce este dezirabil pentru mine poate să nu fie dezirabil și pentru celălalt. În acest punct necesară este toleranța, conștiința pluralității existențelor și reperelor lor axiologice. Interesul personal trebuie să se articuleze cu interesul grupal, acesta cu interesul național, interesul național cu interesul european, iar cel european cu interesul mondial. Observăm prezența unor contexte axiologice concentrice, care se constituie din aproape în aproape, de la apropiat la îndepărtat, de la mediul proxim la vecini etc., implicațiile pedagogice ale realității în cauză desemnează necesitatea construirii succesive și reiterative a echilibrului dinamic intrapersonal, apoi interpersonal, intracultural, și intercultural. Nu-i putem accepta pe ceilalți dacă nu ne acceptăm și nu ne respectăm pe noi înșine. Respectul de sine este fortificat, confirmat prin respectul pe care îl manifestă ceilalți față de noi, dar ceilalți ne respectă în contextul în care și noi îi respectăm la rândul nostru. Mecanismul este valabil și la nivel individual și la nivel de grup.
Valorile general-umane sunt apreciate de toți oamenii; conflictele apar atunci când acestea se particularizează în manifestări specifice culturale. Conștiința pluralității valorilor se află în tensiune permanentă cu păstrarea propriilor valori. Acest proces conduce la reconstruirea permanentă a identității noastre. De aceea, identitatea axiologică nu trebuie privită ca un produs finit, fix, ci, mai curând, ca proces permanent de organizare la nivel mental a realității, sub aspectul său axiologic. Un sistem identitar (și implicit axiologic) închis este un sistem destinat morții. Lumea materială și lumea spirituală sunt posibile prin schimburi. Inerția sistemelor face însă ca schimbările să nu se producă ușor, ci prin depășirea unor tensiuni. A vorbi despre o cultură vie și despre un sistem de valori activ înseamnă implicit a vorbi despre conflicte axiologice. În plan educațional, conflictul valorilor este “radiografiat” de profesorul C. Cucoș pe multiple registre dintre care amintim: aspirațiile elevilor – aspirațiile profesorilor, valorile școlii – valorile cotidiene, valori locale – valori universale, valori perene – valori circumstanțiale, valori mijloc – valori scop, valori teoretice – valori practice, valori personale – valori de status-rol etc. Riscul gestionării tensiunilor axiologice ține de tendința depășirii planului axiologic. Conflictele devin personale, grupale etc.; oamenii uită de obiectul disputei și animozitățile se generalizează. Începând din acest punct, însăși rezolvarea conflictului axiologic este pusă sub semnul întrebării. Educatorilor li se cere, sub acest aspect, discernământ și stăpânire de sine. Ei trebuie să fie primii care să accepte dreptul la diferență, la liberă exprimare, la opțiune personală; trebuie să fie capabili de a decanta axiologicul de alte registre ale ființării.
3.3. Natura apreciativă a valorilor
Pare un act de mare ipocrizie a vorbi despre valori într-un colț de lume care din ce în ce mai mult derapează în violență, corupție, sărăcie, disperare. Valorile trebuie să treacă din cuvânt în sentiment, în convingere și în faptă. Altfel ele nu există decât cu numele. Ce pot însemna valorile pentru niște oameni care nu au asigurată ziua de mâine la un nivel omenesc, pentru an u folosi un cuvânt pe care îl detest, și anume decent. A fi victimă a sărăciei este un fapt indecent? În documentele Consiliului Europei, sărăcia este tratată drept boală socială, sursă pentru multe rele, printre care nerespectarea drepturilor omului: nerespectarea dreptului la educație,la informare, la expresie, la opțiune liberă. Aderăm la această opinie și considerăm că societatea se poate “vindeca” prin redescoperirea unor valori și prin creația de valori. Vorbim de valori atunci când ele sunt puse în pericol. Dacă abordăm această temă, înseamnă că în profesia noastră, în viața noastră, anumite valori se simt amenințate. Mai bine zis, noi ne simțim amenințați pentru că anumite valori întru care am trăit și-au pierdut autoritatea și/sau pentru că lumea din jur se conduce după valori străine nouă. Procesul de adecvare axiologică la lumea în care trăim se realizează prin asimilarea de cultură.
Atmosfera democratică dintr-o societate este garantată de cultivarea unui număr cât mai mare din membri societății. O elită care are în mod real acces la cultură nu poate construi o societate democratică căreia toți vor să-i fie beneficiari. În prefață la Filosofia valorii, N. Râmbu îl citează pe Petre Andrei care, într-o prelegere susținută la Bălți, în 1943, afirma: “Defectele care se observă în funcționarea mecanismului democrației nu sunt fără legătură cu ignoranța maselor populare (…). Cultura duce la înțelegerea ideii de drept, de interes general și de datorie, așa că nu se poate vorbi despre lupta pentru respectul dreptului și înfrângerea abuzurilor câtă vreme nu se va dezvolta prin cultură o conștiință puternică în fiecare individ. De aceea, statul democratic trebuie să facă din spiritual și din cultură un scop principal al activității sale”. Valoarea este o reprezentare a ceva ce poate răspunde unei trebuințe individuale sau colective. Conștiința valorii se naște acolo unde și atunci când este resimțită o carență, acolo unde realul prezent nu mai poate satisface subiectivitatea. În consecință, omul tinde să construiască mental și material o realitate care să răspundă respectivei trebuințe. Astfel se naște valoarea – ca “spațiu de așteptare” (C. Cucoș) – ca o fațetă a unui viitor dezirabil. Din complexitatea mobilurilor individuale decurge și complexitatea axiologică pe care individul uman trebuie să o administreze. Tot de aici și necesitatea rezolvării unor posibile conflicte între diversele planuri ale ființării ontologice și axiologice a individului.
3.4. Exprimarea și conservarea valorilor
Valoarea este exprimată, după Hofstede (1996), prin intermediul unor practici precum: simboluri, ritualuri, eroi. Cunoașterea valorilor ne este accesibilă nu direct, ci prin intermediul observării acestor practici specifice grupului social luat în discuție. Simbolurile sunt cuvinte, gesturi, ilustrații sau obiecte care prezintă un aspect particular, recunoscut de cei implicați într-o anumită cultură. Simbolurile unui grup sunt create ușor, sunt copiate cu repeziciune de alte grupuri și dispar ușor, de aceea sunt reprezentate ca stratul cel mai superficial al culturii. Eroii sunt persoane vii sau decedate, reale sau imaginare, care au caracteristici prețuite într-o cultură și, astfel, servesc drept modele de comportament. Mass-media este un factor care, în prezent, exercită o influență majoră în alegerea eroilor. Ritualurile sunt activități colective, inutile tehnic în atingerea scopului final, dar esențiale din punct de vedere social într-o cultură: ele sunt desfășurate ca având un scop în sine. Exemple de ritualuri sunt ceremoniile sociale, religioase, modul de manifestare al respectului, salutul etc. Păstrarea vie a unor valori în conștiința oamenilor se realizează prin utilizarea simbolurilor caracteristice, prin cultul eroilor și prin practicarea ritualurilor, care suscită în conștiințele individuale sentimentul participării la valori perene. Apariția de noi valori necesită inventarea de noi simboluri, descoperirea de eroi prin scoaterea din anonimat a unor oameni purtători de cuvânt ai speranțelor și așteptărilor colective și practicarea de noi ritualuri. Atât păstrarea tradițiilor, cât și înnoirea sunt deopotrivă necesare. N. Râmbu spunea în 1997 că “în acest timp al prefacerii tuturor valorilor trebuie să acceptăm ideea că în viața indivizilor și a popoarelor există elemente ale trecutului care te duc înainte și care, desigur, trebuie apărate și cultivate, dar și tradiții care te înrobesc. A le apăra pe acestea din urmă înseamnă a stărui în eroare. A cultiva fără discernământ asemenea tradiții înrobitoare este un act demențial, iar când se face cu bună știință, unul criminal”.
3.5. Cultura – mediu de ființare al valorilor
Sensurile conceptului de cultură variază în funcție de ramura științifică în care s-a încercat delimitarea, respectiv: istorică, psihologică, antropologică, sociologică, filozofică. Prin următoarea definiție, U.N.E.S.C.O. (Declaration de Mexico, 1982, apud Cucoș, 1995) oferă o perspectivă comprehensivă asupra termenului: “Cultura poate fi astăzi considerată ca un ansamblu de trăsături distincte, spirituale și materiale, intelectuale și afective, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea înglobează, pe lângă arte și litere, moduri de viață, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradițiile și credințele…Cultura dă omului capacitatea de reflecție asupra lui însuși. Ea este cea care face din noi ființe specific umane, raționale critice și etic angajate. Ea este cea care ne ajută să discernem valorile și să efectuăm alegeri. Prin ea omul se exprimă, ia cunoștință de el însuși, se recunoaște ca un proiect neîncheiat, pune în chestiune propriile realizări, caută neîncetat noi semnificații și creează opere care îl transcend”. Din definiție ne apar atât elementele culturii – trăsături, producții artistice, moduri de viață, drepturi ale omului, sisteme de valori, credințe ,tradiții – cât și rolul pe care îl joacă aceasta în devenirea și realizarea omului. Alte expresii pentru cultură sunt: cunoaștere socială (Moore și Lewis, 1952), proces adaptativ (Hutchins,1995), programare mintală (Hofstede, 1996). Hofstede consideră cultura drept “programarea colectivă a gândirii care distinge membri unui grup (sau categorie de oameni) de un altul”. Conform acestui autor, cultura provine din mediul social al individului, nu din ereditatea biologică a acestuia. Cultura trebuie deosebită de natura umană, pe de o parte, și de personalitatea individuală, pe de altă parte. Natura umană este reprezentată de ceea ce toți oamenii au în comun, nivelul universal în programul mintal al unui individ. Ea este transmisă ereditar și constituită din diferite capacități: de a simți frica, mânia, dragostea, bucuria, tristețea, nevoia de asociere, nevoia de joc și de exercițiu personal etc. Totuși, deși sunt comune întregii umanități, acestea se manifestă diferit, în funcție de cum sunt modelate cultural. Considerăm că existența unei naturi umane comune implică prezența unor trebuințe umane universale și deci prețuirea unor valori comune. Gesticularea valorilor doar, va fi diferită de la o cultură la alta. Personalitatea individuală reprezintă un set unic de programe mintale, pe care individul nu le poate împărți cu nici o altă ființă umană. Ea se construiește pe baza unor trăsături transmise de strămoși prin setul unic de gene individuale și altele ce sunt dobândite prin învățare, din cultură. După opinia noastră, unicitatea și caracterul irepetabil al personalității umane determină emergența de valori individuale, unice; se justifică prin aceasta o foarte mare diversitate axiologică în societate. Pluralitatea valorilor poate fi pentru social o sursă de bogăție, dar și de tensiuni și conflicte. Toleranța, egalitatea în fața legilor, respectul față de celălalt sunt condiții în care pluralitatea axiologică devine o resursă substanțială pentru dezvoltarea socială. Impunerea unui set normativ axiologic unic, fix, rigid duce la apariția de tensiuni și conflicte puse eronat pe seama pluralității valorilor. În realitate, nu diversitatea valorilor creează probleme, ci preexistența unor standarde fixate prin puterea tradiției sau a altor autorități, a unor standarde prea înguste, neîncăpătoare pentru a le da tuturor posibilitatea să se pună în valoare. Sistemul axiologic are menirea de a-l elibera pe individ, de a-i lărgi orizontul trăirii, și nu de a-l limita între granițe arbitrare. Societatea umană se schimbă, la fel cultura; trebuie să acceptăm și să ne asumăm dinamica valorilor.
3.6. Relația dintre societate, cultură – valori, educație
Cultura unei societăți este memoria ei, este mijlocul prin care se poate întrupa în toți și în fiecare ceea ce numim identitate națională, etnică, religioasă, profesională etc. Prin cultură se asigură continuitatea conștiinței colective; individul uman devine o personalitate prin culturalizare, în măsura în care participă prin propria conștiință la conștiința grupului din care face parte. Doar ca personalitate culturală poate deveni o parte activă, utilă a societății. Sociologul francez P. Bourdieu (apud Cucoș, 2000) consideră că societatea, structurată în clase diferite, în grupuri diferite, posedă un anumit capital cultural, care influențează traseul devenirii indivizilor singulari. Capitalul cultural există în trei stări distincte: – starea încorporată – cultura este asimilată de om în timp și se prezintă ca o parte integrantă a persoanei; în această stare, cultura devine un bun al celui care a asimilat-o prin efort propriu îndelungat și dispare o dată cu dispariția fizică a persoanei; încorporarea culturii se realizează prin educație și, în principiu, în școală; – starea obiectivă – când capitalul cultural încorporat se materializează în cărți, picturi, monumente, invenții tehnice etc.; în această formă, capitalul cultural este transmisibil, el supraviețuiește creatorului; prin cumulare între generații, constituie mediul cultural formativ prin el însuși; obiectivarea culturii se realizează încă din școală, prin produsele pe care elevii le obțin prin efort propriu în perioada de încorporare a culturii, dar, mai ales în așa-zisă viață activă, dedicată muncii; – starea instituționalizată – când meritul, realizarea culturală este recunoscută prin diplome, brevete de invenție etc.; această stare permite convertirea capitalului cultural în capital economic.
Același gânditor consideră că instituția educativă tinde să conserve anumite raporturi de forță în societate, prin mecanismul violenței simbolice. Într-o societate, școala transmite mesajul comandat de clasa dominantă, conservând astfel raporturile de dominare asupra clasei dominate. Mecanismul prin care este îndeplinită menținerea raporturilor este numit violență simbolică. Acesta constă în impunerea prin școală a unui anumit arbitrariu cultural, a unei anumite ideologii. C. Cucoș arată că modul în care o societate selecționează, clasifică,distribuie, evaluează și transmite cunoștințele prin învățământ reflectă distribuirea puterii în sânul respectivei societăți. Dascălul vine în fața elevilor învestit de societate cu o anumită autoritate. Dacă aceleași lucruri ar fi spuse sau demonstrate, arătate etc. de către o persoană oarecare, de un necunoscut, mesajul nu ar fi receptat cu aceeași considerație. Profesorul se “bucură” de o autoritate pe care i-o oferă statutul. În virtutea acesteia, poate impune, nu numai propune diferite valori, deoarece cele ce vin de la el nu sunt puse în chestiune de către elevi, așa cum s-ar întâmpla dacă le-ar asculta de la un oarecare. Autoritatea aceasta poate fi și nocivă, dacă elevul renunță la atitudinea dubitativă, interogativă optimă unei stări de căutare personală a adevărului.
Locul efortului propriu de investigare este luat de efortul profesorului de a transmite cât mai multe și cât mai exact, cât mai complet. Activismul exagerat al profesorului se completează cu pasivitatea și, până la urmă, cu indiferența elevului. Ține de filozofia educației problema alegerii între a forma adulți supuși, ascultători, dispuși să acționeze sub imperative exterioare sau adulți cu inițiativă, spirit critic, responsabili de propriile opțiuni. De multe ori, poate ne-am dori copii cuminți, ascultători, docili și adulți întreprinzători, responsabili. Acest lucru nu este, însă, posibil decât rareori.
Deși dificil pentru educatori, mai pertinent ar fi, probabil, să se cultive mereu spiritul democratic și independența copiilor. Într-o recentă conferință susținută la Iași, Micheline Rey, profesor la Universitatea din Geneva, afirma că este imposibil să se dezvolte atitudinea democratică și comportamentul democratic la elevi dacă nu se renunță la imparitatea relației profesor – elev. Între profesor și elev nu va exista niciodată, probabil, o relație de totală paritate, datorită diferenței de competență și de pregătire dintre cei doi membri ai relației, dar ceea ce este posibil de realizat este diminuarea obstacolelor inutile în calea comunicării – cu referire specială la autoritatea de vârstă, de statut, la învățământul magistrocentrist. Comportamentul democratic trebuie învățat din familie și din școală. În raport cu valorile educația este chemată să formeze competența și autonomia axiologică, specifice “conștiinței axiologice, caracterizată prin aspirația pentru valori și disponibilitatea pentru valorizare”.
3.7. Valorile educaționale
Delimitarea valorilor educaționale în raport cu valorile culturale generale ale unei societăți este o sarcină dificilă. Toate valorile culturale merită să fie asimilate de către ființa umană în formare, dar acest lucru nu este posibil. Cultura obiectivă este mult prea vastă pentru a putea fi asimilată de cineva. Cultura subiectivă rămâne doar o selecție de o anumită cuprindere, reprezentativitate și operativitate din cultura obiectivă. Educația transformă omul în valoare, în valoarea supremă. Condiția este ca omul să asimileze valorile culturale pe care procesul de educație le vehiculează. Din perspectiva educatorului, elevul este, sau ar trebui să fie, valoarea centrală a educației; fără disponibilitățile de învățare ale educatului, fără plasticitatea sa psihică, fără interesele de cunoaștere, încercările dascălilor de a transmite cultura, de a forma oameni adevărați ar rămâne fără rezultat. Știm că succesul activității profesionale depinde într-o mare măsură de materialul uman cu care lucrăm. Valorile educaționale se completează, se împletesc, pentru a determina în final valoarea-scop, și anume, personalitatea culturală, caracterul moral. Rolul valorilor educaționale este de a guverna apariția principiilor și criteriilor care explică judecățile noastre axiologice de ordin estetic, moral, religios.
Într-o recentă lucrare – Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, C. Cucoș avansează o posibilă clasificare a valorilor educaționale după mai multe criterii: conținutul la care se referă; componente ale procesului de învățământ purtătoare de valori – finalități, conținuturi, metodologie, forme de instruire, modalități de evaluare; actorii care le promovează cu prioritate; gradul lor de extensiune: direcția de derivare sau de impunere a valorilor; funcționalitatea pe care o exercită; validitatea temporală; gradul de concretitudine a valorilor. Valorile educative sunt relative; nu avem cum să le absolutizăm fără să nu dăm dovadă de etnocentrism și de opresiune. Chiar dacă democrația reprezintă opțiunea noastră ideologică, este îndoielnic că am avea dreptul să impunem această valoare prin toate activitățile și strategiile acționare ale școlii.
Oricare ar fi orientarea politicii educaționale, valorile trebuie propuse beneficiarilor educației în mod democratic. Valorile educaționale ajung la rang de universalitate prin însumarea și sinteza trăirii lor de către multitudinea persoanelor care intră în contact cu ele. C. Cucoș afirmă chiar că se depășește acest nivel; valorile “reprezintă o procesualitate de gradul doi care se decantează la nivelul optimei combinări, conjugări, alternări, întemeieri, resemnificări”.
Iată că noul axiologic nu înseamnă neapărat un nou absolut, ci recombinarea, reinterpretarea, mutarea accentelor, alternarea unor situații, elemente, evenimente existente deja, dar care numai răspund nevoilor noastre actuale. Asistăm, se pare, la un proces de redescoperire ciclică și “estetizare” a unor valori ale antecesorilor – noul nu apare pe un teren vid.
3.8. Comunicarea și parteneriatul școală – comunitate în plan axiologic
Devine o necesitate ca școala să cunoască în termeni cât mai clari ce așteaptă, sub aspect axiologic, societatea de la ea (cu alte cuvinte ce valori dorește comunitatea a fi vehiculate în școală). Pe de altă parte, comunitatea, prin instituțiile, organizațiile, asociațiile ce o reprezintă, trebuie să știe la fel de exact cum anume poate sprijini școala, cu ce atitudini trebuie să o întâmpine. Ține de domeniul banalității a recunoaște că astăzi educația tinerilor nu mai poate fi lăsată doar în seama școlii, sau că succesul formării unor generații depinde și de modul în care școala și comunitatea știu să articuleze în practica educațională formalul, non-formalul și informalul educațional. Orgoliile de specialiști în educație și indiferența, pe de altă parte, nu sunt decât obstacole în calea reabilitării sau a redescoperirii în societate a valorilor propuse de instituția educativă.
Comunitatea ar trebui, poate, să nu mai privească perioada pe care o petrec tinerii în școală ca pe o lungă metamorfoză pasivă până la momentul “intrării” în societate, în viața activă. Maturitatea, așa cum am mai spus anterior, nu poate să se desfășoare la cote optime dacă nu este precedată de o copilărie și o adolescență activă, în care responsabilitatea, inițiativa să se exerseze progresiv și într-un spațiu al utilității observabile de către copil. Cu cât activitățile și sarcinile școlare vor rămâne mai în afara vieții comunității, cu atât copiii vor fi mai puțin pregătiți pentru profesie și viață socială.
Valoarea educațională se naște undeva la întâlnirea dintre trebuințele tânărului, ale școlii și ale comunității. Există mentalitatea că școala trebuie să furnizeze competențe, prin absolvenți bine pregătiți, iar comunitatea – resurse materiale pentru a sprijini desfășurarea în condiții optime a activității școlare.
Schimbul nu este atât de tranșant, comunității i se cer și anumite atitudini și modele de oameni realizați care să-i stimuleze pe copii în a interioriza valorile educaționale, iar școala ar trebui să fie mai transparentă în organizarea resurselor, în producerea de rezultate. Mass-media face loc informațiilor despre educație și valorile sale, prezentând în special cazuri de deviantă pozitivă: premierea unor elevi olimpici internaționali, unele gesturi de solidaritate ieșită din comun în fața bolilor sau a diferitelor situații problemă, sau negativă: abuzuri ale cadrelor didactice asupra elevilor, sau accidente, ca acela de a se dărâma tavanul unei clase peste elevi în timpul orelor. Cunoaștem interesul presei pentru senzațional, dar considerăm că, pentru educarea opiniei publice n-ar fi deplasat să se mediatizeze mai mult informații despre starea normală a școlii, a profesorilor, a elevilor.
Poate de aceea profesia didactică naște reprezentări sociale dintre cele mai bizare – ca fiind o muncă foarte simplă, curată, sau din contră, o muncă foarte solicitantă, slab retribuită și care nu oferă satisfacții personale. Cum să aducem mass-media mai aproape de noi, de realitatea educațională? Cum să ne facem apreciați în ceea ce realizăm pentru generația tânără? Acestea sunt întrebări la care putem afla doar răspunsuri contextuale; nu există rețete valabile oricând și oriunde.
Înainte de toate, credem că și cadrele didactice mai deschise la discuții, dispuse la a pune în chestiune valorile educaționale vehiculate, propriile realizări cu neajunsurile, imperfecțiunile lor ar fi factori care să stimuleze interesul comunității și mass-media față de școală. Ideea de“inspecție școlară”, de “musafiri în școală“ provoacă încă multora emoții intense, datorită angoasei de a primi critici și sancțiuni. Educatorul nu se așteaptă la sprijin și la înțelegere din partea celui din afară, ci mai mult la obiecții. Schimbarea opticii atât din partea “musafirilor”, cât și din partea “gazdelor” se impune ca necesitate.
3.9. Conflicte valorice. Rezolvarea lor
Posibila existență a unei crize a valorilor educaționale se poate anunța prin scăderea interesului tinerilor și a societății în general, față de școală, prin scăderea prestigiului diplomelor pe care instituția școlară le oferă absolvenților, prin scăderea prestigiului profesiei didactice, prin imparitatea dintre realizările școlare și cele socio-profesionale. O criză a valorilor educaționale astăzi înseamnă nu atât un gol axiologic în spiritul școlii, cât fie o opacitate a publicului la valorile pe care școala le promovează, fie o manieră inadecvată a școlii de a propune publicului valorile respective. Criza este resimțită ca inadecvare. Școala trebuie să promoveze valorile momentului, dar trebuie să-și asigure totodată și un anume spațiu de autonomie axiologică, pentru că ei îi revine sarcina să promoveze valorile de mâine ale societății. Imperativele prezentului nu trebuie să se erijeze în imperative absolute. Școala, prin valorile sale educaționale, trebuie să-i conducă pe elevi către o viziune prospectivă, de sondare, de proiectare și asumare a viitorului. Cu cât o stare de tranziție socială actuală creează mai mult o stare de confuzie axiologică, cu atât mai mult, poate, școala trebuie să fie mai fermă în opțiunea sa de a se orienta spre viitor.
Conflictele valorice pot apărea în mai multe contexte dintre care enumerăm câteva: intrapersonal, interpersonal, intracultural, intercultural. Aceste cadre au o autonomie relativă și, de aceea, indivizii și grupurile pot resimți astfel de conflicte în mai multe registre în același timp. Conflictul în sine nu are doar o semnificație negativă. Este o stare de tensiune, de angajare personală pentru apărarea sau, respectiv, combaterea a ceva. Este o stare absolut necesară decantării și consacrării unor valori, precum și conservării lor. Conflictul nu trebuie nici ignorat, nici dramatizat. Trebuie asumat individual și grupal. Rezolvarea sa este condiționată de abordarea rațională, și nu pasională. Este necesară analiza intereselor, resurselor, căilor de reconciliere, analiza posibilelor avantaje pe care le pot aduce diversele posibilități de soluționare.
Educația trebuie să-și definească și să-și redefinească valorile la confluența diverselor ideologii caracteristice: trecutului, prezentului și viitorului; spațiului local, național și universal; spațiului școlii și celui al comunității; aspirațiilor individuale și celor sociale. Școala însăși și oamenii care o reprezintă vor promova modele de gândire și acțiune prin care să se exerseze competențele cerute de viața într-o societate democratică: cooperarea, comunicarea, armonia, echilibrul interior, respectul, profesionalismul.
Așa cum nu există rețete pentru o educație de succes, la fel nu există strategii cu aplicabilitate generală în rezolvarea tuturor conflictelor, ci doar încercări de cunoaștere a situațiilor concrete, pe cât posibil în mod detașat și obiectiv, iar apoi măsuri particulare care să fie cât mai adecvate actorilor implicați.
CONCLUZII
Valorile morale se referă întotdeauna la efectele sau consecințele actelor noastre asupra celorlalți sau asupra propriei noastre persoane. Ele definesc acele trăsături de caracter a căror cultivare și, mai ales, afirmare practică, în acțiune, sunt de natură să țină în frâu pornirile noastre agresive, antisociale, împiedicându-ne să producem suferințe inutile și dezavantaje nemeritate dar, mai ales, să stimuleze atitudinile noastre de solidaritate cu ceilalți, astfel încât actele noastre să ducă la cât mai deplina afirmare a umanității din noi înșine și din semenii noștri.
Binele – valoarea cardinală a domeniului etic – este o noțiune polimorfă, aproape imposibil de sintetizat într-o definiție de manual. În orice caz, binele are întotdeauna legatură cu maxima împlinire a condiției umane, atât în propria existență a fiecărui individ, cât și în ceilalți, în măsura în care sunt afectați și influentați de actele și deciziile noastre. Opusul binelui, răul moral se regăsește în toate faptele noastre care ne împiedică, atât pe fiecare dintre noi, cât și pe ceilalți, să ne realizăm pe deplin umanitatea, provocând dureri și suferințe degradante.
Abstract în sine, binele poate fi realizat practic numai prin urmaărirea în tot ceea ce facem a unor valori subordonate, precum cinstea, curajul, adevărul, dreptatea, generozitatea, solidaritatea etc. Nu putem fi "buni" pur și simplu, așa cum suntem înalți, grași sau bruneți, ci devenim din ce în ce mai buni în măsura în care cultivăm în noi aceste valori morale, prețuite în mai toate societățile și perioadele istorice.
Extrem de vechi, valorile pe care de câteva secole încoace le socotim morale prin excelență nu au fost dintotdeauna ceea ce tind să fie în zilele noastre. În epocile arhaice, valorile mai sus menționate au fost indisociabil legate de autoritatea tradiției, întărită de fervoarea credinței religioase. Multe secole de-a rândul, din cauza izolării geografice și culturale, valorile morale au avut o semnificație locală, particulară, fiind prețuite numai de către membri unei relativ restrânse comunități culturale sau clase sociale, "străinul" nefiind recunoscut drept o ființă pe deplin umană, cu aceleași drepturi, nevoi și aspirații, fiind privit cu teamă și cu ostilitate. Totodată, mobilul principal al cultivării valorilor morale nu a fost în acele vremuri îndepărtate respectul față de semnificația lor intrinsecă ci dorința de a fi pe placul divinității și mai ales frica de pedeapsa divină. Abia din momentul în care lumea a început să se lărgească, intensificându-se contactele între lumi și culturi diferite, și pe măsură ce autoritatea religiilor tradițtionale a început să slăbească (în bună măsură datorită relativității dogmelor și cultelor religioase), omenirea a început să își pună problema necesității de a respecta anumite valori morale universal valabile prin semnificația lor intrinsecă și nu datorită impunerii lor de către voința divina. Abia din acest moment putem vorbi de valori morale propriu-zise, în deplina lor autenticitate, întrucât sunt asumate ca principii călăuzitoare ale faptelor noastre față de orice ființă umană întrucât cu toții suntem în egală măsură oameni și independent de credința sau necredința religioasă a fiecăruia.
O bună parte din valorile morale au fost, de-a lungul istoriei lumii civilizate, întărite de forta legii, dar ceea ce legea nu poate impune ca obligație juridică ramâne încă o datorie morală pentru aceia dintre noi care cred cu convingere în valorile etice.
În lumea contemporană, încă foarte diversă, dar din ce în ce mai mult integrată prin procesul de globalizare, date fiind slăbirea autorității cutumelor locale și traditionale, precum și marea varietate confesională, valorile morale tind să exercite din ce în ce mai mult un rol coordonator și ierarhizant în sfera tuturor valorilor.
BIBLIOGRAFIE
1. Stănciulescu Elisabeta, ,,Sociologia educației familiale “, Editura Polirom, Iași, 1997
2. Herseni Traian, ,,Sociologie .Teoria generală a vieții “, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
3. Vlăsceanu Lazăr, ,,Metodologia cercetării sociale. Metode și tehnici “, București, 1986
4. Debesse Maurice, ,,Etapele educației “, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
5. Osterrieth Paul, ,,Copilul și familia “, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993
6. Spânu Mariana, ,,Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului “, Editura Tehnică, Chișinău, 1998
7. Piaget J., ,,Psihologia inteligenței “, Editura Științifică, București, 1965
8. www.penalreform.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valori Transgenerationale In Familia Asistata Social (ID: 166517)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.