Valentele Curative ALE Tehnicilor DE Relaxare In Anxietate

VALENȚELE CURATIVE ALE TEHNICILOR DE RELAXARE ÎN ANXIETATE

INTRODUCERE

În prezent, anxietatea este o problemă larg răspândită. Mijlocul secolului al XX-lea a fost caracterizat de May (1977) ca fiind „epoca anxietății”, iar tema anxietății apare în arta și în literatura noastră (așa cum a fost evidențiată în lucrările lui Bernstein, Auden, Kafka și Camus), precum și în presă. Aproximativ 2%-4% din populația generală a prezentat, la un moment dat, o problemă care ar fi putut fi clinic clasificată drept o tulburare de anxietate, potrivit Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (Asociația Americană de Psihiatrie, 1987). Tulburările legate de anxietate reprezintă una dintre cel mai frecvent diagnosticate tulburări mentale și una dintre cel mai des întâlnite probleme ale persoanelor care se prezintă la psihoterapie într-un spital general (Edwards, Endler & Streiner, 1982). Sondajele în populația generală arată că aproape o treime dintre adulți suferă de simptome caracteristice anxietății (Lader, 1975) și că Valium-ul, un calmant ușor, este unul dintre cele mai prescrise medicamente în Statele Unite ale Americii (Koumjian, 1981).

Anxietatea nu este numai o tulburare care se instalează insidios și se extinde, ci este profund inconfortabilă. Persoanele care suferă de anxietate raportează stări de iritabilitate, tensiune, nervozitate, îngrijorare, teamă sau agitație. Ele pot fi afectate de simptome specifice stimulării fiziologice – de exemplu, respirație întretăiată, transpirația palmelor, tremurături, bătăi accelerate ale inimii, dureri de cap, tensiune musculară și disconfort digestiv. Poate fi afectată performanța, în mod deosebit cea care necesită concentrare, gândire divergentă sau coordonare. Sentimentul de neajutorare sau de neputință, precum și preocuparea pentru propria persoană sunt, de asemenea, des întâlnite și pot interfera cu performanța și cu interacțiunile sociale.

Capitolul 1. CADRUL TEORETIC

În ultima jumătate a secolului XX, interesul pentru cercetarea anxietății a căpătat amploare astfel încât lumea științifică beneficiază de foarte multă informație ce poate fi considerată, încă nouă, în foarte multe domenii precum: neurobiologie, studiul factorilor de risc și de protecție, studiul tiparelor de manifestare a anxietății normale și patologice al determinanților culturali ai acestor manifestări și identificarea anumitor tulburări de anxietate și a tratamentelor fundamentate ale acestora. Întrucât anxietatea se numără printre emoțiile umane universale, printre altele poate să ne atenționeze atunci când ne aflăm sub semnul unor potențiale primejdii. Mai mult decât atât ne motivează să luăm atitudine în pregătirea necesară depășirii provocărilor. Cu toate acestea, s-a constatat faptul că o parte semnificativă din populația mapamondului simte anxietate în exces, astfel încât aceasta acționează împotriva interesului individului ajungând chiar să-l aducă pe acesta într-o stare de dezechilibru. Tulburările de anxietate se pot regăsi în literatura medicală de specialitate încă din secolul al XVIII-lea, simptomele acestora fiind înțelese în acea perioadă ca dispoziții clinice non-medicale sau în alte cazuri erau incluse în seria de simptome ale altor afecțiuni medicale. O dată cu venirea secolului al XIX-lea au apărut în cercurile de specialitate teoriile psihanalitice ale minții, ale lui Sigmund Freud, care au avut o influență impresionantă asupra conceptelor psihiatrice ale afecțiunilor și diagnosticelor la mijlocul secolului al XX lea. În ”A General Introduction to Psychoanalysis” Freud acordă o atenție deosebită în definirea fricii și anxietății din punct de vedere psihanalitic. Din punct de vedere freudian anxietatea era considerată ca fiind o rezultantă a libidoului sexual nesatisfăcut fie din cauza activității sexuale neadecvate, fie din cauza inhibițiilor apărute în urma reprimării. Freud a propus diferențierea dintre ceeea ce a fost conceptualizat mai târziu drept nevroză anxioasă și neurastenie. La momentul respectiv, neurastenia era un diagnostic comun care includea simptome ale anxietății precum proprietatea indivizilor de a obosi mai repede. Multe dintre aceste simptome sunt astăzi caracteristice sindromului oboselii cronice (Lewis et al . 2010). Ulterior, Freud a modificat această teorie susținând că „ anxietatea era apropiată de frică, apărând ca răspuns la pericolele percepute atât externe cât și interne. Aceasta l-a determinat [ pe Freud ] să se concentreze pe Ego, una din funcțiile acestuia fiind de a anticipa și gestiona situațiile periculoase ” (Haggard et al . 2008 , p. 471). Anxietatea a reprezentat un construct proeminent în contextul diferitelor teorii ale personalității și ale psihologiei clinice, de la scrierile lui Freud (1933), ale celor dintâi teoreticieni ai învățării (Dollard & Miller, 1950) și ale fenomenologilor (May, 1977) până la adepții teoriilor cognitive asupra învățării sociale și ai teoriilor interacționiste (Bandura, 1986; Endler, 1983). Termenul de anxietate a fost folosit în atât de multe sensuri și făcând referire la atât de multe fenomene, încât a devenit într-o oarecare măsură ambiguu (Lewis, 1970). Acest termen a fost utilizat pentru a face referire la un stimul, un răspuns, un impuls, un motiv și o trăsătură (Endler, 1975). Cattel și Scheier (1961) au introdus o distincție importantă între anxietatea ca stare și anxietatea ca trăsătură, distincție care a contribuit la clarificarea teoretică și metodologică.

Spielberger (1972) a definit anxietatea ca stare ca fiind o reacție formată din „sentimente de tensiune și teamă, percepute conștient ca neplăcute, asociate cu activarea sau stimularea sistemului nervos autonom” (p. 29). Anxietatea ca trăsătură se referă la „diferențele individuale relativ stabile legate de predispoziția la anxietate, adică la deosebirile dintre oameni în privința predispoziției sau a tendinței acestora de a percepe o gamă largă de situații ca fiind amenințătoare și de a răspunde la aceste situații cu creșteri diferențiale ale stării de anxietate” (Spielberger, 1975, p. 137). Alți teoreticieni (Zuckerman & Lubin, 1965) au adoptat, în mod similar, distincția stare-trăsătură în teoriile și metodele lor de evaluare. În ciuda acestui fapt, acești teoreticieni abordează anxietatea ca trăsătură ca fiind un concept unidimensional și, în consecință, nu specifică tipul de situație stresantă în care ne așteptăm ca indivizii să resimtă intensificări ale stării de anxietate. Endler (1975, 198. 1983) și Endler și Edwards (1985) au argumentat în favoarea distincției stare-trăsătură și au clarificat relația dintre anxietatea ca stare și anxietatea ca trăsătură, printr-un model interacționist al anxietății, care subliniază influența situațiilor specifice. Acest model propune ideea potrivit căreia anxietatea ca trăsătură este multidimensională și susține că anxietatea ca trăsătură (un factor personal) interacționează cu factorii situaționali congruenți pentru a determina nivelul la care este evaluată amenințarea situațională, rezultând anxietatea ca stare. Potrivit acestui model, indivizii diferă în ceea ce privește predispoziția la anxietate față de anumite tipuri de situații. Cele patru tipuri sau dimensiuni ale anxietății ca trăsătură, propuse de această teorie și susținute de studii emiprice, sunt: (a) evaluarea socială sau amenințarea interpersonală, (b) amenințarea legată de un pericol fizic, (c) amenințarea din situații ambigue și (d) amenințarea din situații inofensive sau de rutină zilnică.

Pentru a prezice reacția anxioasă ca stare, trebuie luate în considerare atât dimensiunea specifică a anxietății ca trăsătură, cât și tipul amenințării întâlnite într-o situație specifică. Modelul interacționist propune o explicație pentru schimbările distincte în stările de anxietate. Există o creștere semnificativă a nivelului stării de anxietate al persoanelor care au niveluri ridicate ale unei dimensiuni specifice a anxietății ca trăsătură, atunci când acestea se confruntă cu o amenințare situațională congruentă. Prin analogie, persoanele care au niveluri scăzute ale unei dimensiuni specifice a anxietății ca trăsătură înregistrează creșteri mai reduse ale stării de anxietate. De asemenea, acest model prezice creșteri diferite ale stării de anxietate atunci când oamenii care au un nivel crescut al anxietății ca trăsătură în situații de evaluare socială experimentează o situație în care ei consideră că sunt evaluați sau observați. În mod similar, persoanele cu nivele crescute ale anxietății ca trăsătură în situații de ambiguitate înregistrează o creștere mai mare a stării de anxietate decât cele cu niveluri scăzute la această dimensiune, atunci când sunt expuse la situații neclare, noi, ciudate sau ambigue. Astfel de creșteri diferite ale nivelului anxietății ca stare sunt prezise numai atunci când comparăm persoane care înregistrează niveluri crescute pe o anumită dimensiune a anxietății ca trăsătură, cu cele care înregistrează niveluri scăzute ale aceleiași dimensiuni. Așadar, nu am putea prezice o creștere distinctă a anxietății ca stare, dacă indivizii care diferă în privința anxietății ca trăsătură în situații de pericol fizic s-ar confrunta cu o situație de evaluare socială. Pe scurt, cu toate că starea de anxietate a aproape oricărei persoane crește oarecum, ca urmare a unei amenințări, indivizii care au niveluri crescute la o anumită dimensiune a anxietății ca trăsătură înregistrează o creștere mai puternică a nivelului anxietății ca stare față de cei care au niveluri scăzute la aceeași dimensiune. Acest lucru este valabil numai atunci când dimensiunea anxietății ca trăsătură este congruentă cu tipul stresului situațional. Această abordare interacționistă a anxietății permite o mai mare precizie în prezicerea răspunsurilor anxioase și a schimbărilor în starea de anxietate și reprezintă un model unic pentru înțelegerea pattern-urilor individuale ale reacțiilor de anxietate în diverse situații (Endler și Edwards, 1985).

Anxietatea ca stare este, de asemenea, multidimensională. Dimensiunile anxietății ca stare se referă la modalitățile de răspuns. Liebert și Morris (1967), Sarason (1975a, 1975b) și Wine (1971) au propus o distincție între răspunsurile cognitive și răspunsurile emoțional-fiziologice în calitatea lor de componente ale anxietății ca stare. Răspunsurile cognitive se axează asupra evaluării propriei persoane, a gândurilor legate de eșec, a ruminațiilor legate de sine și a neîncrederii în sine. Răspunsurile emoțional-fiziologice sunt simptomele fizice, precum agitația mâinilor, ritmul cardiac accelerat, transpirația palmelor, tensiunea musculară și uscăciunea gurii. Cu toate că ele sunt interrelaționate, aceste două componente ale stării de anxietate pot fi asociate cu antecedente oarecum diferite și pot avea unele efecte diferite asupra performanței și asupra interacțiunilor sociale. De asemenea, ele pot reacționa la tipuri diferite de intervenție terapeutică (Endler & Edwards, 1978). Situația, îndeosebi situația semnificativă din punct de vedere psihologic, reprezintă o componentă importantă a procesului de interacțiune (Edwards, 1984; Endler, 1981, 1983). Din moment ce anxietatea ca stare se așteaptă a fi rezultatul interacțiunii dintre o dimensiune congruentă a anxietății ca trăsătură și tipul amenințării situaționale, evaluarea trebuie să includă atât o măsură a perceperii situației, cât și variabilele legate de anxietatatea ca trăsătură și răspunsurile anxioase situaționale. În plus, nu putem pleca de la asumpția că situația, așa cum este percepută de respondent, este identică fie cu normele culturale, fie cu așteptările celui care administrează testul.

Pentru o înțelegere corectă a conceptului actual de tulburare de anxietate socială cunoscut în trecut drept fobie socială este necesar să amintim situația în care se afla această tulburare la începutul anilor 1980 în urma publicării Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (American Psychiatric Associatie, fie cu așteptările celui care administrează testul.

Pentru o înțelegere corectă a conceptului actual de tulburare de anxietate socială cunoscut în trecut drept fobie socială este necesar să amintim situația în care se afla această tulburare la începutul anilor 1980 în urma publicării Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (American Psychiatric Association – APA , 1980). Specialiștii în sănătatea mintală au numit în mod tradițional anxietatea socială severă, „fobie socială”. Recent a intrat în uz termenul, „tulburare de anxietate socială”. O definiție a conceptului de anxietate socială a fost oferită în 1994 de APA în DSM IV (DSM, 1994). Acesta definește tulburarea de anxietate socială ca fiind „o teamă distinctă și persistentă, de una sau mai multe situații sociale de performanță în care persoana este expusă la oameni care nu îi sunt familiari sau la o posibilă judecată din partea altora. . Persoanei în cauză îi este frică de faptul că acesta sau aceasta se va comporta într-o manieră ( sau va manifesta simptome ale anxietății ) care va fi umilitoare sau rușinoasă” (DSM, 1994 , pag 416). Acest fapt denotă proveniența tulburării de anxietate. Situațiile sociale legate de performanță de care se tem cei ce suferă de tulburare de anxietate socială sunt foarte variate, dar printre cele mai comune se numără: discursurile publice, conversațiile cu oameni necunoscuți, întâlnirile amoroase și situațiile în care acești trebuie să fie asertivi (Hope et al. 2000). Mai mult decât atât, unor indivizi ce prezintă tulburare de anxietate socială le este frică să mănânce sau să bea în spații publice, să se afle în centrul atenției, să discute cu supraveghetori sau cu alte figuri de autoritate, să urineze în băi publice (generalizat la nivel de manifestare persoanelor de sex masculin) sau să se implice în situații sexuale intime (Hope et al. 2000). Indiferent în ce situație specifică se află, persoanele care manifestă tulburare de anxietate socială împărtășesc o temere comună, și anume faptul că alții își vor face o părere proastă despre ei. Arareori persoanele preocupate de imaginea de sine simt o frică de a nu manifesta simptome de anxietate precum înroșirea pielii sau tremorul, în contexte sociale. Următoarele criterii necesită întrunite pentru ca un individ să poată fi diagnosticat cu tulburare de anxietate socială: 1) persoana trebuie să realizeze că frica este excesivă și că majoritatea oamenilor nu ar fi la fel de speriați într-o situație similară; 2) persoana tolerează cu dificultate situațiile care îi cauzează anxietate trecând prin ele în ciuda tensionării accentuate; și 3) tulburarea de anxietate socială trebuie să interfereze cu viața persoanei respective în moduri semnificative (ex: să o împiedice să aibă întâlniri amoroase, să meargă la școală, să dea randament la locul de muncă) sau este nevoie ca persoana să fie foarte deranjată de aceste temeri.

Până în momentul de față am utilizat termenii de tulburare de anxietate socială și anxietate socială pentru a ne referi la același concepte. Putem lua în considerare evidențierea unei posibile relații între cele două forme de anxietate? Așa cum am putut observa tulburarea de anxietate socială se bazează pe o serie de criterii specifice prezentate în DSM IV. Majoritatea specialiștilor în sănătatea mintală au fost de acord cu faptul că aceste criterii sunt în principiu arbitrare, însă ar fi de folos să existe o definiție standardizată pentru a veni în întâmpinarea nevoilor specialiștilor în psihologie clinică și a cercetătorilor și a facilita comunicarea acestora Hope et al. 2000). Anxietatea socială este definită mai complex decât tulburarea de anxietate socială și se referă pur și simplu la dificultățile pe care o persoană le-ar putea trăi fiind pusă în situația de a interacționa sau de a îndeplini o sarcină în fața altor oameni. Așa cum a fost menționat mai devreme, anxietatea socială se manifestă la majoritatea indivizilor, dar de obicei pe termen foarte scurt și nu interferează cu viața acestora. Cu toate acestea, pe măsură ce anxietatea socială devine tot mai severă sau se manifestă tot mai des în tot mai multe situații poate ajunge să fie denumită tulburare de anxietate socială. Întrucât linia care desparte aceste două concepte este poziționată atât de arbitrar se vor folosi în continuare cei doi termeni pentru a ne referi la aceleași concepte.

Anxietatea dispune de trei mari componente precum componenta fiziologică, componenta cognitivă și componenta comportamentală. Acestea vor fi prezentate în cele ce urmează. Componenta fiziologică se referă la senzațiile care apar în corpul individului în momentul în care acesta este anxios. Aceasta reprezintă o parte foarte importantă a anxietății și este adesea prima la care se gândește persoana în cauză. Printre aceste reacții se numără: palpitațiile, puseurile și tremorul mâinilor. În mod evident aceste reacții pot apărea și din alte cauze: un individ poate avea senzația de amețeală din cauza anxietății sau ingerării unui fel de mâncare foarte picant. În continuare, este prezentată o listă de simptome fizice specifice anxietății în cadrul componentei fiziologice: palpitații, tahicardie, amețeală, greață, senzație de sufocare, nod în gât, tremor, vedere încețoșată, dureri de cap, depersonalizare (sentimentul că împrejurimile nu sunt cum ar trebui să fie), dureri musculare, angoasă în piept, durere în piept, țiuitul urechilor, bradicardie, diaree, puseuri, înroșirea tenului, frisoane, furnicături în extremitățile corpului (degetele de la mâini, picioare sau fața). A doua componentă a anxietății este componenta cognitivă. Atunci când un individ se gândește „voi fi penibil” și este preocupat de faptul că va uita ce are de făcut realizează o predicție că ceva rău se va întâmpla. Indivizii cu anxietate socială au adesea gânduri legate de propria lor performanță („nu voi ști ce să-i spun”, „mă voi bâlbâi și mă voi face de râs”) sau despre ce ar putea gândi altcineva despre ei („va crede că sunt ciudat”, „va crede că sunt plictisitor”, „mă consideră un incompetent”) (Hope et al. 2000). Uneori gândurile respective sunt adevărate, dar de cele mai multe ori ele reprezintă cele mai întunecate temeri ale persoanei respective. Anxietățile împiedică adesea oamenii să privească o situație în mod obiectiv. Atunci când psihologii vorbesc despre „comportament” se referă de obicei la orice se poate observa în acțiunile unei persoane. Mersul, zâmbetul, strănutul, jonglarea sunt „comportamente” deoarece sunt considerate răspunsuri la anumiți stimuli. Este adesea de ajutor să percepem componenta comportamentală a anxietății ca fiind formată din două părți. Prima constă în felul în care se comportă individul într-o situație care îi provoacă anxietate, iar a doua parte este evitarea. Aceasta implică refuzul de a face ceva care îi poate provoca frică. De exemplu, dacă o persoană simte anxietate socială atunci când discută cu necunoscuți este probabil să refuze o invitație de a se alătura unei petreceri unde nu cunoaște mulți oameni. Aceasta se rezumă la reacția de a evita întreaga experiență și este un semn comportamental al anxietății (Hope et al. 2000). Pe de altă parte, individul ar putea participa la eveniment în ciuda anxietății petrecând întreaga seară în bucătărie conversând cu grupul restrâns de oameni pe care deja îi cunoaște și față de care se simte confortabil. Chiar dacă nu a evitat petrecerea în sine, a evitat partea de experiență care îi provoacă anxietate în cea mai mare măsură, mai cu seamă discuțiile cu oameni necunoscuți. Comportamentul evaziv este un aspect deosebit de interesant al anxietății deoarece este considerat și o soluție pe termen scurt eficientă pentru reducerea anxietății. Atunci când o persoană devine anxioasă arareori simte numai una dintre componentele anxietății. De fapt, cele trei componente ale acesteia interacționează între ele astfel încât o intensificare sau o ameliorare a uneia poate cauza schimbări în celelalte două.

Conceptele legate de anxietate ocupă, de mult timp, o poziție centrală în teorii filozofice și psihanalitice. Cu toate acestea, cercetările empirice ale tulburărilor anxioase, au o istorie, relativ, scurtă. Oricum, o întreagă gamă de descoperiri s-a concretizat, cu efecte semnificative pentru clinicienii practicanți. În DSM – II (APA 1968), tulburările de anxietate au fost încadrate în categoria-umbrelă a „nevrozei anxioase”. În DSM- II (APA 1980), tulburările de anxietate au fost separate într-un număr de afecțiuni discrete, incluzând tulburarea de panică, tulburarea obsesiv- compulsivă (OCD), agorafobia, precum și alte fobii, cu toate că tulburarea generalizată de anxietate era privită ca o diagnoză reziduală, iar fobia socială nu putea fi diagnosticată în prezența tulburării de personalitate evitantă. La apariția DSM-IV-TR (APA 2000), s-a continuat consolidarea specificității fiecărei tulburări de anxietate; tulburarea generalizată de anxietate și tulburarea de anxietate provenită din abuzul de substanțe, cât și tulburări medicale generale, au fost, și ele, definite. Atacurile de panică sunt perioade de frică intensă, presimțiri negative sau discomfort care se dezvoltă subit și ating un maxim de intensitate în aproximativ 10 minute de la apariția simptomelor. Criteriile DSM-IV-TR cer ca 4 din cele 13 simptome, inclusiv tahicardia, dificultatea în respirație, și frica de moarte sau de a pierde controlul, să fie prezente pentru a se diagnostica un atac de panică. Apariția subită, adesea neașteptată a atacurilor de panică, precum și natura lor episodică, le disting de simptomele ceva mai difuze care caracterizează anxietatea anticipativă, sau generalizată. Așadar, atacurile de panică nu sunt specifice doar tulburării de panică, și pot apărea în oricare dintre tulburările de anxietate, odată cu expunerea la evenimentele temute. Mai mult, episoadele de panică pot fi acuzate de persoane care nu întrunesc criteriile pentru o anumită tulburare de anxietate, apărând, de exemplu, în timpul situațiilor stresante. În medii clinice, agorafobia ar putea fi prezentă la peste trei sferturi dintre pacienții cu tulburare de panică (Breier et al. 1986). Termenul agorafobia se referă la frica, discomfortul sau evitarea situațiilor în care evadarea ar putea fi dificilă, sau în care ajutorul ar putea să nu fi disponibil imediat, precum în cazul unui atac de panică. Situațiile agorafobice ar putea include călătoriile cu transportul în comun, trecutul podurilor, poziționarea individului în spații deschise sau locuri aglomerate, statul la rând sau în orice situație în care pacientul a trecut, în precedent, printr-un atac de panică sau din care evadarea cu ușurință ar fi percepută ca fiind dificilă. Severitatea evitării agorafobice poate varia mult; în ciuda fricii și a discomfortului, unele persoane se mobilizează și reuesc să depășească situațiile agorafobice, în timp ce altele le pot tolera doar în prezența unei companii de încredere, sau pot deveni, literalmente, închise în casă. Pentru unii indivizi, comportamentul evitant ar putea fi indicat de stimuli interoceptivi sau interni (e.g., puls accelerat, apărut în timpul exercițiului fizic sau a excitării sexuale). Prin condiționare a fricii, acești stimuli pot declanșa o cascadă de alarme cognitive și pot conduce, în final, la evitarea activității fizice sau a situațiilor legate de tensiune.

Fobia specifică este definită drept frica circumscrisă de un obiect sau de o situație, și se caracterizează printr-o frică distinctă și persistentă față de obiect sau de situație, împreună cu o dorință de a le evita. Întrucât subiectele fobiilor sunt, în general, cele care evocă frică sau scârbă în populația generală, mulți oameni cu această tulburare au considerat-o „normală”. Cu toate acestea, DSM-IV-TR (APA 2000) subliniază infirmități asociate cu anumite fobii, diagnozele presupunând infirmitate fizică sau suferință accentuată. Fobia socială (SP; cunoscută și drept tulburare de anxietate socială), a apărut, în mod formal, în nomenclatură, odată cu DSM-III (APA 1980). Cu toate că definiția originală scotea în evidență anxietatea conectată cu situațiile în care subiectul prestează ceva , DSM-III-R (APA 1987), a extins raza de atingere a SP, pentru a include persoanele ale căror temeri sociale apar în majoritatea situațiilor sociale. DSM-IV-TR subdivizează SP pe un spectru cantitativ, alăturându-i termenul ”generalizat”, în cazul pacienților cărora le este frică de majoritatea situațiilor sociale. Indivizilor cu subtipul generalizat le este teamă și evită o gamă largă de situații, atât interpersonale, cât și de evaluare, și se consideră, adesea, ca fiind foarte timizi. Situații interpersonale adesea temute sunt: adunările sociale, contactele interpersonale informale (e.g., discuțiile cotidiene cu colegii de la locul de muncă), comportamentul asertiv, sau contactul cu figuri de autoritate. Subtipul generalizat este, adesea, mai sever, mai incapacitant și asociat cu mai multă comorbiditate, inclusiv cu tulburarea de personalitate evitantă. Cea mai comună formă de SP non-generalizată (sau „anxietate de performanță”) se concentrează, în primul rând, pe frica și evitarea discursurilor în public. Alte situații în care oamenii cu SP se tem de evaluare, de a fi judecați, includ mâncatul sau băutul în public sau utilizarea toaletelor publice. Au avut loc dezbateri referitoare la avantajele considerării SP ca o afecțiune ce apare de-a lungul unui spectru, sau care conține subtipuri separate. Cei cu SP simt, adesea, o intensă anxietate anticipativă, înaintea situațiilor de care se tem. În situații sociale, simptomele fizice includ palpitațiile, transpirația, înroșirea pielii și tremorul, și ar putea deveni un punct de concentrare pentru fricile ce au la bază conștiența despre propria persoană sau evaluarea negativă din partea altora. Unele persoane cu SP manifestă, în cea mai mare parte, idei negative, având puține simptome pentru excitare autonomă.

Tulburarea Obsesiv Compulsivă (Obsesive Compulsive Disorder – OCD) este caracterizată prin obsesii și compulsii care devin intruzive la nivelul vieții psihologice și cotidiene a persoanelor în cauză, ducând la apariția toleranței dificile manifestata pe perioade de timp nedeterminate, și crescând riscul comorbidității, precum depresia majoră. Obsesiile sunt gânduri, imagini sau dorințe puternice,  intruzive, tulburătoare, și continue. Compulsiile sunt activități mentale sau motoare repetitive, care apar, în cea mai mare parte, ca răspuns la obsesii, și servesc la neutralizarea anxietății. Este posibil ca actele compulsive în sine să nu aibă vreo relație clară cu obsesiile (e.g., numărătoare până la un anumit număr, pentru a preveni rănirea), sau sunt, în mod evident, excesive (e.g., spălarea pe mâini de nenumărate ori, deoarece mâinile subiectului „nu se simt ca și cum ar fi curate”).

Tulburarea anxioasă de separare este tulburarea de anxietate conectată cel mai îndeaproape cu relațiile de atașament. Această dispoziție a primit cea mai multă atenție, din punct de vedere al diagnosticului copilăriei. Cu toate acestea tulburarea anxioasă de separare la adulți a fost, și aceasta, identificată (Manicavasagar & Silove 1997, Manicavasagar et al. 2000, Cyanowski et al. 2002), iar grupul de cercetători care lucra la Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – 5th Edition (DSM-5) ia în considerare opțiunea de a include aceasta în noul manual de diagnostic. Tulburarea anxioasă de separare la copii (Children-Separation Anxiety Disorder – C-SepAD) este cea mai frecvent întâlnită tulburare anxioasă la copii. Răspândirea estimată a C-SepAD este de 4% din populație, și este de, aproximativ, două ori mai frecventă la sexul feminin. (Shear et al. 2006). C-SepAD are o rată de recuperare spontană mare, cu toate că copii rămân sub semnul unui factor de risc crescut de a dezvolta alte tipuri de tulburări de anxietate (Cantwell & Baker 1989, Last et al. 1996, Silove et al. 1996, Aschenbrand et al. 2003). Mai mult decât atât, copiii cu C-SepAD persistent ar putea avea un risc crescut de a dezvolta o tulburare de depresie (Foley et al. 2004). Cu toate acestea, cea mai comună tulburare de anxietate la adulți, care rezultă din C-SepAD este tulburare anxioasă de separare la adulți (Adult-Separatio Anxiety Disorder – A-SepAD) (Shear et al. 2006).

O serie de studii au examinat relația dintre timiditate și tulburarea de anxietate socială (Social Anxiety Disorder – SAD). Persoanele ce fac parte din ambele grupuri își fac, adesea, griji legate de înroșirea pielii, tremor, transpirație, teama de evaluare negativă și evitarea situațiilor sociale (Turner et al 1990). Cu toate acestea, majoritatea persoanelor timide nu întrunesc criteriile în baza cărora să poată fi diagnosticate cu SAD. De exemplu, pe un eșantion non-clinic format din studenți de liceu, au fost diagnosticați cu SAD 36 % din subiecții foarte timizi (definiți astfel deoarece punctajul lor s-a aflat în primele zece procente din partea superioară pe o scală a auto-evaluării timidității) dar doar în 4% din subiecții moderat de timizi (cei care se află în ponderea de 40- 60 %) (Stein et al. 2001a).

Tulburarea de personalitate evitantă (Avoidance Personality Disorder – AvPD) este un alt construct atribuțional care ar putea fi conectat cu SAD. Criteriile originale pentru AvPD se inspirau din munca lui Millon (1969), care conceptualiza persoanele cu această tulburare ca evitând, în mod activ, relațiile sociale, în contrast cu detașarea pasivă a celor ce suferă de tulburare de personalitate schizoidă. Criteriile actuale de diagnosticare a AvPD sunt în număr de șapte, fiecare dintre acestea descriind un element al evitării cauzat de frica evaluării negative sau de neadecvare intrapersonală (APA, 2000). Cel puțin 24 de studii s-au derulat pentru a încerca să rupă conexiunile meandrice dintre AvPD și SAD, dar acesta s-a dovedit a fi un obiectiv dificil de atins, întrucât rata pacienților cu AvPD care se numără printre pacienții cu SAD ajunge până la 84% (Alnaes& Torgersen 1988), cele mai mari numere regăsindu-se printre subtipurile generalizate de SAD mai severe. Tulburările apar împreună în familii (Stein et al. 1998), și răspund, de asemenea, la tratamente similare. (Turner et al. 1992), cu toate că, asemenea SAD-ului foarte grav, SAD cu AvPD ar putea fi și mai dificil de tratat (Massion et al. 2002). Au fost asociate îndeaproape o varietate de alte trăsături psihologice măsurabile, printre care se numără frica de evaluare negativă, evitarea interacțiunii sociale și frica de a fi judecat. Trăsăturile care se extind înafara sferei sociale, așa cum este nevrotismul și evitarea rănilor, sunt, și ele, asociate cu SAD, chiar dacă acest fapt are loc cu mai puțină specificitate. Descris, inițial, de Kagan și de colegii săi în 1988 ca fiind un stil temperamental stabil identificabil chiar până în al doilea an de viață, inhibiția comportamentală implică tendința de retragere, ca răspuns la oameni, situații sau obiecte nefamiliare. Atunci când copiii inhibați comportamental sunt puși într-o situație nefamiliară, au tendința să plângă, să se frământe, sa se retragă și/sau să nu reușească sa interacționeze cu alții. În studii longitudinale, inhibiția comportamentală demonstrează stabilitate moderată, 30–70% din bebelușii inhibați comportamental reținând profilul temperamental în copilărie (Kagan et al. 1988, Broberg et al. 1990).

Profilul neurobiologic al SAD se caracterizează prin hiper-reactivitatea circuitelor neuronale ale fricii în amigdala si prin sensibilitate la condiționarea fricii pentru stimuli ai amenințărilor sociale. (Stein et al. 2002, Lissek et al. 2008). Rezultatele cercetărilor în neurobiologie asociate cu inhibiția comportamentală pot fi asociate cu SAD, incluzând marcatori periferici referitori la excitarea simpatetică, niveluri ridicate de cortizol și stări de alertă crescute (Hirshfeld – Becker et al. 2008). Studiile de imagistică prin rezonanța magnetică funcțională (Functional Magnetic Resonance Imaging – fMRI) sugerează că aduții cu un istoric ce cuprinde inhibiția comportamentală (Schwartz et al. 2003) și adolescenții tineri care au fost inhibați comportamental în mod consistent din copilărie (Perez- Edgar et al. 2007) manifestă activitate crescută a amigdalei ca reacție la fețe nefamiliare, respectiv emoționale. Acestea se adaugă rezultatelor legate de hiper-reactivitatea amigdalei la fețele emoționale dure în persoanele cu SAD (Stein et al. 2002, Yoon et al. 2007)

În concluzie, SAD, tulburarea de personalitate evitantă , timiditatea și inhibiția comportamentală, par să fie manifestări ale unui spectru al anxietății sociale. Timiditatea este, de fapt, un termen laic, ce reprezintă cea mai ușoară extremă a acestui continuum; inhibiția comportamentală este definită, în detaliu, prin observarea copiilor tineri în condiții de laborator; SAD este o categorie și mai îngustă, definită prin intoleranță sau deteriorare a persoanei în cauză, cauzate de anxietatea socială, și caracterizată, adesea, prin frici emergente de evaluare negativă; tulburarea de personalitate evitantă se află în extrema severă, definită prin evitare extensivă, din cauza temerilor sociale. În ciuda definițiilor lor variate, aceste constructe se întrepătrund în fenomenologie, genetică, neurobiologie și răspunsul la tratament.

Cercetarea genetică în tulburările de anxietate se bazează pe familie, pe gemeni, și pe modele de studiu al geneticii moleculare. În studiile de familie, cercetătorii derulează teste pentru a afla dacă riscul de a avea tulburare de anxietate este mai mare printre membrii familiei indivizilor diagnosticați cu tulburare de anxietate (numiți probanzi în studiile genetice) decât printre persoanele care nu sunt rude cu cei afectați. Dacă rudele probanzilor au un risc mai mare de a fi afectați de tulburare, atunci se spune că aceasta „se află în familie” sau că este „familială”. Cu toate acestea, tulburările de anxietate s-ar putea afla în familii din motive genetice sau de mediu. Membrii familiei au atât, mai multe trăsături genetice similare, cât și mai multe expuneri în comun la elemente de mediu, decât au cei care nu se numără printre rude. Studiile familiale sunt, așadar, considerate adesea, a fi numai primul pas in cercetarea genetică. Studiile de genetică moleculară au căutat sa identifice variante în anumite gene specifice care ar crește riscul de a avea o tulburare de anxietate. Oamenii sunt peste 99% identici din punct de vedere genetic; astfel încât, cercetarea care a urmărit să identifice genele care explică diferențele individuale legate de riscul de a avea tulburări de anxietate se concentrează pe partea minusculă de secvențe ADN care diferă printre indivizi. Studiile de familie sugerează că riscul de SAD la rudele de gradul întâi ai probanzilor SAD este între 16% și 26% (Smoller 2008). Estimările de moștenire pentru SAD se află între 20% și 50% (Kendler et al. 2001b, Middledorp et al. 2005, Distel et al. 2008), cu agregare familială crescută la nivelurile severe de tulburare de anxietate (Stein et al. 1998a). Până în momentul de față, un singur studiu a avut loc care să vizeze lanțurile de pe întreg genomul, cu semne pentru marcatorii de pe cromozomul 16 (62cM, 71cM) (Gelernter et al. 2004). Majoritatea examinărilor asocierilor genelor de anxietate socială au țintit gene funcționale ale sistemului serotonergic.

Examinările sistemului dopaminergic nu au reușit sa identifice o asociere consistenta cu SAD. În timp ce studiile conexiunilor de DRD2, DRD3, DRD4, și DAT nu au identificat vreo conexiune semnificativă cu SAD (Kennedy et al. 2001), o investigație timpurie a copiilor cu tulburări de internalizare a sugerat o asociere între simptomele de anxietate socială și polimorfismul transportatorului de dopamină, SLC6A3 (DAT1 ) 3’’ (Rowe et al. 1998) .

Cercetarea tulburării de anxietate a examinat și întrepătrunderea ce apare simultan între tulburările de anxietate și problemele medicale. De exemplu, în urma cercetărilor conexiunilor genetice , s-au găsit dovezi ce susțin existența „sindromului cromozomului 13” (denumit ulterior „sindromul PD”), care implică tulburare de panică, precum și probleme cu rinichii sau cu vezica, dureri de cap, probleme cu tiroida, și/sau prolapsul valvei mitrale (Weissman et al. 2000, 2004, Hamilton et al. 2003). O investigație recentă a reprodus și a extins aceste rezultate, susținând ca participanții cu tulburare de panică și/sau SAD precum și rudele lor de gradul întâi au fost, în mod clar, mai predispuși să manifeste situații medicale legate de sindromul cromozomului 13, decât grupul de control (Talati et al. 2008). Dovezi ale dezavantajelor genetice împărtășite de tulburările de anxietate au determinat investigatorii să studieze fenotipurile intermediare, despre care se credea că reprezintă factori de vulnerabilitate care stau la baza numeroaselor tulburări de anxietate; acestea includ: nevrotismul, inhibiția comportamentală și sensibilitatea anxioasă.

Un număr tot mai mare de studii de imagistică a creierului folosind imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) au demonstrat faptul că voluntarii sănătoși prezintă o activare a amigdalei atunci când li se prezintă fețe înfricoșate. Activitatea în cortexul prefrontal medial ( Medical PreFrontral Cortex – mPFC) pare, de asemenea, să moduleze reacțiile amigdalare. Activarea cortexului cingular anterior rostral corelează în mod negativ cu activitatea în amigdală, confirmând o buclă puternică între aceste două structuri, la nivelul controlului reacțiilor emoționale (Hariri et al. 2003, Vuilleumier 2005, Egner 2008). În baza acestor rezultate, este clar faptul că implicarea cortexului are relevanță clinică și că ar trebui sa fie considerat o țintă cheie pentru cercetare în tratamentul clinic al tulburărilor de anxietate.

Studiile realizate pe pacienți cu forme diferite de tulburări de anxietate au constatat o activare scăzută a cortexului ventromedial prefrontal și o hiperactivare a amigdalei. De exemplu, pacienții cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD) au manifestat reactivitate crescută a amigdalei și un răspuns scăzut al cortexului ventromedial prefrontal în timpul activităților create să provoace un răspuns anxios (Rauch et al. 2006, Ressler & Mayberg 2007, Mathew et al. 2008). În mod asemănător, în timpul prezentării unor fețe înfricoșate mascate, tineri cu tulburare de anxietate generalizată (GAD) au manifestat activare crescută a amigdalei care a corelat în mod pozitiv cu severitatea anxietății lor (Monl et al. 2008) .

Recent, atenția s-a îndreptat către cortexul insular, fiind o zonă implicată în controlul anxietății. Cortexul insular joacă un rol central in interocepție (Critchley et al. 2004) și este important pentru conștiința de sine, fiind punte între procesul cognitiv și cel afectiv și starea somatică actuală (Paulus & Stein 2006). Cortexul insular are conexiuni bidirecționale cu amigdala, nucleus accumbens și cortexul orbitofrontal.

Studiile de imagistică a creierului uman au constatat anormalități insulare la pacienții anxioși. Pacienții cu tulburări de panică prezintă zone de acid gama-aminobutiric (Gamma Amino Butyric Acid – GABAA) /benzodiazepină în cortexul insular (Cameron et al. 2007), în timp ce pacienții cu fobie prezintă o creștere în activitatea insulară în timpul prezentării de fețe înfricoșătoare (Wright et al. 2003). Mai mult decât atât, pacienții cu tulburare obsesiv-compulsivă au prezentat activarea cortexului insular în timpul unei acțiuni de comutare emoțională (Remijnse et al. 2006). La voluntarii sănătoși, activitatea în cortexul insular este modulată de așteptările asociate cu un stimul ce provoacă aversiune (Nitschke et al. 2006, Sarinopoulos et al. 2006). Într-un experiment de frică condiționată, activarea crescută a cortexului insular și cingulat a fost observată în timpul semnalului și a prezentării (Marschner et al. 2008).

Tulburarea de panică nu  a fost definită ca o entitate distinctă până la publicarea DSM-III (APA 1980); astfel, există puțină informație despre epidemiologie,  dinaintea acelui moment. Prevalența de-a lungul vieții a tulburării atacurilor de panică și a tulburării de panică a fost estimată printr-o serie de studii epidemiologice, printre care se numără Programul  Studiul Zonei de Captură Epidemiologică (ECA) al Institutului Național de Sănătate Mintală din Statele Unite și Sondajul Național de Comorbiditate (NCS) (Kessler et al. 1994).

Prevalența pe parcursul vieții a atacurilor de panică în studiul ECA, așa cum a fost definită, utilizând criteriile din DSM-III (care includea 4 sau mai multe simptome psihopatologice), era de 9,7%. Estimările NCS, utilizând criterii similare, erau de 15,6%; cu toate acestea, atunci când s-a restrâns definiția atacului de panică, folosind criteriile din DSM-III-R (APA 1987), extinderea acestuia a scăzut la 7,3%. Prevalența pe parcursul vieții a tulburării de panică varia de la 1,7% în studiul ECA, până la 3,5% în NCS; extinderea pe o lună era de 0,5% în studiul ECA și 1,5% în NCS. Diferențele în prevalența tulburării de panică constatată în cadrul acestor studii ar putea fi cauzate de diferențele dintre populațiile țintă și de metodologiile alese (studiul ECA a intervievat pacienți cu vârste de cel puțin 18 ani; NCS a fost un studiu național, care a inclus bărbați și femei între 15 și 54 ani), și, de asemenea, de criteriile de diagnosticare folosite în fiecare studiu (ECA a folosit criterii din DSM-III, așa cum au fost determinate de Schema Interviului de Diagnostic; NCS a utilizat criterii din DSM-III-R, așa cum au fost determinate de Interviul de Diagnostic Internațional Compozit).

Tulburarea de panică este diagnosticată mai frecvent la femei decât la bărbați, raportul fiind de 3:1 în pacienții cu agorafobie și 2:1 în pacienții fără agorafobie. Cu toate că, în medie, instalarea tulburării de panică are loc în al treilea deceniu de viață, aproximativ o jumătate dintre pacienți au declarat că au resimțit anxietate semnificativă în timpul copilăriei, sub forma tulburării anxioase excesive, fobiei sociale, sau a tulburării de anxietate de separare (Pollack et al. 1996a). Cu toate că apariția panicii poate fi spontană, mulți indivizi identifică un element de stres în viață, care apare anterior instalării simptomelor panicii (Manfro et al. 1996).

Cu toate că agorafobia fără tulburare de panică poate apărea chiar mai des decât tulburarea de panică cu agorafobie în cadrul unei comunități, este mult mai puțin comună în rândurile populațiilor din clinici. Re-evaluarea clinică a sondajelor indică faptul că mulți indivizi au, de fapt, fobii specifice, în loc de agorafobie.

Fobia specifică este una dintre cele mai comune tulburări psihiatrice, cu rate de prevalență cuprinse între 4,7% (Hwu et al. 1989) și 11,3% (Kessler et al. 1994). Această variație puternică a fost atribuită dificultăților întâmpinate în definirea momentului în care o temere devine o fobie. Mulți stimuli ce induc fobii (precum sânge, șerpi și înălțimi) evocă frică în majoritatea oamenior, iar decizia referitoare la momentul în care aceasta devine irațională sau excesivă depinde, într-o anumită măsură, de judecata investigatorului. În orice caz, două dintre cele mai mari studii epidemiologice, studiul Zonei de Captură Epidemiologică (ECA) (Eaton și Kessler 1991) și Sondajul Național de Comorbiditate (NCS) (Magee et al. 1996), au constatat rate foarte similare (11,25%, respectiv 11,3%), în ciuda utilizării unor interviuri cu structuri diferite (Schema de Interviu de Diagnostic vs. Interviul de Diagnostic Internațional Compozit) și criterii diferite de diagnostic (DSM-III vs. DSM-III-R). Această constanță sugerează faptul că fobia specifică apare, într-adevăr, mult mai des decât ar indica prevalența acesteia în condiții clinice. Numeroase studii au confirmat faptul că fobia specifică este mai comună în rândul femeilor, decât al bărbaților, cu rate de prevalență între 6% și 26,5% la femei, în comparație cu numai 2,3%, până la 12,4% la bărbați (Fredrikson et al. 1996). Această diferență legată de sex ar putea reflecta prezența mult mai frecventă la femei a modelelor demne de urmat în viață (Fredrikson et al. 1996), facilitându-se, astfel, transmisia socială a temerilor și fobiilor. Conform Essau et al. (2000) există o prevalență de 3,5% pentru anumite fobii specifice printre adolescenți, mai multe fete decât băieți întrunind criteriile de diagnostic. Un studiu realizat pe copii între 4 și 12 ani a concluzionat că există o prevalență de 17,6% (Muris și Merckelbach 2000). Studiul ECA (Boyd et al. 1990) a descoperit că există o prevalență crescută a anumitor fobii specifice, la persoanele mai tinere. În studiul ECA (Eaton și Kessler 1991), au fost găsite diferențe etnice clare, prevalențele în indivizii negri fiind mai mari în mod consistent decât în cei albi sau hispanici. Studii realizate în Taiwan (Hwu et al. 1989) și în Korea (Lee et al. 1990) au găsit prevalențe de 3,6% respectiv 2,7%, ceea ce indică faptul că este considerabil mai puțin decât 11,25%, din studiul ECA (Eaton și Kesslero 1991). Nu este clar dacă că această diferență are legătură cu etnia în sine, însă s-ar putea referi la praguri diferite de unde frica ar putea fi considerată irațională. În studiul ECA s-a constatat că  statutul socio-economic inferior este un factor de risc pentru prevalența crescută a fobiei specifice. (Boyd et al. 1990).

SP este una dintre cele mai comune tulburări de anxietate și se numără printre cele mai comune tulburări psihiatrice în populația generală. Studiile epidemiologice și comunitare din Statele Unite au estimat că prevalența pe parcursul vieții este de 2,4%- 13,3% (Kessler et al. 1994; Schneier et al. 1992). Studii mai vechi, care foloseau criteriile mai specifice din DSM-III și care testau pentru mai puține temeri sociale, tindeau să producă estimări la capătul de jos al acestei aproximări. Sondajul Național de Comorbiditate din Statele Unite a estimat rate de prevalență de 1 an la 7,9% (Kessler et al. 1994) pentru SP, din care peste jumătate par să reprezinte subtipul generalizat. Sondajele epidemiologice relevă o prevalență mai mare la femei (Schneier et al. 1992). Pe de altă parte, în eșantioanele clinice, bărbații și femeile sunt reprezentați în mod mai echilibrat. Mai mult, persoanele care suferă de SP sunt mai predispuse să nu se afle într-o relație amoroasă și să fie mai puțin educate și să câștige venituri mai mici decât cele neafectate (Schneier et al. 1992). Vârsta la care se instalează SP gravitează, cel mai adesea, în jurul jumătății perioadei de adolescență, și, într-o mare majoritate din cazuri, aceasta apare până în prima parte a celui de-al doilea deceniu de viață al indivizilor (Öst 1987). Cu toate acestea, mulți pacienți au declarat că, fie sindromul SP complet, fie timiditatea subsindromală era prezentă încă din copilăria timpurie.

În contrast cu percepția OCD-ului ca fiind o tulburare rară la mijlocul secolului al XX-lea, o serie de studii epidemiologice recente derulate în Statele Unite și în alte părți ale lumii sugerează că OCD este o tulburare relativ comună, cu o prevalență pe parcursul vieții de 2% – 2,5%, la nivel mondial (Robins et al. 1984; Weissman et al. 1994). În Statele Unite, aceasta se traduce prin aproximativ 5-6 milioane de Americani, cu OCD la nivel clinic. Din păcate, tulburarea continuă să nu fie diagnosticată sau să fie tratată în maniere necorespunzătoare, contribuind la costurile enorme asociate cu OCD.

Izbucnirea OCD are loc, predominant, în copilărie și în perioada incipientă vieții de adult. Într-un studiu pe 250 de pacienți, vârsta medie pentru apariția OCD-ului era de 19,5±9,2 ani la bărbați, față de 22±9,8 ani la femei (P<0,003), iar 65% dintre pacienți resimțeau apariția unor simptome semnificative înainte de vârsta de 25 de ani (mai puțin de 15% după 35 de ani) (Rasmussen și Eisen 1998). În populația de copii și de adolescenți, studiile au revelat o predominanță a bărbaților. Într-un asemenea studiu pe 70 de subiecți între 6 și 18 ani, 47 (67%) erau bărbați, fapt ce ar putea reflecta o apariție mai timpurie a OCD-ului la persoanele de gen masculin (Leonard et al. 1989). Unele cazuri în care OCD-ul apare devreme ar putea fi caracterizate de o creștere a anumitor grupuri de simptome (obsesii sexuale, agresive și de simetrie, precum și compulsii de ordonare și verificare) și un istoric de simptome legate de ticuri. S-a constatat, de asemenea, că vârsta mică a apariției este asociată cu creșterea transmisiei familiale a OCD (Pauls et al. 1995). În cadrul populației adulte, s-a constatat că OCD este puțin mai predominant la femei decât la bărbați (Foa et al. 1995). Studiile asupra statutului marital relevă faptul că un număr semnificativ de persoane cu OCD rămân necăsătorite (43% într-unul dintre studii; Rasmussen și Eisen 1991). Este necesară efectuarea mai multor cercetării pentru a înțelege implicații cauzale sau prognostice  ale acestor descoperiri.

PTSD este o afecțiune serioasă, relativ comună, adesea cronică, al cărei studiu devine din ce în ce mai important pentru sănătatea publică. Sondajul Național de Comorbiditate din Statele Unite a descoperit că prevalența pe parcursul vieții a PTSD-ului este de 10,4% la femei și 5% la bărbați, în State (Kessler et al. 1995). Este disponibilă puțină informație din țările devastate de război și din cele aflate în curs de dezvoltare, unde ratele sunt, probabil, mult mai mari. A fost identificată o serie de factori de vulnerabilitate, printre care se numără nevrotismul, tulburarea de personalitate, un istoric de boli psihiatrice, un istoric de traume sau stres, predispoziție genetică și istoricul tulburărilor psihiatrice din familie (Yehuda 2002). Însă, acești factori nu sunt nici necesari, nici suficienți pentru a explica prezența PTSD-ului; așadar, pentru diagnosticare, rămâne esențială examinarea pentru identificarea naturii experiențelor traumatice.

GAD este o tulburare relativ comună. Judd et al. (1998) au constatat o prevalență pe parcursul vieții 3,6% a GAD diagnosticat prin Interviul Clinic structurat pentru tulburările DSM-III-R (SCID-diagnosed DSM-III-R GAD), folosind reguli de excludere ierarhică pentru panică și depresie curentă. Rezultate mai recente, folosind criterii din DSM-III-R, ale Sondajului Național de Comorbiditate din Statele Unite, indică o prevalență de 12 luni de 3,1%, iar cea pe parcursul vieții, de 5,1%. (Wittchen et al. 1994). Mai mult, GAD este cea mai comună tulburare de anxietate în condiții de asistență medicală primară. GAD este de aproximativ două ori mai comună printre femei, decât printre bărbați.

O serie de informații indică faptul că GAD este o tulburare relativ cronică (Brown et al. 1994). În lumina unor astfel de date, unii consideră că, în contrast cu alte tulburări de anxietate. un subtip al GAD (simptome cronice, extensive, din copilărie) ar putea fi conceptualizat mai bine ca fiind o trăsătură de personalitate fundamentală, care crește vulnerabilitatea individului față de tulburările de dezvoltare a personalității, în sine. (Sanderson și Wetzler 1991). Cu toate acestea, cercetări recente sugerează faptul că unele tulburări de anxietate, precum fobia socială, ar putea avea tendința să preceadă GAD (Brown et al. 2001).

Cel mai mare studiu care a raportat informații legate de prevalență (utilizând criterii din DSM-III-R) a indicat faptul că ratele GAD sunt 1,6%, respectiv 5,8 pentru incidența curentă și cea pe parcursul vieții (Wittchen, Zhao, Kessler & Eaton, 1994). Cele mai mari riscuri sunt pentru adulții de cel puțin 24 de ani; pentru cei care au fost căsătoriți în trecut (separați, divorțați sau văduviți); și pentru casnici/gospodine. Alte cercetări au găsit riscuri mai mari pentru negri și pentru femei, femeile fiind de 2,5 ori mai des afectate decât bărbații (Blazer, George, % Hughes, 1991). Indivizii cu GAD susțin, adesea, un lung istoric, încă din copilărie, o proporție mare nereușind să identifice o vârstă exactă a apariției acestuia (Butler, Fennell, Robson & Gelder, 1991; Noyes et al., 1992; Rapee, 1991; Sanderson & Barlow, 1990). Un studiu (Carter, Wittchen, Pfister, & Kessler, 2001), a concluzionat faptul că probabilitatea de a fi diagnosticat cu GAD crește semnificativ, odată cu vârsta. Rapee (1991) a sugerat că momentul în care un individ caută tratament, ar putea fi la mulți ani ulterior conștientizării simptomelor. Tratamentul pare să fie căutat, de cele mai multe ori, numai după ce funcționarea normală devine puternic afectată de îngrijorare (Barlow, 2002). Remisiunea spontană a afecțiunii este rară (Kessler et al., 1994). Atunci când aceasta apare, ratele de recidivare după 3 ani sunt substanțiale (27%), indicând, astfel, un curs recidivant cronic al tulburării (Yonkers, Dyck, Warshaw, & Keller, 2000). Cronicitatea GAD și rezistența acesteia la tratament au determinat unii cercetători să conceptualizeze GAD mai mult în contextul unei tulburări de personalitate, cu toate că fluctuațiile în cadrul acestei tulburări au fost asociate cu factori de stres ai vieții recenți, și cu evenimente ce amenință viața (Finlay- Jones & Brown, 1981; Blazer et al., 1991).

Tratamentul din punct de vedere al CBT este multifațetat și construit astfel încât să se adreseze fiecăreia dintre cele trei componente ale anxietății (cognitivă, afectivă/somatică, comportamentală) prin tehnici specifice, derivate printr-o manieră empirică. Aceste tehnici includ psihoeducația, auto-monitorizarea, relaxarea, restructurarea cognitivă și expunerile. CBT este eficace în tratamentul tulburărilor de anxietate în gamă largă și în formate variate (individual, de grup, de familie, de cuplu) (Barlow 2001, Kendall 2005). Psihoeducația învăță persoana despre tulburarea acesteia, raționamentul din spatele terapiei cognitiv- comportamentală și cursul tratamentului. Auto-monitorizarea implică ajutorarea persoanei să evalueze și să urmărească anxietatea și simptomele legate de starea de spirit pe parcursul unei anumite perioade de timp, cu scopul de a strânge informație despre fluctuațiile ce au loc de-a lungul timpului, urmărind progresul în timpul tratamentului, ajutând, de asemenea, persoana, să identifice declanșatori ai anxietății. Antrenarea abilităților de relaxare învață pacientul să își reguleze nivelurile de excitare autonomă prin tehnici precum respirația diafragmică sau relaxare musculară treptată. Pe lângă capacitatea de a ajuta persoana în cauză să își reguleze excitarea autonomă, antrenarea abilităților de relaxare facilitează recunoașterea declanșatorilor somatici ai răspunsului anxios. Restructurarea cognitivă este o tehnică prin care pacientul învață să identifice gândurile malformative (gânduri care produc sau mențin anxietatea) și să identifice erori logice în aceste gânduri. În CR, clientul învață cum să recunoască și să evalueze validitatea interpretărilor personale a evenimentelor, și cum să genereze și să testeze interpretări alternative, și, care, poate,l-ar putea ajuta să se adapteze mai bine. CR se realizează în patru pași de bază. Primul pas constă în intensificarea conștientizării activității cognitive în timpul episoadelor de îngrijorare. Al doilea pas este de provoca, în mod sistematic, cognițiile non-adaptante. Al treilea pas este de a genera puncte de vedere alternative. Cel de-al patrulea constă în crearea și testarea răspunsurilor cognitive care contribuie mai mult la buna adaptare a subiectului. Prin identificarea erorilor de logică, pacientul este ajutat sa pună aceste gânduri sub semnul întrebării și sa ajungă la un nivel de înțelegere mai realist al sinelui în relație cu lumea. Expunerea comportamentală reprezintă confruntarea sistematică cu situațiile temute, fie prin gând (expunere imaginală), fie prin angrenarea efectivă în situația temută (expuneri in-vivo). În general, rezultatele meta-analizelor sugerezează faptul că, metodele terapiei cognitiv comportamentale ( Cognitive-Behavioural Therapy – CBT) combinate și cele specifice bazate pe expuneri sunt eficace, comparabil, în tratamentul tulburărilor de anxietate, mai ales al SAD și OCD. De fapt, autorii de profil concluzionează că preponderența dovezilor demonstrează, în mod clar, faptul că expunerea este ingredientul activ în protocoalele de tratament ale acestor tulburări de anxietate. Între timp, terapia cognitivă, concentrată, în primul rând, pe scopul de a schimba sistemul de credințe și atribuții ale pacientului, a demonstrat o eficacitate mai scăzută. De-a lungul ultimului deceniu, o serie de recenzii meta-analitice ale unor studii asupra tehnicilor cognitiv-comportamentale au demonstrat că CBT, în special întreaga gamă de tratamente care includ tehnici de expunere care implică, sau nu, restructurarea cognitivă, sunt superioare tehnicilor de control și, aproximativ, echivalente tratmentului cu Selective Serotonin Reuptake Inhibitor (SSRI). Tratamentele CBT individuale și de grup dau un randament la fel de bun. (Feske & Chambless 1995, Taylor 1996, Gould et al. 1997, Fedoroff & Taylor 2001, Hofmann & Smits 2008, Powers et al. 2008).Excitarea fizică crescută asociată cu GAD implică multiple sisteme fiziologice, inclusiv pe cel nervos, cardiovascular, respirator și gastrointestinal. Hipervigilența acompaniază această stare de excitare crescută. Excitarea fizică, totuși, poate fi alterată prin antrenarea abilităților de relaxare. Edmund Jacobson a fost primul care a cristalizat tehnica relaxării musculare progresive (Progressive Muscular Relaxation – PMR) în 1929. Multiple versiuni ale acestui exercițiu au fost create de atunci, și au fost utilizate în cadrul numeroaselor studii asupra rezultatelor tratamentelor pentru GAD (e.g., Barlow et al., 1984; Barlow, Rapee, & Brown, 1992; Borkovec & Costello, 1993; Öst & Breitholtz, 2000). Două versiuni de PMR – un exercițiu PMR pentru 15 grupe de mușchi și o versiune alternativă de PMR utilizată în special în tehnica relaxării aplicare ( Applied Relaxation – AR) – sunt descrise în cele ce urmează. PMR se adresează în mod direct tensiunii musculare asociată cu episoade de anxietate generală. Frecvența bătăilor inimii și a respirației, precum și tensiunea musculară, pot fi reduse cu aceste exerciții. Acestea nu cresc conștientizarea aglomerării tensiunilor musculare în stadii timpurii, dar oferă clientului o cale de contracarare a acestora. Scopul AR este de a demonstra eficacitatea relaxării, sub forma unei strategii ce ajută pacientul să facă față situațiilor specifice, reducând semnificativ anxietatea, în diverse circumstanțe (Borkovec & Costello, 1993). AR este similară tehnicii S-CD, prin faptul că relaxarea este aplicată în prezența stimulilor ce provoacă anxietate. Diferența dintre acestea constă în faptul că AR este aplicată pe o gamă largă de situații ce induc anxietatea în viața cotidiană, și nu doar pe factorii vizuali. Metoda AR cercetată în cel mai mult detaliu pentru tratarea GAD a fost dezvoltată de Öst (1987).

Similară cu PMR, respirația diafragmică (Diaphragmatic Breathing – DB) este o abilitate care poate dezvolta nivelul de control al clientului, asupra proceselor fiziologice. DB oferă clientului o unealtă simplă pentru calmarea rapidă a corpului. Această tehnică a fost introdusă de Clark, Salkovskis și Chalkley (1985) pentru tulburarea de panică. Este demonstrat faptul că DB ajută în ameliorarea unei varietăți de simptome (e.g., dureri de cap, presiune arterială crescută, insomnii, hiperventilare, sindromul lui Raynaud), pe lângă anxietate. Ca și PMR, DB este o abilitate care trebuie antrenată.

Există două probleme care apar, ocazional, în tehnicile de relaxare. Într-una dintre acestea, clientul a mai încercat să se relaxeze în trecut, a considerat că este un lucru lipsit de eficacitate, și nu dorește să încerce aceste exerciții, din nou. În ceealaltă problemă, execițiile rezultă în anxietate și tensiune crescută.

Tehnicile care se referă la trup și minte, precum sunt meditația și yoga, pot activa răspunsul de relaxare (i.e. să excite sistemul nervos periferic – PNS) sau să reducă răspunsul de stres (i.e., să inhibe sistemul nervos simpatic – SNS). În tratamentul tulburărilor de anxietate, este important ca PNS să fie intensificat și să se crească flexibilitatea întregului sistem de răspuns la stres. Meditația a fost definită ca „auto-reglarea atenției, în serviciul auto-interogărilor, aici și acum” (Maison et al. 1995). Cercetările MBSR-ului (reducerea stresului bazat pe mindfulness) și alte tratamente bazate pe mindfulness pentru tulburări de anxietate au crescut în ultimul deceniu. Într-un RCT mic (randomized controlled trial – test aleatoriu controlat), Lee și colegii săi (2007) au investigat gradul de eficiență al MBSR-ului, spre deosebire de cel al controlului educațional din 46 de pacienți cu tulburări de anxietate. Rezultatele au demonstrat scăderi semnificative în scorurile tuturor scalelor de anxietate pentru grupul din programul de meditație, comparate cu pacienții din sistemul educațional. Un studiu non-aleatoriu a demonstrat că yoga a fost superioară diazepamului pentru GAD (Sahasi et al. 1989). Într-un test aleatoriu, anxietatea a fost tratată cu un set de exerciții yoga combinate, fie cu autosugestie, cu relaxare musculară progresivă, sau cu o sesiune de discutat controlată (Broota & Sangvhi 1994). S-a constatat că tratamentul yoga a fost superior atât relaxării cât și tratamentelor controlate, doar pe una din scalele de măsurare a rezultatelor. Respirația de tip yoga este o metodă care are ca scop echilibrarea sistemului nervos autonom (SNA) cu efecte asupra stresului psihologic și a tulburărilor legate de stres (Raghuraj & Telles 2008). Desensibilizarea și reprocesarea mișcării ochiului (Eye Movement Desensitization and Reprocessing – EMDR) este o psihoterapie pentru PTSD (Shapiro 1989), care integreaază elemente din psihoterapii cognitiv- comportamentale, psihodinamice, experiențiale, interpersonale și dinamice, și le combină cu mișcări ale ochiului alternative, sau cu alt tip de stimulare senzorială, bilaterală, cu scopul de a procesa și rezolva amintirile și reacțiile traumatice malformative. (Shapiro 2001). Tehnica Self-Control Desensitization (S-CD), creată de Goldfried (1971), are la bază tehnica desensibilizării sistematice a lui Wolpe (1958). Desensibilizarea sistematică se fundamentează pe noțiunea conform căreia tensiunea și relaxare se exclude una pe cealaltă, și constă în expuneri graduale la stimuli ce provoacă anxietate prin imagini, în contextul unui exercițiu de relaxare profundă. Scopul acesteia este de a crește controlul clientului asupra neliniștii, furnizând o tehnică pentru întreruperea procesului de accentuare a anxietății și a grijilor. Tehnica învață clientul cum să înceapă rapid să controleze procesul dăunător, și să intervină cu relaxare. Teoretic, cuplarea repetată a stimulilor ce provoacă anxietate și a răspunsului de relaxare profundă întărește asocierile dintre asemenea stimuli și această reacție. Bazat pe dovezi obținute în condiții controlate, EMDR s-a poziționat pe cel mai înalt nivel de eficacitate și suport în cercetare pentru tratamentul al tulburărilor legate de traume și a fost inclus in ghidurile internaționale de orientare în practică pentru PTSD, așa cum sunt cele ale Asociației Americane de Psihiatrie și cele ale Societății Internaționale pentru Studiul Stresului Traumatic (Spates et al. 2009). Hipnoza implică elemente de absorbție, imaginație, atenție concentrată, disociere și sugestivitate crescută, în timpul cărora specialistul sugerează schimbări în senzații, percepții, gânduri, sentimente sau comportamente (Spiegel & Spiegel 2004). Adăugarea hipnozei la CBT în cazul pacienților cu tulburare acută de stres a îmbunătățit răspunsul după șase luni, în cadrul testelor, în condiții controlate (Bryant et al. 2005). Hipnoterapia pentru PTSD a oferit un randament similar psihoterapiilorbazate pe desensibilizare și celor psihodinamice, și s-a demonstrat mai eficientă și mai eficace decât testele bazate pe control prin listă de așteptare, în cadrul unui studiu longitudinal (Brom et al. 1989). Domeniul Medicinei Alternative și Complementare (Complementary and Alternative Medicine – CAM) al practicilor biologice pentru tratamentul tulburărilor de anxietate include o gamă largă de suplimente alimentare, precum cele botanice (e.g., kava), extracte derivate din animale, vitamine (e.g., inositol), minerale, acizi grași, amino-acizi, proteine și mâncăruri funcționale. O sumedenie de studii ale acestor suplimente au avut loc, însă niciunul nu s-a dovedit a fi eficace.

Capitolul 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

TIPUL CERCETĂRII

Studiul de față este de tip experimental și constă în faptul că ipotezele formulate cu privire la tema aleasă pot fi validate printr-un context controlat. ?

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Cercetarea curentă are ca obiectiv principal identificarea unei legături între starea de anxietate și relaxare. De asemenea se urmărește măsura în care scalele Endler de Evaluare

Multidimensională a Anxietății (EMAS), cu ajutorul cărora este măsurată anxietatea la nivel de stare pentru fiecare subiect, se identifică cu tehnicile de relaxare selecționate, în scopul aplicării acestora pentru a marca diferențe în vederea modificării stării de anxietate.

VARIABILELE CERCETĂRII

Variabilele principale ale acestui studiu sunt anxietatea și tehnicile de relaxare. Variabila dependentă este reprezentată de anxietate, iar variabila independentă o constituie tehnicile de relaxare. Sunt luate în calcul și variabile la nivel secundar, cum ar fi: variabile latente (e.g. anxietatea), variabile observate (e.g. vârsta, starea de relaxare) … ?

IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza principală a studiului constă în identificarea unor diferențe statistic semnificative ale rezultatelor obținute de cei 37 de participanți cu privire la anxietate în urma aplicării celor 5 tehnici de relaxare.

Alte ipoteze privind studiul de față sunt:

Identificarea unor diferențe statistic semnificative ale rezultatelor obținute de cei 37 de participanți cu privire la anxietatea de stare la nivel Cognitiv, Emoțional-Fiziologic sau Total în urma aplicării celor 5 tehnici de relaxare.

Identificarea unor diferențe statistic semnificative ale rezultatelor obținute de cei 37 de participanți cu privire la anxietatea de percepție la nivel de Evaluare Socială, Pericol Fizic, Ambiguitate, Inofensivitate sau Amenințare în urma aplicării celor 5 tehnici de relaxare.

PARTICIPANȚI

Au participat un număr de 37 de persoane cu simptomatologie anxioasă atât clinică cât și non-clinică. Vârstele participanților sunt cuprinse între 19 și 30 de ani, dintre care 17 femei și 20 bărbați. Selectarea participanților a fost realizată aleatoriu, ținând cont în principal de vârsta fiecăruia. O mare parte din eșantion este reprezentată de studenți. Din totalul de 80 de chestionare completate, 6 au fost excluse din analiza statistică finală datorită nerespectării instrucțiunilor de completare, a protocolului sau din cauza datelor lipsă (date demografice sau răspunsuri la itemi incomplete). În final, au fost analizate 74 de protocoale, dintre care 40 au aparținut persoanelor cu simptomatologie anxioasă (lotul clinic) și 34 au constituit răspunsurile lotului non-clinic. Participanții provin din diverse zone geografice ale României precum: Oltenia, Dobrogea, Muntenia, Moldova și Bucovina.

PROCEDURA

Procedura de colectare a datelor a constat în 4 etape. Într-o primă etapă participantul a fost informat cu privire la activitatea de desfășurare a experimentului, respectiv scopul prezenței acestuia la momentul actual, prezentarea etapelor de desfășurare, precum și a instrumentelor folosite, aducerea la cunoștință a faptului că datele obținute vor fi folosite numai în cadrul studiului prezent. Contribuția personală a fiecărui participant va fi prezentată sub anonimat, excepție făcând vârsta și sexul. Participantul a avut ocazia de a pune întrebări și i s-a adus la cunoștință faptul că poate renunța în orice moment. Toate cele prezentate anterior constituie cele menționate în consimțământul semnat de fiecare participant. A doua etapă a experimentului a constat în completarea Scalelor Endler de Evaluare Multidimensională a Anxietății (EMAS). Acest chestionar măsoară anxietatea atât la nivel de stare cât și la nivel de trăsătură. Este de menționat faptul că datele obținute la nivel de anxietate de trăsătură au fost excluse nefiind necesare obiectivelor prezente în studiul de față. Durata completării chestionarului este aproximată în intervalul 15-20 minute. A treia etapă este reprezentată de momentul relaxării. În această etapă, participantul a parcurs 5 tehnici de relaxare diferite. Tehnicile au fost derulate una după cealaltă cu o pauză de aproximativ 5-10 minute. Cele 5 tehnici de relaxare sunt bazate pe relaxare musculară de tip Jacobson și pe imagerie vizuală. În timpul tehnicilor de relaxare activitatea cerebrală a fiecărui participant, în special undele Alpha, a fost monitorizată cu o cască EEG-MindWave (Neurosky). Ultima etapă s-a desfășurat similar cu cea de-a doua etapă. Participanții au reluat completarea Scalelor EMAS, scopul acestei etape fiind de a identifica dacă există diferențe statistic semnificative cu privire la starea de anxietate. În final, datele obținute au fost scorate și interpretate cu ajutorul Manualului Scalelor Endler de Evaluare Multidimensională a Anxietății și au fost comunicate fiecărui participant. Cadrul în care a avut loc experimentul a fost într-un apartament, parțial izolat fonic. În timpul ședințelor de relaxare, participanții au stat într-un scaun de birou. Au avut la dispoziție un set de căști audio si un I-pod pentru a asculta tehnicile de relaxare. De asemenea, pe parcursul ședințelor de relaxare, aceștia se aflau singuri în încăpere deoarece prezența examinatorului constituie un factor perturbator pentru majoritatea. Timpul alocat fiecărui participant a fost aproximativ 2 ore și jumătate. Procedura este de tip test-retest, timpul dintre cele două etape fiind de 60 minute.

INSTRUMENTE

În acest experiment au fost folosite două instrumente. Primul instrument aplicat a fost chestionarul Scalele Endler de Evaluare Multidimensională a Anxietății. Acest instrument măsoară anxietatea pe două mari dimensiuni. Prima dimensiune este denumită EMAS.

Scalele EMAS sunt compuse din trei părți: Scala Stare (EMAS-S), Scala Trăsătură (EMAS-T) și Scala Percepție (EMAS-P). EMAS-S este un instrument creion-hârtie de autoevaluare a anxietății ca stare, format din 20 de itemi, dintre care 10 măsoară componenta emoțional-fiziologică a anxietății ca stare, iar ceilalți 10 măsoară componenta cognitivă a stării de anxietate. Pentru a controla efectele datorate ordinii itemilor, itemii celor două componente au fost distribuiți în mod aleator. Fiecare item este evaluat pe o scală în 5 puncte, variind de la 1 (deloc) la 5 (foarte mult). Respondenții sunt rugați să evalueze pentru fiecare item modul în care se simt în acel moment. EMAS-S produce trei scoruri; (a) anxietatea ca stare emoțional-fiziologică, (b) dimensiunea cognitivă a anxietății ca stare și (c) nivelul total al anxietății ca stare.

EMAS-T este un chestionar de auto-evaluare creion-hârtie, care măsoară patru dimensiuni situaționale ale anxietății ca trăsătură. Scala se prezintă ca un inventar de 60 de itemi format din 15 itemi de răspuns pentru fiecare dintre cele patru situații generale. Cele patru dimensiuni

situaționale ale EMAS-T sunt: 1) Vă aflați în situații în care sunteți evaluat de alți

oameni, 2) Vă aflați în situații în care vă confruntați sau sunteți pe cale să vă confruntați cu un pericol fizic, 3) Vă aflați într-o situație nouă sau ciudată, 4) Vă implicați în rutina dumneavoastră zilnică. Cei 15 itemi de răspuns urmează fiecăreia dintre cele patru descrieri ale situațiilor. Itemii se evaluează pe o scală în 5 puncte care variază de la 1 (deloc) la 5 (foarte mult). EMAS-T produce patru scoruri separate ale anxietății ca trăsătură pentru fiecare individ: evaluare socială, pericol fizic, ambiguitate și rutine zilnice. Cele patru scoruri la subscale nu se adună, adică nu există un scor total al anxietății ca trăsătură.

EMAS-P este o măsură a percepției subiective a respondenților asupra tipului și a intensității amenințării activate de o anumită situație. Scala cuprinde patru tipuri de amenințări: evaluare socială, pericol fizic, ambiguitate și rutine zilnice. Aceste tipuri de amenințări corespund celor patru dimensiuni ale anxietății ca trăsătură, evaluate de EMAS-T. În plus, există un al cincilea item care măsoară percepțiile legate de intensitatea amenințării, din situația în care se află individul la momentul respectiv (Flood & Endler, 1980). Fiecare item este evaluat pe o scală în

cinci puncte, care variază de la 1 (deloc) la 5 (foarte mult). Respondenții sunt rugați să indice modul în care percep situația în care se găsesc în acel moment, prin încercuirea unui număr din scala în cinci puncte. Scala EMAS-P conține și trei întrebări deschise. Aceste întrebări permit respondenților să identifice aspecte specifice legate de situația lor din acel moment, care pot fi percepute ca fiind stresante, și să descrie situația fenomenologică la care au făcut referire când au completat chestionarul. Întrebările deschise cer respondentului să descrie situația și să dea detalii despre orice aspect al situației care este perceput ca fiind amenințător. Acești itemi furnizează

informații valoroase legate de răspunsurile celor care completează chestionarele. De exemplu, un client al unui birou de consiliere școlară poate completa scalele, făcând referire la faptul că se află în consiliere sau, dimpotrivă, referindu-se la situații de viață sau la conflicte familiale prin care trece. În context de cercetare, această secțiune a EMAS-P furnizează posibilitatea indispensabilă de a controla manipularea

Ordinea corectă pentru administrarea scalelor este următoarea: se începe cu EMAS-S, se continuă cu EMAS-T și se încheie cu EMAS-P. Scala EMAS-S, care măsoară anxietatea ca stare, este reactivă la contextele situaționale și, în consecință, trebuie completată prima. Atât formularele EMAS-S pentru auto-cotare, cât și cele EMAS-T/EMAS-P conțin un spațiu destinat notării identității respondenților și a informațiilor legate de caracteristicile acestora. Indicațiile generale specifică faptul că itemii se focalizează asupra reacțiilor respondenților la anumite situații. La începutul fiecărei secțiuni, sunt incluse instrucțiuni suplimentare, care atrag atenția asupra specificului acelei situații. Instrucțiunile scalei EMAS-S orientează atenția respondenților asupra a ceea ce simt ei în acel moment. În privința scalei EMAS-T, instrucțiunile pentru fiecare secțiune atrag atenția asupra unui tip general de situație și cer respondenților să descrie reacțiile lor la acea situație. Instrucțiunile scalei EMAS-P focalizează atenția respondenților la situația lor din momentul completării și asupra tipului și a intensității amenințării resimțite în acea situație.

A doua dimensiune este denumită EMAS-SAS. Scala EMAS-SAS păstrează multe dintre caracteristicile EMAS-S; itemii folosiți pentru a evalua anxietatea ca trăsătură și percepțiile asupra situațiilor sunt identici cu cei folosiți în versiunea originală. Cu toate acestea, scala

EMAS-SAS trece dincolo de EMAS, prin aceea că măsoară aspecte noi ale anxietății interpersonale (anxietatea de separare și anxietatea legată de auto-dezvăluire) și percepțiile situaționale legate de acestea. Respondenților li se cere să își descrie reacțiile, atunci când se află în situații care implică separarea de cei dragi și în situații în care li se cere să dezvăluie celorlalți aspecte intime despre propria persoană. Ca și în cazul scalelor EMAS, sunt disponibile scoruri standard pentru EMAS-SAS obținute pe baza unor eșantioane reprezentând două categorii de vârstă – studenți (N = 502) și adulți (N = 328) – și care sunt stratificate în funcție de gen. Spre deosebire de EMAS, pentru care au fost oferite etaloane pentru eșantioanele din Canada și din Statele Unite ale Americii, eșantioanele folosite la etalonare ale EMAS-SAS sunt amestecate în privința cetățeniei respondenților. Prezentarea amănunțită a perspectivelor teoretice, demersurile construirii scalelor și proprietățile psihometrice ale scalelor EMAS pot fi găsite în Manualul EMAS, împreuna cu un suport detaliat despre utilizarea scalelor EMAS originale. Ordinea corectă pentru administrarea scalelor EMAS-SAS este: (a) SAS-T, apoi (b) SAS-P. Formularele EMAS-SAS pot fi completate de către unrespondent oarecare în aproximativ 15 minute.

Al doilea instrument folosit este un dispozitiv de tip cască (MindWave Mobile-Neurosky) ce detectează semnalele EEG transmise de creier sub forma undelor Alpha, Beta, Gama, Delta și Theta, cu ajutorul a 3 senzori. Primul senzor este atașat pe cască și va fi poziționat pe partea stângă a capului, în spatele urechii stângi, al doilea senzor va fi atașat de un clește care se lipește de lobul urechii drepte, iar ultimul senzor este atașat de un braț al dispozitivului ce va fi poziționat pe fruntea participantului în poziția FP1. FP1 acoperă zona Brodmann 10 pe partea frontal-stângă a lobului frontal. Această face parte din cortexul prefrontal, partea foarte dezvoltată a creierului care ne diferențiază de celelalte mamifere, întrucât este responsabilă de executarea acțiunilor cogntive. Comportamentele complexe și activitățile mentale au nevoie de o formă de memorie în lucru, care monitorizează acțiunile, obiectivele aflate în lucru, fie aflate în așteptare, sau în proces de a fi executate. Pentru majoritatea funcțiilor cognitive, informația trebuie returnată în urma finalizării unei alte acțiuni. Cortexul prefrontal coordonează tot acest trafic mental și prezintă elevații clare la nivel Beta, atunci când execută acțiuni de calculare, puzzle-uri logice sau întrebări intelectuale. În cazul de față, acest dispozitiv a fost programat cu ajutorul aplicației MatLab, printr-o colaborare realizată cu un student din cadrul Universității Politehnica București pentru a măsura activitatea cerebrală la nivel Alpha. Datele se transmit de la cască spre PC prin Bluetooth, iar în fiecare secundă este afișată o valoare atribuită stării Alpha. La sfârșitul fiecărei tehnici de relaxare programul MatLab afișează media valorilor pe secundă precum și un grafic constituit din 2 axe : axa nivelului de relaxare ce poate lua valori de la 1 la 100, precum și axa temporală cu 5 valori diferite specifice fiecărei tehnici de relaxare ( 1 = 6’34’’; 2 = 15’4’’; 3 = 14’24’’; 4 = 10’54’’; 5 = 5’54’’). Conform Manualului de utilizare MindWave Mobile, pragul optim pentru o stare de relaxare profundă trebuie să atingă și/sau să depășească valoarea 70. Tehnicile de relaxare aplicate în acest experiment se bazeaza pe imagerie vizuală, precum și pe relaxare musculară progresivă. Prima tehnică de relaxare, a treia, respectiv a cincea sunt tehnici de relaxare bazate pe imagerie vizuală, iar tehnica de relaxare 2 și 4 sunt tehnici de relaxare musculară progresivă. Edmund Jacobson a fost primul care a cristalizat tehnica relaxării musculare progresive (Progressive Muscular Relaxation – PMR) în 1929. ). Două versiuni de PMR – un exercițiu PMR pentru 15 grupe de mușchi și o versiune alternativă de PMR utilizată în special în tehnica relaxării aplicare (Applied Relaxation – AR) – sunt descrise în cele ce urmează. PMR se adresează în mod direct tensiunii musculare asociată cu episoade de anxietate generală. Frecvența bătăilor inimii și a respirației, precum și tensiunea musculară, pot fi reduse cu aceste exerciții. În tehnica relaxării progresive, în care procesul relaxării este împărțit în serii de grupe musculare largi în care fiecare grupă musculară este încordată și apoi relaxată. Prin alternarea tensiunii și relaxării musculare participanții reușesc să diferențieze între aceste două stări și să devină mai conștienți de părțile corpului în care sunt mai tensionați. Pentru a facilita tranziția la situații naturale, participanții nu vor avea poziția culcat pe parcursul exercițiilor, ci vor fi așezați într-un scaun confortabil. Tensiunea din mușchi este menținută aproximativ cinci secunde, iar relaxarea consecutivă a grupei musculare respective este de aproximativ 10-15 secunde. Normal, fiecare grupa musculară este încordată și relaxată doar o dată. Se realizează treptat relaxarea progresivă musculară a întregului corp pornind de la relaxarea mâinilor, a brațelor, a feței, a gâtului și a umerilor urmând pieptul, abdomenul și picioarele. Tehnicile de relaxare bazate pe imagerie vizuală au ca obiectiv central provocarea unui proces de absorbție a participantului prin concentrarea acestuia asupra unui anumit scenariu. Pentru a facilitatea absorbția acestei realități psihologice și trăirea intensă a acesteia, se oferă participantului descrieri detaliate care fac apel la cât mai multe canale senzoriale: vizual, auditiv, kinestezic. De asemenea, cuvintele utilizate activează de cele mai multe ori experiențe personale care se vor întrepătrunde liber, urmând o „logică” a transei ce conduce participantul la o stare de echilibru, relaxare și împăcare cu sine.

Capitolul 3. REZULTATELE CERCETĂRII

PREZENTAREA ȘI ANALIZA DATELOR

INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A REZULTATELOR

Capitolul 4. CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

BIBLIOGRAFIE