Tulburările de Atașament la Adulții Care Au Părăsit Sistemul de Asistență Socială

Tulburările de atașament la adulții care au părăsit sistemul de asistență socială

Cuprins

I. Argument

II. Introducere

II.1. Definiții

II.2. Etapele de dezvoltare ale lui Erikson

III. Tulburarea de atașament

III.1. Ce este atașamentul?

III.2. Teoria atașamentului

III.3. Forme ale tulburării de atașament

III.4. Apariția tulburărilor de atașament

III.4.1. Cauze

III.4.2. Simptome

III.5. Portretul detaliat al adultului cu tulburare de atașament

IV. Partea practică

IV.1. Diagnoza unei victime

IV.2. Etapele de cercetare

IV.3. Colectarea datelor

IV.4. Analiza datelor

IV.5. Rezultatul cercetării

V. Concluzii

V.1. Validarea/invalidarea ipotezei

V.2. Valoarea teoretică și aplicativă a principalelor date

V.3. Premise ale cercetărilor viitoare

VI. Anexe

VII. Bibliografie

I. Argument

Lucrarea de față își propune să prezinte sinteza unor investigații prezentate in literatura de specialitate, pe problematica tulburărilor de atașament, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea caracteristicilor emoționale și cognitiveale personalității adulților cu diverse forme ale tulburării de atașament.

Așa cum au arătat numeroși autori, tulburările de atașement se asociază cu o serie de comportamente și emoții contradictorii. Efectele sentimentului de lipsă de securitate se resimte la toate nivelele personalității și în toate domeniile funcționării omului care suferă de tulburare de atașament. Astfel, îi sunt afectate dezvoltarea cognitivă, maturizarea afectiv-emoțională, sistemul de interese și valori, natura imaginii și a respectului de sine, comportamentele manifeste și formarea conștiinței de sine.

Teoria și studiile despre atașament stau la baza unor noi metode interesante de a înțelege dezvoltarea umană, mai ales în privința experiențelor relaționale timpurii care influențează dezvoltarea personalității și întrerup dezvoltarea psihică sănătoasă. La început, interesul asistenților sociali față de teoria atașamentului se concentra pe înțelegerea influenței pe care relația dintre mamă și copil o are asupra întregii dezvoltări psihice și emoționale a copilului, asistenții sociali raportând teoria mai ales la cazul centrelor de plasament, traumelor cauzate de separarea de părinți și neglijării si abuzului copiilor.

În anii 1970, teoreticienii atașamentului au început să integreze o abordare clinică, iar în același timp au început să apară în literatura de specialitate a asistenței sociale articole legate de atașament. La scurt timp după aceea, studenții de la asistență socială au început să creeze, să implementeze și să publice cercetări bazate pe atașament, inclusiv cercetări legate de atașamentul adulților. O mare parte din cercetările asistenților sociali pe baza atașamentului are ca scop creșterea nivelului de înțelegere, pentru avansarea aplicațiilor teoretice în tratamentele practice. Aceste cercetări au permis practicienilor să introducă noile descoperiri în practică. Interesul crescând al asistenței sociale pentru teoria atașamentului a dus la folosirea intervențiilor bazate pe atașament în domeniul asistenței sociale clinice (Bennet, Nelson, 2010, p. 217).

Lucrarea de față este organizată în șapte capitole, dintre care primele trei abordează o serie de probleme teoretice, legate de perspectivele prezente în asistența socială despre dezvoltarea umană, despre tulburarea de atașament și majoritatea implicațiilor acesteia în viața persoanei adulte și despre cele mai importante teorii cu privire la tulburarea de atașament.

Cea de-a doua parte a lucrării prezintă etapele de cercetare, metodologia utilizată, rezultatele unei cercetări personale, precum și valoarea teoretică și aplicativă a principalelor date colectate prin evaluarea unui lot de XX adulți care au fost instituționalizați.

Ipoteza de la care pornește lucrarea de față este ideea că, dacă un adult provenit dintr-un centru de plasament își schimbă mediul și stilul de viață pe care le-a avut în instituția respectivă, acesta poate ameliora sau chiar vindeca tulburarea de atașament de care suferă.

II. Introducere

Un atașament, în sensul său propriu-zis, este definit ca o legătură strânsă sau chiar ca o fixație. Atașamentul, mai ales cel stabilit între ființele umane, este deseori înțeles în mod pozitiv, ca și afecțiune, devotare sau chiar dragoste, deși există în mod clar și atașamente nocive, stabilite de exemplu față de o substanță sau o persoană dăunătoare (Glaser, Prior, 2006, p. 15).

Societatea nu a reușit până în prezent sa găsească mijloacele de prevenire a tulburărilor de atașament sau să dezvolte metode eficiente de tratament pentru fiecare copil. Dacă primele lui relații au eșuat, este dificil ca acestea să se poată remedia mai târziu și pot constitui o problemă și după atingerea vârstei adulte.

John Bowlby este considerat părintele teoriei atașamentului, deși Mary Ainsworth a fost cea care, bazându-se pe contribuțiile timpurii ale acestuia, a testat și elaborat conceptele-cheie în ceea ce privește tulburările de atașament.

Conform lui Bowlby, întreaga noastră viață se învârte în jurul atașamentelor intime. Atitudinea noastră față de aceste atașamente este conturată în cea mai mare parte de primele noastre relații, dar suntem totuși maleabili. Dacă relaționările noastre timpurii au fost problematice, atunci relațiile următoare ne pot oferi altă șansă, poate furnizându-ne potențialul de a iubi, de a simți și de a reflecta, având libertatea care rezultă dintr-un atașament securizant.

Natura primară a atașamentului ca sistem motivațional are rădăcini în nevoia absolută a copilului de a menține o proximitate fizică față de persoana care îl îngrijește, nu doar de a promova siguranța emoțională, ci și de a asigura supraviețuirea concretă a copilului. Sistemul de atașament este considerat, deci, ca o componentă a programării genetice umane, la fel ca hrănirea și reproducerea, fapt care îi conferă o importață majoră în dezvoltarea umană normală.

Atașamentul definește legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv, cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se atașează, sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.

Comportamentul de atașare cuprinde diverse moduri de comportament social, cum ar fi: zâmbet, țipăt, ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință și altele. Aceste manifestări compun un sistem complex de comportamente, care este programat genetic și care se întâlnește la toți puii de mamifere, în special la om.

“Atașamentele intime față de alte ființe umane sunt pivotul în jurul căruia se învârte viața unei persoane, nu numai atunci când este sugar sau copil mic, ci și de-a lungul adolescenței și apoi în anii de maturitate, până la bătrânețe” (Wallin, 2010, p. 30).

II.1. Definiții

Termenul de abandon este de origine franceză și înseamnă a fi la discreția cuiva, la bunul plac al unei persoane. Treptat, sensul acestei noțiuni a fost asimilat cu acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de cineva, de a oferi ceva sau pe cineva altuia. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, a abandona presupune a renunța la un bun sau la un drept și mai are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor.

Abuzul este un comportament necorespunzător, agresiv asupra copilului aflat într-o situație de inferioritate și fără apărare în fața celui care îl abuzează.

Atașamentul reprezintă o afecțiune puternică și durabilă pentru ceva sau cineva; prietenie, simpatie, dragoste.

Neglijarea copilului este o formă non-fizică a violenței și reprezintă incapacitatea sau refuzul de a asigura dezvoltarea copilului sub toate aspectele.

Plasamentul familial este o modalitate de a asigura viața de familie copiilor care nu pot fi cu proprii părinți pentru o anumită perioadă și presupune încredințarea temporară a unui copil unei familii sau persoane, altele decât părinții lui biologici.

Tulburarea se referă la orice dereglare a uneia sau mai multor funcții a unui organ anatomic sau orice dereglare a unei facultăți fizice sau psihice.

II.2. Etapele de dezvoltare ale lui Erikson

Erik Erikson a fost un psiholog și un psihanalist danez-german-american și unul dintre cei mai importanți continuatori ai teoriei lui Sigmund Freud, privind psihologia dezvoltării umane. Primele trei stadii psihosociale ale lui Erikson sunt asemănătoare stadiilor sexuale ale lui Freud: oral, anal și falic și sunt influențate semnificativ de atenția și îngrijirea adecvată a părinților.

Erikson considera că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente și conflicte, sarcini specifice de rezolvat, pe care copilul și mai târziu adolescentul și adultul trebuie să le parcurgă și să le soluționeze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă specifică. Personalitatea individului este un produs al modului în care au fost soluționate aceste crize sau conflicte. De aceea, aceste stadii de dezvoltare au mai fost numite și crize de dezvoltare (ieșirea din criză se poate face în mod pozitiv sau negativ). Individul care va fi incapabil să facă față crizei într-un mod acceptabil, va avea probleme în parcurgerea următoarelor stadii și dezvoltarea ulterioară va avea de suferit. Cu toate acestea, Erikson era de părere că experiențele nesoluționate corespunzător dintr-un anumit stadiu pot fi compensate ulterior, dar la fel și rezolvarea satisfăcătoare a unei crize poate avea ca rezultat diminuarea efectului în cazul unor deficiențe ulterioare, care pot interveni în următoarele stadii de dezvoltare.

În total, Erikson a descris 8 etape de dezvoltare epigenetică, dintre care ultimele 3 țin de vârsta adultă. Fiecare fază poate fi considerată atât ca o criză pe verticală, culminând cu o soluție psihosocială individuală, cât și ca o criză pe orizontală, care impune o soluție satisfăcătoare pe plan personal și social, pentru problema forțelor motivaționale. Cele opt stadii ale vieții după Erikson se identifică cu o criză majoră, ce trebuie rezolvată pentru a întruni condițiile unei personalități sănătoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea, pentru că, spre deosebire de alți teoreticieni, Erikson nu considera că dezvoltarea se încheie cu adolescența, ci individul trebuie să parcurgă și ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs și prin obținerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune a competenței sale.

Primul stadiu de dezvoltare, conform lui Erikson, este stadiul incipient (de la naștere la 18 luni). În această perioadă se formează sentimentul de încredere și de neîncredere în ceilalți, în funcție de îngrijirea și dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aibă încredere absolută în cei care îl îngrijesc. Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebelușilor va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare față de mediu și a speranței în viitor. Sentimentului de încredere îi urmează sentimentul de confort și securitate. Neîncrederea în ceilalți are ca sursă un comportament prin care copilul este lăsat deseori să aștepte foarte mult pentru a i se asigura confortul și este mânuit cu insensibilitate și gesturi aspre. Astfel, experiențele fizice asigură baza pentru statutul psihologic al încrederii. Senzațiile fizice devin primele experiențe sociale și sunt generalizate în mintea individului ca repere viitoare de referință. Dacă copilul va deveni un individ al societății încrezător și ușor de satisfăcut de societate sau care manifestă lipsă de încredere sau este foarte pretențios, preocupat numai de nevoi fizice, depinde în mare măsură de forma în care manevrează ceea ce primește în timpudini încrezătoare față de mediu și a speranței în viitor. Sentimentului de încredere îi urmează sentimentul de confort și securitate. Neîncrederea în ceilalți are ca sursă un comportament prin care copilul este lăsat deseori să aștepte foarte mult pentru a i se asigura confortul și este mânuit cu insensibilitate și gesturi aspre. Astfel, experiențele fizice asigură baza pentru statutul psihologic al încrederii. Senzațiile fizice devin primele experiențe sociale și sunt generalizate în mintea individului ca repere viitoare de referință. Dacă copilul va deveni un individ al societății încrezător și ușor de satisfăcut de societate sau care manifestă lipsă de încredere sau este foarte pretențios, preocupat numai de nevoi fizice, depinde în mare măsură de forma în care manevrează ceea ce primește în timpul acestei prime etape. Nesatisfacerea acestor nevoi existențiale într-un mod favorabil, va conduce în viitor la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritate, suspiciune și teamă de viitor, în general.

Copilăria mică (de la 18 luni la 3 ani) este următorul stadiu de dezvoltare propus de Erikson. În acest stadiu se dezvoltă sentimentul de autonomie, de încredere în sine. Independența câștigată de copil prin dezvoltarea motorie și verbală limitează dependența sa de ceilalți și construiește nevoia de independență și autonomie. Este perioada în care copilul vrea să se apuce să facă anumite lucruri, cu riscul de a greși. Încurajarea din partea părinților în această etapă îi va dezvolta copilului sentimentele de siguranță și încredere în sine, absolut necesare în viitoarele situații-problemă pe care le pot întâmpina în viitor, în stadiile următoare. Dimpotrivă, părinții foarte restrictivi și foarte directivi, construiesc la copiii lor un sentiment de slăbiciune și lipsă de capacitate, o credință de incompetență și neputință.

A treia etapă este stadiul preoperațional sau copilăria mijlocie (de la 3 la 6 ani). În această perioadă a vieții, copilul începe să exploreze lucruri noi, să-și descopere abilități motorii, să interacționeze mai mult cu cei din jur. În această perioadă a vieții, copilul începe să exploreze lucruri noi, să-și descopere abilități motorii, să interacționeze mai mult cu cei din jur. Va începe să aibă inițiativa multor activități, imitând de obicei adulții. Frecvent, copilul va încălca interdicțiile impuse de părinți, fapt penalizat verbal sau chiar și fizic. În aceste situații, rolul părinților este foarte important și dacă aceștia vor fi suportivi, dar si consecvenți disciplinar în același timp, copiii vor învăța cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simți vinovați și, în același timp, vor continua să exploreze fără a se rușina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilități va conduce la dezvoltarea simțului de inițiativă. De asemenea, părinții trebuie să manifeste înțelegere față de curiozitatea sexuală specifică la această vârstă. Intervenția educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă exagerată de pedeapsă. Acesta va considera pe viitor că orice inițiativă personală este greșită, iar dacă anumite acțiuni nu au fost finalizate corespunzător, se va dezvolta sentimentul de vinovăție.

Următoarea etapă, stadiul operațional sau copilăria mare (de la 6 la 12 ani) este caracterizată prin competență versus inferioritate. Intrarea în școlaritate este un pas enorm pentru cei mai mulți copii. Crește influența profesorilor și colegilor și descrește influența părinților. Copiii doresc acum să construiască lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forțele proprii, iar eșecul construiește o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare și de incapacitate, care determină comportementul ulterior de învățare. Eșecul poate fi doar imaginar, relativ la așteptările celor din jur sau la raportarea la anumite standarde. Cea mai frecventa greșeală a părinților este aceea de a-și compara permanent copilul cu prietenii și/sau colegii acestuia (de exemplu, “Vezi, Georgel a luat mai mult la lucrare decât tine, tu nu scrii la fel de frumos ca Ionel!”). Aceste comparații și reacții nefavorabile nu fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate și inadecvare, deci o nerezolvare corespunzătoare a acestui stadiu va cântări decisiv în rezolvarea satisfăcătoare a următoarei perioade de criză, deosebit de importantă in viziunea lui Erikson și anume, criza adolescenței.

Adolescența (de la 12 la 18 de ani) este a cincea etapă a dezvoltării umane, conform lui Erikson. În această perioadă, adolescentul caută să-și formeze și să-și dezvolte o identitate personală și vocațională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În același timp, se formează comportamente specifice rolului sexual și anume crizele prin care trece adolescentul. Aceasta este o perioadă de tatonare a comportamentului sexual, în care băieții, de exemplu, își dau părul cu gel, își fac țepi, iar fetele se machiază și încearcă să se pună în evidență printr-o vestimentație cât mai sumară. Pentru a ajunge la un simț clar și coerent al identității, adolescenții se implică în diverse roluri, fără a se angrena concret în vreounul.

În acest stadiu, apare confuzia de roluri și întrebarea frecventă a adolescentului: “Cine sunt eu?”. Adolescentul manifestă totodată și un comportament indezirabil, prin însuși conflictul interior prin care trece: “Să am inițiativa să fac cutare lucru?”. Pe de o parte, își dorește să aibă inițiativă într-o acțiune, dar pe de altă parte este inhibat de părinții care-i dirijează și limitează fiecare acțiune. Eșecul în dobândirea unei identități clare, durabile, are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este și ceea ce dorește să fie. Scopul educațional în aceasta etapă este de formare a copilului autonom, prin acordarea unei anumite independențe, discret controlată de părinți.

Părintele care și la aceasta vârstă își însoțește copilul la examen și îl așteaptă în curtea liceului sau a facultății, creează și întreține dependența acestuia. Alfred Adler, cel care a pus bazele școlii de psihologie indivuduală, spunea că “orice copil problemă este un părinte problemă”. Erikson, ca de altfel și majoritatea psihologilor, considera că adolescența reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viață, iar depășirea acesteia într-un mod satisfăcător se poate realiza in condițiile în care și celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.

Adolescența se poate încheia fie prin dobândirea capacității de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o identitate personală puternică, fie prin acumularea de confuzii în legătură cu cine este și ce reprezintă și prin dobândirea unei incapacități de a lua decizii și a alege în mod special în privința vocației, a orientării sexuale etc. Presiunile puternice din partea părinților sau a societății pot determina dezorientarea și disperarea adolescentului. Acestea au ca rezultat înstrăinarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă. Spre deosebire de băieți, fetele se dezvoltă diferit privind dezvoltarea identității, acestea manifestând tendința de amânare a dezvoltării identității până la găsirea partenerului de viață, care are un rol important în determinarea statutului lor. Stabilirea identității în adolescență este cheia realizării ulterioare a unor relații intime adecvate.

Următorul stadiu de dezvoltare este prima tinerețe sau tânărul adult (de la 18 la 30-35 de ani). Caracteristicile principale ale acestui stadiu sunt dragostea și relațiile interumane, în care tânărul adult caută relații profunde și de durată. Încă de la vârsta de 20 ani, fiecare om își caută un partener. Fiecare om are o trebuință afectivă și sexuală, iar după cum spunea și Erikson, nu are importanță cât de mult succes are în activitatea profesională. Omul nu se simte dezvoltat complet, până când nu cunoaște și încearcă sentimentul intimității, iar realizarea acestui lucru are ca efect pozitiv capacitatea adulților de a dezvolta relații apropiate și profunde cu alții, capacitatea de a iubi și de a răspunde angajamentelor față de ceilalți. În cazul în care individul nu și-a găsit partenerul sau este părăsit, după cum spunea Erikson, se ajunge la o izolare socială, la o relaționare superficială.

Majoritatea persoanelor care solicită o consiliere psihologică în această perioadă, au ca problemă singurătatea. Efectele care decurg de aici includ depresii, tulburări psihosomatice, psihologice, chiar tentative de suicid etc. Trebuie menționat faptul că celibatul nu atrage o tulburare de comportament, ci este o alegere voită, care nu afectează viața sentimentală a persoanei.

A doua tinerețe (de la 35 la 65 de ani) este reprezentată de productivitate versus stagnare. Această perioadă se caracterizează prin nevoia adultului de a fi productiv, de a fi capabil să se orienteze către exteriorul său și de a-și exersa rolul profesional și/sau parental. A doua tinerețe este stadiul în care acest rol este accentuat și se simte nevoia de a avea un moștenitor cu orice preț, dacă nu s-a putut realiza până în acest stadiu. De asemenea, individul simte nevoia de a împărtăși și altora din experiența acumulată. Din acest motiv, se mai numește și „perioada meșterului”. Erikson afirma că adulții au nevoie de copii, așa cum aceștia au nevoie de adulți.

Criza se poate rezolva având copii sau prin împărtășirea cunoștințelor în diverse moduri, prin activități desfășurate ca profesor, psiholog, prin îngrijirea unui copil etc. În acest stadiu, problemele apar în cazul în care, din diverse motive, nu a avut loc acumularea de cunoștințe sau de experiență sau adultul nu are cui să împărtîșească din experiențele sale. Omul trece prin așa-zisa criză a stagnării. Dacă individul este singur în acest stadiu, stagnarea se referă la relațiile sociale și are loc oprirea evoluției, limitarea și exagerarea preocupărilor față de sine.

În ultima etapă a dezvoltării umane, conform lui Erikson, bătrânețea (de la 65 de ani până la moarte), omul își evaluează realizările din timpul vieții. În cazurile în care răspunsurile sunt acceptabile, există satisfacție pentru propria viață și acceptarea morții și se atinge astfel un echilibru de integritate psihică.

După 65 ani, odată cu pensionarea, dispare atât rolul profesional, cât si rolul parental atunci când copiii pleacă din casa părinților (asta în cazul în care acest rol a fost îndeplinit) sau a intervenit decesul partenerului de viață. Încep să apară mai frecvent întrebări despre rolul propriei existențe, teama de moarte, iar atunci când aceste probleme nu au fost rezolvate favorabil, se ajunge la o fază de disperare, numită și “depresia bătrâneții”.

III. Tulburarea de atașament

Studiul științific al tulburării de atașament a început de curând, excepție făcând lucrările importante ale autorilor Tizard, Hodges și ale colegilor lor în anii 1970 și 1980. Deocamdată, au fost studiate doar câteva exemple de vieți ale unor copii care au început potrivnic, mai ales cu scopul de a înlesni înțelegerea asupra acestui fenomen (Glaser, Prior, 2006. p. 188). Există în continuare o lipsă de claritate în legătură cu natura tulburărilor de atașament. Totuși, este cert că, indiferent de forma tulburării de atașament, aceste dificultăți iau naștere foarte devreme în viața copilului, din cauza experiențelor pe care le-a avut cu privire la îngrijirea primită în primii ani. Astfel, unii ar putea cataloga această tulburare ca fiind o severă adversitate post-îngrijire, însa o tulburare nu poate fi catalogată numai pe baza antecedentelor (Glaser, Prior, 2006, p. 218).

În literatura de specialitate, există două abordări legate de tulburarea de atașament. Una dintre abordări este bazată pe investigarea științifică disciplinată, care caută să înțeleagă dereglările de atașament în strânsă corelație cu teoriile existente, cu clasificările internaționale și cu dovezile strânse până în prezent. Această abordare se găsește în jurnale academice și diverse cărți, iar motivul care o susține este respectarea teoreticienilor atașamentului și a cercetătorilor în domeniu, aici fiind incluse nume precum Bowlby, Ainsworth, Tizard, Hodges, Chisholm, O'Connor, Zeanah și alți colegi de breaslă. O abordare alternativă a fost descoperită în practica clinică, în literatura neacademică și pe internet. Această abordare face referire deseori la Bowlby și la literatura academică, apoi face diverse formulări care nu au nicio bază în teoria atașamentului și pentru care nu există nicio dovadă empirica. Ceea ce este și mai îngrijorător, destule formulări nefondate sunt făcute în vederea creșterii eficacității unor terapii alternative pentru ameliorarea sau vindecarea tulburărilor de atașament (Glaser, Prior, 2006, p. 183).

Atașamentul și relațiile de îngrijire sunt o legătură socială și afectivă. Alte legături afective includ legături de rudenie, legături sexuale și/sau de lungă prietenie. Faptul că un copil manifestă comportamente de atașare față de o persoană, nu înseamnă neapărat că acea persoană este o figură de atașament. O figură de atașament va fi petrecut o perioadă semnificativă de timp cu copilul, timp în care l-a și îngrijit. Este foarte probabil ca pentru copil să existe o ierarhie a legăturilor de atașament, cea cu mama fiind de cele mai multe ori primară. Studiile au arătat faptul că siguranța sau nesiguranța atașamentului unui copil față de mamă se va reflecta mai târziu, în starea sufletească a tânărului adult, în legătură cu atașamentul (Glaser, Prior, 2006, p. 69-70).

Comportamentul de atașare a fost definit de John Bowlby ca fiind un instinct biologic, în care apropierea față de o figură de atașament este căutată atunci când copilul simte sau percepe o amenințare sau un disconfort. Comportamentul de atașare anticipează un răspuns al figurii de atașament, răspuns prin care amenințarea sau disconfortul va fi eliminat. Atașamentele selective se dezvoltă în primul an de viață, acționand în mai multe etape.

Reprezentările mintale ale bebelușului cu privire la mediul uman care îl înconjoară se formează pe baza experiențelor timpurii legate de atașare. Rolul figurii de atașament este acela de a furniza o bază sigură, de la care copilul poate începe să exploreze mediul înconjurător, dar și un adăpost în care acesta se poate retrage atunci când se simte amenințat (Glaser, Prior, 2006, p. 23).

Bowlby se referă la răspunul pe care figura de atașament îl oferă la comportamentul de căutare a apropierii de către copil ca fiind îngrijire. Organizarea atașamentului este determinată de natura îngrijirii pe care copilul o primește. Studiile au arătat că, în timp ce mamele copiilor cu atașament sigur sunt sensibile la nevoile acestora și afectuoase și entuziaste în satisfacerea lor, mamele copiilor cu atașament nesigur-evitant se dovedesc a avea comportamente de respingere și a fi intruzive, iar mamele copiilor cu atașament nesigur-resistent sunt neimplicate și imprevizibile în răspunsul lor la nevoile acestora. Atașamentul dezorganizat s-a dovedit a fi asociat cu un îngrijitor înspăimântător sau înspăimântat.

Majoritatea părinților sunt sensibili la diferitele temperamente ale copiilor. Părinții care se luptă cu această sensibilitate au mai multe șanse de a considera o provocare copiii cu un temperament dificil, ceea ce conduce la atașamente nesigure. Există corelații clare între felul în care părintele se raportează la (propriul) atașament, capacitatea părintelui de a funcționa meditativ și siguranța atașamentului copilului său. Este foarte probabil ca starea sufletească a părintelui să îi fie transmisă copilului, prin comportamentul pe care părintele îl are față de el. Formarea unui atașament de tip sigur necesită ca micuțul să știe că figura de atașament va răspunde, în cele din urmă, nevoilor lui și că va face acest lucru fără a speria copilul, fără a-i arăta ostilitate, fără a-i deranja liniștea și fără a interfera excesiv cu perioadele de explorare ale copilului (Glaser, Prior, 2006, p.55).

Siguranța sau nesiguranța unui atașament este acceptată de cei mai mulți autori ca fiind un indicator al funcționării copilului într-o varietate de domenii. În această privință, pot opera atât influențele directe, cât și cele indirecte asupra copilului și, într-adevar, sensibilitatea îngrijitorului, precum și alte aspecte ale comportamentului părinților pot influența funcționarea ulterioară a copilului. (Glaser, Prior, 2006, p. 165).

Descoperiri clare ale unor studii arată o asociere între atașamentul sigur și o bună funcționare în mai multe domenii. Siguranța în atașament pare a fi, de asemenea, ca un amortizor în situațiile psihologice de stres. Există puternice asocieri între atașamentul timpuriu de tip nesigur-evitant și comportamente agresive și antisociale ulterioare, precum și între atașamente timpurii de tip nesigur-rezistent și comportamente ulterioare pasive și anxioase, iar atașamentele de tip nesigur-dezorganizat sunt asociate cu comportamente ulterioare ostile și agresive (Glaser, Prior, 2006, p. 179).

III.1. Ce este atașamentul?

Atașamentul, într-o formă sau alta, este prezent în viața fiecărei ființe umane. Oricărei ființe umane normale cu vârsta de peste un an îi plac unii oameni mai mult decât alții și alege să petreacă mai mult timp cu oamenii pe care îi preferă, căutându-i atunci când se află în dificultate. Copiii se simt în siguranță cu persoanele pe care le plac, iar adulții încearcă să își protejeze oamenii preferați, dacă aceștia sunt mai tineri sau mai vulnerabili. În general, oamenii preferă persoanele care li se par familiare și dacă sunt separați de acestea pentru o perioadă mai mare de timp, se simt abătuți, iar dacă ele mor sau îi părăsesc, oamenii jelesc dispariția acestor persoane din viața lor. Totuși, oamenii nu reacționează în același mod față de persoanele necunoscute. Acest tipar al relațiilor emoționale este prezent în toate culturile lumii și este valabil pentru toate ființele umane.

Atașamentul are o multitudine de semnificații și implicații, dar cel mai important aspect al său implică emoțiile. Sentimentele umane cu privire la atașament sunt printre cele mai pătrunzătoare, puternice, perturbatoare, dar și încântătoare experiențe emoționale din viața oamenilor. Dragostea, devotamentul, mâhnirea, tristețea, gelozia și neliniștea sunt toate legate de atașament. Totusi, atașamentul nu ține doar de experiențele emoționale personale. Pe lângă emoțiile legate de atașament, oamenii au și gânduri despre acesta, cum ar fi percepția fiecăruia despre cum ar trebui să decurgă relațiile cu celelalte persoane. Emoțiile și gândurile despre atașament se combină și formează un model intern al relațiilor emoționale și sociale, un "pachet" de sentimente, amintiri, idei și așteptări legate de atitudinile și acțiunile interpersonale.

Adulții ar putea refuza să vorbească despre emoțiile și gândurile lor privind atașamentul, iar copiii ar putea să nu fie capabili de a face asta, motiv pentru care cele mai multe informații existente până în prezent în literatura de specialitate despre atașament se bazează pe studii efectuate asupra comportamentului de atașare. În funcție de etapa de viață în care se află individul, caracteristicile comportamentului de atașare al acestuia diferă. Atașamentul este cel mai ușor de observat la copiii cu vârsta de până la 2 ani. Atașamentul copiilor mici include sentimente puternice, dorința de a fi aproape de figura de atașament, precum și teama de a fi îndepărtați de persoana preferată sau cea de a fi în apropierea persoanelor necunoscute, mai ales a adulților. Majoritatea comportamentelor de atașare de bază se formează deja până la sfârșitul copilăriei mici. În acest timp, oamenii învață să stea aproape de cei pe care îi iubesc, să discute cu ei atunci când sunt abătuți și să plângă atunci când sunt separați pentru o perioadă mai lungă de timp. Pe măsură ce înaintează în vârstă și devin mai capabili de a-și controla emoțiile, oamenii învață să inhibe unele impulsuri legate de atașament (de exemplu, copilul cu părinți divorțați va învăța să nu își arate tristețea atunci când una dintre vizitele parentale este anulată; văduva sau văduvul va încerca să nu plângă la înmormântare, ci va aștepta să ajungă într-un loc mai retras înainte de a da frâu liber emoțiilor și sentimentelor provenite din atașament etc.) (Mercer, 2006, p. 2-5).

III.2. Teoria atașamentului

Deși John Bowlby este considerat de obicei părintele teoriei atașamentului, unii cercetatori susțin că Bowlby este doar tatăl acestei teorii, mama fiind Mary Ainsworth. Fiul lui Bowlby, Sir Richard Bowlby, afirma că “erau un duo dinamic. Nu mai poți spune cine a făcut teoria, la fel cum nu poți spune despre un grup de trepte că una aparține scării, iar următoarea, nu. Relația lor a fost o foarte lungă conversație. Fără Ainsworth, tatăl meu ar fi fost o umbră… (deși) fără tatăl meu, Ainsworth ar fi fost nimeni” (Wallin, 2010, p. 27). Într-adevăr, teoria atașamentului cum o știm astăzi, nu ar fi existat fără colaborarea dintre cei doi cercetători. În timp ce Bowlby a creat partea teoretică, Ainsworth a verificat și i-a demonstrat ideile, presupunerile clinicianului britanic devenind, astfel, o teorie perfect valabilă.

Edward John Mostyn Bowlby (1907-1990), considerat părintele teoriei atașamentului, a fost fiul unui renumit chirurg al regelui Angliei. Al patrulea copil din trei fete și trei băieți, el a fost trimis la o școală cu internat la vârsta de opt ani, un lucru comun printre familiile nobile engleze. Se zvonește că John nu a fost fericit acolo; acesta i-a spus o dată soției sale că nu ar trimite nici măcar un câine la școală la o vârsta atât de mică. Potrivit fiului său, bărbatul a trecut încă și mai devreme printr-o separare, din cauza pierderii neașteptate a bonei lui, pe când el avea doar patru ani. Influența educației primite și cultura de care aceasta a fost dezvoltată se regăsesc în mare parte din teoria pe care Bowlby a creat-o cu privire la nevoile afective ale copiilor. Premisa lui de bază a fost, în special, faptul că orice copil ar trebui să beneficieze de îngrijire stabilă și continuă și că ar putea fi rănit din punct de vedere emoțional dacă legătura dintre îngrijitor și copil este întreruptă, abuzivă sau inadecvată. Povestea atașamentului se învârte în jurul acestei convingeri și a numeroaselor implicații care au derivat din aceasta pentru teoretizare, cercetare și psihoterapie. (Bennet, Nelson, 2010, p. 18).

Bowlby a combinat o abordare obiectivă cu implicarea permanentă în problemele lumii reale. Interesul său pentru dezvoltarea copiilor a început cu niște muncă de voluntariat la o școală pentru copiii cu probleme de adaptare. A devenit apropiat față de un băiat distant și rezervat și față de un altul, care era anxios, neliniștit și căuta mereu să fie aproape de Bowlby. Acești doi "prieteni" ai lui Bowlby au reprezentat pentru el primele exemple a celor două fețe ale problemelor de atașament.

Studiind ca să devină psihiatru pentru copii, Bowlby s-a implicat și în Institutul Britanic Psihanalitic, chiar în perioada în care au prins contur cercetările privind dezvoltarea umană timpurie. În ciuda interesului relativ mic al lui Sigmund Freud pentru experiențele emoționale ale copiilor în primele luni de viață, teoria sa legată de psihanaliză a rămas singura care s-a concentrat câtuși de puțin pe dezvoltarea umană timpurie, Institutul Britanic Psihanalitic încercând să formuleze o altă teorie, pe baza ei, care să includă și câteva idei despre efectele negative ale separării și pierderii celor dragi.

Apoi, un lider al grupului britanic psihanalitic, Melanie Klein, a evidențiat posibilitatea tratamentului psihanalitic aplicat direct copiilor, deși Freud încercase aceasta doar prin intermediul părinților. În cele din urmă, Melanie Klein a supravegheat primele lucrări în domeniu ale lui Bowlby, dar cei doi s-au contrazis puternic în anumite aspecte. Klein considera că sursa problemelor emoționale ale copiilor erau conflictele intrapersonale dintre iubire și ură și că viața imaginară a bebelușilor era mai importantă pentru determinarea sănătății mintale a acestora decât realitatea evenimentelor care se petreceau în familie. Bowlby nu a fost de acord, argumentându-și opinia pe baza experiențelor din lumea reală, cum ar fi antrenamentul pe care copiii îl făceau împreuna cu asistenții sociali la Clinica pentru Îndrumarea Copiilor, Londra și, în puținul timp pe care îl avea în anii de război, clinicianul a început să cerceteze impactul experiențelor reale ale copiilor asupra dezvoltării lor emoționale. El a studiat cazurile a 44 de băieți delincvenți de la Clinica pentru Îndrumarea Copiilor, Londra, cercetare pe care colegii săi au poreclit-o "Ali Bowlby și cei 40 de hoți". Bărbatul a arătat că toți acei băieți au fost separați de mamele lor și privați de grija maternă.

Legând cercetările lui cu practica clinică, Bowlby a început să conducă, după război, departamentul pentru copii al Clinicii Tavistock a Londrei, schimbând numele acestuia în Departamentul pentru Copii și Părinți și folosind experiențele din copilărie ale părinților drept material pentru munca sa cu copiii acestora. Pe măsură ce Bowlby își continua munca și cercetările, cu precădere asupra relațiilor de familie, în mintea sa au încolțit o serie de idei despre dezvoltarea emoțională.

Astfel, ceea ce a început ca un simplu punct de vedere, a devenit în scurt timp o teorie a atașamentului. James Robertson i-a oferit diverse filmări care înfățișau suferința copiilor după separarea de mamă, surprinzând confuzia și tristețea copiilor, precum și incapacitatea acestora de a răspunde pozitiv la o reuniune cu mama.

De asemenea, experimentele efectuate pe animale au fost alte dovezi care au influențat abordarea teoretică a lui Bowlby. Harry Harlow, de la Universitatea din Wisconsin, studia maimuțele rhesus, în încercarea de a afla cum au devenit maimuțele mame capabile de a avea grijă de puii lor și de ce, ca și oamenii, uneori acestea își neglijează puii și/sau devin abuzive față de ei. Cercetările lui Harlow se bazau pe experiențele timpurii ale animalelor, iar munca acestuia a întărit convingerea lui Bowlby asupra faptului că primele experiențe cu ingrijitorii pot schimba direcția dezvoltării emoționale și sociale a individului.

Cele mai multe teorii se dezvoltă treptat, dar la un moment dat sunt prezentate lumii întregi într-o formă aproape completă. Teoria atașamentului, cea a lui Bowlby, a atins acest prag la sfârșitul anilor 1950, fiind publicată în mai multe documente importante, care au însumat toate ideile clinicianului despre motivul pentru care copiii se atașează de mamele și/sau de îngrijitorii lor, despre comportamentele de atașare observabile și despre consecințele separării copiilor de figurile de atașament. Deși Bowlby a continuat să își extindă ideile de-a lungul anilor următori, acele documente rămân adevărata fundație a teoriei moderne a atașamentului.

Teoria lui Bowlby ar putea fi mai ușor de înțeles luând în calcul câteva presupuneri în legătură cu natura ființelor umane. Prima presupunere este că oamenii nu împart comportamente și motivații numai între ei, ci și cu necuvântătoarele, deci informații despre viața respectivelor animale pot spune multe despre ființele umane.

A doua presupunere este că motivațiile și comportamentele umane pot fi controlate genetic, precum și învățate, caz în care prezența lor a fost influențată de factori ereditari și/sau evolutivi, care au contribuit la supraviețuirea speciei prin adaptare, cu mult timp în urmă. Acești factori sunt, totuși, prezenți și în lumea modernă, deși organizarea socială și dezvoltarea tehnologică i-a facut irelevanți pentru supraviețuire (de exemplu, copiii din preistorie aveau șanse mai mari de supraviețuire dacă stăteau aproape de adulți; copiii moderni încă prezintă această tendință, deși locuitul în case și alte asemenea schimbări au înlăturat mare parte din valoarea acestui comportament).

Teoria lui Bowlby cu privire la atașament include câteva afirmații clare despre legăturile emoționale ale copiilor cu figurile de atașament care îi ingrijesc. În primul rând, atașamentul copilului față de mamă sau față de alți îngrijitori cunoscuți rezultă dintr-o motivație umană de bază. Nu se bazează pe satisfacerea nevoilor fiziologice, cum ar fi foamea. Dorința de a fi în apropierea persoanelor cunoscute este, în sine, o nevoie și este independentă de alte experiențe, fiind o parte sănătoasă și dezirabilă a relațiilor interumane. Chiar și la adulți, atașamentul ar trebui văzut ca un factor important și constant al vieții sociale și nu ca o regresie la dependența de alte persoane, tipică celor mici.

În al doilea rând, comportamentele copiilor privind interacțiunile sociale, comportamentele de implicare, cum ar fi suptul, agățatul, urmărirea și atragerea atenției altei persoane prin zâmbete sau plâns sunt toate legate de dezvoltarea atașamentului și sunt comportamente instinctuale, moștenite, caracteristice ființelor umane. Aceste tendințe au fost alese în decursul evoluției deoarece, în acest fel, copiii aveau mai multe șanse de a fi îngrijiți și de a supraviețui.

În al treilea rând, unele dintre acțiunile care urmează să facă parte din comportamentul de atașare sunt deja prezente până la vârsta de șase luni, dar acestea nu sunt concentrate neapărat pe unul sau pe doi adulți. După vârsta de șase luni, copilul începe să se târască și să urmărească adulții și, curând, comportamentele de atașare încep să fie orientate spre câțiva îngrijitori cunoscuți. Din perspectivă evolutivă, această întârziere în formarea atașamentului protejează copiii de experiențele traumatice pe care separarea le poate produce. Dacă atașamentul ar fi existat chiar de la naștere sau din primele luni de viață, procentajul crescut al mamelor care mureau imediat după naștere ar fi cauzat foarte mari probleme emoționale. Dar așa, era foarte probabil ca un îngrijitor care încă trăia la șase luni după naștere să mai trăiască încă cel puțin un an sau doi, oferindu-i copilului suficient timp pentru a dezvolta un atașament de tip sigur. Odată cu beneficiile medicinii moderne, rata mamelor moarte la scurt timp după sau chiar în timpul nașterii a scăzut până la doar câteva cazuri rare, însă separarea copiilor încă are loc, din cauza persoanelor care îi abandonează.

A patra afirmație spune că anxietatea cu privire la separare este un semn care indică faptul că atașamentul s-a format deja. În general, îngrijorarea copilului dispare în momentul în care este reunit cu figura de atașament, însă uneori, când separarea este abruptă și perioada de timp prea mare, este de așteptat ca micuțul să jelească și să treacă prin mai multe etape ale unei reorganizări pe plan emoțional. Deși pașii prin care trece un copil care jelește sunt intenși, îngrijorători și cer susținere din partea adulților, aceștia însumează, totuși, un răspuns normal și necesar la o separare serioasă.

În al cincilea rând, deși Bowlby nu accentuează acest punct, este important de realizat faptul că emoțiile și comportamentele de atașare apar și se modifică în funcție de vârstă, cu limite minime și maxime.

În ultimul rând, în lucrările lui ulterioare, Bowlby sugerează că emoțiile și comportamentele de atașare sunt legate de modelul de funcționare internă al fiecărui individ, cu privire la societate. Această sugestie a oferit o idee asupra modului în care atașamentul își schimbă dezvoltarea pe masură ce individul depășește perioada de vârstă în care factorii instinctuali jucau cel mai important rol. Un model de funcționare internă este un set de amintiri, emoții și gânduri, care determină așteptările și atitudinile unei persoane și care îi modelează constant comportamentul. Comportamentele legate de atașament, precum preferarea anumitor persoane, păstrarea unei distanțe mai mari sau mai mici față de aceste figuri de atașament, căutarea de ajutor de la alți oameni și arătarea mâhnirii în caz de separare sau pierdere, sunt determinate de acest model de funcționare internă.

Desigur, comportamentele de atașare nu sunt întotdeauna aceleași și nu sunt neapărat orientate către un număr mare de oameni de-a lungul vieții. Aceste fapte arată că modelul de funcționare internă se modifică odată cu vârsta și cu experiența. De exemplu, o copilă ar putea să se târască rapid în brațele mamei sale atunci când este speriată de un sunet puternic; peste treizeci de ani, însă, aceeași persoană va încerca să își localizeze soțul din priviri atunci când se va simți inconfortabil într-o piață aglomerată sau își va proteja propriul copil, ignorând potențialele amenințări pentru ea însăși. Modelul ei de funcționare internă cu privire la relațiile sociale au trecut prin treizeci de ani de experiență și maturizare, acum modelând un alt pachet de sentimente, atitudini si comportamente, diferit de cel din copilărie.

Psihologul canadian de origine americană Mary D. Salter Ainsworth (1913-1999) a avut propriile sale contribuții teoretice la înțelegerea atașamentului, dar lucrările ei bazate pe măsurarea dezvoltării emoționale i-au oferit teoriei atașamentului puterea autocorectoare care se cere în formulările teoretice moderne. Fără capacitatea de măsurare a atașamentului, ar fi imposibil de creat și de testat ipoteze, deci ar fi imposibil de știut dacă teoria atașamentului este o bună descriere a vieții emoționale timpurii. Datorită tehnicilor ei de măsurare și a organizației ei de cercetare a programelor, numele lui Ainsworth este asociat cu cel al lui Bowlby în istoria teoriei atașamentului.

Înca de la începutul muncii serioase cu privire la atașament, măsurătorile exacte și dovezile empirice au fost accentuate. Bowlby a utilizat studii de caz și descrieri narative pentru a găsi dovezi ca să își testeze teoria în dezvoltare, una dintre cele mai mari atracții pentru el fiind descrierea meticuloasă a comportamentului animal. Bowlby a catalogat toate materialele științifice relevante drept folositoare pentru înțelegerea vieții emoționale. Melanie Klein i-a interzis să intervieveze mama unui copil de trei ani pe care bărbatul îl trata, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Bowlby se opunea părerilor ei.

După anii de razboi, filmele făcute de Robertson și de Spitz au oferit o nouă metodă de a colecta și de a prezenta informații despre dezvoltarea copiilor. În zilele noastre, mulți oameni sunt suspicioși cu privire la dovezile prezentate în filme, cunoscând ușurința cu care prelucrarea poate deforma realitatea. Și Bowlby era conștient de această posibilitate și a îndrumat producerea unora dintre filmele lui Robertson, în așa fel încat le-a făcut demne de încredere.

Încă de pe vremea tezei ei de doctorat din 1940, Mary Ainsworth era fascinată de modurile de înregistrare a amintirilor, emoțiilor și comportamentelor. Ea era interesată în special de problema comparațiilor între tipurile de măsurare, cu scopul de a obține cel mai mare nivel al exactității. În 1950, dr. Mary Ainsworth a fost în Londra cu soțul ei, Leonard Ainsworth și, din întâmplare, a răspuns unei reclame care a condus-o la lucrul cu grupul de cercetare al lui John Bowlby. Ea s-a implicat în analiza datelor despre materialul filmat de Robertson, sub îndrumarea lui Bowlby. Deși a admirat metodele de observare și descriere ale lui Robertson, Ainsworth încă nu a fost convinsă că abordarea lui Bowlby avea sens. Interesul ei legat de problemele de atașament au condus-o către un studiu al elevilor de scoală generală, care au fost separați de mamele lor pentru tratamente de foarte lungă durată. Ea a împărțit acei copii în trei grupuri: cei care erau fericiți și pozitivi în legătură cu reuniunea cu mamele lor, cei care aveau sentimente ambivalente și cei care erau indiferenți sau chiar ostili față de mamele lor. Această clasificare a fost crucială pentru măsurătorile lui Ainsworth privind comportamentul de atașare timpuriu.

În timpul anilor 1950, Mary Ainsworth a petrecut timp în Uganda, împreună cu soțul ei. Acolo, ea a avut oportunitatea de a observa mame și copii aparținand diferitelor culturi. Ainsworth a vizitat 26 de familii cu copii mici și, după ce a petrecut câte o săptămână în sufrageria fiecăreia dintre acestea, a descoperit faptul că Bowlby avea dreptate și comportamentele și emoțiile de atașare nu se modifică în funcție de cultură, ele fiind, în mare parte, instinctuale.

La începutul anilor 1960, după ce Bowlby deja își publicase teoria atașamentului, conturată în trei pagini, Mary Ainsworth s-a mutat in Baltimore. Acolo, femeia a pus la punct un proiect de cercetare complex, pentru observarea mamelor și a bebelușilor. Observațiile lui Ainsworth nu erau numai migăloase și detaliate, ci aveau și câteva caracteristici în plus, care le făceau decisive pentru studiul atașamentului. La fel ca și cercetările din Uganda, observațiile din Baltimore s-au concentrat pe contribuțiile mamelor în relația de atașament, nu doar pe cele ale copiilor (Mercer, 2006, p. 35-41). Astfel, s-a dovedit că o mamă foarte sensibilă la nevoile copilului ei este obișnuită cu semnalele bebelușului și răspunde la acestea adecvat și cu promptitudine. Ea este capabilă de a vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului ei. Dimpotrivă, o mamă insensibilă la nevoile copilului său pare concentrată aproape în totalitate pe propriile ei nevoi, dorințe, stări de spirit și activități, iar intervențiile sale sunt construite pe baza propriilor ei semnale. Ea ignoră constant semnificația comportamentului copilului și răspunsul ei este neadecvat și incomplet. O mamă cooperantă își vede copilul ca pe o persoană separată, activă, autonomă, ale cărei dorințe și activități au propria lor valoare. Respectând autonomia copilului ei, mama aranjează mediul înconjurator în așa fel încât să minimizeze nevoia ca ea să intervină și să controleze direct copilul, în orice sens. O mamă băgăreață nu are respect pentru copilul ei ca și cum acesta ar fi o persoană autonomă, ci pare să își asume prea mult faptul că micuțul este al ei, considerând că ea are dreptul să facă ce vrea cu el, impunându-i propriile dorințe în legătură cu el, modelându-l după standardele ei sau urmărind propriile ei capricii, fără să țină cont de sentimentele, dorințele și activitățile lui. O mamă permisivă își acceptă copilul chiar și atunci când acesta este nervos sau nereceptiv. Ea se poate simți ocazional iritată de comportamentul acestuia, dar nu îl împinge în rolul de oponent. Totuși, o mamă foarte reticentă se simte frecvent nervoasă și plină de resentimente față de copilul său. Ea ar putea fi deranjată de faptul că acesta interferează cu viața ei sau ar putea să îi arate reticența ei prin a se opune constant dorințelor copilului sau prin adoptarea unei stări generale de iritare și dezaprobare față de el. O mamă accesibilă pare capabilă de a răspunde semnalelor copilului ei, în ciuda altor sarcini sau elemente care îi pot distrage atenția, pe când o mamă ignorantă este adesea prea preocupată de propriile sale gânduri și activități, încât nici măcar nu își observă copilul, dăramite să îi recepționeze semnalele (Glaser, Prior, 2006, p. 141-142). Totuși, încă nu este clar dacă mama își influențează copilul, copilul își influențează mama sau dacă se influențează unul pe altul.

Cercetările lui Ainsworth în Baltimore, un model demonstrativ al unei noi abordări, a implicat studiul tiparelor comportamentale. Mai complicată și mai dificil de realizat decât alte stiluri de cercetare, lucrarea lui Ainsworth a fost și mai capabilă de a evidenția complexitățile schimbării în dezvoltare. Prin demonstrarea acestor complexități, Ainsworth a adus o foarte importantă contribuție la teoria pe care Bowlby o elabora despre atașament. Evidențierea modului în care acțiunile mamelor ghidează atașamentul copiilor lor are o valoare de sine stătătoare, dar demonstrează, de asemenea, importanța modelului de funcționare internă în cadrul relațiilor sociale. Acțiunile repetate ale mamelor stârnesc răspunsuri în copiii lor, dar aceste acțiuni implică mai mult decât nivelul primitiv, instinctual. Aceste acțiuni repetate le permit copiilor să învețe la ce se pot aștepta de la ființele umane. Așteptările învățate de la mamă vor fi ulterior extinse către educatori, învățători, profesori și așa mai departe, modelul de funcționare internă modificându-se și dezvoltându-se pe măsură ce copilul crește și acumulează noi experiențe, în final dând naștere atitudinii pe care copilul o va avea față de proprii săi copii.

În continuare, Mary Ainsworth a vrut să stabilească unele metode de descriere a comportamentului copiilor, metode care să îi permită să compare bebelușii, familiile și/sau grupurile culturale fără ca detaliile neimportante să o pună în dificultate. Rezultatul eforturilor ei în acest sens a fost un test numit Situația Necunoscută. Acest instrument de măsurare a stat la baza unui număr impresionant de studii de cercetare și fără el, subiectul atașamentului nu ar fi atins eminența pe care o are în prezent. La fel ca multe alte teste psihologice, Situația Necunoscută implică o mică mostră de informație, extrasă dintr-un număr mare de factori măsurabili. În primul rând, acest instrument a fost menit să testeze copiii cu vârsta în jur de un an. Toate dovezile înfățișează faptul că cea mai mare parte a copiilor cu această vârstă prezintă comportamente de atașare, cu promptitudine și intensitate. În al doilea rând, Situația Necunoscută alege o situație simplă, comună, prea puțin amenințătoare și o prezintă foarte concis. Deși se depune un efort pentru a limita nefericirea, intenția este de a cauza suficientă ingrijorare pentru a produce copilului comportamente de atașare. Această abordare cauzează nivelul de stres pe care copilul îl simte atunci când mama lui se îndepărtează câțiva pași când sunt la cumpărături, dar nicidecum nivelul de stres resimțit de copil în cazul violenței domestice sau în cazul în care este atacat de un câine. Situația Necunoscută dorește să evidențieze răspunsul unui copil la scurta separare de mamă, urmată de o reuniune. Testul dura aproximativ 22 de minute (Mercer, 2006, p. 41-43).

Mamele și copiii erau invitați într-o cameră plină de jucării. Apoi, în episoade de câte trei minute fiecare, copiii aveau oportunitatea de a explora, mai întai în prezenta mamei. Apoi, copiii experimentau două separări de mamă, două reuniuni cu aceasta, precum și expunerea la o persoană străină, dar calificată în supravegherea copiilor mici. Așteptările erau ca “această combinație neliniștitoare dintre un mediu nefamiliar, separare și o persoană străină să declanșeze manifestări predictabile, fundamentate biologic ale sistemului comportamental de atașament." (Wallin, 2010, p. 35-36). Totuși, rezultatele acestui test au surprins-o pe Mary Ainsworth. Acestea vor fi prezentate in continuare.

III.3. Forme ale tulburării de atașament

Tulburările de atașament sunt descrise, cu ghiduri de diagnostic, în cele două mari clasificări internaționale numite ICD-10 și DSM-VI-TR. ICD-10 (Clasificarea Tulburărilor Mintale și de Comportament în Clasificarea Statistică Internațională a Bolilor și a Problemelor de Sănătate, a zecea Revizie) descrie două tulburări de atașament diferite, numite Tulburarea Reactivă de Atașament a Copilăriei (RAD) și Tulburarea Dezinhibată de Atașament a Copilăriei (DAD). DSM-VI-TR (Manualul pentru Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, a patra Ediție, cu Revizii de Text) descrie Tulburarea Reactivă de Atașament a Bebelușilor sau a Copiilor Mici (RAD), care adoptă două forme, Tipul Inhibat și Tipul Dezinhibat. Comportamentul dezinhibat se referă la persoana față de care este manifestat acesta, individului cu tulburare de atașament lipsindu-i inhibiția de a se apropia și de a aborda persoane necunoscute și chiar de a crea atașament față de acestea. Dimpotrivă, comportamentul inhibat se referă direct la atașament și la comportamentul social al subiectului în cauza, și nu la ținta manifestărilor comportamentului. În acest caz, copilul este reticent în a căuta și/sau în a accepta confort și inhibat în interacțiunile sociale în general. Așadar, tulburarea de atașament inhibată și cea dezinhibată nu sunt opusuri ale aceluiași concept, ci sunt două concepte diferite, motiv pentru care ambele pot coexista în cazul aceluiași copil.

Atât ICD-10, cât și DSM-VI-TR, sugerează că RAD ar trebui să fie diferențiată de tulburările de dezvoltare generală. Ambele afirmă că RAD este posibil să apară în cazul îngrijirii abuzive sau insuficiente a copilului. Cu toate acestea, ambele avertizează cu privire la diagnosticarea automată cu RAD a tuturor copiilor abuzați sau neglijați; nu toți aceștia manifestă tulburare de atașament, unii dintre ei reușind să formeze atașamente stabile și relații sociale sănătoase în ciuda abuzurilor și/sau neglijenței (Glaser, Prior, 2006, p. 184-221).

Inițial, au fost descoperite trei tipuri de atașament care se cristalizează în urma interacțiunii cu persoana de referință: sigur (B), nesigur-evitant (A), și nesigur-ambivalent (C). Mai târziu, în cursul cercetărilor făcute pentru a ajuta copiii neglijați grav, a fost descoperit al patrulea tip de atașament, numit dezorganizat (D). Acest ultim tip se manifestă prin dificultatea sau chiar imposibilitatea de atașare a copilului față de o persoană.

Copiii cu atașament de tip sigur (B) pot să regleze apropierea și distanța persoanei de referință în mod adecvat. Sunt scurt timp iritați, iar uneori plâng dacă figura de atașament părasește încăperea. Totuși, se lasă consolați de persoana străină și se liniștesc repede. Se joacă și în prezența persoanei necunoscute, iar la reîntoarcerea figurii de atașament aleargă în întâmpinarea acesteia și o salută bucuroși. Copiii atașați sigur au o mare încredere în disponibilitatea figurii de atașament. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor copilului și interpretarea corectă a lor, precum și prin reacția potrivită la aceste semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului. Acești copii plâng și ei în Situația Necunoscută. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată. În acest tip de legătură, figura de atașament îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care copilul se află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu este cu el, însă este sigur că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou explorării mediului înconjurător.

Copiii cu atașament de tip nesigur-evitant (A) reacționează aparent indifernți cănd persoana apropiată părăsește încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor, fără a părea înfricoșați sau supărați de plecarea figurii de atașament. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copiii atașați sigur, care își manifestă clar supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care trec copii atașati nesigur-evitant. S-a constatat și creșterea pulsului. La revenirea mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință. Copiilor cu atașament nesigur-evitant le lipsește siguranța în ceea ce privește disponibilitatea persoanei de care sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul figurii de atașament. Acest tip de atașament se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei este de a evita relația în sine.

Tulburarea de atașament de tip nesigur-ambivalent mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți față de persoana de referință. Când aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută, cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă comportamentul de atașare de la bun început. Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea, el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă, pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă, nici măcar atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că Situația Necunoscută se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.

Ultimul tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main, care a întreprins și cercetări în domeniul atașamentului adulților. Au fost întotdeauna copii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente până atunci. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia în categoria de atașament sigur sau pe unii chiar în tipul de atașament nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii, s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copiii din această categorie au manifestări neașteptate, greu de clasificat, cum ar fi diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii, cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de figura de atașament, dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde, cu o expresie a feței foarte afectată sau se rotesc în cerc sau se aruncă pe jos când se adresează persoanei apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul Situației Necunoscute, cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza că orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă figura de atașament se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare, deoarece persoana de referință, omul care ar trebui să ofere protecție, este și cel care reprezintă amenințare, copilul fiind forțat într-o situatie dublu atașată, din care nu mai găsește ieșire. O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil, care remarcă stările de anxietate ale adultului de referință. Teama care se citește pe fața adultului care suferă de intruzii (penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe copil și îi activează acestuia întreg sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri, adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamentele neutre provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător, a cărui groază se oglindește pe fața adultului.

Modelul de funcționare internă a adulților a fost cercetat timp de mai bine de 15 ani. Teoria atașamentului a făcut un mare pas înainte la jumătatea anilor 1980, cu extinderea cercetărilor în domeniul atașamentului adulților. Observațiile anterioare ale lui Ainsworth, legate de modelele de atașament existente între mamă și copil au servit altora ca bază pentru a conceptualiza modul în care se formează atașamentul la adulți și felul în care acesta este legat de tipurile de atașament stabilite pentru copii. Bazându-se pe ipoteza lui Bowlby cum că modelele de funcționare internă a atașamentului există pe tot parcursul vieții, cercetătorii au verificat dacă adulții sunt siguri sau nesiguri în paternurile lor de interacționare. Aproape de la începutul studiilor științifice pe baza atașamentului, în rândul cercetătorilor s-au format două tabere, care au conceptualizat și operaționalizat ideile lui Bowlby și ale lui Ainsworth în moduri diferite.

În prima tabără, psihologii sociali accentuează natura continuă a atașamentelor adulților, încercând să numească stiluri de atațament corespunzătoare etapelor de dezvoltare care depășesc copilăria. Bazându-se pe rezultatele obținute de Ainsworth în Situația Necunoscută, psihologii sociali au presupus că prima dată copiii au avut un comportament evitant (nu se simțeau confortabil cu dependența și apropierea) sau anxios (plângeau, nu explorau mediul în lipsa mamei, dar protestau la reîntâlnirea cu ea). Transformând comportamentele de atașare ale copiilor în paralel cu termenii pentru atașamentul la adulți, Hazan și Shaver (doi dintre primii teoreticieni care au explorat ideile lui Bowlby) au creat primul chestionar raportat la sine, care a fost ulterior folosit pentru măsurarea stilurilor de atașament ale adulților în relațiile de cuplu. Pe baza răspunsurilor la acest chestionar, s-au distins trei stiluri de atașament la adulți: sigur, evitant și anxios, considerând că stilul sigur exista la persoanele care aveau cele mai mici nivele de evitare și de anxietate. Mai târziu, alți cercetători au adăugat o a patra categorie, tipul temător. Acest stil era văzut ca o combinație între evitant-indiferent și anxios-preocupat, fiind și mai puțin organizat decât celelalte trei categorii.

În cealaltă tabără, psihologii operaționali au conceptualizat tiparele lui Ainsworth în categorii de atașament: sigur-autonom, indiferent, preocupat și nerezolvat-dezorganizat, formate de către relațiile de atașare din copilăria adultului. Mary Main, a dezvoltat o tehnică de interviu care evidențiază reprezentarea adultului despre sine, despre figurile sale de atașament și câteva strategii pentru reglarea stimulării emoționale. Acest interviu este cunoscut ca Interviul Atașamentului Adult (AAI – Adult Attachment Interview). În 1985, Mary Main și studenții ei au organizat primul studiu care folosea Interviul Atașamentului Adult, studiu în cadrul căruia au chestionat mamele în legătură cu starea de spirit actuală privind atașamentul și au mutat conceptualizarea atașamentului în sfera reprezentărilor. În timp ce Situația Necunoscută se concentra pe comportamentele de atașare, Interviul Atașamentului Adult se concentrează pe felul în care procesele de atașare sunt exprimate prin tipare de vorbire. Ipoteza este faptul că istorisirile despre atașamentele timpurii dezvăluie gânduri și emoții inconștiente despre procesele de atașare internalizate. Categoriile de atașament sunt determinate printr-o evaluare a stării de spirit a povestitorului, cu privire la relațiile de atașare trecute și a gradului de coerență pe care acesta îl are în conversațiile despre istoria atașamentului său. Astfel, Interviul Atașamentului Adult a stârnit interesul clinicienilor psihoanalitici și al cercetărilor psihologice tradiționale. Fără niciun dubiu, climatul economic și politic al acelor vremuri, care cerea tratamente bazate pe dovezi clare, a contribuit substanțial la creșterea interesului pentru AAI, un instrument care pare a fi apărut la momentul potrivit, în locul potrivit. Deoarece AAI depinde crucial de ascultarea unui adult care povestește, exprimându-se cu propriile cuvinte, istoria familiei lui, clinicienii au apreciat rapid această metodă. Deși aceștia tind să se bazeze pe intuiție atunci când analizează un client, ei nu se pot descurca decât cu un număr mic de beneficiari, pe când AAI este un instrument de cercetare care permite colectarea informațiilor de la un număr relativ mare de grupuri de persoane și aplicarea unei analize riguroase și detaliate, cu o lungă listă de principii îndrumătoare. În mâinile unui evaluator calificat, aceasta conduce la o măsurare de încredere a experiențelor din copilărie ale intervievatului și a stării lui de spirit actuale, privind atașamentul, precum și la clasificarea tiparelor generale de atașare ale adulților. AAI este structurat în totalitate în jurul subiectului atașamentului, mai ales în jurul relațiilor individului cu mama și cu tatăl (sau cu îngrijitori alternativi) în timpul copilăriei. Indivizii sunt rugați să descrie relațiile pe care le-au avut cu părinții în timpul copilăriei și să ofere amintiri specifice, care să susțină evaluările generale. Puterea acestui interviu stă în metoda sistematică de colectare a poveștii despre atașament. (Green, 2005, p. 90)

După apariția primei măsurări cu ajutorul AAI, studiul atașamentului adult a explodat. În prezent, există multă literatură științifică relevantă, însă dezbaterile între cele două tabere continuă, ambele bazându-se, totuși, pe munca în domeniu a lui Bowlby și Ainsworth (Bennet, Nelson, 2010, p. 31-32).

Tipurile de atașament stabilite până în prezent la adulți sunt: sigur-autonom, indiferent la atașament, nesigur-preocupat, atașant neprelucrat și atașant neclasificat.

Prima categorie se numește și liber-autonomă. Persoanele cu atitudine atașant-autonomă dau dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate de empatie. Au conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de persoanele de referință, pe care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identfică inconștient cu părinții lor și privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o idealiza. Părinții acestor adulți au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă sau și-au dobândit autonomia de-a lungul biografiei, prin relațiile cu alte persoane decât cele de referință, cum ar fi cu un partener sau cu ajutor psihoterapeutic. Ca și părinți, ei reacționează la comportamentul de atașare al copiilor lor în mod previzibil și potrivit situației.

Adulții cu atașament de tip distant relațional-evitant își amintesc cu greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să își idealizeze părinții și metodele de educație ale acestora, făra a putea preciza concret situațiile ce îi determină la această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere (deschisă sau ascunsă) a unor nevoi specifice vârstei. Adulții cu o atitudine distantă și de evitare dezmint importanța experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând să rezolve singuri procvocările la care viața îi supune. Aceștia declară că nu ar fi avut nevoie de sprijin vreodată, motiv pentru care nu au resentimente (tristețe sau supărare), dacă acest sprijin le-a lipsit. Copiii acestei categorii de adulți se pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a rezolva o problemă sau alta. Copiii sunt supuși unor așteptări mari din partea părinților. Rezultatele Interviului Atașamentului Adult au demonstrat că mamelor din această categorie le face mare plăcere să simtă dependența pe care copiii o au față de ele. Tot ele sunt, însă, și acelea care tind să-și ignore copiii, dacă aceștia au nevoie de consolare sau de sprijin.

Atitudinea nesigur-preocupată se numește și încurcat-implicată. Indivizii cu această atitudine sunt inundați masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în permanență. Problemele și dificultățile relației cu figura de atașament nu pot fi definitiv prelucrate și integrate. Acestor probleme li se accordă o importanță exagerată, făcând persoanele să oscileze între stări emoționale de furie și de idealizare. Adulții acestei categorii sunt într-o permanentă dependență față de persoana de referință, din partea căreia ei așteaptă în continuare atenție și repararea situației. Mamele adulților cu aceast tip de atașament sunt adesea considerate prea slabe și incompetente, neputând oferi apărare sau consolare în situațiile percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă mama (sau altă figură de atașament) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agață în permanență de mamă. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de referință, care în slăbiciunea ei își parentifică în permanență copilul, acesta trăind sentimentul că trebuie să își îngrijească mama. Copiii acestor adulți sunt împiedicați prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de vinovăție, să se comporte explorativ sau să își exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă sau manifestările de independență. Această situație îngreunează dezvoltarea identității copilului.

Atitudinea atașant-neprelucrată este numită și atitudine nerezolvată. Persoanele care suferă de pe urma unor evenimente tragice neprelucrate sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu au fost prelucrate, au adesea copii care manifestă tipul de atașament dezorganizat. O posibilă explicație ar fi faptul că persoanele de referință care au suferit traume nu pot oferi protecție copiilor lor, însă prin manifestarea de către părinți a unei frici obsesive, aceștia activează comportamentul de atașare al copiilor lor, care nu pot să își explice atitudinea derutată și înfricoșată a figurii de atașament. Dacă părintele traumatizat își neglijează copilul, îl abuzează, îi provoacă sentimente de rușine, acesta nu mai reprezintă instanța apărătoare a copilului, ci devine el însuși sursă de teamă și pericol pentru copil. Și acești adulți își parentifică exagerat copiii. Mamele cu atitudinea de atașare de acest tip lasă conducerea relației părinte-copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la încălcarea sarcinilor dintre generații, copiii simțindu-se adesea obligați să se îngrijească de binele material și psihic al părinților lor.

În cadrul cercetărilor legate de Interviul Atașamentului Adult se discută introducerea unei noi categorii de atașament la adulți, pentru atitudini încă neclasificate. Aceasta se caracterizează prin oscilări între tipul preocupat și cel indiferent, fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu experiențe traumatice grave, au o atitudine profund negativă față de atașament în general și dispun de strategii contradictorii de gândire și prelucrare.

III.4. Apariția tulburărilor de atașament

Tulburările de atașament există dintotdeauna, însă primele observații în acest sens au fost făcute în Evul Mediu, pe baza comportamentelor copiilor orfani și/sau abandonați, care trăiau în condiții vitrege, mortalitatea fiind extrem de ridicată.

Apoi, în secolele XVII-XVIII, apariția concepțiilor asociaționiste și nativiste a accentuat eterna controversă natură umană versus educație. Asociaționiștii se ghidau după principiile filosofice ale lui Aristotel, care privea copiii ca pe niște “plăci albe”, pe care experiența vieții urma să le scrie. Teoriile nativiste, pe de altă parte, își aveau originea în principiile filosofice ale lui Platon, care considera că unele aspecte ale dezvoltării sunt independente de experiență, ele existând din naștere. La sfârșitul secolului XVII, lucrarea lui Jean Itard despre copilul sălbatic din Aveyon a fost prima încercare de a studia diferența dintre “natural” și “educat”. Mai târziu, la sârșitul secolului XIX, lucrările lui Charles Darwin au adus dovezi despre importanța eredității în dezvoltarea individuală, inclusiv inteligența fiind legată de zestrea genetică.

Cele mai concludente dovezi despre influența experiențelor afective timpurii asupra dezvoltării cognitive, lingvistice și sociale rămân studiile efectuate pe copiii crescuți în instituții. Dovedirea efectului negativ al acestei forme de îngrijire a determinat unele țări să abandoneze metoda instituționalizării copiilor orfani și/sau părăsiți.

III.4.1. Cauze

Din definiție, precum și din teoria atașamentului și din majoritatea cercetărilor efectuate în domeniu, reiese clar faptul că îngrijirea neadecvată sau lipsa totală de îngrijire a copilului este principala cauză ce conduce la instalarea tulburărilor de atașament, iar aceasta poate lua forme diferite de severitate, de la neglijare până la abuz fizic. Uneori, deprivarea afectivă interacționează cu unele caracteristici ale copilului, cum ar fi întârzierea în dezvoltarea psihomotorie sau trăsăturile accentuate de temperament, cazuri în care răspunsul copilului la neglijare este diferit. Cei mai importanți factori din vina cărora apar tulburările de atașament sunt legați de îngrijitor, de copil și de condițiile socio-economice în care trăiesc aceștia.

În ceea ce privește îngrijitorul, acesta poate fi părintele biologic, o rudă, o bonă sau un salariat al instituției în care se află copilul. Este posibil ca îngrijitorul să sufere el însuși de tulburări psihice, precum întârzierea mintală, depresia sau chiar psihoza. Vârsta acestuia poate fi o altă cauză determinantă pentru deprivarea afectivă și lipsa de îngrijire. Îngrijitorul poate fi foarte tânăr și fără experiență sau foarte în vârstă și fără răbdare sau cu probleme de sănătate. De asemenea, înlocuirea frecventă a îngrijitorului în instituții poate duce la confuzie, dezorientare și la imposibilitatea copilului de a-și stabili o figură de atașament.

În ceea ce privește copilul, întârzierea mintală profundă poate fi un obstacol în formarea atașamentului, deși unii dintre acești copii sunt capabili de a dezvolta o astfel de relație, deși la un nivel inferior. Temperamentul copilului este, de asemenea, un factor important. Dacă acesta este nesuferit și este în permanență respins și certat sau dacă e “prea cuminte”, astfel încât nici nu este observat, se pot crea nereguli în formarea atașamentului. Autismul infantil sau schizofrenia infantilă reprezintă alte oportunități pentru instalarea tulburărilor de atașament.

Din punct de vedere al condițiilor socio-economice, situația materială și socială a copilului este foarte importantă. În familiile dezavantajate, extrem de sărace, îngrijirea adecvată a copilului este aproape imposibilă, ea fiind de cele mai multe ori deviantă, defectuoasă. Astfel de copii sunt neglijați mai ales fizic, nu primesc hrana corespunzătoare și/sau îmbrăcămintea adecvată, iar ambianța în care trăiesc este sărăcăcioasă, insalubră. Nici copiii instituționalizați nu scapă de aceste probleme, instituțiile de ocrotire fiind foarte prost gospodărite, cu prea puțin personal de îngrijire sau cu personal care se schimbă frecvent și cu hrană necorespunzătoare.

III.4.2. Simptome

Diagnosticul "tulburare de atașament" a explodat în ultimii ani, astfel încât, în 18 iulie 2006, o căutare a acestui termen în pagina de internet "Google" oferea 4.990.000 de răspunsuri. Din păcate, această abundență a folosirii termenului nu corespunde unei înțelegeri privind semnificația tulburărilor de atașament. Copiii cu tulburare de atașament sunt deseori descrisi de către mulți ca fiind mincinoși, hoți, inconștienți și ca având multe alte atribute negative. Această variantă a descrierii tulburărilor de atașament se găsește în principal în conținutul site-urilor de internet și în anumite cărti și publicații, însă nu este corelată cu teoria atașamentului și nu este bazată pe dovezi empirice. De asemenea, aceasta a dat startul unor intervenții a căror eficacitate nu este dovedită și care ar putea fi dăunătoare (Glaser, Prior, 2006, p. 187).

Conform ediției a patra a Manualului pentru Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, relaționarea socială a pacienților cu tulburare reactivă de atașament este vizibil deformată și neadecvată din punct de vedere evolutiv. Asta începe înaintea vârstei de cinci ani și se întâmplă în cele mai multe situații. Această tulburare se arată fie prin inhibiții, fie prin dezinhibiții.

În cele mai multe situații, un copil inhibat nu interacționează într-o manieră adecvată, răspunsurile sale fiind excesiv de inhibate, hipervigilente sau ambivalente și contradictorii. De exemplu, copilul răspunde înrgijitorilor cu priviri înghețate sau cu evitarea apropierii și reticență la mângâieri.

Atașamentele unui copil dezinhibat sunt difuze, el prezentând o sociabilitate indiscriminantă și o inabilitate de a forma atașamente selective adecvate. De exemplu, copilul este prea familiar cu străinii sau îi lipsește selectivitatea în alegerea figurilor de atașament. Acest comportament nu se explică numai printr-o întârziere a dezvoltării, cum ar fi retardarea mintală, și nu îndeplinește criteriile pentru o tulburare generală de dezvoltare. Dovada unei îngrijiri necorespunzătoare constă în următoarele fapte: îngrijitorul neglijează nevoile emoționale de bază ale copilului (de afecțiune, confort și stimulare), îngrijitorul neglijează nevoile fiziologice ale copilului sau atașamentele stabile nu se pot forma din cauza schimbării repetate a îngrijitorului principal, situație întâlnită mai ales în centrele de plasament (Morrison, 1995, p.531).

Conform reviziei a zecea a Clasificării Tulburărilor Mintale și de Comportament în Clasificarea Statistică Internațională a Bolilor și a Problemelor de Sănătate, tulburarea reactivă de atașament, care se instalează la bebeluși și la copiii mici, este caracterizată de anormalități persistente ale modelului de relaționare socială, acestea fiind asociate cu defecte emoționale și cu reacții la schimbarea circumstanțelor din mediul înconjurător. Teama și hipervigilența care nu dispar prin consolare sunt și ele caracteristice, interacțiunile sociale slabe cu rudele și colegii sunt tipice, agresiunile îndreptate către sine și către alții sunt foarte frecvente, nefericirea este obișnuită, iar în unele cazuri apare și întârzierea în creștere.

Sindromul probabil că apare ca un rezultat direct al neglijării severe din partea părinților, al abuzului sau al maltratărilor grave. Existența acestui model de comportament este bine cunoscut și acceptat, dar mai sunt unele neclarități cu privire la criteriile de diagnostic ce trebuie aplicate și la limitele sindromului. Cu toate acestea, tulburarea este inclusă în categoria “Tulburări ale funcționării sociale, cu originea specifică copilăriei și adolescenței” datorită importanței acestui sindrom pentru sănătatea publică, pentru că nu este niciun dubiu că acesta există și pentru că modelul comportamental nu se încadrează în nicio altă categorie de diagnostic.

Cea mai importantă trăsătură a acestei tulburări este modelul anormal de relaționare cu îngrijitorii, model ce se formează înainte de vârsta de cinci ani, include caracteristici inflexibile, care nu sunt observate la copiii normali și este reactiv la schimbările semnificative ale paternurilor de creștere. Copiii mici care suferă de acest sindrom prezintă răspunsuri sociale puternic contradictorii sau ambivalente, care pot fi foarte evidente în momentele de separare și de reîntâlnire. Astfel, copiii se pot apropia cu priviri evitante, se pot holba intens în depărtare atunci când sunt îmbrățișați sau le pot răspunde îngrijitorilor cu un amestec între apropiere, evitare și reticență, atunci când acestia încearcă să îi consoleze. Anomalia emoțională poate fi evidentă într-o aparentă nefericire, în lipsa capacității de răspuns, în acțiuni de retragere precum cuibărirea pe podea și/sau în răspunsurile agresive la nefericirea altora. În majoritatea cazurilor, copiii prezintă interes pentru interacțiunile sociale, dar jocurile sociale sunt împiedicate de răspunsuri emoționale negative. Tulburarea de atașament poate fi însoțită și de incapacitatea de dezvoltare fizică și de creșterea defectuoasă din punct de vedere fizic. Mulți copii normali prezintă insecuritate în modelul atașamentului selectiv cu unul dintre părinți, dar aceasta nu ar trebui să fie confundată cu tulburarea reactivă de atașament, care diferă în câteva aspecte cruciale. Tulburarea este caracterizată de un tip de insecuritate anormal, exprimat prin răspunsuri sociale foarte contradictorii, care nu apar la copiii normali. Răspunsurile anormale se extind asupra mai multor situații sociale și nu sunt limitate la o relație duală cu un anumit îngrijitor, ci există o incapacitate de a răspunde la consolare și o anomalie emoțională, exprimată prin apatie, nefericire sau teamă.

Cinci trăsături principale diferențiază această tulburare de tulburările de dezvoltare generală. În primul rând, copiii cu tulburare reactivă de atașament au o capacitate normală pentru reciprocitatea socială, pe când cei cu tulburare de dezvoltare generală, nu au. În al doilea rând, deși tiparurile anormale de răspuns social al tulburării reactive de atașament sunt, inițial, o caracteristică generală a comportamentului copilului în diverse situații, acestea se domolesc într-o mare măsură dacă copilul este plasat într-un mediu de creștere și educare normală, care oferă continuitate în ingrijirea adecvată. Acest lucru nu se întâmplă în cazul tulburărilor de dezvoltare generală. În al treilea rând, deși copiii cu tulburare reactivă de atașament pot prezenta o dezvoltare lingvistică defectuoasă, ei nu arată caracteristicile de comunicare anormală ale autismului. În al patrulea rând, în contrast cu autismul, tulburarea reactivă de atașament nu este asociată cu deficite cognitive severe și persistente. În al cincilea rând, modelele comportamentale, interesele și activitățile restrictive, repetitive și stereotipate nu sunt trăsături ale tulburării reactive de atașament.

Tulburările reactive de atașament apar aproape întotdeauna în relație cu îngrijirea total inadecvată a copilului. Aceasta poate lua forma abuzului sau neglijării psihice (exprimate prin pedepse prea grele, nesatisfacerea nevoilor psihologice ale copilului sau cresterea si educare neadecvată) sau fizice (exprimate prin ignorarea continuă a nevoilor de bază ale copilului, provocarea rănilor în mod intenționat sau aprovizionarea inadecvată cu hrană). Deoarece cunoștințele despre asocierea dintre îngrijirea ineficientă a copilului și tulburarea reactivă de atașament sunt insuficiente, lipsurile din mediul de viață nu reprezintă o necesitate în diagnostic. Cu toate acestea, ar trebui să existe atenție în stabilirea diagnosticului fără dovezi ale abuzurilor și/sau neglijării, însă acesta nici nu trebuie pus numai în baza abuzului și/sau neglijării, întrucât nu toți copiii abuzați sau neglijați prezintă tulburarea. Se exclude sindromul Asperger, tulburarea dezinhibată de atașament a copilăriei, sindroamele rezultate din aplicarea comportamentelor abuzive (care descind în probleme de ordin fizic), variațiile normale în tiparul atașamentului selectiv și abuzul sexual sau fizic în copilărie (care rezultă în probleme psihosociale).

Tulburarea dezinhibată de atașament este un tipar special al funcționării sociale anormale, care apare în primii cinci ani de viață și care, odată stabilit, prezintă o tendință de persistare, în ciuda schimbărilor importante ale circumstanțelor din mediul înconjurător. În jurul vârstei de doi ani, este de obicei manifestată prin agățare și prin comportamente de atașare dezorientate și neselective. La patru ani, atașamentele dezorientate rămân, dar agățatul tinde să fie înlocuit de căutarea atenției și de comportamente prietenoase nediscriminante. În copilăria mijlocie și în cea mare, indivizii pot să fi dezvoltat sau nu atașamente selective, însă comportamentele de căutare a atenției continuă, iar interacțiunile slabe cu rudele și colegii sunt obișnuite. În funcție de împrejurări, e posibil să existe și perturbări emoționale sau de comportament. Sindromul a fost clasificat cel mai clar la copiii instituționalizați încă de la începutul vieții, dar acesta apare și în alte situații și este considerat a fi o parte importantă în ratarea oportunităților de dezvoltare a atașamentelor selective, ca o consecință a înlocuirii îngrijitorilor extrem de des.

Conceptul sindromului se bazează pe atașamente timpurii difuze, continuând cu interacțiuni sociale slabe și cu lipsa de distingere a situațiilor. Diagnosticul ar trebui să se bazeze pe faptul că, copilul prezintă un nivel neobișnuit de confuzie în ceea ce privește selectivitatea atașamentelor în primii cinci ani de viață și că această situație este asociată cu un comportament general de agățare (la bebeluși) și/sau cu prietenii nediscriminante și comportamente de căutare a atenției (în copilăria mică sau mijlocie). De obicei, există dificultăți în formarea relațiilor apropiate și de încredere cu rudele și colegii, dificultăți ce pot fi asociate cu dereglări emoționale sau de comportament, în funcție de fiecare copil. În cele mai multe situații, va exista o istorie clară a dezvoltării în primii ani de viață, care include discontinuități semnificative ale îngrijirii sau înlocuiri ale îngrijitorilor sau familiilor adoptive.

Tulburarea dezinhibată de atașament include psihopatiile cu lipsă de afecțiune și sindromul instituțional și exclude sindromul Asperger, sindromul copilului spitalizat, tulburarea hiperchinetică sau deficitul de atenție și tulburarea reactivă de atașament a copilăriei (The World Health Organization, 1992, p. 279-282).

III.5. Portretul detaliat al adultului cu tulburare de atașament

VII. Bibliografie

Bennet, Susanne, Nelson, Kay Judith, Adult Attachment in Clinical Social Work: Practice, Research, and Policy, Editura Springer Science + Business Media, Londra, 2010

Glaser, Danya, Prior, Vivien, Understanding Attachment and Attachment Disorders: Theory, Evidence and Practice, Editura Jessica Kingsley, Londra, 2006

Green, Vivian, Emotional Development in Psychoanalysis, Attachment Theory and Neuroscience: Creating connections, Editura Brunner-Routledge Taylor & Francis Group, Taylor & Francis e-Library, 2005

McKinsey, Crittenden, Patricia, Hartl, Claussen, Angelika, Kozlowska, Kasia, Choosing a Valid Assessment of Attachment for Clinical Use: A Comparative Study, The Australian & New Zealand Journal of Family Therapy, Vol. 28, Nr. 2, Richmond, 2007, p. 78–87

Mercer, Jean, Understanding attachment: parenting, child care, and emotional development, Editura Praeger, Westport, 2006

Morrison, James R., DSM-IV made easy, Editura The Guilford Press, New York, 1995

The World Health Organization, The lCD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders: Clinical descriptions and diagnostic guidelines, Editura World Health Organization, Geneva, 1992

Wallin, David J., Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, București, 2010

Zeanah, H. Charles, Smyke, T. Anna, Koga, F. Sebastian, Carlson, Elizabeth, Attachment in Institutionalized and Community Children in Romania, Child Development Journal, Septembrie/Octombrie, Vol. 76, Nr. 5, p. 1015-1028

VII. Bibliografie

Bennet, Susanne, Nelson, Kay Judith, Adult Attachment in Clinical Social Work: Practice, Research, and Policy, Editura Springer Science + Business Media, Londra, 2010

Glaser, Danya, Prior, Vivien, Understanding Attachment and Attachment Disorders: Theory, Evidence and Practice, Editura Jessica Kingsley, Londra, 2006

Green, Vivian, Emotional Development in Psychoanalysis, Attachment Theory and Neuroscience: Creating connections, Editura Brunner-Routledge Taylor & Francis Group, Taylor & Francis e-Library, 2005

McKinsey, Crittenden, Patricia, Hartl, Claussen, Angelika, Kozlowska, Kasia, Choosing a Valid Assessment of Attachment for Clinical Use: A Comparative Study, The Australian & New Zealand Journal of Family Therapy, Vol. 28, Nr. 2, Richmond, 2007, p. 78–87

Mercer, Jean, Understanding attachment: parenting, child care, and emotional development, Editura Praeger, Westport, 2006

Morrison, James R., DSM-IV made easy, Editura The Guilford Press, New York, 1995

The World Health Organization, The lCD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders: Clinical descriptions and diagnostic guidelines, Editura World Health Organization, Geneva, 1992

Wallin, David J., Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, București, 2010

Zeanah, H. Charles, Smyke, T. Anna, Koga, F. Sebastian, Carlson, Elizabeth, Attachment in Institutionalized and Community Children in Romania, Child Development Journal, Septembrie/Octombrie, Vol. 76, Nr. 5, p. 1015-1028