Tulburari Psihice la Copii Si Adolescenti Tulburari de Conduita de Tip Socializat Si Nesocializat Implicatiile Medico Legale ale Infractionalitatii

Motivatia alegerii temei. Obiective………………………………………………………………………..4

Introducere…………………………………………………………………………………………………………. 6

Capitolul 1

Generalități. Tulburări de conduită la copii și adolescenți…………………………………….. 7

1.1. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a deviației……………….. 7

1.2. Învățarea socială. Dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței ……………………………………………………………………………………………………… 8

1.3. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice ………………………………………………………………………………………………11

Capitolul 2

Profilul psihologic al infractorului minor ……………………………………………………………..19

2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului ………………………….19

2.2. Tipuri de comportament antisocial …………………………………………………………………….26

2.3. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori…………………………………..31

Capitolul 3

Delicventa juvenila ………………………………………………………………………………………………41

3.1. Copiii strazii-o problema grava a societatii………………………………………………………….41

3.2. Minori delicventi cu hanticap fizic si psihic………………………………………………………..45

3.3. Expertiza medico-legala psihiatrica la minori………………………………………………………49

3.4. Aspecte medico-legale in discernamant………………………………………………………………53

Capitolul 4

Actul infracțional din perspectiva exploratorie…………………………………………………….. 56

4.1. Conceptul de act infracțional……………………………………………………………………………. 56

4.2. Determinarea motivației săvârșirii infracțiunii……………………………………………………. 58

4.3. Infractori minori organizați si dezorganizati………………………………………………………..60

4.4. Masuri educative pentru infractorii minori………………………………………………………….61

Studii de caz……………………………………………………………………………………………………….

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie

Motivatia alegerii temei de cercetare. Obiective.

Faptul ca o parte dintre tinerii adolescenti sunt atrasi de grupuri stradale, ajungând sa fuga, sa abandoneze scoala si sa adere la conduite de delict, respectiv sa fure, sa devina violenti, sa consume droguri, alcool, sa savarseasca crime, m-a determinat sa gasesc si sa aleg solutii practice de interventie în vederea recuperarii lor, atât în plan psihologic (de restructurare a schemelor caracterial – morale), în plan social (de asimilare si respectare a valorilor si normelor unanim acceptate de comunitate) cat si in plan medical, acolo unde este cazul, prin depistarea si tratarea afectiunilor psihice care au stat la baza comportamentului deviant.

Tema abordata în lucrarea de fata încearca sa raspunda unor cerinte concrete de îmbunatatire a calitatii activitatii de cunoastere si educatie a tinerilor care aflându-se sub influenta unor factori de microgrup nefavorabil unei dezvoltari psiho-sociale corespunzatoare, au structurat conduite antisociale.

Obiectul propriu-zis al lucrarii consta în clarificarea fenomenului dezvoltarii deficitare a personalitatii unor tineri sub aspectul trasaturilor de caracter si elaborarea unui model eficient si aplicabil de recuperare si integrare socio-profesionala a acestora.

Cercetarea întreprinsa a fost orientata având ca punct de plecare, aprecierea ca, conduita devianta apare si se dezvolta în procesul interactiunii dintre subiect si mediul sau de apartenenta (familie) în urma caruia, subiectul structureaza lent trasaturi favorabile trecerii la atitudini deviante. Majoritatea trasaturilor ce ofera personalitatii un caracter deviant, fiind dobândite, pot fi ameliorate prin schimbarea tipului de activitate (introducerea subiectului într-un alt sistem de valori, îi poate restructura modul de gândire si activitatea conform cerintelor sociale), respectiv a sistemului de valori facand posibila schimbarea profilului moral-caracterial, iar pentru delicventii cu tulburari psihice si acordarea de ingrijiri medicale specifice afectiunii.

Teza de licenta cuprinde doua parti, documentara si experimentala. Partea documentara trateaza evolutia conceptiilor asupra deviantei, delicventa juvenila, profilul psihologic al infractorului minor,actul infractional din perspectiva exploratorie. Partea experimentala fundamenteaza alegerea metodelor si tehnicilor de cercetare considerate adecvate temei noastre si expune rezultatele cercetarilor sub forma de concluzii asupra expertizelor medico-legale psihiatrice a personalitatii deviante si asupra solutiilor de recuperare a acesteia.

Cercetarile au fost efectuate în cadrul unor scolii speciale si în institutii de reeducare. În rezumatul tezei de licenta vom prezenta numai câteva dintre aprecieri de ordin teoretic asupra conceptului de devianta, precum si metodele utilizate în diferite faze ale cercetarilor efectuate în vederea formularii solutiilor de cunoastere si tratare psihopedagogica si medicala a deviantului minor.

Introducere

Prezenta lucrare face referire la „Tulburările psihice la copii și adolescenți, tulburări de conduită de tip socializat și nesocializat și implicațiile medico-legale ale infractionalității la minori”, fiind structurată în două părți, una teoretică și una practică. Partea teoretică include patru capitole, fiecare făcând referire la subiectul analizat.

Astfel, primul capitol denumit „Introducere. Generalități. Tulburări de conduită la copii și adolescenți” aduce în discuție definirea comportamentului deviant, elemente de identitate a devianței, învățarea socială, dobândirea comportamentului prin învățare din perioada copilăriei și adolescenței, factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor.

Al doilea capitol trateaza problematica delicventei juvenile analizand tipurile de comportamente antisociale (in special cel agresiv), fenomenul „copiii strazii”, minorii delicventi cu hanticap fizic si psihic precum si aspectele medico-legale in discernamant.

Urmatorul capitol abordează „Profilul psihologic al infractorului minor”. Acesta se reflectă în componența personalității, trăsăturile personalității infractorului (frustrarea, inferioritatea, instabilitatea, imaturitatea, inadaptarea, duplicitatea, sensibilitatea, egocentrismul, labilitatea, indiferenta), particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori (cersetorul, hotul, spargatorul, talharul, infractorul intelectual si recidivist, infractorul de profesie) și cuplul penal victima-agresor în plan psiho-social (categorii de victime, tipuri de vinovatie a victimei, victima vazuta ca o cauza a delictului, excrocheriilor, a rezultatului sinuciderii in doi sau a coincidentei).

Ultimul capitol intitulat „Actul infracțional din perspectiva exploratorie” tratează conceptul de act infracțional, determinarea motivației săvârșirii infracțiunii, infractori minori organizați (ce premediteaza fapta) și infractori minori dezorganizați (ce nu premediteaza fapta), precum si masurile educative aplicate minorilor delicventi.

Întreaga lucrare este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și după interpretări personale și legislație actualizată.

Capitolul 1

Generalități. Tulburări de conduită la copii

și adolescenți

1.1. Definirea comportamentului deviant. Elemente de identitate a devianței

Pentru a putea defini comportamentul deviant, este nevoie mai întâi să înțelegem ce înseamnă noțiunea de devianță în general. Privită în sens larg, devianța este utilizată atât în psihologia socială, sociologie, cât și în domeniul juridic și criminologie.

Astfel, prin devianță se înțelege „îndepartarea sau abaterea indivizilor față de normele și valorile sociale”.

Comportamentul deviant se poate răsfrânge fie printr-un comportament excentric, fie printr-un comportament disfuncțional. Acestea se referă la acele persoane care fac gesturi ieșite din comun adică adoptă un comportament dezordonat, neglijent, pe alocuri aberant până la delicvent.

În opinia unui autor, devianța se clasifică „atât în devianță pozitivă cât și negativă. Cea pozitivă intervine atunci când individul renunță la stereotipurile conformității și adopă norme și valori superioare în stil creativ iar cea negativă se remarcă prin încălcarea și refuzarea indicațiilor normelor medii”.

Edwin Lambert (1951) „face o altă distincție cu privire la delicvență clasificând-o în devianță primară și devianță secundară. În cazul primei categorii, se spune că aproape orice persoană evită din când în când regulile, dar are un caracter temporar, și persoana în cauză rămâne acceptată din punct de vedere social. În cazul celei de-a doua categorii persoanele adoptă un stil deviant și cu care se conformează având ca rezultat neacceptarea lor în societate”.Cu alte cuvinte „comportamentul deviant include infracțiunea și delictele (omorul, furtul, violul, delicvența juvenilă), sinuciderea, consumul de droguri, prostitutia,

homosexualitatea, lesbianismul, pornografia, devianțele religioase, extremismul politic. Tot ca un comportament deviant au fost incluse bolile mentale și handicapurile fizice.”

Printre elementele de identitate ale devianței, după părarea lui Pitulescu, remarcăm:

„a)- devianța morală –acționează ca o încălcare a normelor morale ale unui grup față de normele obișnuite ale societății. Aceasta poate interveni și cadrul profesiei atunci când cei implicați săvârșesc fapte imorale;

b)- devianța funcțională –se manifestă atunci când există abateri disciplinare de la regulemente, când o persoană este incompetentă din punct de vedere profesional sau este incapabilă de a ocupa o funcție în cadrul unei organizații și a cărei rezultat provoacă o disfuncționalitate în desfășurarea activității respective.

c)- devianța penală se răsfrânge la faptele prevăzute de legea penală. Aceste fapte sunt deviante indiferent de vârstă sau starea mentală a celor în cauză. De aici rezultă două categorii de delicvență penală, poate exista criminalitate în rândul adulților aceste persoane se încadrează la vârste mai mari decât ale minorității civile și care au înfăptuit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind catalogați drept „infractori”; și mai poate fi delincvența juvenilă în care minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani și care au săvârșit cu bună știință o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, fiind denumiți „delincvenții minori”.

În concluzie, devianță are drept consecințe destabilizarea ritmului de viață a unei persoane în cadrul societății.

1.2. Factori etiologici a tulburărilor de comportament ale infractorului minor. Cauze generale și specifice.

Familia joacă un rol foarte inportant în creșterea și educația copilului, dar pe lângă acestea și anturajul în care se dezvoltă poate să influențeze atitudinea copilului.

În general tulburările de comportament ale infractorilor minori constituie una din cele mai frecvente cauze pentru care familiile doresc consultul de specialitate. „Acestea pot provoca abandonul școlar, furtul, minciuna, vagabondajul, consumul de substanțe interzise, nerespectarea regulilor morale, gesturi agresive. Toate acestea conduc la comportamente deviante dar care uneori se situează la limita delicvenței”.

Tulburările de comportament sunt variabile de la individ la individ. Ele pot începe cu o simplă minciună și să culmineze cu acte de mare gravitate, periculozitate, ca de exemplu omucidere.

Simptomele tulburărilor de comportament sunt reprezentate de:

minciună pe baza fabulației sau al mitomaniei. Aspectele motivaționale care determină minciuna acționează pe un teren psihic afectat de erori educaționale, acestea pot influența adolescentul mincinos orientându-l către delicvență;

instabilitatea reprezintă incapacitatea de a păstra o atitudine, de a atrage atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune manifestându-se în aria sensibilității afective, ca și în cea atitudinală și comportamentală, fiind atât produsul structurii individuale cât și rezultatul unor dificultăți adaptative apărute în cadrul relațiilor interpersonale, familiale sau al proceselor de integrare în școala și colectivele de muncă;

irascibilitatea  intervine la mânie și de cele mai multe ori se încheie cu mișcări heteroagresive.

impulsivitatea  reprezintă acea reacție a persoanei care nu stă să judece înainte de a acționa și care este împins de o putere din interior nestăpânită;

eșecul scolar. Adolescenții, de regulă băieții, desconsideră sistemul de învățământ iar școala tinde să pară neimportantă. De multe ori relațiile din cadrul familiei pot contribui la proastele rezultate ale copilului;

furtul. În cazul copilului, furtul pornește de regulă din cadrul familiei, urmând să se extindă și în afara ei. Acesta atentează la proprietatea particulară sau publică iar drept motivații întâlnim ori satisfacția unor gusturi, a imaginației ori dorul de aventură, ce se manifestă prin sentimentul de teama, invidie, orgoliu;

fuga sau vagabondajul. Diferența dintre cele două este de durată, fuga acționează ca dorință de evadare, de aventură iar vagabondajul se desfășoară în timp;

incendiile voluntare, sunt provocate de către adolescenți ca urmare a unei dorințe de răzbunare iar autorii fiind debilii mintali, epileptici;

alcoolismul și dependența de droguri intervine în situațiile de a alunga permanentele stări de depresie pe care le cunosc ca urmare a unei diversități de probleme nerezolvate;

devierile sexuale  sunt comportamente sexuale regresive: homosexulalitatea  și prostitutia;

omuciderea  se remarcă în cazului unei situații frustrante, ceea ce conduce la o anumită răceală afectivă, la atitudine dăunătoare de indiferenta, de insesibilitate afectivă;

suicidul și tentativa de suicid. Suicidul intervine atunci când o persoană, își cauzează moartea intenționat.

Trăsăturile tulburărilor de comportament care alcătuiesc infracționalismul sunt:

„comportament deviant moral, acesta are loc după vârsta de 7 ani. Comportamentul deviant moral se manifestă atunci când un individ este inadaptat social, familial, școlar.

După pubertate și în adolescență, comportamentele deviante se răsfrâng la imaturitatea socio-afectivă și caracterială, dar și la dificultățile de adaptare în cadrul legislației și ale restricțiilor.

comportamente aberante se pot exprima relativ devreme și au spectru larg de manifestări adesea stereotipe, ca și a incapacității de progres sub influența educației”.

În cazul adolescentului, stările „normale” ale comportamentul său sunt:

a) stările afective (depresie, anxietate, excitație, stări hipomaniacale, reacții psihosomatice, obsesii, fobii).

b) stările caracterologice (inegalități în randamentul activității intelectuale, eșecuri scolare, concentrarea asupra unor informatii particulare).

c) stările psihosociale (multiple conflicte cu părinții, cu scoala și cu anturajul în scopul de a stabili legăturile de dependenta și climatul tutelar).

Toate cele prezentate mai sus, sunt reacții de apărare ale adolescentului în privința adoptării noilor lui roluri și responsabilități sociale și nu trebuie interpretate ca simptome ale unei tulburări psihopatologice. În cazul în care adolescentul preferă consumul de alcool și cel de tutun, aceste sunt acte cu semnificațe morală, el încercând să-și demonstreze sie insuși precum și anturajului său autonomia și dobandirea precoce a statusului de adult. Chiar și abandonul școlar și părăsirea domiciliului semnifică, de cele mai multe ori, atitudini ale adolescentului față de metode educative inadecvate sau fata de sistemul de pedepse și sanctiuni aplicate în familie sau școala, nefiind din acest punct de vedere, conduite delincvente propriu-zise. 

Capitolul 2

Profilul psihologic al infractorului minor

2.1. Componența personalității, trăsăturile personalității infractorului

Creionarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune un demers care să concentreze în jurul său atât elementul psihologic cât și pe cel juridic, reprezentând un punct central în descifrarea manifestărilor personalității celui incadrat în categoria delincvenților juvenili.

În ce privește cercetarea propusă, un impact semnificativ asupra infractorului minor îl au două trăsături asupra cărora vom face mai departe referire, respectiv instabilitatea emotiv-actionala si inadaptarea sociala.

Astfel, „instabilitatea emotiv-acțională este asociată în general cu schițarea profilului personalității delincvente, foarte cunoscute fiind reacțiile discontinue, trecerile nemotivate de la o extremă la alta, lipsa de consecvență în reacții față de stimuli și inestatornicia preponderent endogenă”. Labilitatea emoțională se profilează deci, ca o caracteristică esențială a personalității nematurizate a infractorului minor, la acest stadiu reliefându-se mai clar deficiențele dezvoltării personalității, traumatizarea sa, decât stadiul dimensiunii cognitive.

Inadaptarea socială este cauzată de o insuficientă maturizare socială, precum și de nesatisfăcătoare educație socio-afectivă, legată de grupul de referință. Abaterea timpurie de la linia socială sau trecerea dincolo de ea, este decisivă întrucât în această perioadă sunt determinate legăturile temporale de bază, iar dacă atitudinile antisociale rezultate din carențele de educație, nu sunt înlăturate, se pot stabili în mod cert, practici negative care, în contextul condițiilor social-economice nefavorabile, ajung să genereze devianțe care conduc de cele mai multe ori la infracțiuni.

Imaturitatea psihică rezultă și din faptul că diverși excitanți din mediul ambiant, manifestă asupra infractorului minor un îndemn cu mult mai mare față de indivizii ceilalți. Stimularea în exces are drept sursă atât sensibilitatea deosebită a infractorului minor cât și forța specifică a stimului, în contextul în care inhibițiile pe linie socială lipsesc. Necenzurarea morală este așadar considerată ca o trăsătură a infractorului minor, împreună cu inhibiția socială înțeleasă ca un echivalent al formării intereselor într-o direcția antisocială.

De asemenea, tot ca o caracteristică a personalității infractorului minor, apare și duplicitatea comportamentului său ca o a doua natură, dând o notă artificială a întregii sale conduite.

De specificat faptul că, în manifestarea personalității sunt implicate anumite forțe ale trăsăturilor, cu referire implicită la imaturitatea intelectivă și afectivă, prima nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, întrucât imaturitatea intelectuală se caracterizează printr-o capacitate scăzută în stabilirea raportului rațional între pierderi și câștiguri în efectuarea și proiectarea unui act infracțional. Numai prin educație, infractorul minor va reuși să învețe că acțiunile sale comportamentale trebuie să fie un compromis, o tranzacție între satisfacerea nevoilor proprii și a nevoilor altora. Infractorul minor va învăța prin educație, cum să se adapteze la normele impuse de societate, satisfăcându-și în același timp și necesitățile sale, fără a intra în conflict cu societatea din care face parte. Pentru a putea reda toate achizițiile pozitive dobândite prin educație, actul este condiționat de o serie factori cum sunt: modalitățile utilizate; mediul în care influența educativă este realizată; capacitatea de a discerne a individului cât și forța instinctelor sale, producându-se astfel un echilibru între tendințele de pătrundere a posibilului delincvent, în zona de acțiune infracțională.

O importanță majoră în cadrul cercetării propuse îl reprezintă modul în care, minorul infractor, respectiv cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea faptelor sale, făcând sau nu dovadă de discernământ.

Responsabilitatea, o categorie juridică importantă, reprezintă un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sale cu societatea, prin asumarea concesințelor faptelor sale. Dacă în plan juridic se admite faptul că sancțiunea penală trebuie aplicată în funcție de responsabilitate, trebuie admis că delincventul minor răspunde pentru propria sa alcătuire psihică și pedepsit în consecință.

Astfel, prin furnizarea unor criterii medicale de specialitate pe baza cărora organele judiciare stabilesc existența sau inexistența responsabilității, psihiatrii, fără a fi în mod direct implicați în actul de justiție, sunt totuși cei mai competenți și mai activi consilieri ai acestui act, întrucât, criteriile medico-legale sunt singurele care pot decide emiterea unor sancțiuni de ordin corectiv-educativ ori a unor măsuri de siguranță de ordin medical preventiv.

În sensul acesta, numai noțiunea de responsabilitate coercitivă în conceptul psihiatric (discernământul), ridică problema raportului normal-patologic, fiind criteriul cu semnificație unică.

Determinarea stării de iresponsabilitate, în vederea individualizării motivației și sancțiunii, este o problemă foarte importantă, întrucât e necesar să se stabilească existența unei afecțiuni psihice care să genereze această stare sau lipsa de responsabilitate în momentul comiterii faptei. Astfel, analiza juridico-penală a criminalității coroborată cu cea sociologică, psihologică și criminologică converg la constatarea și lîmurirea contextului individual și socio-cultural care produce delincvența sub forma devianței sociale.

La întrebările fundamentrale: care sunt cauzele care il împing pe individul minor să săvărșească acte delictuale?, cum se pot preveni asemenea situații și care sunt criteriile care stau la baza evaluării unei conduite ca fiind delicvență juvenilă?, răspunsurile pot fi grupate în trei categorii și anume:

1. Pledarea faptului că la baza oricărui comportament deviant stă personalitatea individului și structura biologică, fapt ce implică:

– perspectiva biologic-constituțională ce are în vedere factorii genetici și biologici ca având un rol hotărâtor în originea criminalității;

– înclinația neuro-psihică care consideră actele criminale ca făptuite cu preponderență de personalități patologice, tulburările lor fiind transmise ereditar;

– înclinația psiho-individuală ce consideră trăsăturile de personalitate reflectate la nivel comportamental, ca fiind surse de agresivitate și frustrări;

– înclinația psiho-socială unde se consideră că individul nu se naște criminal, ci prezintă un deficit de socializare, alcătuindu-se în dizarmonie cu normele sociale, în funcție de modelele culturale avute;

2. Aprecierea delincvenței juvenile ca fenomen de neintegrare socialăți inadaptare, fapt ce conduce la o anumită stare conflictuală născută din lipsa de concordanță dintre țelurile individului, scara lui de valori și ofertele sociale, rezultatul acestui dezechilibru dconducând atât la scăderea controlului social, cât și a puterii de consiliere a conflictelor, reliefându-se în acest caz, orientări:

– statistico-normative care au în vedere variațiile ce se înregistrează în rata delincvenței juvenile;

– macrosociale care își propun identificarea unor legi sociale determinante a faptelor de delincvență juvenilă;

3. Includerea teoriei cauzalității multiple care consideră că fenomenul delincvenței juvenile are semnificații multicauzale atât de factură:

– internă, de natură psihologică și biologică;

– externă, de natură culturală și economico-socială și;

„O astfel de prezentare structurată a răspunsurilor, permit explicații, interpretări, și descifrări, dar și elemente de prevenție a delincvenței juvenile, introducând astfel, elementele caracteristice de personalitate”.

În încercarea de a intregi profilul personalitățiii infractorului minor, trebuie ținut cont de acele trăsături negative care îl cataloghează drept „imatur caracteriologic” și anume: rezistență scăzută la frustrare, deficit de autocontrol, agresivitate și impulsivitate, sminimalizarea greșelilor și a actelor antisociale comune, lipsa de dezvoltare a sentimentelor morale și a motivelor superioare de tip social. Pentru întregirea tabloului structural, mai pot fi adăugate și: disprețul și indiferența față de activitățile sociale utile cum sunt învățarea și munca, împotrivirea normele juridice, morale și neacceptarea acestora, subestimarea proprie și aderarea la statutul de delincvent, dar mai ales, falsa imagine despre libertate și autonomie individuală, alcătuită sub forma agresivității, violenței și a forței brute.

Există totuși oserie de factori interni și externi care pot conduce la acte de infracțiune și mai târziu la devianța de comportament.

În cadrul factorilor interni pot fi amintiți: deficiența intelectuală, ereditatea, tulburările caracteriale și ale afectivități, temperamentul. În ce privește factorii externi, o importanță deosebită o are: școala, familia, mass-media.

În acest sens:

1) familia constituie o influență importantă asupra comportamentul minorului, aducându-și contribuția la procesul de socializare al lui. Se cunoaște faptul că pe lângă familii bine închegate unde există înțelegere și respect reciproc, există și familii unde educația este deficitară, fără repere morale, care practică o atitudine permisivă, care tolerează diversele derapaje comportamentale ale tinerilor, toate aceste conducând de cele mai multe ori la o socializare morală slabă a membrilor săi.

De asemenea, se întâmplă de foarte multe ori, ca infractorii minori să provină din familii cu o coeziune morală slabă, unde veniturile sunt folosite pentru procurarea și consumul de alcool, droguri și practicarea jocurilor de noroc. Climatul dezorganizat, certurile și stările conflictuale care apar adesea între soți, încurajează direct sau tacit alunecarea minorilor către infracțiune, toate acestea infuiențându-i și personalitatea.

În susținerea acestor remarci, Pitulescu I (1995) sublinia faptul că „este stabilit că infractorii minori apar cel mai adesea în familiile infractoare unde părinții au o viață parazitară, consumă alcool în exces și își manifestă în mod constant brutalitatea, egocentrismul și lăcomia. Din rândul acestora provin de obicei și minorii care săvârșesc grave infracțiuni de violență. Consecințele extrem de negative în planul formării personalității minorului, depind foarte mult și de stilul educativ practicat de părinților, aceștia oscilând între abuz de autoritate, nepasare și răsfățare exagerata. Un loc deosebit în cadrul relațiilor pe care părinții le desfășoară cu membrilor familiei, îl reprezintă statutul acestora, de:

– părinți vitregi, atunci când unul dintre ei poate produce în sufletul minorului o anumită reținere afectivă sau poate chiar un sentimen de respingere, conducând la un moment dat la fapte de vagabondaj;

– părinți etilici, desi ambii sunt părinți biologici, însă situația economică e precară, moment ce poate produce un comportament deviant, având efecte grave asupra minorului;

– părinți infractori, atunci când tatăl sau ambii părinți sunt în detenție, poate să conducă la comportamente infracționale, această situație apărând și în cazul când părinții sunt în libertate, dar antecedentele penale reprezintă un semn de întrebare în educația minorului”.

O privire generală asupra familiilor unde părinții manifestă o poziție nefavorabilă în educarea membrilor săi, se reliefează ca și:

– copil cocoloșit și răsfățat de familie, cu părinți supraprotectori în unele cazuri, care poate deveni cu ușurință infractor, însușindu-și bunuri care nu îi aparțin conștient că părinții îl vor apăra;

– copil maltratat prin pedepse și bătăi, care va avea în afara mediului familial un comportament agresiv față de colegii mai mici și mai puțin dezvoltați fizic.

Pornind de la aceste aspecte, este imperios necesar ca părinții să aibă simțul echilibrului și al măsurii în educarea copiilor lor, oferindu-le un model de conduită și ținută morală, ce pot fi manifestate și în calitatea lor de majori.

2) mediul extrafamilial exercită o influență majoră asupra comportamentului minorilor, deoarece aceștia pot dobândi în cadrul anturajului de prieteni, de la colegi, sau de la vecinii de cartier, prin intermediul exemplelor negative o adoptare cu ușurință al unui comportament deviant, mai ales în momentul în care familia de facto nu manifestă implicare și nu conștientizează faptul că, bazându-se pe grija celor din jur, minorul își va însuși atitudini antisociale lipsite de motivație și coerență;

3) școala privită comparativ cu familia, propune și înt rebuințează o serie mai largă de mijloace și modalități formative în sfera personalității minorului, prin constituirea și consolidarea unor convingeri și atitudini morale de durată, care au puterea și pot intermedia integrarea acestuia în comunitatea din care face parte.

Slaba pregătire școlară, precaritatea cunoștințelor, absența unor obișnuințe de a munci în mod constant și ordonat, cât și de a duce la îndeplinire obligații sociale și profesionale, reușesc să stabilească structuri de personalitate, înlesnind „demersuri” spre un mod de viață parazitar, antisocial, pasul spre infracțiune fiind gata făcut.

De o importanță majoră este și situația în care primează partea instructivă în defavoarea celei educative, în prim plan aflându-se elevii buni la învățătură care nu crează probleme, astfel fiind neglijați cei care nu s-au adaptat la regimul școlar.

Astfel, acestora din urma li se declanseaza reacții de frustrare, ei căutând compensare în comportamente antisociale în cadrul găștilor stradale, pentru a reuși să iasă în față să se evidențieze și să impresioneze.

4) mass-media poate furniza și impulsiona în același timp, starea de infracționalitate a minorului. Psihologul american Berkowitz, subliniază faptul că violența de la televizor sau cinema, conduce la creșterea criminalității și agresivității, rezultatul unor astfel de emisiuni fiind și mai mare în rândurile copiilor care manifestă tulburări afective și caracteriale, precum și acelor care au sentimentul de frustrare afectivă. La aceste emisiuni se mai adaugă și literatura beletristică care creionează un erou principal plin de „relele societății”, precum și ziarele bogate în știri care pot influența credibilitatea minorului.

Vârsta delicventului, se adaugă mereu, la toți acești factori. Ea constituie interes întrucât în raport cu ea, se stabilește atât o curbă specifică cu evoluția numerică, cât și caracteristicile legate de tipul infracțiunii. În cazul infractorilor minori, statisticile arată preponderența acelora care demonstrează: putere, lipsă de experiență și nesăbuință, fiindu-le caracteristic manifestările care apar sunt cele de: agresiune, prostituție, speculă, furturi, vagabondaj, tâlhărie.

2.2. Particularități psihologice ale diferiților tipuri de infractori

Încercările de portretizare, clasificare și creionare a infractorilor reprezintă importanță atât din punct de vedere teoretic, dar și practic. Teoretic, pentru că ajută la redactarea unor modele explicative cu privire la modul de alcătuire a personalității infractorilor și totodată, la reliefarea unor aspecte cu privire la formarea și dezvoltarea unor asemenea structuri în tim. Pe scurt, pentru că ajută la stabilirea unor acte sociale preventive și la elaborarea unor programe de reabsorție socială și recuperare.

Cunoașterea cât mai precisă a profilului personalității infractorului ingăduie în primul rând alcătuirea unui program individualizat și diferențiat de recuperare, reeducare, și reabsorție socială. În al doilea rând, cunoașterea profilului infractorului este utilă organelor judiciare pentru stabilirea adevărului și soluționarea legală a cauzelor.

În continuare vom prezenta particularitățile psihologice esențiale ale diferitelor categorii de infractori, cum sunt: cerșetorul, hoțul, spărgătorul, tâlharul, infractorul intelectual, asasinul, infractorul recidivist, infractorul de profesie.

Cerșetorul

Cerșetoria a fost tratată din perspectiva mai multor domenii, abordată atât în literatura de specialitate cât și în domeniul religios.

De-a lungul timpului, acestui fenomen i-au fost conferite mai multe definiții, printre care voi menționa câteva dintre ele în cele urmează.

În primul rând, potrivit Dicționarului Explicativ Român, „cerșetoria reprezintă acțiunea de cerșetori și rezultatul ei, mai exact strângerea de pomeni ca mijloc de existență”.

Dacă privim din punct de vedere religios, cerșetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerșetorul nu-și folosește puterile lui trupești și sufletești ca să-și câștige păinea și înșeală și exploatează pe alții ca să mănânce păine și sudoarea străină. Talentul capacității sale îl îngroapă și astfel în ziua judecății va auzi zicându-i-se: „Pe acest netrebnic aruncați-l în întunericul iadului, unde este tânguirea și scrâșnirea dinților (Matei 25,30).

În opinia sociologului Turner Jonathan, „percepția și definirea cerșetorului ca sărac îi consolideaza existența în sărăcie. Societatea, ca o retea de interacțiune, creeaza indivizi, dar actiunile persoanelor creeaza, prin interacțiune, societatea. Nici una nu exista fără cealaltă, societatea fiind o entitate dinamică, creată și recreată continuu de persoane care interacționeaza între ele”. Astfel, indiferent din ce clase sociale fac parte, toți membrii unei societăți contribuie la construcția acesteia prin acțiune și interacțiune umană, „acțiunea umană realizându-se prin definirea situațiilor și fiind orientată relațional”. Astfel, din cele prezentate mai sus pot spune că cerșetoria poate fi privită și din perspectiva interacționalismului simbolic. Astfel pentru ca o persoană să poată cerși este nevoie de interacțiune cu cel care este impresionat și îi donează anumite bunuri.

De multe ori, pentru ca impactul să fie unul mai mare de obice, întâlnim pe străzi cerșetori din rândul copiilor, a bătrânilor precum și persoane cu un grad de handicap.

Din perspectiva drepturilor copilului, „cerșetoria reprezintă una dintre cele mai grave forme de exploatare prin muncă a copilului, indiferent de motivațiile părinților sau adulților cărora le sunt încredințați copiii”.

Cerșetoria nu reprezintă un comportament anti-social, ci mai degrabă un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educaționale pentru copilul care cerșește sau familia acestuia. Oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cerșit, deoarece părinții nu mai sunt motivați să caute alte soluții pentru supraviețuire, menținând copiii în aceeași stare de degradare sociala și morală care le afectează dramatic copilăria și, prin abandonul școlar, le limitează șansele la o viață decentă.

Din perspectiva sociologică, un cerșetor dezvoltă mai multe teorii, și anume teoria rolului, a seducției, a etichetării sociale.

Potrivit primei teorii, se poate spune că rolul de cerșetor este foarte important pentru actul cerșitului, exercitarea lui presupune interacțiunea cerșetorului cu potențialii donatori. Drept exemplul, Ralph Linton spune că „societatea este compusă din indivizi a căror adaptare și organizare este cerută de supraviețuire”. Astfel, „actul de cerșit este un comportament deviant fiind considerat nepotrivit de ceilalți, comportament ce implică negocierea unor situații sociale specifice”.

Potrivit celei de-a doua teorii, indivizii care cerșesc apelează la induiosarea trecătorilor, practicand un sistem de semne care sa sensibilizeze emotional trecatorii. Ei pot adopta diferite modalități de a convinge trecătorii să-i ajute cu diferite bunuri. Ei se pot folosi de simpla prezență, prin propria imagine sau prin interacționarea cu cei de la care urmaresc obtinerea unor foloase.

Ultima teorie dezvoltată presupune etichetarea unui cerșetor ca fiind sărac, societatea contribuie la perpetuarea sărăciei, iar dacă cerșetorii sunt văzuți ca oameni leneși, fără vreun impuls înspre muncă, apatici, imorali și incompetenți, aceștia tind să accepte toate aceste lucruri și tind să creadă ca acestea sunt reale, adoptând comportamente și atitudini specifice etichetei lor.

Așa cum am specificat mai sus, fenomenul de cerșetorie este definit din perspectiva mai multor specialiști care au tratat subiectul de-a lungul timpului sub mai multe aspecte.

Revenind asupra concepției de cerșetorie, aceasta se poate defini în general ca „un discurs prin care o persoană caută asistență, fie cerând bani în mod direct sau exprimându-și nevoia prin alte forme clare de comunicare precum semne, recipiente pentru donații sau mâna întinsă. De cele mai multe ori solicitarea unui cerșetor este acompaniata de comunicări care conțin mesaje sociale sau politice. Chiar și în lipsa unui discurs particularizat, prezența unei peroane neîngrijite și murdare, care ține mâna întinsa sau o cupă pentru a primi donații, transmite un mesaj de nevoie de suport și asistență”.

Cu alte cuvinte, cerșetoria presupune un comportament deviant al individului care îl prestează, de cele mai multe ori cerând donații într-un mod deranjant, creând trecătorilor o stare de disconfort, intimidare, insistând prin umilință donarea acestor bunuri.

De cele mai multe ori cerșetorul frecventează locuri publice, el poate fi întâlnit în intersecții, la semafoare, la colț de stradă, în parcuri, în zona centrală a orașului, pe lângă diferite locuri de alimentație publică sau în jurul bisericii cerând în mare parte bani, de obicei mărunt, modul clasic de a cerși fiind cel de a intinde mâna, practicând acest act singur sau însoțit. El poate folosi diferite recipiente pentru a primi donațiile, precum: căni, cutii, pungi, pălării etc..

Dacă analizăm definiția dată de Lankenau care spunea că „un cerșetor nu se definește și prin oferirea unor produse sau servicii în schimbul lucrurilor primite”, aș completa că în cazul societății noastre, există cerșetori care sunt dispuși să intreprindă anumite activități pentru a i se oferi în schimb anumite bunuri. Cu titlul de exemplu, indivizii care stau in fața locurilor de parcare ținându-le ocupate și invitând pe șoferi să parcheze acolo unde stau ei sau indivizi care pe timpul iernii stau cu lopețile pentru a dezepezi locurile de parcare ale proprietarilor în schimbul unor sume de bani.

Printre cauzele actului de cerșit, cel mai des întâlnit motiv tinde să fie sărăcia. În rândul copiilor, acest fenomen se produce datorită numărului mare de membri în familie sau că au rămas fără părinți. Însă mulți copii care ajung să intreprindă acest act al cerșetoriei de cele mai multe ori sunt exploatați. La polul opus, în categoria vârstnicilor, cei mai mulți practică cerșetoria din motive de boală sau insuficiența pensiei de boală.

În concluzie, pot spune că dimensiunile cerșetoriei încă nu se cunosc iar îngrijorător fața de acest lucru este faptul că numărul cerșetorilor este în creștere conform statisticilor prezentate în urma unor studii.

Hoțul -făptuiește cel mai primitiv act infracțional. Acțiunea în sine presupune mișcări relativ simple: întinde mâna, apucă obiectul, îl ia, îl camuflează și pleacă cu el într-un loc ascuns. Furtul se caracterizează prin modul discret în care este sustras obiectul și apoi îndepărtarea în grabă de la locul infracțiunii și ascunderea de cei care ar putea să-l urmărească pe infractor.

Pentru desfășurarea acțiunii în sine hoțul foloseste in special mâna și corpul, dar, pentru pregătirea furtului se cere cere o activitate mintală minuțioasă și laborioasă.

Trăsătura predominant fizică al acțiunii cere din partea lui un antrenament deosebit. Mobilitatea fizică, dexteritatea caracteristică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele exercițiuluin, și, în al doilea rând, sunt înlesnite și de unele predispoziții native.

Spiritul de observație al hoțului este unul foarte dezvoltat, se orientează prompt într-o situație dată și alcătuiește imediat un plan de acțiune conform cu elementele prezente și concrete. Modalitățile și mijloacele lui de operare, deși sunt ingenioase, sunt totuși puțin variabile. Modul de a acționa în unele situații, se bazează pe imitații în general, sau, atunci când își elaborează un plan propriu, acesta devine frecvent, fapt ce poate conduce la descoperirea lui.

Ca toți ceilalți infractori, nici hoțul nu are calități deosebite în gândire, aceasta fiind limitată la preocupările lui frecvente. În ce privește personalitatea și voința, hoțul acționează după rețete și șabloane puțin variabile, sunt superficiali și lipsiți de acele calități ale voinței cu caracter etico-social.

Aplecarea spre risc este una foarte mare, în consecință ei mizînd de multe ori pe elemente cu foarte puține șanse de reușită. Reacția obișnuită este înlăturarea obiectul furat și fuga de la locul faptei. Hoțul nu opune rezistență și nu se apără decât în cazul când este atacat fizic. Suprapunerea unor factori externi cu nereușita acțiunii, îl face pe hoț să devină superstițios și chiar mistic.

Spărgătorul- se creionează tipic ca personalitate, prin acționarea în bandă și prin întrebuințarea forței ca modalitate de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, mai ales cel modern, are cunoștințe temeinice de ordin tehnic. Întrucât săvârșirea actului infracțional cere acțiuni complexe, de siguranță individuală, spărgătorii provin din rândul celor mai de seamă infractori. Spărgătorii au nevoie de inteligență practică și multă iscusință pentru a pregăti și pune în aplicare spargerile, dar și de alte calități mai deosebite, cum sunt calmul, curajul, corecta apreciere a situației. Atunci când folosesc și violența în apărarea lor, ei se aseamănă foarte mult cu tâlharii, iar prin aceea că își însușesc diverse bunuri, seamănă cu hoții.

Tâlharul- toată acțiunea sa infracțională se manifestă prin violență, susținută de o conformație fizică și somatică adecvate. Atitudinile specifice dobândite în desfășurarea activității infracționale, pot fi amintite motricitatea sporită față de cea normală, îndrăzneală și hotărâre în timpul operațiunii, cruzime de multe ori. Se exprimă violent, și odată ce-și elaborează planul nu mai poate suspenda sau amâna cu ușurință acțiunea infracțională.

Infractorul intelectual (șantajistul, falsificatorul, escrocul).

La o astfel de categorie forța fizică nu este atât de importantă, în general aspectul fizic trecând pe un plan secund și joacă un rol decorativ, care intermediază uneori comiterea infracțiunii.

Afară de unele “unelte” cu importanță nesemnificativă, infractorii intelectuali își săvârșesc acțiunile pe cale verbală. De aici se pot desprind două particularități importante: un discurs adecvat scopului urmărit și adaptat rolului, accesibil celui vizat.

Caracteristica cea mai importanta a infractorului intelectual este minciuna. Escrocilor și șantajiștilor le este caracteristică o elasticitate în gândire, descoperind cu rapiditate slăbiciunile victimei, găsind cu rapiditate soluții pentru a se eschiva și a ieși din eventualele încurcături.

Asasinul- este cel mai nociv, atroce și odios infractor. Comportamentul său este caracterizat de manifestări irascibile, agresivitate și impulsivitate crescute.

Are o capacitate de a raționaliza scăzută, egocentric, foarte instabil și superficial în planul afectiv, ceea ce îl determină să intre în situații conflictuale, având reacții violente.

Săvârșirea infracțiunii este posibilă din cauza pătrunderii individului într-un mediu ofertant din punct de vedere al situațiilor conflictuale, de la care el nu poate și nu știe cum să se sustragă.

În funcție de motivul omorului și violență cu care acesta a fost comis, se poate stabili dacă asasinul este sau nu normal.

Așadar este o aparentă satisfacție de moment, după săvârșirea actului. Temperamentul impulsiv, motricitatea ridicată, manifestată prin violență, vin să dubleze situația conflictuală în care se află asasinul. Acesta nu manifestă niciun fel de sensibilitate față de durerile fizice ale altora și nu are niciun fel de compasiune față de ceilalți. Această lipsă de sensibilitate nu este înnăscută, ci se dobândește ca urmare a stilului de viață dus în condiții de vicisitudini psihice și fizice.

Infractorul recidivist-psihologic se caracterizează prin: egocentrism,scepticism, imaturitate intelectuală, agresivitate, indiferență afectivă, opoziție, rezistență scăzută față de stimuli.

În general, recidiviștii, tind să perceapă realitatea într-un mod deformat și neobișnuit, având impresia că nu au ajutor din nicăieri și că în viață totul se petrece după “baftă” sau "ghinion". Reușita primei infracțiuni, reprezintă un stimul pentru alte infracțiuni asemănătoare.

Acceptă cu greu dezaprobarea, atâta vreme cât aprobarea îl stimulează pozitiv. Atitudinea ostilă față de exigențele legii penale, este un indiciu deosebit de important pentru periculozității persoanei infractorului.

Infractorul de profesie – este instruit și socializat pentru comiterea de infracțiuni. Prin faptul că singura lui sursă de existență este reprezentată de infracțiune, reprezintă ultimul grad de inadaptare socială.

Obiectivul central al acțiunilor sale de infractor îl reprezinta câștigurile financiare , el nu săvârșeste infracțiuni violente.

Debutul și-l face, de obicei, în calitate de copil delincvent, avându-și originea în treptele decazute ale societății. Infractorul de cariera sau de profesie cum i se mai spune, își formează abilități tehnice și deprinderi de înalt specialist, fiind capabil să-și organizeze activitățile, să-și identifice victimele și să-și ducă la îndeplinire planul de săvârșire a infracțiunii, astfel încât să evite descoperirea ei. El organizează acțiunea infracțională cu o minuțiozitate mai mare decât o face infractorul obișnuit, de ocazie. În general este mereu în expectativa unei anumite perioade în penitenciar fiind pregătit pentru arest și judecată, găsind aceasta ca făcând parte din viața sa obișnuită. În penitenciar, prin contactul cu alți infractori, are ocazia de a învăța noi metode pentru comiterea infracțiunilor, facand parte la un schimb de experiență in acest sens iar profesorii lui fiind incadrati in categoria profesioniștilor cu experiență.

Din punct de vedere psihologic, în cazul infractorului de profesie afectul atinge o formă pasională accentuată, iar acțiunea este dirijată de actul de gândire. Infractorul se deosebește de ceilalți, ca structură psihologică, nu ca o funcționare aparte a proceselor sale psihice, ci prin aceea că acțiunile lui au un pronunțat conținut antisocial. Prin aptitudinile lui, elaborate ca urmare a unei practici îndelungate, poate să se ridice în unele privințe deasupra omului normal, dar acestea nu-i determină activitatea infracțională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social.

Cunoașterea trăsăturilor psihice specifice ale infractorului conduce la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării și reeducării acestuia. La infractori manifestările agresive, antisociale, sunt în mare măsură învățate în cadrul climatului familial agresiv și al împrejurărilor de viață, ambele disfuncționale din punct de vedere psiho-social.

In functie de un complex factorial constituit din structura neurobiologica, genetica, structura psihologica caracteriala si implicatiile elementelor patologice, tipurile de minori delincventi pot fi:

1. delincventi dezvoltati normal din punct de vedere al dezvoltarii psihice:

recidivisti (profesionisti): caracterizati prin capacitatea de a evita represiunea legii si prin luciditate in elaborarea actiunii

nerecidivisti (ocazionali): actul infractional constitue un accident neprevazut la o personalitate aparenta, produs din necesitate, din neglijenta, privatiuni

2. delincventi diagnosticati cu diverse afectiuni de natura psihica:

oligofreni: care comit diverse acte infractionale, datorate pe de o parte marii lor sugestibilitati, pe de alta parte lipsei de discernamant;

deteriorati mintal, dementi: care comit acte putin elaborate, cu scopul de a-si satisface unele dorinte elementare;

shizofreni: adolescenti de 16-17 ani care comit crime bizare, de neinteles, mai frecvent asupra membrilor familiei;

epileptici: care in timpul raptusului sau in timpul starii crepusculare postcriptice pot executa acte de mare cruzime si care prezinta impulsivitate ca tulburare intercritica;

personalitati dizarmonice: care comit majoritatea actelor infractionale datorita polimorfismului simptomatic consecutiv dizarmoniei lor structurale, potentialului antisocial polivalent, labilitatii afective, etc.

Capitolul 3

Delicventa juvenila

3.1. Copiii strazii, o problema grava a societatii

3.2. Minori delicventi cu hanticap fizic si psihic

3.3. Expertiza medico-legala psihiatrica

Capitolul 4

Actul infracțional din perspectiva exploratorie

4.1. Conceptul de act infracțional

Actul infracțional este consacrat psihologiei iar cercetările în domeniu l-au numit „comportament deviant”. O analiză strict în acest domeniu, rezultă că în psihicul autorului, se manifestă elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința.

Pornind de la cele exprimate mai sus, se desprind principalele motive pentru care atât în psihologia judiciară cât și în criminologie se întâlnește conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergic.

Actul infracțional poate fi cauzat potrivit personalității infractorului. Aceasta poate privi următoarele:

„- cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului;

– examinările paraclinice având ca rol principal probarea și obiectivarea diagnosticului clinic, precum și de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări;

– investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

– interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează sau declanșează;

– cercetarea sociologică având două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii personalității delicventului și a modului în care au fost soluționate și, în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

– rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conștiință, discernământ)”.

Aceasta abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:

– evaluarea corectă a stării psihice a personalității deviante, prin specificarea diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta;

– specificarea caracteristicilor esențiale ale personalității studiate din perspectiva sinergetică;

– natura și evoluția dereglărilor care au însoțit sau au dus la îndeplinirea actului deviant și dacă acesta prezintă riscul de agravare;

– aprecieri asupra periculozității caracteristicilor de personalitate și a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

Cu cât aceste concluzii sunt mai precise cu atât se evită prezența unor erori judiciare care nu ar mai putea fi reparate, spre exemplu dacă vor fi luate măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers. Tocmai din acest scop, termenul de personalitate este primordial pentru o justiție care are la bază adevărul, știința și dreptatea și în care ideea de recuperare socială a delincventului, primează.Din punct de vedere juridic, actul infracțional poate fi definind ca acel rezultat care implică o comportare negativă din partea unui individ responsabil, în raport cu cerințele normelor penale pozitive”. Indiferent de natura infracțiunii și a definiției dată fie legală fie doctrinară, pentru a se evidenția un act antisocial trebuie să se țină cont de condițiile mine evidențiate mai sus”.

Un cunoscut teoretician, Jean Pinatel a dezvoltat mai multe teorii cu privire la personalitatea criminală, astfel că acesta consideră că, „în comportamentul criminal, -trecerea la act- constituie elementul decisiv. Pentru a se comite un act infracțional, în cazul delicvenților, trebuie să existe un nucleu al personalității compuse din: egocentrism, labilitate, agresivitatea și indiferența afectivă.” Acest nucleu al personalității criminale este format dintr-o structură activă, prin care se reunesc și asociază componentele mai sus amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. Tot, J. Pinatel, „trasează o deosebită circumstanță asupra faptului că nucleul personalității criminale este o rezultantă la faptele comise”.În altă ordine de idei, raportându-ne la cele exprimate mai sus de J. Pinatel, se poate concluziona că „sunt cazuri excepționale când orice om poate deveni delincvent”. În acest caz, se pune întrebarea când intervine diferența între delincvent și nedelincvent? Răspunsul se găsește tot în afirmațiile teoreticianului. Astfel că, diferența dintre indivizii nedelincvenți și delicvenți se găsește în „pragul delincvențial“, în sensul că pentru unii dintre nedelincvenți va fi nevoie de întâmplări, de presiuni grave și repetate pentru a le provoca o stare de delicvență, pe când alți indivizi răbufnesc mult mai ușor la acte incitante.

Față de această categorie din urmă, delincventul obișnuit – în opoziție cu nedelincventul – acționează direct cu fiecare ocazie, neașteptând potrivirea unei anumite ocazii sau a unei incitații din exterior.

O altă analiză arătată de Pinatel, „identifică cert deosebirea celor două categorii prezentate, fie a nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, și aceasta constă în aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act”.

După cum bine se știe, personalitatea unui individ nu poate fi separată atât de organism cât și de mediul în care se dezvoltă, astfel că în criminologie un rol primordial îl ocupă studierea personalității în funcție de situație. Aceste situații pot fi specifice dar și periculoase iar ocazia nu trebuie să fie căutată. Dacă personalitatea sau mediul se modifică atunci și totalitatea funcțională a celor două își schimbă sensul.

În concluzie, actul infracțional în cazul infractorului minor depinde de personalitatea dezvoltată în mediul în care conviețuiește și efectele negative dăunătoare. Actul infracțional implică în grade diferite, practic toate structurile și funcțiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaționale și finalizând cu cele afectiv-volitive, în mod activ fiind implicate și trăsăturile psihice. Actul infracțional este generat de tulburări de ordin emoțional și volitiv, susținut de lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, al incapacității subiectului de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe în pofida perspectivei unei pedepse.

4.2. Determinarea motivației săvârșirii infracțiunii

Ca în orice infracțiune, este bine să se cunoască motivul care a condus la săvârșirea acestui lucru. În ultima perioadă, „s-a dorit stabilirea tot mai detaliată a motivelor care înfăptuiesc actul infracțional din partea delicvenților”.

Printre motivele care conduc la săvârșirea acestora, întâlnim: nivelul de trai, stările de tensiune existente între părți, mediul unde a fost crescut infractorul, roadele câștigate de infractor după comiterea infracțiunii, trăsăturile sale psihologice etc.

Cea mai frecventă motivație întâlnită pentru comiterea infracțiunilor este sărăcia. În general, infractorii, sunt persoane care prezintă o personalitate dizarmonică. Infractorii fac parte din toate categoriilor sociale și profesionale indiferent de vârstă, sex, pregătire culturală, aptitudini intelectuale, caracter , temperament, statusul social, poziția economică. Infractorii se formează într-un mediu social defavorabil și prielnic săvârșirii de infraciuni. Odată cu trecere timpului, ajunși la maturitate, aceștia se adaptează mediului iar dacă ajung în penitenciar își înăspresc caracterul, își dezvoltă viclenia și o mare capacitate de înțelegere a slăbiciunilor umane.

Printre infractori, mai sunt și indivizi bolnavi psihici, al căror comportament este influențat de natura bolii. Sub aspectul implicațiilor psihosociale și judiciare, ponderea tulburărilor de personalitate în colectivitățile de infractori este superioară ponderii lor în populația generală.

Chiar și așa, nu se poate considera activitatea infracțională ca fiind o consecință a unei personalități maladive. Infractorii sunt conștienți și total de acord cu actul infracțional pe care uemează să-l comită.

De aceea nu se acceptă orice teorie care ar putea angaja infracțiunea ca o altă modalitate de manifestare a unei maladii psihice. Cu alte cuvinte, se acceptă faptul că delincvența este o abatere de la normalitatea socială acceptată. Nu se neagă faptul că în cazul sindroamelor severe, individul este predispus la comiterea de acte antisociale. Diferența dintre cele două categorii de indivizi, infractori și bolnavi psihici, este subiectul care îndeamnă spre infracțiune.

„Dacă în prima categorie primează interesul pecuniar, material, în cea de-a doua categorie se comit acte antisociale de producția imaginativă maladivă, foarte greu de stăvilit în momentele sale de creație”.

Mai trebuie reținut faptul că nici un infractor nu întrunește cumulativ o majoritate specifică vreunui sindrom. Delincvenții prezintă ca și constante în conduita lor caracteristici disparate ale mai multor sindroame de tulburări de personalitate.

Tot în urma mai multor studii de specialitate, s-a constatat „că numărul delincvenților din mediul rural este net inferior celui din mediul urban. Diferența între cele două medii, este dată de mentalitatea existentă la sat (sentimentul rușinii, pe de o parte și concepția mistică a păcatului, pe de altă parte)”.

4.3. Măsuri educative pentru infractorii minori

Măsurile educative au forma și conținutul diferit de măsurile de siguranță, întrucât măsurile educative sunt specifice regimului de favoare instituit de legiuitor pentru protejarea infractorilor minori, iar prin adoptarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală atât de infractorii minori, cât și de infractorii majori.

În cazurile măsurilor de siguranță, legea identifică stările de pericol social care vor trebui sa fie evitate, pe când în situația măsurilor educative „cauzalitatea este difuză", însă este specifică vârstei și experienței de viață a minorilor, fiind determinată de lipsa de maturizare psiho-socială a acestora.

Delincvența juvenilă „va fi redusă prin adoptarea unor măsuri sociale adecvate (educația, stabilitatea economică, terapia medicală), cu scopul reeducării infractorilor minori și prin exercitarea represiunii judiciare (aplicarea măsurilor educative și a pedepselor față de făptuitorii refractari la exigența legilor).” Factorii declanșatori ai delincvenței juvenile sunt, de regulă, obiectivi, aceștia fiind determinați și de factorii subiectivi rezultați din unele constrângeri sociale, pe fondul unei predispoziții individuale. Conceptul de delincvență juvenilă include situații, împrejurări diverse, care afectează exercitarea drepturilor și obligațiilor sociale ale minorului, când nu este adaptat exigențelor sociale. Delincvența „decurge din existența unor deosebiri, a unor inadaptabilități sau incapacități manifestate de minori față de regulile sociale create, față de cadrul juridic legal, acceptând în locul unei prestații sociale licite exercitarea unor acțiuni-inacțiuni ilicite pentru realizarea unor mobiluri individuale, împotriva infractorilor minori s-a adoptat un cadru juridic adecvat, necesității de readaptare a acestora, dar și de pedepsire pentru atitudinea autorului faptei ilicite față de rezultatul posibil, previzibil precum și de acceptare a riscului producerii acestuia”.

Măsurile educative reprezintă o formă mai ușoară de sancționare a făptuitorului minor decât pedepsei penale, astfel încât, prin lege, s-au individualizat distinct măsurile educative de pedepsele penale aplicabile minorilor pe criteriul gravității faptei sau pericolului social prezentat de făptuitor.

Gradarea eficienței juridice a măsurilor educative rezultă din prevederea expresă a legii privind aplicarea unei măsuri mai severe sau a unei pedepse dacă minorul săvârșește o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (instanța dispunând internarea minorului care a beneficiat de libertatea supravegheată sau va aplica o pedeapsă).

În reglementarea măsurilor educative, după criteriul gradualității crescânde a acestora, se constată că penultima măsură: internarea într-un centru educativ nu prezintă un conținut de gravitate, ci un conținut specific stării care declanșează comportamentul periculos pentru societate, al infractorului minor. În acest caz, realizarea efectelor specifice normei juridice constă în izolarea infractorului minor, prin internarea într-un centru pentru educarea acestuia. Măsura ține seama de situația reală, respectiv de producerea unei infracțiuni pentru care s-ar impune aplicarea uneia dintre măsurile educative sau dintre pedepse, însă, pentru interesul salvării sănătății infractorului, cât și pentru evitarea producerii unor fapte periculoase, legea impune internarea într-un centru educativ.

Orientarea legislativă, în adoptarea limitată a măsurilor educative aplicabile făptuitorilor minori, se referă la specificul sancționării acestora, la formarea unui sistem de măsuri de ocrotire și reeducare a minorilor, pe plan socio-uman, la încurajarea tendințelor reformative (ceea ce constituie și esența dreptului), la stabilirea relațiilor sociale prin abținerea de la orice acțiuni-inacțiuni ilicite și prestarea unui comportament social în care să se regăsească respectarea legalității.

În condițiile noul Cod penal, măsurile educative neprivative și privative de libertate sunt prevăzute de art. 115, alin. 1 și 2, îmbrăcând următoarele forme:

(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

I. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;

b) supravegherea;

c) consemnarea la sfârșit de săptămână;

d) asistarea zilnică.

II. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;

b) internarea într-un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor, se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Andone R.-O., Drept civil. Persoanele (în reglementarea Noului Cod Civil), suport de curs în format electronic, Iași, 2012.

Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul juridic, București, 2007.

Bulai Costica, Cristian Mitrache, Constantin Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal roman. Partea generala – Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, editia a 7-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Rusu Ion, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Boroi G., Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, ediția a III-a revizuită și adăugită, 2008.

Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare și prevenire socială, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Butoi, T., Criminologie. Comportamente criminale, Editura Solaris, București, 2009.

Crișu, Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în materie penală, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.

Deflem, Mathieu, Sociological Theory and Criminological Research: Views from Europe and the United States, Elsevier, 2006.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Dobrinoiu Vasile, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiș, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, vol. II Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Fichter J., La Sociologie Notions de Base, Editions universitaires, Encyclopédie universitaire, Paris, 1960.

Fitzgerald, H. E., Autonomic pupillary reflex activity during early infancy and its relation to social and nonsocial visual stimuli. Dissertation Abstracts, 1968.

Luca, Cătălin; Dana, Chircă; Flavius, Vasile, Onofrei; Gheorghe, Popa; Liliana, Foca, Traficul de persoane, practici și resurse pentru combatere și colaborare, Editura Hamangiu, București, 2008.

Morandau, Dorel, Sociologie generală, ediție revizuita, Sibiu, Editura Psihomedia, 2007.

Munteanu, A., Psihologia Copilului și Adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1993.

Pașca Maria Dorina, Profilul psihologic al infractorului minor, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș.

Pinatel Jean, Piekrre Bouzat, Traité de droit pénal et de criminologie, Volumele 1-2, Librairie Dalloz, 1970.

Pitulescu I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 2002.

Pitulescu, I., Delincvența juvenilă, Editura Ministrerului de Interne, București, 1995.

Petcu, M., Delincvența – repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

Radu I., Druțu I., Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V., Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991.

Rădulescu, Sorin, Sociologia devianței: teorii, paradigme, arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.

Rădulescu Sorin M., Devianța criminalitate și patologie socială, Ed. Lumina Lex, București, 1999.

Rotari, Oxana, Delicvența juvenilă, probleme actuale și căi de soluționare, Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău, 2010.

Stern, Daniel, N. The First Relationship: Infant and Mother, With a New Introduction, Harvard University Press, 1977.

Schaffer, H.R., Social development in infancy, In R.Lewin (ed), Child Alive. NY: Wiley, 1975.

Schaffer, H.R., The Growth of Sociability. Harmondsworth: Penguin, 1971.

Schetky Diane H., M.D. Elissa P. Benedek, M.D., Principles and Practice of Child and Adolescent Forensic Psychiatry, American Psychiatric Publishing, Inc., Washington, DC London, England, 2003.

Șchiopu U.; Verza E., Psihologia Vârstelor, ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997.

Tănăsescu I., G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, București, 2002.

Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1993.

Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în  reglementarea noului Cod civil,  Ed. Hamangiu, București, 2011.

Ignat P., Psihiatria copilului, Editura Medicala, Bucuresti, 1996

Rascanu Ruxandra, Psihologie medicala si asistenta sociala, Editura Societatea

Stiintifica si Tehnica, Bucuresti, 1997

II. Studii, articole în reviste de specialitate

*** Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, Devianța socială și măsuri pentru diminuarea efectelor sale asupra securității persoanelor vârstnice, iulie 2010.

***Luca, Cătălin, Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.

***Vasilcu Mihai Silviu, Expertiza medico-legală psihiatrică.

Crăciun Oana Anastasia, Noutățile propuse de proiectul noului Cod Penal în materia măsurilor educative, în special în ceea ce privesc măsurile educative neprivative de libertate, Fiat Iustitia nr.1/2009.

Feist, J.; Feist, G.J., Adler: Individual Psychology, în J. Feist și G.J. Feist (eds.) Theories of Personality . London: McGraw Hill, 2005.

Qudi I., M.Terbancea, A.Sârbu, L.Cocora, Expertiza medico-legală, articol publicat în Supliment al buletinului intern nr.1-2/1985.

III. Legislație

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Codul civil din 2009 – Legea nr. 287/25.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511/24.07.2009, modificat prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011, și prin O .U.G.  nr. 79/20.09.2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696/30.09.2011.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

IV. Pagini internet

www.just.ro – Proiectul noului Cod penal.

http://protectiacopilului6.ro/spuneNUcersetoriei/#_ accesat la data de 27.04.2014