Tulburari Afective Si Tulburari Anxioase ale Adolescentului

Cuprins

Capitolul I – AdolescenȚa

1.1 Adolescența, cadru general pag. 4

1.2 Geneza socială a adolescenței pag. 5

1.3 Caracterizarea perioadei adolescentine pag. 6

1.4 Adolescența din perspectiva dezvoltării personalității pag. 10

1.5 Impactul maturizării fizice asupra imaginii de sine la adolescenți pag. 15

1.6 Câteva aspecte generale cu privire la psihopatologia adolescenței pag. 20

1.7 Disponibilități de comunicare la adolescent pag. 24

1.7.1 Empatia ca trăsătură de personalitate pag. 24

1.7.2 Cunoașterea intrapersonală sau empatia contemplativă pag. 28

1.8 O caracterizare psihologică a adolescentului pag. 33

1.9 Considerații privind generalitatea „crizei” adolescentine pag. 34

Capitolul II – TULBURĂRILE AFECTIVE ȘI TULBURĂRILE ANXIOASE

2.1 Tulburările afective pag. 36

2.2 Tulburările anxioase pag. 44

2.3 Depresia și anxietatea la adolescenți pag. 55

Capitolul III – ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE

3.1 Psihoterapia depresiei și a anxietății pag. 60

Capitolul IV – Partea de cercetare a lucrĂrii

4.1 Obiective, ipoteze, eșantion de investigație pag. 67

4.2 Metode de investigație pag. 69

4.3 Prezentarea cercetării pag. 76

4.3.1 Interpretare psihologică pag. 89

4.3.2 Concluzii pag. 94

Bibliografie pag. 107

1.1 ADOLESCENȚA, CADRU GENERAL

Dicționarul de psihologie ,,Larousse” (Norbert Silamy) definește adolescența ca o perioadă a vieții, situată între copilărie, pe care o continuă, și vârsta adultă.

Se consideră că această perioadă de tranziție dintre copilărie și maturitate nu are clar delimitată o stadialitate, aceasta fiind frecvent discutată, mai ales în ceea ce privește limita superioară. Ajuriaguerra îi fixează limita superioară la 18 ani, Feinstein la 21 de ani, Garrone crede ca ea ,,nu este terminată nici la 25 ani” iar Erikson susține că această limită ar trebui considerată intrarea individului în profesie; psihologia vârstelor subliniază însă trei etape marcante în dezvoltarea psihică a copilului de peste 10 ani, și anume:

stadiul pubertății, între 10-14 ani, caracterizat de o intensă creștere, accentuare a dismorfismului sexual cu o paletă largă de rezonanță în plan psihic;

stadiul adolescenței propriu-zise sau ,,marii adolescențe” între 14 și 18-20 ani, în care definitorii sunt procesele de adaptare la starea adultă de câștigare a identității, de intelectualizare pregnantă a conduitei;

stadiul adolescenței ,,prelungite” sau ,,târzii” (18-20, 24-25).

Dacă în pubertate dominantă este maturizarea biologică, intensa dezvoltare a personalității, în adolescență structurile de personalitate tind să se stabilizeze, în planul dezvoltării biologice este evidentă aceeași tendință de echilibru; în schimb, în plan psihologic, transformările extrem de rapide, complexe și spectaculoase fac ca traversarea acestei perioade să genereze tensiuni, conflicte, frământări interne sau trăiri dramatice, motive pentru care adolescența a fost uneori apreciată ca o ,,vârstă a dramelor”, ,,a anxietății, nesiguranței, insatisfacției”.

Indubitabil însă, adolescentul dispune de resurse interioare pentru a infirma, în final, ,,natura ingrată” a cestei etape atât de controversată prin care trece; e recunoscut faptul că orice dezvoltare ori salt calitativ implică prefaceri sinuoase, restructurări dezorganizante, uneori involuții; încheierea procesului compensează din plin frustrările implicite. Astfel adolescența, mai mult decât o vârstă a ,,crizelor”, ,,a contestației, marginalității sau subculturii” devine ,,o trăire de vis edenic”, ,,o treaptă de nelipsit în ordinea candorii universale…când egoismul produs de societate încă nu a răsărit” (P. Constantinescu).

O definiție pragmatică a adolescenței bazată pe criteriul cronologic este oferită de L.C. Jensen, care afirmă că adolescența este o diviziune internațională a aspectelor psihologice, psihiatrice, sociologice și educaționale, care caracterizează cel de al doilea deceniu al vieții, o asemenea viziune, susține același autor, făcând posibilă cooperarea între diferite discipline care se ocupă cu studiul adolescenței.

1.2 Geneza socială a adolescenței

O serie de cercetări antropologice și etnologice subliniază că adolescența reprezintă o etapă de vârstă practic necunoscută în secolul nostru; unii autori cred chiar că adolescența ca atare constituie doar o noțiune socială special ,,inventată” pentru a putea explica un spațiu de viață caracteristic numai societăților contemporane.

P. Ariès – în lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei – afirmă că prima mențiune a adolescenței poate fi identificată în traducerile latinești ale vechiului Bizanț din secolul al XIV-lea în timp ce adevăratele rădăcini ale perioadei adolescenței apar în secolul al XVI-lea, odată cu înființarea primelor școli pentru fiii de nobili, în Franța dar, până în secolul XX nu a existat noțiunea generală de adolescență în înțelesul ei contemporan, trecerea de la copilărie la vârsta adultă având loc în mod direct, fără nici o perioadă de tranziție între ele.

Ca factori sociali importanți, care au contribuit la geneza adolescenței ca etapă de vârstă distinctă pot fi menționați:

schimbările cu caracter economic, disoluția legăturilor tradiționale existente în cadrul familiei și modificarea relațiilor între generații

prelungirea perioadei de școlarizare până la vârste aparținând altă dată maturității

existența unor instituții specializate pentru creșterea și educația copiilor

multiplicarea sistemelor normative în societatea contemporană.

Toate aceste elemente au contribuit la apariția unei etape specifice de ,,moratoriu” social, de amânare a exercitării de către tânăr a rolurilor adultului.

În timp ce pentru unii autori adolescența a făcut posibilă dobândirea de către copil a unor drepturi speciale, inexistente înainte de perioada contemporană, din perspectiva altora, ea nu înseamnă decât dezvoltarea unui status minoritar pentru membrii acestei categorii de vârstă, care consfințește dependența tânărului față de adult.

1.3 Caracterizarea perioadei adolescentine

Conger și Peterson (1984), într-un studiu longitudinal descriu adolescența metaforic, spunând că aceasta începe la nivel biologic și se termină la nivel cultural.

Prin trăsăturile sale principale de natură biologică, psihică și socială, adolescența este etapa care implică schimbările cele mai dramatice în evoluția personalității tânărului.

Jean Jaques Rousseau a elaborat pentru prima dată ideea conform căreia ,,pubertatea reprezintă o a doua naștere”; în consens, majoritatea psihologilor și sociologilor care s-au ocupat de investigarea caracterelor acestei etape de vârstă au concluzionat că esența ei este dată de starea de criză profundă care însoțește procesul de creștere și maturizare, concretizată într-o serie de tulburări fiziologice și afective dezechilibre ale proceselor volitive și tendințe de inadaptare.

,,Constituită din multiple anomalii afective și deviații comportamentale, criza adolescenței se referă, pe de o parte, la negarea de către tânăr a identității sale în calitate de copil și, pe de altă parte, la revendicarea unei noi identități, care să-l plaseze în lumea adultului”. (Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, M. Voicu, ,,Adolescenții și familia”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982).

DIN PUNCT DE VEDERE BIOLOGIC – adolescența este echivalentă cu pubertatea în sensul dobândirii capacității de reproducere sexuală; transformările din planul fizic deși nu sunt spectaculoase imprimă caracteristici stabile asemănătoare adultului.

Unele măsurători pun în evidență faptul că între 14 și 20 de ani, creierul atinge aproximativ greutatea maximă, se apropie de finalizare, osificarea diferitelor părți ale craniului și ale scheletului, se dezvoltă volumul mușchilor și forța musculară; evident există în dezvoltarea biologică și particularități ce sunt specifice sexului, acest lucru este valabil și în cazul conduitelor motrice sau acționale: fetele au conduite feminine complexe, din care transpar acțiuni erotizante; băieții manifestă o gestică semnificativă pentru dezvoltarea vieții afective și sexuale, cu conduite atente și controlate față de sexul opus.

În principiu, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă spre un anumit echilibru și stabilizare.

DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC – adolescența semnifică o perioadă de viață caracterizată de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv și comportamental:

dezvoltarea unor raporturi mai mature cu prietenii de ambele sexe

dobândirea și conștientizarea identității sexuale cu caracter feminin sau masculin

realizarea unei independențe emoționale față de adult

pregătirea pentru dobândirea rolurilor sociale ale adultului

încercarea de asimilare a unui comportament social responsabil, conștient de exigențele normativității

dobândirea unui set de valori și a unui sistem etic propriu care acționează ca o formă de ,,ideologie” ce ghidează conduita

Aceste schimbări sunt dificil de determinat într-un moment precis al evoluției adolescentine, la fel de dificilă fiind și delimitarea exactă între debutul și finalizarea lor.

Alte aspecte semnificative care dau specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane sunt, în primul rând, dezvoltarea conștiinței și a conștiinței de sine, în care sunt implicate identitatea ego-ului și plasarea subiectului în realitate.

Și la Erikson, punctul central interpretativ în specificul adolescenței este constituirea IDENTITĂȚII PERSONALE, cu accent pe implicarea conștiinței de sine.

În dezvoltarea acesteia este implicată imaginea corporală care contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice.

W. James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se creează între ,,eu” – ca cel ce cunoaște și este conștient – și ,,sine” – reprezentând latura cunoscută, acesta din urmă putând fi material (tot ceea ce posedă persoana social, rol, statut) sau spiritual – ca expresie a activității psihice. În toate cele trei ipostaze, percepția de sine a adolescentului, poate îmbrăca o formă pozitivă sau negativă.

Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condiții de dependență sau în situații în care se mențin forme infantile ale independenței. Formele dependenței materiale, emoționale și de mentalitate pot provoca frustrări și conflicte între adolescenți și părinți, estompând exprimarea disponibilităților tânărului, ajungându-se la comportamente rigide sau lejere, care-și pun amprenta asupra modului cum evoluează personalitatea.

Din acest punct de vedere apariția anxietății, a frustațiilor, a conflictelor este frecventă, nu întotdeauna devastatoare sau ,,patologizantă”, deoarece ele pot avea ca efect mobilizarea eforturilor adolescentului în a-și afirma potențialul și în a-și raporta expectațiile la situații reale.

Din punct de vedere intelectual sunt evidente progresele în planul gândirii, memoriei, limbajului, inteligența atingând în această perioadă maximum de operativitate.

Potrivit lui Piaget, adolescentul, confruntat cu rezolvarea unei probleme științifice, este capabil de un raționament ipotetic și de analiza unei game ample de alternative diferite, precum și de înțelegerea substratului legii științifice.

Această transformare în gândirea adolescentului a fost descrisă ca o mutare a accentului de pe ,,real” pe ,,posibil”, totuși, studii efectuate în marea Britanie de Shoyer și Wylom (1978) pe un eșantion foarte larg de școlari, au descoperit că numai aproximativ 30% dintre adolescenții cu vârsta de 15 sau 16 ani au achiziționat primele ,,operații formale”. Prin urmare, e posibil ca teoria lui Piaget să nu se aplice strict majorității adolescenților. Este mai puțin clar faptul că transformările cognitive semnificative apar în timpul anilor de adolescență, procesele de gândire ale adolescentului devin mai analitice și mai reflexive decât la indivizii mai tineri. Adolescenții utilizează tehnici complexe ca ajutoare ale memoriei și sunt mai capabili de a anticipa și dezvolta strategii de rezolv atingând în această perioadă maximum de operativitate.

Potrivit lui Piaget, adolescentul, confruntat cu rezolvarea unei probleme științifice, este capabil de un raționament ipotetic și de analiza unei game ample de alternative diferite, precum și de înțelegerea substratului legii științifice.

Această transformare în gândirea adolescentului a fost descrisă ca o mutare a accentului de pe ,,real” pe ,,posibil”, totuși, studii efectuate în marea Britanie de Shoyer și Wylom (1978) pe un eșantion foarte larg de școlari, au descoperit că numai aproximativ 30% dintre adolescenții cu vârsta de 15 sau 16 ani au achiziționat primele ,,operații formale”. Prin urmare, e posibil ca teoria lui Piaget să nu se aplice strict majorității adolescenților. Este mai puțin clar faptul că transformările cognitive semnificative apar în timpul anilor de adolescență, procesele de gândire ale adolescentului devin mai analitice și mai reflexive decât la indivizii mai tineri. Adolescenții utilizează tehnici complexe ca ajutoare ale memoriei și sunt mai capabili de a anticipa și dezvolta strategii de rezolvare a problemelor atât academice cât și în raport cu situațiile sociale.

Transformările cognitive din această perioadă influențează și raționamentul moral, fapt asupra căruia a atras atenția Kohlberg, în cercetarea sa asupra dezvoltării morale.

Valorile morale la copilul mic din stadiul preconvențional sunt în mod tipic legate de sursele externe, cum ar fi pedepsele și recompensele.

La nivelul stadiului convențional, în adolescența timpurie, gândirea morală e dominată de interesul pentru familie, societate sau standarde naționale. Adolescenții mai mari și mai experimentați, precum și adulții, în timpul stadiului postconvențional (bazat pe principii), în mod caracteristic își bazează judecățile morale pe ceea ce le dictează propria conștiință morală.

În general studiile au sprijinit din plin opinia lui Kohlberg conform căreia, odată cu înaintarea în vârstă, tinerii tind să atingă niveluri mai înalte, de raționament moral (Rest, 1983).

DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC – adolescența constituie o perioadă de tranziție de la o stare dependentă în întregime de adult, la o stare de independență relativă, marcată de începutul maturității.

Totuși, nu există un caracter ,,universal” al crizei adolescentine, dependența versus independența față de adult fiind determinate de trăsăturile economice și culturale ale unei anumite societăți, aflată într-o anumită perioadă de dezvoltare istorică.

Dobândirea unui grad mai mare de independență a adolescentului în societatea contemporană nu semnifică în mod automat înlăturarea dependenței sale economice față de adult, ci doar o delimitare față de sistemul normativ și modelele culturale ale acestuia.

Consensul majorității cercetătorilor se orientează în jurul constatării caracterului esențial contradictoriu al conduitei adolescentine; devierile comportamentale, oscilațiile de la granița dintre normal și ,,patologic”, tendințele conflictuale, adeseori deviante, marchează ,,ruptura” față de perioada copilăriei.

Deși există cazuri de adolescenți fără manifestări dramatice, criza adolescenței este cel mai adesea invocată fără a se ține seama decât de criteriile evaluative, cu caracter paternalist, ale adultului. Se poate impune, în aceste sens, observația că această criză nu este o stare ca atare a adolescentului, ci mai degrabă o etichetare din exterior, care încearcă să surprindă trecerea de la psihologia copilului la aceea a adultului (D. Widlocher).

Pentru alți autori criza adolescentină nu este altceva decât o prelungire a minoratului social al tinerilor, datorită prelungirii perioadei de școlarizare, continuării dependenței economice față de părinți și absenței unui status social bine definit, ceea ce face ca adolescentul să nu mai aparțină lumii copilăriei, dar nici universului adulților; de aici și sentimentele sale de ostilitate față de adult, încercările sale de a se sustrage tutelei acestuia, tendințele de emancipare și independență, și solidaritatea cu membrii grupului său generațional.

1.4 ADOLESCENȚA DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

Dezvoltarea nu încetează în momentul în care se ajunge la maturitatea fizică, ci este un proces continuu, care se întinde de la naștere până la bătrânețe; modificările corporale, care au loc întreaga viață, induc modificări atitudinale cognitive și comportamentale, tipurile de probleme cu care se confruntă o persoană modificându-se de asemenea de-a lungul vieții.

E. Erikson a propus o sistematizare a proceselor dezvoltării, pornind de la premisa că dezvoltarea psihologică a individului este dependentă de relațiile sociale specifice diferitelor etape ale vieții; acesta susține existența a 8 stadii psihosociale. Fiecare stadiu este caracterizat de existența unor crize și probleme specifice.

Erikson consideră că o persoană, copil sau adult, trebuie să negocieze în așa fel aceste crize, încât să fie pregătită pentru sarcinile psihosociale care le urmează.

Dezvoltarea persoanei va fi optimă numai în condițiile în care după depășirea conflictului, va prevala termenul pozitiv al evoluției. Variabilitatea conflictelor se manifestă prin aceea că există tendința ca unul dintre conflicte să se manifeste mai pregnant și astfel să treacă pe primul plan; Erikson subliniază însă că variabilitatea depinde de particularitățile individuale ale persoanei, de tipul de societate, de cultura în care se dezvoltă acea persoană. Conflictul cu care se confruntă adolescentul este declanșat de tendința pozitivă spre identitatea eu-lui și cea negativă, spre confuzia de roluri.

Structurarea, ca și acceptarea identității de sine devine o probă dificilă, asociată cu anxietate și nu rareori cu agresivitate.

Adolescentul trebuie să se confrunte cu o serie de roluri și statute, să le experimenteze și să decidă care este corespunzător datelor sale personale; adolescența este considerată un hiatus între copilărie și stadiul adult, un maraton psihic absolut necesar pentru a putea trece în faza adultă.

Afectivitatea adolescentului are un sens preponderent negativ, fiind grevată de o serie de factori care determină aceste trăiri: nevoia de a se elibera de controverse și de conflicte privind aderarea la valori ale familie, pe de o parte, și comportamente și valori ale grupului de apartenență, pe de altă parte; toate aceste elemente pot induce frustrări și anxietăți, tendințe nevrotice sau tendințe spre hedonism, adolescentul evoluând între două extreme, de la comportamente defensive la comportamente ofensive și autopunitive (rigiditate, conformism, anxietate, eliberare totală).

Formarea identității și a imaginii de sine este, deci, sarcina psihosocială majoră a adolescenței.

Unele studii au adus argumente experimentale care susțin ipoteza lui Erikson, conform căreia dezvoltarea într-un anume stadiu depinde de succesul rezolvării problemelor specifice stadiilor anterioare. Astfel, un studiu realizat de Waterman și Waterman (1972) a demonstrat că adolescenții care sunt într-adevar preocupați de identitatea lor sau care au dobândit o imagine de sine integrată obțin scoruri mai mari la evaluarea autonomiei – stadiul 2 – comparativ cu cei care nu au trecut niciodată printr-o criză de identitate.

Adolescentul caută să integreze experiența acumulată într-o imagine unitară care să-l conducă la sensul identității sale psihosociale; reușita, în ceea ce întreprinde adolescentul, va depinde de ajutorul și sprijinul primit de la cei din preajma sa: școală, familie, prieteni dar și de modul cum a depășit conflictele stadiilor anterioare, observație deja punctate anterior.

Conform însă unui alt punct de vedere (Sullivan, 1953), adolescentul începe nu cu căutarea propriei identități, ci cu nevoia de intimitate, construcția identității fiind posibilă numai prin stabilirea de relații interpersonale intime.

Neexistând suficiente argumente pentru a decide în favoarea uneia sau alteia dintre idei se admite că identitatea și intimitatea acționează atât în adolescență cât și în tinerețe.

Opiniile lui Erikson au la bază, în principal observațiile clinice făcute atât pe adolescenți normali, cât și pe cei cu tulburări.

James Marcia (1966, 1980) a extins și aprofundat ideile lui Erikson referitoare la identitatea adolescentului, identificând patru tipuri de statut de identitate, de-a lungul continuumului de formare a identității conturat de Erikson. Acestea se diferențiază în funcție de modul în care persoana percepe un anumit domeniu ca pe o problemă de identitate și de găsire a unei soluții de rezolvare, ele nereprezentând trăsături de durată ale personalității, ci secvențe de scurtă durată în cadrul status-ului curent al unei persoane; este posibil ca un individ să aibă un anumit status în legătură cu un anumit domeniu (credința religioasă, de exemplu), și un altul, în alt domeniu (opțiunea ocupațională).

Difuziunea de identitate – se caracterizează prin absența angajării și indecizia cu privire la problemele de viață importante, cum ar fi opțiunile ocupaționale, ideologia și religia

Forcluderea identității – statutul angajării inițiale și dezvoltarea valorilor, dar umbrit mai degrabă de acceptarea ezitantă a valorilor celorlalți (părinți, profesori), decât de scopuri autodeterminante

Moratoriul – criza de identitate extremă când un individ își reevaluează valorile și scopurile dar are dificultăți în a le duce la bun sfârșit

Dobândirea identității – indivizii și-au rezolvat crizele și s-au angajat ferm în valori particulare sau opțiuni de viață

Meilman (1979) studiind un grup de subiecți americani, cu vârste cuprinse între 12 și 24 de ani a descoperit existența unei tendințe legate de vârstă, în raport cu statusurile identificate de Marcia; participanții mai tineri sunt clasificați în categoria celor care experimentează difuziunea de identitate sau forcluzia în timp ce participanții de la 18 ani în sus au fost clasificați în categoria celor care dobândesc identitate. Statutul de moratoriu – criza extremă – a fost identificată doar la un număr foarte mic de participanți, indiferent de vârsta lor.

O mare parte din cercetări au evidențiat unele rezultate în favoarea identității bărbaților, deși au existat studii care au inclus și participanți cu sex feminin (- problematică desprinsă din cercetarea lui Meilman și din lucrările lui Erikson și Marcia).

Imaginea dezvoltării identității la femei nu este prea clară, Erikson consideră că femeile se dezvoltă diferit deoarece ele își amână dezvoltarea identității până la găsirea partenerului al cărui nume îl va accepta și a cărui ocupație le va determina statutul social. Marcia admite că modelul lui Erikson și abordarea statusului identității pot fi aplicate femeilor variabil.

Durkin (1995) afirmă că dezvoltarea identității nu reprezintă un proces de scurtă durată, ci unul care se extinde dincolo de adolescență (cel puțin până în perioada adultă tânără) și depinde în mare parte de interacțiunile dintre tineri și contextele lor sociale.

Adams (1994) punctează ideea că tinerii cu difuziunea rolurilor provin din familii dezorganizate, în timp ce tinerii cu un simț solid al identității provin din familii care le-au asigurat căldură, susținere și inițiativă.

În general dovezile cercetătorilor nu asigură un sprijin major ideii conform căreia cei mai mulți dintre adolescenți trăiesc o criză de identitate serioasă, deși acest lucru se poate întâmpla și unei minorități (Feldman și Elliot, 1990).

Teoria dezvoltării psihosexuale, elaborată de Freud – presupune că individul trece printr-o serie de stadii, fiecare definit de către o zonă erogenă a corpului, o regiune a corpului sensibilă la stimulări.

În fiecare stadiu de dezvoltare există un conflict care trebuie satisfăcut înainte ca persoana să treacă la stadiul superior. Dacă acest lucru nu se întâmplă, fie din cauză că respectivul conflict nu a fost aplanat, fie datorită faptului că nevoile lui au fost suprasatisfăcute, individul dezvoltă o fixație în acea etapă de dezvoltare; energia psihică rămâne blocată în acel stadiu, lăsând o cantitate mai mică de energie stadiului următor.

Teoria lui Freud asupră sexualității infantile se bazează, pe de o parte, pe experiența sa de psihoterapeut al nevroticilor și, pe de altă parte, pe materialul adunat de sexologia epocii referitor la diverse abateri de la viața sexuală normală. La cestea s-au adăugat în timp rezultatele psihanalizei copilului, precum și observarea științifică a copilului mic, toate acestea relevând importanța experiențelor din copilărie, pentru că personalitatea adultă se cristalizează încă din al cincilea an de viață, iar tipul caracterial al unei persoane se dezvoltă pornind de la natura relației părinte – copil:

Stadiul oral – de la naștere până în al doilea an de viață; principala sursă de plaăcere pentru copil este gura

Stadiul anal – în care dresajul sfincterian este crucial în dezvoltarea personalității

Stadiul falic – centrat pe atracția inconștientă a copilului față de părintele de același sex; presupune rezolvarea complexului Oedipian

Perioada de latență

Stadiul genital – acesta începe odată cu pubertatea, are loc maturizarea fiziologică, iar persoana, dacă nu prezintă fixări în stadiile anterioare e capabilă de comportamente nonnevrotice și de relații normale heterosexuale; conflictele apar și în această etapă dar mai puțin ca în celelalte; încă mai există restricții sociale și tabu-uri privind exprimarea sexualității, la care adolescentul trebuie să se supună. Energia sexuală poate fi parțial consumată prin practici sociale acceptate, pentru ca, mai târziu, acesta să poată fi satisfăcută în întregime în cadrul unor relații normale cu sexul opus. În asemenea dezvoltări normale tipul genital poate găsi satisfacție în iubire și muncă, sublimând astfel, într-o manieră social-acceptată impulsurile sinelui.

În viziunea lui Freud, ființa umană este condamnată la o luptă permanentă cu forțele interioare, existând o predispoziție nativă către diferite tipuri de anxietăți; scopul primordial în viață devine reducerea tensiunii.

1.5 IMPACTUL MATURIZĂRII FIZICE ASUPRA IMAGINII DE SINE

LA ADOLESCENȚI

Insistăm asupra aceluiași concept de ,,identitate”, printre cele mai sugestive și definitorii în problematica adolescenței, a modului în care aceasta se structurează, dar și a rezonanțelor pe care le are în plan psihic procesul dobândirii identității personale și a imaginii de sine unitare.

Nu mai trebuie enunțat faptul că dezvoltarea fizică are efecte în plan psihologic.

Datorită egocentrismului ca formulă cognitivă specifică vârstei, adolescenții sunt convinși că reprezintă un constant punct de interes pentru cei din jur; sentimentul că ,,sunt pe scenă”, se însoțește de conștientizarea faptului că în corpul lor au loc o serie de modificări ale căror efecte nu le pot controla, ceea ce se asociază cu sentimente de frustrare care pot genera trăiri conflictuale și, într-o variantă extremă, stări de depresie.

Pe de altă parte, ritmul dezvoltării psihice nu este același la băieți și la fete, ceea ce creează probleme de relaționare.

La adolescenți, maturizarea fizică precoce este asociată în plan psihic cu o stare de bine, de relaxare, cu încredere în sine, autocontrol al impulsurilor. Ca urmare, relațiile sociale sunt mai naturale, neconflictuale, ceea ce le aduce popularitate și recunoașterea grupului, situație ce rezolvă paradoxul vârstei. Paradoxul este un rezultat al conflictului dintre trebuința de fi unic, cu o identitate bine individualizată, simultan cu trebuința la fel de puternică de a fi asemănător cu aceeași vârstă. Maturizarea fiziologică târzie înseamnă, din punct de vedere psihologic, dependență față de familie, de grup, ceea ce se reflectă în special în comportamentele adolescenților prin dominanță, agresivitate, rebeliune în raport cu părinții, lipsă de preocupare față de sine și, în același timp, nesiguranță și lipsă de încrede în sine.

Atât maturizarea târzie cât și cea precoce prezintă o serie de avantaje și dezavantaje.

În cazul adolescenților, maturizarea fizică determină o relaționare mai bună, deoarece se asociază cu creșterea încrederii în sine. Pe de altă parte, ei se simt obligați să acționeze în conformitate cu așteptările grupului, adică să se comporte matur. În majoritatea cazurilor maturizarea fizică rapidă nu este asociată cu o maturizare cognitivă și afectivă similară ca ritm.

Maturizarea târzie poate reprezenta un avantaj deoarece adolescenții din această categorie acționează conform standardelor copilăriei și beneficiază de toate atributele acestui statut, prin urmare, expectanțele grupului față de ei nu sunt atât de mari: astfel ei se pot adapta mai flexibil fără ca această adaptare să genereze frustrări.

În cazul adolescentelor, o maturizare fizică rapidă se asociază în plan psihologic cu sociabilitate scăzută, introversie, timiditate iar pe de altă parte, cu reacții de expansivitate comportamentală.

În ceea ce privește maturizarea fizică întârziată nu se constată diferențe în plan psihologic între cele două sexe.

Alte studii efectuate în SUA, de către Berckley asupra băieților, sau în Marea Britanie, de către Douglas asupra fetelor, a subliniat de asemenea corelații existente între maturizarea fizică și comportament, relevând următoarele aspecte:

subiecții masculini maturizați precoce sunt mai echilibrați, relaxați, mai atractivi și populari, cu nevoie scăzută de a-și afirma statutul, mai independenți, cu mai multă încredere în sine, mai maturi în comportament interpersonal

cei cu maturizare tardivă sunt mai neliniștiți, uneori despotici, înclinați spre sentimente de inadecvare și rejecție, comportament social copilăresc

Se conturează astfel probabilitatea unor diferențe de personalitate între bărbații care se maturizează mai repede și cei care se maturizează mai târziu, studii ulterioare indicând că aceste diferențe pot persista până la vârsta adultă. Teste de personalitate efectuate în această perioadă au relevat că subiecții cu maturizare precoce sunt persoane al căror sfat este solicitat, capabile de a face impresie bună, cooperante întreprinzătoare, sociabile și adaptabile; cei maturizați tardiv au rămas în continuare ultrasensibili, impulsivi, rebeli. La vârsta de 33 ani majoritatea indivizilor maturizați târziu par a fi mai puțin încrezători în propria persoană, necontrolați, cu o nevoie mai mare de sprijin din partea celorlalți (Clausen, 1975).

Pentru fete, impactul maturizării este considerat redus și variabil (Crockect și Peterson, 1987). În contradicție cu rezultatele unui studiu efectuat de Douglas (- acesta a relevat că fetele maturizate precoce erau apreciate de către profesorii lor ca muncind mai mult în școală, cu putere mai mare de concentrare, mai disciplinate, mai de încredere, mai puțin timide și agresive decât colegele lor de generație, având rezultate remarcabile de orele de studiu și la testele de activitate mintală; autorul a ajuns însă la concluzia că superioritatea comportamentală și abilitatea celor maturizate precoce nu se datora maturizării fizice sporite ci faptul că o mare parte erau copii unici la părinți), Simmons și colaboratorii (1983), consideră că, inițial, fetele maturizate timpuriu nu sunt mulțumite de imaginea lor corporală, sunt indispuse, indiferente și dezorganizate în condiții de stres, obținând performanțe mai slabe la școală, comparativ cu fetele maturizate tardiv. În perioada adolescenței târzii această situație devine reversibilă, ele sunt stăpâne pe ele și pot face față mai bine situațiilor stresante.

În principiu maturizarea timpurie este, în mod cert, mai favorabilă băieților decât fetelor, Simmons explicând că, în cazul băieților, vitejia și forța fizică sunt trăsături aprobate de societate; în ceea ce le privește pe fete, mesajele sunt mai ambigue, printre fete, maturizarea precoce poate însemna a fi mai înalte sau mai grele decât fetele de aceeași vârstă și mai înalte decât băieții de aceeași vârstă, deci, un status minoritar. În societatea noastră, fetele maturizate timpuriu pot fi de asemenea ținta mai multor conflicte de natură sexuală decât băieții.

In general,cei mai mulți adolescenți sunt interesați în mod special de prezența lor fizică și cel mai frecvent sunt dezamăgiți de imaginea proprie. La această vârstă, reprezentarea propriei dezvoltări corporale indiferent de gradul de maturizare, este negativă și poate determina trăiri frustrante de o mai mare sau mai mică intensitate. Adolescentele sunt cele care acordă mai mare importanță aspectului fizic, deoarece acesta este considerat important în stabilirea relațiilor interpersonale, asociindu-se cu un comportament adaptat și consum minim de stres.

Aspectul fizic este condiționant pentru starea de bine; îmbolnăvirile care apar cel mai frecvent au cauzalitate predominant psihică și sunt asociate cu modificări ale alimentației, cu consum de droguri (tutun, alcool). Îmbolnăvirile care au la bază o alimentație neadaptată sunt anorexia și bulimia, cauzele lor psihice nu sunt bine determinate, dar se presupune că neconcordanța dintre imaginea ideală și cea reală, percepută este una din cauzele trăirilor frustrante. Soluția la care se apelează pentru a depăși frustrările și ajunge la suprapunerea imaginii ideale cu cea reală este fie reducerea drastică a alimentelor, fie o alimentație normală asociată cu laxative și vomitive, comportamente tipice anorexiei. Bulimia este o reacție nevrotică de tip depresiv care presupune supraalimentare și este prezentă în adolescență, dar și în prima etapă a tinereții.

În adolescență apelul la droguri este generat fie de probleme de integrare în grup, fie de probleme generate de reprezentarea propriei corporalități ori, conflictelor din familie.

Sociologii consideră o cauză principală a conflictelor în adolescență expectanțele adulților. Conflictele sunt determinate în special de ,,ambiguitatea” schimbărilor în așteptările pe care adulții le au față de ei. Adolescentul trăiește într-o continuă incertitudine, în sensul că, în încercările de evaluare a acestor așteptări, se găsește frecvent în situația în care unii se așteaptă de la ei să se poarte ca un adult, iar alții ca un copil. Dificultățile care decurg din această situație îl fac să devină nesigur cu ,,lumea adulților”.

Stanley Hall (1916), avansând o explicație a conflictelor și evoluției comportamentelor, consideră adolescența ca o perioadă care presupune ,,o recapitulare” a evoluției umane de la starea precivilizată la cea civilizată, numind-o metaforic ,,furtună și stres”.

Din perspectiva psihanalizei proba fundamentală a adolescenței este dezangajarea de părinți și dobândirea autonomiei; trecerea de la statusul de ,,protejat”, specific copilăriei, la cel de ,,protector”, implică o evoluție ambivalentă a evoluției, generatoare de conflicte, dar necesară obținerii autonomiei și independenței. Se definesc trei tipuri de autonomie: comportamentală – capacitatea de a lua singur decizii și de a acționa conform acestora.

morală: capacitatea de a discerne între bine și râu, între important și neimportant

emoțională: separarea emoțională de părinți și orientarea acestei energii în relațiile cu prieteni de același sex sau de sex opus

Acest proces a fost numit detașare de către psihanaliști și este inevitabilă dezvoltării psihice, deoarece asigură statutul de normalitate.

Instinctele existente într-o formă latentă până la adolescență, devin active, fapt ce dezechilibrează balanța psihică, este de părere Freud; Steynberg precizează că detașarea emoțională nu înseamnă o ruptură a relațiilor afective intrafamiliale, ci doar o reașezare a acestora pe alte planuri.

Block consideră că procesul individuării începe în copilărie și continuă până în perioada adolescenței târzii; ea implică o evoluție graduală, progresivă și autonomă a structurii identității de sine. Această evoluție fiind graduală, nu presupune nici stres, nici tulburări semnificative. Individuarea înseamnă renunțarea la dependența de părinți în formarea unei relații mature, responsabile, cu aceștia.

Cattell descrie evoluția introversie-extraversie ca trăsătură de personalitate care evoluează diferențiat în funcșie de vârstă. În jur de 14-15 ani se constată o criză a introversiei în sensul în care apar alternanțe între comportamente de tip introvertit și cele de tip extravertit.

Adolescenții pot dezvolta comportamente caracterizate de egocentrism, anxietate, un grad oarecare de depresie, scăderea stimei de sine și a capacității de a face față unor cerințe sociale.

Egoismul adolescentului înseamnă, în primul rând, preocupare pentru înfățișarea și comportamentul lor. În dorința de a face impresie bună, își controlează reacțiile, anticipând trăirile altora, vis-a-vis de ei. Acest demers poate duce la mascarea trăirilor reale; adolescenții se găsesc în situația actorului, ceea ce se asociază cu frustrare și consum de energie. Adolescentul construiește un public imaginar, crede că este în centrul atenției, acest public este o proiecție, spectatorul imaginar jucând un rol important în evaluare: dacă adolescentul este critic, atunci crede că și ceilalți sunt critici, ceea ce conduce la anxietate. În afară de această nevoie de fi apreciat de ceilalți, care este o sursă majoră de anxietate se mai pot preciza: lipsa dragostei părintești, incapacitatea de a se adapta unor criterii exterioare, dezvoltarea fizică și fiziologică.

Evaluările adolescenților pot fi subevaluări atât în ceea ce privește competențele personale, cât și acceptarea lor în grup; la adolescenți, sentimentele de anxietate sunt corelative competențelor și se centrează pe probe de abilități, de performanțe fizice, în timp ce, la adolescente competențele se evaluează în sfera relațiilor interpersonale.

1.6 CÂTEVA ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA PSHIOPATOLOGIA ADOLESCENȚEI

,,Criza” de dezvoltare care însoțește perioada adolescenței și care presupune apariția unor trăsături psihologice contradictorii, a unor probleme dificile de adaptare, se manifestă de cele mai multe ori printr-un ansamblu de conduite și acțiuni contrastante între ele ce frizează adeseori patologicul.

După G. Robin adolescența este prin excelență vârsta discordanței : abandonul ideilor și al sentimentelor, perpetua devenire, eterna schimbare, totul presupune contradicția, definit de o instabilitate pronunțată și de modificări sensibile ale ariei afectivității atitudinilor și comportamentelor, tipul de adolescent care se confruntă cu problemele adaptării determinate de procesul maturațional, se caracterizează printr-un profil psihologic dominat de nesiguranță, anxietate, stres, insecuritate, ambivalență atitudinală și labilitate comportamentală.

Dacă ar fi raportate la psihismul adultului, aceste trăsături sau manifestări ar putea fi considerate drept ,,simptome” certe ale debutului unor boli sau tulburări psihice: ,,vârsta ingrată se manifestă ca o permanentă instabilitate, ca o ruptură de copilărie cu situații conflictuale și comportamentale inadaptate” – R. Zazzo. La rândul său Anna Freud considera că incapacitatea de a utiliza în mod socializat cantitatea de energie sexuală sau libidinală, care sporește dramatic în perioada adolescenței, poate genera chiar ,,distrugerea” eu-lui, cu consecințe psihopatologice deosebit de grave asupra personalității.

Aplicată perioadei adolescentine, noțiunea de patologie implică o serie de echivocuri; problemele de patologie psihiatrică a adolescenței sunt cel mai dificil de evidențiat și clasificat, în primul rând pentru că ele au o specificitate aparte deosebită de cea care caracterizează patologia adultului. E. Erikson aprecia, în acest sens, că numai din punct de vedere al adultului se pot evalua ca fiind patologice manifestările normale și constante ale conduitei adolescentului definite de multiple tulburări de natură emoțională.

Aspectele psihologice legate de această criză, se află în plină sferă psihopatologică, în timp ce frecvența și modul de rezolvare ne atrag atenția că fenomenul trebuie privit în acest context ca normal.

Adolescenții au mai puține resurse emoționale decât adulții pentru a se confrunta, în mod adecvat cu problemele dezvoltării și vieții lor, pe de altă parte, unicitatea trăsăturilor individuale ale diferiților adolescenți, modul diferit și nuanțat de exprimare a psihismului, ca și existența unor indivizi pentru care procesul de maturizare nu ridică probleme de criză și adaptare, fac dificilă alcătuirea unui nomenclator de criterii psihiatrice ferme, capabile să clasifice în mod exact diferitele entități cu caracter clinic, generalizabile pentru toate cazurile de adolescenți. Leo Conner într-un studiu efectuat care arăta că peste 65% din elevii cercetați își rod unghiile manifestare care, în cazul adulților, putea reprezenta un indiciu al unei tulburări morbide, menționa că ,,e complet nerealist să presupunem că două treimi din tinerii noștri sunt degenerați, excesiv psihopați sau preocupați de un complex Oedip nerezolvat”; în cazul adolescenților, rosul unghiilor este, cel mai probabil, o reacție emoțională la o problemă de adaptare.

În afară de faptul că granițele dintre normal și patologic sunt extrem de labile și permeabile, în cazul manifestărilor din această perioadă, criteriile utilizate pentru evaluarea lor pot fi divergente între ele. Unii autori vorbesc chiar despre o ,,veritabilă patologie normală a adolescenței” (Ioan C. Cucu), referindu-se la comportamentele marginale, sentimentele depresive și anxioase, atitudinile ambivalente, care ar putea fi confundate ușor cu tendințe patologice, în loc să fie apreciate ca normale. În caz contrar, observa Erikson, ar trebui să considerăm însăși adolescența ca fiind o maladie; este firesc ca o perioadă de profundă creștere și schimbare să producă un puternic sentiment de stres. La adolescent, chiar și evenimentele normale ale vieții pot produce tulburări cu caracter reactiv, care nu sunt patologice în esența lor ci reacții de ajustare la schimbări sau de apărare față de un mediu care pare ostil și convențional, în care puterea și autoritatea aparține numai adultului, și unde adolescentul nu are identitatea ori dreptul, ci numai responsabilități și datorii de îndeplinit.

Deși aceste ,,crize de dezvoltare” apar la personalități în plină etapă de formare și maturizare, deci au un caracter natural, ele trebuie privite cu deosebită seriozitate și prudență, întrucât ele pot fi simple crize sau pot masca debutul unor boli psihice severe cu o evoluție gravă în viitor. În toate situațiile, trebuie avut în vedere faptul că adolescentul este prin natura sa un ,,discordant”, un ambivalent și că el ,,este privit” de adulți într-un mod special.

Tulburările psihice ale adolescenților sunt conforme cu trăsăturile lor psihologice; frecvente și mai importante ca valoare tipologică sunt următoarele tablouri clinice:

emotivul

paranoicul

deprimatul

perversul

ciclotimicul

schizofrenicul

Aceste variante nu au însă un caracter bine conturat, ci apar ca semne de oboseală cerebrală și fizică, emotivitate, iritabilitate, depresie, discordanță, obsesii.

Despre adolescență se pot spune următoarele: prezintă frontiere umane, are frontiere morale și sociale, are frontiere morbide. De acestea din urmă este legată psihopatologia adolescenței; ca aspecte generale ale acesteia, mai reprezentative, pot fi menționate:

nervozitatea și oboseala sunt legate de regimul fiziologic glandular al personalității adolescenților și pot duce la o stare de pseudodisociere a personalității; apar tulburări de dispoziție afectivă și instabilitate nervoasă

obsesiile apar de regulă, la persoanele închise în sine, izolate, concentrate și impresionabile, la timizii cu complexe de inferioritate; acestea sunt persoane inerte, inactive, dar cu o mare bogăție de idei de tip ruminativ; pe acest fond se nasc îndoieli, scrupule, obsesii, fobii, ezitări, pudoare morbidă

crizele pubertare cu caracter episodic: adolescența poate lua masca tuturor bolilor psihice, astfel, pot apărea bufee de tip reactiv sau psihotic, ce fie sunt simple crize, fie exprimă debutul unei schizofrenii; ele au, de regulă, un caracter atipic, destul de greu de clarificat din punct de vedere diagnostic; se remarcă un amestec de elemente care imprimă tabloului unic particularități atipice: impulsuri nemotivate, îmbufnare persistentă, apelul la suicid, revolta împotriva părinților și a familiei, reacții metafizice stranii, idei politice reformatoare sau revoluționare, sentimente de ură, stări de reverie morbidă, lene morbidă, cinism; se mai pot întâlni bufee de tipul tulburărilor de comportament, al fugii sau vagabondajului, al apetenței pentru alcool și droguri, al izolării morbide de tip autist

schizofrenia, boală cu debut fixat în perioada adolescenței este frecvent întâlnită, fondul ei se grefează pe starea de inactivitate și indiferență a tânărului față de viață și față de propria persoană iar pe de altă parte, pe discordanța acestuia în raport cu realitatea; tinerii sunt ursuzi, izolați, apatici, inactivi, indiferenți, prezintă bizarerii, manierisme, inafectivitate, cu o stare discordantă, izolare autistă

paranoicii – tendințele paranoice constau într-un orgoliu funciar, constituțional, manifestat prin autofilie, egocentrism, hipertrofia eu-lui, vanitate, neîncredere, suspiciune, mergând până la idei de persecuție ori judecată falsă bazată pe o logică rigidă și tenace de tip paralogic; este un tip de gândire refractară în raport cu realitatea obiectivă; elementul esențial este reprezentat prin refracția gândirii.

pseudoparanoicii – sunt persoane de tip psihopatic în curs de formare, cu un mare grad de orgoliu compensator, protestatari virili, cverulenți, conflictuali.

1.7 Disponibilități de comunicare la adolescenți

Transformările multiple și profunde pe care adolescența le presupune sunt trăite de multe ori cu o rezonanță negativă în planul subiectivității adolescentului. Ele sunt potențate de lipsa unor competențe emoționale și de comunicare adecvată, care pot genera și întreține o serie de probleme specifice acestei etape.

Adolescentul își manifestă trăirile într-un mod direct, tranșant, necorespunzător, fără să acepte compromisuri sau alternative; acest stil de comunicare inadecvat, în care experiența proprie este considerată ca singura relevantă pentru o viziune asupra lumii poate fi o cauză a egocentrismului caracteristic vârstei; sentimentele de a „nu fi înțeles”, de inadaptare, sunt legate de „incomunicabilitate”: „tinerețea are <pereți> rigizi, ermetici; ea nu admite nici un fel de compromisuri și, concomitent, suferă din cauza propriei sale izolări; din acest motiv, tinerețea nu poate comunica, iar adolescentul se izolează de lume” (C. Enăchescu).

Abilitatea de a-și înțelege propriile emoții, de a le exprima într-un mod firesc, dar și a acede la sentimentele celorlalți și de a comunica această înțelegere poate fi antrenată numai printr-un efort susținut de autoanaliză și prin „decentrarea” interesului constant pentru propria persoană, în sensul orientării conștiente către cei din jur.

Empatia devine un concept sugestiv pentru adecvarea și optimizarea relațiilor personale și, mai mult, pentru conștientizarea propriilor reacții emoționale, care au efecte dezorganizante asupra personalității, fiind în același timp responsabile de relațiile dizarmonioase cu ceilalți.

1.7.1 EMPATIA – CA TRĂSĂTURĂ DE PERSONALITATE

Epstein (1993) definește inteligența experiențială în conformitate cu teoriile personalității, care presupune existența a două feluri de inteligențe: „intelectivă” și „experiențială”. Inteligența intelectivă, măsurată de testele de inteligență, este în mod practic utilă în rezolvarea problemelor abstracte, dar are o valoare limitată în rezolvarea problemelor practice din viață cum ar fi cele care impun abilități sociale și adaptabilitate emoțională. În acest caz, este implicată un alt tip de inteligență, cea experiențială, care se referă la capacitatea oamenilor de a învăța direct din experiență; acest tip de învățare are loc în mod normal automat, fără efort conștient și este sursa inteligenței practice, sociale și emoționale.

Inteligența experiențială reprezintă un corolar al tipurilor de inteligență menționate, își are originea în tipurile de învățare nedirecționată și este prezentă în rezolvarea problemelor cotidiene, rezolvare care implică un nivel minim de stres. În conformitate cu teoria experiențială, depășirea cu minim de consum a situațiilor caracterizate prin stres, presupune apelul la un tip de inteligență care se structurează prin acumularea de informații în context extrașcolar, referitoare la caracteristicile comunicării, reprezentări, credințe, valori. Inteligența experiențială se dezvoltă prin învățarea culturală și asigură abilități necesare integrării sociale, adaptate.

În același context al trăsăturilor de personalitate cu rol determinant în adaptare se por enumera o serie de caracteristici cu rol frenator și unele cu rol de susținere. Autoritarismul, rigiditatea egocentrismului, sunt trăsături – piedici pentru adaptare, în vreme ce EXTRAVERSIA, SENSIBILITATEA și ABILITATEA DE COMUNICARE facilitează adaptare, susține Gardner ( 1962 ).

Autorul, a introdus termenii de inteligență interpersonală și de inteligență intrapersonală, ca forme de inteligență care permit omului o adaptare la mediul social mai apropiat sau îndepărtat lui.

Inteligența interpersonală se referă la disponibilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, de a cunoaște cea ce-i motivează pe oameni, în timp ce inteligența intrapersonală semnifică întoarcerea către sine, în interiorul propriei persoane, reprezentând abilitatea de a forma cu acuratețe un model vertical, viguros al sinelui și de a folosi acest model pentru a acționa adecvat în viață, formarea acestui tip de inteligență echivalând cu un ghid de comportare bazat pe o profundă cunoaștere personală.

S-a constatat că succesul în viața cotidiană este determinat de o sensibilitate specifică față de practică și relațiile umane, abilitate distinctă de inteligența academică. Wechsler a făcut aceeași remarcă punctând faptul că adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează nu doar prin elemente cognitive, ci și prin cele noncognitive, care includ factori de ordin afectiv, personal și social, esențiali pentru reușita în viață.

Mayer și Salovey ( 1990, 1993 ) definesc inteligența emoțională ca abilitate de a percepe cât mai corect emoțiile și de a le exprima, de a accede sau de a genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea, abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoțională și intelectuală.

Și mai recent, asupra inteligenței emoționale, studii reprezentative au fost făcute de către Reuven Bar-On sau Daniel Goleman, deși în contextul acestei problematici, fiecare cercetător a oferit o viziune proprie asupra conceptului, plaja definițiilor, semnificațiilor sau elementelor componente specifice inteligenței emoționale fiind suficient de extinsă, sintetic se afirmă că inteligența emoțională nu se conturează doar la nivel interpersonal; aspectul intrapersonal este în aceeași măsură, componentă relevantă, implicând: conștiința de sine sau conștiința propriilor emoții, constituind în principal capacitatea de asumare responsabilă a acestora.

În cea ce privește latura interpersonală, e consensual acceptat faptul că EMPATIA se clasifică printre dimensiunile cele mai semnificative ale inteligenței emoționale, fiind considerată modalitatea primordială de facilitare a înțelegerii interpersonale, un model de a vedea și de a experimenta lucruri din punct de vedere al celuilalt, un mijloc de raportare la sentimentele și nevoile lor, fără abandonul propriei experiențe emoționale

S. Marcus ( 1997 ) definește empatia ca fiind un “fenomen psihologic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunere psihologice a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea”.

Empatia, ca dimensiune a inteligenței emoționale se manifestă, în special, sub forma unei trăsături de personalitate, deși S. Marcus a ipostaziat și alte modalități sub care se prezintă empatia: fenomen psihic ( situație în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv, în continuă transformare); proces psihic ( arată că are o desfășurare plurifazică, ce se întinde de la proiecția eului până la identificarea cu altul ); produs psihic ( empatia sa concretizat în retrăirea gândurilor, emoțiilor, acțiunilor celorlalți ) construcț multidimensional de personalitate, care include toate aspectele menționate.

După G. Allport, există trei criterii definitorii pentru evidențierea unei trăsături comune de personalitate: frecvența cu care o persoană adoptă un anumit stil de adoptare; o gamă largă de situații în care este adoptat același mod de acțiune și intensitatea reacțiilor sale în conformitate cu modelul preferat de comportament.

În opinia lui S. Marcus ( 1991 ) „empatia reprezintă un atare mod de adaptare, propriu oricărui individ în relația cu ceilalți și diferă de la o persoană la alta putând tinde spre valențe în alt performanțiale”. Este greu de presupus o persoană adaptă la împrejurări de viață care să evite un comportament empatic față de parteneri, exceptându-se formele de neadaptare socială care frizează potdagicul.

Rolul empatiei în cunoașterea interpersonală este la fel de importantă ca al factorilor intelectuali, manifestându-se printr-un stil apreciativ.

Trăsăturile definitorii ale acestui stil empatic de personalitate constau în capacitatea de transpunere în psihologia modelului extern sau de proiecție atitudinal – afectivă – îmbinată cu perceperea realității din perspectiva acestui model extern, ca și cum ar fi cealaltă persoană. Persoanele cu un nivel înalt al empatiei îmbină experiența afectivă, care e bogată și nuanțată, cu flexibilitate în plan cognitiv prin utilizarea și aplicarea unor criterii apreciative, diverse, adaptate situației. ( Mihaela Rocco ).

Din relația empatiei cu alte variabile de personalitate, ( cercetare ) diferite cercetări au evidențiat faptul că persoanele empatice sunt caracterizate prin prezențe unei atitudini optimiste, căldură, emoționalitate, flexibilitate, extroversiune, abilitate interpersonală; ele sunt altruiste, generoase, ținând să acorde ajutor persoanelor care le înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt adaptate social și în general puțin anxioase.

Persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice, revendicative, introvertite, nu acordă atenție sentimentelor altora. În privința raportului dintre empatie și introversiune, Marcus consideră că legătura dintre acestea este suficient de plauzibilă, relația „având la bază o anume transpunere psihologică a unui model imaginat și astfel, reușind o anume adaptare socială a unei persoane închise”.

Totuși R. Dyamond ( 1950 ) în cercetările pe care le-a efectuat cu privire la relația dintre personalitatea umană și empatie a relevat faptul că subiecții cu empatie scăzută manifestă exces de control, tendințe de rigiditate și introversiune, relații familiare nesatisfăcătoare, dificultăți de relaționare, scopuri egocentrice, sentimente de inferioritate, în timp ce subiecții cu empatia crescută manifestă sensibilitate, tendință de contracte sociale legate, în general trăsături inverse celor slab empatici. Se poate spune că relația dintre empatie si extraversiune vs. introversiune este totuși discutabilă.

În cea ce privește adeseori invocata dispută dintre ereditate și mediu, și în cazul empatiei există un dezacord dacă ea este mai mult un potențial înnăscut sau dacă reprezintă un set de abilități, competențe sau deprinderi învățate. Argumentele, ca de obicei, pledează în favoarea ambelor orientări.

Goleman susține că „competențele bazate pe inteligență emoțională sunt abilități înnăscute, spre deosebire de gradul de inteligență sau de personalitate, care e o structură stabilă” cu toate acestea, tratează unele componente ale inteligenței emoționale ca însușiri de personalitate ( optimismul, perseverența ), fapt care generează un paradox în afirmațiile sale.

Nu se poate nega însă, că empatia este un fenomen perfectibil care poate fi supus unor antrenamente dirijabile, existând în contextul actual numeroase programe de training cu privire la acest fenomen psihic, considerat o condiție necesară optimizării relațiilor interpersonale.

Premisele psihologice care conduc la ideea recunoașterii unor predispoziții proprii conduitei empatice au în vedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea și jucarea de roluri, la copil empatia fiind un fenomen primar, care nu trebuie nici învățat, nici condiționat (Kohlberg). Ceea ce se dobândește prin socializare și evoluție este organizarea fenomenului empatic.

Atât sensibilitatea naturală, inteligența emoțională cât și inteligența generală sau tradițională au un caracter adaptativ, asigurând supraviețuirea persoanei.

1.7.2 CUNOAȘTEREA INTRAPERSONALĂ SAU EMPATIA CONTEMPLATIVĂ

Una dintre caracteristicile proprii trăirilor emoționale este faptul că ele sunt plasate între două extreme, una pozitivă și alta negativă, fără a se putea absolutiza importanța unuia dintre poli. Oamenii sunt educați să acorde atenție și să aprecieze doar extrema pozitivă. Psihologii care se ocupă de inteligența emoțională recomandă orientarea atenției și spre cunoașterea stărilor emoționale negative, a înțelegerii și acceptării lor, în scopul diminuării efectelor dezorganizante.

Stăpânirea emoțiilor asigură ca marea, reducerea sau chiar înlăturarea anxietății și îngrijorării.

Astfel, dezvoltarea inteligenței emoționale, presupune printre altele o etapă de conștientizare a propriilor reacții emoționale. Tara Bennet Goleman vorbește despre o posibilă cristalizare a unor scheme mentale ca reflexie a unor stări psihice de inadaptare. O schemă este în esență o combinație foarte stabilă între idei și sentimente cu o conotație negativă, putând fi considerată o încercare deviată de a răspunde unor necesități vitale pentru individ ( siguranță, relația cu ceilalți, autonomia, competența ) ele dezvăluind de fapt un tipar emoțional în virtutea căruia subiectul reacționează în același mod, în situații similare. Datorită efectelor uneori devastatoare asupra personalității individului, aceste scheme constituie un câmp de toxicitate, care merită investigat și purificat prin conștientizare și efort personal în plan comportamental.

Cele mai des întâlnite dorințe, menționează Daniel Goleman aflate la baza, acestor conflicte sunt:

Vreau să fiu înțeles, să existe empatia față de mine și să fiu văzut așa cum sunt

Vreau să fiu respectat, apreciat și tratat în mod corect

Vreau să am o părere bună despre mine, să am încredere în mine

Conflictul este o consecință a relațiilor dezarmonioase cu ceilalți. Într-o schemă de inadaptare partenerul de activitate pare să se împotrivească dorinței sau nevoilor persoanelor în cauză, rezultând de aici o listă de răspunsuri anticipate incluzând de exemplu, certitudinea că celălalt va fi sensibil și nepăsător, că va profita sau va umili. Printre schemele de inadaptare cel mai des întâlnite se pot enumera:

Abandonul: Originea fricii de abandon se regăsește în teama permanentă că ceilalți ne vor lăsa singuri generată, de cele mai multe ori de o situație reală petrecută în copilărie, uneori însă este vorba doar despre un abandon simbolic ( părinte instabil, distant afectiv ). Pentru individul care dobândește acest tipar emoțional, eventualitatea de a rămâne singur le trezește o tristețe profundă și un sentiment de izolare. Teama și panica ce rezultă sunt emoții tipice ale tiparului de abandon. Strategia de compensare împinsă la extrem în situații de abandon poate conduce la un atașament de natură anxioasă, persoana are nevoie să fie reasigurată constant că relația este stabilă și sigură, această nevoie putând deveni uneori o profeție care se împlinește singură.

Privațiunea: „Nevoile mele nu vor fi satisfăcute” – acest enunț rezumă convingerea intimă specifică schemei privațiunii. Sentimentele profunde asociate sunt tristețea și deznădejdea, care se nasc din credința unei persoane că nu va fi niciodată înțeleasă sau luată în seamă. Chiar dacă sunt adulți, cei care manifestă această schemă se simt ca niște copii neglijați, înfuriindu-se adesea din cauza faptului că nevoile lor sunt ignorate. Furia ascunde de fapt sentimente de însingurare și tristețe. De multe ori cei care manifestă schema privațiunii își aleg meserii în care să poată să fie de ajutor ( muncă socială, asistență socială, psihoterapie ), numai că astfel de ajutor motivat dor de scopul compensator al schemei poate avea rezultate dezastruoase, ducând la suprasolicitare și epuizare.

Subjugarea: tiparul acesteia este axat pe sentimentul că nevoile proprii nu reprezintă niciodată o prioritate în interacțiuni obișnuite, întru-cât celălalt conduce întotdeauna. Această schemă apare de regulă într-o copilărie dominată de părinți autoritari, care nu acordă copilului nici un drept de apel. Copii care cresc într-o astfel de atmosferă învață de timpuriu că sentimentele și nevoile lor sunt inexistente sau că nu contează, iar în cele din urmă celălalt își va impune mereu voința. Mai târziu, ca adulți, ei devin neputincioși și neajutorați față de propriile dorințe și preferințe. De asemenea este posibil să li se pară firesc ca altcineva să-și impună mereu voința, încât pierd contactul cu cea ce sunt și doresc cu adevărat. Uneori, în ciuda dezinvolturii în conduită, aceste persoane se pot simți dominate sau folosite de către ceilalți, adesea sunt pline de resentimente dar, nu-și exprimă niciodată nemulțumirile.

Neîncrederea: această schemă este caracterizată de suspiciunea exagerată, iar caracteristica emoțională o reprezintă predispoziția acestor persoane de a se înfuria, tensiunea lor ajungând la cote maxime. În mod paradoxal, acești indivizi au tendința să stabilească relații care să le confirme aceste temeri, alegând parteneri care într-adevăr au un comportament inadecvat.

Imposibilitatea de a fi iubit: este o schemă caracterizată de presupunerea automată că nu sunt demn de a fi iubit. La originea acestei scheme se află convingerea acelei persoane că este lipsită de calități și dacă cineva ar cunoaște-o cu adevărat si-ar da seama de lipsurile sale. Rușinea și umilința sunt cele mai însemnate sentimente care însoțesc această schemă. Sentimentul de a fi lipsit de calități și nedemn de a fi iubit este insuflat de părinți excesivi de critici, care-și insultă și umilesc copii. Un astfel de copil capitulează, construindu-și o imagine de sine conform căreia nu este suficient de bun. Un astfel de copil poate afișa o atitudine de bravadă, de îndrăzneală care ascunde de fapt sentimentul de inferioritate.

Există de asemenea și scheme ce se cristalizează în procesul de interacțiune cu lumea interioară:

Excluderea: are drept element central statutul pe care considerăm că îl avem într-un grup. Mesajul pe care îl percepem este de genul „nu ești ca noi iar prezența ta este indezirabilă printre noi”. Emoțiile tipice sunt anxietatea și tristețea profundă provocată de sentimentul de a fi izolat și marginalizat. Și în acest caz, schema acționează ca o profeție autoîmplinită: neliniștea pe care o resimte cineva la gândul de a fi observat și respins îl face să se comporte într-un mod nepotrivit, provocând exact situațiile pe care ar dori să le evite.

Vulnerabilitatea: la originea tiparului se află pierderea controlului asupra lucrurilor. Indiciul îl reprezintă teama exagerată că urmează să se producă o catastrofă. Cei care încearcă să supracompenseze vulnerabilitatea prin sumarea de riscuri oferă o imagine cu totul diferită, optând pentru activități riscante, în scopul de a-și demonstra cumva că temerile lor nu sunt justificate.

Eșecul: schema eșecului poate determina pe cineva să depună eforturi foarte mari pentru a reuși, în ciuda permanentei frici de eșec. Această combinație poate determina apariția imposturii: persoana care s-a descurcat foarte bine, totuși, în adâncul conștiinței, se simte ca și cum ar fi comis o fraudă, este convinsă că succesul său a fost un accident sau o greșeală și că, în cele din urmă, va fi deconspirată. Impresia acesteia este că i-a făcut pe ceilalți să creadă că este mai capabilă ca în realitate și că, de fapt, i-a păcălit. Astfel de indivizi trăiesc terorizați la gândul că, acțiunile lor îi vor da de gol cândva.

Perfecționismul: presupune sentimentul unei persoane că va rata, oricât s-ar strădui; aceste persoane văd lumea prin lentilele unor așteptări nerealist de mari. Motto-ul lor este: „trebuie să fiu perfect”, ele sunt neîndurătoare în încercarea de a respecta cele mai înalte standarde. Oricât de bine ar acționa, niciodată nu e suficient de bine, astfel că depun eforturi și mai mari, în detrimentul sănătății, a capacității de a se bucura de plăcerile vieții, cauzându-le boli provocate de stres. Pentru perfecționist, orice eroare minoră devine singurul lucru demn de atenție. Autocritica și reproșurile sunt nemiloase. Unii perfecționiști încearcă să îi supună pe toți ceilalți standardelor extrem de ridicate pe care ei le respectă, observând numai partea negativă a lucrurilor.

Îndreptățirea: persoanele care au dezvoltat acest tipar se simt atât de speciali încât se consideră îndreptățite să aibă tot ce vor. Acestea văd viața prin lentile deformate care îi plasează mai presus de oricine altcineva. Legile, regulile, convențiile sociale sunt doar pentru ceilalți nu pentru ei. Această atitudine poate lua naștere la acei indivizi care, în copilărie, au fost răsfățați. Ca adulți aceștia pot fi impulsivi, copilăroși și egoiști. Schema îndreptățirii mai poate fi o consecință a imposibilității de a fi iubit, a lipsei de atenție, afecțiune ori bunuri materiale, suferință în copilărie. Astfel, ei resimt durerea de a fi fost nedreptățiți și cred că, odată deveniți adulți au dreptul la mai mult decât li s-ar cuveni, pentru a compensa lipsurile din copilărie. Indicii acestui tipar sunt sentimentul de a fi special, iritarea în fața unui refuz sau în fața impunerii unor limite, lipsa de disciplină, satisfacerea impulsivă a unor dorințe indiferent de consecințe.

În cele din urmă, se poate spune că evenimentele sunt importante, dar mai importantă este interpretarea pe care le-o dă și percepția pe care o avem asupra lor.

În cazul schemelor mentale dezadaptative, ne confruntăm cu o alterare a percepției, cu o modificare a reacțiilor individuale pentru a fi în acord cu versiunea deformată pe care ele ne-o prezintă. În final, ele ajung să ne convingă de faptul că versiunea deformată este corectă. Conținutul logic și persuasiv al schemelor ne spune cine trebuie să fim și ce este acceptabil.

„Ele ne împiedică să ne manifestăm flexibilitatea, creativitatea, bucuria și compasiunea, care sunt calitățile noastre firești, îngrădindu-ne viața și stabilind în mod arbitrar în ce fel trebuie să gândim, să simțim și să reacționăm”. ( Tara Bennet Goleman )

Empatia contemplativă înseamnă a lua contact cu acele sentimente care au fost ținute captive de tiparele constrângătoare ale schemelor, ajutând la exprimarea lor. Odată ce suntem dispuși să empatizăm cu sentimentele schemei, suntem mai puțin motivați să fim excesiv de raționali sau să ne distanțăm emoțional. Acceptarea propriilor trăiri, așa cum ne apar în mod firesc în interacțiunile noastre cotidiene, reprezintă un pas important în conștientizarea de sine.

Dacă suntem în stare să sesizăm impulsurile generate de temerile noastre, avem la dispoziție aceeași opțiune de a nu le da curs; a nu exterioriza nu însemnă a suprima, ci a transmite respectiva energie emoțională într-un alt proces, acela al unei priviri lucide și conștiente asupra situației, depășind totodată conjuncturalul.

Senzația duce la cogniție și la sentimente, la rândul lor aceste gânduri și sentimente se traduc în intenții și planuri de acțiuni. Empatia contemplativă face ca trăirea unor sentimente tulburătoare să nu ne mai domine. Contemplația interioară reprezintă legătura cea mai sinceră cu miezul adevărat al propriei ființe.

Capacitatea de a fi empatic în raport cu ceilalți, de a simți compasiune pentru ceilalți, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i încuraja și de a-i consola, de a exprima onest emoțiile într-o relație interpersonală arătând deopotrivă considerație și respect, pare un deziderat greu de atins în contextul în care lipsește conștiința propriilor emoții, responsabilitatea pentru propria motivare și propria fericire.

1.8 O CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ A ADOLESCENTULUI

Adolescentul apare în general ca o persoană ,,extrasocială”. El se revoltă, neagă, refuză, nu acceptă nimic cu ușurință; sentimentele sale se manifestă într-o manieră directă, tranșantă, necorespunzătoare, nu acceptă nici un fel de renunțări sau compromisuri, de aici rezultând și frecventele conflicte care apar.

Se remarcă la adolescent un dezacord între gândire, corp și lumea exterioară; este vârsta descoperiri propriului Eu și a unor cenestezii noi, de altă natură; acestea tulbură și îmbunătățesc imaginea de sine, în special cele din sfera sexuală; personalitatea, în acest caz, suferă o mutație – dilatare, mirare, autoadmirație, pudoare. Descoperirea eu-lui este o fază dramatică în evoluția personalității; adolescentul caută, se autoanalizează, încearcă să se găsească pe sine, apar ezitări și îndoieli, scrupule și angoase. Aceste schimbări pot fi percepute dureros, manifestându-se prin stări de oboseală, tristețe, depresie.

Gustul și autoanaliza sentimentului de a nu fi înțeles sunt specifice pubertății și adolescenței; autoanaliza dezvoltă interogații care generează angoasa, mult mai accentuată la fete decât la băieți; de aici și impresia că tânărul nu este înțeles de nimeni, de familie, de societate, starea de anxietatea și izolare, de solitudine.

Specific adolescentului este și nevoia de libertate, care îi invadează și dilată personalitatea; astfel, tinerii o refuză în forma în care au impus-o adulții, sau așa ,,cum este”, întrucât nu corespunde idealului lor de absolut; ei se închid, se izolează sau se revoltă împotriva realității vieții, construindu-și un model propriu. Apare nevoia de evaziune, tendința de a ,,pleca în lume”, conduită de refugiu.

Solitudinea este legată de incomunicabilitate, de inadaptare și de sentimentul de a ,,nu fi înțeles” fapt ce face ca tânărul să se izoleze de lume. În relațiile cu familia, adolescentul trece printr-o perioadă de negație, cu un pronunțat caracter negativist în ceea ce privește valorile. Se întâlnesc conduite de revoltă, fugă, metamorfoza sentimentelor, manifestări imperios corelate cu nevoia de a se autoafirma. Familia devine prima închisoare pe care acesta trebuie să o dărâme și din care caută permanent să evadeze.

Nici problematica sexuală nu poate fi ignorată, dorința sexuală se impune, libidoul duce la suprimări de tipul preocupărilor filosofice, metafizice, religioase, morale, ca o formă de consolare a unor pasiuni nefericite; filosofia adolescenților este nihilistă: ei neagă totul, utilitatea efortului, a muncii, chiar pe cea a vieții sau a lumii, imaginea elocventă a unei mentalități adolescentine în sfera filosofiei oglindindu-se sugestiv în cugetările filosofice ale lui Emil Cioran; totul este scepticism, inutil, lipsit de orice ideal; pesimism, disperare, cinism…

Adolescența este o lume aparte; ea are dreptul la autonomie, adulții au voie să o împiedice, dar, simultan, ei trebuie să fie ,,paznicii” adolescentului, gardienii rațiunii și ai logicii, ai simțului realității, care trebuie cultivat, transmis și impus tinerilor.

1.9 CONSIDERAȚII PRIVIND GENERALITATEA ,,CRIZEI” ADOLESCENTINE

Materson (1967), dintr-un eșantion alcătuit din adolescenți normali cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani, a descoperit că 65% din cazuri prezintă dovada anxietății. Descoperiri similare au fost evidențiate de Rutter, Tizard, Whit More (1970): jumătate din eșantion, cuprins între 14 și 16 ani a prezentat simptome de indispoziție emoțională, cum ar fi depresia sau suferințe severe.

Prin contrast, alte studii nu au reușit să aducă o dovadă a stresului sau conflictelor la adolescenți. Offer (1969) a raportat faptul că, pentru majoritatea adolescenților, transformările survenite în identitate, în relațiile cu părinții și cu adolescenții de aceeași vârstă au apărut treptat și fără traume.

Disek și Floherty (1981) au investigat, printr-un studiu longitudinal, pe o perioadă de 3 ani, stabilitatea conceptului de sine la adolescenți. Răspunsurile la chestionarele prin autodescriere au evidențiat: conceptul de sine al adolescenților nu pare să se supună unor transformări excesive; transformările observate la subiecți păreau să apară gradual și fără prea multe evenimente.

Coleman și Hendry (1990) au descoperit că, în majoritatea situațiilor, valorile grupului de aceeași vârstă erau mai degrabă asemănătoare celor ale adulților importanți, și nu conflictuale cu acestea.

Din cercetarea asupra adolescenței se conturează tot mai mult ideea că deși o minoritate poate prezenta unele tulburări, majoritatea adolescenților par să controleze stările conflictuale și nu prezintă semne excesive de stres.

Coleman (1995) afirmă că susținerea pentru această credință poate fi găsită în orice studiu important apărut în ultimii ani. Derivă de aici că cercetarea asigură o slabă susținere a opiniei ,,furtună și stres”, a adolescenței, postulată atât de teoria psihanalitică cât și de teoria sociologică. Pentru această antinomie, Coleman sugerează ca rațiuni faptul că psihanaliștii și psihiatrii iau în considerare un eșantion foarte select de populație, iar opiniile lor pot fi excesiv influențate de experiențele indivizilor pe care-i întâlnesc în clinici sau spitale.

O altă explicație este aceea că tânărul este frecvent considerat de către sociologi ca fiind în fruntea schimbărilor sociale în valorile stabile ale societății; în acest sens, se poate naște o idee care confundă forțele radicale din societate cu credințele oamenilor obișnuiți (Broke, 1985); păstrând aceeași direcție, se consideră că unor comportamente ale minorității (unele comportamente adolescentine extreme, antisociale care atrag o atenție mai mare publicului decât majoritatea care nu procedează astfel) le este atribuită o frecvență mai mare decât în realitate, acestea devenind normă pentru toți adolescenții.

Coleman argumentează că acești factori pot contribui la o opinie exagerată asupra stresului și frământărilor „așteptate” în perioada adolescenței, ajungându-se astfel la o fractură între teorie și cercetare.

El susține că ,,adolescența are nevoie de o teorie, nu a anormalității, ci a normalității” (Coleman, 1995), fiind necesar ca o teorie contemporană viabilă să încorporeze rezultatele studiilor empirice.

Totuși, referitor la insistenta întrebare dacă fiecare adolescent trăiește o criză totală, Hill (1993) susține că aceasta rămâne fără răspuns.

TULBURĂRILE AFECTIVE ȘI TULBURĂRILE ANXIOASE

2.1 TULBURĂRILE AFECTIVE

Afectivitatea reprezintă ansamblul însușirilor care asigura reflectarea subiectiva a concordantei dintre realitatea interioară și cea exterioară,ca proces dinamic și continuu.

Sunt puse astfel in rezonanță două modalități,cea a subiectului, și cea a ambianței, pentru a crea un ansamblu de trăiri unice și irepetabile,tocmai prin această dinamica personală specifică.

Sunt evidențiate două niveluri ale afectivității, sub raportul complexității și motivației care le generează:

Afectivitatea bazală (holotimică), căreia i-ar corespunde emoțiile primare și dispoziția;generarea acesteia pornește de la motivații înnăscute,apropiate de viața instinctivă.Ele trec sub control voluntar,dar declanșarea lor necesita participarea instanțelor conștiinței.Baza neurofiziologică este legată de formațiunile subcorticale,iar cea biochimică de funcționarea neurotransmițătorilor (noradrenalină, serotonină, dopamină)

Afectivitatea elaborată (ciclotimică) – acesteia îi corespund emoțiile secundare(pasiuni,sentimente);acestea se formează in cadrul sistemului de condiționare învațare,prin opțiuni axiologice,culturale si sociale și apar în strânsa legatură cu procesele gândirii și memoriei;sentimentele și pasiunile vin să se constituie,astfel,ca o rezultanta complexa a unei serii de judecăți valorice,de analize și interpretări ale lumii .Baza neurofiziologică a acestora este nivelul cortical .

Organizarea afectivă globală rezultă din corelarea celor două componente, nefiind un proces liniar sau de sincronizare mecanică.

Stările de afect sunt manifestări explozive și cu efect dezorganizator asupra comportamentelor, însoțite de modificări pantomimice și tulburări vegetative de tip simpatic,polarizând câmpul conștiinței in jurul evenimentului conflictual,caracterizate prin inadecvarea răspunsului și a activității motorii.

Dispoziția este tonusul afectiv fundamental,bogat in toate instanțele emoționale și instinctive, care dă fiecăreia din stările noastre sufletești o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă,oscilând intre cei doi poli extremi ai plăcerii sau ai durerii (Delay J.)

Tulburările afective sunt tulburări de dispoziție și în mare parte sunt reprezentate de două boli majore,tulburarea depresivă majoră și tulburarea bipolară de tip unu. Persoanele acuzând numai episoade depresive alcătuiesc categoria depresiilor unipolare;alternanța cu episoade maniacale,sau in exclusivitate prezentând decompensări de această natură,aparține categoriei nozologice de tulburare bipolară de tip unu.

Menționată încă din antichitate, depresia și celelalte manifestări afective ar părea să aibă cele mai vechi atestări documentare.

Martor este Vechiul Testament, în care nenumărate relatări conduc la veridice concluzii diagnostice în psihiatria modernă. Regele Saul prezintă un episod depresiv, descris în termeni arhaici, dar cu corespondent în clinica actuală a depresiei, iar David este un terapeut ,,avant la lettre”, folosind meloterapia pentru tratamentul depresiei. Hippocrate folosește termeni ca ,,mania” și ,,melancolia” pentru a defini stări psihotice afective iar Araetus din Capdoccia descrie primul caracter circular al bolii bipolare.

Prevalența bolilor afective este variabilă, după unele surse oscilând între 2 și 25% din populația generală. Bolile afective sunt boli de lungă durată, cu tendință la recurență, cu perioadă de remisiune excelentă și bună funcționare socio-profesională.

ÎNCADRAREA NOZOLOGICĂ A TULBURĂRILOR AFECTIVE

După prezența sau absența episodului maniacal, se face principala împărțire a tulburărilor afective în două categorii cu particularități bine definite:

Tulburări depresive – în care manifestările maniacale nu apar niciodată (tulburarea depresivă recurentă)

Tulburări bipolare – în care manifestările maniacale sunt obligatorii în evoluția bolii

Tulburarea distimică și ciclotimică este caracterizată prin prezența simptomelor depresive și dispoziționale pozitive, dar mai puțin severe ca intensitate decât tulburările depresive majore și tulburarea bipolară de tip unu, ele însoțind cronologic întreaga existență a individului (distimia, în sensul conceptului lui H. Akiskal, fiind o formă de ,,depresie caracteriologică”).

Distimia și ciclotimia, afirmă același autor reprezintă cele două sindroame prevalente ca frecvență subclinică, ce corespunde în mare parte cu perturbările temperamentale, și care, la rândul lor, predispun în mod semnificativ spre tulburări afective majore așa cum au fost ele anticipate de Kraeplin și E. Kretschmer.

Pentru a cuprinde o mai mare varietate de tulburări afective, DSM – IV adoptă variante sindromologice care fac parte din spectrul depresiv, dar ele nu întrunesc fie criteriile de severitate a bolii, fie criteriul de durată al tulburării, pentru a se putea realiza încadrarea diagnostică în tulburarea depresivă majoră.

Distimia este o tulburare afectivă depresivă care nu întrunește criteriul de severitate al tulburării depresive majore dar se prelungește în timp peste 2 ani, pacientul prezentând disconfort subiectiv și afectarea sferei ocupaționale implicit scăderea calității vieții.

Conform majusculei I.C.D. 10, încadrarea nozologică a episodului depresiv se face pe baza următoarelor simptome, din care cel puțin 4 trebuie să fie prezente pe o durată de timp de cel puțin 2 săptămâni:

Scăderea interesului sau plăcerii în activități care în mod normal generează o asemenea rezonanță afectivă

Lipsa răspunsului afectiv la evenimente și activități ce în mod obișnuit produc o asemenea reacție

Trezire matinală cu cel puțin două ore înainte de ora obișnuită de trezire

Accentuare matinală a depresiei

Lentoare și inhibiție psihomotorie

Scăderea semnificativă a apetitului

Scăderea în greutate sub 5% sau mai mult, din greutatea lunii precedente

Scăderea libidoului

După severitatea simptomelor episodul depresiv poate fi ușor, moderat sau sever, cu posibile simptome psihotice.

După recurență, se evidențiază:

tulburare depresivă recurentă (cu episod depresiv de cel puțin două săptămâni în antecedente și cu un interval liber de cel puțin două luni până la o nouă recurență a simptomelor afective), criteriul comun de excluziune fiind absența oricăror fenomene afective induse de consumul vreunei substanțe psihoactive sau a unei cauze organice mentale.

Episodul recurent poate fi:

ușor

moderat

sever ( cu sau fără simptome psihotice)

Tulburarea distimică

Trebuie să întrunească cel puțin 3 din simptomele următoare, pe o durată de cel puțin 2 ani, fără decompensări sau agravări majore la mai puțin de 2 ani în antecedente:

scăderea energetismului

insomnie

lipsa încrederii în sine

tulburări de concentrare a atenției

dispoziție tristă

lipsa interesului sau plăcerii în activități ce în mod normal aveau o rezonanță afectivă plăcută

deznădejde, disperare

neputința rezolvării activității rutiniere

pesimism referitor la trecut evocări melancolice asupra trecutului

retragere socială

reducerea nevoii de comunicare

Etiologie – tulburarea afectivă majoră este foarte frecventă, cu o prevalență de aproximativ 15%, chiar 25% la femei.

Mai puțin de jumătate din cei suferind de o tulburare depresivă majoră ajung în atenția terapeuților din cauza nerecunoașterii naturii și gravității simptomelor bolii, manifestările din prim plan fiind de aspect somatoform și ,,mascând” depresia, cu simptome somatice greu de descifrat și diagnosticat de către medicii de alte specialități, cărora li se adresează această categorie de bolnavi.

Sexul determină o prevalență de 2/1 în favoarea femeilor, în cazul depresiilor, din motive multiple (deosebiri de ordin endocrin, mecanisme de coping diferite în fața situațiilor de stres, modele comportamentale de neputință și dependență induse de factori sociali).

Vârsta medie de debut este de 30 ani, cu o tendință de scădere sub vârsta de 20 ani, legată de uzul substanțelor psihoactive și al alcoolului.

Tulburarea afectivă majoră apare mai frecvent la persoanele fără conexiuni sociale solide, precum și la persoanele divorțate sau singuratice.

Etiologia bolilor afective reunește atât factori de ordin biologic (tulburările biochimiei aminelor biogene, cu rol în neurotransmisie și neuromodulare; cel mai frecvent implicate catecolamine în patologia afectivă ar fi: norepinefrina, serotonina, dopamina, acetilcolina), genetic, somatic (fie că este vorba de boli somatic organice, fie cauze farmacologice diverse – medicație antihipertensivă, neurologică, droguri licite sau ilicite) și factori psihosociali:

factori de stres social

factori ce sunt atribuiți personalității premorbide

sistemul de suport social

1. Factorii de stres social sunt considerați factori majori de risc pentru tulburarea depresivă majoră de-a lungul diferitelor etape și cicluri ale vieții.

Evenimentele de viață constituie cheia de boltă a multor studii de epidemiologie, reprezentate de schimbările de viață ce supun individul la un efort suplimentar de adaptare, amenințând homeostazia emoțională. Stresul cronic include situații persistente în timp, insolubile prin mijloace rutiniere de soluționare a problemelor de viață, care întrețin stări de conflict prelungite și amenințări repetate la adresa securității și integrității individului.

Cele mai concludente studii epidemiologice realizează o legătură de cauzalitate predispozițională între evenimentele defavorabile de viață și declanșarea episoadelor depresive majore.

Evenimentele petrecute în primii ani de viață pot avea un răsunet clinic în perioada adultă de manifestare a patologiei depresive, pierderea parentală în copilărie este un factor major de vulnerabilitate și fragilizare a mecanismelor de defensă pe cale de constituire.

2. Nici o structură de personalitate nu conferă ființei umane invulnerabilitate la depresie. Se consideră totuși că persoanele cu anumite tipuri de personalitate (pasiv-dependente, obsesiv compulsive și isteroide), ar fi mai predispuse la îmbolnăvirile din gama tulburărilor de ordin afectiv, în special depresie. Personalitatea cu tentă depresivă ar avea tendința să introjecteze ura și revolta atașate persoanelor pierdute prin deces sau alte mecanisme ireversibile, fapt descoperit de Freud încă din anul 1917, în lucrarea ,,Doliu și melancolie”.

Personalitatățile de tip antisocial, paronoide, ar fi mai bine protejate, deoarece ele activează mecanisme de defensă de tip proiectiv ce duc la externalizarea revoltelor, a sentimentelor cu încărcătură afectiv negativă.

Multe trăsături de personalitate ce fac personalitățile respective mai vulnerabile sunt profund influențate de trăirile din prima copilărie, produse de un mediu familial brutal, anafectiv și disfuncțional, tensionat afectiv și marcat de conflicte interparentale, dar mai ales, de pierderi parentale în perioade de maximă fragilitate a personalității (copilărie până la vârsta adolescenței).

3.Sistemul de suport social

Conceptul de suport social se inspiră din lucrările lui E. Durkeim –care a realizat un studiu de referință asupra cauzelor sociale ale suicidului, în anul 1897 – relevând faptul că lipsa de integrare în rețeaua conexiunilor sociale – anomia – reprezintă un risc sporit pentru suicid.

Sistemul de suport social este un element important de menținere a echilibrului afectiv, amenințat adeseori de factori de adversitate din ecosistemul biopsihosocial în care idividul îsi desfășoară existența.

SINDROMUL DEPRESIV

Definiția de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbușire a dispoziției bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare. Puternica participare afectivă, trăirea profundă a acestei stări, antrenarea comportamentală consensuală sunt argumente care permit considerarea depresiei o hipertimie negativă. Sindromul depresiv are drept componente definitorii: dispoziția depresivă, încetinirea proceselori gândirii, lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziția depresivă este trăită ca ,,tristețe vitală” (Schneider K), golire și neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, nebulos uneori.

Modificările afectiv-dispoziționale sunt traduse prin afect depresiv chinuitor, anestezie afectivă, anhedonie, pesimism incurabil sau, dimpotrivă, hipersenzitivitate pentru evenimentele neplăcute.

Legat de componenta psihoafectivă, mai pot fi notate următoarele aspecte psihopatologice: astenie fizică, scăderea randamentului intelectual, slăbirea atenției, dificultăți de evocare mnezică, oboseală rapidă la cel mai neînsemnat efort, slăbirea voinței, sentiment de inferioritate, neliniște anxioasă, durere morală, sentiment de culpabilitate, restrângerea sferei intereselor, a comunicării, voce șoptită, limbaj sărac.

În unele forme de depresie, simptomele afective sunt înlocuite cu simptome somatice, ce pot preta la confuzii diagnostice, mai ales în formele mai atenuate ale afectului depresiv (dureri cu localizare precordială, abdominală, epigastrică, cefalgii, uneori foarte severe – fără corespondent observabil prin explorări paraclinice).

În plan psihomotor se remarcă fie o stare de agitație anxioasă, fie o încetinire a activității psihomotorii până la inerție sau chiar stări stuporoase.

Lentoarea psihomotorie este caracterizată de scăderea expresiei și mobilității mimice, dificultatea de verbalizare, tendința de a se complace în activități fără scop.

Stuporul este rezultatul unei inhibiții psihomotorii extreme cu incapacitatea angajării în activități biologice bazale.

În plan cognitiv depresia duce la bradipishie cu hipomnezie și disprosexie, ce poate imita în formele extreme demența (cazul depresiilor pseudodemențiale).

Se remarcă tendința selectării elective a evenimentelor negative de viață și corelarea lor cu cognițiile și trăirile actuale, ceea ce duce la o accentuare a depresiei și a pesimismului, cu perceperea dramatică a imposibilității depășirii impasului existențial generat de procesul depresiv. Există o triadă cognitivă negativă corespunzând unei evaluări negative a propriei persoane, a lumii actuale si a viitorului, care încearcă să explice starea de dispoziție depresivă ca o consecință a acestei evaluări pesimiste (triada cognitiva a lui Beck).

Distorsiunile negative cel mai frecvent întalnite in depresie cuprind ideile de deprivare (pierderi fizice si morale), autodepreciere și pierderea încrederii în sine, reproșuri la adresa propriei persoane, idei de vinovăție, neajutorare, idei de moarte si sinucidere.

Tulburările psihotice afectiv congruente prin depresie constau mai ales în idei de intensitate prevalențială de ruină, sărăcie, incompetență, decădere, vinovăție. Alte producții psihotice au conținut ipohondriac, traducând convingerea delirantă a existenței unei suferințe somatice grave și incurabile, sau convingerea absurdă a dispariției unor organe interne și a nefuncționalității acestora (sindromul Cotard).

Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen în practica psihiatrica și nu numai în aceasta. Kielholz stabilește o clasificare in care îmbina criteriul nozologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:

depresii somatogene: organice, simptomatice

depresii ednogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuționale

depresii psihogene, nevrotice, depresii de epuizare, reactive

După gradul de intensitate al depresiei, se descriu:

depresia nevrotică

depresia psihotică

Depresia nevrotica este declanșată psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări de tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea. Depresia nevrotică apare în reacțiile de intensitate nevrotică, neurastenii, nevroza depresivă, în decompensările personalităților psihastenice, isterice, în stări de epuizare și depresii simptomatice

În depresia psihotică, fiecare din elementele consitutive ale sindromului depresiv ating intensitate maximă, modificând personalitatea și comportamentul în sens psihotic

Atunci când depresia se însoțește de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o neliniște motorie, agitație, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se însoțește de acte impulsive, autoagresive și mai rar heteroagresive. Complicația cea mai de temut a depresiei este suicidul.

Depresia mascată – termenul a fost introdus la sfârșitul anilor ’20, de către Lange, care l-a aplicat depresiilor endogene, cu dominate copleșitoare a simptomelor fizice. Observații ulterioare au stabilit aplicabilitatea lui și în depresii psihogene. În 1973, depresia mascată este definită ca ,,boala depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în planul secund (ca substrat)”.

2.2 TULBURĂRILE ANXIOASE

Tulburările anxioase sunt tulburări psihice relativ frecvente care conduc la perturbări serioase în funcționarea socială, interpersonală și ocupațional-profesională, precum și multă suferință, trăiri dezagreabile și disconfortante, cu consecințe majore in planul calității vieții.

Anxietatea a fost denumită de Pierre Janet ca o teamă fără obiect, manifestată prin neliniște psihomotorie, modificări vegetative și disfuncții comportamentale; anxietatea este un sentiment penibil de așteptare, frica de un pericol imprecis; ea are un caracter de potențialitate, deformând trăirea prezenta în raport cu viitorul presimțit ca ostil și predeterminat ca atare.

Anxietatea, teama, instinctul de a fugi, sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol.

Anxietatea patologica este distinctă de teamă, care este o emoție analoaga ei dar legată de un pericol obiectiv, real, resimțită de orice subiect în fața unei situații noi cu grad de dificultate sporit al cărei răsunet asupra afectivității este pozitiv (concentrare, mobilizarea forțelor).

Această opoziție face din teama un sentiment comprehensibil pentru celălalt, pe când aprehensiunea anxietății ii apare ilogica, irațională sau disproporționată în raport cu riscurile menționate de bolnav.

Brissaud (1890) face distincția între anxietate ca reacție emoțională pura și angoasă care este o reacție emoțională cu mare încărcătura somatica.

Stările anxioase interesează în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă mult mai elementare, cu caracter periferic sunt trăite în special în plan fizico-somatic.

ANXIETATEA, ca stare de neliniște psihopatologică, prezintă următoarele caracteristici:

Este nemotivată

Se referă la un pericol iminent și nedeterminat obiectual, neprecizat față de care apare o atitudine de așteptare; sentimentul pericolului se însoțește de elaborarea de fantasme care amplifică totul ridicând situația la proporțiile unei drame

Este însoțită de convingerea unei imposibilități absolute de a acționa, asociată cu sentimentul propriei neputințe, dezorganizari si aneantizari

Asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic, declansandu-se astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autointretine

Anxietatea se intalneste in reactii de intensitate nevrotica si psihotica, in neurastenii, alte nevroze, in stari depresive, in psihoze, in sindromul de abstinenta la toxicomani, in debutul psihozelor presenile si dementelor.

Anxietatea nevrotica: toate starile nevrotice au ca element comun prezenta anxietatii, care ocupa un loc important in tabloul simptomatologic.

Anxietatea psihotica: apare ca insotitor al depresiei sau independenta de aceasta, ca in schizofrenie si psihoze organice. Ea determina perturbari vegetative majore, ale ritmului hipnic si instinctului alimentar.

Raptusul anxios poate aparea in reactii acute de soc sau psihoze, ca o izbucnire impulsiva, manifestat printr-o brusca si intensa accentuare a starii anxioase, bolnavul putand face tentative suicidare si, mai rar, acte heteroagresive.

Echivalentele somatice ale anxietatii sunt legate de excitarea sistemului nervos simpatic:

paloarea fetei

mimica tensionata

uscaciune a gurii

valuri de transpiratie

tahicardie

extrasistole

jena precordiala

anorexie

crampe abdominale

insomnii de adormire

cresteri tensionale

hiperglicemie

hiperlipemie

Clasificarea nozologica Americana (DSM-IV) stabileste urmatoarele categorii de tulburari anxioase:

tulburarea de panica cu sau fara agorafobie

fobii specifice si sociale

tulburarea obsesiv compulsiva

tulburarea posttraumatica de stres si tulburarea acuta de stres

tulburarea de anxietate generalizata

tulburari anxioase datorate unor conditii medicale

tulburari anxioase produse de ingestia unor substante psihoactive

tulburarea mixta anxios depresiva

Clasificarea nozologica internationala (I.C.D.-10) grupeaza impreuna tulburarile nevrotice cu tulburarile produse de stres si tulburarile somatoforme din cauza unor factori psihologici inruditi in mecanismul de producere al acestor tulburari. Astfel se deosebesc trei categorii de tulburari:

tulburari anxios fobice: agorafobia

fobia sociala

fobiile specifice

alte tulburari anxios fobice

alte tulburari anxioase

tulburarea de panica

tulburarea de anxietate generala

alte tulburari anxios fobice

tulburari anxios fobice nespecificate

tulburarea obsesiv compulsiva cu idei obsesionale persistente

predominant cu acte compulsive

forme mixte cu idei obsesive si acte compulsive

TULBURAREA DE PANICĂ

Tulburarea de panica se caracterizeaza prin aparitia neasteptata si spontana a atacurilor de panica recurente.

Sintagma ,,atac de panica” caracterizeaza aparitia brusca a sentimentului de frica acompaniat de semne si simptome fizice si cognitive (tahicardie, tremur, sentimente de derealizare, frica de moarte)

Frecventa atacurilor de panica variaza, in limite largi, de la cateva pe luna la cateva pe zi.

In cadrul tulburarii de panica, taxinomia europeana (ICD-X) include: atacul de panica si statusul de panica.

Frecvent, aceasta tulburare este insotita de agorafobie care ar fi o complicatie a starii de panica, ceea ce duce la instalarea unei infirmitati grave, cu interferente social-ocupationale invalidante, greu de contracarat prin metode persuasive.

Crizele de panica anxioasa sunt confundate diagnostic cu conditii medicale severe (infarctul miocardic) sau, la fel de grav, cu conditii psihiatrice nerelevante pentru starea reala a bolnavului (simptome isterice); ele pot aparea intr-o multitudine de situatii de boala psihica: stari depresive, boli somatice, in stari de servraj sau intoxicatie cu substanta psihoactiva.

Conceptul ar corespunde sindromului de ,,cord iritabil” descris de Jacob M. Da’Costa la soldatii din razboiul civil american.

Freud (1895) introduce conceptul de ,,nevroza anxioasă” cu forme acute si cronice de simptome psihice si somato-vegetative; forma acuta de nevroza anxioasa ar corespunde cu tulburarea de panica, asa cum este ea descrisa in D.S.M-IV, actualmente.

Studii epidemiologice au raportat o prevalenta de 1,5 pana la 5% pentru tulburarea de panica si de 3-6% pentru atacurile de panica, cu o frecventa de 2-3 ori mai mare la femei decat la barbati. Apare cu predilectie la varsta tanara, dar nu exclusiv.

Etiologia tulburarii poate fi explicata prin prisma teoriilor biologice, factorilor genetici (sustin ipoteza existentei unei componente genetice semnificative pentru tulburarea de panica, dar mai ales pentru panica asociata cu agorafobie, entitate reputata de a avea incarcatura genetica semnificativa fata de alte tulburari anxioase) si factorilor psihosociali – teoriile cognitiv comportamentale considera crizele de panica un raspuns invatat fie prin modelare parentala, fie prin procesul de conditionare clasica.

Producerea unei crize de panica, asociata cu un stimul neutral poate duce la conduite de evitare a acestui stimul, sau a unor situatii anodine, limitand libertatea de miscare a persoanei si accentuind infirmitatea dezadaptativa cu restrangerea autonomiei de functionare.

Desi ofera explicatii plauzibile ale mecanismelor de producere ale unor atacuri de panica, se considera ca teoriile cognitiv comportamentale nu pot explica aparitia primei crize neprovocate si neasteptate pentru pacient.

Simptomele depresive in mod frecvent se asociaza tulburarii de panica cu agorafobia. Exista un risc crescut pentru suicid, alte tulburari fobice si tulburarea obsesiv compulsiva pot coexista cu panica.

TULBURĂRILE ANXIOS FOBICE. FOBIA SPECIFICA SI FOBIA SOCIALA

Fobia se refera la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situatii care provoaca frica.

Fobia este frica specificata, intensa declansata de un obiect sau situatie care nu au prin ele insele un caracter periculos, irationala, recunoscuta ca atare, dar care nu poate fi controlata volitiv. Proiectii ale anxietatii, fobiile pot invadaoricare din obiectele si situatiile realitatii de care experienta induviduala se leagas intr-un mod oarecare. Teama fobica de msituatii, obiecte, activitati specifice este egodistonica, opaca la argumentatii logice sau precizari bazate pe acest tip de argumente si exemplificari.

Astfel, dupa Mallet, relicvele fricilor din prima copilarie sunt fobiile de animale mari, iar cele din a doua copilarie, de animale mici si insecte.

Daca in cazul anxietatii, teama nu avea obiect, in fobie ea capata un caracter specific (forma, nume, localizare).

Fobiile pot fi considerate normale la copii daca raman discrete, la debilii mintael (au alta semnificatie), dar devin patologie: in nevroza fobica, la personalitatea psihastenica decompensata, in psihoze depresive, debutul schizofreniilor si bolilor psihice ale involutiei.

Conduitele de evitare sunt comportamente menite sa asigure evitarea situatiei fobice de catre subiect, deoarece acestea ii provoaca trairile anxioase neplacute. Aceste conduite de evitare au insa un caracter limitat bazandu-se numai pe posibilitatea anticipativa a subiectului in legatura cu situatia fobogena.

Fobia apare la orice varsta, la toate clasele sociale, in toate zonele geografie.

Netratarea corecta a fobiilor duce la complicatii invalidante si generatoare de suferinta, cum ar fi: alte tulburari anxioase, tulburarea depresiva majora, tulburari legate de consumul de substante, alcoolism.

DSM-IV foloseste criterii de diagnostic in care fobia este definita ca:

teama marcata persistenta, excesiva si irationala declansata de prezenta sau anticiparea unui obiect sau situatii specifice

expunerea la stimulul fobic, invariabil, provoaca un raspuns anxios imediat ce poate sa imbrace forma unui atac de panica anxioasa

persoana in cauza constientizeaza caracterul irational si disproportionat al acestui tip de anxietate fobica

strategiile de evitare, anxietate anticipatorie, interfereaza in mod semnificativ cu functionarea optima sociala, ocupationala, profesionala a persoanei respective.

Mecanismul de producere a fobiilor este dominat de modelul interactiunii dintre factorii biologici si genetici pe de o parte, si factorii ambientali pe de alta.

Terapia comportamentala a lui Watson se inspira din conceptul Paularian al reflexelor conditionale, in care cuplarea unui factor anxiogen cu un factor neutral de continguitate, prin repetare succesiva poate sa confere proprietati anxiogene factorului neutral; prin simpla repetare a acestuia in aceeasi ordine si succesiune.

Terapia conditionarii operande cauta sa explice modul in care anxietatea devine un mecanism de protectie prin simptomele de evitare conditionata a anumitor situatii sau obiective primejdioase. Acest pattern comportamental de evitare fobica devine rigid, fixat pe o perioada lunga de timp, creand persoanei o falsa protejare fata de pericole si impiedicandu-l sa duca o viata normala cu toata libertatea de miscare si actiune.

Teoria psihoanalitica: Freud considera ca functia majora a anxietatii este sa semnaleze eului ca o pulsiune inconstienta interzisa sa fie adusa in planul constiintei, exercita presiuni puternice pentru a-si valida expresia constienta si pentru acest fapt eul trebuie sa isi mobilizeze fortele mecanismul de aparare impotriva fortelor amenintatoare ale pulsiunii instinctuale primare.

Psihiatrii au aplicat teoria Freudiana considerand fobia ca o consecinta a anxietatii de castrare; psihanalistii contemporani au ca si alte forme de anxietate pot fi implicate in acest tip de patologie. In agorafobie, de exemplu, anxietatea de separare poate avea un rol important, iar in eritrofobie (teama de rosi la fata) prezenta , sentimente de rusine implica geneza unei anxietati de separare.

Fobiile sociale : se caracterizeaza printr-o teama necontrolabila si insuportabila a persoanei fobice legata de activitati curente pe care se simte jenata sa le produca in prezenta altei persoane.

Pentru a-si diminua anxietatea, aceasta categorie de persoane fobice dezvolta comportamente de evitare a situatiilor in care ar fi solicitate sa interactioneze cu alte persoane sau sa exercite o actiune banala, simpla, fireasca pentru altcineva.

Cand fobia sociala se extinde la aproape toate situatiile sociale, ea devine generalizata, cu un grad extrem de disfunctionalitate, si este foarte greu de diferentiat de tulburarea de personalitate evitanta (anxioasa).

Multi pacienti fobici recurg la consumul de droguri sau alcool, iar o treime dintre pacienti cu fobie sociala au tulburari afective majore de tip depresiv.

Boala debuteaza in copilarie sau adolescenta, iar femeile sunt mai afectate; raportul in unele studii pe pacienti psihiatrici este inversat, fenomen datorat faptului ca barbatii fobici cauta mai frecvent ajutor medical, poate pentru ca ei pun un accent mai mare pe rolul social, fobia reprezentand un obstacol in execitarea acestuia.

Incidenta mare a debutului apare in al doilea deceniu de viata.

Etiologia fobiilor sociale cunoaste 3 modele explicative, ca de altfel si celelalte tulburari anxioase. Predispozitia biologica e reprezentata de existenta unei trasaturi de personalitate de inhibitie comportamentala, la copiii parintilor afectati de tulburari de panica. Aceasta trasatura de peronalitate se manifesta in plan comportamental printr-o excesiva timiditate.

In plan psihologic exista date pertinente care scot in evidenta conduita parintilor acestor copii suferind de fobie sociala si care sunt indiferenti, rejectivi sau hiperprotectivi, neglijand oricum nevoile afective reale ale acestor copii.

Unele conduite fobice reproduc comportament etiologic observat in regnul animal de tipul submisie versus comportament de dominanta.

Seligman a emis ipoteza invatarii conduitelor fobice, mai alesin cazul fobiilor simple. Disponibilitatea la invatare ar avea un caracter evolutiv si adaptativ pentru speciile de animale care invata sa selecteze stimulii, ce se pot conditiona cu anumite mecanisme de riposta, pentru evitarea situatiilor ce risca sa puna in pericol viata acestora. Acest model etiologic e valabil si pentru un numar mare de parinti fobici, la care se aplica cu succes terapia de deconditionare la stimuli anxiogeni, imaginata de Wolpe.

Rudele de gradul I ale pacientilor cu fobie sociala sunt de 3 ori mai mult predispuse la imbolnavirea de fobie sociala decat rudele persoanelor neafectate de tulburari psihice.

Gemenii monozigoti sunt mult mai concordanti pentru tulburarile fobice decat dizigotii, desi date concludente pentru gemenii cu descendenta din parinti fobici, dar crescuti separat, nu exista inca.

TULBURAREA DE ANXIETATE GENERALIZATA

Tulburarea anxioasa generalizata este definita ca o anxietate persistenta si excesiva, ac o ingrijorare imposibil de controlat, cu o durata de cel putin 6 luni si asociata cu cel putin 3 din urmatoarele simptome: neliniste, fatigabilitate, deficiente de concentrare a atentiei, tensiune musculara, tulburari de somn.

Aceasta combinatie de anxietate, ingrijorare si simptome asociate interfereaza cu activitatea sociala si ocupationala producand suferinta in arii marcante ale vietii chiar si activitatilor rutiniere, cotidiene, legate de responsabilitati domestice si familiale uneori constituind o sursa de ingrijorare.

T.A.G. a fost de mult etichetata la copii si adolescenti, fiind etichetata, la inceput, ca tulburare hiperanxioasa a tinerilor, ceea ce astezi este diagnosticata ca T.A.G.

Prevalenta acestei forme de anxietate inaintea varstei de 20 de ani nu a fost stabilita cu precizie, dar jumatate din adultii diagnosticati ca sufera de T.A.G. raporteaza simptome de anxietate aparute in perioada copilariei.

Anxietatea reprezinta una din cele mai intalnite emotii umane, iar anxietatea patologica este una din conditiile psihiatrice cele mai frecvente. Se considera ca circa 25% din populatia generala a intrunit cel putin o data in viata citeriile pentru una din tulburarile anxioase. Aproximativ 60% din pacientii suferind de aceasta tulburare sunt femei, iar prevalenta generala este de 5% cu un pattern distinct de heritabilitate familiala a acestei tulburari.

Statutul socio-economic scazut reprezinta un factor de risc pentru aparitia anxietatii.

Tulburarea anxioasa generalizata este o tulburarea cronica cu evolutie fluctuanta, cu exacerbari ale simptomelor in perioadele cu multe evenimente solicitante; ea se complica, frecvent, alte tulburari anxioase, abuzuri sau dependenta de alcool si alte droguri.

Cele mai comune simptome sunt: nervozitate, tremor, tensiune musculara, transpiratie, ameteala, palpiatii, disconfort epigastric.

Cu toate ca simptomele si semnele anxietatii variaza de la o persoana la alta, semnele distincte sunt: tensiune motorie, hiperactivitate vegetativa, expectatii aprehensive si vigilenta exagerata. Pacientii cu tulburare anxioasa generalizata nu semnaleaza fluctuatii bruste, ale nivelului de anxietate si simptomele vegetative caracteristice panicii. Spre deosebire de pacientii cu panica la care simptomele apar brusc, pacientii cu tulburare anxioasa generalizata trec printr-o anxietate difuza persistenta, fara simptomele specifice ce caracterizeaza tulburarea fobica, panica, tulburarea obsesiv-compulsiva.

Numeroase afectiuni somatice si medicamentoase se pot insoti de anxietate.

Cauzele tulburarii anxioase generalizate nu sunt cunoscute, de asemenea factorii in succesiune de cauzalitate, ca in cazul altor tulburari anxioase (teama unui nou atac de panica, teama de contacte sociale publice, de contaminare), nu s-au descoperit pana in momentul de fata.

Conform conceptiei definitivate de Freud, anxietatea este un semnal pentru pericolul penetrarii in inconstient a dorintelor infantile inacceptabile, reprimate, de natura sexuala. Daca mecanismele de defensa nu reusesc sa neutralizeze pericolul, apare anxietatea simptomatica, iar teoriile moderne analitice afirma ca prin cedarea completa a mecanismelor de defensa, anxietatea progreseaza spre un status de panica. Teoria psihanalitica considera ca prin perceperea anxietatii ca pe o tulburare se pierde din vedere semnificatia de semnal si exsita pericolul ignorarii cauzelor subiacente. Astfel scopul intevrentiei psihanalitice nu este, in primul rand, eliminarea anxietatii ci cresterea tolerantei la aceasta, pentru a putea percepe adecvat semnalul si conflictul subiacent. Conform acestei teorii, cuplarea cu mijloace psiho-farmacologice a anxietatii inseamna a ignora situatiile de viata care au provocat aparitia acesteia.

Modelul cognitiv comportamental avanseaza ipoteza unor anomalii de atentie, selective in raport cu anumite detalii negative din ambient, ce ar intretine, prin mecanisme de tip bio-feed-beck, anomalii de procesare a informatiei si, implicit, a unei viziuni negative asupra propriilor abilitati de a depasi situatiile existentiale mai dificile.

Interpretarea catastrofica. Prin prisma acestui model, anxietatea este produsa de interpretarea gresita a senzatiilor corporale. Astfel, palpitatiile pot fi interpretate ca un infarct miocardic iminent, iar ameteala ca debutul unei conditii psihice sau neurologice. Modelul nu justifica insa aparitia anxietatii la indivizii care anu au raportat anterior anxietatii nici un simptom fizic sau psihic.

Modelul sensibilitatii la anxietate postuleaza ca indivizii care prezinta o mare sensibilitate la anxietate sunt predispusi la a interpreta eronat propriile senzatii. Se pare ca sensibilitatea la anxietate reprezinta o trasatura care reflecta credinte eronate despre simptomele anxioase, apare inaintea anxietatii si predispune la aceasta.

In cadrul conceptului biologic despre anxietate exista doua tendinte:

prima considera ca modificarile biologice reflecta conflictele psihologice

cea de-a doua sustine ca modificarile biologice preced si determina conflictele psihologice.

Cercetarile psiho-farmacologice relativ la tulburarea de anxietate generalizata au emis ipoteza implicarii in etiologie a unei dereglari a sistemului serotonergic.

Anxietatea este asociata cu o suma de simptome somatice care preteaza la o serie de confuzii de ordin diagnostic. De cele mai multe ori persoanele suferind de aceasta tulburare ajung in atentia medicului inetrnist pentru cauzele lor somatice, care necesita investigatii laborioase pentru excluderea unor afectiuni organice grave, precum si a unor boli latente cu manifestari paroxistice si anxietate severa.

2.3 DEPRESIA ȘI ANXIETATEA LA ADOLESCENȚI

Considerat altădată drept o problemă specifică vârstei adulte, depresia a devenit astăzi o stare obișnuită pentru mulți adolescenți ți preadolescenți.

Chiar dacă este dificil de apreciat câți adolescenți suferă de depresie, se apreciază că o proporție semnificativă a populației tinere au sentimente puternice de nefericire și disperare, iar aproximativ 5% dintre adolescenți sunt depistați cu depresie clinică în fiecare an.

Depresia adolescentină, spre deosebire de cea experimentată și manifestată de adulți poate fi mai greu de identificat pentru ca simptomele sale se deosebesc de simptomele clasice ale depresiei adulților. Se poate ca un adolescent care suferă de depresie ușoară să vorbească și să acționeze normal fără să prezinte simptome exterioare ale depresiei. Aceasta se manifestă pregnant în fantasmări, în visarea cu ochii deschiși sau în visele din timpul nopții. Depresia ușoară poate fi depistată doar dacă nu se ignoră modelul și conținutul gândirii adolescentului.

Și în depresia moderată adolescentul vorbește și acționează normal. Discursul său este afectat totuși de subiecte deprimante precum moartea, probleme morbide și crize.

În vasta majoritate a cazurilor, adolescentul apare întradevăr deprimat numai în depresiile severe. Chiar și în această situație, capacitatea de disimulare a adolescenților creează impresia că totul e în regulă chiar și atunci când ei sunt absolut nefericiți. Această atitudine este o mască pe care ei o folosesc în mod inconștient, în special când se află într-un grup de oameni.

Depresia specifică adolescenței poate fi greu de recunoscut și datorită faptului că apare asociată sau este confundată cu o multitudine de alte lucruri (de exemplu în cazul fetelor, sindromul premenstrual).

Cu toate că unele depresii din adolescență sunt firești, poate mai mult ca în oricare etapă de vârstă, generate de tranziția de la copilărie la maturitate, cu toate transformările biologice inerente, depresia poate fi extrem de complexă iar cauzele ei numeroase și diverse..

Factorii biologici: depresia are adeseori bază fizică: lipsa somnului, regimul alimentar necorespunzător, afecțiuni fizice, efectele secundare ale medicamentelor, alți factori mai complicați precum tulburările neurochimice, glandulare, tumorile pe creier pot cauza depresia; nu este exclus ca depresia să aibă o bază genetică și să fie o trăsătură de familie.

Ambivalența este considerată de unii psihiatrii drept cauza cea mai răspândită a depresiei.

Collins numește ambivalența o ,,neputință însușită” afirmând: ,,când aflăm că acțiunile noastre sunt zadarnice oricât de mult ne-am strădui, că nu putem face nimic pentru a ne ușura suferința, pentru a ne atinge scopul sau pentru a schimba lucrurile, atunci depresia devine răspunsul cel mai frecvent. Ea apare când ne simțim neputincioși și renunțăm să mai încercăm”.

Studii efectuate de Joan Robertson și Ronald Simons au subliniat că depresia, cât și imaginea săracă de sine sunt asociate cu respingerea explicită din partea părinților; în acest context, imaginea negativă de sine apare strâns legată de depresie; aceste rezultate au confirmat cercetări precedente care susțineau că respingerea din partea părinților reprezintă un factor predispozant la depresie ( Brow și Harris).

Habitudinile mentale ale unei persoane tinere, modul său de gândire o pot predispune la afecțiuni depresive; stresul, mânia, mai exact, lipsa unor modalități eficiente de a o controla, manifesta sau rezolva (depresia este considerată, în consens, o mânie întoarsă spre sine, spre interior), sentimentele de vinovăție, sunt menționate ca factori cardinali ai depresiei.

În ceea ce privește vinovăția, aceasta apare atât de des împreună cu depresia, încât este greu de stabilit care dintre acestea se manifestă prima, notează Collins; indiferent de situație, ,, un cerc vicios se pune în mișcare”.

Efectele depresiei. Chiar dacă adolescenții nu prezintă semnalmentele clasice ale depresiei specific adulte, ei pot manifesta unele efecte emoționale ale depresiei, un astfel de simptom major fiind tristețea; individul are o expresie tristă a feței, iar pe măsură ce depresia progresează, scade și interesul pentru propria persoană.

Un prim simptom care se evidențiază, în general, în cazul depresiei ușoare, specifice adolescentului, este reducerea capacității de concentrare.

Majoritatea cercetătorilor au remarcat că adolescenții nu-și manifestă de obicei depresia în mod direct ci o fac mai curând uzând ,,echivalente depresive”, printre care Collins enumeră:

acțiuni agresive și ieșiri nervoase

comportament impulsiv

atracția pentru accidente

muncă compulsivă

probleme sexuale

delincvența

fobii legate de școală și note slabe

Unul din efectele pe termen lung ale depresiei din adolescență este tendința recunoscută a adolescenților deprimați de a trece, odată cu intrarea în anii maturității, prin episoade de depresie intensă.

Tinerii care nu-și rezolvă cu succes problemele de depresie din timpul adolescenței sunt predispuși să treacă și la maturitate prin alte traume depresive.

În ceea ce privește anxietatea, considerată ,,cauza subiacentă a celor mai multe probleme psihiatrice” (Frank, Minirth si Paul Meir), ea prevalează și printre tineri devenind ,,emoția oficială a generației noastre (Garry R. Collins); stresul și anxietatea devin un mod de viață pentru mulți adolescenți, psihologul Mary Pipher caracterizându-i ca fiind, de regulă, „copleșiți de anxietate”, adăugând: ,,tipurile de provocări care li se adresează…sunt pur și simplu prea dure pentru ei ca să le poată face față. Toate modalitățile prin care adolescentul încearcă să-și demonstreze maturitatea sunt lucruri dăunătoare pentru el, precum băutura, consumul de droguri, activitatea sexuală, fumatul. Copiii care tocmai au pus deoparte cărțile cu desene se văd puși în fața unor probleme, pe care din punct de vedere al unei dezvoltări firești, nu sunt pregătiți să le stăpânească”.

Anxietatea și teama sunt ,,actorii” de prim plan din viețile multor adolescenți; acestea tind să supraliciteze aspectele negative sau amenințătoare ale unei situații, abătând în același timp atenția de la aspectele pozitive sau de la cele care sunt surse de încredere, afirmă Keith Olson. Individul ajunge astfel să se simtă împovărat, îngrijorat, neodihnit, iritabil și nervos.

Anxietatea are multiple cauze; ea poate rezulta în urma unor conflicte intrapsihice, inconștiente, din conflictele din copilărie, poate fi învățată prin identificarea cu părinții care sunt anxioși, poate apărea ca urmare a problemelor create de situațiile din viața de zi cu zi, din înseși teama de anxietate sau de frica inferiorității.

Collins observă câteva cauze generale ale anxietății:

amenințările provenite din perceperea pericolului, cum sunt cele la adresa valorii de sine, amenințările cu despărțirea sau influențele inconștiente

conflictele, frica. Temerile pot apărea ca o reacție la o multitudine de situații; acestea se pot fixa uneori în mintea cuiva și pot naște o anxietate extremă adesea în absența unui pericol real.

nevoile neîmplinite generatoare de frustrări

diferențele individuale. Este știut faptul că oamenii reacționează diferit la situațiile care determină apariția anxietății; legat de acest aspect se consideră că convingerile negative false ale unei persoane contribuie la experimentarea anxietății, sau o pot spori dramatic.

Convingerile eronate pot fi cauze majore de anxietate în rândul tinerilor. De exemplu:

,,este esențial ca eu să fiu iubit și îngăduit de toată lumea”

,,nu există catastrofă mai mare decât aceea când lucrurile nu sunt așa cum îmi doresc eu să fie”

,,nefericirea este provocată de circumstanțe exterioare asupra cărora nu am nici un control”

,,este mai ușor să eviți anumite dificultăți și responsabilități care îți revin decât să le înfrunți”

Anxietatea are uneori efecte benefice, ea poate motiva o persoană, totuși, excesul de anxietate are implicații grave, uneori paralizante; ea poate da naștere unei supraabundențe amețitoare de dezechilibre (comportamente de evitare, reacții fobice, anorexie nervoasă și bulimie, dezechilibre motorii, ticurile involuntare ale mușchilor), motiv pentru care este considerată drept ,,fenomenul psihologic cu cea mai mare răspândire în zilele noastre”.

*

* *

Adolescența este, din punct de vedere biologic și psihologic, o perioadă de minimă rezistență în care fragilul teren pe care ea îl reprezintă este ținta unor atacuri din cele mai diverse. Dezvoltarea organismului îl face mai puțin rezistent la agresiune, structurile biopsihologice în plină organizare fiind mult mai vulnerabile.

Având în vedere antagonismul unor opinii teoretice, mergând de la considera ca anormal ,,menținerea unui echilibru constant în timpul unui proces prin el însuși anormal” (Anna Freud) până la a aprecia orice anomalie drept un ,,stres de dezvoltare care se desfășoară fără serioase perturbații” (Offer), trebuie evidențiat faptul că granița incertă dintre normal și patologic devine la adolescență și mai nesigură, greu de fixat în etichete atotcuprinzătoare și infailibile, datorită unei perpetue metamorfozări.

Simptomatologia de intensitate nevrotică se întâlnește cu o frecvență relativ ridicată în decursul adolescenței, dar, deși aceasta este frecvent zgomotoasă, chiar ,,supradimensionată”, tendința ei către o evoluție naturală benignă poate să pară contradictorie.

Simptomatologia cunoaște transformări frecvente, structurându-se destul de rar ca o veritabilă nevroză. Sunt des întâlnite sindroame depresive, fobice și isterice. O patologie specifică vârstei o reprezintă reacțiile de eșec și de suprasolicitare școlară.

Nereușitele pe plan școlar și profesional pot determina, prin caracterul lor grav, traumatizant, devalorizare, incapacitatea de a imagina soluții acceptabile, stări depresive prelungite dar și acte de autoagresiune. Supraîncărcarea școlară, anxietatea față de viitoarele confruntări, lipsa de rezistență fizică duc la scăderea resurselor psihice și fizice și la constituirea unor sindroame neurasteniforme de epuizare.

Adolescența în esență, nu este prin ea însăși, un factor de patogeneză ci doar unul care nuanțează sindroamele psihopatologice obișnuite.

Patologia adolescenței nu diferă calitativ de cea a oricărei vârste. Specific ei însă, este rolul important pe care trebuie să-l joace psihoterapia în cadrul fiecărui demers terapeutic, abordarea psihoterapeutică a familiei adolescentului, în scopul constituirii climatului afectiv protector, măsurilor socioterapeutice

ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE

3.1 PSIHOTERAPIA DEPRESIEI ȘI A ANXIETĂȚII

Psihoterapia, în sens larg, este o metodă care „încearcă prin mijloace psihologice să refacă echilibrul emoțional, perturbat al unui individ” (F. Alexander). În principal, ea este reprezentată de stabilirea unor relații speciale de comunicare, utilizate în scopul tratării tulburărilor în a căror etiologie pot fi incriminați factori psiho-sociali, având ca rezultat influențarea favorabilă pe cale ideo-afectivă, a suferințelor psihice sau fizice.

Există numeroase tehnici de psihoterapie, însă toate au la bază relația de comunicare și influențarea personalității; relația psihoterapeutică este considerată în practica actuală un factor vital în tratamentul efectiv al pacientului, devenind, prin ea însăși, în mare măsură „agent de schimbări psihoterapeutice”.

Psihoterapia tulburărilor afective: în formele ușoare sau medii de depresie, psihoterapia se poate dovedi mai eficientă decât farmacoterapia, mai ales acolo unde factorii cauzali sunt prezenți de o manieră evidentă și greu de depășit de pacient prin resursele morale personale.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi menționată ca o formă de terapie pragmatică și operativă, curent folosită în tratamentul depresiei, cu eficacitate dovedită.

Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe recunoașterea importanței subiectivității experiențelor (trăirilor) conștiente, și, de asemenea, recunoașterea consecințelor emoționale ale convingerilor și ideilor distorsionate, iraționale.

Aharon Beck este inițiatorul acestei terapii, având ca punct de plecare teza conform căreia vulnerabilitatea spre depresie a unei persoane se bazează pe o filtrare negativă a propriei persoane, a prezentului și a viitorului, datorată unui sistem de cogniție, specific și anterior producerii evenimentelor cu rol cauzator în depresie. Astfel, terapia cognitivă incumbă o „teorie a pesonalității, care afirmă că felul în care cineva gândește determină în mare măsură felul în care simte și se comportă”. (Beck, Weishaar, 1995). Deci, gândurile negative, atât de evidente în această tulburare, nu sunt doar un simptom, ci au rol central în menținerea depresiei; depresia poate fi, prin urmare, tratată ajutând pacienții să identifice și să modifice gândurile negative.

Gândurile negative din depresie își au originea în atitudinile (postulate disfuncționale) dobândite în prima copilărie și ulterior. În unele situații, astfel de idei pot orienta comportamentul în vederea obținerii de performanțe, dar, concomitent, pot face individul vulnerabil la anumite evenimente critice, conducând la producerea unor gânduri negative automate; acestea scad dispoziția generală, direct proporțional cu probabilitatea apariției automate a altor gânduri negative, generându-se un cerc vicios prin care depresia se autoîntreține.

Terapeutul cognitiv rupe acest cerc vicios, învățând pacientul să pună sub semnul întrebării gândurile automate negative, apoi să testeze postulatele disfuncționale care le determină. Modelul propus de Beck nu este valabil doar pentru depresie sau tulburări emoționale cu intensitate clinică, el se extinde prin evidențierea rolului cognițiilor în interacțiunea complexă a acestora cu stările afective și comportamentale în general. Trebuie menționat însă faptul că gândirea depresivă nu este în sine o cauză a depresiei ci o parte a ei; depresia este un rezultat final al unei multitudini de variabile: biologice, psihologice, sociale și developmentale.

Brown și Harris (1978) atribuie vulnerabilitatea la depresie unui factor care predispune persoana la o o reacție depresivă și, în același timp, devine un element proeminent al tulburării depresive: „stima de sine scăzută” – autodevalorizarea („low self-esteem”).

Schemele cognitive prin care realitatea este filtrată pot determina componenta emoțional-afectivă pesimistă și depresivă prin modul în care ele sunt structurate ca inflexibile și anterioare logicii. O eroare cognitivă asociată frecvent cu depresia este gândiea dihotomică, tendința de a percepe lumea în tonuri extreme și contrastante. Simptomele depresive sunt consecutive erorilor cognitive și conduc la concluzia unui eșec în toate sferele existențiale.

Restructurarea cognitivă este un obiectiv major al terapiei cognitive și cuprinde mai multe etape succesive: observarea și identificarea gândurilor disfuncționale și a schemelor cognitive, evaluarea și modificarea acestora, utilizând tehnici precum:

explicarea demersului terapeutic pacientului, pentru că credibilitatea acestuia este condiționantă în succesul terapiei, aceasta începând încă din momentul prezentării tehnicii, în funcție de problematica sau nivelul cultural al pacientului;

observarea gândurilor automate prin: răspunsuri la întrebări directe sau vizualizare mintală a unor evenimente ce au provocat stări afective negative, jocul de rol;

autoînregistrarea gândurilor automate, având ca efect adoptarea de către pacient a unui punct de vedere mai obiectiv în raport cu procesul său de gândire; devenind obiecte externe ale unei analize logice, crește probabilitatea ca pacientul să le invalideze;

confruntarea cu realitatea, această analiză permițând evidențierea elementelor realității pe care persoana le-a luat în considerație, cele pe care le-a ignorat, erorile logice comise în timpul prelucrării acestor informații;

producerea de răspunsuri cognitive alternative;

autoevaluarea gândurilor și emoțiilor: după dezvoltarea alternativelor raționale nivelul de încredere în gândurile disfuncționale inițiale scade, fapt ce va conduce și la micșorarea intensității stărilor afective negatice. Tehnica are ca scop să arate pacientului că restructurarea cognitivă permite modificarea nivelului credințelor asociate cognițiilor negative inițiale și, mai ales, că se ajunge, în final, la modificarea progresivă a trăirilor emoționale.

În afara restructurării cognitive și a tehnicilor asociate ei, în terapia depresiei sunt utilizate și alte tehnici cognitive și comportamentale, constituite, în general, ca mijloace de întrerupere a monologului interior care conduce la accentuarea depresiei, mai degrabă decât ca mijloace de rezolvare a acesteia. Ele sunt utile mai ales la începutul terapiei, când pacientul nu a dezvoltat, încă, deprinderile necesare identificării alternativelor raționale posibile la gândurile automate. Astfel de tehnici nu produc o schimbare cognitivă fundamentală, dar, prin reducerea frecvenței gândurilor depresive, conduc la îmbunătățirea dispoziției afective, fapt care facilitează utilizarea ulterioară a tehnicilor de restructurare cognitivă.

Tehnici cognitive: își propun, în mare parte, refocalizarea atenției pacientului spre alte activități cognitive, cu scopul de a întrerupe monologul interior depresiv.

concentrarea asupra unui obiect pe care și-l va descrie în cele mai mici amănunte

exerciții de conștientizare senzorială: pacientul este învățat să-și focalizeze atenția asupra mediului înconjurător, în general, utilizându-și toate simțurile și punându-și o serie de întrebări. (De exemplu: „Ce pot vedea dacă mă uit în jurul meu?”. „Ce pot auzi?”)

exerciții mintale: în general, este vorba despre activități mintale ce pot capta atenția pacientului, întrerupând astfel șirul de gânduri negative, automate, involuntare.

În esență, scopul terapiei cognitiv comportamentale este să ajute pacientul să identifice și să raționalizeze situațiile negative, să ajute la dezvoltarea unor scheme flexibile, ca alternative realiste la eșecurile din viață, să promoveze învățarea unor cogniții și răspunsuri comportamentale adecvate.

Terapia cognitiv comportamentală este o terapie structurată de scurtă durată, care implică o colaborare activă între pacient și psihoterapeut, prin realizarea unor seturi precise de obiective. Orientarea întregului efor terapeutic este dirijat spre problemele curente și rezolvarea lor practică.

Terapia comportamentală se bazează pe cercetările lui B.F. Skinner, fundamentate pe principiile condiționării clasice și operante a comportamentelor umane, din care face parte și învățarea rolurilor sociale, în contextul complexelor comportamente umane.

Terapiile comportamentale accentuează legăturile dintre comportamentele observabile și condițiile care le controlează sau le determină, și rolul pe care il joacă sistemele de recompensă și pedeapsă în determinarea modificărilor de comportament.

Scopul acestei terapii este stimularea interacțiunilor pozitive cu mediul ambiental și ecosistemul social și descurajarea interacțiunilor negative cu consecințe maladaptative.

Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiția reciprocă, inhibiția condiționată, aversiunea condiționată, desensibilizarea sistematică, imersia, trainingul asertiv, modelarea.

Acestea își dovedesc utilitatea în tratamentul depresiilor nevrotice, tulburărilor fobice, anxioase, obsesiilor.

În cadrul tulburărilor anxioase, alături de aceste tehnici, un tratament complex și eficient recomandă folosirea tehnicilor de relaxare combinate cu informarea pacientului asupra originii simptomelor și învățarea tehnicilor de controlare a anxietății, provocate de gândurile parazite.

Pacienții anxioși interpretează eronat semnificația unor simptome, temându-se că acestea sunt semnele unor boli somatice grave. De aceea este util să se explice pacientului fiziologia răspunsului anxios și relația sa cu tulburările anxioase.

Astfel, prin intervenția unor tehnici asociate terapiei cognitive, gândurile parazite pot fi identificate și reduse: o modalitate este distragerea, cerându-i-se pacientului să-și concentreze atenția asupra unor detalii din jur sau să mediteze la o anumită situație, sugerată eventual de terapeut; repetarea unor propoziții liniștitoare, care combate mesajul gândului parazit, poate reprezenta o metodă alternativă. (De exemplu, la gândul „amețeala pe care o am înseamnă că înebunesc”, i se cere persoanei în cauză să își repete: „deși multe persoane amețesc, ele nu înnebunesc”).

Tehnicile de relaxare urmăresc ca, prin relaxare musculară să se realizeze întreruperea feedback negativ, restaurându-se o stare de calm și încredere, cu posibilitatea de a face față situațiilor mai dificile ale existenței.

Relaxarea este o tehnică autoformativă care „urmărește realizarea unei decontracții musculare și nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice și psihice, creșterea rezistenței la stres a organismului și diminuarea efectelor negative ale stresului deja instalat”. (I. Holdevici). În mod surprinzător, doar învățând pacienții cum anume să se relaxeze este, deseori, suficient pentru ameliorarea multor probleme.

Simpla procedură a antrenării pacienților în obținerea stării de relaxare poate fi o cale importantă de a-i conduce spre o imagine nouă despre ei înșiși și despre ceea ce-i înconjoară. Descoperind că-și pot controla corpul, pacienții pot începe să-și rezolve probleme personale mai complexe.

Urmând un program de relaxare, pacientul învață să recunoască starea de tensiune să-și relaxeze corpul într-o manieră generală și totală, să lase tensiunea să se orienteze spre anumiți mușchi. Integrarea relaxării în programele de psihoterapie destinate diferitelor tulburări anxioase se asociază premiselor de obținere a unor rezultate pozitive.

Ca Metode de relaxare, pot fi enumerate:

relaxarea analitică a lui Jacobson;

antrenamentul autogen – Schultz – una dintre metodele psihoterapeutice cu cea mai largă răspândire, spațiul de aplicare fiind extrem de variat; insomnii, tulburări de ritm cardiac și ale circulației sangvine, algii de origine diversă, alcoolism incipient, antrenamentul autogen poate fi folosit cu succes în toate afecțiunile psihosomatice sau nevrotice. Preventiv el poate fi implicat în amortizarea rezonanței stărilor afective negative, în creșterea capacității de concentrare și autoreglare a stărilor psihice;

hipnoza activă în trepte – Kretschmer – în cadrul acesteia se pune un accent deosebit pe resursele pacientului succeptibile de a fi dezvoltate prin exerciții personale; influența heterogenă este limitată la maximum, realizându-se o veritabilă autohipnoză, obiectivul fiind obținerea distanței dintre manifestarea patologică și Eu-l pacientului.

În cazul tuturor acestor tehnici, subiectul este profund relaxat, atenția este focalizată spre unele senzații, trăiri și imagini interioare, se administrează sugestii de relaxare și adâncire a relaxării.

În hipnoză, spre deosebire de metodele terapeutice asemănătoare ei, accentul cade, în special pe sugestiile verbale și pe imaginile menite să provoace starea modificată de conștiință. Hipnoza poate potența psihoterapia deoarece sporește sugestibilitatea pacientului, deblochează abilitățile imaginative, ameliorează relația pacient și reduce orientarea subiectului asupra realității (Holroyd, 1987).

Ea poate fi utilizată cu succes pentru o varietate de probleme, dar în funcție de particularitățile individuale ale pacientului, de natura simptormului precum și a demersului terapeutic în cadrul căruia va fi inclusă, marea majoritate a specialiștilor fiind de părere că hipnoza nu reprezintă o formă de psihoterapie prin ea însăși, ci o metodă auxiliară aplicabilă la mai multe tipuri de terapii.

Hipnoza dă rezultate foarte bune în majoritata problemelor în care obiectivul principal îl reprezintă controlul anxietății și tensiunii psihice.

Nu există însă date suficiente care să ateste superioritatea hipnozei față de tehnicile de relaxare. Terapeutul este cel care trebuie să aleagă metoda în funcție de particularitățile pacientului și de stilul personal de abordare terapeutică.

În ceea ce privește hipnoza în depresii, este recunoscut faptul că pacienții depresivi pun probleme deosebite terapeuților de orice orientare; hipnoza este contraindicată în cazul depresivilor cu potențial suicidar, deoarece ea modifică strarea emoțională a pacientului, conferindu-i suficientă energie pentru a-și duce la îndeplinire intențiile autodistructive; persoanele depresive sunt subiecți dificili pentru hipnoză și din cauza incapacității de a-și concentra atenția, fapt ce îngreunează inducerea transei hipnotice. În pofida acestor dificultăți, hipnoza a început să fie aplicată cu rezultate mai bune la pacienții depresivi, în combinație cu metodele terapiei cognitive.

Tendințele actuale consideră depresia în primul rând o consecință a unor variabile inter și intrapersonale, iar hipnoza – o metodă complexă de restructurare psihică și de generare a unor noi asociații încărcate de sens.

Hipnoza poate fi utilizată în terapia pacienților depresivi ca un instrument de intervenție care va amplifica resursele existente și va reasocia experiențele cognitive,emoționale, relaționale și fiziologice disociate.

De asemeena, hipnoza permite terapeutului să realizeze o intervenție psihologică multidimensională, spre deosebire de alte metode care se focalizează separat asupra cogniției, afectelor sau aspectelor psihofiziologice.

Psihoterapia, indiferent de orientare sau de tehnicile și strategiile utilizate, având ca principiu imuabil respectarea integrității și unicității persoanei, constituie un demers necesar, care contribuie nu numai la tratamentul unei simptomatologii specifice, la restabilirea echilibrului emoțional, activând sau potențând resurse latente autocurative; în general, ea face posibilă optimizarea activității psihice și fizice, îmbunătățirea performanțelor într-o multitudine de domenii, oferind, într-o societate complexă, în care solicitările exterioare, uneori contradictorii, ating praguri din ce în ce mai ridicate, premisele unei bune adaptabilități.

PARTEA DE CERCETARE A LUCRĂRII

4.1 Obiective, ipoteze, eșantion de investigație

Scopul lucrării

Studiul perioadei adolescentine a generat ca orice alt domeniu de cercetare, divergențe teoretice sau experimentale, existente, uneori între diferiți autori; unii dintre aceștia au privit adolescența ca o vârstă „așteptată” a conflictelor, frustărilor, pe care le resimte adolescentul în urma efortului inerent și continuu de adaptare la un set de modificări biopsihologice care îi sunt „străine” și îl tulbură, de adaptare la noi expectații lansate de adult, prin negarea perpetuării „statutului” de copil; o altă opinie este aceea conform căreia traversarea acestei perioade nu ridică probleme majore de adaptare, aceasta realizându-se treptat, gradual.

Având în vedere aceste considerații contradictorii, cercertarea prezentată în continuare își propune în ansamblu să investigheze și să aprofundeze unele aspecte general cunoscute dar și altele mai puțin studiate în aria psihologiei adolescenților de liceu și anume:

Realizarea unui posibil portret psihologic al elevilor de liceu, urmărind indeosebi tendințele lor spre nevrotism, precum și existența unor trăsături psihopatologice (depresie, anxietate);

Investigarea capacității lor empatice, cu o extrapolare posibilă la nivelul inteligenței lor emoționale. Facem precizarea că în lucrarea de față ne vom referi îndeosebi la dimensiunea empatiei emoționale, latura predictivă a empatiei făcând obiectul unui studiu ulterior și care se va baza pe rezultatele obținute în cadrul acestei cercetări.

Evidențierea capacității empatice emoționale s-a bazat pe ideea că persoanele care posedă un nivel ridicat de empatie emoțională sunt caracterizate prin optimism, flexibilitate, extraversiune, abilitate interpersonală, comportament prosocial bine definit, anxietate redusă, deci, el ar fi predictiv pentru o bună adaptabilitate (a adolescentului).

Obiective

Evidențierea diferențelor dintre adolescenții din clasele a IX-a si a XII-a în ceea ce privește tendințele lor spre nevrotism, depresie si anxietate.

Reliefarea unor posibile diferențe între adolescenții de sex feminin și cei de sex masculin în privința tendințelor psihopatologice mai sus menționate.

Surprinderea unei posibile relații între capacitatea empatică a adolescenților și tendințele lor spre nevrotism, depresie și anxietate.

Variabilele cercetării

a) Variabila independentă:

genul subiecților din cele două loturi – masculin / feminin

b) Variabilele dependente:

nevrotism,

empatie,

anxietate,

depresie,

introversie / extraversie

Ipotezele de lucru

Ipotezele care ne vor ghida cercetarea sunt următoarele:

Presupunem existența unor diferențe semnificative din punct de vedere statistic între adolescenții din clasele a IX-a si a XII-a în ceea ce privește tendințele lor spre nevrotism, depresie și anxietate.

Presupunem existența unor diferențe semnificative din punct de vedere statistic între adolescenții din clasele a IX-a si a XII-a în ceea ce privește capacitatea empatiei lor emoționale.

Presupunem existența unei posibile relații între capacitatea empatică a adolescenților și tendintele lor spre nevrotism, depresie și anxietate.

Descrierea ipotezelor

Adolescența se caracterizează prin transformări fizice, emoționale și cognitive extreme; dezvoltarea imboldurilor sexuale, trebuința de a face alegeri profesionale sau de alte tipuri, controlul tensiunilor pentru a se conforma așteptărilor grupului de aceeași vârstă, posibile conflicte cu adulții reprezentativi sunt factori care exercită o anumită presiune și contribuie la agitația trăită de către majoritatea adolescenților. Prezența unor simptome de indispoziție emoțională cum ar fi depresia ori anxietatea, labilitatea emoțională devin expresii ale problemelor specifice cu care adolescentul se confruntă, având, în general, puține resurse pentru a le “manageria”, fapt potențat de minima rezistență psihosomatică pe care adolescența o reprezintă. Aceasta este mult mai pregnantă în perioada de debut a adolescenței. Înaintarea în vârstă permite adolescenților experimentarea unor roluri sociale mai vaste și nuanțate; imaginea de sine capătă coerență, dobândirea unei identități ferme, organizarea și stabilirea valorilor contribuind la o raportare confortabilă, pozitivă referitor la propria persoană, la o mai mare siguranță în relațiile interpersonale care capătă un substrat mai suplu, mai profund.

Dobândirea identității este specifică adolescenților mai mari și aceasta implică ideea că indivizii și-au rezlovat, în mare parte crizele

Având în vedere aceste aspecte, am presupus existența unor diferențe între adolescenții din calasa a IX-a și a XII-a, relativ la tendințele spre nevrotism, depresie sau anxietate, cu o prevalență în favoarea adolescenților din clasa a IX-a.

2. Capacitatea empatică este o predispoziție nativă care se organizează și se dezvoltă o dată cu dobândirea unei experiențe în practica socială; organizarea și dezvoltarea acestei capacități este tributară posibilității de contactare a unor relații sociale bogate, care să permită frecvente preluări de roluri, de stabilirea unor relații intime cu coloratură afectivă puternică; ea este expresia abilităților de comunicare, a competențelor, a aptitudinilor și responsabilității sociale, a adaptabilității, asociată considerației pentru propria persoană, conștiinței propriilor emoții, controlului acestora, în general, unei dispoziții pozitive – optimism, fericire.

Astfel, se conturează probabilitatea ca adolescenții mai mari, în clasa a XII-a să aibă deprinderi de comunicare mai eficiente decât cei din clasa a IX-a facilitate, pe de o parte, de o experiență socială mai extinsă, dar și de atenuarea sau chiar depășirea crizei firești de dezvoltare cu toate afectele negative adiacente, ceea ce ar permite, acum, și o orientare către ceilalți depășind egoismul specific vârstei, interesul exacerbat acordat propriei persoane.

3.Evidențiind inca o data componentele empatiei, care, la nivel intrapersonal, implică cunoașterea și stăpânirea emoțiilor, găsirea unor metode de a face fața anxietații, depresiei, toleranța la stres, flexibilitatea, canalizarea emoțiilor și a sentimentelor în vederea atingerii unui scop, am considerat relevantă constatarea nivelului de empatie emoțională la care se situează adolescenții, relația între o capacitate empatică precară, în general, și diferite probleme emoționale (depresie, anxietate, sentimente de inferioritate, instabilitate) fiind larg argumentate în literatura de specialitate. O capacitate empatică dezvoltată devine predictivă pentru o stare de confort personal și pentru o integrare optimă din punct de vedere social.

Structura eșantionului investigat

În total au fost examinați 88 de subiecți, elevi în clasele a IX-a și a XII-a cu o distribuție egală în funcție de sex. În ceea ce privește repartiția după vârstă, cei 88 de subiecți au vârsta cuprinsă între 14-15 ani și 18-19 ani.

Tuturor adolescenților investigați li sau administrat, o singură data, următoarele probe: chestionarul de extraversiune – nevrotism E.P.I., elaborat de H. Eysenck, chestionarul de empatie emoțională (Mehrabian și Epstein), scala de depresie Beck și scala de anxietate Hamilton
(H. A. S.).

Lotul este format din adolescenți, elevi la trei licee din Municipiul Buzău.

Tabel cu distribuția elevilor în funcție de gen și clasă

4.2 Metode de investigație

1. Chestionarul de măsurare a empatiei emoționale (Q.M.E.E.)

Chestionarul de empatie emoțională aparține lui Albert Mehrabian și N. Epstein, a fost publicat în anul 1974 și vizează surprinderea laturii afective a comportamentului. Mulți autori consideră că o astfel de abordare se apropie cel mai mult de condiția reală a empatiei, condiție care implică o modalitate specifică de identificare cu partenerul, mai mult decat atât, unii autori apreciind că empatia este o sursă de cunoaștere a stărilor afective ale altora. (E. Stein). Studierea cu predilecție a laturii afective poate genera confuzia între empatie și simpatie, ignorându-se faptul că, deși tot sfera afectivă, empatia se constituie ca o modalitate participantă la stările afective ale altuia, fără a se pierde condiția de „ca și cum” am fi cealaltă persoană, în timp ce simpatia exprimă „trăirea propriilor emoții pentru altul”.

În general, cercetările privitoare la măsurarea empatiei emoționale se bazează, în cea mai mare parte pe scale de empatie obținute prin intermediul chestionarelor, pe teste proiective și pe corelarea probelor psihologice cu indicatori fiziologici.

În chestionarul mai sus menționat (Q.M.E.E. – care surprinde capacitatea empatică precum și raportarea la experiența comportamentului empatic emoțional), itemii au fost atent selecționați dintr-un set mai larg; setul final de itemi reprezintă subscale intercorelate, care măsoară aspecte relaționate ale empatiei emoționale și cuprind:

succeptibilitatea la contagiune emoțională, exemplificată prinitemul 10 sau itemul 20:

10) „Oamenii din jur au o mare influență asupra dispozițiilor mele sufletești”

20) „Pot să-mi păstrez calmul chiar dacă cei din jur sunt îngrijorați”

aprecierea emoțiilor unor persoane nefamiliare sau îndepărtate, exemplificată prin itemii 15 și 28:

15) „Oamenii singuratici sunt probabil neprietenoși”

28) „Mi se pare o prostie să te lași impresionat de cărți sau de filme”

reactivitate emoțională extremă:

Itemul 8) „Cuvintele unui cântec de iubire mă pot impresiona, uneori adânc”

Itemul 23) „Câteodată, la cinematograf, mă amuză faptul că în jurul meu mulți plând sau își trag nasul”

tendința de a fi impresionat de experiențele emoționale pozitive ale altora, ilustrată prin itemii 14 sau 22:

14) „Îmi place să asist când cineva despachetează cadouri”

„Râsul altuia nu îmi provoacă și mie râsul”

tendința de a fi impresionat de experiențele negative ale altora, exemplificată prin itemul 16:

„Mă tulbură să văd oameni plângând” sau prin itemul 30:

„Vederea lacrimilor mă enervează mai degrabă, decat îmi produce simpatie”

tendința de simpatizare sau invers, evidențiată prin itemul 26:

„Mi-e greu să înțeleg cum anumite lucruri pot tulbura oamenii atât de mult”, sau prin itemul 33: „Copiii mici plâng uneori fără motiv”

dorința de a fi în contact cu cei care au probleme:

Itemul 12: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu asistent social decat să mă ocup de pregătirea asistenților sociali”

Itemul 21: „Când un prieten începe să vorbească despre problemele lui, eu caut să schimb vorba”.

Chestionarul de măsurare a empatiei emoționale a fost utilizat în cercetări diverse; în studiul asupra empatiei părinților ai căror copii se află în perioada primelor încercări verbale, în Ungaria, dar și în numeroase studii autohtone privind aptitudinile pedagogice, artistice, de negociere.

Răspunsul la fiecare afirmație poate fi dat pe o scală de la +4 (acord poarte puternic), la -4 (dezacord foarte puternic). Pentru a se putea calcula scorul total de empatie, se are în vedere faptul că, inițial, unele afirmații sunt însoțite de semnul „+”, iar altele, de semnul „-”.

După ce subiectul notează fiecare afirmație cu unul din scorurile scalei (+4,+3,+2,+1,-1,-2,-3,-4), se vor schimba semnele la scorurile privind afirmațiile la care inițial figurează semnul „-”, iar apoi se calculează suma algebrică a tuturor celor 33 de răspunsuri pe întreaga scală.

Proba permite în final, aflarea unui scor total de empatie emoțională care variază între +132 și -132, primul scor fiind maximum de empatie emoțională, cel de-al doilea, minimum posibil.

Cercetări românești întreprinse de S. Marcus în rândul unor persoane care exercitau profesii în care nu se impuneau cu necesitate relații interpersonale frecvente nu au pus în evidență nici un caz de manifestare neempatică în totalitate.

În sfera normalului, se vorbește de gradiente empatice și nu de tipuri neempatice, fiind greu de presupus o persoană adaptată la viață care să evite un comportament empatic față de ceilalți.

Pe scala care măsoară intensitatea empatiei emoționale (-132; +132) pot fi fixate următoarele niveluri, conform cotelor metrologice ale țesutului:

I scoruri obținute între -132 -33 minim

II scoruri obținute între -32 +33

III scoruri obținute între +34 +66

IV scoruri obținute între +67 +99

V scoruri obținute între +100 +132 maxim

Aceste niveluri reprezintă expresia opțiunii subiectului pentru un cmportament empatic emoțional mai mult sau mai puțin dezvoltat, cât și expresia integrării unei experiențe empatice emoționale trăite.

2. Scala de depresie Beck (B.D.I.)

Inventarul de depresie Beck (Beck, Ward, Mendelson, Mack și Erbaugh, 1961) măsoară severitatea depresiei, fiind unul dintre cel mai frecvent folosite în cercetarea clinică.

Deși scala a fost concepută ca o modalitate de observare prin intermediul căruia psihiatrul sau psihologul clinician citește cu voce tare fiecare item, cerând pacientului să selecteze formularea care i se potrivește cel mai bine, scala este aplicabilă pacienților depresivi și sub formă de chestionar.

Acesta cuprinde 13 grupuri de afirmații cu privire la absența, respectiv prezența următoarelor acuze depresive:

tristețe / nefericire

pesimism / sentiment de descurajare în viață

sentiment de eșec în viață

pierderea plăcerii de a face anumite lucruri care înainte reprezentau surse de satisfacție

sentiment de vinovăție / lipsă de valoare personală

dezamăgire de sine

tendințe suicidare

pierdere a interesului cu privire la alți oameni

amânare / imposibilitatea de luare a deciziilor

preocupări cu privire la propria înfățișare / aspect inestetic

nivel energetic scăzut

fatigabilitate

pierderea poftei de mâncare

Răspunsurile la fiecare afirmație se dau pe o scară de la 0 – absența simptomului, la 3 (manifestare severă a simptomului), 1 și 2 reprezentând grade intermediare de intensitate a simptomelor depresive.

Posibilitatea de cuatificare are ca limite:

0-39, astfel:

1) 0-4 stare normală, nu este vorba de depresie, sau depresie minimă

2) 5-7 depresie ușoară

3) 8-15 depresie moderată

4) +16 depresie severă

În cercetarea de față, Scala de depresie Beck s-a aplicat sub formă de chestionar, o singură dată claselor de elevi, în intenția surprinderii eventualelor simptome depresive la adolescenți.

3. Scala de anxietate Hamilton (H.A.S.)

Scala de anxietate Hamilton pentru evaluarea anxietății a fost concepută la sfârșitul anilor 1950 pentru a evalua simptomele anxietății, atât somatice cât și cognitive. Deoarece conceptualizarea anxietății s-au schimbat considerabil în timp, se consideră că scala Hamilton acoperă o gamă limitată de „acuze” cerute de diagnosticul de tulburare anxioasă generalizată din DSM-IV și nu include anxietatea episodică din tulburarea de panică. Totuși, ea este frecvent utilizată în cercetările clinice, oferind garanții de fidelitate.

Există 14 itemi, fiecare dintre ei evaluați de la 0 la 4 în funcție de severitate, unde:

0 – absent, 1 slab, 2 modert, 3 sever, 4 foarte sever, cu un scor total variind de la 0 la 56.

slab – se manifestă neregulat și pentru perioade scurte;

moderat – se manifestă relativ constant și durează mai mult, subiectul trebuind să depună efort considerabil pentru a-i face față

sever – se manifestă continuu și domină viața subiectului

foarte sever – se manifestă ca un handicap

Un scor de 14 a fost sugerat ca fiind pragul pentru o anxietate clinic semnificativă, iar scoruri de 5 și mai puțin sunt tipice pentru indivizii dintr-o comunitate. Această scală a fost concepută pentru a fi aplicată de către un intervievator specializat, fiind folosită deseori pentru monitorizarea răspunsurilor la tratament.

Itemii scalei de activitate Hamilton – vizează absența, respectiv prezența următoarelor acuze anxioase:

dispoziție anxioasă (neliniște, iritabilitate)

tensiune (încordare, oboseală, tremurături)

fobii

insomnii

deficiențe de concentrare (dificultăți de concentrare, tulburări de memorie)

dispoziție depresivă

simptome somatice musculare

simptome somatice senzoriale: transpirații reci și calde

simptome cardiovasculare: tahicardie, palpitații, dureri în piept

simptome respiratorii: senzație de sufocare, oftat, dispnee

simptome gastro-intestinale: dureri, grețuri, vărsături, pierderi în greutate

simptome genito-urinare: amenoree, pierderea libidoului

simptome vegetative: gură uscată, paloare, amețeli

comportament în timpul interviului: agitație, neliniște, tremurul mâinilor, față încordată

Ca și scala de depresie Beck, această scală s-a aplicat o singură dată, cu scopul constatării nivelului general de anxietate al adolescenților testați.

4. Inventarul de personalitate Eysenck, forma A

Acest chestionar a fost elaborat de H. Eysenck și măsoară personalitatea umană prin două dimensiuni generale, interdependente una de altă: Extraversiune – Intraversiune (E) și Nevrotism – Stabilitate (N). fiecare dintre aceste două trăsături este măsurată cu ajutorul a 24 de întrebări alese după analiza itemilor și analiza factorială, itemi la care subiectul răspunde prin „Da” sau „Nu”. Chestionarul include și o scară de minciună (L), cu scopul de a detecta tendințele de falsificare a răspunsurilor.

Aceasta conține 18 întrebări, având rolul de a depista tendințele de fațadă sau de a identifica subiecții care răspund la întâmplare. Scara, după studiile lui Eysenck este „validă, fidelă și utilă pentru a detecta indivizii care trunchează răspunsurile în sensul dorit”.

Nu există o regulă universal valabilă pentru utilizarea acesteia, dar, se poate afirma că o notă mai mare de 9 la această scară administrată în forma completă (A și B) indică un trucaj al factorilor „E” și „N”. rezultatele obținute la acest inventar, cu un scor la scara „L” sunt nouă trebuie privite cu mare scepticism, iar notele de 4, maxim 5, sunt considerate o limită a acceptării rezultatelor.

Extraversiunea în opoziție cu introversiunea desemnează tendințele de noninhibiție, de exteriorizare, tendințele impulsive și sociale ale unui subiect.

Extravertitul este descris ca un tip sociabil, activ, nepăsător la critică, iar introvertitul – un tip nesociabil, nonactiv, succeptibil.

Nevrotismul, denumit și instabilitate emoțională, desemnează hiperreacția emoțională generală și predispoziția spre depresie nevrotică sub efectul unui stres.

Comportamental, subiecții manifestă labilitate, depresie, mania certurilor și a criticii. Prezența nevrozității și mania certurilor relevă faptul că în cazul nevrotismului există și tendințe impulsive.

Subiecții cu note „N” ridicate au tendința de a fi emotivi, hiperreactivi, hipersensibili, au dificultăți în a regăsi un nivel normal după sarcini emoționale. Acești subiecți suferă adesea de dereglări somatice difuze (dureri de cap, tulburări digestive, dureri dorsale, insomnie). De asemenea, sunt persoane care-și fac numeroase griji, sunt anxioase, prezintă o stare generală dezagreabilă.

Dimensiunile „N” și „E” ale personalității sunt concepute ca fiind complementar independente între ele, unele cercetări dovedind acest lucru (Bludig, Burt, Farby).

Importanța descrierii principalelor modalități de conduită a fost recunoscută de psihologi, iar analiza principalelor dimensiuni ale personalității a fost urmată de numeroase cercetări.

Această schemă de analiză a personalității propusă de Eysenck a fost inițial controversată, însă alte numeroase scheme, precum cea a lui Cattel sau Guilford, au dus la concluzii asemănătoare.

4.3 Prezentarea cercetării

Rezultatele obținute de elevii din clasa a IX-a la cele patru probe aplicate sunt redate în tabelul de mai jos:

Tabel cu indicatori ai tendinței centrale și ai împrăștierii

Scorurile minime și maxime obținute de subiecți sunt următoarele:

La testul Eysenck, mediile pentru cele două scale, „E” și „N” sunt de 13.86, respectiv 14.06 la factorul nevrotism. O notă de aproximativ 14 pe dimensiune extraversie – introversie, ca extreme ale unui continuum al personalității, poate fi integrată în intervalul 11-16 care, conform etalonului, include subiecții ambiverți. De altfel, în general, majoritatea persoanelor se plasează în zona centrală a curbei distribuției, și foarte puține la extreme.

Pe scala „N”, 12 este limita superioară a intervalului (0-12) care indică subiecții stabili din punct de vedere emoțional. Astfel, nota de 14 (media obținută de elevi) poate fi considerată un indice al labilității emoționale și hiperreactivității; Nevrotismul, în esență, este definit de interrelația dintre tendința spre anxietate, depresie, o scazută auto-apreciere și timiditate, toate datorate lipsei de control emoțional. Subiecții cu tendințe spre nevrotism pot avea reacții emoționale puternice, uneori iraționale și rigide, care interferă cu adaptarea la evenimentele și situațiile de viață.

Media scorurilor obținute la adolescenți la H.A.S. (13,34) evidențiază prezența anxietății de intensitate moderată, foarte apropiata de pragul 14, în general considerat ca reper pentru anxietate clinic semnificativă. Un scor mediu de 17,22 obținut la Scala de depresie Beck este sugestiv pentru o depresie ușoară spre moderată, având în vedere că un scor de 8 face trecerea către intervalul imediat superior în care sunt incluși subiecții cu depresie moderată.

Din punct de vedere al capacității empatice emoționale, media de aproximativ 31 încadrează elevii de clasa a IX-a (conform cotelor metrologice ale testului) în categoria “slab empatici”. Cercetările în domeniu au punctat faptul că persoanele care au un nivel scăzut al empatiei ar putea fi mai rigide, intolerante, centrate pe sine, mai puțin adaptate, și, în general, mai anxioase.

Histograme – clasa a IX-a

În tabelul de mai jos sunt redate rezultatele obținute de lotul de subiecți din clasa a XII-a:

Tabel cu indicii celor patru probe aplicate

Comparând mediile obținute la toate cele patru probe aplicate, atât de elevii din clasa a IX-a, cât și de lotul format din elevii de clasa a XII-a remarcăm că acestea sunt extreme de apropiate; mediile scorurilor se încadrează în aceleași clase ca și cele obținute de primul lot (nevrotism – 14, instabilitate emoțională; factorul „E” – 14.56, subiecți ambiverți; anxietate moderată – 11.56; depresie ușoară – 6.18; nivel de empatie scăzut – 24.77), permițând extrapolarea interpretării datelor care caracterizează subiecții din clasa a IX-a.

Histograme – clasa a XII-a

De alfel, analiza statistică nu a pus în evidență existența unor diferențe statistic semnificative între adolescenți elevi în clasa a IX-a și cei din clasa a XII-a, cele două loturi fiind asemănătoare în privința tuturor variabilelor testate: tendința spre nevrotism, introversie / extraversie, anxietate, depresie sau empatie emoțională.

1) clasa IX vs. clasa XII

NPar Tests

Mann-Whitney Test

Aspecte diferențiate se conturează însă pregnant între subiecții de sex feminin și cei de sex masculin, prevalența, în privința tendințelor psihopatologice (nevrotism, anxietate, depresie) înclinând în favoarea subiecților de sex femin, fapt general cunoscut. De asemenea, adolescentele apar ca fiind mai introverte decât adolescenții; referitor la capacitatea empatică, nu se constată, nici în funcție de gen, diferențe semnificative.

2) baieti vs. fete

NPar Tests

Mann-Whitney Test

Se admit ca ipoteze valide cele cu valori sub 0,05

Într-o viziune de ansamblu, putem constata că, la adolescenți, prezenței instabilității emoționale, anxietății și depresiei de intensități diferite, i se asociază un nivel scăzut de empatie emoțională. Cercetările care au avut în centrul intereselor empatia sau relația acesteia cu alte variabile de personalitate, au sistematizat câteva aspecte care subliniază că persoanele empatice prezintă trăsături precum flexibilitate, căldură, optimism, comportament prosocial bine definit, abilitate interpersonală, extraversiune, existând o relație la fel de directă între prezența anxietății, a dificultăților de relaționare, a sentimentelor de inferioritate și un nivel de empatie nu foarte dezvoltat. În cazul de fața, însă, capacitatea empatică scăzută a adolescenților apare independentă de tentințele lor spre nevrotism, anxietate ori depresie, neputându-se statua o relație între aceasta și tendințele pshipatologice mai sus menționate. Același lucru este valabil și în cazul raportului dintre empatie și introversiune / etraversiune, deși această problemă este considerată încă deschisă (S. Marcus); analiza statistică a datelor cu testul Mann-Whitney nu a confirmat ipoteza existenței unei relații între capacitatea empatică și tendințele spre nevrotism, anxietate sau depresie, la adolescenți:

3) NPar Tests

Mann-Whitney Test

Prezentăm în continuare distribuția procentuală a adolescenților la testele de anxietate și depresie:

Tabel cu distribuția procentuală a adolescenților la H.A.S.

Se observă că aproximativ 85% dintre adolescenți prezintă „semne” ale anxietății de intensitate variabilă. Cumulând clasele I și II, putem afirma, totuși, că mai mult de jumătate din eșantion (53,42 %) nu prezinta o anxietate dezorganizantă care să interfereze cu o adaptare normală la situațiile cotidiene. Din alt punct de vedere, adolescenții care suferă de o anxietate mai pronunțată, chiar severă, formează un procent semnificativ (46,58 %) care nu poate fi neglijat. Nu putem conchide sau generaliza, însă, că aceștia apar „copleșiți” de anxietate, ca emoție „oficială” a generației noastre.

În cazul depresiei, clasa IV – depresie severă, apare nesemnificativă (9,09 %); cea mai mare pondere o are clasa I – depresie minimă, aproximativ 38% din totalul adolescenților; depresia ușoară este prezentă la 28% din totalul elevilor testați, în timp ce depresia moderată este reprezentativă pentru 25% dintre ei.

Tabel cu distribuția procentuală a adolescenților la Scala de depresie Beck

Referitor la tendința spre nevrotism (măsurată pe scala „N”, de la testul Eysenck) remarcăm că marea parte a adolescenților au tendința de a fi emotivi, hipersensibili, hiperreactivi, având, în esență, un slab control emoțional, notele ridicate la scala „N” fiind adesea sugestive și pentru o stare generală dezagreabilă (pot apărea dereglări somatice, difuze: dureri de cap, insomnii, tulburări digestive)

Tabel cu distribuția procentuală a adolescenților la scala „N” (Eysenck)

La proba de empatie emoțională (Q.M.E.E.), aproximativ 66% dintre adolescenți se încadrează în nivelul „slab empatic”; analiza statistică nu a relevat în cazul de față o relație între capacitatea empatică a acestora și tendințele lor spre nevrotism, anxietate sau depresie.

Tabel cu distribuția procentuală a adolescenților la proba de empatie emoțională

4.3.1 Interpretare psihologică

Integrând rezultatele obținute de adolescenți la cele patru probe aplicate, putem contura, păstrând ca reper trăsăturile psihopatologice – depresie și anxietate – și tendințele spre nevrotism, pe care am urmărit în principal să le surprindem, direcțiile unui posibil portret psihologic al elevilor de liceu.

Datele prezentate, având în vedere natura lor preponderent cantitativă, nu sunt suficiente pentru o analiză de profunzime. De asemenea ele nu conduc la constatarea faptului că traversarea perioadei adolescentine se constituie într-un moment de „criză” totală de dezvoltare, uneori postulat în literatura de specialitate.

Adolescența este o perioadă de intensă creștere, în care organismul este mult mai vulnerabil la solicitări de orice natură, adolescenții având, chiar și din punc de vedere al unei dezvlotări normale, puține resurse emoționale, sau modalități de coping ineficiente pentru a le face față. Uneori, presiunile exterioare sunt supraestimate și considerate ca insurmontabile, generând frustrări, anxietate și depresie.

În contextul unei etape de viață tranzitorie între copilărie și maturitate, cu toate modificările biopsihologice inerente, anxietatea, depresia pot apărea ca simptome firești având, în general, o evoluție „benignă”.

Bazându-ne pe cercetarea prezentată adolescenții care au constituit eșantionul de investigație apar caracterizați de depresie ușoară, anxietate puțin mai pronunțată, moderată ca intensitate, alături de care se contată prezența aproape generalizată, a instabilității emoționale, căreia i se pot asocia diverse probleme psihologice și psihosomatice; astfel, timiditatea, slaba autoapreciere, sentimentele de inferioritate, reacțiile disproporționate, uneori rigide, la anumite evenimente de viață, lipsa de flexibilitate sunt elemente care nu potențează efortul adolescenților de a se adapta la un sistem tot mai complex de cerințe.

Lipsa unor strategii pozitive de a-și gestiona emoțiile poate fi subliniată și prin evidențierea capacității empatice, situată la un nivel inferior.

Deși ideea unor predispoziții proprii conduitei empatice este recunoscută, evidente în special la copii, fapt asupra căruia a atras atenția Kohlberg, la fel de importantă este și dobândirea unei experiențe în practica socială, pe baza căreia fenomenul empatic se organizeaza și se dezvoltă. Este un lucru verificat că o experiență complexă în procesul cunoașterii interpersonală lărgește valențele empatice, măreșe intensitatea și extensibilitatea acestei conduite.

Putem considera, ca o motivație a nivelului empatic scăzut al adolescenților, tocmai lipsa competențelor și aptitudinilor sociale a abilităților interpersonale, având în vedere că adolescența inițiază expansiunea universului social în care empatia, ca fenomen perfectibil, se va exersa, devenind condiție indispensabilă în optimizarea relațiilor cu ceilalți „parteneri” sociali, dar și responsabilă de calitatea propriei vieți interioare.

Empatia, ca latură definitorie a inteligenței emoționale, poate fi un concept acoperitor pentru modalitățile de depășire a stresului, sensibilitatea, abilitățile de comunicare facilitând integrarea social adaptată, ca un factor important pentru predicția sănătății psihice și fizice.

Mecanismul empatiei implică însă condiții care presupun experiență emoțională, o viață afectivă bogată și suplă, un contact viu cu propria viață emoțională, ceea ce înseamnă și un proces intensiv de autocunoaștere, „conștientizarea propriei personalități și a modului în care aceasta influențează percepțiile asupra celorlalți” (Kenneth Bullmer). Aceste deziderate par dificil de atins având în vedere că adolescența este vârsta descoperirii propriului eu, ca o fază dramatică în evoluția personalității, când adolescentul caută, încearca să se găsească pe sine, când autoanaliza dezvoltă interogații, ezitări, îndoieli sau angoase. În acest caz devine și mai important faptul că empatia este o însușire antrenabilă; capacitatea empatică se va dezvolta direct dependent de posibilitatea de însușire a rolurilor, de contactarea unor relații sociale bogate, de trăirea situațiilor sociale diversificate care să permită frecvente preluări de roluri, de stabilirea unor relații de comunicare intimă cu coloratură afectivă puternică, de analiza motivelor acțiunilor propii și ale altora – apreciază o serie de autori printre care A.E.Weinstein sau G.Mead.

Considerând empatia ca expresie mai mult decât sugestivă a abilităților emoționale, putem afirma prezența unui nivel redus de dezvoltare a inteligenței emoționale la adolescenți, a potențialului emoțional și social; acest lucru se poate ușor traduce prin sentimente negative față de propria persoană, față de școală sau familie, prin sentimente de nefericire, singurătate, stări de anxietate și depresie, tulburări de atenție sau gândire.

Studii empirice privind inteligența emoțională precum și unele tulburări emoționale de tipul agresivității, depresiei sau anxietății la copii au arătat că, cu cât notele obținute la inteligență emoțională sunt mai mici, cu atât sunt mai ridicate scorurile pentru anxietate și depresie (M.Rocco).

Formarea inteligenței emoționale – ale cărei componente sunt capacități însușite susceptibile de a fi dezvoltate prin educație și exerciții – este în mare măsură tributară și unor automatisme învățate având la bază modelele emoționale în familie sau mediul școlar. Unele practici de socializare se pot constitui ca bariere care survin în cultivarea empatiei; Weinstein menționează că „educația supraautoritaristă duce la rigiditate exagerată asupra eului care să nu mai permită întrebări despre propriul comportament, dezvoltând intoleranța la ambiguitate, ceea ce împinge la supradependența față de stereotipurile care rezolvă ambiguitatea”. Totodată, un mediu familial anafectiv, stresant, nesigur poate fi, pe lângă o sursă majoră de anxietate, responsabil de lipsa unei culturi emoționale adecvate a copiilor. Capacitatea de a identifica, de a diferenția, de a face față emoțiilor, de a le stăpâni, diminuează sau chiar înătură anxietatea, duce la performanțe mai mari la școală, în muncă și în relațiile umane.

În principiu, notele obținute în contextul lucrării de față de adolescenți la proba de empatie emoțională sunt destul de mici, fapt care reclamă nevoia unor antrenamente în planul inteligenței emoționale, facilitând deschiderea sinceră către cei din jur, și nu în ultimul rând către ei înșisi.

Revenind la ipotezele pe care inițial le-am stabilit, am constatat lipsa unor diferențe statistic semnificative între adolescenții de clasa a IX-a și cei de clasa a Xii-a, în privința tututuror variabilelor urmărite. Anxietatea, depresia, tendințele spre nevrotism par caracteristici constante ale adolescenților, indiferent de vârstă. Deși am presupus că adolescenții mai mari au gasit resurse de rezolvare a conflictelor, urmarea atât a experienței mai largi în plan social, dar a unei maturizări bio-psihologice mai pregnante, nesiguranța, anxietatea, labilitatea emoțională saunt atribute generalizabile majorității adolescenților investigați cu o prevalență a acestora în favoarea adolescentelor. Ca explicații, ar putea fi invocate diferențe de ordin hormonal, modalități diferite de copying, conduite dependente induse de sistemul social.

Referitor la capacitatea empatică, deși literatura de specialitate menționează că aceasta este mai accentuată la subiecții de gen feminin, corelată, în esență, abilităților interpersonale specifice și recunoscute ale acestora, în cazul de față, în această privință nu se constată diferențe semnificative între fete și băieți. Capacitatea empatică apare slab dezvoltată, indiferent de gen sau clasă. Ne putem gândi astfel, la egocentrism, ca formulă cognitivă specifică vârstei; aceasta face dificilă orientarea altruistă către cei din jur, pentru care consideră că reprezintă un constant punct de interes; în dorința de a face impresie bună își controlează reacțiile anticipând trăirile altora față de ei, demers care poate conduce la mascarea trăirilor reale, fapt inerent asociat cu frustrare și consum de energie.

De asemenea, nu a fost stabilită o relație statistic semnificativă între capacitatea empatică a adolescenților și tendințele lor spre nevrotism, anxietate sau depresie; egoismul și alte posibile argumente prezentate anterior – lipsa unor competențe sociale, a experienței afective bogate, pâna la urmă, a unei culturi sociale și emoționale adecvate, ar putea oferi o explicație relativ la acest aspect.

Aprecierile făcute, situate cu precădere la un nivel constatativ, impun premisele unor investigații mai profunde, apte să surprindă aspecte complementare sau influența unor factori specifici, posibil cauzali, relativ la aspectele pshihologice pe care am dorit să le surprindem.

4.3.2 Concluzii

Anxietatea, depresia, tendințele spre nevrotism fac parte din “psihopatologia normală” a adolescenței. Rolul familiei, în principal, și al celorlalți factori socializanți este deosebit de importantș. Familia trebuie să înțeleagă “varsta ingrată” și să accepte disonanțele ei; impulsurile trebuie reprimate cu calm, fără violențe sau conflicte; se recomandă crearea unei ambianțe, a unui climat psihologic sau psihosocial favorabile, la șoală, în familie și în grupul social; evitarea stărilor de tensiune emoționale prelungite, a oboselii sau surmenajului intelectual, un regim de viață regulat, cu respecarea odihnei, evitarea exceselor; o activitatea continuă și echilibrată conformă cu aptitudinile individului, alternarea activității școlare cu activități recreative, jocuri, sport, călătorii, vacanțe, lecturi.

Această perioadă este extrem de importantă pentru starea de sănătate mintală, pentru formarea și dezvoltarea ulterioară a adolescentului, în vederea maturizării acestuia. Părinții și educatorii au rol de o deosebită valoare; ei trebuie să stimuleze adolescentul, fără a-i leza nevoia e autoafirmare și independență în a-și descoperi și urma drumul în viață conform propriilor aspirații și interese, să favorizeze, prin satisfacerea tendințelor emoționale, a sensibilității afective și a nevoii de confort emoțional, un “acord activ” al adolescentului cu lumea exterioară. Ei trebuie să fie gardienii rațiunii și ai logicii, ai simțului realității, care trebuie cultivat, transmis și impus adolescenților, dar nu în ultimul rând, să le dezvolte copiilor potențialul emoțional și social, învățându-i să adopte și să-și dezvolte caracteristicile inteligenței emoționale: să-și identifice sentimentele personale și să le diferențieze, să învețe mai multe despre modul cum și unde se pot exterioriza, să-și dezvolte empatia, să învețe să asculte și să fie constructivi.

4.4 ANEXE

CHESTIONAR DE PERSONALITATE (Q.M.E.E.)

Acest chestionar conține o serie de informații cu care dvs. puteți fi de acord sau nu. Vă rugăm să citiți fiecare informație și să vă exprimați acordul sau dezacordul dvs. Utilizând pentru un răspuns modul de mai jos:

sunt de acord nu sunt de acord

4 3 2 1 4 3 2 1

Potrivit acestui model, acordul este exprimat prin semnul +, iar dezacordul prin semnul -. În interiorul fiecărui fel de răspuns (+ și -) aveți la dispoziție cifrele 4,3,2,1, care vă permit să nuanțați acordul, respectiv dezacordul dvs. Astfel:

+ 4 indică un acord absolut, iar – 4 un dezacord absolut, celelalte cifre (+3,+2,+1 și -3,-2,-1) lăsându-vă libertatea să apreciați în ce măsură dvs. simțiți că acceptați sau respingeți afirmația din chestionar. Odată răspunsul formulat, îl notați printr-un x în căsuța corespunzătoare din partea dreaptă a foii.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Singurul lucru care interesează este opinia dvs. sinceră față de situațiile de viață descrise în afirmațiile următoare:

Sunt de acord Nu sunt de acord

Nume –––––––– Prenume –––––––– Vârsta –––––- Data–––––

SCALA DE DEPRESIE BECK

Instrucțiuni :

Acesta este un chestionar ce cuprinde grupuri de afirmatii.

Sunteti rugat să citiți întregul grup de afirmatii din fiecare categorie. Apoi, alegeti o singură afirmație din fiecare grup, și anume aceea care redă / descrie cel mai bine felul în care vă simțiți chiar acum, în momentul completării chestionarului. Incercuiți cifra corespunzatoare afirmatiei alese.

NB.! Asigurati-vă că ați citit toate afirmatiile din fiecare grup inainte de a opta pentru una dintre acestea.

Scala se va aplica la inceputul și la sfârșitul psihoterapiei.

I. 0 Nu mă simt trist.

1 Mă simt trist sau abătut.

2 Mă simt trist sau abătut tot timpul, nu pot să-mi revin din această stare.

3 Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

II. 0 Nu mă simt în mod deosebit pesimist sau descurajat în ceea ce privește viitorul

1 Mă simt descurajat în legătură cu viitorul.

2 Simt că nu mai am nimic de așteptat.

3 Văd viitorul fără speranță și această situație nu poate fi imbunătățită

III. 0 Nu simt că am eșuat.

1 Simt că am eșuat mai mult decât persoanele obișnuite.

2 Privindu-mi viața retrospectiv văd doar o multime de eșecuri.

3 Simt că am eșuat complet ca persoană.

IV. 0 Nu sunt deosebit de nemulțumit.

1 Nu mă mai bucur de anumite lucruri așa cum obișnuiam inainte.

2 Nimic din ceea ce fac nu-mi mai oferă satisfactie.

3 Mă nemulțumește orice.

V. 0 Nu mă simt deosebit de vinovat.

1 Mă simt incapabil și lipsit de merite cea mai mare parte a timpului.

2 Mă simt destul de vinovat.

3 Mă simt ca și cum aș, fi incapabil și lipsit de valoare.

VI. 0 Nu mă simt dezamăgit de mine insumi.

1 Sunt dezamagit de mine însumi.

2 Sunt dezgustat de mine însumi.

3 Mă urăsc pe mine însumi.

VII. 0 Nu am nici un gând de a-mi face rău.

1 Simt că ar fi mai bine dacă aș muri.

2 Am deja planuri pentru a mă sinucide.

3 Mă voi sinucide cu prima ocazie.

VIII. 0 Nu mi-am pierdut interesul cu privire la alți oameni.

1 Mă interesează mai putin alti oameni decât mă interesau înainte.

2 Mi-am pierdut în mare parte interesul cu privire la alți oameni și am puține sentimente legate de ei.

3 Mi-am pierdut interesul cu privire la alti oameni și nu îmi mai pasă deloc de ei.

IX. 0 Iau decizii la fel de bine ca și înainte.

1 Incerc să amân luarea deciziilor.

2 Am mari dificultăți în luarea deciziilor.

3 Nu mai pot să iau nici un fel de decizie.

X. 0 Nu cred că arăt mai rău decat arătam înainte.

1 Sunt ingrijorat că arăt mai bătrân sau mai neatrăgător.

2 Cred că permanent se produc schimbări ale înfățișării mele care mă fac neatrăgător.

3 Cred că sunt urât și am un aspect respingător.

XI. 0 Cred că pot lucra la fel de bine ca și înainte.

1 Depun un efort suplimentar pentru a mă apuca să încep ceva.

2 Trebuie să mă impulsionez foarte tare pentru a mai face ceva.

3 Nu pot să mai lucrez deloc.

XII. 0 Nu mă simt mai obosit decât înainte.

1 Obosesc mai rău decât înainte.

2 Obosesc din orice.

3 Sunt prea obosit ca să mai fac ceva.

XIII. 0 Am aceeași poftă de mâncare ca și înainte.

1 Nu mai am aceeași poftă de mâncare ca de obicei.

2 Pofta mea de mâncare este din ce în ce mai diminuată.

3 Nu mai am deloc poftă de mâncare.

SCOR TOTAL:

0 – 4 Nu este vorba de depresie sau depresie minimă

5 – 7 Depresie ușoară

8 – 15 Depresie moderată

+16 Depresie severă

Nume –––––– Prenume ––––––-Vârsta ––––––– Data –––––-

SCALĂ DE ANXIETATE HAMILTON

Absent

Ușor

Moderat

Sever

Foarte sever

Răspundeți la fiecare întrebare punând valoarea corespunzătoare.

Scala se va aplica la începutul și la sfârșitul psihoterapiei.

SCOR TOTAL:

0-4 Normal 11-16 Anxietate moderată

5-10 Anxietate ușoară +17 Anxietate severă

Caiet de întrebări pentru chestionarul E.P.I.

Forma „A”

Foaie de răspunsuri pentru chestionarul E.P.I.

Grila EPI pentru factorul „E”

Grila EPI pentru factorul „N”

Grila EPI pentru factorul „L”

Anexa 1

Interpretarea testului Eysenck

Forma „A”

1. Factorul „E”: – până la 10 = introvertiți

– între 11 și 16 = ambivertiți

– peste 17 = extravertiți

2. Factorul „N”: – între 0 și 12 = stabilitate

– între 12 și 24 = nevrozism

3. Factorul „L”: – până la 2 = probă validă

– între 3 și 4 = rezervă

– peste 5 = probă trucată

Bibliografie

Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem – „Introducere în psihologie”, Ed. Tehnică, București, 2002

Ann Birch – „Psihologia dezvoltării”, Ed. Tehnică, București, 2000

Val Boțiu, Mona Vintilă – „Adolescența sau căderea în lume”, Ed. iedona, Timișoara, 1998

Ion Dafinoiu, Jenö-László Vargha – „Psihoterapii scurte”, Ed. Polirom, Iași, 2005

Margareta Dincă – „Adolescenți într-o societate în schimbare”, Ed. Paideia, București, 2004

Constantin Enăchescu – „Tratat de igienă mintală”, Ed. Polirom, Iași, 2004

Constantin Enăchescu – „Tratat de psihanaliză și psihoterapie”, Ed. Polirom, Iași, 2003

Constantin Enăchescu – „Tratat de psihopatologie”, Ed. Tehnică, București, 2005

Carol Friedmann – „Psihiatrie”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2000

Odette Gârlașu-Dimitriu – „Empatia în psihoterapie”, Ed. Victor, București, 2004

Odette Gârlașu-Dimitriu – „Tehnici psihoterapeutice”, Ed. Victor, București, 2004

Constantin Gorgos – „Vademecum în psihiatrie”, Ed. Medicală, București, 1985

Cornel Havârneanu – „Cunoașterea psihologică a persoanei”, Ed. Polirom, Iași, 2000

Irina Holdevici – „Psihoterapia”, Ed. Dual Tech, București, 2004

Stroe Marcus, Teodora Dvid, Adriana Predescu – „Empatia și relația profesor-elev”, Ed. Academiei, București, 1987

Mihaela Minulescu – „Psihodiagnoza modernă, chestionarele de personalitate”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004

Josh McDowell, Bob Hostler – „Manual de consiliere a tinerilor”, vol. I, Ed. Fundația Creștină Noua Speranță, Cluj-Napoca, 1999

Sorin Rădulescu – „Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion XXI, București, 1994

Mihaela Rocco – „Creativitate și inteligență emoțională”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Norbert Sillamy – „Dicționar de psihologie”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000

Tudora Sima – „Elemente de personalogie”, Ed. Victor, București, 2004

Ursula Șchiopu, Emil Verza – „Psihologia vârstelor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981

Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici – „Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologii”, Ed. Infomedica, București, 2002

Emil Verza, Florin Emil Verza – „Psihologia vârstelor”, Ed. ProHumanitate, București

Vasile Dem, Zamfirescu – „Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană”, Ed. Trei, București, 2003

Bibliografie

Rita L. Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem – „Introducere în psihologie”, Ed. Tehnică, București, 2002

Ann Birch – „Psihologia dezvoltării”, Ed. Tehnică, București, 2000

Val Boțiu, Mona Vintilă – „Adolescența sau căderea în lume”, Ed. iedona, Timișoara, 1998

Ion Dafinoiu, Jenö-László Vargha – „Psihoterapii scurte”, Ed. Polirom, Iași, 2005

Margareta Dincă – „Adolescenți într-o societate în schimbare”, Ed. Paideia, București, 2004

Constantin Enăchescu – „Tratat de igienă mintală”, Ed. Polirom, Iași, 2004

Constantin Enăchescu – „Tratat de psihanaliză și psihoterapie”, Ed. Polirom, Iași, 2003

Constantin Enăchescu – „Tratat de psihopatologie”, Ed. Tehnică, București, 2005

Carol Friedmann – „Psihiatrie”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2000

Odette Gârlașu-Dimitriu – „Empatia în psihoterapie”, Ed. Victor, București, 2004

Odette Gârlașu-Dimitriu – „Tehnici psihoterapeutice”, Ed. Victor, București, 2004

Constantin Gorgos – „Vademecum în psihiatrie”, Ed. Medicală, București, 1985

Cornel Havârneanu – „Cunoașterea psihologică a persoanei”, Ed. Polirom, Iași, 2000

Irina Holdevici – „Psihoterapia”, Ed. Dual Tech, București, 2004

Stroe Marcus, Teodora Dvid, Adriana Predescu – „Empatia și relația profesor-elev”, Ed. Academiei, București, 1987

Mihaela Minulescu – „Psihodiagnoza modernă, chestionarele de personalitate”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004

Josh McDowell, Bob Hostler – „Manual de consiliere a tinerilor”, vol. I, Ed. Fundația Creștină Noua Speranță, Cluj-Napoca, 1999

Sorin Rădulescu – „Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion XXI, București, 1994

Mihaela Rocco – „Creativitate și inteligență emoțională”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Norbert Sillamy – „Dicționar de psihologie”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000

Tudora Sima – „Elemente de personalogie”, Ed. Victor, București, 2004

Ursula Șchiopu, Emil Verza – „Psihologia vârstelor”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981

Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiția Dobranici – „Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologii”, Ed. Infomedica, București, 2002

Emil Verza, Florin Emil Verza – „Psihologia vârstelor”, Ed. ProHumanitate, București

Vasile Dem, Zamfirescu – „Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană”, Ed. Trei, București, 2003

ANEXE

CHESTIONAR DE PERSONALITATE (Q.M.E.E.)

Acest chestionar conține o serie de informații cu care dvs. puteți fi de acord sau nu. Vă rugăm să citiți fiecare informație și să vă exprimați acordul sau dezacordul dvs. Utilizând pentru un răspuns modul de mai jos:

sunt de acord nu sunt de acord

4 3 2 1 4 3 2 1

Potrivit acestui model, acordul este exprimat prin semnul +, iar dezacordul prin semnul -. În interiorul fiecărui fel de răspuns (+ și -) aveți la dispoziție cifrele 4,3,2,1, care vă permit să nuanțați acordul, respectiv dezacordul dvs. Astfel:

+ 4 indică un acord absolut, iar – 4 un dezacord absolut, celelalte cifre (+3,+2,+1 și -3,-2,-1) lăsându-vă libertatea să apreciați în ce măsură dvs. simțiți că acceptați sau respingeți afirmația din chestionar. Odată răspunsul formulat, îl notați printr-un x în căsuța corespunzătoare din partea dreaptă a foii.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Singurul lucru care interesează este opinia dvs. sinceră față de situațiile de viață descrise în afirmațiile următoare:

Sunt de acord Nu sunt de acord

Nume –––––––– Prenume –––––––– Vârsta –––––- Data–––––

SCALA DE DEPRESIE BECK

Instrucțiuni :

Acesta este un chestionar ce cuprinde grupuri de afirmatii.

Sunteti rugat să citiți întregul grup de afirmatii din fiecare categorie. Apoi, alegeti o singură afirmație din fiecare grup, și anume aceea care redă / descrie cel mai bine felul în care vă simțiți chiar acum, în momentul completării chestionarului. Incercuiți cifra corespunzatoare afirmatiei alese.

NB.! Asigurati-vă că ați citit toate afirmatiile din fiecare grup inainte de a opta pentru una dintre acestea.

Scala se va aplica la inceputul și la sfârșitul psihoterapiei.

I. 0 Nu mă simt trist.

1 Mă simt trist sau abătut.

2 Mă simt trist sau abătut tot timpul, nu pot să-mi revin din această stare.

3 Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

II. 0 Nu mă simt în mod deosebit pesimist sau descurajat în ceea ce privește viitorul

1 Mă simt descurajat în legătură cu viitorul.

2 Simt că nu mai am nimic de așteptat.

3 Văd viitorul fără speranță și această situație nu poate fi imbunătățită

III. 0 Nu simt că am eșuat.

1 Simt că am eșuat mai mult decât persoanele obișnuite.

2 Privindu-mi viața retrospectiv văd doar o multime de eșecuri.

3 Simt că am eșuat complet ca persoană.

IV. 0 Nu sunt deosebit de nemulțumit.

1 Nu mă mai bucur de anumite lucruri așa cum obișnuiam inainte.

2 Nimic din ceea ce fac nu-mi mai oferă satisfactie.

3 Mă nemulțumește orice.

V. 0 Nu mă simt deosebit de vinovat.

1 Mă simt incapabil și lipsit de merite cea mai mare parte a timpului.

2 Mă simt destul de vinovat.

3 Mă simt ca și cum aș, fi incapabil și lipsit de valoare.

VI. 0 Nu mă simt dezamăgit de mine insumi.

1 Sunt dezamagit de mine însumi.

2 Sunt dezgustat de mine însumi.

3 Mă urăsc pe mine însumi.

VII. 0 Nu am nici un gând de a-mi face rău.

1 Simt că ar fi mai bine dacă aș muri.

2 Am deja planuri pentru a mă sinucide.

3 Mă voi sinucide cu prima ocazie.

VIII. 0 Nu mi-am pierdut interesul cu privire la alți oameni.

1 Mă interesează mai putin alti oameni decât mă interesau înainte.

2 Mi-am pierdut în mare parte interesul cu privire la alți oameni și am puține sentimente legate de ei.

3 Mi-am pierdut interesul cu privire la alti oameni și nu îmi mai pasă deloc de ei.

IX. 0 Iau decizii la fel de bine ca și înainte.

1 Incerc să amân luarea deciziilor.

2 Am mari dificultăți în luarea deciziilor.

3 Nu mai pot să iau nici un fel de decizie.

X. 0 Nu cred că arăt mai rău decat arătam înainte.

1 Sunt ingrijorat că arăt mai bătrân sau mai neatrăgător.

2 Cred că permanent se produc schimbări ale înfățișării mele care mă fac neatrăgător.

3 Cred că sunt urât și am un aspect respingător.

XI. 0 Cred că pot lucra la fel de bine ca și înainte.

1 Depun un efort suplimentar pentru a mă apuca să încep ceva.

2 Trebuie să mă impulsionez foarte tare pentru a mai face ceva.

3 Nu pot să mai lucrez deloc.

XII. 0 Nu mă simt mai obosit decât înainte.

1 Obosesc mai rău decât înainte.

2 Obosesc din orice.

3 Sunt prea obosit ca să mai fac ceva.

XIII. 0 Am aceeași poftă de mâncare ca și înainte.

1 Nu mai am aceeași poftă de mâncare ca de obicei.

2 Pofta mea de mâncare este din ce în ce mai diminuată.

3 Nu mai am deloc poftă de mâncare.

SCOR TOTAL:

0 – 4 Nu este vorba de depresie sau depresie minimă

5 – 7 Depresie ușoară

8 – 15 Depresie moderată

+16 Depresie severă

Nume –––––– Prenume ––––––-Vârsta ––––––– Data –––––-

SCALĂ DE ANXIETATE HAMILTON

Absent

Ușor

Moderat

Sever

Foarte sever

Răspundeți la fiecare întrebare punând valoarea corespunzătoare.

Scala se va aplica la începutul și la sfârșitul psihoterapiei.

SCOR TOTAL:

0-4 Normal 11-16 Anxietate moderată

5-10 Anxietate ușoară +17 Anxietate severă

Caiet de întrebări pentru chestionarul E.P.I.

Forma „A”

Foaie de răspunsuri pentru chestionarul E.P.I.

Grila EPI pentru factorul „E”

Grila EPI pentru factorul „N”

Grila EPI pentru factorul „L”

Anexa 1

Interpretarea testului Eysenck

Forma „A”

1. Factorul „E”: – până la 10 = introvertiți

– între 11 și 16 = ambivertiți

– peste 17 = extravertiți

2. Factorul „N”: – între 0 și 12 = stabilitate

– între 12 și 24 = nevrozism

3. Factorul „L”: – până la 2 = probă validă

– între 3 și 4 = rezervă

– peste 5 = probă trucată