Trasaturi de Personalitate ale Bolnavilor de Cancer

Trăsături de personalitate ale bolnavilor de cancer

REZUMAT

Prin intermediul studiului de față „Trăsături de personalitate ale bolnavilor de cancer” am dorit să investigez dacă un predomină un anumit tip de personalitate între persoanele diagnosticate cu o formă de cancer. De asemenea am dorit evaluarea comportamentului de bolnav, precum și evaluarea nivelului depresiei și anxietății și al stresului la pacienții cu cancer, care susțin existența unui nivel crescut al emoțiilor negative disfuncționale și dacă acestea diferă în funcție de gen, sau tratamentul urmat.

Rezultatele obținute relevă faptul că pacienții oncologici sunt predominant introverți cu un nivel ridicat al emoțiilor negative disfuncționale, tipul tratamentului urmat (chimioterapie/ radioterapie) corelează cu nivelul depresiei, și al anxietății, precum și diferențe semnificative ale comportamentului de bolnav (illness behavior) în funcție de sexul subiecților, tipul tratamentului urmat și a trăsăturile de personalitate. De asemenea, rezultatele indică o complianță mai bună la tratament a bărbațilorcomparativ cu cel al femeilor, precum și o relație între introversie/ extroversie, comportamentul de bolnav și emoțiile negative disfuncționale.

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Remarcată încă din antichitate, acțiunea psihicului în cancerogeneză este și în prezent greu demonstrabilă. Printre primele referiri se numără cea a lui Platon care sublinia că omul nu poate fi bolnav în mod separat, numai de suflet sau numai de corp.

Hipocrate postulează faptul că pentru a cunoaște corpul omenesc și tulburările sale trebuie să avem în vedere totalitatea cauzelor, subliniind necesitatea cunoașterii constituției fizice dar și a organizării psihice, precum și a mediului fizic și social al bolnavului.

În medicina tibetano-lamaistă se consideră că fiecare boală, inclusiv cancerul, poate fi atribuită unui factor de personalitate, privindu-se neoplasmul drept o dezordine a principiului ''chi'', interpretat ca ''spirit, conștiință, logos''. Avicenna consideră că apariția cancerului este o consecință a malancoliei. Ambroise Paré crede că traumele psihice, eforturile psihice influențează apariția și evoluția cancerului.

Chirurgul englez Richard Guz spune despre cancerul mamar că este mai frecvent la ''femeile cu dispoziție liniștită și melancolică, expuse în viață la catastrofe ce le-au produs multe suferințe'' Guz (1998, apud Cornuțiu).

În 1913 a fost fondat American Cancer Society, fiind primul organism înființat în vederea mediatizării importanței diagnosticului precoce ca un factor capital pentru un prognostic bun și totodată având ca obiectiv înlăturarea temerilor populației față de boala neoplazică. În ultimele patru decenii, în țările civilizate, se încearcă o implicare activă a mass-media în educarea populației, schimbând oarecum dar încă nu complet atitudinea față de cancer.

Studii psihologice au arătat faptul că pacienții care au primit informații exacte despre boală au reacționat mai bine la tratament. Astfel, clinicienii care vorbeau mai deschis cu pacienții lor au constatat că acest fapt era bine tolerat. O mai bună înțelegere a modalităților terapeutice a ajutat pacienții să tolereze mai bine efectele secundare iar o comunicare mai sinceră i-a determinat să aibă o mai mare încredere în medic.Tehnicile de îngrijire în stadiile terminale au fost și ele reexaminate și reconsiderate. Astfel, s-a înțeles faptul că pacientul cu o boală în stadiul terminal beneficiază de oportunitatea de a vorbi despre sentimentele și temerile sale în legătură cu moartea.

Trăsăturile de personalitate sunt dimensiuni generale de diferențiere individuală care se referă la modul în care interacționăm cu lumile noastre sociale. Ele stau la baza consecvenței cu care ne gândim, acționăm și simțim în diferite situații de-a lungul timpului. Trăsăturile de personalitate la adulți sunt considerate a fi derivat din diferențele timpurii de temperament; acestea sunt parțial determinate genetic și sunt modelate apoi de interacțiunile cu mediul (Botwinick, 1984). Există numeroase taxonomii legate de trăsăturile de personalitate, dar cercetarea din ultimii 20 de ani a convers spre ideea că există cinci dimensiuni mari de personalitate, fiecare având un număr de sub trăsături. Cele cinci dimensiuni sunt: extraversie sau afectivitate pozitivă (care încorporează caracteristici, cum ar fi sociabilitate, energie, timiditate și dominare/ subordonare); nevrotism sau afectivitate negativă (care cuprinde caracteristici de ordin inferior, cum ar fi înclinația spre anxietate, iritabilitate, tristețe, nesiguranță și vinovăție); conștiinciozitate (cuprinde factori, cum ar fi fiabilitatea, grija, persistența și auto – controlul); agregabilitatea (cuprinde cooperarea, considerația, generozitatea, bunătatea și politețea); și deschiderea spre experiențe (cuprinde imaginația, intuiția și sensibilitatea estetică). Indivizii variază din punct de vedere al acestor dimensiuni, astfel încât fiecare persoană este considerată a avea o anumită combinație de trăsături care se manifestă cu diferite intensități (Ozer & Benet-Martinez, 2006). Aceste trăsături de personalitate prezic, într-o măsură moderată o serie de efecte, inclusiv calitatea relațiilor sociale și de familie, elemente ale sănătății fizice și psihice, alegerile profesionale, atitudinile politice și criminalitatea (Ozer & Benet-Martinez, 2006).

Tulburărie psihice mai frecvente în bolile neoplazice sunt depresia și anxietatea, care pot să apară în diferite momente pe parcursul evoluției bolii: când se comunică diagnosticul, de-a lungul tratamentelor, în momentul recidivelor, etc. Din studierea bibliografiei rezultă că preocupări asupra anumitor aspecte ale bolii neoplazice – cum ar fi, de exemplu, factorii psihosociali și comportamentali de risc în apariția cancerului, problemele psihologice ale pacienților neoplazici, comunicarea veștilor proaste și prognosticului nefavorabil în evoluția bolii- au existat și există în continuare. Totodată au fost elaborate o serie de tehnici psihoterapeutice, ca de exemplu consilierea, psihoterapia cognitiv-comportamentală, terapia de grup, grupurile Balint, prin care pacienții sunt învățați să facă față problemelor cu care se confruntă legate de boală, de evoluția și consecințele ei, precum și celor legate de tratament. S-a constatat că toate aceste tehnici bazate pe comunicare au efecte pozitive în recuperarea fizică și psihică a pacienților, facilitându-le readaptarea la viața de familie și socio-profesionalǎ (Omer, 2008).

Chochinov (2000, apud Skolka, 2004) a identificat opt nevoi pe care le pot avea familiile pacienților terminali. Nevoia de: a fi alături de persoana muribundă; a fi de ajutor persoanei muribunde; a primi asigurări referitoare la confortul acesteia; a fi informat despre condiția, starea persoanei muribunde; a fi informat relativ la iminența morții; a ventila emoții; a primi sprijin, suport din partea familiei; a fi acceptat, a primi suport și confort din partea specialiștilor din domeniul sănătății.

Cherny (1996, apud Skolka, 2004) enumera patru situații în care de obicei se observă o severă fatigabilitate a familiei:

persistentă inadecvată ameliorare a suferinței pacientului

insuficiența resurselor de coping eficiente în îngrijirea la domiciliu a bolnavului, fapt ce nu poate asigura necompromiterea severă a bunăstării ("welfare") curente și viitoare a membrilor familiei;

așteptări nerealiste ale membrilor familiei referitor la ei înșiși sau față de suportul oferit de lucrătorii din domeniul sănătății;

suferința emoțională care persistă chiar și în condițiile ameliorării adecvate a suferinței pacientului.

Dificultăți serioase pot să apară și în cazul în care pacientul – în mod deliberat – renunță la remiterea completă a simptomelor sale (de obicei a durerii) cu scopul de a-și menține capacitatea de a interacționa lucid. Această situație poate obosi atât pacientul, cât și familia.

CAPITOLUL II. RELAȚIA DINTRE PERSONALITATE ȘI BOLILE CANCEROASE

2.1 Psiho-oncologia

De la jumătatea anilor '70 s-a adunat o masă mare de informații bazate pe observații clinice și cercetări științifice, dezvoltându-se subspecialitatea psiho-oncologie.

Anii 1970 au adus descoperiri importante în ceea ce privește relația dintre acțiunea neurotransmițătorilor și a hormonilor pe de o parte și viața psihica pe de altă parte, precum și dintre anumite emoții cum ar fi anxietatea sau depresia și sistemul imunitar. În acest context care afirma tot mai clar ca mintea și corpul nu sunt doua entități separate au apărut noi domenii de cercetare, psiho-oncologia.

Psiho-oncologia se concentrează asupra aspectelor de ordin psihologic, social, comportamental și etic prezente în cancer. Psiho-oncologia este adresată celor două dimensiuni psihologice majore ale cancerului:

răspunsul psihologic al pacienților bolnavi de cancer în diferite faze ale bolii, împreună cu răspunsul emoțional al familiei sau aparținătorilor;

factorii psihologici, comporamentali și sociali care pot influența boala sub aspectul genezei, tratamentului și evoluției acesteia;

Psiho-oncologia este un domeniu multidisciplinar care are legaturi cu discipline clinice (chirurgie, pediatrie, radioterapie), imunologia, epidemiologia, endocrinologia, biologia, patologia, bioetica, dar și cu psihologia și psihiatria.

Psiho-oncologia este interesată și de unele direcții specifice, și anume: promovarea cercetării privind starea psihologică și relația acesteia cu managementul și rezultatele cancerului; conștientizarea importanței factorilor psihosociali în managementul pacienților cu cancer și îmbunătățirea calității și disponibilității serviciilor în acest domeniu; colaborarea în cadru unor proiecte de cercetare multidisciplinare; oferirea de training-uri pentru cercetători.

După 1970, cercetarea psiho-oncologică a dus treptat la o mai bună înțelegere a efectelor mai multor tipuri de cancer, în ciuda lipsei instrumentelor de evaluare a calității vieții și a numărului redus de cercetători având atât cunoștințe clinice cât și psihologice. În țările occidentale a devenit un standard ca bolnavilor de cancer să li se spună diagnosticul complet de cancer; pentru aceasta, foarte multe centre de cercetare a cancerului a angajat personal specializat în psiho-oncologie, care să ofere asistență psihologică și psihiatrică bolnavilor de cancer și familiilor lor (Marian et colab., 2005).

Practica ”spunerii adevărului” a fost determinată în parte de comportamentul agresiv al pacienților aflați în faze terminale, dar care nu fuseseră anunțați de boală; aceste situații duceau adesea la dificultăți de comunicare între bolnavi și familie și la un management defectuos al durerii și al stresului din partea pacienților.

Cercetări extensive au fost desfășurate asupra următoarelor teme:

impactul psihosocial al cancerului,

adaptarea pacienților la cancer,

relația dintre cancer și apariția tulburărilor psihiatrice la bolnavi și familiile lor,

factori de risc pentru cancer, psihosociali și comportamentali,

calitatea vieții și tratamentul cancerului,

rolul intervenției psihoterapeutice (Marian et colab., 2005).

2.2 Relația dintre emoții și cogniții la bolnavii de cancer

2.2.1 Modelul terapiei rațional emotive și comportamentale

Terapia rațional emotivă și comportamentală (REBT) este prima formă de terapie cognitiv comportamentală introdusă în practica clinică (Ellis, 1957) a fost utilizată în context educațional, industrial și organizațional și de asemenea în spitale și clinici de sănătate mentală (Ellis și Dryden, 1971). Una dintre caracteristicele care o distinge de alte forme de terapie este accentul pus pe prevenția problemelor (Ellis 2000, 2001; Vernon, 1997). REBT consideră că modul în care gândim determină felul în care simțim și ne comportăm. Astfel, psihologii vor sprijini adolescenții cu abilități prin intermediul cărora să poată face față unei arii vaste de situații problematice, ajutându-i să învețe, să identifice și să dispute pattern-urile de gândire irațională care le determină perturbări emoționale (Ellis și Dryden, 2001). Ellis susține că tulburarea este în mare măsură o funcție a percepțiilor și evaluărilor noastre. El spunea că oamenii au o predispoziție biologică de a gândi disfuncțional și irațional și că toți oamenii prezintă iraționalități importante (DiGiuseppe, 1999; Ellis și Dryden, 1997). În ciuda faptului că renunță la unele idei iraționale, chiar și adolescenții inteligenți adoptă adesea idei iraționale recad în obiceiuri defensive. Cu toate acestea oamenii au capacitatea de a observa cum se perturbă pe ei înșiși și în consecință cum ar putea să-și schimbe modul de a gândi (Ellis, 2001).

Modelul de convingere disfuncțională este descris de Elis, părintele terapiei rațional-emotive în următorii termeni: "dacă cineva gândește rău despre mine, eu nu pot fi fericit!" sau "trebuie să fac bine orice lucru de care mă apuc". Convingerea conform căreia valoarea personală depinde de success, poate conduce la tulburare depresivă in caz de eșec. Pe măsură ce tulburarea depresivă se dezvoltă, gândurile negative automate devin tot mai frecvente și tot rnai intense și tind să estompeze gândurile raționale. Acestea produc simptomele depresiei, care, la rândul lor, întăresc modul negativ de gândire și astfel se formează un cerc vicios.

Psihoterapia cognitiv-comportarnentală sparge cercul vicios, învățând pacientul să adreseze întrebări provocatoare gândurilor negative pentru a verifica dacă fundamentarea lor este corectă.

Natura tulburării emoționale poate fi explicată recunoscând faptul că atunci când oamenii încearcă să-și atingă scopurile adesea întâlnesc un eveniment activator (A) care fie le blochează accesul la scopurile lor, fie îi ajută să le atingă. Evenimentele activatoare pot să fie pozitive sau negative; ele pot fi orientate spre trecut, prezent sau viitor; se pot referi la evenimente reale sau percepute; pot fi cauzate de propriile gânduri sau sentimente ale unei persoane.

Conform teoriei REBT, oamenii au gânduri sau credințe (B) despre evenimentele activatoare care influențează consecințele (C) emoționale și comportamentale. Deși noi credem că evenimentele au „cauzat reacțiile noastre, de obicei nu se întâmplă așa, excepție făcând evenimentele foarte puternice cu ar fi războiul sau dezastrele naturale. Conform acestei teorii A-ul, B-ul și C-ul se află în legătură strânsă și de obicei nu există independent unul de altul; atunci când gândești negativ despre un eveniment sau despre o experiență de obicei „te simți” rău „acționezi” disfuncțional (Ellis, 1996).

2.2.2 Modelul cognitiv a lui Beck

Modelul cognitiv s-a dezvoltat în a doua parte a secolului XX și a fost asociat în principal cu inițiatorul Dr. Aaron Beck. Se bazează pe o serie de principii teoretice:

Evenimentele cognitive afectează comportamentul;

Evenimentele cognitive pot fi evaluate și modificate sistematic;

Schimbarea cognitivă poate duce la schimbări în comportament și în adaptare.

Modelul cognitiv se distinge față de alte modele cognitiv comportamentale prin constructele teoretice specifice. Modelul presupune că maniera în care un individ percepe evenimentele din jurul lui reflectă răspunsurile lui emoționale și alegerile lui comportamentale. Aceste alegeri pot fi reale sau distorsionate, pozitive sau negative. Teoria cognitivă se bazează pe modelul cognitiv al distresului. Acesta pune accent pe identificarea, evaluarea și modificarea informației potențial greșite și în același timp pe cognițiile și schemele care conduc procesarea informației. Astfel modelul cognitiv propune modificarea adaptativă și pe termen lung a cognițiilor și a distorsiunilor negative cu scopul ameliorării acestora.

În concluzie A. Beck pornește de la premisa că apariția distresului – anxietății – depresiei este cauzată de atribuirile bazate pe atitudini și credințe maladaptative. Teme precum auto-evaluarea scăzută, exagerarea dificultăților, auto-critică exacerbată sunt în mod comun identificate drept cauze ale apariției distresului emoțional.

Modelul cognitiv pornește de la trei concepte specifice:

Triada cognitivă – o viziune negativă asupra Eului a lumii și a viitorului;

Scheme – modele de credințe și gânduri maladaptative;

Erori cognitive – o gândire eronată acompaniată de reprezentări ale realității negative (Beck, 1967; Beck et al, 1979).

În concluzie modelul cognitiv propus de Beck propune teoria conform căreia atribuirile indivizilor percepțiile lor asupra auto-eficacității și credințele lor despre sine și despre lume influențează emoțiile și comportamentul lor în momentul în care reacționează la o situație dată. Astfel un individ cu atitudini și credințe maladaptative este mult mai vulnerabil dezvoltării distresului din cauza modelului lui generalizat de a gândi negativ, după cum urmează:

1. Are la bază o concepție teoretică coerentă (modelul cognitive al depresiei) și nu este o simplă colecție de tehnici.

2. Este scurtă și limitată in timp, încurajând pacientul să dezvolte abilități de autoreglare ("self-help skils").

3. Este structurată și directivă.

4. Este orientată pe problemă și pe factori (cauze) care o mențin, mai mult decât pe originile acestora.

5. Are la baza un proces de chestionare care sa dirijeze descoperirea

6. Se bazează pe metode inductive, astfel încât pacienții învață să considere gândurile și convingerile ca pe niște ipoteze care trebuie verificate.

7. Are un caracter educational, considerând tehnicile cognitive comportarnentale ca pe niște deprinderi care trebuie achiziționate de subiect prin exercitiu și transferate în viața cotidiană prin intermediul temelor pentru acasă.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi definită ca un fel de rezolvare de probleme, depresia fiind ea insăși o problemă.

Scopul terapiei este să-l ajute pe pacient să găsească soluție la problemele sale și nu doar să gândeasea mai rațional, obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, iar cel pe termen lung este rezolvarea problemelor de viață (cum ar fi, de pildă, dificultățile relaționale), prevenirea apariției sau măcar atenuarea unor episoade depresive viitoare.

Psihoterapia implică un maximum de 20 de ore, în ședințe de o oră, desfășurate de două ori pe săptămână, timp de 3-4 săptămâni (pentru a combate lipsa de speranță) și o dată pe săptămână ulterior.

Selecția pacienților pentru psihoterapie (Fennell, 1989, apud Holdevici, 2005)

Factorii care trebuie luați în considerare:

1) Psihoterapia cognitiv-comportamentală este valabilă pentru pacienți nonpsihotici

2) Cu toate acestea, nu există date suficiente de cercetare care să ateste faptul ca pacienții endogeni ar răspunde slab la acest gen de terapie. Este posibil ca metodele cognitiv-comportamentale să dea rezultate dacă sunt folosite împreuna cu o medicație antidepresivă.

3) Este important de cunoscut gradul de severitate al depresiei pentru a ști dacă trebuie combinată psihoterapia cu medicația psihiatrică și pentru elaborarea strategiei psihoterapeutice.

4) Trebuie identificat pattern-ul de gândire negativă.

5) Dorința de cooperare a pacientului.

6) Capacitatea pacientului de a intra în relație de colaborare cu psihoterapeutul. Apar dificultăți la pacienții care:

se tem să-și dezvăluie gândurile și sentimentele;

insistă asupra faptului că se pot descurca singuri;

consideră, dimpotrivă, că terapeutul trebuie să facă totul singur.

În astfel de cazuri, psihoterapia nu este contraindicată, dar demersul terapeutic va fi mai lung, terapeutul dedicând primele ședințe construiră relației terapeutice. Terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient să reevalueze acele gânduri și convingeri care stau în calea unei colaborări active în cadrul terapiei.

7) Pacienții cu repertoriu mai bogat de deprinderi de a face față stresului vor răspunde mai repede și mai bine la psihoterapia cognitiv-comportamentala (Simons, Lustman, Wetzel, Murphy, 1985, apud Holdevici, 2005).

2.2.3 Modelul evaluării a lui Lazarus

Modelul stresului psihologic al stresului și al copingului a fost dezvoltat de Lazarus și colegii săi de-a lungul mai multor ani (e.g., Coyne & Lazarus, 1980; Lazarus, 1966, 1981; Lazarus, Averill, & Opton, 1970; Lazarus & DeLongis, 1983; Lazarus & Folkman, 1984a, 1984b; Lazarus, Kanner, & Folkman, 1980 apud Folkman, 1986). Modelul identifică, ca mediatori ai relației stresante mediu – individ, două procese: evaluarea cognitivă și răspunsul (coping-ul). Cele două procese critice vor influența rezultatele acestei interacțiuni atât pe termen scurt cât și pe termen lung (Folkman, 1986).

Evaluarea cognitivă este un proces prin care persoana evaluează dacă o anumită interacțiune cu mediul este relevantă bunăstării propriei persoane și dacă da, în ce moduri. În evaluarea primară, persoana evaluează dacă are de câștigat în urma acestei interacțiuni. De exemplu, individului implicat evaluează dacă există un potențial dăunător sau posibile beneficii în ceea ce privește angajamentele, valorile, sau obiectivele sale; dacă o persoană apropiată este afectată; există potențial de negativ sau benefic pentru stima de sine. În evaluarea secundară, persoana evaluează ce se întâmplă și dacă ceva poate fi făcut pentru a depăși sau de a preveni posibilele efecte negative sau pentru a îmbunătăți perspectivele de beneficiu. Diverse opțiuni de coping sunt evaluate, cum ar fi modificarea situației, acceptarea acesteia, solicitarea de mai multe informații, sau reținerea de a acționa impulsiv și într-un mod contraproductiv. Aprecierile primare și secundare converg pentru a determina dacă tranzacția persoana-mediu este considerată ca fiind semnificativă pentru bunăstarea individului, și, dacă da, dacă acesta este în primul rând pericol (conține posibilitatea de a prejudicii sau pierdere), sau provocare (care deține posibilitatea dezvoltării sau un beneficiu) (Folkman, 1986).

Copingul este definit ca schimbarea cognitivă și comportamentală constantă
în încercarea de a gestiona cererile specifice externe și/sau interne care sunt apreciate ca împovărătoare sau mai mari de cât resursele unei persoane (Lazarus, 1984 apud Folkman, 1986). Există trei caracteristici cheie ale acestei definiții. În primul rând, este orientată spre proces, ceea ce înseamnă că se concentrează pe ceea ce persoana crede că de fapt, ceea ce face când întâlnește o situație stresantă și asupra modului în care acest fapt se schimbă pe măsură ce interacțiunea se desfășoară. În al doilea rând, copingul este văzut ca fiind contextual, bazat pe evaluarea imediată de către individ a cerințelor evenimentului și a resurselor necesare pentru gestionarea sa. Accentul pe context, înseamnă că atât particularitățile persoanei cât și cele ale situației modelează împreună eforturile de adaptare. În al treilea rând este important că nu se fac presupuneri a priori cu privire la calitatea copingului; el este definit strict ca efortul unei persoane de a răspunde la cerințele specifice unei situații indiferent dacă acestea sunt eficiente sau nu (Folkman, 1986).

Rezultatul imediat al unei interacțiuni se referă la modul cum un individ o evaluează, măsura în care o consideră eficientă. Hotărârea de ansamblu se bazează pe valorile personale ale acestuia, obiectivele sale și așteptările legate diferite aspecte
ale interacțiunii stresante.

2.3 Durerea în afecțiunile oncologice

2.3.1 Definirea durerii

Durerea este o senzație particular, de obicei dezagreabilă, însoțită de o serie de fenomene somato-vegetative reflexe și de o coloratură psihoafectivă negativă, determinată de acțiunea unor stimuli nociceptivi asupra receptorilor specifici (sau asupra oricăror receptori, dacă depășesc un anumit prag de intensitate și durată). Durerea este așadar neplăcută, iar în unele situații – când este continuă, lancinantă, fulgerătoare, atunci când apariția și caracterul ei sunt imprevizibile – alterează marcat starea afectivă a bolnavului; deși, în principiu, bolnavii fac o legătură direct între intensitatea durerii și gravitatea afecțiunii sunjacente, trebuie subliniat că uneori, durerea, ca simptom trece pe primul plan, înaintea cauzei bolii dominând tabloul clinic. Bolnavul poate pretinde ușurarea suferinței, chiar cu prețul unor consecințe nefavorabile pe termen lung (tendința de supradozaj al opiaceelor în cazul bolnavilor de cancer), (Iamandescu, 1997).

Durerea reprezintă o percepție a unui stimul fiziologic sau psihologic care, în anumite condiții de mediu, determină o acțiune nocivă, dăunătoare sau dezagreabilă asupra organismului. Originea termenului “durere” (“pain”) se pare că provine de la latinescul “poena”, care înseamnă “pedeapsă”.

Din perspectivă istorică, Aristostel este primul care descrie durerea ca fiind în primul rând o reacție emoțională, o experiență afectivă. Mai târziu, filozoful și omul de știință francez Rѐnѐ Descartes, referindu-se la conștientizarea senzației dureroase, remarcă dubla conotație a durerii, denumind-o “amenințare cu două localizări”, una la periferie și una la nivel central (Velea, 2006).

Din perspectivă evolutivă, durerea este un sistem extreme de important, ea având un rol protector asupra organismului, prin atenționarea acestuia asupra unor potențiale pericole ce-i amenință viața. Durerea declanșează în acest fel o reacție a individului, care poate duce la îndepărtarea stimulului nociv (Velea, 2006).

2.3.2 Interpretarea durerii de către medic

Este nuanțată astfel: dispariția durerii nu este un semn de prognostic favorabil ci, din contră poate duce la agravara bolii, chiar în trecerea într-un stadiu ireversibil de evoluție. Durerea vie este, aproape întotdeauna, un obstacol în calea intervenției terapeutice, atât în timpul operației, cât și tardiv (de exemplu în ortopedie, mobilizarea precoce, dureroasă, descurajează inițiativa pacientului și chiar a medicului). Evoluția durerii spre remisie este în cele mai multe cazuri, totuși rezultatul unei intervenții corecte a medicului și reprezintă un adevărat “test” al capacităților profesionale ale acestuia. Pacienții sunt foarte dispuși să valorizeze pozitiv dispariția durerii, și așa se explică, probabil, parțial rezultatele “excepționale" obținute de unii vindecători în combaterea pe termen scurt a unor boli incurabile, când uzând de sugestibilitate, aceștia fac să dispară pentru moment, vârful “ ice-bergului”- durerea (Iamandescu, 1997).

2.3.3 Importanța diagnosticului

Durerea prezintă o importanță cel puțin egală și pentru medic ca pentru pacient. Dincolo de faptul că acesta poate adesea pune un diagnostic și tenta un tratament, chiar numai pe baza caracterelor simptomelor dureroase, așa cum apar relatate de către pacient (intensitate, durată, caracter orar de apariție, circumstanțele de agravare/ ameliorare, răspuns la tratamentul empiric), prezența durerii este valoroasă și în cursul examenului fizic când sunt create, pe baza tomografiei, iradierii, comportamentului la diferite manevre, atitudinilor antialgice, premisele pentru încadrarea nosologică a maladiei și terapia adecvată a acesteia (Iamandescu, 1997).

2.3.4 Evaluarea pacientului

Tratarea pacienților cu durere cronică este solicitantă din punct de vedere intelectual și emoțional. Problema pacientului este adeseori dificil de diagnosticat. Astfel de pacienți solicită mult din timpul medicului și deseori apar tulburați emoțional. Abordarea medicală tradițională pentru depistarea unei patologii organice obscure este de obicei nefolositoare. Pe de altă parte, evaluarea psihologică și metodele de tratament comportamentale sunt frecvent folosite în realizarea de centre multidisciplinare de abordare a durerii. Există o mulțime de factori ce pot determina, perpetua sau exacerba durerea cronică. În primul rând, desigur, pacientul poate avea pur și simplu o boală ce este caracteristic dureroasă, pentru care nu există un tratament imediat. În al doilea rând, pot exista factori secundari de întreținere, care sunt inițiați de o boală fizică și pot persista după ce boala a fost tratată. Exemplele includ leziuni ale nervilor senzitivi, activitatea eferentă simpatică și contracția musculară reflexă dureroasă. În final, o varietate de condiții psihologice pot exacerba sau chiar produce durerea. Există anumite aspecte cărora li se va acorda o atenție specială în anamneza medicală. Deoarece depresia este cea mai comună tulburare emoțională la pacienții cu durere cronică, sau în cazul bolnavilor de cancer, ei vor fi chestionați asupra dispoziției lor, apetitului, felului somnului și activității zilnice (Harrison, 2002).

2.3.5 Durerea bolnavilor de cancer

Durerea în cancer poate rezulta din dezvoltarea cancerului în sine. Cancerul poate provoca dureri datorate creșterii sau distrugerea țesutului în apropierea cancerului. Durerea în cancer poate să fie cancer primar – în cazul în care cancerul a început – sau în alte zone din corp în cazul în care cancerul sa răspândit (metastaze). Când tumora crește, aceasta poate pune presiune pe nervi, oase sau alte organe, provocând durere. Durerea din cancer poate fi provocată de efectul fizic al cancerului la o regiune a corpului, dar și ca o cauză a substanțelor chimice care se pot secreta în regiunea tumorii. Tratamentul cancerului poate ajuta durerea în aceste situații, dar tratarea cancerului – chimioterapie, radiatii si chirurgie – sunt o altă sursă potențială de durere în cancer.

Chirurgia poate fi dureroasă și necesită timp pentru recuperare. Radiațiile pot lăsa în urmă o senzație de arsură sau cicatrici dureroase. Și chimioterapicele pot cauza mai multe efecte potențial dureroase secundare, inclusiv leziuni bucale, si nervilor, diaree.

Fiecare tratament al durerii poate fi însoțit de efecte secundare. De exemplu, tratamentele cu radiații pot provoca roșeață și o senzație de arsură a pielii. Și, în funcție de ce parte a corpului tratamentul este aplicat, radiațiile pot provoca diaree, leziuni bucale sau alte probleme, cum ar fi oboseala. Chimioterapia cu siguranță, poate provoca reacții adverse, cum ar fi greață, oboseală, infecție și căderea părului, dar poate fi eficace în ameliorarea durerii în cazul în care micșorează tumora. Există medicamente pentru a ameliora senzația de greață, tehnicile de relaxare, de asemenea, pot ajuta.

Tratamentele au, fiecare, propriile lor efectele adverse care ar trebui să fie revizuite cu medicul înainte de a fi administrate. Una dintre cele mai frecvente reacții adverse ale medicamentelor este constipația – comun la opioide. Prevenirea ei este mult mai ușoară decât tratarea, astfel încât oricine care ia aceste medicamente pentru dureri puternice ar trebui să înceapă în mod automat tratament pentru menținerea tranzitului intestinal.

Alte reacții adverse ale medicamentelor pentru durere puternică includ confuzie, letargie și somnolență. Gravitatea acestor efecte variază de la persoană la persoană și apare frecvent la primele doze. Halucinațiile și tulburări de comportament sunt mai puțin frecvente. De exemplu, medicamentele anti-inflamatorii ar putea deteriora rinichii, ulcere sau provoca creșterea tensiunii arteriale. Aspirina poate provoca hemoragii gastro-intestinale, și acetaminofen (Tylenol, altele) și poate provoca leziuni hepatice dacă sunt administrate în exces ( Mayo Clinic Staff, 2009).

2.3.6 Factori psihologici implicați în percepția durerii

Diverși factori psihologici pot influența – uneori extreme de semnificativ – percepția durerii la nivel individual. Între aceștia au relevanță în special:

Factorii cognitivi (ex. evaluare, atenție, autoeficacitate),

Factori afectivi (ex. dispoziția, anxietate, depresia) și

Factori comportamentali (ex. învățarea unui tip de reacție la durere, vs condiționare clasică sau operantă).

La aceștia se pot adăuga factori preexistenți, precum tipul de personalitate sau mediul socio-cultural de proveniență a persoanei, care pot adăuga o coloratură personal suplimentară – uneori neașteptată – în percpția durerii.

Factori cognitivi

Percepția exagerată a durerii

Se întâlnește tipic la pacienții anxioși, dar și la unii pacienți depresivi, la care durerea poate fi în fapt rezultatul scăderii pragului pentru percepția acesteia, cu apariția secundară de diverse senzații dezagreabile, mobile și atipice, numite generic ”cenestopatii”. La acești pacienți nu sunt rare descripțiile bizare ale senzațiilor dureroase, de tipul “simt de fiecare dată când mă mișc că oasele îmi vor trosni și voi paraliza”.

Tipic, exagerarea durerii duce în mod aproape inevitabil, la creșterea intensității subiective a acesteia, explicația având probabil de a face cu focalizarea mai mare a atenției pe stimulul dureros.

Interpretarea diferențiată a durerii

Interpretarea percepției dureroase este specifică pentru fiecare individ, depinzând de tipul de durere de care suferă fiecare. Pentru unii durerea este fulminantă, paralizantă, “îi înjunghie ca un cuțit”, în timp ce pentru alții durerea nu înseamnă decât o senzație dezagreabilă, care “va trece cu medicamente” sau “ care va trece până mâine”.

Pentru a demonstra influențele contextuale în interpretarea diferențiată a durerii, s-a realizat un studiu în care erau chestionați civili și soldați asupra unor senzații dureroase comparabile. Pentru soldați durerea reprezenta” un incident de parcurs”, doar 25% dintre ei cerând tratament, în timp ce pentru civili, durerea cu aceeași localizare și intensitate reprezenta un semn major de boală, 85% cerând intervenția medicului.

d) Autoeficacitatea

În funcție de autoeficacitate (convingerea unei personae în propriile sale resurse și capacități de a face față situațiilor problematice cu care se confruntă), percepția variază de regulă în sens invers proporțional , fiind mai accentuată la persoanele cu autoeficacitate scăzută. Tot la aceste persoane, acceptarea (fatalității) durerii și eventual neglijarea prezentării la medic și a tratamentului sunt mai frecvente.

e) Atenția

S-a observat că deturnarea atenției în altă parte decât asupra durerii poate fi asociată cu o percepție mai discretă a durerii și în special în situațiile de durere cronică, chiar cu un coping global mai efficient. Rolul atenției în percepția durerii este ilustrat și de eficacitatea remarcabilă a hipnozei și a relaxării în combaterea durerii, în aceste tehnici nerealizându-se în fond altceva decât diminuarea atenției de la stimulul dureros și crearea unui focar de atenție alternative, cu valență pozitivă.

B. Factori afectivi

a) Anxietatea

La bolnavii cu durere acută, grija față de leziune sau de prognostic poate duce la intensificarea durerii. Însă chiar și simpla neliniște de tip anxios are efecte similare.

b) Frica

Frica are un conținut mai concret decât anxietatea și de multe ori este legată de antecedentele pacientului, de exemplu în legătură cu o durere care a avut unele consecințe importante. Amintirea situației respective este uneori într-atât de neplăcută încât atrage din partea pacientului unele măsuri de supraprotecție, care în anumite context se pot dovedi contraproductive. Asfel, se citează spre exemplu, refuzul unor bolnavi de a face eforturi sau mișcare, pentru a nu-și agrava starea sau pentru a nu atrage complicații iremediabile (ex. teama de agravare a unei hernia de disc, a unui lumbago sau de strangulare – hernia). Dincolo de efectul inițial pozitiv al repausului exagerarea mobilizării, din cauza fricii de durere, poate întârzia recuperarea acestor pacienți și permanentiza un comportament evitant și o calitate a vieții mediocră. Frica ar trebui alungată la acești pacienți prin educație și explicații referitoare la starea lor actuală și la cum trebuie să înțeleagă treatamentul medicamentos și de recuperare.

C. Factori comportamentali

Modul în care un individ reacționează în paln concret, comportamental la durere poate influența percepția dureroasă în sensul creșterii sau scăderii acesteia.

a) Condiționarea durerii

Cercetările arată că învățarea prin condiționarea clasică (pavloviană) ar avea un rol în percepția durerii. Astfel, unii oameni asociază anumite medii cu experiența dureroasă. Pentru pacienții cu cancer internați in secția de oncologie, mediul ca și tratamentul (chimio sau radioterapie) pot avea un rol important în percepția durerii. Și condiționarea operantă poate avea un rol, mai ale sîn expresia durerii. Asfel, durerea poate schimba comportamentul unui individ ducând la așa numitul “ comportament al durerii” (“pain behavior”), caracterizat părin retragere, evitare, lipsă de efort fizic, absența activităților sociale. Frecvența sau intensitatea aces acestui comportament pot fi crescute ulterior, de beneficiile, directe sau indirecte, care derivă din acesta, putându-se ajunge la limită, în situația în care comportamentul evitant persist, chiar în absența durerii.

b) “Evadarea” în durere (ca mijloc de obținere a unui beneficiu secundar)

Anumiți pacienți exagerează nu numai expresia durerii, ci și posibilele pericole ale oricărui comportament care iese într-un fel sau altul din “ rolul de bolnav”. Numim acest comportament “evaziune în cadrul bolii”, un exemplu constituindu-l pacienții care nu fac nimic altceva decât să-și petreacă timpăul în pat lamentându-se și având o incapacitate funcțională disproporționat de mare, în raport cu gravitatea bolii respective (Velea, 2006).

2.4 Comportamentul de bolnav în funcție de trăsăturile de personalitate

Comportamentul față de boală este un termen folosit pentru a descrie reacțiile pacientului la trăirea de a fi bolnav. Unii descriu acest comportament ca rol de bolnav. Rolul de bolnav este rolul pe care societatea il atribuie persoanei bolnave deoarece ea/el este bolnav. Caracteristicile rolului de bolnav cuprind factori ca pretexte pentru neasumarea de responsabilități și așteptări de a fi ajutat pentru a -ți fi mai bine (Tudose, 2003).

Boala surprinde o multitudine de experiențe, de la stări de rău la simptomatologii și dureri specifice unei boli. Specific stărilor de boală sunt și diagnosticarea și tratamentul. Boala, acută sau cronică, este o situație de criză care solicită adaptare la una sau mai multe din situațiile redate mai jos:

simptome, disfuncții și durere

proceduri de diagnosticare

proceduri de tratament

mediul spitalicesc și personalul medical

intervenție chirurgicală

reducerea autonomiei

pregătirea pentru un viitor incert

amenințarea echilibrului emoțional, a demnității personale și stimei de sine, a sentimentului de control.

Sociologul Parson introduce în 1961 conceptul de rol de bolnav (sick role) care are menirea de a indica expectanța socială față de persoana bolnavă. O persoană poate să intre în rolul de bolnav dacă medicul a confirmat boala, sau în anumite situații, familia sau prieteni „influenți”. Rolul de bolnav este un fel de confirmare socială a bolii.

Rolul de bolnav are următoarele caracteristici:

induce modificări de rol (scutirea de responsabilități profesionale, sociale, familiale)

presupune urmarea strictă a prescripțiilor medicale

impune repaus la pat

implică expectanța celorlați de însănătoșire

Mechanic (1979), introduce conceptul de comportamentul de bolnav (illness behavior)

recunoașterea și interpretarea simptomelor

asumarea rolului de bolnav

consultarea medicului și acceptarea tratamentului

recuperarea din starea de boală

Trebuie însă subliniată diferența între un comportament de bolnav adaptativ, impus de boală și unul dezadaptativ. Cel din urmă apare fie în absența bolii, fie ca o reacție exagerată la boala diagnosticată și se caracterizează în funcție de trăsăturile de personalitate:

hipocondrie (atitudine fobică față de boală)

convingerea în existența bolii (sau a gravității ei) nejustificată de starea somatică

inhibiție afectivă (dificultate în exprimarea emoțiilor de teamă și neliniște)

tulburări afective (depresie, atacuri de panică)

negarea problemelor personale și tensiune intrapsihică

iritabilitate manifestată prin conflicte și tensiuni interpersonale

Individul bolnav, aflându-se în starea de boală, de cele mai multe ori inopinat acesta din urmă fiind nepregătit, trebuie să-și asume rolul de bolnav, să se adapteze noii situații.

Nevoile pacinetului:

să fie înțeles

să fie informat

să fie ajutat să-și reducă nivelul anxietății

să fie respectat

să se simtă în siguranță

să se simtă în control

să își păsteze demnitatea (Băban, 2009).

Sunt descrise cinci stadii ale comportamentului de bolnav:

apariția pe scenă a simptomului (ceva nu e in regulă);

asumarea stadiului de rol de bolnav (cineva are nevoie de doctor);

faza de contact medical (se caută un doctor);

etapa de rol de pacient dependent (decizia de a transfera controlul doctorului și de a urma tratamentul prescris);

vindecarea (faza de reabilitare, renunțarea la rolul de pacient).

Comportamentul față de boală și rolul de bolnav sunt influențate de experiența anterioară a persoanei față de îmbolnăviri, de convingerile raționale și iraționale – care corelează puternic cu trăsăturile de personalitate – dar depind și de anumite convingeri culturale despre boală. Relația între îmbolnăvire și evenimentele familiare, statutul social și identitatea etnică sunt importante. Atitudinile persoanei, ținand cont de cultura căreia ii aparține, despre dependență și deznădejde, influențează mult modalitatea prin care o persoană va cere ajutor, așa cum se intamplă datorită unor factori psihologici ca tipul de personali tate și semnificația personal care se atribuie bolii ca experiență.

Comportamentul individual la boală și felul în care o persoană devine pacient și caută ingrijire medicală este nuanțat de factori ca:

anumite trăsături de personalitate

episoade anterioare de boală, în special afecțiuni cu severitate standard (nașteri, litiază, operații chirurgicale);

gradul cultural de stoicism;

convingerile culturale privind problema specifică;

semnificația personală sau convingerile despre problema particulară (Tudose, 2003).

2.4.1 Semnificația bolii

Psihiatrul canadian (Lipowski, 1987, apud Băban, 2009) identifică posibilele semnificații atribuite bolii de către pacient. Tipul de atribuire este relevant pentru înțelegerea reacțiilor la boală și a formei de coping cu boala.

Semnificațiile bolii:

Boala ca experiență umană firească: pacientul acceptă boala ca o altă experiență din viață prin care trebuie să treci și să faci față; în general, o astfel de interpretare declanșează ajustări active, flexibile, raționale. Pacientul luptă cu boala ca și cu o altă situație de viață, ex. șomajul, educația copiilor, sau achiziționarea de bunuri.

Boala ca inamic: pacientul percepe boala ca pe o „invazie”, ca pe o forță inamică care a cucerit organismul. O astfel de interpretare poate declanșa frică, anxietate sau furie și revoltă, nu de puține ori emoțiile sunt combinate. La fel ca în situații de război, cel cotropit poate să se resemneze și să capituleze, fără luptă; după cum situația de boală poate mobiliza resurse de luptă de care nici pacientul nu era conștient că le posedă.

Boala ca pedeapsă: pedeapsa poate fi percepută ca fiind dreaptă, meritată datorită „păcatelor” săvârșite de pacient iar boala și suferința ca având valoare „de purificare”. Bolnavul poate adopta o atitudine plină de stoicism, chiar de umilință. Dacă boala este percepută ca o pedeapsa nemeritată și deci nedreaptă, furia și revolta pot să devină trăirile emoționale preponderente și să complice lupta împotriva bolii.

Boala ca eșec: unii pacienți percep boala ca un semn de slăbiciune personală, de care se simt jenați. Uneori deci, situația trebuie ascunsă. Pentru aceștia confruntarea cu situația de „slăbiciune” este atât de dureroasă încât, uneori o ascund, alteori o neagă. În consecință se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Boala ca eliberare: boala poate fi și o soluție la conflicte intrapsihice, de ex. nemulțumire de sine pentru neîmpliniri educaționale sau profesionale. Pentru a evita confruntarea cu situația conflictuală, persoana se refugiază în rolul de bolnav. Acesta îi oferă posibilitatea de a raționaliza situația: „nu am putut să îmi termin studiile deoarece m-am îmbolnăvit”; sau de a se sustrage unor sarcini și responsabilități care îi revin. Discuțiile unui astfel de pacient vor fi centrate pe boala sa, pe diagnostic, pe restricțiile pe care i le impune boala.

Boala ca strategie: beneficiile secundare ale bolii au fost descrise încă de Freud. Soțul bolnav obține mai multă atenție din partea familiei; soția primește mai multor ajutor în treburile casnice; fiica adolescentă este în sfârșit înțeleasă de părinți; fratele mic devine mai interesant față de cel mare. Boala poate fi utilizată ca strategie și pentru a obține avantaje materiale/financiare.

Boala ca pierdere iremediabilă: unii văd boala, uneori chiar minoră, ca o catastrofă, ca ceva ce nu mai poate fi recuperat. Convingerea că viața nu mai merită a fi trăită este relativ frecventă la persoanele care percep boala ca o pierdere iremediabilă. Pacienții au un risc crescut pentru suicid, mai ales dacă boala este mai serioasă.

Boala ca valoare: boala poate deveni o situație de învățare, te învață să prețuiești ceea ce este cu adevărat important în viață. Boala determină la unii pacienți o reevaluare a valorilor personale, o nouă imagine asupra vieții. Orgoliile mărunte, sunt înlocuite cu valori spirituale, estetice, afective. Nu de puține ori pacienții spun „boala m-a învățat cât de importantă este familia; sau micile bucurii ale vieții” (Băban, 2009).

Dacă facem abstracție de bolile, adesea extrem de grave, al căror stadiu de latență c1inic, uneori extrem de îndelungat, face pe purtătorii lor să ignore în mod obiectiv existența situației de bolnav – trebuie spus ea există numeroase cazuri în care un individ nu acordă importanța unor simptome izolate "ușoare" ale unei boli înca necunoscute sau, din contra, ușor încadrabile nosologic dar aparținând unor boli minore și trecătoare (o viroză respiratorie fără alterarea stării generale, o urticarie alimentară pasageră și afectând o arie restransă cutanată, etc.).

Cu totul altfel se petrec lucrurile la un individ cu un tip de personalitate obsesiv, ori la un nevrotic cu idei prevalente de tip ipochondriac, la care cele mai mici "rateuri" ale unor funcții viscero-somatice solicitate de o serie de acte fiziologice (efort, alimentație, act sexual etc.) – creează o stare de tensiune psihică.

Deși ar trebui operată o distincție între recunoașterea unor simptome care-l fac pe individ să bănuiască faptul că este bolnav și acceptarea "definitivă" a ideii de boală – cu toate urmările care decurg de aici (apelul la medic, acceptarea unor variate restricții, etc.) mai ales că adesea se trece rapid de la "recunoaștere" la "acceptare".

2.4.2 Răspunsul emoțional la boală

Starea de discomfort, de boală, diagnosticul, confruntarea cu tratamentul, cu un mediu străin, cu o evoluție incertă, cu suspendarea, cel puțin temporară, a planurilor de viitor, declanșează o gamă largă de emoții negative. Printre cele mai întâlnite reacții emoționale amintim:

Anxietatea (înainte de diagnostic, de procedurile medicale, legată de evoluție).

Furie (față de starea de depersonalizare tipică mai ales în mediul spitalicesc, față de „soarta nedreaptă”).

Depresie (cauzată de pierderea controlului, a independenței, a rolului social activ, de restricționare în manifestări, de incertitudine a viitorului).

Însingurare (în experiența bolii, pacientul simte deseori că nu este înțeles, că între el și cei sănătoși s-a interpus o distanță greu de depășit).

Neajutorare (cauzată de dependența față de alte persoane, pierderea sentimentului de control asupra propriei vieți).

Lipsa de speranță (pesimism privind evoluția bolii, a eficienței tratamentului, demisia în lupta cu boala).

Emoțiile negative complică evoluția bolii și interferează cu recuperarea bolnavului. Uneori pot fi atât de intense încât necesită tratament psihiatric. Totuși, de cele mai multe ori, asistența psihologică a bolnavului somatic îl va ajuta să depășească momentele de criză. Afectivitatea negativă poate să nu ia forma explicită a emoțiilor descrise mai sus, ci să se manifeste mascat: prin insomnii, inapetență, apatie, stare de oboseală, dezinteres. Identificarea formelor mascate de depresie sau anxietate poate avea un rol vital în prevenția raptusurilor suicidare, a renunțării la tratament, a negării bolii (Băban, 2009).

2.5 Consecințe psihologice asociate cancerului

2.5.1 Depresia în oncologie

Depresia este o experiență comună în rândul pacienților cu cancer. Studiile utilizând atât teste de auto-evaluare cât și și observațiile clinice sugerează faptul că depresia majoră afectează aproximativ 25% din pacienții cu cancer.

Depresia este, de asemenea, responsabilă pentru cel mai mare procentaj de consultări psihiatrice pentru bolnavii de cancer. De exemplu, Massie și Holland (1987) a constatat că dintre 546 de pacienți orientați spre pentru consultare pentru suferință emoțională, 54% au avut diagnosticul de tulburare de adaptare cu stare depresivă și un alt 9% au avut diagnosticul de tulburare depresivă majoră. Într-un alt studiu realizat de Breitbart (1987) a unui eșantion de pacienți cu cancer și pentru care s-a realizat o evaluare a riscului de suicid, o treime dintre pacienți suicidari avut depresie majoră, cu mai mult de jumătate au o tulburare de adaptare. În plus, Mermelstein și Lesko (1992) a constatat o creștere de patru ori a ratei apariției depresiei în rândul pacienților din oncologie, comparativ cu populația generală, subliniind gravitatea problemei.

Factorii asociați cu o prevalență mai mare a depresiei sunt, un nivel mai ridicat de handicap fizic, stadiul bolii avansate, și prezența de durerii. De asemenea, rate mai mari de depresie au fost asociate cu efectele secundare ale medicamentelor și în funcție de tipul de tratament al cancerului. De exemplu, se estimează că 40% la 60% dintre pacienții cu cancer, suferință emoțională este direct imputabilă tratamentul cancerului în sine (Nezu și colab, 2003).

Pârvu și Petrov (2009), Catedra Hematologie, U.M.F.”Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca, studiind etapele de adaptare psihologică la diagnosticul de cancer, a observant că un număr semnificativ de pacienți au parcurs etape de coping maladaptativ (12% furie, 62 % depresie, 2% neacceptarea diagnosticului), observăm astfel că depresia emoția negativă cel mai frecvent întâlnită la acești pacienți, cărora trebuie să li se acorde o atenție deosebită și suport psihologic pentru a surmonta aceste etape. În ceea ce privește numărul total de pacienți introduși în studiu (60), depresia a fost parcursă de 60% dintre aceștia.

Factorii care i-au ajutat pe bolnavi să surmonteze această perioadă de coping maladaptativ sunt: familia, în special partenerul de viață, dar și părinții sau copiii, discuția cu psihologul sau participarea la grupul de suport (unde au cunoscut pacienți „veterani” care au parcurs aceleași perioade ca și ei), ședințe de terapie. Putem sublinia astfel importanța suportului social oferit acestor pacienți, atât din partea familiei, prieteni și mai ales din partea persoanelor calificate (psihologi) în cadrul ședințelor de terapie.

2.5.2 Anxietatea la bolnavii de cancer

Notele definitorii ale anxietății, așa cum apar ele raportate de către pacienți, cuprind trei descrieri mai frecvente:

sentimentul iminenței unui pericol nedeterminat, sentiment de obicei acompaniat în patologie de fantasme negative, care pot amplifica totul până la proporțiile unei reale tragedii;

starea de atenție față de un pericol, o veritabilă alertă psihică care cuprinde individul în întregime, ca și cum orice altceva ar înceta și totul converge spre o iminentă și inevitabilă catastrofă;

(în formele mai grave) convingerea de neputință absolută, însoțită de sentimentul de dezorganizare și ancantizare în fața pericolului.

Din punctul de vedere al psihologului, anxietatea poate fi privită din mai multe perspective:

ca trăsătură de caracter („firea prăpăstioasă”) sau ca tip de personalitate accentuată;

ca simptom propriu al unei boli sau care complică o boală preexistentă (în cadrul „recului somato-psihic” al bolii respective;

ca boală de sine stătătoare (sub forma mai multor entități nosologice, precum tulburarea de panică, tulburarea anxioasă, tulburarea anxioasă-fobică, atacul de panică).

Caracteristicile comune ale anxietății ar fi starea de neliniște, de teamă, chiar frică nemotivată de existența unui pericol real, identificabil. În felul acesta se face demarcația netă între anxietate și fobie, definită ca o teamă anormală față de un obiect anume (Velea, 2006).

În funcție de arealul cultural, există mai mulți termeni care definesc anxietatea: “anxiety” (engleză), “angst” (germană), “ anoisse” (franceză). Ultimul termen ar introduce preponderența planului simptomatologiei somatice, asociate anxietății: disfuncții respiratorii și cardiace, dispnee, paloare, relaxarea întregii musculaturi sau din contră, contracturi violente ale unor segmente musculare.

Ca tip de personalitate preconstituit, firea anxioasă asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant poate avea un rol favorizant pentru îmbolnăviri, dar numai când are valori extreme. În acest caz, ea are rol dezorganizator asupra comportamentului și constituie o sursă important a unui exces de hormon de distres (Iamandescu, 1997 apud Velea, 2006). Anxietatea moderată are dimpotrivă un rol de “tampon” în fața agenților stressori. Aceasta, deoarece o stare de neliniște moderată permite subiectului să anticipeze realist o situație adversă pe care o are de înfruntat și în felul acesta îngrijorarea acționează ca un sistem de alarmă cu efecte benefice (Velea, 2006).

Anxietatea este definită ca o teamă difuză, fără obiect bine precizat, în timp ce fobia este definită ca o teamă cu obiect bine precizat (animale, furtună, înălțime), (Holdevici, 2005).

Fenesterheim și Baer (1994 apud Dindelegan, 2006) afirma că orice teamă care este atât de puternică încât împiedică persoana să îndeplinească o acțiune este, de fapt, o reacție cu caracter patologic (Dindelegan, 2006).

Anxietatea este un fenomen asupra căruia merită să ne oprim mai mult. Există treceri (de unde confuzii descriptive și interpretative) între teamă, frica, spaima, anxietate, "angoasă", angoasa umană "normală" sau "existențială" și angoasa patologică sau morbidă; toate sunt stări psihosomatice, dar manifestările somatice (viscerale etc.) sunt mai pronunțate în spaimă.

După Athanasiu (1998), angoasa este o "senzație", în timp ce anxietatea are o structură mai complexă și poate fi opusă, oarecum, speranței. Littre, definea angoasa ca un "sentiment de constricție în regiunea epigastrică, cu dificultatea de a respira și mare tristețe". Cât despre anxietate, ea ar putea fi considerată ca un prim stadiu al angoasei, sau ca o angoasă fără manifestările neurovegetative care o însoțesc de obicei.

Știm ca existentialiștii văd în angoasă (sau în anxietate) una dintre modalitățile importante ale condiției umane: Kierkegaard, o lega de dobândirea libertații, în timp ce Hidegger vede într-însa, o experiență trăită, un Erlebnis al neantului. Totuși, după Pieron, ideea de neant și chiar conceptul de negație nu pot fi gândite. Evident, această stare este diferită de cea pe care o încearcă bolnavii anxioși care nu știu de ce sunt anxioși și nu pot să se debaraseze de anxietate.

Psihanaliștii freudieni au, mai curând, tendința să nege posibilitatea unei angoase "normale", aceasta aparându-le ca un derivat inconștient (mai mult sau mai puțin nevrotic) al unei angoase primare trăită în timpul copilăriei sau a primei copilării. Dar pentru Gebsattel, conflictele, refulările precare etc. nu fac decât să demaște anxietatea, condiție bazală omenească. La o bună parte dintre bolnavi, persistă (mai mult sau mai puțin conștient) ideea ca boala este o pedeapsă – iar sentimentul culpabilității întărește anxietatea. Freud distinge (1932) trei tipuri de Angst (Real, Neurotiche, Gewissens Angst) dupe cele trei raporturi de dependență pe care ego-ul le stabilește: cu lumea exterioară, cu Id-ul și cu super-ego (Athanasiu, 1998).

2.5.3 Anxietatea la pacienții în faza terminală

Printre pacienții neoplazici, anxietatea față de moarte este un fenomen comun. Studiile arată că 50% – 80% din pacienții neoplazici aflați în faza terminală sunt îngrijorați din cauza morții și doar o mică parte din aceste persoane ajung la acceptarea neproblematică a acesteia (Cherny, 1996, apud Skolka, 2004).

Anxietatea, de obicei, acompaniază bolile terminale din multiple cauze: nesiguranța privind cursul bolii în viitor, neînțelegerea simptomelor și a tratamentelor acestora, neliniștea privind asigurarea îngrijirilor necesare, temerile legate de procesul morții (modul în care se va face față morții) și de moartea ca stare (ceea ce îi va urma), (Block și Billings, 1995, apud. Skolka, 2004).

Anxietatea la bolnavii terminali a fost urmărită într-o mai mică măsură. Recunoașterea simptomelor anxietății care necesită tratament poate reprezenta o provocare, întrucât simptomele fizice, care adeseori umbresc simptomele cognitive, emoționale, și adeseori sunt tocmai cele de prezentare. Aceasta se manifestă sub forma: tensiunii, neliniștii, a agitației, a hiperactivității, vigilenței, insomniei, distractibilității, tulburărilor respiratorii, amorțelii, a îngrijorării, anxietății, a ruminațiilor (Chochinov, 2000, apud. Skolka, 2004) sau a mâniei, reacții psihice care sunt greu de evaluat (Block și Billings, 1995, apud. Skolka, 2004). Anxietatea coexistă de obicei cu depresia, pacienții confruntându-se cu depresia anxioasă (Block, 2000, apud. Skolka, 2004).

Anxietatea este amplificată adeseori de durere, de simptome fizice, în special de tulburări metabolice, de tumorile hormonale secretante și de medicație.

Studii efectuate la nivel național în SUA arată, în mod consistent, faptul că cele mai frecvente temeri legate de moarte sunt: a muri chinuit de dureri fizice, a muri singur sau într-o instituție, respectiv că procesul morții este mai temut decât moartea ca fenomen (Kurent 2000, apud Skolka, 2004).

2.6 Relațiile psihosociale dintre pacientul bolnav de cancer și familie

Familia poate să aibă influențe positive asupra bolnavului de cancer sau negative, chiar dezastruase. Importanța familiei în relația pacientului cu boala trebuie cunoscută de echipa terapeutică. Recent există centre de educație în grup a familiilor care au un membru bolnav de cancer. Pacientului bolnav de cancer îi place la fel ca oricăruia dintre noi să trăiască într-un mediu social care să se extindă înafara familiei sale.

Relația pacientului cu cancer cu locul de muncă și cu colegii poate constitui un factor pozitiv. Comportamentul social al pacientului trebuie supravegheat de echipa terapeutică și este necesară intervenția acesteia atunci când disfunționalități ale reinserției sociale sunt susceptibile de a compromite rezultatul terapeutic.

Grupul de prieteni este important în sprijinul moral al pacientului, contribuind în unele cazuri la suportul social al acestuia (Păcurar, 1997).

2.6.1 Suport social

Două concepte de bază au fost identificate ca resurse sociale în literatura de specialitate: rețeaua socială și suportul social. Conceptul de rețea socială a fost introdus de Bornes (1954) în studiul său despre o comunitate rurală norvegiană. Rețelele sociale sunt definite ca: "acele persoane care se mențin în contact și care intră în legături sociale”.

Modelul rețelei sociale a resurselor de adaptare oferă posibilitatea descrierii, cuantificării și analizei complexității mediului social ca un potențial mediator al stresorilor.

Marrsella și Snyder (1981, apud Tudose, 2000), au observat patru dimensiuni ale rețelei sociale și care au utilitate pentru cercetare:

1. structura (mărime, densitate, interacțiune, poziție)

2. relațiile interpersonale (reciprocitate, simetrie, direcție)

3. calitatea atributelor (intensitate, răceală, ostilitate)

4. funcționare (suport material, sfat, locuință).

Cu alte cuvinte, resursele sociale reprezintă o resursă de adaptare, un rezervor al sprijinului social la care fiecare individ se poate întoarce pentru a se sprijini în timp.

Suportul social se referă la rezultatele favorabile ale relațiilor interumane, ele fiind funcția mai multor factori incluzând caracteristicile rețelei sociale. Dar mult mai important este faptul că suporturile sociale constituie resursele la care individul poate apela pentru rezolvarea problemelor. Ele sunt aprecieri valabile pentru noi atunci când ne confruntăm cu o problemă.

M. Lăzărescu (1994, apud Tudose, 2000), arată că rețeaua de suport social joacă atât un rol general protectiv și stimulativ (întreținere și stimulare a existenței firești, sănătoase, pozitive), cât și un rol de „tampon" față de stresori. El arată importanța acestui rol de tampon pentru sănătatea generală, cât și pentru cea psihică, în special în situațiile de criză. Omul trăiește uneori lungi perioade de stres psihosocial în care tamponul realizat de superadaptare, stres și mecanisme de apărare.

Suportul social trebuie sa aibă continuitate și durată, crescând astfel integrarea socială a individului, ridicând nivelul stimei de sine și sentimentul de securitate, operând astfel mutația asupra personalității. Un individ mai puternic va suporta mai bine experiențele de stres și deci se va adapta Ia un nivel superior.

Pe scurt, bazat pe o revedere a literaturii teoretice și de cercetare asupra adaptării, incluzând o sumă de definiții, autorii au propus o nouă definiție a adaptării care încorporează dimensiunile esențiale ale definițiilor prioritare. În acest context, adaptarea este cheiea creșterii și evoluției umane, care îi dă individului posibilitatea de a accede la un nou nivel funcțional caracterizat de competență selectivă și posibilitatea transcederii.

2.6.2 Suportul psihosocial

Suportul psihosocial necesar fiecărui pacient poate varia în funcție de situația lor. Pacienții sub tratament au sentimente de teamă, sunt anxioși și deprimați. Imaginea despre sine este adesea grav compromisă, datorită intervențiilor chirurgicale deformante și pierderii părului. Femeile cărora li se dau sfaturi cosmetice care le permit să arate mai bine, se și simt mai bine. Pierderea controlului asupra modului de a-și folosi timpul contribuie la apariția unui sentiment de vulnerabilitate.

Pacienții care supraviețuiesc cancerului sunt confruntați cu alte dificultăți. Astfel, ei se pot teme de încetarea unui tratament pe care îl asociază cu supraviețuirea lor. Sunt necesare ajustări la pierderile fizice, la handicapuri, reale sau percepute ca atare. Pacienții pot fi preocupați de probleme fizice minore. Astfel, ei percep un declin în ceea ce privește mobilitatea în muncă și se consideră pe sine ca fiind lucrători mai puțin doriți. Pacienții pot fi victimele unei discriminări în domeniul muncii sau al asigurărilor și pot întâmpina dificultăți în reluarea tiparelor vieții lor normale din perioada anterioară bolii. Pacienții pot avea un sentiment de vinovăție pentru faptul că au supraviețuit și un sentiment de vulnerabilitate față de boli. Probabil cea mai gravă preocupare este teama persistentă de revenire a bolii, frecvent întâlnită în cazul bolnavilor de cancer.

Pacienții la care tratamentul nu a avut succes au alte probleme, legate de deces. Cel mai bine este să se discute pe față cu pacientul și cu familia acestuia cu privire la cea mai probabilă evoluție a bolii. Discuțiile pot fi dificile atât pentru medic, cât și pentru pacient și familia sa. Esențial este de a asigura pacientul și familia că se va face tot ceea ce este cu putință pentru confortul pacientului și că nu vor fi abandonați. Mai ales în cazul bolnavilor de cancer în stadii terminale, mulți pacienți preferă să fie îngrijiți acasă sau într-un cămin, decât într-un spital. Colegiul American al Medicilor a publicat o carte intitulată: Home Care Guide for Cancer: How to Care for Family and Friends at Home (Ghidul îngrijirilor la domiciliu pentru cancer: cum să susținem familia și prietenii acasă), în care este prezentată o modalitate de a aborda cu succes problemele legate de îngrijirea la domiciliu. Dacă se face o planificare corespunzătoare, va fi posibil să i se asigure pacientului atât îngrijirile medicale necesare, cât și suportul psihologic și spiritual care va evita izolarea și depersonalizarea ce însoțesc agonia pe patul de spital. Îngrijirea unui pacient aflat într-un stadiu terminal al bolii, îl poate solicita intens medical descriindu-se un sindrom de „epuizare“, caracterizat prin oboseală, distanțare față de familie. Pentru a combate această tulburare trebuie stabilite obiective realizabile, să se încerce reducerea stresului și să se păstreze o viață echilibrată (Harrison, 2002).

2.6.3 Suferința existențială și spirituală

S-au realizat multe studii despre modalitățile de control a simptomelor asociate bolii terminale, dar sunt puține studii care se ocupă de semnificația acordată vieții de către pacienții care suferă de cancer avansat. Există o strânsă relație între sensul vieții și starea subiectivă de bine, înțelegerea modului în care trăiesc sensul vieții persoanele care se confruntă cu boli severe este esențială din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor acestora în contextul bolii terminale, semnificațiile atașate vieții și morții joacă un rol important în calitatea adaptării. Măsura în care cineva atribuie sens morții, depinde de credințele sale personale despre lume și sine, de propria filosofie de viață și condiție de viață.

Cherny (1996, apud. Skolka, 2004), arată că suferința existențială poate să apară:

Față de trecut, izvorând din aspirații neîmplinite, din deprecierea valorii realizărilor anterioare, autoculpabilizare.

Față de prezent, ca urmare a modificărilor survenite în sfera: socială, profesională; funcțiilor intelectuale; schemei corporale și a atractivității personale, sexuale.

Față de viitor, prin trăirea lipsei de sens, de speranță și a lipsei valorii vieții. Autorii au convingerea că părerea de rău față de viitor vizează acele scopuri, dorințe etc. relativ la care persoana acceptă imposibilitatea atingerii lor. Autorii afirmă că odată cu creșterea importanței acestora pentru persoană, se intensifică frustrarea și anxietatea morții provocată de nerealizarea lor.

CAPITOLUL III. OBIECTIVE ȘI IPOTEZE

Scopul acestui studiu este acela de a evidenția modul în care distorsiunile emoționale și caracteristicile personalității joacă un rol în dezvoltare unei probleme de ordin oncologic, mai exact dorim să evidențiem dacă variabilele urmărite se asociază cu tipul de tratament urmat pacienții oncologici.

Obiectivele cercetării:

Evidențierea trăsăturilor de personalitate specifice pacienților oncologici.

Investigarea nivelului de stres, depresie și anxietate la persoanele suferinde de afecțiuni oncologice.

Identificarea diferențelor comportamentului de bolnav și al emoțiilor negative disfuncționale în funcție de tratamentul urmat și de trăsăturile de personalitate.

Ipoteze:

1: Persoanele care suferă de o formă de cancer sunt predominant introverți cu un nivel ridicat al emoțiilor negative disfuncționale.

2: Tipul tratamentului urmat (chimioterapie/ radioterapie) corelează cu nivelul depresiei, stresului și al anxietății la pacienții oncologici.

3: Presupunem existența unor diferențe semnificative ale comportamentului de bolnav (illness behavior) în funcție de sexul subiecților, tipul tratamentului urmat și a trăsăturilor de personalitate.

4: Există o relație între introversie/extroversie, comportamentul de bolnav și emoțiile negative disfuncționale.

CAPITOLUL IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1 Design

Pentru a atinge scopul acestui studiu au fost selectați participanți care au fost diagnosticați cu un anumit tip de cancer și care urmează un tratament, fie unul care implică chimioterapia, fie radioterapia, în funcție de disponibilitatea acestora. Design-ul acestei cercetări este unul corelațional de bază deoarece nu se încearcă manipularea unei variabile (Popa, 2008) iar rezultatele devin semnificative prin compararea lor cu cele ale unui alt grup de subiecți cu caracteristici asemănătoare (Radu, 1993).

Tabelul 1. Design-ul cercetării

4.2 Participanții

Cercetarea s-a efectuat pe un lot de 64 de subiecți diagnosticați cu o formă de cancer, care urmează unul din tratamente care implică chimioterapia sau radioterapia. Acești subiecți provin din rândul pacienților care urmează aceste tratamente în cadrul Spitalului Județean „Constantin Opriș” din Baia Mare, sau al Institutului Oncologic „Prof Dr. Ion Chiriguța” din Cluj-Napoca. Toți participanții la studiu au domiciliul în Județul Maramureș și au vârste cuprinse între 41 și 66 de ani. Media de vârsta a participanților este de 54,3 ani cu o abatere standard de 1,8.

Din punct de vedere al mediului de proveniență majoritatea subiecților (66.7%) provin din mediul urban.

Tabelul 2. Mediul de proveniență

Un număr de 42 de subiecți (66.7%) provin din mediul urban iar 22 subiecți (33%) provin din mediul rural.

Nivelul studiilor participanților este variat, de la studii medii la studii universitare.

Tabelul 3. Distribuția în funcție de pregătirea academică

Tabelul relevă faptul că un număr de 44 de subiecți (70%) sunt caracterizați de o pregătire academică medie (8-12 clase, liceu sau profesională) iar restul de 20 subiecți (29%) sunt caracterizați de o pregătire academică superioară (post liceale și universitare).

Tabelul 4. Distribuția în funcție de sexul subiecților

Figura 1. Distribuția în funcție de sexul subiecților

Figura de mai sus relevă faptul că un număr de 39 de subiecți (60,94%) sunt femei iar restul de 25 subiecți (39,06%) sunt bărbați.

Tabelul 5. Distribuția în funcție de tratamentul urmat

Figura 2. Distribuția subiecților în funcție de tratamentul urmat

Participanții la studiu au urmat sau urmează unul dintre tratamentele specific celor diagnosticați cu o formă de cancer astfel, 18 subiecți reprezentând 28,13% urmează tratamente de chimioterapie și 46 subiecți reprezentând 71,88% urmează sau au urmat tratamente de radioterapie.

4.3 Instrumentele utilizate

În vederea realizării obiectivelor cercetării și a verificării validității ipotezelor au fost folosite următoarele instrumente:

Scalele Anxietății, Depresiei și a Stresului (DASS) – Anexa 1

Scopul instrumentului

Instrumentul este creat de Sydney H. Lovibond și Peter F. Lovibond cu scopul de a evalua depresia, anxietatea și stresul.

Prezentarea generală a instrumentului

Acest instrument compus din 42 itemi măsoară 3 stări negative adesea întâlnite în practica clinică: depresie, anxietate, stres. Fiecare scală este compusă din 14 simptome primare, sau 7 simptome primare când se folosește DASS-21 (a se vedea mai jos). Fiecare item e considerat din punct de vedere al gravității pe săptămâna care a trecut. Astfel, DASS constată depresia, anxietatea, stresul ca stări relativ variabile și nu neapărat o trăsătură de durată, dacă observațiile nu sunt stabile în timp. Cu toate astea, DASS poate fi adoptat ca măsurătoare a trăsăturii instruind respondentul să răspundă la fiecare item așa cum o trăiește sau experimentează în mod caracteristic. DASS a fost dezvoltat printr-o serie de proceduri riguroase încă din 1979 folosind un număr de eșantioane, inclusiv câteva eșantioane clinice. Rezultatul este un instrument de încredere clinică, valid și rațional care măsoară 3 experiențe comune pe clienți. Instrumentul este însoțit de un manual folositor, de module punctaj și permisiunea de a îl reproduce.

Date normative sunt disponibile pe un număr de eșantioane. De la un eșantion de 2914 adulți media (și abaterile standard) au fost de 6.34 (6.97), 4.7 (4.91) și 10.11 (7.91) pentru scalele depresiei, anxietății și stresului. Un eșantion clinic a raportat o medie (și abateri standard) de 10.65 (9.3), 10.90 (8.12) și 21.1 (11.15) pentru cele trei măsurători.

Punctajele pentru depresie sunt suma răspunsurilor la itemii 3*, 5, 10*, 13, 16, 17*, 21, 24, 26*, 31*, 34, 37, 38* și 42*. Punctajele pentru anxietate sunt suma itemilor 2*, 4*, 7, 9, 15, 19, 20*, 23, 25*, 28*, 30, 36, 40* și 41*. Punctajele pentru stres sunt suma itemilor 1, 6*, 8*, 11, 12*, 14, 18*, 22*, 27, 29, 32, 33, 35*, 39*. (Itemii cu asterisc sunt la DASS-21).

Dintr-un eșantion clinic de 437 scala DASS a avut o consistență internă excelentă: .96,.89, și.93, pentru depresie, anxietate și stres. Coeficientul de încredere al testării-retestării pe o perioada de 2 săptămâni au fost.79 și.81. Un număr de studii au raportat o evidență similară de încredere.

Fidelitatea si validitatea instrumentului

Un număr de studii susțin de asemenea validitatea DASS, inclusiv validitatea concurentă, analiza factorului confirmator și validitatea grupelor cunoscute.

Referinte primare: Lovibond, S.H. și Lovibond, P.F. (1995). Manual pentru scalele depresiei, anxietății și stresului. Sydney, Australia: Fundația de Psihologie din Australia. Lovibond, P.F. și Lovibond, S.H. (1995). Structura stărilor emoționale negative: Comparația Scalelor depresiei, anxietății și stresului (DASS) cu Inventarele depresiei și stresului Beck, Cercetarea comportamentala și terapie, 33, 335-342.

Fundația de Psihologie, camera 1017-A Clădirea Mathews, Universitatea New South Wales, Sydney NSW 2052, Australia.

Chestionarul comportamentului în boală (IBI) – Anexa 2

Autori: Ira Daniel Turkat și Koyd S. Pettegtrew

Scop: să măsoare comportamentul bolnavului.

Descriere: Chestionarul IBI conține 20 de itemi destinați să măsoare comportamentul manifestat sau raportat de către respondent care indică dacă persoana înregistrează disconfort fizic sau psihic. Itemii au fost inițial dezvoltați pe baza unor observații ale pacienților din ambulatoriu.

Norme: S-au utilizat mai multe eșantioane pentru a examina acest instrument printre care 40 de absolvenți ai specializării nursing, 32 de studenți de la specializări lingvistice, 50 de pacienți cu dureri lombare, un grup de pacienți cu diabet, 152 de elevi de liceu sănătoși și 63 de studenți de sex feminin. Nu s-au mai oferit alte informații demografice. Acest instrument se află într-o fază incipientă de dezvoltare iar munca la standardizarea sa se află la început.

Scorare: Scorarea se realizează prin adunarea celor 6 puncte de tip Lickert obținându-se un scor total din intervalul 20-120. Scoruri mai ridicate indică un comportament mai bun în timpul bolii.

Fidelitate: IBI are o excelentă consistență internă, itemii legați de muncă au un alfa de 0.89, iar cei 11 itemi care vizează aspecte sociale au un alfa egal cu 0.88. Nu s-au oferit informații despre instrument ca întreg. Chestionarul prezintă o excelentă stabilitate test-retest 0.97 pentru itemii legați de muncă, 0.93 pentru itemii sociali și 0.93 per total.

Validitate: IBI are o bună validitate concurentă deoarece corelează semnificativ cu numeroase alte instrumente de măsurare a comportamentului bolnavului și a rezultatelor tratamentului pentru bolnavi cronici. IBI are de asemenea o bună validitate în cadrul grupurilor cunoscute de a distinge între pacienți măsurați cu un comportament accentuat sau scăzut în caz de boală. În sfârșit, IBI demonstrează o bună validitatea predictivă preconizând anumite comportamente în caz de boală ale unor subiecți sănătoși.

Referințe primare: Turkat, I. D. și Pettergrew, L.S. (1983). Dezvoltarea și validarea chestionarului, Jurnalul măsurării comportamentale numărul 5 paginile 35-45. Instrumentul a fost reprodus cu permisiunea Ira D. Turkat și L.S. Pettergrew și Plenum Press.

Inventarul de personalitate (EPI) – Anexa 3

Inventarul de personalitate E.P.I. a fost elaborat de către Hans J. Eysenck și măsoară personalitatea umană prin două dimensiuni generale, independente una față de alta și măsoară extraversiune – introversiune.

Fiecare dintre aceste trăsături este măsurată cu ajutorul a 24 de întrebări alese după analiza itemilor și analiza factorială, itemi la care subiectul va răspunde prin “Da” sau “Nu”. În probă este inclusă și o scară de minciună (L) cu scopul de a detecta tendințele de falsificare a răspunsurilor. Inventarul de personalitate E.P.I. este compus din două forme paralele (A și B) pentru cazurile în care se dorește să se facă un retest. Fiecare formă este foarte scurtă, fiind compusă dintr-un număr de 57 de itemi care pot fi ușor rezolvați în cca. 10 minute, iar fidelitatea este suficientă pentru ca fiecare formă să poată fi utilizată separat.

Fidelitatea instrumentului

Există două forme de fidelitate a chestionarelor: stabilitatea în repetiție (test – retest) și fidelitatea prin primații (constanța internă). Prima este mai importantă și în acest caz, la E.P.I. a fost studiată pe două grupuri de subiecți englezi normali. Timpul trecut între test și retest a fost de aproximativ un an pentru primul grup și nouă luni pentru cel de-al doilea grup. Fidelitatea este de 84-94 pentru testul complet și 90-97 pentru formele separate. Fidelitățile interne ale scărilor A și B (corelații între A și B) au fost obținute utilizând 1955 de subiecți normali, 210 nevrotici și 90 psihotici, cu formula de corelație Spearman. Rezultatele sunt, în cazul scărilor combinate, cuprinse între 74 și 91.

Factorul “E” Extraversiune – Introversiune

Notele ridicate la factorul “E” sunt semnificative pentru extraversiune. Indivizii care obțin note ridicate au tendința de a fi expresivi, impulsivi și noninhibați, de a avea numeroase contacte sociale și de a lua parte la activitățile grupului.

Extravertitul tipic – este sociabil, îi plac reuniunile, are mulți prieteni, are nevoie de persoane cu care să vorbească, nu-i place să citească sau să lucreze de unul singur. El caută emoții tari, îi place riscul, face proiecte, acționează sub impulsul momentului și este în general un individ impulsiv. Îi plac foarte mult glumele, are o replică ușoară și iubește în general viața. Este lipsit de griji, puțin exigent, optimist și iubește veselia. Preferă să rămână în mișcare, are tendința de a fi agresiv și de a-și pierde rapid “sângele rece”. Nu posedă un mare control al sentimentelor sale și nu este mereu o persoană pe care se poate conta.

Introvertitul tipic – este în general un individ liniștit, rezervat, introspectiv, mai mult amator de cărți decât de oameni; este rezervat și distant chiar și cu prietenii apropiați, intimi. Are tendința de a prevedea, nu se angajează cu ușurință, se abține de la impulsurile de moment.

Nu-i plac senzațiile tari, este ordonat, calculat și-i place să aibă o viață bine reglată. Își controlează sentimentele, rareori acționează într-un mod agresiv și nu se supără prea ușor. Este demn de confidență, puțin pesimist și acordă o mare valoare criteriilor etice.

4.4 Procedura de lucru

Testarea s-a desfășurat în perioada ianuarie – februarie 2015. Testarea a fost una de individuală iar metoda de testare utilizată a fost cea a chestionarului autoraportat. Testele au fost aplicate în cadrul Spitalului Județean „Constantin Opriș” Baia Mare în spațiul destinat arhivării fișelor de observație.

Datele obținute au fost prelucrate statistic cu ajutorul programului SPSS 17.0.

CAPITOLUL V. PREZENTAREA REZULTATELOR

Instrumentele utilizate în realizarea analizei datelor sunt de două tipuri: instrumente aparținând analizei statistice descriptive și instrumente care aparțin statisticii inferențiale. Instrumentele analizei statistice descriptive (indicatori ai dispersiei sau ai tendinței centrale, grafice de diferite tipuri) vor fi explicate la momentul primei lor apariții. Instrumentele statisticii inferențiale sunt testele statistice.

Ipoteza 1: Persoanele care suferă de o formă de cancer sunt predominant introverți cu un nivel ridicat al emoțiilor negative disfuncționale.

Tabelul 6. Indicatori statistici – personalitate

Tabelul de mai sus arată care sunt indicatorii tendinței centrale și ai dispersiei. După cum se poate observa, diferențele dintre acești indicatori sunt exprimate în funcție de eșantionul analizat. Înainte de a explica ce reprezintă cifrele din tabel, vom explica la ce se referă acești indicatori. N este numărul total de subiecți analizați, după cum se observă, sunt 64 de participanți, așa cum este specificat și în metodologie. Media reprezintă punctul de echilibru al tuturor valorilor unei distribuții, aceasta este influențată de valorile extreme ale variabilei observate. Acesta este primul indicator care arată diferențele dintre cele două eșantioane. Abaterea standard măsoară dispersia în jurul mediei, adică, cu cât se poate abate o variabilă de la medie.

Astfel media pentru personalitate – introversie – extroversie este egală cu 2,16 cu o abatere standard egală cu 0,85.

Tabelul 7. Frecvența – personalitate

Figura 3. Distribuția în funcție de personalitatea subiecților

După cum putem observa cu ajutorul diagramei circulare de mai sus, majoritatea participanților la studiu chestionați – 29, reprezentând 43,51% sunt introverți, un număr de 19, reprezentând 29,69% dintre ei sunt extroverți și 16, adică 25% dintre ei prezintă caracteristici specifice ambiverților.

Tabelul 8. Indicatori statistici – depresie

Indicatorii statistici calculați pentru depresie relevă o medie de 1,67 cu o abatere standard a mediei de 0,47.

Tabelul 9. Frecvența – depresie

Figura 4. Distribuția în funcție de nivele depresiei subiecților

Prin inspecție vizuală observăm faptul că un număr de 21 de subiecți, reprezentând 32,81% sunt caracterizați de un nivel scăzut de depresie și 43 dintre ei, reprezentând 67,19% dintre subiecți sunt caracterizați de un nivel ridicat al depresiei. Acest fapt este susținut și de studiile efectuate în domeniu conform cărora pacienții diagnosticați cu o formă de cancer sunt predispuși să fie afectați de depresie.

Tabelul 10. Indicatori statistici – anxietate

Indicatorii statistici pentru anxietate ai tendinței centrale – media este egală cu 1,85 cu o abatere standard de 0,35.

Tabelul 11. Frecvența – anxietate

Figura 5. Distribuția în funcție de nivelele de anxietate ale subiecților

Tabelul 12. Indicatori statistici – stres

Media pentru nivelul stresului subiecților este de 1,73 cu o abatere standard 0,44. De aci putem deduce faptul că răspunsurile subiecților sunt omogene – abaterea standard este mică- ceea ce înseamnă că majoritatea subiecților resimnt un nivel al stresului asemănător.

Tabelul 13. Frecvența – stres

Figura 6. Distribuția în funcție de nivelele de stres ale subiecților

Nivelele resimțite de stres ale subiecților sunt în proporție foarte mare 73,44% ridicate – nivel întâlnit la 47 dintre subiecți, iar restul de 26,56% acuză un nivel redus al stresului.

Ipoteza 2: Tipul tratamentului urmat (chimioterapie/ radioterapie) corelează cu nivelul depresiei, stresului și al anxietății la pacienții oncologici.

Tabelul 13. Corelație Pearson

Corelația dintre Tratamentul urmat și Nivelul depresiei și Nivelul anxietății se dovedește a fi semnificativă statistic la pragul de 0,01. Corelația este una pozitivă ceea ce înseamnă că există o asociere între cele două variabile. De asemenea, nu se identifică corelație între Tratamentul urmat și Nivelul stresului, având în vedere faptul că pragul de semnificație relevat este mai mare de 0,005 – 0,3.

Ipoteza 3: Presupunem existența unor diferențe semnificative ale comportamentului de bolnav (illness behavior) în funcție de sexul subiecților, tipul tratamentului urmat și a trăsăturilor de personalitate.

Pentru a testa semnificația diferențelor dintre cele două grupuri privind comportamentul de bolnav în funcție de sexul subiecților, vom folosi testul t pentru eșantioane independente. Acest tip de test t este utilizat pentru testarea diferenței dintre mediile aceleiași variabile măsurate pe două grupuri, formate din subiecți diferiți, aleși la întâmplare pe baza situației lor naturale.

Tabelul 13. Indicatori statistici

Inidcatorii statistici calculați pentru a verifica în ce măsură comportamentul de bolnav diferă în funcție de sexul subiecților ne relevă o media a răspunsurilor ușor mai ridicată 69,80 cu o abatere stanradrd de 3,3 pentru bărbați comparativ cu o medie egală cu 59,1 si o abatere standard de 2,2 pentru femei. Media mai ridicată a subiecților de sex masculin indică un comportament de bolnav mai bun, o complianță la tratament mai bună comparativ cu cea a subiecților de sex feminin. Acest fapt poate fi datorat și duratei tratamentelor medicale – formele cele mai frecvente de cancer la femei necesită tratamente pe o perioadă mai îndelungată, comparativ cu cele ale bărbaților. Acestă diferentă va fi verificată cu ajutorul testului t Student pentru eșantioane independente.

Testul t este folosit în examinarea efectelor pe care o variabilă le are asupra altei variabile sau a mai multor variabile independente. Acest test este folosit pentru compararea a două condiții sau grupe, niveluri ale variabilei independente. Rezultatele testului ne arată în ce măsură cele două metode diferă într-un mod semnificativ.

Tabelul 14. Testul t pentru eșantioane independente

Valoarea testului t, este de 2,73 cu 62 grade de libertate și un nivel de semnificație de 0,008. Gradele de libertate arată numărul comparațiilor independente între elementele unei mărimi de observație sau numărul valorilor care pot fi alese arbitrar în cadrul unei specificări. Nivelul de semnificație arată măsura în care există diferențe între mediile celor două eșantioane. În cazul de față, se poate spune că sunt peste 95% șanse ca în realitate, să existe diferențe semnificative între valorile eșantioanelor. Diferența dintre medii calculează diferența dintre mediile menționate mai sus. Eroarea standard este o măsură a acurateței mediei eșantionului ca o estimare a mediei populației. Și este folosită pentru a construi limitele de încredere în jurul mediei eșantionului. Ultimele două coloane calculează valorile minime și maxime ale mediilor la nivelul populației, adică, limitele de încredere de 95% indică faptul că probabilitatea ca valoarea mediei necunoscută în populație să se afle între aceste limite este de 95%, iar în afara lor este 5%.

Pentru a testa semnificația diferențelor dintre cele două grupuri privind comportamentul de bolnav în funcție de tratamentul urmat (chimioterapie/ radioterapie), vom folosi testul t pentru eșantioane independente. Acest test t este utilizat pentru testarea diferenței dintre mediile aceleiași variabile măsurate pe două grupuri, formate din subiecți diferiți, aleși la întâmplare pe baza situației lor naturale.

Tabelul 15. Indicatori statistici

Media pentru grupul care urmează tratamentul cu chimioterapie este egală cu 56,83 cu o abatere standard egală cu 16,49 iar pentru grupul care urmează tratamentul cu radioterapie media este egală cu 65,80 iar abaterea standard este egală cu 15,32.

Testul t este folosit cel mai adesea pentru a testa dacă:

Media unei distribuții normale din populație are o valoare specificată;

Mediile a două distribuții normale din populație sunt egale în testul ipotezei nule. Pe baza caracteristicilor date de abaterea standard, medie și numărul cazurilor cercetate se folosește unul dintre cele două Student t test. Versiunile diferite ale testului t depind în funcție de tipurile eșantioanelor: eșantioane independente sau eșantioane pereche.

Tabelul 16. Testul t pentru eșantioane independente

Se observă că diferența dintre medii este una semnificativă la pragul de 0,04. Valoarea negativă a coeficientului t indică faptul că media grupului care urmează tratamentul cu chimioterapie este mai ridicată decât media grupului urmează tratamentul cu radioterapie.

Pentru a vefica valoare de adevăr a propoziției care presupune existența unor diferențe semnificative ale comportamentului de bolnav (illness behavior) în funcție de trăsăturilor de personalitate vom folosi testul parametric Anova.

Tabelul 17. ANOVA – Comportament de bolnav – personalitate

Atât din analiza Anova cât și cu ajutorul graficului de mai jos putem afirma faptul că pacienții extroverși au un comportament de bolnav mai bun, vaând o medie mai mare comparativ cu cei introverși. Se observă diferențe între cele trei categorii de subiecți, pentru a afla dacă ele sunt semnificative și în ce masură vom aplica analiza post-hoc.

Figura 7. Distribuția nivelelor factorului E în funcție de comportamentul de bolnav

Tabelul 18. ANOVA – Comparații multiple

Ipoteza 4: Există o relație între introversie/extroversie, comportamentul de bolnav și emoțiile negative disfuncționale.

Relația dintre introversie/extroversie, comportamentul de bolnav și emoțiile negative disfuncționale va fi investigată cu ajutorul testului parametric Bravais Pearson.

Tabelul 19. Corelație Pearson

Se observă că pentru relația dintre Comportamentul de bolnav și Personalitate pragul de semnificație este sub valoarea 0.05 iar semnul corelației este negativ. Rezultă că se poate afirma cu o șansă de a greși mai mică de 5% că există o relație între cele două variabile.

Tabelul 20. Corelație Pearson

Personalitatea (introversie/ extroversie) corelează semnificativ cu Depresia și cu Anxietatea pragul identificat fiind sub valoarea limită 0.05 Coeficientul r este unul negativ prin urmare pacienții oncologici introverși/ extroverși vor resimți un nivel ridicat al anxietății și al depresiei.

Personalitatea (introversie/ extroversie) nu corelează cu nivelul resimțit al stresului, pragul de semnificație fiind peste nivelul de 0,05.

CONCLUZII

Pornind de la studii realizate în cadrul secțiilor de oncologie, evaluarea nivelului depresiei și anxietății la pacienții cu cancer, studii care susțin existența unui nivel crescut al emoțiilor negative disfuncționale, am dorit să evaluă nivelul acestor emoții în funcție de tipul de tratament urmat (chimioterapie, radioterapie). Rezultatele obținute relevă faptul că tipul tratamentului urmat (chimioterapie/ radioterapie) corelează cu nivelul depresiei, stresului și al anxietății la pacienții oncologici.

Verificând existența unor diferențe semnificative ale comportamentului de bolnav (illness behavior) în funcție de tipul tratamentului urmat am obținut rezultate semnificative, acest aspect poate fi explicat de efectele, complicațiile tratamentelor. Complicațiile observate cel mai frecvent în asociere cu administrarea chimioterapiei sunt: mielosupresia (scăderea numărului neutrofilelor crește riscul complicațiilor infecțioase; scăderea numărului trombocitelor, crește riscul hemoragiilor; scăderea numărului hematiilor implică apariția anemiei), greața și vărsăturile, stomatita (care este o inflamație a mucoasei bucale, care poate progresa spre ulcerații extreme de dureroase care au drept rezultat un aport oral insuficient, cu deshidratare și malnitriție consecutivă) și alopecia, pierderea părului care este unul dintre cele mai neplăcute aspect ale chimioterapiei și care este evident de obicei la 1-2 săptămâni după începerea terapiei.

În cazul radioterapiei manifestările comune includ reacțiile sistemice, cum ar fi astenia, și reacții cutanate locale, care merg de la eritem la descuamare severă. Greață și vărsături, disfagie, sau diaree este asociată cu tratamentul la nivelul abdomenului sau pelvisului. Iradierea capului și gâtului duce la inflamația mucoasei orofaringelui. Radioterapia este asociată cu un risc crescut de dezvoltare a tumorilor solide și a leucemiilor secundare, dar acest aspect apare la câțiva ani de la terminarea tratamentului.

Manifestările apărute în timpul administrării tratamentelor, se observă că aceste manifestări apărute în timpul administrării chimioterapiei sunt mai severe și mai frecvente, și pe lângă suferința fizică care generează sentimente de teamă, pacienții sunt anxioși și deprimați, căderea părului este un aspect datorită căruia imaginea despre sine este adesea grav compromisă. În cazul radioterapiei, cea mai frecventă complicație relatată în timpul chestionării la pacienții evaluați, a fost durerea.

Pacienții sunt influențați de complicațiile apărute în timpul tratamentului, chimioterapia este un tratament a cărui efecte secundare sunt mai bine cunoscute la nivelul populației generale (chimioterapia este asociată cu căderea părului, grețuri și vărsături, iar în cazul radioterapiei nu se cunosc efectele secundare), dificultatea și durata tratamentului pot să-i influențeze pe acești pacienți.

În cazul anxietății, și al depresiei rezultatele arată valori ridicate atât în cazul pacienților supuși chimioterapiei cât și radioterapiei, ceea ce relevă faptul ca tratamentul oncologic (chimioterapiesau radioterapie), are un impact deosebit asupra pacienților.

În timpul administrării chimioterapiei comportamentul de bolnav este mai evident decât în cazul radioterapiei. În cursul chimioterapiei efectele adverse discutate anterior, sunt percepute de către pacient, acesta le resimte, starea generală alterată, fatigabilitate, vărsături, în timp ce căderea părului pecetluiește parcă identitatea de bolnav de cancer,dar în cazul radioterapiei cel mai frecvent efect perceput este durerea, aceasta fiind de intensitate redusă, celelalte efecte/complicații apar în timp la câțiva ani de la finalizarea tratamentului (neoplasme secundare, sterilitate).

De asemenea, am putut observa faptul că majoritatea pacienților oncologici sunt introverși, acest lucru poate fi datorat și unui suport social redus asociat unui nivel ridicat al anxietății și depresiei, percepția lor despre sine fiind ușor distorsionată.

Suportul social perceput de acești pacienți este influențat de nivelul emoțiilor negative disfuncționale, astfel cu cât pacienții sunt mai depresivi, cu atât mai mult ei se simt mai puțin susținuți de către familie și prieteni.

Provocarile psihologice pe care le implica expresia „am cancer” sunt substanțiale si necesită sprijin suplimentar.

Familia poate să aibă influențe pozitive asupra bolnavului de cancer dar și negative, iar în cazul unor pacienți depresivi, familia poate să întâmpine unele greutăți în susținerea pacientului, de aceea familiile care au un membru bolnav de cancer, ar trebui educate în centre specializate, deoarece cancerul este o boală care are un impact deosebit atât asupra bolnavului cât și a pacienților.

Suportul social trebuie sa aibă continuitate și durată, pacienții internați, pierd în cele mai multe cazuri contactul cu prietenii; boala, tratamentul și complicațiile acestora îi fac să se retragă chiar și dacă e numai temporar din societate, iar în cazul depresiei asociate, ei vor percepe tot mai puțin suportul prietenilor, chiar dacă acesta există. Grupul de prieteni este important în sprijinul moral al pacientului, contribuind în unele cazuri la suportul social al acestuia. Relația pacientului cu cancer cu locul de muncă și cu colegii poate constitui un factor pozitiv.

În cazul depresiei, poate fi accentuat comportamentul de bolnav al pacienților, tulburarea depresivă implică atât corpul, cât și gândurile și dispoziția acestora. Aceasta afectează modul în care o persoană mănâncă și doarme, felul în care se vede pe sine și în care se gândește la diverse lucruri.

Persoana bolnavă își asumă un nou rol impus de situația de criză, boala, apărută deseori inopinant și pentru care pacientul de cele mai multe ori nu este pregătită să îi facă față. Acest rol de bolnav generează sentimente de teamă, pacienții sunt anxioși și deprimați, aceste emoții negative, accentuând comportamentul de bolnav, care la rândul său crește nivelul emoțiilor negative disfuncționale, realizându-se astfel un cerc vicios.

În aceste condiții și suportul social perceput de către acești pacient este scăzut. La acești pacienți, cu cât este mai accentuat comportamentul de bolnav cu atât percep mai puțin suportul familiei și al prietenilor. Cunoscând nevoile pacientului, familia, personalul medical, cu atât mai mult psihologul din mediul clinic, pot facilita adaptarea sa la rolul de bolnav.

Anumiți pacienți depresivi, exagerează nu numai expresia durerii, ci și posibilele pericole ale oricărui comportament care iese într-un fel sau altul din “ rolul de bolnav”. Numim acest comportament “evaziune în cadrul bolii”, un exemplu constituindu-l pacienții care nu fac nimic altceva decât să-și petreacă timpul în pat lamentându-se și având o incapacitate funcțională disproporționat de mare, în raport cu intensitatea durerii.

La acești pacienți cu cât nivelul depresiei este mai mare cu atât este mai crescut gradul de catastrofare și scade eficiența mecanismelor de coping activ.

Diverși factori psihologici pot influența – uneori extreme de semnificativ – percepția durerii la nivel individual. Între aceștia au relevanță în special factorii afectivi, anxietatea, depresia. De asemenea un rol important îl au și factorii preexistenți, precum tipul de personalitate sau mediul socio-cultural de proveniență a persoanei, care pot adăuga o coloratură personal suplimentară – uneori neașteptată – în percepția durerii.

BIBLIOGRAFIE

Amelang, M. (1997). Using personality variables to predict cancer and heart disease. European Journal of personality, 11(5), 319-342.

Ardelean, Delia, (2008). Job Burnout-ul ca epuizare profesională, Ed. Editura University Press „Vasile Goldiș” Arad.

Athanasiu, A. (1998). Tratat de psihologie medicală, Editura Oscar Print, București.

Băban, A. (2009). Curs Psihologia sănătății. Universitatea “babeș Bolyai” Cluj Napoca. Facultatea de Psihologie și Științele educației. Secția psihologie.

Breitbart, W. (1987). Suicide in cancer patients. Oncology. New York: Oxford University Press.

Carver, C. S., Smith, R. G., Petronis, V. M., & Antoni, M. H. (2006). Quality of life among long‐term survivors of breast cancer: different types of antecedents predict different classes of outcomes. Psycho‐Oncology, 15(9), 749-758.

Cornuțiu, G.(1998). Bazele psihologice ale practicii medicale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

David, D. (2007). Ghid și protocol clinic de psihoterarapie rațional-emotivă și comportamentală pentru depresie. Editura Sinapsis, Cluj Napoca.

Dindelegan, C.M. (2006). Elemente de psihopatologie și psihologie clinică. Editura Universității din Oradea.

DSMIV

Harrison, T.R.(2002). Principiile medicinei interne, Editura Teora, București.

Holdevici, I. (2005). Psihoterapia cognitiv comportamentală, Editura Științelor medicale, București.

Iamandescu, I.B. (1997). Psihologie medicală. Editura Infomedica, București.

Marian, M., Drugaș, M. și Roșeanu, G. (2005). Perspective Psihologice asupra sănătății și bolii. Editura Universității din Oradea. Oradea.

Massie, M. J. (2004). Prevalence of depression in patients with cancer. JNCI Monographs, 2004(32), 57-71.

Massie, M. J., și Holland, J. C. (1987). The cancer patient with pain: Psychiatric complications and their management. Medical Clinics of North America.

McKenna, M. C., Zevon, M. A., Corn, B., & Rounds, J. (1999). Psychosocial factors and the development of breast cancer: a meta-analysis. Health Psychology, 18(5), 520.

Mermelstein, H. T., și Lesko, L. (1992). Depression in patients with cancer. Psycho-oncology. New York: Oxford University Press.

Mechanic, D. (1979). The stability of health and illness behavior: results from a 16-year follow-up. American Journal of Public Health, 69(11), 1142-1145.

Nezu, A.M., Nezu, C. M., Geller, P. A. (2003). Handbook of psychology, Editura John Wiley & Sons, Inc.

Omer, I. (2008). Comunicarea cu pacienții cu tulburări depresive din secțiile de oncologie. Revista medicală.

Ong, L. M., De Haes, J. C., Hoos, A. M., & Lammes, F. B. (1995). Doctor-patient communication: a review of the literature. Social science & medicine,40(7), 903-918.

Păcurar, V. (1997). Elemente practice de oncologie, Editura Universității din Oradea.

Pedersen, S. S., van Domburg, R. T., Theuns, D. A., Jordaens, L., & Erdman, R. A. (2004). Type D personality is associated with increased anxiety and depressive symptoms in patients with an implantable cardioverter defibrillator and their partners. Psychosomatic Medicine, 66(5), 714-719.

Popa-Velea,O., Diaconescu,L., Necula, I. (2006). Psihologie medicală. Baze teoretice și aplicații practice pentru medici și psihologi. Editura Universitară Carol Davila, București.

Roberts, B. W., Kuncel, N. R., Shiner, R., Caspi, A., & Goldberg, L. R. (2007). The power of personality: The comparative validity of personality traits, socioeconomic status, and cognitive ability for predicting important life outcomes. Perspectives on Psychological Science, 2(4), 313-345.

Skolka, E. (2004). Aspecte ale asistenței bolnavului aflat în stadiul terminal Posibilități, limite și dileme fundamentale. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Tudose, F. (2000). O abordare modernă a psihologiei medicale. Editura Medica, București.

Tudose, F. (2003). Orizonturile psihologiei medicale, Editura Medica, București.

Walker, L. G., Walker, M. B., Ogston, K., Heys, S. D., Ah-See, A. K., Miller, I. D., & Eremin, O. (1999). Psychological, clinical and pathological effects of relaxation training and guided imagery during primary chemotherapy. British journal of cancer, 80(1-2), 262.

Watson, M., Haviland, J. S., Greer, S., Davidson, J., & Bliss, J. M. (1999). Influence of psychological response on survival in breast cancer: a population-based cohort study. The Lancet, 354(9187), 1331-1336.

ANEXE

Anexa 1

Scalele Anxietății, Depresiei și a Stresului (DASS)

Vă rog citiți fiecare enunț și încercuiți un număr 0, 1, 2 sau 3 care indică cât de mult vi se potrivește enunțul în ultima săptamână. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu zăboviți prea mult timp asupra nici unui enunț.

0 = nu mi se potrivește deloc

1 = mi se potrivește într-o anumită măsură, uneori

2 = mi se potrivește în mare masură, într-o mare parte a timpului

3 = mi se potrivește foarte mult, aproape tot timpul

Anexa 2

Chestionarul comportamentului în boală (IBI)

Vă rugăm să indicați părerea dvs. despre fiecare afirmație de mai jos utilizând scala alăturată:

Încercuiți „1” dacă sunteți Puternic împotrivă.

Încercuiți „2” dacă sunteți Împotrivă.

Încercuiți „3” dacă sunteți Împotrivă într-o oarecare măsură.

Încercuiți „4” dacă sunteți De acord dar într-o măsură mai mică.

Încercuiți „5” dacă sunteți De acord.

Încercuiți „6” dacă sunteți Puternic de acord.

Anexa 3

E.P.I

Acest chestionar cuprinde întrebări referitoare la modul în care acționați, vă comportați sau la anumite sentimente ale dumneavoastră.

Pentru fiecare întrebare, pe foaia de răspuns, există un spațiu rezervat pentru a răspunde cu “Da” sau “Nu”. Încercați să vă hotărâți dacă răspunsul “Da” sau “Nu” reprezintă felul dumneavoastră obișnuit de a acționa sau de a simți.

Lucrați repede și nu pierdeți mult timp cu nici o întrebare; noi dorim să obținem prima dumneavoastră reacție și nu un proces îndelungat de gândire. Întregul chestionar nu trebuie să dureze mai mult de câteva minute.

Fiți atenți pentru a nu omite nici una din aceste întrebări. În cazul în care ați greșit, încercuiți răspunsul greșit și faceți un nou “X” sub răspunsul corect.

Nu există răspunsuri bune sau rele, prezentul chestionar nefiind un test de inteligență sau de aptitudini, ci doar o măsură a felului în care dumneavoastră acționați si simțiți.

Acum, începeți să lucrați repede. Rețineți că trebuie să răspundeți la fiecare întrebare.

Vă dorim succes !