Tipul de Atasament, Modelul Parental Si Reglarea Emotionala Ca Predictori Ai Satisfactiei Maritale

CUPRINS

INTRODUCERE

Schimbările sociale, economice, culturale au influențe majore asupra vieții de cuplu. Deși studiile au reflectat o legătură semnificativă între căsătorie și starea de bine – mai mult, au indicat chiar prevenirea sau încetarea comportamentelor de risc, cum sunt fumatul, nutriția incorectă, consumul de alcool sau de droguri – se înregistrează la nivel mondial creșterea frecvenței cuplurilor consensule, creștere ratei divorțialității, schimbările în distribuția rolurilor și în zonele de putere/influență în cuplu. Toate acestea au posibile efecte în satisfacția maritală. Asemenea efecte își pot găsi răspunsul în modelele parentale și în tipul de atașament al individului.

Este deja o evidență în comunitatea științifică faptul că intrarea femeilor în categoria populației active pentru muncă și schimbările produse în structura familiei tradiționale au adus deformări ale modelelor de atașament. Atașamentul este un proces ce nu se limitează la perioada copilăriei, ci însoțește individul toată viața, chiar dacă figura de atașament poate varia de-a lungul existenței. Astfel, atașamentul devine o legătură social-umană profundă și constituie nucleul relațiilor ulterioare pe care subiectul le va dezvolta în existența sa, inclusiv al relațiilor de tip marital. Pe baza stilului de atașament se pot emite predicții cu privire la dispoziția individului de a experimenta și a se raporta la dificultăți, precum și înclinațiile individului de a căuta sau respinge ajutorul în caz de tristețe.

Analizând modelele preluate de copii de la părinții lor și utilizarea lor ulterioară, în viața de adult, se observă legătura indisolubilă dintre comportamentele și atitudinile individului și modelele parentale, indiferent de atitudinea față de ele: apreciere, acceptare, contestare, asimilare sau excludere. În nici un caz alegerea nu este liberă. Cu cât modelele sunt mai contestate, cu atât ele își vor manifesta mai puternic influența. Copiii, deveniți adulți vor încerca din răsputeri o atitudine reparatorie, afectând atât libertatea de a alege, cât și imaginea de sine.

Obiectivul general al lucrării este să investigheze modul în care satisfacția maritală este influențată de tipul de atașament, modelul parental, precum și de modalitățile de reglare emoțională ale partenerilor.

Pentru susținerea acestui obiectiv am studiat literatura de specialitate și am prezentat, în partea de fundamentare teoretică a lucrării conceptul de satisfacție maritală și teoriile care explică acest concept. De asemenea, am adus în discuție teoriile cu privire la atașament și stilurile de atașament. Importanța modelelor parentale și modul în care acestea funcționează în viața individului reprezintă, de asemenea, o parte importantă, ca și mecanismele de reglare emoțională caracteristice funcționării partenerilor în cuplu.

Cercetarea desfășurată s-a bazat pe câteva ipoteze: existența unei legături corelaționale semnificative între tipul de atașament și satisfacția maritală; existența unei legături statistice semnificative între modelul parental și satisfacția maritală; existența unei legături corelaționale semnificative între tipul de atașament și mecanismele de reglare emoțională; existența unei legături statistice semnificative între modalitățile de reglare emoțională și satisfacția maritală.

La cercetare au participat 60 de subiecți, 23 de gen masculin și 37 de gen feminin, cu vârste cuprinse între 22 și 38 de ani, implicați într-o relație de tip marital (legal/consensual) de cel puțin 1 an.

Instrumentele de cercetare utilizate au fost Indexul satisfacției maritale, Inventarul pentru măsurarea modelelor parentale de educație, Chestionarul AAS, Chestionarul de reglare cognitivă a emoției, precum și prelucrări statistice de tip ANOVA.

În urma prelucrării datelor și interpretării rezultatelor, trei din cele patru ipoteze au fost confirmate. Concluziile se referă la relațiile dintre satisfacția maritală, tipul de atașament și modelul parental. Deși nu garantează trăinicia și satisfacția relației de cuplu, atașamentul securizant este un predictor al stabilității relației și al satisfacției în cuplu, în timp ce atașamentul evitant reprezintă un factor ce vulnerabilizează posibilitățile partenerilor de a dezvolta și a menține o relație de cuplu. Diferențele care apar între subiecții investigați în ceea ce privește calitatea relației lor de cuplu se datorează modelului parental, fiind confirmată corelația semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecții și satisfacția lor în relația de cuplu. Indivizii care au beneficiat de un model parental democratic evaluează relația de cuplu ca fiind mai satisfăcătoare decât cei proveniți din modele parentale permisive sau autocrate. Mediul familial din care indivizii provin își pun amprenta asupra relațiilor de cuplu, ca și propria experiență adaptativă și vârsta cronologică, mediată de tipul de atașament. Mecanismele de reglare emoțională au implicații asupra satisfacției maritală, în sensul în care indivizii care se reglează emoțional prin reîncadrare și reevaluare consideră relația lor maritală ca fiind mai satisfăcătoare decât cei care își reprimă emoțiile.

Deși a treia ipoteză formulată nu s-a confirmat – între tipul de atașament și mecanismul de reglare emoțională nu a rezultat o relație statistică semnificativă corelațional – dorim să continuăm demersurile de cercetare în această direcție, lărgind lotul de subiecți și utilizând și alte variabile de studiu care să adâncească studiul reglării emoționale a partenerilor în cuplu și a structurării atașamentului.

CAPITOLUL 1

Prima întrebare care se pune este de ce trăim în cuplu, având în vedere că în natură puține sunt animalele care rămân împreună după împerechere. Evoluționismul este de părere că soluția găsită de strămoșii noștri să supraviețuiască a fost să creeze legături sociale. În felul acesta grupul era mai puternic, mai viabil, cu șanse mari de a-și transmite genele mai departe. Mai aproape de zilele noastre, studiile relevă faptul că indivizii cu legături sociale puternice sunt mai puțin vulnerabili în fața bolilor, fac mai bine față stresului, în plus celibatarii trăiesc mai puțin.

Ca indice demografic, statutul marital indică poziția conjugală a unei persoane, adică modalitatea în care acesta este sau nu conjugat/în legătură cu o altă persoană: singur, necăsătorit/într-o relație, divorțat, căsătorit sau văduv.

Ce este satisfacția maritală? Este o stare mentală ce reflectă percepția beneficiilor și costurilor căsătoriei la o anumită persoană. Aceasta este o definiție centrată pe echitate. După alți autori reprezintă starea emoțională individuală de a fi mulțumit de interacțiunile, experiențele, așteptările din cadrul vieții de cuplu . Fiind un proces evaluativ global al calității situației maritale, satisfacția maritală este subiectivă, astfel, ceea ce este satisfăcător pentru un individ poate fi nesatisfăcător pentru un altul.

În 1995, Catherine Ross de la Universitatea de Stat din Ohio a investigat relația dintre mariaj ca forma de atașament social și starea mentală. Analiza ei, realizată pe 2031 de adulți a relevat faptul că traiul împreună cu un partener (căsătorie sau uniune consensuală) este asociată cu o stare mentală mai buna, cu acea stare de bine, generate de “sprijinul emoțional și economic reduc semnificativ și explică efectele pozitive ale statutului căsătorit și negative ale statutului de celibatar”. Studiile longitudinale, cum este cel al lui Alois Stutzer și Bruno S. Frey desfășurat pe 17 ani și intitulat sugestiv Does marriage make people happy, or do happy people get married?a relevant faptul că subiecții căsătoriți prezintă o sănătate fizică și mentală mai bună decât cei necăsătoriți, divorțați, văduvi. Femeile și bărbații singuri se confruntă cu niveluri mai mari ale depresiei, anxietății, cu problem de adaptare și distres. Studiul a răspuns și la partea a doua a întrebării, afirmând că oamenii cu un nivel crescut de sănătate mentală și fizică sunt mai predispuși să se căsătorească și să rămână căsătoriți.

Studiile au reflectat o legătură semnificativă între căsătorie și starea de bine, mai mult au indicat chiar prevenirea sau încetarea comportamentelor de risc, cum sunt fumatul, nutriția incorectă sau excesivă, consumul de alcool sau de droguri. Cercetătorii explică acest fapt prin timpul pe care partenerii si-l dedică unii altora și prin faptul că indivizii care adoptă comportamente de risc (consum de substanțe, alcool, sex neprotejat în afara relației) au o stare fizică și mentală scăzută, nu pot menține relațiile din cauza satisfacției scăzute.

Un alt element important în obținerea și menținerea satisfacției maritale este comunicarea dintre parteneri. Studiile demonstrează o relaționare puternică a satisfacției cu comunicarea și abilitatea de rezolvare a conflictelor. Rezultate studiilor relevă faptul că persoanele mai puțin dotate cu capacități de comunicare și reglare a expresivității emoționale devin defensive, pasiv-agresive și acest comportament este un predictor pentru insatisfacția maritală. Relevante pentru tema lucrării de față sunt acele studii care arată că partenerii, de cele mai multe ori, nu au o percepție clară asupra situației de conflict, ci își întemeiază comportamentul pe concluzii provenite și experiențele timpurii ale vieții. Între problemele de comunicare și abilitățile de rezolvare ale problemelor există o legătură inversă, ce afectează satisfacția maritală.

Un alt predictor al satisfacției maritale este satisfacția sexuală. Un studiu realizat în 2005 relevă faptul că insatisfacția sexuală este compensată de comunicare, adică dacă partenerii comunică foarte bine, atunci satisfacția sexuală nu mai are un impact semnificativ asupra nivelului de satisfacție maritală. Pe de altă parte, este valabilă și reciproca, în cazul în care există dificultăți de comunicare, dar partenerii sunt satisfăcuți sexual, ei se vor declara cu o satisfacție maritală ridicată, astfel comunicarea deficitară va fi compensată de satisfacția sexuală.

Psihologii și-au îndreptat atenția în studiile lor și spre investigarea factorilor emoționali în relație cu satisfacția maritală. Tiparul emoțional individual își pune amprenta asupra modului în care se manifestă expresivitatea emoțională, înțelegând prin aceasta expresiile verbale și nonverbale ce însoțesc emoțiile. Exprimarea înțelegerii, a aprobării, a empatiei, adică expesivitatea emoțională pozitivă ridică gradul de satisfacție maritală. Expresivitatea negativă impactează puternic negativ satisfacția maritală, compromițând rezolvarea conflictelor și funcționarea cuplului. Nu exprimarea tuturor emoțiilor negative impactează negativ cuplul, tristețea, de exemplu, putând avea o funcție adaptativă. De exemplu, în ajunul zilei de 8 martie, o soție a avut niște așteptări în petrecea timpului cu soțul ei. Acesta, însă, a hotărât să iasă cu amicii. Soția și-a manifestat dezamăgirea, exprimând tristețe la întoarcerea acestuia acasă. Soția a ales tristețea, în locul furiei, astfel conflictul putând fi mai ușor de rezolvat, iar soțul fiind mai emapatic în legătură cu modul în care s-a simțit soția sa în ajunul zilei de 8 martie. În acest caz exprimarea tristeții a fost funcțională. Studiile demonstrează că exprimarea tristeții are consecințe pozitive în relație, pe când exprimarea furiei are consecințe negative. În comparație cu furia, care poate avea ca răspuns tot furia, tristețea are ca răspuns empatia și înțelegerea. De altfel, în terapia de cuplu se vorbește despre emoțiile „grele” și emoțiile “ușoare”. Primele includ furia și ura, emoții care provoacă inechitate, distanțează partenerii, iar emoțiile ușoare, cu nivel scăzut de activare fiziologică (dezamăgirea, tristețea) solicită empatie din partea partenerului care îl vad pe cel căzut expus, slab. Emoțiile grele pregătesc partenerul să se protejeze și să caute independență, pe când cele ușoare măresc coeziunea și co-dependența. Eliss face distincție între emoțiile sănătoase funcționale, cum sunt tristețea, îngrijorarea, nemulțumirea, părerea de rău și cele nesănătoase, disfuncționale cum sunt deprimarea, anxietatea, furia, vinovăția. Emoțiile sănătoase negative promovează schimbarea și motivează comportamente funcționale de coping, în timp de emoțiile nesănătoase duc la blocaje în comunicare și soluționarea problemelor.

Trăsăturile de personalitate reprezintă alți factori implicați în satisfacția maritală. Un studiu din 2004 efectuat pe un eșantion de 400 de cupluri a investigat dacă trăsăturile de personalitate ale partenerilor influențează interacțiunile dintre parteneri. Rezultatele au dovedit că relația agreabilitate/neuroticism influențează evaluarea globală a căsătoriei. Neuroticismul corelează pozitiv cu interacțiunile negative și negativ cu evaluarea globală a mariajului. Interacțiunile negative au corelație negativă cu agreabilitatea și pozitiv cu evaluarea globală a mariajului.

Mecanismul de percepție reciprocă a partenerilor este un alt factor implicat în satisfacția maritală. Nivelul crescut de afectivitate al partenerului corelează pozitiv cu nivelul crescut de satisfacție a căsătoriei. De asemenea, auto-percepția unui nivel crescut de afectivitate corelează cu satisfacția crescută. Concluzia studiilor este că persoanele care se consideră fericite ți își percep partenerul ca fiind fericit au nivel crescut de satisfacție maritală.

Nivelul și caracterul realist/nerealist în legătură cu mariajul și partenerul impactează, de asemenea satisfacția în cuplu. Așteptările partenerilor sunt în legătură cu sine, cu celălalt, cu relația în general. Credințele iraționale ale partenerilor produc furie, frustrare, emoții negative. Conflictul marital este definit ca un proces interactiv în care unul dintre parteneri simte disconfort în legătură cu anumite aspecte pe care încearcă să le rezolve. Psihologii au ajuns la concluzia că există o tipologie a gândurilor/cognițiilor implicate în conflictul marital. Primul tip este reprezentat de atenția selectivă, adică partenerul observă doar anumite aspecte ale evenimentelor din relație și le ignoră sau le scapă pe altele. A doua categorie se referă la atribuiri și inferențe ce se concretizează în explicațiile pentru evenimentele trăite. Așteptările reprezintă a treia categorie, ele se concretizează în predicții despre un fapt anume ce se va petrece în relație. A patra categorie o constituie asumpțiile, adică credințele pe care partenerii le au în legătură cu caracteristicile relației intime. Existența standardelor maritale corelează pozitiv cu satisfacția maritală. Atunci când nu există deosebiri de standarde maritale, iar relația este centrată pe standarde, soții își acordă suport în evenimentele cu grad mare de stres.

Procesul atribuirilor în cuplu este un alt factor al satisfacției maritale. Conflictul pare cand un partener atribuie comportamentul negativ al partenerului unor trăsături globale (nu duci gunoiul pentru că ești leneș), stabile sau unor intenții negative (faci asta ca sa mă enervezi), motivației egoiste (te gândești numai la tine) și lipsei de afecțiune (dacă m-ai iubi, ai… ). În același timp, comportamentul pozitiv este mai puțin atribuit unor trăsături globale și stabile (duci gunoiul pentru că ești harnic, faci asta pentru că ești generos și vrei să mă bine-dispui etc.) Dar atribuirea nu se referă doar la partener, studiile au identificat faptul că partenerii cu satisfacție maritală crescută fac atribuiri atât pentru sine, cât și pentru partener. Schema proprie este confirmată de comparații și explicații în legătură cu comportamentul lor și al partenerului. Modelul de sine pozitiv se asociază cu un nivel scăzut al atribuirilor negative și duce la o percepere adaptativă a evenimentelor, iar un model negativ al sinelui generează atribuiri dezadaptative.

Pentru că lucrarea de față își propune să investigheze relația dintre satisfacția maritală, tipul de atașament și modelul parental, credem că e util să trecem în revistă și schemele dezadaptative implicate în relația de cuplu, având în vedere că și aceste scheme sunt însușite în procesul dezvoltării individuale și interferează cu toți factorii implicați în satisfacția maritală.

Young precizează că schemele cognitive dezadaptative se dezvoltă primar ca rezultat al experiențelor traumatizante din copilărie și stau la baza explicării tulburărilor de personalitate, problemelor caracterologice și tulburărilor cronice corespunzătoare Axei I a DSM IV, alături de menținerea acestora prin distorsiuni în prelucrarea informației, evitarea activării schemelor prin strategii de compensare a schemelor cognitive. Schemele cognitive disfuncționale timpurii simt pattern-uri emoționale și cognitive de autoapărare, care apar devreme în dezvoltarea noastră și se repetă de-a lungul întregii vieți impactând puternic viața de cuplu. Nu toate schemele au la bază traume din copilărie, un individ poate dezvolta scheme disfuncționale/incompetență fără să fi experimentat nici măcar o dată traumele în copilărie. Mai degrabă individul ar fi fost răsfățat și foarte protejat de-a lungul copilăriei. După cum se vede nu toate schemele disfuncționale au traume la originea lor, dar toate sunt distructibile și majoritatea sunt cauzate de experiențe (nefavorabile) care sunt repetate cu regularitate de-a lungul copilăriei și adolescenței. Efectul tuturor acestor experiențe negative este cumulativ. Schema este ceea ce individul știe, cu toate că îl face să sufere aceasta este confortabilă și familiară.

Young descrie 18 tipuri de scheme disfuncționale grupate în cinci mari categorii de nevoi emoționale: domeniul schemelor de separare și respingere, domeniul schemelor referitoare la lipsa de autonomie și performanță, domeniul schemelor referitoare la absența limitelor, domeniul schemelor referitoare la dependența de ceilalți și domeniul schemelor referitoare la hipervigilență și inhibiție.

Schemele cognitive privind separarea și respingerea sau răceala afectivă se referă la nesatisfacerea următoarelor nevoi fundamentale: de securitate, înțelegere, stabilitate, aprobare și respect. La originea nesatisfacerii acestor nevoi stau în general factorii familiali (familii monoparentale, părinții își resping copiii, nu le oferă afecțiune și îi pedepsesc excesiv sau chiar îi maltratează, în timp ce sunt de multe ori aflați sub influența băuturilor alcoolice). Abandonul/instabilitatea reflectă teama de abandon și lipsa de stabilitate percepută relativ la partener, asociată cu ideea că acesta nu le oferă încredere și susținere emoțională. Partenerii sunt percepuți ca fiind labili emoțional și imprevizibili, neîncrezătoare și instabili, având tendința de a-i părăsi în favoarea altora sau ca fiind aflați în iminența morții. Este posibil ca pe parcursul copilăriei, persoanele care prezintă acest tip de scheme să fi suferit pierderea părinților (prin divorț sau deces). De asemenea, aceste scheme pot să apară la persoane care au fost în mod repetat neglijate pe parcursul copilăriei. Neîncrederea/abuzul reflectă teama că partenera/partenerul îl va răni, abuza, umili, bârfi, manipula, minți sau profita de el/ea. De obicei aceste scheme se referă la prejudicii aduse voluntar, intenționat sau ca rezultat al unei neglijențe extreme și nejustificate. Poate include senzația că sunt în permanență defavorizați în raport cu ceilalți și primesc întotdeauna cea mai mică parte. Aceste scheme pot fi determinate de abuzuri repetate în copilărie (survenite fie din partea familiei, fie din anturaj). Privațiunea emoțională reflectă expectanța că nevoia de suport emoțional nu va fi satisfăcută de partener. Sunt luate în discuție trei tipuri de deprivare emoțională: a) Deprivare de atenție, afecțiune, căldură sufletească și confidență; b) Deprivare de empatie (absența înțelegerii și ideea că partenerii nu le împărtășesc emoțiile); c) Privațiunea de protecție (absența ghidării și suportului oferit de parteneri). Originea acestor scheme cognitive se regăsește de obicei în abuzul emoțional suferit în perioada copilăriei (neglijare, blazare, ceartă etc.). Deficiența/ rușinea reflectă existența unor defecte, reflectă convingerea că cineva este fără valoare, deficient în căsnicie, este rău, nedorit, inferior din mai multe puncte de vedere și nu este respectat, că nu va putea fi iubit și apreciat. Poate implica și hipersensibilitate la criticism, respingere și blamare. Rușinea se poate referi la factori interni (egoism, agresivitate, dorințe sexuale inacceptabile) sau la factori externi (defecte fizice, lipsa unor abilități de relaționare socială). Izolarea socială/ înstrăinarea reflectă sentimentul că cineva este izolat de restul lumii, respins de alte persoane și nu face parte dintr-un grup sau comunitate. Aceste persoane se percep pe sine și familia de origine ca fiind diferiți de alte persoane (familii).

Autonomia și performanța slabă este un alt domeniu cu impact relațional. Autonomia este abilitatea unei persoane de a se separa de familia proprie și a trăi independent, la fel ca majoritatea persoanelor de vârsta lor. Subiecții cu scheme din această categorie au anumite așteptări despre ei înșiși și despre lume care interferează cu abilitatea lor de a se desprinde de familie și a trăi independent. Aceștia sunt incapabili să-și definească propriile identități și să-și croiască drumul în viață. Dependența lor funcțională/incompetență reflectă credința că sunt incapabil de a face față singur responsabilităților cotidiene. Adesea este însoțit de sentimentul de neajutorare. În copilărie aceste persoane nu au fost încurajate să se manifeste independent și să câștige încredere în competențele și forțele proprii. În cuplu vor fi întotdeauna pe o poziție inferioară, de dependență. Teama de evenimente inevitabile (vulnerabilitate la stres sau boală) / lipsa de control se referă la teama nejustificată și exagerată că pot apărea în orice moment catastrofe pe care nu va fi capabil să le prevină. De obicei, aceste scheme se dezvoltă prin modelare în condițiile în care unul dintre părinți prezintă tulburări de anxietate și este superprotectiv și superimplicat. Sinele nedezvoltat/Personalitatea atrofiată reflectă apropierea emoțională excesivă și o dependență exagerată de una sau mai multe persoane semnificative, la o vârstă la care ar trebui să se adapteze singur cu rigorile sociale și solicitările vieții cotidiene. Implică convingerea că individul nu va putea face față singur problemelor cotidiene, fară ajutorul celor apropiați, sau că este puternic legat și influențat de alte persoane și nu are o identitate proprie. Este însoțită adesea de dezorientare, un sentiment de părăsire și lipsă a sensului în viață. Mediul familial de proveniență, este unul abuziv sau hiperprotector în care s-a exercitat un control exagerat asupra copilului. Părinții sunt extrem de critici, împiedicând copiii să-și formeze un Eu autonom distinct de cenzura exercitată de familie. Eșecul reflectă convingerea că cineva a greșit sau că este fundamental diferit de ceilalți semeni și nu poate atinge standardele relaționale la care alții ajung (nu voi fi niciodată o soție bună). În copilărie aceste persoane nu au beneficiat de susținerea emoțională a părinților, nu au fost încurajați să se implice în activități autonome.

Limitele scăzute sau defectuoase referă la perceperea ineficientă a limitelor personale, a responsabilității față de partener, a angajamentelor pe care și le iau și perspectiva scopurilor pe care și le fixează. Familia de origine a acestor indivizi este caracterizată de permisivitate, indulgență, lipsa direcționării și coordonării adecvate a copiilor. Este posibil ca în copilărie indivizii să fi fost forțați să tolereze niveluri ridicate de disconfort emoțional, au fost lipsiți de supraveghere și de ghidare. Grandoarea /Dominanța / revendicarea drepturilor personale se referă la convingerea că cineva are toate drepturile și poate să obțină tot ceea ce dorește, indiferent de urmările pe care acțiunile lui le au pentru ceilalți. De asemenea se referă la tendința de a-și impune punctul de vedere în defavoarea celorlalți, de a controla comportamentul și dorințele celorlalți și de a le subsuma la propriile dorințe și expectanțe. Lipsa de empatie se dezvoltă în familiile extrem de indulgente, care nu fixează limite precise pentru ce este adecvat social și de ce nu, care-și neglijează și abuzează copiii.

Când manifestă autocontrol exagerat/inhibiție emoțională, subiecții tind să-și controleze exagerat reacțiile spontane pentru a evita dezaprobarea partenerilor. Se pot distinge următoarele situații: 1) reprimarea mâniei și agresivității; 2) nevoia compulsivă de ordine, precizie și programare a acțiunilor personale; 3) reprimarea trăirilor emoționale pozitive; 4) raportarea excesivă la rutină, program prestabilit și extrem de ritualizat; 5) dificultatea de a-și recunoaște propriile defecte.

Dependența exagerată față de ceilalți se referă la o concentrare exagerată asupra sentimentelor și dorințelor partenerilor în scopul câștigării aprecierii, dragostei și evitării respingerii și abandonului. Subiecții cu scheme din această categorie pun un accent exagerat pe satisfacerea nevoilor și intereselor altora, lăsând la urmă rezolvarea propriilor probleme. Când interacționează cu ceilalți, se concentrează aproape exclusiv asupra reacțiilor și răspunsurilor persoanelor cu care intră în contact, fapt explicabil prin neconștientizarea preferințelor și nevoilor personale. Familia de proveniență este de obicei bazată pe acceptarea condiționată, copiii trebuie să-și inhibe laturile semnificative ale propriilor personalități în așa fel încât să câștige aprecierea și atașamentul celorlalți. În copilărie, aceștia nu au fost lăsați de către părinți să-și urmeze înclinațiile personale, iar la maturitate întâmpină dificultăți în realizarea dorințelor proprii, canalizându-și eforturile pe satisfacerea nevoilor altora. Subjugarea/ supunerea reflectă supunerea excesivă controlului celorlalți și renunțarea la propriile nevoi și emoții pentru a nu fi respins de ceilalți, implicând aserțiunea că dorințele și emoțiile proprii sunt nesemnificative și fără importanță pentru alții. Subiecții cu astfel de scheme își suprimă întotdeauna mânia și agresivitatea în fața celor considerați superiori. În copilărie aceștia au fost în permanență direcționați și controlați de către părinți. Aceste scheme îmbracă două forme, respectiv: subjugarea nevoilor proprii, preferințe, dorințe care sunt suprimate și subjugarea emoțiilor, adică exprimarea emoțiilor este suprimată. Sacrificiul de sine reflectă renunțarea excesivă la propriile dorințe, sentimente și nevoi în favoarea realizării și îndeplinirii dorințelor partenerului. Motivația care stă la baza acestor acțiuni este aceea de a nu-l face pe celălalt să sufere sau pentru a nu se simți egoiști.

Hipervigilența și inhibiția se referă la tendința de a fi mereu în gardă, conștient permanent de comportamentele și reacțiile pe care le trăiește persoana respectivă. Persoana nu își acordă dreptul de a fi relaxat și fericit și astfel relațiile apropiate au de suferit. Familia de proveniență, a cărui membru este o astfel de persoană, este caracterizată de relații interpersonale reci, centrarea pe sarcini și rezolvarea de probleme, expresivitate emoțională redusă, perfecționism și formalizare excesivă a relațiilor familiale. Inhibiția emoțională /Indezirabilitatea socială / Nevoia de aprobare reprezintă tendința generală de a câștiga aprobarea și atenția din partea celorlalți, inclusiv a partenerului combinată cu sentimentul că nu poate fi apreciat și plăcut. Imaginea de sine este dependentă de reacțiile și părerile celorlalți despre propria persoană și nu de valorile interioare, înclinațiile și preferințele individuale. Standardele nerealiste, rigide /exigența descrie indivizi care consideră că trebuie să atingă un anumit nivel de perfecțiune în acțiunile pe care le întreprind, astfel încât performanța proprie să reprezinte un ideal, pentru a evita critica și dezaprobarea. Aceste exigențe permanente pe care și le impun, le determină o stare permanentă de tensiune, considerând că niciodată efortul depus nu este suficient pentru a se perfecționa. Autocritica este exagerată, antrenând incapacitatea de a se bucura de propriile realizări, un sentiment scăzut al stimei de sine și respectiv al autoeficacității percepute. Se pot distinge situațiile: 1) perfecționismul (importanța excesivă oferită unor detalii asociată cu subestimarea propriei performanțe); 2) raportarea la un sistem rigid și inflexibil de norme; 3) preocuparea permanentă față de performanță și de limitele de timp.

Adaptare și satisfacție maritală

Adaptarea maritală reprezintă un concept global ce interpretează și descrie modurile în care se manifestă funcționalitatea unui cuplu marital. Unii autori folosesc conceptul de calitate a relației maritale, înglobând atât adaptarea, cât și satisfacția. Calitatea relației maritale este o evaluare subiectivă pe care partenerii o fac asupra relației de cuplu și traduce, în fapt, gradul de acomodare a soților în raportul lor reciproc. Revenind la adaptarea maritală ca premisă și condiție a gradului de satisfacție maritală, amintim câteva dintre conceptele vehiculate în literatura de specialitate pentru definirea și operaționalizarea acestui concept: și consens, grad de coeziune, nivel de exprimare afectivă între parteneri. Într-o abordare dinamică a procesului marital, putem spune că evaluarea se poate face de la cupluri adaptate foarte bine, la cupluri adaptate foarte slab.

Norval D. Glenn, face distincția între adaptarea maritală și sentimentele pe care partenerii le experimentează în relația de cuplu. Acesta spune că indicatorii adaptării, cum sunt conflictele, comunicarea, realizarea comună a activităților pot avea relații diferite cu sentimentele maritale. Astfel, e nevoie să facem distincție între adaptarea maritală, care se referă la funcționalitatea cuplului și fericirea maritală, satisfacția maritală, precum și calitatea relației maritale. Putem întâlni cupluri înalt funcționale, adaptate marital, în care partenerii sunt nesatisfăcuți în cuplu, chiar nefericiți, așa cum există cupluri care ajung până la disoluție în condițiile în care partenerii se declară satisfăcuți, fericiți chiar în cuplu. Din acest motiv, instrumentele care măsoară aspectele diverse ale relației de cuplu, amestecă itemii adaptării, cu cei ai satisfacției și calității maritale.

Interacțiunea maritală are specificitatea ei și dimensiunile sale proprii. Le amintim pe cele mai importante: comunicarea, finanțele, timpul liber, repartiția sarcinilor domestice, relația sexuală, creșterea și educarea copiilor, convingerile de tot felul. Relația maritală mai este dependentă și de variabile cum ar fi trăsăturile de personalitate, predispozițiile atitudinale, abilitățile personale și interpersonale ale partenerilor, rolurile de gen, congruența rolurilor, experiențele pe care partenerii le-au trăit în familiile de origine, sănătatea mentală etc.

Atunci când ne propunem să măsurăm satisfacția maritală, conform Wallace și Locke, trebuie să avem în vedere gradul de consens/acord al partenerilor asupra domeniilor cum ar fi bugetul, afecțiunea, responsabilitățile domestice, timpul liber, concepțiile despre viață, relația cu familia partenerului. Comunicare dintre parteneri se referă atât la comunicare în general, cât și la posibilitatea de a face confidențe partenerului de viață, nivelul de încredere că poate fi înțeles și acceptat așa cum este. Satisfacția maritală măsoară și gradul de fericire resimțit în viața alături de partener, precum și disponibilitatea de a gestiona conflictele și modul în care sunt rezolvate dezacordurile. Importante în evaluare sunt și caracterul convergent sau divergent al activităților desfășurate în afara căminului, gradul de acord cu viața de cuplu în general și cu viața alături de partenerul respectiv în particular.

1.2. Atașamentul

Legătura afectivă între nou-născut și îngrijitor reprezintă o temă despre care s-a scris foarte mult în literatură de specialitate din domeniile psihologie, medicină, pedagogie. Această legătură afectivă are două consecințe majore, ce pot fi sintetizate astfel: atașamentul puternic față de părinte îi permite copilului să dezvolte sentimente și comportamente de încredere față de sine și față de alții; relațiile precoce influențează dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, constituind fundamentul dezvoltării sale psihologice. Punctul de vedere evoluționist susține teoriile atașamentului, precizând că dispoziția înnăscută a omului către atașament este menită să îl țină pe copil aproape de mama sa, pentru ca acesta să fie protejat în perioada în care este foarte vulnerabil.

Atașamentul este un proces ce nu se limitează la perioada copilăriei, ci însoțește individul toată viața, chiar dacă figura de atașament poate varia de-a lungul existenței. Astfel, atașamentul devine o legătură social-umană profundă și constituie nucleul relațiilor ulterioare pe care subiectul le va dezvolta în existența sa.

Bowlby susținea că reprezentările mentale ale sinelui și ale celorlalți, relații ce se formează în contextul relațiilor de îngrijire mamă-copil, influențează gândurile, sentimentele și comportamentele în relațiile cu adulții. Aceste reprezentări devin modele de funcționare internă ale persoanei, și, deși se formează în copilărie, servesc ca un tipar relativ pentru relațiile persoanei în calitate de adult.

În continuare vom prezenta pe scurt diferitele tipologii ale atașamentului la adulți pornind de la conceptul de funcționare internă. Aceste modele de funcționare internă se referă la așteptările legate de propria persoană, legate de ceilalți, de percepțiile relațiilor romantice, de alegerea partenerilor, concepțiile și organizarea cunoștințelor despre relații și stilurile de răspuns Stan, 2004). Altfel, modelele interne de funcționare derivă din experiențele cu figura de atașament, constau în structuri mentale sau reguli abstracte de relaționare și afecțiune. De asemenea, ele influențează modul în care individul percepe și își reamintește experiențele. Aceste scheme devin în timp stabile, dar pot fi schimbate prin reflectarea asupra relației cu sine.

Deși derivă din teoriile lui Bowlby, există teorii ce nuanțează concepția originală și reprezintă un plus adus stadiilor cunoașterii atașamentului. Astfel, pornind de la ideea centrală a lui Bowlby că interacțiunea cu îngrijitorii din copilărie generează modele de funcționare internă despre sine și ceilalți, Barholomew, Horowitz și Griffin au ajuns la o schemă care identifică stilurile de atașament din combinarea unui model pozitiv sau negativ al sinelui cu un model pozitiv sau negativ al celuilalt. Autorii propun patru stiluri de atașament: securizant, ezitant, preocupat și temător. Din figura 1, observăm că stilurile securizant și ezitant au un model al sinelui pozitiv, iar stilurile preocupat și temător un model al sinelui negativ. Mai observăm ca stilurile securizant și preocupat pornesc de la un model pozitiv al celuilalt, iar stilurile ezitant și temător de la un model negative al celuilalt.

Figura 1 – Model integrat al formelor de atașament

Pe baza acestor stiluri de atașament se pot emite predicții cu privire la dispoziția individului de a experimenta și a se raporta la dificultăți, precum și înclinațiile individului de a căuta sau respinge ajutorul în caz de tristețe. De exemplu, o persoană cu atașament preocupat pornește de la un model negativ al sinelui și un model pozitiv al celuilalt. Acest model de funcționare internă favorizează perceperea frecventă a problemelor și dificultăților, pe care încearcă să le abordeze prin implicarea partenerului ce este perceput ca un salvator.

Anxietatea este pusă în legătură cu imaginea de sine negativă, în timp ce evitarea (ezitarea) este generată de imaginea negativă despre ceilalți. De exemplu, un individ cu atașament preocupat manifestă un nivel scăzut de ezitare/evitare și un nivel ridicat de anxietate (un sine negativ).

Un alt model cu largi implicații practice este acela în care dragostea romantică poate fi văzută ca un proces de atașament. Emoțiile, în dinamica lor, atât în relațiile afective timpurii, cât și în relațiile romantice sunt guvernate de aceleași manifestări comportamentale, cum sunt plânsul, îmbrățișările, suspinele. Diferențele în relaționarea adulților sunt o consecință a așteptărilor pe care indivizii le-au creat privitor la ei sau la ceilalți, bazându-se pe relațiile afective din trecut. Astfel, dragostea romantică, la fel ca și atașamentul, presupune apropiere reciprocă. Aceste considerente aparțin teoriei lui Hazan și Shaver din 1987. Inițial Shaver a identificat trei stiluri de atașament: securizant, ambivalent-anxios și evitant. Ulterior, valorificând contribuțiile psihologilor Ainsworth, Blehar, Waters și Wall a observant că diferențele interindividuale de manifestare în relațiile romantice pot fi reduse la două dimensiuni fundamentale și anume anxietatea și evitarea. Din combinația celor două dimensiuni rezulă patru stiluri de atașament: securizant (secure), dependent (preoccupied), anxios-evitant (fearful-avoidant) și evitant (dismissing-avoidant).

Stilul securizant este asociat cu o percepție despre ceilalți ca fiind responsabili și binevoitori. Persoanele securizante au o anxietate și evitare de nivel scăzut, sunt autonomi, iar intimitatea le oferă confortul psihic necesar. Ei se simt confortabil în relații, caută apropierea celorlalți și nu sunt preocupați de gândul că ar putea fi părăsiți. De asemenea, nu se tem că vor fi abandonați sau că cineva se apropie prea mult de ei. Apreciază în mod realist relațiile, fără a idealiza excesiv și fără a se autoiluziona. Când întâmpină probleme, persoanele cu atașament securizant exprimă deschis ceea ce simt și nu ezită să ceară sfaturi prietenilor, familiei.

Stilul dependent se manifestă printr-un nivel scăzut de evitare, dublat de un nivel ridicat de anxietate. Persoanele dependente se văd ca fiind nedemni de iubire, fiind preocupați să analizeze dacă persoanele importante din viața lor îi acceptă și îi iubesc. Deși își doresc apropierea de ceilalți, se tem că vor fi respinși. Au un stil de comunicare expresiv, demonstrativ, dau dovadă de multă deschidere de sine. Valorizează excesiv relațiile interpersonale și petrec mult timp pentru consolidarea lor. Adesea manifestă tendințe de dominare în relație, sunt intruzivi, din dorința lor de a fi doriți și iubiți de către partener. Relațiile lor romantice debutează tumultuos, se aprind repede, investesc mult de la început, dar finalizarea relațiilor este întotdeauna problematică, fiindu-le dificil să își părăsească partenerul. De altfel, stilul de atașament dependent este un predictor important al abuzului emoțional și fizic, persoanele dependente tind să fie atât victime cât și agresori.

Stilul anxios-evitant este specific persoanelor cu un nivel crescut de anxietate și evitare. Aceștia se percep ca fiind nedemni de a fi iubiți, evită intimitatea, protejandu-se astfel de respingerea pe care o anticipează. În proximitatea celorlalți se simt inconfortabil, se tem că apropierea nu poate dura, iar suferința ce urmează este intolerabilă. Ei nutresc convingerea că partenerii nu îi iubesc și nu doresc să își petreacă timpul cu ei. Confruntați cu probleme relaționale, reacțiile lor sunt exagerate, dar nu se eprimă, nu arată ce simt. Nu au încredere în ceilalți, sunt sensibili la semne, gesturi, pe care le interpreează adesea ca fiind de respingere.

Stilul evitant presupune, așa cum îi spune și numele, un grad ridicat de evitare și un grad scăzut de anxietate. Persoanele cu acest stil sunt percepute ca fiind distante, chair reci și sigure pe ele. În relații nu se tem de respingere, dar nici nu doresc să se apropie de ceilalți, manifestând neîncredere. În general își subestimează problemele și evită să le împărtășească celorlalți. Relațiile romantice ale evitanților sunt incongruente, se implică mai puțin decât partenerul, dorește să îți păstreze independența. Prieteniile lor sunt bazate mai degrabă pe interes și mai puțin pe satisfacerea unor nevoi emoționale. Concluzionând, indivizii cu stil de atașament evitant se protejează împotriva dezamăgirilor, evită relațiile apropiate, se străduiesc să îți prezerve independența și invulnerabilitatea.

Atașamentul și evitarea, ca dimensiuni fundamentale ce stau la baza stilurilor de atașament, pot constitui în sine modele specifice: atașament raportat la anxietate și atașament raportat la evitare. Astfel, cei care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la anxietate tind să fie nesiguri de sine și temători că partenerii nu le vor acorda suficientă atenție. La celălalt pol se situează persoanele care au încredere în sine că vor putea face față exigențelor partenerilor. Cei care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la evitare preferă să nu se bazeze pe ceilalți și să nu se deschidă în fața lor. În schimb, cei cu rezultate scăzute se simt confortabil să relaționeze intim cu partenerii lor.

Modelul parental

Fiecare dintre noi avem un trecut, o familie din care provenim și, în consecință, ne-am perceput părinții în mod particular, specific. Aceste percepții sunt esențiale pentru pattern-urile de atitudine, de comportament și emoționale pe care le vom pune în act, mai târziu, în relația de cuplu. Copiii care nu se simt atașați de modelul parental din care provin, atât afectiv, cât și cognitiv-atitudinal, se vor orienta în proximitate, alegând altceva. Atunci când sunt nemulțumiți de modelul parental, copiii au tendința de a le aprecia pe celelalte, supradimensionându-le. Bunicii, alte rude, vecinii sunt investiți de copii cu atribute cvasi-false, care nu le aparțin întrutotul. De exemplu, bunicii pot fi percepuți ca foarte toleranți și înțelegători, afectuoși și tandri. Mai târziu, aceste atribute supradimensionate pot deveni modele pentru adultul de mai târziu, devenind, cu semn opus, acele atribute parentale pe care nu le-a îmbrățișat, apreciat sau chiar respins.

Analizând modelele preluate de copii de la părinții lor și utilizarea lor mai târziu, ca și adulți, vom observa legătura indisolubilă cu modelele parentale, indiferent de atitudinea față de ele: apreciere, acceptare, contestare, asimilare sau excludere. În nici un caz alegerea nu este liberă. Cu cât modelele sunt mai contestate, cu atât ele își vor manifesta mai puternic influența. Copiii, deveniți adulți vor încerca din răsputeri o atitudine reparatorie, afectând atât libertatea de a alege, cât și imaginea de sine. În copilărie oamenii nu pot schimba ceea ce îi supără, mai ales în familiile în care relația de autoritate părinte-copil este disfuncțională. Copiii au o capacitate rezolutivă și cognitivă redusă, se simt limitați în puterea de a decide pentru sine și de a schimba un climat abuziv, iar această neputință resimțită la vârsta copilăriei este transformată prin mecanisme de compensare sau supra-compensare. Atunci când solicită schimbarea modelului parental. Copiii nu au capacitatea de a o face în mod direct din cauza acelei capacități cognitive și rezolutive reduse și atunci solicită atenția părinților în mod exacerbat, se răzbună sau se retrag prin neputință (nu știu, nu pot) sau simptom (se îmbolnăvesc, au tulburări de comportament). De cele mai multe ori, comportamentele inadecvate ale copilului nu își ating scopul, anume schimbarea modelului comportamental generează din partea părinților o atitudine din ce în ce mai rigidă. Rezultatul este un proces de alienare, de izolare a copilului de părinți, cele două entități devin egocentrice. Copiii ajung să ignore, să se detașeze sau să nege în totalitate modelul parental. Părinții, la rândul lor, se confruntă cu neputința, devin agresivi, chiar violenți fizic, pentru a face față unui climat de agresiune psihologică deja instalat. Criza modelului parental se adâncește la pubertate și adolescență, părinții și copiii ajungând să se lupte pentru putere, fiecare cu mijloacele pe care le are. Părinții măresc presiunea asupra copiilor, adoptă atitudini critice, îi neagă până și calitățile pe care copilul le are, doar din dorința de a depăși frustrarea pe care o resimte. Cei din jur devin brusc modele pozitive de urmat pentru copilul revoltat împotriva modelului parental. Părinții ajung să vadă realitatea în alb și negru, exemplele altora sunt bune fără excepție, percepția este deformată din cauza nemulțumirii pe care o resimt față de propriii copii. În adevăr, sursa nemulțumirii este în sine, are legătură cu propriile aspirații neîmplinite. Revenind la percepția în alb și negru, totul sau nimic, câteodată este suficient ca o singură atitudine a copilului să nu fie conformă cu așteptările și copilul este contestat integral, negat vehement, exclus verbal din familie etc.

Acești părinți sunt condamnați, învinovățiți, anatemizați chiar, dar în spatele comportamentelor lor agresive, descurajante, infantile chiar se află o victimă. Părinții care își transformă copiii în victime prin agresivitate și abuz sunt, la rândul lor victime ale propriei suferințe nevrotice. Părintele este, paradoxal, bine intenționat, dar nevoia de control, exagerarea pretențiilor, recurgerea la metode inadecvate îl transformă pe copil în victimă. Se spune că, deși scopul conștient este binele copilului, cel inconștient are legătură mai degrabă cu propriile nevoi ce nu țin seamă de nevoile copilului. Copiii se simt practic excluși de la edificarea propriei existențe și sunt transformați, de către cei mai mari decât ei în scopuri și obiective personale.

Voi trece în continuare în revistă modelele parentale identificate de Carlo Perris și consecințele asupra copiilor-viitori adulți.

Modelul abuziv se referă la pedepsele aplicate nemotivat, în mod exagerat. Adulții provenind din acest model tind să se îndrepte către un model de abuz sau, dimpotrivă, hiperprotectiv.

Modelul privativ se referă la privarea de daruri, de lucruri necesare, alimente, etc. Adulții vor avea tendința sa-și răsfețe excesiv copiii, pe modelul sa aibă ei ce n-am avut eu.

Modelul punitiv reflectă severitate, duritate, furie din partea părintelui. La fel ca și cel abuziv, va alege modelul identic sau contrariul lui.

Modelul umilitor se referă la pedepse sau comentarii față de alții. Adulții vor avea stimă de sine scăzută, mentalitate de victime, vor copia acest comportament cu cei mai slabi.

Modelul rejectiv reflectă lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare. Viitorii adulți Vor dezvolta un model evitant, retras, inhibat.

Modelul supraprotectiv reflectă griji sau neîncredere din partea părinților. Viitrii adulți vor fi anxioși.

Modelul supraimplicat se concretizează în amestecul in deciziile si autonomia copilului. Vor avea tendința e a copia acest model, de a limita libertățile altora.

Modelul tolerant este expresia respectării opiniilor contrare ale copilului.

Modelul afectuos este centrat pe tandrețe, căldură in gesturi, cuvinte, îmbrățișări.

Modelul orientând performanta generează comportament școlar bun, note bune, orientare profesionala, carieră.

Modelul generator de culpabilitate se concentrează pe sugerarea culpabilității prin gesturi, cuvinte. Viitorii adulți vor fi ușor de culpabilizat, facil de manipulat. Sensibili la suferințele altora.

Modelul stimulativ reflectă încurajarea, sprijinirea, premierea copilului.

Modelul favorizând pe ceilalți

Favorizând subiectul

Stiluri parentale

1. Stilul autoritar/directiv. Părintele cu stil autoritar impune reguli rigide, dar nu le explică motivația și le menține într-o stare cvasi-ambiguă. Regulile au valoare absolută, după greșeală urmează, inevitabil pedeapsa. mai puțin folosită este lauda, părintele considerând ca faptele bune sau succesele sunt normale și nu merită a fi răsplătite. Acest părinte nu își manifestă afecțiunea, este rece și detașat, în schimb își exprimă deschis mânia și dezaprobarea. Nu răspunde decât discreționar întrebărilor de ce, încercările de manifestare a independenței din partea părintelui sunt interpretate drept răzvrătire și sancționate, devenind o sursă importantă de conflict. Autoritarul așteaptă perfecțiune din partea copilului, dorește ca acesta să fie competitiv, să își folosească la maximum potențialul și posibilitățile. Copilul este presat să învețe continuu. Aspecte pozitive. Copiii au performanțe bune la școală și nu au de obicei probleme comportament. Stilul autoritar generează copii ordonași, disciplinați, respectuoși față de autoritate, cu simț critic dezvoltat, perfecționiști (în sensul bun doar când e vorba de performanță, nu în sensul atenției excesive la detalii). Aspecte negative. Din păcate aspectele negative sunt mult mai numeroase decât cele pozitive. Acești copii nu prea demonstrează abilități sociale, au dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, au stimă de sine inferioară și înregistrează nivele crescute de depresie. Le lipsește flexibilitatea comportamentală și în gândire, cu sensibilitate scăzută la dorințele altora. La rândul lor, vor fi exigenți, intransigenți cu cei care greșesc și la rândul lor, din teama de greșeală nu prea va manifesta inițiativă. A greși este impardonabil, este ratare, eșec, pentru că va vedea viața doar în al și negru.

2. Stilul democratic. Pentru părintele democratic drepturile copilului reprezintă o prioritate, se străduiește ca aceste drepturi să fie respectate, dar nu omite regulile. În Părintele democratic impune reguli cu fermitate și le comunică cu claritate, dar manifestă și flexibilitate, pentru că nu legea este pe primul loc, ci micul pui de om. Nu cedează constrângerilor copilului. Își manifestă deschis satisfacția, aprobarea, dar și supărarea, în funcție de comportamentul copilului. Acest părinte petrece timp important cu familia, este un prieten pentru copiii săi, comunică cu ei, colaborează, ține cont de opiniile copiilor. Putem spune că acest stil este o sinteză a celorlalte, având în vedere că părintele democratic este suficient de indulgent și permisiv pentru a accepta schimbări de reguli și planuri atunci când interesele copilului o cer. El este suficient de autoritar pentru a impune disciplina cu o rigoare relativă, nu absolută, dar copiii să învețe că sarcinile pe care le au e nevoie să fie duse la bun sfârșit și la un anumit standard. El mai este și suficient de protector pentru a oferi sprijin și siguranță, dar este, în același timp și încrezător în capacitatea copului de a lua anumite decizii în nume propriu. Aspecte pozitive. Copiii cresc cu sentimentul independenței, al propriei valori, cu stima de sine ridicată, congruentă cu eu-l real, în respect față de ceilalți. Echilibrul emoțional al acestor copii le va asigura o dezvoltare armonioasă a personalității, vor dezvolta abilități de comunicare eficientă, creativitate, inițiativă, capacitate rezolutivă și decizională, autonomie personală. Își va impune punctul de vedere, va decide în nume propriu, își va asuma riscuri în mod calculat, va fi eficient și productiv. Își va identifica singur propriile aptitudini și va își va împlini propriile aspirații și vise, nu pe ale părinților. Aspecte negative. Chiar dacă stilul democratic este pe departe cel mai potrivit stil parental, există și câteva neajunsuri care constau în capacitatea scăzută de a se adapta unui stil autoritar. Va face mai greu față autorității școlare, în grupurile de egali sau în armată, la job etc. Va fi etichetat impertinent pentru că va comenta ordinele sau neserios, incapabil.

3. Stilul protector. Părintele protector asigură copilului securitate, siguranță, un mediu cald, înalt protectiv. Aparent, în ochii lumii este un părinte model. Se dedică cu totul copiilor. Acest părinte este sensibil la nevoile copiilor și este mereu îngrijorat în legătură cu binele lui. Are o atitudine de sacrificiu față de copiii, vede doar aspectele pozitive. Copilul este idolatrizat, când sunt probleme, copilul este o victimă a împrejurărilor, colegilor, profesorilor etc., el nu este responsabil pentru nimic. Prima grija a acestui părinte este să fie vigilent în legătură cu ceea ce vine din afara familiei, căci poate avea potențial periculos. Intră în panică la orice eveniment neprevăzut care provoacă sau poate provoca suferința copiilor. Viovații sunt căutați și identificați imediat, conflictele nu sunt rezolvate, disciplina e practic, inexistentă. Atunci când copiii încep să își manifeste independența nu intră în conflict cu aceștia, ci se panichează, se consumă, ruminează, se plâng. Aspecte pozitive. Copiii cresc ocrotiți, securizați, cu sentimentul valorii personale. Aspecte negative. Când sunt mici, acești copii pot manifesta tulburări ale somnului și de instinct alimentar, anxietate. Când cresc, copiii au senzația se sufocare și au tendința de a se îndepărta. Comunicarea părinte-copil este viciată de teama copilului că orice ar spune părintele se va îngrijora. Treptat, copiii adoptă o viață secretă. Expresivitatea emoțională este diminuată și manifestată indirect, emoțiile negative nu sunt exprimate direct, ci indirect prin răzbunare, sabotaj, abandon.

4. Stilul permisiv-indulgent. Părintele cu acest stil nu comunică regulile clar, nu impune reguli. Părintele permite copilului să se manifeste fără restricții. Valoarea educațională cea mai de preț a acestor părinți este libertatea copiilor. Sunt sensibili la drepturile lor, când iau o decizie se consultă cu copiii chiar și în domenii care pe aceștia nu îi privesc. În cazurile în care copiii plâng, permisiv-indulgentul cedează foarte ușor. Măsurile de disciplină sunt rare, inconstante, atitudinea este moderat de caldă. Este, spuneam, părintele care apreciază expresia liberă a impulsurilor. Aspecte pozitive. Acești copii au o mai mare probabilitate de a avea probleme comportamentale și de a avea performanțe mai scăzute la școală, dar au stimă de sine ridicată, abilități sociale mai bune și nivele mai scăzute de depresie. Atitudinea părinților le permite dezvoltarea unei identități proprii, marcante, originale. Copiii se simt importanți, speciali, stima de sine crescută generează creativitate crescută și capacitate decizională. Aspecte negative. Copiilor crescuți în manieră indulgentă le va fi dificil să înțeleagă rolul limitelor atunci când realitatea le impune. Vor fi considerați obraznici, copii problemă chiar, din afară pare că au preluat controlul familiei aparținătoare și vor face doar ceea ce doresc ei. Părinții se vor simți depășiți de evenimente și de comportamentul lor. Ajunși adulți, limitele impuse de realitate vor fi dureroase.

CAPITOLUL 2

OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul general al lucrării este să investigheze modul în care satisfacția maritală este influențată de tipul de atașament, modelul parental, precum și de modalitățile de reglare emoțională ale partenerilor.

2.2. Ipotezele cercetării

1. Presupunem că între tipul de atașament și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu un atașament sigur sunt mai satisfăcuți în cuplu decât cei cu un atașament evitant)

2. Presupunem că între modelul parental și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă (în sensul în care indivizii care au beneficiat de un model parental democratic vor evalua relația de cuplu ca fiind mai satisfăcătoare decât cei proveniți din modele parentale permisive sau autocrate).

3. Presupunem ca între tipul de atașament și mecanismele de reglare emoțională există o relație statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu atașament sigur folosesc mecanisme de reglare bazate pe recadrare și reevaluare)

4. Presupunem că între modalitățile de reglare emoțională și satisfacția maritală există o corelație statistică semnificativă, în sensul în care indivizii care se reglează emoțional prin recadrare și reevaluare vor considera relația lor maritală ca fiind mai satisfăcătoare decât cei care își reprimă emoțiile)

2.3. Modelul cercetării

2.3.1. Variabilele cercetării

Pt. ipoteza 1: VI – tipul de atașament (cu 4 modalități), VD – satisfacția maritală (3 modalități)

Pt. ipoteza 2: VI – modelul parental (cu 3 modalități), VD – reglarea emoțională (cu 5 și cu 2 modalități)

Pt. ipoteza 3: VI – tip de atașament, VD – reglare emoțională

Pt. ipoteza 4: VI – reglarea emoțională, VD – satisfacție maritală.

2.3.2. Eșantionul cercetării

La cercetare au participat 60 de subiecți, 23 de gen masculin și 37 de gen feminin (37% sută bărbați și 63% femei). Media de vârstă de 29, 67 ani, cu o DS de 3,91 ani. Subiecții au vârste cuprinse între 22 și 38 de ani. Criteriul de selecție a fost implicarea fiecărui subiect într-o relație de tip marital (legal/consensual) de cel puțin 1 an.

Tabel 1 – Frecvența subiecților pe gen

Figura 2 – ponderea subiecților pe gen

Tabel 2 – statistici descriptive ale participanților la studiu

2.3.3. Designul cercetării

Cercetare transversală, cantitativă, corelațională

2.4. Metodele investigației

2.4.1 Instrumentele cercetării

1. Indexul satisfacției maritale (IMS)

Instrument dezvoltat de Walter W. Hudson în 1997 și revizuit în 2004.

Descriere: IMS este conceput pentru a măsura gradul, severitatea sau mărimea problemelor pe care un partener le are într-o relație diadica. Nu caracterizează relația ca entitale, ci măsoare modul în care sunt percepute problemele de către fiecare partener. Scorurile variază între 0 și 100. Scala are două praguri clinice, scorurile peste 30 semnalând prezența unei disfuncții cu semnificație clinică. Al doilea prag este de 70 și indică prezența unui stres major, cu posibili indici de violență fizică și psihică. Cu cât scorurile sunt mai mari, cu atât indică probleme mai grave în relație. Fiabilitate este de alpha C. 0.96. Validitate: 0.60. Folosește o scală Lickert cu 5 nivele.

2.Inventarul pentru măsurarea modelelor parentale de educație (EMBU)

Instrumentul a fost conceput de profesorul Carlo Perris și colab. de la Universitatea din Umea (Suedia) și etalonată pe un lot român (152 subiecți sănătoși) de Radu Vrasti și colab. de la Spitalul de Psihiatrie Jebel.

Acest chestionar urmărește și evaluează diferitele moduri de interacțiune părinți – copil, respectiv: 1. abuziv (pedepse aplicate nemotivat, exagerat), 2. privativ (privare de daruri, lucruri necesare), 3. punitiv (severitate, duritate, furie din partea părintelui), 4.umilitor (pedepse, comentarii de față cu alții), 5.rejectiv (lipsă de disponibilitate, apropiere, consolare), 6.supraprotectiv (grijă sau neîncredere din partea părinților), 7.supra-implicat (amestec în deciziile și autonomia copilului), 8.tolerant (respectă opiniile contrare ale copilului), 9.afectuos (tandrețe, căldură), 10.orientând performanța (note bune, orientare profesională, cariera), 11.generator de culpabilitate (sugerarea culpabilității prin gesturi, cuvinte), 12. stimulativ (încurajarea, sprijinirea copilului), 13. favorizând pe ceilalți (se aplică persoanelor cu frați), 14. favorizând subiectul (se aplică persoanelor cu frați).

Inventarul conține 81 de întrebări la care se răspunde prin note de la 1 la 4 (niciodată = 1, rareori = 2, adesea = 3, totdeauna =4). La interpretare, cele 81 de întrebări sunt grupate în 14 sub scale corespunzând la 14 practici educaționale. Stilul la care s-a obținut numărul maxim de puncte indică atitudinea dominantă în modelul parental.

Chestionarul AAS (Adult Attachement Scale)

Chestionarul a fost elaborat de elaborat în 1990de Collins și Read.

Descriere. Are 18 itemi (câte 6 pentru fiecare tip de atașament) și măsoară dimensionalitatea atașamentului la adulți. Fiecare item este evaluat pe o scală cu 5 trepte, de la 1 la 5. Fidelitate. Collins & Read au raportat un coeficient’s alpha Cronbach de .69 for Apropiere, .75 for Dependență și .72 for Anxietate. Corelațiile Test-retest pentru o perioadă de 2 luni au fost.68 for Apropiere, .71 for

Dependență și .52 pentru Anxietate. Autorii scalei au definit stilurile de atașament în felul următor.

• Securizant (Sigur) = scoruri înalte la Apropiere și Implicare (Dependență), scor mic la Anxietate

• Anxios = scor înalt la Anxietate, scoruri moderate la Apropiere and Implicare (Dependență)

• Evitant = scoruri mici la Apropiere, Implicare (Dependență), Anxietate

• atașament securizant: itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17;

• atașamentul evitant: itemii 1, 2, 5, 15, 16, 18;

• atașamentul anxios-ambivalent: itemii 6, 8, 9, 10, 11, 12.

Fiecare item este însoțit de o scală în 5 trepte (1-dezacord puternic, 2-dezacord parțial, 3-nu știu, 4-acord parțial, 5-acord puternic). Subiecții sunt rugați să evalueze pe aceste scale în ce măsură afirmațiile conținute de itemi caracterizează, în general, pe ei si modul lor de a simți. Se calculează media aritmetica a scorurilor obținute de subiecți la fiecare stil de atașament și se obțin astfel trei scoruri, cate unul la fiecare tip de atașament. Se consideră că subiectul are stilul de atașament la care scorul obținut este cel mai mare. Se utilizează această metodă de stabilire a stilului de atașament deoarece nu există tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.

Chestionarul de măsurare a reglării emoționale (Emotion Regulation Questionnaire – ERQ)

Chestionarul de măsurare a reglării emoționale (Emotion Regulation Questionnaire – ERQ) este un instrument cu 10 întrebări dezvoltat de Gross si John . Autorii pornesc de la constatarea că indivizii utilizează o gamă largă de strategii de reglare a emoțiilor și chestionarul caută să le identifice cu fiecare întrebare. În plus, chestionarul dorește să evalueze și toleranța la experiențele și emoțiile negative.

Descriere. Chestionarul cuprinde două scale, scala de reevaluare și scala de supresie a emoțiilor, ele identificând două din cele mai importante strategii de control al emoțiilor. Fiecare întrebare este evaluată pe un continuum cu 7 trepte, de la dezacord total la acord total. Conform autorilor, chestionarul dovedește un scor bun de confidență la studiul test-retest.

Factorii scalei (nu sunt itemi la care se inversează scorul):

– Subscala reevaluare: 1, 3, 5, 7, 8, 10;

– Subscala supresie: 2, 4, 6, 9.

2. Chestionarul de reglare cognitiva a emoției (Cognitive Emotion Regulation Questionnaire – CERQ)

Chestionarul de reglare cognitiva a emoției (Cognitive Emotion Regulation Questionnaire – CERQ) a fost dezvoltat de Garnefski si colab. (2001)107 cu scopul de a crea un instrument specific pentru evaluarea strategiilor cognitive de reglare a emoțiilor.

Chestionarul distinge nouă strategii cognitive de reglare, fiecare din ele referindu-se la ce s-ar gândi cineva care trăiește amenințarea sau realitatea unui eveniment stresant. Acestea sunt: 1) auto-blamarea, 2) blamarea altora, 3) ruminația, 4) catastrofizarea, 5) punerea în perspective, 6) refocalizarea pe pozitiv, 7) reevaluarea pozitivă, 8) acceptarea, 9) refocalizarea pe plan.

Acest chestionar a permis efectuarea de studii care să evidențieze relațiile dintre aceste strategii cognitive, precum auto-blamarea, ruminația, catastrofizarea în diferite condiții psihopatologice, precum depresia, anxietatea, stress și mânie, în funcție de vârstă. Aceste studii au arătat ca persoanele cu deficiențe de reglare cognitivă a emoțiilor negative sunt mai vulnerabile la tulburări psihopatologice și că utilizarea acestor strategii, în special reevaluarea, face indivizii mai rezilienți în fata emoțiilor negative.

Chestionarul cuprinde 36 întrebări și fiecare din ele trebuie evaluată pe o scală Likert cu 5 ancore, de la 1 = aproape niciodată, la 5 = aproape totdeauna. Analiza componentelor principale arată o consistență internă între 0.68 si 0.83 și o validitate factorială între 0,75 și 0,87. Analiza de confidență test-retest dă o corelație întinsă între 0,40 si 0,60.

In concluzie, CERQ poate fi considerat un instrument confident și valoros pentru evaluarea riscului indivizilor cu tulburări de reglare emoțională de a face depresie sau anxietate și pentru a dimensiona modalitățile terapeutice destinate lor. Chestionarul este prezentat în Anexa Nr. 1

Itemii Subscalelor:

1. Auto-blamare: 1, 2, 16, 30

2. Acceptare: 10, 17, 27, 36

3. Ruminație: 3, 11, 28, 32

4. Refocalizare pe pozitiv: 13, 19, 24, 31

5. Refocalizare pe plan: 4, 7, 18, 33

6. Reevaluare pozitivă: 5, 21, 26, 34

7. Punerea în perspectivă: 6, 9, 14, 22

8. Catastrofizarea: 8, 12, 29, 35

9. Blamarea altora: 15, 20, 23, 25

2.5. Descrierea procedurilor de recoltare a datelor (un test pilot)

Având în vedere complexitatea instrumentelor, am realizat un test pilot în care au fost implicați 3 subiecți, recrutați din rândul studenților, colegi la Facultatea de Psihologie. În urma testărilor, am modificat formele de prezentare ale testelor prin informații suplimentare la indicațiile de completare. Chestionarele au fot înmânate în seturi unui număr de 74 de subiecți, din care am selectat 60 pentru cercetarea de față, în funcție de corectitudinea cu care au fost completate chestionarele (itemi ratați). În acest fel am ajuns la dezechilibrul de gen (mai multe persoane de gen feminin), deși am intenționat, având în vedere tema studiului să folosesc un număr egal de bărbați și femei.

Datele au fost colectate în perioada 15 noiembrie 2014 – 15 februarie 2015.

CAPITOLUL 3

REZULTATELE CERCETĂRII

3.1. Prezentarea și interpretarea (analiza) psihologică a datelor

2.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1. Presupunem că între tipul de atașament și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu un atașament sigur sunt mai satisfăcuți în cuplu decât cei cu un atașament evitant).

În cercetarea de față ne-a pus întrebarea dacă, din punct de vedere statistic, există diferențe semnificative în ceea ce privește satisfacția în cadrul relațiilor de cuplu pentru subiecților investigați, și dacă aceste diferențele înregistrate prin aplicarea instrumentelor sunt datorate hazardului sau faptului că subiecții manifestă stiluri de atașament diferite.

Pentru verificarea Ipotezei 1 am folosit ca instrumente de investigare Chestionarul AAS (Adult Attachement Scale) și Indexul satisfacției maritale (INS). Astfel variabilele independente au fost obținute prin transformarea scorurilor obținute de subiecți la Indexul satisfacției maritale, obținând trei sub-variabile, niveluri ale satisfacției maritale: 1.satisfacție maritală funcțională, 2. satisfacție maritală semi-funcțională, 3. satisfacție maritală disfuncțională. Vom reveni asupra semnificației acestor niveluri de satisfacție la analiza psihologică a datelor statistice. Variabila dependentă au fost reprezentată de tipul de atașament investigat cu Chestionarul AAS. Variabila dependentă are trei sub-modalități: 1. atașament securizant, 2. atașament evitant și 3. atașament anxios-ambivalent.

Analiza statistică. Am folosit analiza de varianță (ANOVA). Per total, influența tipului de atașament asupra nivelului de satisfacție maritală a fost semnificativ. Testul Levene este semnificativ statistic, (F=9.231, p=0,000, df 59). Testul Levene (F(3, 66) = 43,47, p<.01), ceea ce indică faptul că ipoteza nulă este infirmată, deci putem afirma că diferențele nu sunt datorate hazardului. Astfel putem spune că este posibil ca stilul atașamentului să influențeze satisfacția privind calitatea relațiilor de cuplu în care sunt implicați subiecții cercetării noastre. În concluzie, această ipoteza, prima din studiu, este confirmată.

Interpretarea psihologică a datelor. Urmărind datele din Tabelul 3, observăm că nu se înregistrează diferențe statistice semnificative în privința satisfacției maritale între subiecții cu atașament sigur și cei cu atașament anxios. Diferența semnificativă statistic se înregistrează la subiecții cu atașament evitant. Scorurile obținute de subiecții cu atașament evitant sunt cu mult mai mari decât cele înregistrate la ceilalți subiecți, fi că au atașament securizat sau anxios. Probabil că subiecții cu atașament anxios caută în cuplu siguranță, devin dependenți și califică drept satisfăcătoare și relații problematice, preferând totuși să fie chiar și într-un cuplu disfuncțional decât să trăiască singuri.

Tabel 3

Din analiza datelor din Tabelul 3 rezultă că stilul de atașament influențează nivelul de satisfacție a relației. Conform unor autori, stilurile de atașament îi fac pe adulți să își reprezinte diferit atât dragostea romantică, cât și relațiile maritale. Persoanele cu atașament securizant nu simt disconfort când se apropie de semeni, evaluează viitorul relației ca fiind fericit, iar parteneriatul este perceput ca fiind suportiv și de încredere. Persoanele cu atașament evitant simt disconfort în proximitatea fizică și emoțională a semenilor, în relațiile romantice se tem de intimitate. Anxioșii ambivalenți dezvoltă pasiuni, relații obsesive, încărcate de gelozie și libido ridicat. De asemenea, dezvoltă relații de dependență, caută să se apropie de ceilalți, dar trăiesc o teamă permanentă de eventualitatea respingerii și abandonului. Aceste rezultate sunt confirmate și de alte studii.

Studiul corelațional (Tabel 4) confirmă faptul că indivizii care manifestă un atașament securizant au o satisfacție meritală ridicată, iar cei cu atașament ambivalent o satisfacție maritală serios diminuată, fapt confirmat de alți cercetători. Între tipul de atașament și satisfacția maritală există o corelație semnificativă moderată (.373)

Tabel 4

Ipoteza 2. Presupunem că între modelul parental și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă (în sensul în care indivizii care au beneficiat de un model parental democratic vor evalua relația de cuplu ca fiind mai satisfăcătoare decât cei proveniți din modele parentale permisive sau autocrate).

Pentru verificarea Ipotezei 1 am folosit ca instrumente de investigare Chestionarul EMBU și Indexul satisfacției maritale (INS). Astfel variabilele independente au fost obținute prin transformarea scorurilor obținute de subiecți la Indexul satisfacției maritale, obținând trei sub-variabile, niveluri ale satisfacției maritale: 1. satisfacție maritală funcțională, 2. satisfacție maritală semi-funcțională, 3. satisfacție maritală disfuncțională. Variabila dependentă au fost reprezentată de modelul parental investigat cu Chestionarul EMBU. Variabila dependentă are 14 sub-modalități: 1. abuziv (pedepse aplicate nemotivat, exagerat), 2. privativ (privare de daruri, lucruri necesare), 3. punitiv (severitate, duritate, furie din partea părintelui), 4. umilitor (pedepse, comentarii de față cu alții), 5. rejectiv (lipsă de disponibilitate, apropiere, consolare), 6. supraprotectiv (grijă sau neîncredere din partea părinților), 7. supra-implicat (amestec în deciziile și autonomia copilului), 8. tolerant (respectă opiniile contrare ale copilului), 9.afectuos (tandrețe, căldură), 10. orientând performanța (note bune, orientare profesională, cariera), 11. generator de culpabilitate (sugerarea culpabilității prin gesturi, cuvinte), 12. stimulativ (încurajarea, sprijinirea copilului), 13. favorizând pe ceilalți (se aplică persoanelor cu frați), 14. favorizând subiectul (se aplică persoanelor cu frați).

Fig. 3 Diagrama corelațiilor dintre saisfacția maritală și stilurile parentale

Studiul corelațional al modelelor parentale cu satisfacția maritală relevă legături puternice și semnificative ale modelelor parentale ce presupun abuz (-.328), privațiune (-.221), punitivitate (-187), umilință (-.199), rejectivitate (-.223) și superprotecție (-.342) cu insatisfacția în cuplu. Presupunem că între aceste variabile există o legătură mediată de stilul de atașament generat de stilul parental. (Tabel Anexa 2).

Am realizat o ierarhie a modelelor parentale.

Tabel 5 – Ierarhia modelelor parentale

Ipoteza 3. Presupunem ca între tipul de atașament și mecanismul de reglare emoțională există o relație statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu atașament sigur folosesc mecanisme de reglare bazate pe recadrare și reevaluare).

Pentru verificarea ipotezei am folosit o analiza corelațională Pearson, a pus în legătură tipurile de atașament (variabile independente) și modalitățile de reglare emoțională (variabile dependente).

Această ipoteză a fost infirmată, între cele două variabile neexistând relații statistice semnificative. Deși ipoteza a fost infirmată, am considerat util studiul corelațional între diferitele mecanisme de reglare emoțională.

Analiza corelațională s-a realizat folosind scalele ERQ (supresie și revaluare) ca și variabile independente și scalele CERQ drept variabile dependente. Tabelul și Histograma aferentă prezintă legăturile statistice existente între modalitățile de autoreglare emoțională.

Mecanismul de autoreglare prin reevaluare corelează pozitiv cu Refocalizarea pe pozitiv (0,28) și Refocalizarea pe plan (0,385). De asemenea Scala Reevaluare ERQ corelează pozitiv puternic cu scala Reevaluare pozitivă din CERQ (0,467). În privința corelațiilor negative, reevaluarea este în legătură inversă cu Autoblamarea (-0,29), Acceptarea (-0,234) Ruminații (-249) și Supresia (-663).

Analizând cifrele și histograma observăm că persoanele care tind să folosească mecanismul de autoreglare Reevaluare sunt inclinate să se refocalizeze pozitiv, în general, iar Focalizarea pe plan va fi chiar mai puternică, pentru că are concretețe. A-i da cogniției ceva de făcut, reprezintă o modalitate eficientă de a scădea nivelul energetic al emoțiilor. În plus, aceste persoane nu se autoînvinovățesc și tind să nu cedeze emoțional în fața dificultăților. Persoanele care folosesc mecanismul Reevaluare, ca și mecanism de autoreglare resping tendința de a vedea lucrurile doar în culori sumbre și catastrofice. Reevaluarea cognitivă este un mecanism activ generator de energie, în sensul stării de bine, nu al agitației anxiogene.

Mecanismul de autoreglare prin Supresie corelează pozitiv și semnificativ cu scalele Autoblamare (0.42), Acceptare (0.33 și Ruminații (0.39). Persoanele care folosesc cu predilecție Supresia se auto-învinovățesc, se transformă în victime cu ușurință și acceptă situațiile așa cum sunt chiar și când stă în puterea lor o schimbare. Au o gândire fatalistă care ruminează. Gandul repetitive, ruminația are rolul dea diminua anxietatea și stresul, dar ocupă capacitatea persoanei de a gândi și a face și altceva. Putem spune că persoana care ruminează în scopul reglării emoționale îsi sabotează performanțele cognitive și motivația. M-am oprit asupra mecanismului ruminației pentru că aparent el n-ar trebui să fie în legătură pozitivă cu supresia, pentru că, de fapt, paradoxal ruminația este un demers de căutare a unei soluții. Probabil că subiecții asociază ruminația cu pasivitatea în urma unui proces de învățare, în care, de-a lungul timpului au experimentat faptul că gândirea repetitivă doar consumă energie, nu dezvoltă și soluții. Cu toate astea, inhibiția emoției negative cauzată de mecanismul supresiei este facilitată de ruminație și, astfel, individual intră într-un cerc vicios care, paradoxal, nu face decât să adâncească mecanismul supresiei și, în consecința comportamentul abulic, demotivant.

Tabel 6 – Corelații (Pearson) între modalitățile de autoreglare emoțională

Figura 3 – Corelații între modalitățile de auto-reglare emoțională

Ipoteza 4. Presupunem că între modalitățile de reglare emoțională și satisfacția maritala exista o corelație statistica semnificativa, în sensul în care indivizii care se reglează emoțional prin recadrare și reevaluare vor considera relația lor maritală ca fiind mai satisfăcătoare decât cei care își reprimă emoțiile).

Interpretarea psihologică. Astfel, dificultățile întâmpinate în reglarea emoțională generează reactivitate emoțională exprimată prin furie, frică evitare etc. chiar și la stimuli minori. Persoanele își regăsesc cu greu echilibrul, cu alte cuvinte își revin greu atunci când sunt perturbate sau au tendința de a disocia atunci când situațiile devin stresante. Copingul se face, uneori, prin consum de alcool sau substanțe, mâncat excesiv. La aceste neajunsuri se adaugă dificultățile interpersonale, cu precădere cele ce privesc exact tema studiului nostru privind satisfacția de cuplu, ne referim aici la intimitate și încredere. Aceste persoane sunt foarte sensibile la critică, au o capacitate diminuată de a lua în considerare și punctele de vedere diferite sau opuse. Se manifestă impulsiv și au tendința de a ieși din relații intempestiv, fără a încerca să negocieze. De asemenea, adesea au un istoric de victimizare repetată, chiar cu violență domestică, putând fi atât agresor cât și victimă.

În prima Ipoteză am presupus că persoanele utilizează cu predilecție anumite modalități de reglare emoțională, iar între aceste modalități există corelații statistice semnificative. Verificarea Ipotezei a dus la concluzia că reglarea emoționala poate conduce la trei situații în care se poate găsi persoana: de reevaluare a emoției, de suprimare a ei sau nici o modificare. La rândul lor, fiecare din acestea pot conduce la consecințe afective, cognitive și relațional-sociale experimentate de un individ. Eforturile de reglare a emoțiilor prin reevaluare sau supresie influențează întreaga traiectorie a răspunsului emoțional și există o asimetrie a consecințelor în funcție de metoda folosită.

Astfel, persoanele care obișnuiesc să regleze emoțiile negative prin supresie prezintă o descreștere în expresia comportamentală a emoțiilor, fără însă să se modifice trăirea subiectivă. Aceasta poate să conducă la creșterea răspunsului fiziologic și să ducă la experimentarea mai puțin intensă și a emoțiilor pozitive. În timp ce indivizii care reglează emoțiile prin reevaluare, prezintă o scădere a răspunsului subiectiv și fiziologic la emoțiile negative și o creștere a trăirii subiective și a expresiei comportamentale la emoțiile pozitive. Dintre toate strategiile de reglare emoționala, reevaluarea prezintă un beneficiu semnificativ pentru individ, conducând la creșterea emoțiilor pozitive în defavoarea celor negative și la detașarea subiectului de emoții nedorite. În concluzie, strategiile de reglare emoțională de care indivizii sunt capabili să le pună în act contribuie decisiv la calitatea vieții de cuplu.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

În prima ipoteză am presupus că există diferențe din punct de vedere statistic în ceea ce privește satisfacția de cuplu, iar aceste diferențe nu sunt datorate hazardului ci tipurilor diferite de atașament pe care le manifestă subiecții din studiu. Testul Levene este statistic semnificativ, în concluzie ipoteza de nul este infirmată. Considerat în literatura de specialitate ca fiind o legătură afectivă stabilă pe care o persoană o poate stabili cu o altă persoană, atașamentul este un factor important în viața de familie în general și în cea de cuplu în special. Felul în care persoanele se comportă în funcție de atașament devine marca a comportamentului în cuplu pentru că figura de atașament devine partenerul sau partenera. Tot acest comportament dezvoltă identitatea cuplului și sentimentul de apartenență la cuplu, care poate fi un sentiment pozitiv sau negativ. Acesta este motivul pentru care am introdus în cercetarea noastră și modalitățile de reglare emoțională în relația de cuplu și satisfacția generată de ea. Astfel, în concluzia primei ipoteze putem spune că atașamentul manifestat de parteneri reprezintă baza de funcționare a cuplului, bază care se poate manifesta funcțional sau disfuncțional.

Considerăm că o precizare este importantă în acest context. Un atașament disfuncțional nu este o anatemă, nu condamnă neapărat individul la eșec sentimental și familial, individul învață din propriile experiențe să se adapteze, să își regleze trăirile și să-și adecveze comportamentul, în așa fel încât să aibă o relație maritală satisfăcătoare. Atașamentul este și un model în funcție de care persoana experimentează relațiile de cuplu, nu doar modul în care este condiționat din familia primară. Acel model poate fi modificat, dezvoltat. Astfel, o persoană care dezvoltă în cuplu un atașament sigur se simte în siguranță pentru că este valorizată, iubită, ocrotită de partenerul de cuplu.

Deși la bază stilul de atașament a fost unul disfuncțional, alături de un partener pe care ăl percepe ca fiind iubitor, cald, receptiv la dorințele sale, persoana dezvoltă așteptări pozitive cu privire la relația maritală. Așa se explică de ce persoanele cu atașament anxios se simt satisfăcute în relația de cuplu, anxietatea lor bazala diminuându-se într-un mediu pe care îl percep ca fiind sigur. Nu așa stau lucrurile cu persoanele care manifestă un stil de atașament evitant. Persoanele cu atașament evitant sunt repliate pe sine, resimt un grad mărit de disconfort în intimitante. Percepția privind partenerul este că acesta este neprotector, valorizează excesiv libertatea în mod rațional, evită să depindă de cineva, nu acceptă sprijinul. Aceste persoane fac eforturi permanente de a se menține la distanță și nu își exprimă sentimentele. Spre deosebire de persoanele cu atașament securizant, care manifestă un nivel de încredere ridicat, nivel scăzut de conflict, satisfacție și capacitate de angajament, la evitanți lucrurile stau exact invers: sunt conflictuale, lipsite de încredere, nivelul capacității de a se angaja în relație e redus, iar satisfacția este și ea extrem de diminuată. Putem afirma că subiecții care experimentează un stil de atașament sigur în copilărie sunt mai satisfăcuți în relația de cuplu decât subiecții care experimentează atașament evitant. Între aceste două stiluri se situează stilul de atașament temător și cel preocupat, satisfacția lor fiind medie.

În concluzie, la ipoteza întâi, deși nu garantează trăinicia și satisfacția relației de cuplu, atașamentul securizant este un predictor al stabilității relației și al satisfacției în cuplu, în timp ce atașamentul evitant reprezintă un factor ce vulnerabilizează posibilitățile partenerilor de a dezvolta și a menține o relație de cuplu.

A doua ipoteză a acestei cercetări a prezumat că între modelul parental și satisfacția maritală există o legătură statistică semnificativă, în sensul în care indivizii care au beneficiat de un model parental democratic vor evalua relația de cuplu ca fiind mai satisfăcătoare decât cei proveniți din modele parentale permisive sau autocrate). Chestionarele referitoare la modelul parental au fost completate atât pentru tată, cât și pentru mamă. Rezultatul testului Levene este semnificativ statistic, ceea ce indică faptul că ipoteza nulă este infirmată. Diferențele care apar între diferiți subiecți în ceea ce privește calitatea relației lor de cuplu, nu se datorează hazardului, ci modelului parental de care au avut parte în copilărie. A doua ipoteză a acestei cercetări este confirmată: există o corelație semnificativă între stilul parental de care au beneficiat subiecții și satisfacția lor în relația de maritală/de cuplu.

Mediul familial din care indivizii provin își pune amprenta asupra relațiilor de cuplu. Deși are loc modelarea comportamentului în funcție de partener, acel model din familia primară tinde să persiste. Modelul familial vine în contradicție sau în completare cu normele și regulile sociale. Adultul poate trăi conform modelului din familia de bază sau poate adopta un model contrar. Și într-un caz și în celălalt, alegerea nu este liberă, ci condiționată.

Un alt factor care influențează relația de cuplu este experiența proprie. Cu cât această experiență este mai bogată, cu atât atitudinea în cuplu este mai adaptativă indiferent de modelul parental. De altfel, cercetarea a relevat influența vârstei asupra satisfacției de cuplu, mediată de tipul de atașament. Cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât influența atașamentului în satisfacția maritală este mai mică.

În ipoteza a treia am presupus ca între tipul de atașament și mecanismul de reglare emoțională există o relație statistică semnificativă corelațional (în sensul în care indivizii cu atașament sigur folosesc mecanisme de reglare bazate pe recadrare și reevaluare). Această ipoteză a fost infirmată, dar ne-a oferit prilejul unui studiu corelațional privind mecanismele de reglare emoțională și de a deschide o poartă către o cercetare viitoare.

Ipoteza a patra a făcut referire la legătura existentă între mecanismele de reglare emoțională și satisfacția maritală, în sensul în care indivizii care se reglează emoțional prin recadrare și reevaluare vor considera relația lor maritală ca fiind mai satisfăcătoare decât cei care își reprimă emoțiile). Ipoteza a fost verificată și considerăm că mecanismele de reglare emoțională își pun amprenta asupra satisfacției în cuplu așa cum se vede ea dinspre partenerul celălalt, fiind în interdependență cu manifestări de tip pasiv-agresiv, evitare, exagerare, critică excesivă, agresivitate etc.

Pentru a realiza această cercetare am utilizat cinci probe psihologice: o scală care a măsurat satisfacția de cuplu, o scală care a evaluat tipul de atașament, 2 scale de reglare emoțională și o scală de identificare a modelelor parentale. În cercetare am plecat de la premisele conform cărora între variabilele investigate de instrumentele de mai sus există o serie de legături și diferențe. Prelucrarea statistică a datelor s-a realizat prin intermediul programului statistic SPSS 17.0, varianta demo pusă la dispoziție gratuit de către IBM.

BIBLIOGRAFIE

Adler, H.J., Mellenbergh, G.J. (eds.) (1999), Research Methodology in the Social Behavioural & Life Science, Sage Publ., London

Albu, M. (2000), Metode și instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj- Napoca

Baumeister, M (Encyc)-45348.qxd 7/24/2007 6:29 PM, Page 541

Birch, Ann (2000) Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, București

Bowlby, J. (1980), Attachment and looss: Vol. III Loss, 2nd., New York: Basic Books

Bowlby, J. (1988), A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development, Basic Books, New York.

Braithwaite, S. R., Delevi, R., & Fincham, F. D. (2010). Romantic relationships and the physical and mental health of college students. Personal Relationships, 17(1), 1-12.

Chelcea, S., (2008),(coordonator), Rușinea și vinovăția în spațiul public. Pentru o sociologie a emoțiilor, Ed. Humanitas, București

Clocotici, V., Stan, A. (2000), Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iași

Cosnier, J. (2002), Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor, Editura Polirom, Iași

Cui, M., & Fincham, F. D. (2010). The differential effects of parental divorce and marital conflict on young adult romantic relationships. Personal Relationships, 17(3), 331-343

Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy: A comprehensive method of treating human disturbances: Revised and updated.

Eysenck, H. J., Eysenck, M., (1998), Descifrarea comportamentului uman, Teora, București

Glenn, N. D., Maritală quality in International Encyclopedia of Marriage and Family, New York, Thomson Gale, 3, 2003, p. 1070–1078 (Second edition).

Gross JJ, Thompson RA (2007): Emotion Regulation: Conceptual Foundations, in JJ Gross (Ed.) Handbook of Emotional Regulation, New York: The Guilford Press.

Hăvârneanu, C. (2000), Metodologia cercetării în științele sociale, Editura Erota, Iași

Hayes, N., Orrell, S. (2007), Introducere în psihologie, Editura All, București

Mikulincer, M., Birnbaum, G., Woddis, D., & Nachmias, O. (2000), Stress and accesibility of proximity-related thoughts: Exploring the normative and intraindividual components of attachment theory, Journal of Personality and Social

Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași

Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane – psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper, București

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia și terapia cuplului, Editura Sper, București

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002), Psihologia vieții de cuplu-între iluzie și realitate, Editura SPER, București

Nuță, A. (2001), Inocență și închipuire. Psihologia relației de cuplu, Editura Sper, București

Nuță, A. (2002), Psihologia comunicării în cuplu, Editura Sper, București

Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologi. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași

Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologi. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași

Rauer, A., & Volling, B. (2005). The role of husbands’ and wives’ emotional expressivity in the marital relationship. Sex Roles, 52, 580-587.

Secaucus, NJ: Citadel.Epstein, R. (2006, February/March). Do gays have a choice? Scientific American Mind. 50-57

SPANIER, G. B., Measuring dyadic adjustment: New scales for assessing the quality of Marriage and similar dyads, Journal of Marriage and the Family, 38, 1, 1976, p. 15–28.

Stein, S., Book, H., (2003), Forța inteligenței emoționale, Ed. ALLFA, București

Vrasti, Radu (2014), Monografie de reglare emoțională

Ward, P. J., Lundberg, N. R., Zabriski, R. B., Berrett, K. (2009). Measuring Marital Satisfaction. A Comparison of the Revised Dyadic Adjustement Scale and the Satisfaction with Married Life Scale. Marriage and Family Review, 45, 412-429.

Wilks, Baltimore F., (2003), Transformarea sentimentelor, Ed. Curtea Veche, București

Young, J. E., ( 2003): Schema Therapy, A Practitioner Guide, Guilford Press, New York.

Anexa 1

Chestionar de identificare a tipului de atașament

Vă rugăm să bifați căsuța corespunzătoare din dreptul fiecărei afirmații.

Vă mulțumim!

Anexa 2

Chestionar de autoritate parentală

Vă rugăm să citiți cu atenție și să răspundeți la următoarele întrebări:

Anexa 3

Chestionar de satisfacție maritală

Acest chestionar este conceput pentru a măsura gradul de satisfacție pe care îl aveți în legătură cu căsnicia dvs. actuală. Acesta nu este un test, astfel încât nu există răspunsuri corecte sau greșite. Răspundeți fiecărui item cu atenție. Vă mulțumim!

Itemii care se inversează sunt: 1, 3, 5, 8, 9, 11, 13, 16, 17, 19 ,20, 21, 23.

După inversare, se face totalul, apoi din sumă se scade 25.

Anexa 4

Inventar de reglare emoțională

Pentru fiecare item, vă rugăm să răspundeți folosind următoarea scală.

1–––-2––––3–––-4––––5–––––6–––––7

Acord neutru dezacord

puternic puternic

1. Când doresc să simt mai multe emoții pozitive (cum ar fi bucuria) îmi schimb gândurile

2. Păstrez emoțiile pentru mine.

3. Când doresc să simt mai puține emoții negative (cum ar fi furia sau tristețea) îmi schimb gândurile

4. Când simt emoții pozitive, sunt atent (ă) să nu le exprim.

5. Când mă confrunt cu o situație stresantă, mă gândesc la mod care mă ajută să mă calmez

6. Îmi controlez emoțiile prin faptul că nu le exprim

7. Când doresc să simt mai multe emoții pozitive schimb modul de a privi situațiile.

8. Îmi controlez emoțiile prin schimbarea modului în care mă gândesc la situația stresantă.

9. Când simt emoții negative, mă asigur că nu le exprim.

10. Când doresc să simt mai puține emoții negative, schimb modul în care mă gândesc la situație.