Teoriile Controlului Social

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I.

Considerații introductive

Subcapitolul 1.1. Apariția criminologiei în S.U.A.

Subcapitolul 1.2. Statutul criminologiei în S.U.A.

Subcapitolul 1.3. Teorii criminologice consensuale și conflictuale

CAPITOLUL II

Teorii culturale

Subcapitolul 2.1 Teoria asocierilor diferențiate

Subcapitolul 2.2 Teoria subculturilor delincvente

Subcapitolul 2.3 Teoria conflictului de cultură

Subcapitolul 2.4 Studiu de caz

CAPITOLUL III

Teorii funcționaliste

Subcapitolul 3.1 Teoria anomiei sociale

Subcapitolul 3.2 Teoria ”oportunității diferențiate”. Eșecul social

Subcapitolul 3.3 Studiu de caz

CAPITOLUL V

Teoriile controlului social

Subcapitolul 4.1 Teoria lui Hirschi

Subcapitolul 4.2 Teoria lui Ray Jeffery

Subcapitolul 4.2 Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

“Criminologia” este definită drept toată cunoașterea umană cu privire la etiologia, controlul, tratamentul, prevenirea atât a criminalității cât și a delincvenței, aplicarea legilor penale și depistarea criminalității, precum și sistemul de apărare socială.

Dreptul, în general, se grupează pe ramuri distincte în funcție de obiectul de reglementare. Un loc aparte in cadrul acestuia îl ocupă criminologia, o disciplină oarecum marginalizată. Elaborarea măsurilor de profilaxie și combatere a acestui flagel numit ciminalitate, precum si cunoașterea cauzelor și condițiilor savârșirii infracțiunilor corelată cu studierea personalității infractorului, constituie obiectul de activitate al criminologiei.

Având in vedere aceste considerente, putem spune că criminologia se adresează tuturor categoriilor de specialiști ce se ocupă de aplicarea legilor si înfăptuirea justiției, specialiști de a căror putere decizională depinde viitorul celor aflați sub incidenta legii penale.

Nu există nici o îndoială că în ultimii ani Societatea Americană de Criminologie a devenit o societate viabilă, care a crescut în mărime, profesional și statură, ajungând a fi acceptată ca o organizație profesională. Începând cu câteva asociații profesionale entuziaste în domeniul științei de poliție și administrație, într-o zona geografică limitată, Societatea Americană de Criminologie a dobândit calitatea de membru valabil în 1960.

Lucrarea de față, în linii mari, este împărțită în cinci părți, ce abordează pe rând, modul in care a apărut, dezvoltat și emancipat criminologia peste ocean, precum și teoriile fundamentale criminologice americane. În prima parte se acordă o atenție deosebită conjuncturii, precum și cadrului istoric ce a determinat apariția criminologiei in S.U.A. În cea de-a doua parte, se face o analiză a teoriilor criminologice emise de figurile marcante ale acestui domeniu, ca, mai apoi, in al treilea capitol să luăm în discuție unul dintre curentele importante din domeniu. În ultimul capitol, al patrulea, vom aprofunda teoria controlului social, un concept ce vizează influența societății umane asupra criminalității. Spre finalul lucrării vom analiza câteva studii de caz, pentru a sublinia importanța criminologiei in societatea americană de azi.

CAPITOLUL I

Considerații introductive

Crima și autorul ei au preocupat gândirea umană cu mult înainte de secolul al XlX-lea. Mărturie stau în acest sens operele filosofice și literare ale antichității, tema crimei constituind, nu de puține ori, izvor de genială inspirație. Știința criminologiei pare, astfel, sa aibă origini tot atât de îndepărtate ca și celelalte științe sociale. Sub influența iluminiștilor apar în a doua parte a secolului al XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol hotărâtor în evoluția științelor penale.

Au existat însă și alți factori care au stimulat studiile cu privire la criminalitate. Se acumulează astfel, în acea perioada un volum important de date statistice. Cercetările cu privire la starea și dinamica fenomenului criminalității, la evoluția acestuia în diferite zone geografice, relevarea anumitor regularități, a unor corelații cu anumiți indicatori socio-culturali, ce au loc în perioada respectivă, influențeaza fără îndoială cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare. Se subliniază, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea criminologică, existența în unele țări a unui cadru instituțional organizat de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de știință posibilitatea să efectueze unele experimente și să verifice unele ipoteze. In acest sens, se consideră că știința criminologiei a profitat foarte mult de pe urma psihiatriei, nu numai în direcția preluării unor noțiuni, categorii și modele de analiză cauzală, dar și a folosirii instituțiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Același rol de laborator experimental l-a jucat și penitenciarul, unde s-au efectuat unele observații pe termen lung asupra deținuților. Aceștia erau examinati clinic, măsurați antropometric, fotografiați, catalogați, tragându-se unele concluzii cu privire la rata recidivei, la carierele criminale etc.

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut o dată cu structurarea primelor comunități umane arhaice. Anterior acestei evoluții istorice, nu se poate discuta de o existență a criminalității. Deși acest fenomen nu a fost studiat în mod științific decât relativ recent (în ultimele două secole), o intreagă gamă de dovezi adunate de-a lungul timpului, pe parcursul evoluției umanității relevă interesul pentru acesta.

Izvoarele istorice atestă faptul că despre criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod științific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deși despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi de la apariția primelor forme de organizare a comunității umane. Starea și dinamica fenomenului infracțional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influența mediului social asupra criminalității s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie și psihiatrie.

Societatea Internațională de Criminologie a fost integrată în structurile O.N.U. în cadrul căruia își desfășoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic și Social care a creat inițial Comitetul Consultativ Special de experți în problemele criminalității care ulterior s-a transformat în Divizia Pentru Justiție Penală și Prevenire a Criminalității.

Preocupările O.N.U. și ale organizațiilor specializate din cadrul acestora în domeniul prevenirii criminalității au determinat realizarea unor cursuri internaționale de criminologie în cadrul cărora se analizează bazele teoretice și conceptuale, principiile generale și metodele științifice de studiere a criminalității.

În contextul profundelor schimbări sociale, mondiale o parte din cercetătorii criminologi manifestă rețineri în ceea ce privește posibilitatea abordării la nivel global a problemei criminalității și au criticat studiile criminalității la nivel general care au abordat nediferențiat conceptele legate de crimă, criminal, criminalitate și reacție socială.

Ținând cont de considerentul potrivit căruia criminalitatea este un fenomen complex și se află permanent în evoluție, criminologia contemporană abordează o orientarea realistă și pragmatică ce urmărește adaptarea cadrului și metodelor sale la nevoile contemporane, ce vor contribui în mod sigur la realizarea sarcinilor și obiectivelor pe care această știință și le-a propus.

Disciplina criminologiei s-a dezvoltat în trei faze, incepând cu secolul 18. Deși crima și criminalii existau deja in societate, studierea sistematică a acestui fenomen nu a început decât târziu, către finele secolului 17. Înaintea aceastei perioade, crima era asociată cu păcatul, violarea unei obligații sacre. Când invățații au deosebit pentru prima oară crima de păcat, ei au făcut posibile unele remarci conform cărora comportamentul criminal nu avea de a face cu religia. Tocmai această nouă atitudine a permis efectuarea studiului stiințific și a obținerii unor răspunsuri cu privire la intrebarea – de ce apare crima? Dezvoltarea acestor studii este acum cunoscută a fi era criminologiei clasice.

A doua fază, ce a inceput in secolul 19, este cunoscută drept criminologia modernă. In această eră, criminologia s-a definit a fi o subspecialitate ce își are rădăcinile in psihologie, sociologie și economie. Învățații au format societăți de criminologie și au fondat reviste de criminologie. Criminologiștii au parcurs teste empirice (observații și experimente) ale propriilor teorii, mai degrabă, decât bazându-se numai pe speculații și au dezvoltat o gamă variată de teorii.

A treia fază, ce a început în a doua jumătate a secolului 20, poate fi numită drept faza criminologiei independente. Pe parcursul acesteia, criminologia a inceput să își obțină independența față de disciplinele ce îi stau la bază. În Europa de Vest, Statele Unite și Canada, criminologii și-au extins asociațiile profesionale și au început să publice un număr tot mai mare de reviste. Tot mai multe universități au inceput să dezvolte programe de licență in criminologie. Teoriile criminologice au devenit multidisciplinare (acoperind mai multe discipline de studiu) deoarece criminologii independenți căutau să înțeleagă crima în sine, decât să o studieze ca fiind un aspect al teoriei sociologice sau psihologice.

1.1. Apariția criminologiei în S.U.A.

Profesorii Vollmer și Kidd, în 1928, au propus înființarea unei școli de criminologie, o propunere care a condus în 1931 la includerea unui curs de criminologie în mod regulat în cadrul anului școlar de la Universitatea din California. Totodată s-a făcut un important pas în dezvoltarea criminologiei, în 1939, înființându-se un Birou de Criminologie în cadrul Departamentului de Științe Politice. În anul 1947 s-a introdus un program de master in Criminologie, iar in 1950 s-a stabilit primul si singurul program desemnat în mod oficial – "Școala de Criminologie".

August Vollmer, Ofițer in Poliție, autor și profesor, a fost un pionier condus de motivația de a obține standarde profesionale ridicate în acest domeniu. El a crezut că performanța unei munci susținute profesionist era direct legată de oportunitățile de educare aflate la dispoziția poliției și a funcționarilor din școlile de corecție. In consecință, nu este surpinzător să aflăm că acesta a prezidat prima întâlnire a unui grup ce ar putea fi numit un „antecedent” al prezentei Societăți. In dimineața zilei de 30 decembrie 1941, la orele 10:15 a.m., șapte domni implicați în predarea unor diverse cursuri in domeniul Științei Poliției și Administrației, s-au întâlnit cu August Vollmer la reședința sa din str. Euclid, Berkeley, California.

După discuții interminabile ce priveau clasificarea sistemului de învățământ s-a luat decizia ca acesta să fie impărțit in colegiu junior, colegiu superior si nivelul universitar.

La această primă întâlnire, August Vollmer a fost ales Președinte Emeritus, iar O.W. Wilson, Președinte.

Grupul proaspăt consolidat a continuat să participe la întâlniri similare sub numele de „Asociația Națională a Reprezentanților Colegiului de Poliție”.

Procesul verbal al întâlnirii din 30 decembrie înregistrează o moțiune cu privire la acordarea titlului de membru numai persoanelor angajate în calitate de funcționari sau profesori de colegiu, deși practic, această decizie nu a fost respectată.

Astfel formată, această organizație a început să atragă membri cu rang de ofițeri in cadrul forțelor de poliție din California si din unele state vecine, precum și persoane implicate in procesul de predare în facultate. Insă, scopul acesteia era indrumarea polițiștilor, deoarece se credea ca profesionalismul forțelor de poliție era principala țintă a organizației și că era necesar ca poliția să fie informată cu privire la intreaga arie de acoperire a criminologiei, in principal a celei reprezentate de administrația publică, de științele politice, psihologia și sociologia.

Cei care au fondat „Asociația Națională a Reprezentanților Colegiului de Poliție” au adus in cadrul organititlului de membru numai persoanelor angajate în calitate de funcționari sau profesori de colegiu, deși practic, această decizie nu a fost respectată.

Astfel formată, această organizație a început să atragă membri cu rang de ofițeri in cadrul forțelor de poliție din California si din unele state vecine, precum și persoane implicate in procesul de predare în facultate. Insă, scopul acesteia era indrumarea polițiștilor, deoarece se credea ca profesionalismul forțelor de poliție era principala țintă a organizației și că era necesar ca poliția să fie informată cu privire la intreaga arie de acoperire a criminologiei, in principal a celei reprezentate de administrația publică, de științele politice, psihologia și sociologia.

Cei care au fondat „Asociația Națională a Reprezentanților Colegiului de Poliție” au adus in cadrul organizației persoane cu interese similare și au început să organizeze întâlniri la intervale regulate, pentru a discuta planurile lor pentru expansiunea și dezvoltarea Asociației. Din nefericire, atacul de la Pearl Harbour din 07 decembrie 1941 si implicarea directă a Statelor Unite în Al 2-lea Război Mondial, a chemat câțiva membri potențiali si alții deja existenți la datorie și a limitat pentru o anumită perioadă de timp dezavoltarea Asociației.

Oricum, imediat după sfârșitul războiului, a fost ținută o întâlnire de reorganizare. Așa numita „A treia Conferință Anuală”, ținută la Hotel Durant în Berkeley în 1964, a recunoscut și ratificat în mod oficial scopul inițial al Asociației, insă a adoptat un nume nou, mai potrivit, a modificat actul constitutiv și a stabilit calificările membrilor corelându-le cu obiectivele Asociației. Aceste schimbări nu au fost adoptate imediat. După dezbateri considerabile, lunga listă de nume propuse pentru Asociație, a fost redusă la cinci – „Asociația Națională a Colegiilor de Formare a Funcționarilor de Poliție”, “Asociația pentru Educare în Criminolgie”, “Asociația Educației Criminologice”, “Asociația Colegiilor de Formare a Funcționarilor de Poliție”, “Societatea pentru Progresul Criminologiei ”. Aceasta din urmă a fost adoptată. Preambulul Constituției din 1946 a noii Societăți suna așa:

«Această organizație va fi cunoscută sub numele de “Societatea pentru Progresul Criminologiei“. Termenul Criminologie asa cum va fi folosit in continuare se definește a fi drept studiul cauzelor, tratamentul și prevenția crimelor, incluzând, însă nefiind limitat la:

Detectarea, investigarea și identificarea științifică a crimei.

Prevenirea infracțiunilor, siguranța și securitatea publică.

Administrarea aplicării legii.

Administrarea justiției penale.

Administrarea traficului.

Probațiune

Controlul delicvenței juvenile.

Aspecte de drept penal.»

Societatea a fost înființată având următoarele scopuri:

să aducă impreună persoane active implicate în instruire sau care lucrează în domeniul criminologiei;

să susțină cursuri si cercetare în criminologie în instituții de înaltă pregătire, în școli de corecție și instituții de aplicare a legii;

să incurajeze înțelegerea și cooperarea printre cei implicați în criminologie;

să servească drept sursă pentru colectarea și diseminarea cunștințelor și talentelor criminologice.

Societatea a inițiat un program de instruire pentru polițiști și unul de informare pentru criminologi, ambele atât în SUA cât și peste granițe. Se implică în plasarea membrilor acesteia și îi informează cu privire la publicarea de articole de interes criminologic. Societatea publică un newsletter, un program centralizat al Universităților si Colegiilor Criminologice, distribuie broșuri ocazionale, rapoarte de cercetare, documente profesionale si alte lucruri de interes, pe măsură ce ele devin accesibile membrilor săi.

Societatea este afiliată Asociației Americane de Corecție. Asociația publică multe rapoarte de un vădit interes pentru membrii Societății. In multe cazuri, membrii Societății au acordat asistență în diverse proiecte de interes comun și au fost de un real ajutor membrilor Asociației. Societatea și-a asumat rolul la nivel internațional, încă de la înființare și de când a fost votată drept Membru American al Societății Internaționale de Criminologie la al Doilea Congres Internațional ce s-a ținut în Paris la data de 08 decembrie 1950. Președintele Kennedy și Dr. Marcel Frym au participat la Conferința Internațională de Criminologie din Marea Britanie in 1955, în calitate de reprezentanți oficiali ai Societății.

Face parte din politica Societății să se alăture unor alte organizații pentru un schimb benefic mutual de idei și rezultate ale cercetărilor efectuate, la conferințele ținute pe plan internațional, național, regional sau local. Oricând este posibil, se depun eforturi de cooperare cu societățile ce au același scop profesional, cum ar fi: Academia Americană de Științe Juridice, Asociația Internațională a Ofițerilor de Poliție, Asociația Națională de Probațiune și Eliberare Condiționată.

Anii 1957-1958 au fost o perioadă de bun augur si de schimbări semnificative in dezvoltarea Societății. Din raportul secretarului William Dienstein al unei întâlniri a Comitetului Executiv, ținute la Universitatea Califoniei de Sud în 30 martie 1957, având-ul pe președintele John Kennedy in prezidiu, reies ca principale puncte pe ordinea de zi: redactarea și votarea unei noi constituții, numirea unui nou director al departamentului comunicații, etc. Se constată ca în 1957 Societatea număra 64 de membri.

Nu există îndoială că Societatea Americană de Criminologie este viabilă, ea având numărul de membri într-o continuă creștere, dezvoltându-se atât profesional cât și ca acceptare de către celelate organizații, fiind privită drept o societate profesională. Începând cu 1941 cu o mână de asociați profesioniști și entuziasmați in științele poliției și administrației, intr-o arie geografică limitată, s-a ajuns ca în 1960 un număr de 200 de pesoane să fie membri, din 14 sau mai multe state de pe tot cuprinsul țării, având câteva specializări in criminologie. Până in 1970 numărul de membri depășea usor 300, astfel încât în 1972, numarul membrilor plătitori de cotizație ajungea la 500. În iulie 1974 numărul membrilor atingea 794.

Erudiții din Statele Unite au devenit imediat interesați de modul de gândire european și de lucrările europene in criminologie. Două evenimente importante din dezvoltarea timpurie a criminologiei științifice în Statele Unite au fost Conferința Națională a Legilor Penale si Criminologiei, ce a avut loc în Chicago, Illinois în 1909 și fondarea Institutului American de Legi Penale și Criminologie. Institutul a tradus câteva lucrări europene de importanță capitală, ce nu erau disponibile anterior cititorilor de limbă engleză. Apoi, criminologia a devenit o subspecialitate de studiu recunoscută în majoritatea universităților din Statele Unite, precum și în agențiile de detectivi privați sau publici.

Disciplinele psihologie și sociologie au dominat gândirea și cercetarea criminologică în prima parte a secolului XX.

Savanții au dezvoltat teorii de comportament criminal ce au fost derivate din mai multe teorii psihologice și sociologice generale. De exemplu, teoriile criminale ce atribuie comportamentul criminal dezorganizării sociale a zonelor urbane, s-au dezvoltat ca o parte a mai multor teorii generale cu privire la relația dintre oameni și mediul lor înconjurător. Aceleași teorii generale au fost folosite pentru a explica apariția altor fenomene sociale, cum ar fi bolile psihice.

În această perioadă de timp, criminologii au dezvoltat o colecție variată de teorii ale comportamentului criminal, bazate pe diferite ipoteze disciplinare. În cele din urmă, sociologia a dominat criminologia din Statele Unite. Majoritatea lucrărilor în criminologie a fost făcut de către sociologi, și cele mai populare teorii au accentuat rolul factorilor sociali în încurajarea comportamentului criminal.

Ideea de dominație a disciplinelor, de științe sociale avută asupra evoluției criminologiei în Statele Unite, a condus la un accent mult mai mare pe testarea empirică decât teoretizarea. Membrii școlii italiene și succesorii lor în Europa au practicat foarte puțin testarea empirică a teoriilor. Cursurile din Europa au urmat metodele de deducere și argument. Practicanții științelor sociale, în curs de dezvoltare, din Statele Unite au adoptat o abordare mai științifică la construirea teoriei, punând accent pe colectarea și analiza datelor cu privire la cauzele sociale de comportament criminal.

În cele din urmă rămâne întrebarea – cum poate Societatea Americană de Criminologie să iși joace cât mai bine rolul pentru care a fost înființată? Se presupune că, deoarece Societatea este una interdisciplinară, acest aspect îi dă un potențial ridicat pentru avea realizări importante si de calitate. Însă, aceasta ridică o altă problemă și anume aceea a ce reprezintă o societate interdsciplinară? Ori faptul că membrii săi sunt pregătiți în diverse domenii le dă anumite avantaje în secțiuni speciale ale criminologiei (modificarea comportamentului, jurisprudența infracțiunilor, etc). ? Ori este din cauză că aceștia aduc un pachet de cunoștințe deosebite și modalități de abordare colaborative spre rezolvarea problemelor comune având un schimb de cunoștințe interdisciplinar? Probabil că interesul societății în această direcție poate avea un impact semnificativ asupra viitorului său.

1.2 Statutul criminologiei în S.U.A.

Criminologia in America de Nord

În toate centrele universitare/colegiile din SUA, domeniul criminologiei este impărțit in doua subdomenii: criminologia privită ca disciplină științifică și justiția penală si educația specializată (ca profesie). Criminologia se predă în departamentele de sociologie iar programele universitare destinate formării specialiștilor in justiția penală cuprind cursuri de drept, administrație și criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detașare a criminologiei si justiției penale de sociologie, ca și o revenire in atenția programelor universitare a ideii de tratament și resocializare.

În SUA, în jur de 100 de unități similare și-au deschis porțile in 1960, odată cu fondarea în acel an a Centrului de criminologie al Universității Pennsylvania, in Philadelphia. Mai jos vom enumera câțiva dintre cei mai importanți criminologi, sociologi și profesori ce au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea, cristalizarea și definirea societății americane de criminologie prin teoriile emise și studiile afectuate de aceștia.

Sociologul american Edwin H. Sutherland extinde foarte mult obiectul criminologiei afirmând că această știință studiază “procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora și ale reacției sociale impotriva acelora care încalcă legile”. Întrucât aceste procese sunt organic legate intre ele, interacțiunile care le unesc constituie principalul obiect de studiu al criminologiei. Așadar obiectul criminologiei, in viziunea autorului, include atât faptele ce încalcă legea penală, cât și cele de natură civilă și administrativă, precum și procesele elaborării legilor și ale reacției sociale împotriva acelora care încalcă legile. Majoritatea autorilor conferă conceptului criminologie de infracțiune o accepțiune foarte largă, ce depășește sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, ințelege prin crimă orice incălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice, iar sociologul american Edwin H. Sutherland include în conceptul de crimă, alături de faptele ce incalcă legea penală, pe cele de natură civilă și administrativă.

În scopul explicării cauzelor criminalității, in criminologia occidentală a fost elaborată așa-numita “teorie a factorilor” ca fenomene care generează infracționalitatea. S-a inceput enumerarea acestor factori fără a se ține seama de importanța, mecanismul de acțiune și impactul lor asupra criminalității. Unii specialiști au evidențiat 200-240 de factori care determină fenomenul antisocial. Totuși, majoritatea criminologilor au respins teoria respectivă, iar sociologul american E. Sutherland a numit-o drept un “catalog cu valori incomparabile”.

Abordarea antropologică (biologică) a infractorului a fost utilizată și într-un șir de lucrări apărute mai târziu. De exemplu, americanul E. A. Hooten (1887 – 1954) a reanimat teoria despre rasă și “originea criminală” in spirit lombrosian. El a incercat să confirme tezele formulate de C. Lombroso și in acest scop, în decurs de 12 ani, a realizat un șir de cercetări comparative. Hooten a examinat 13.873 de bărbați condamnați din inchisorile a zece state și 3.203 de non-infractori. El a efectuat, de asemenea, examinări antropologice detaliate a 5.689 de condamnați care au fost grupați în tipuri rasiale, stabilind că fiecare rasă se caracterizează printr-un anumit număr de reprezentanți cu inferiorități biologice. Cercetătorul afirma că deficiențele fizice ale oamenilor dau indicații asupra particularităților psihice ale acestora. W. Sheldon, psiholog și medic american, elevul lui E. Hooten a emis și dezvoltat concepția biotipurilor criminale. Profesorul american D. Abrahamsen, utilizind concepția freudiană despre ID și Super-Ego, a dedus formula infracțiunii: Infracțiunea = (tendințele criminale, înfundate în ID + situația criminogenă): capacitățile de control ale lui Super – Ego.

Criminologii americani F. Alexander și H. Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanțe ale psihicului uman, propuse de S. Freud. Ei consideră că în cazul criminalului ocazional, Supra-eul iși suspendă funcția morală, iar Eul este incapabil să mai realizeze echilibrul individului. În cazul infractorilor din obișnuință nu ar exista un conflict intre Eu și Supereu, întrucât majoritatea acestora aparțin unui mediu antisocial, conduita lor fiind in armonie cu normele morale ale mediului.

Ideile teoriei freudiene au fost utilizate de criminologii americani in scopul elaborării unor noi teorii și a unor noi modalități de influență asupra fenomenului criminalității. Astfel, W. Reckless, criminolog american, în baza ideilor lui Freud, a elaborat concepția reglementării interne a comportamentului. După părerea lui Reckless, pentru ca individul să poată se dirija cu comportamentul său, este necesar ca în procesul educației să i se creeze un Eu puternic, un Supraeu bine dezvoltat, capacitatea de a opune rezistență diferiților factori negativi, capacitatea de a suporta frustrarea, să i se dezvolte simțul răspunderii, capacitatea de a-și găsi satisfacția in echivalenți ai imboldurilor criminale, capacitatea de a avea un comportament rațional și un scop bine determinat. Psihiatrul și psihanalistul american Moreno J. L. (1892 — 1974) a propus in anul 1921 o metodă originală de psihodramă care constă in următoarele: condamnaților care participau la treningul de psihanaliză li se propunea să joace ca intr-un spectacol o dramă din viața lor, cu scopul de a inlătura șocurile din subconștient.

Ideile criminologilor englezi au avut o influență pronunțată asupra cercetărilor cu orientare radicală din S.U.A., care erau realizate mai ales de Institutul de Criminologie al Universității Berkelley, California. Cei mai importanți reprezentanți americani ai acestui curent au fost Anthony Plat, Paul Takagi, Herman și Julia Schwendinger. Către această orientare au migrat și cunoscuții criminologi interacționiști Richard Quinney, William Chamliss și Barry Krisberg.

Teorii criminologice consensuale și conflictuale

Privire generală asupra principalelor orientări în criminologie.

Teoriile criminologice pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de modul în care acestea văd perspectiva generală a modului în care sunt făcute legile. Unele teorii presupun că legile sunt făcute pentru a defini unele acțiuni drept penale în măsura în care acestea încalcă drepturile persoanelor fizice, și, prin urmare, aproape toată lumea este de acord că astfel de acte sunt imorale. Acest tip de perspectivă este considerată un punct de vedere consensual (sau model nonconflict). Pe de altă parte, multe forme moderne de teorii criminologice se încadrează într-un tip opus de teorie, cunoscut sub numele de perspectiva conflictului, ceea ce presupune că diferite grupuri sunt de acord cu privire la corectitudinea legilor și că legile sunt folosite ca un instrument de către cei ce conduc societatea pentru a păstra la distanță alte grupuri de conducere mai mici. Există mai multe forme ale acestor tipuri de modele teoretice consensuale și de conflict.

Unele teorii presupun că oamenii se nasc buni (de exemplu, darnici, binevoitori, etc), și sunt corupți de influențe sociale sau de altă natură care îi conduc la crimă. Un exemplu bun este teoria tulpină, care susține că oamenii se nasc nevinovați și cu intenții bune, dar societatea îi constrânge să comită crime. Pe de altă parte, multe dintre cele mai populare teorii actuale susțin că, practic, toate persoanele se nasc cu o înclinație spre a fi răi (de exemplu, egoiștii, lacomii, etc) și trebuie să socializeze pentru a-și urma înclinațiile lor inerente pentru angajarea în crimă.

Teoriile consensuale, au dominat științele sociale până în jurul anilor 1960, fiind inspirate îndeosebi din gândirea lui Durkheim, Pareto și Parsons. Potrivit clasificării propuse de criminologul canadian Denis Szabo, teoriile sociologice moderne sunt subsumate fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual include ideile școlii ecologice de la Chicago, curentul culturalist (teoria “asociațiilor diferențiate” – Edwin Sutherland, teoria conflictului de cultură – Thorsten Sellin, teoria “subculturilor delincvente” – Albert Cohen);

Modelul conflictual cuprinde marxismul, ideile școlii economice, curentul interacționist (“teoria etichetării”, “teoria stigmatizării”, “teoria reacției sociale” și teoria interacționistă), criminologia “reacției sociale” și criminologia “radicală” sau “critică”. Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat si propun drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esența acestor teorii constă în recunoașterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.

Un alt tip de teorii sunt cele de esență "culturalistă":

a) Teoria asociațiilor diferențiale

E. Sutherland propune o abordare multifactorială a criminalității. Pornește de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecți ce apreciază favorabil aceste comportamente și prin izolarea de subiecți care le consideră negative. Un individ ce se găsește într-o situație prielnică se angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociațiile diferențiale sunt diferite, funcție de: frecvență, durată, prioritate, intensitate. Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidența legii penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe.

b) Teoria conflictelor de cultură

Thorsten Sellin, definește conflictele de cultură ca fiind conflicte de sensuri, de semnificații cu privire la norme, interese și valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori și norme.

c) Teoria subculturilor delincvente

Albert Cohen examinează diferența de statut social, economic, cultural ce separă clasele și grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziției familiei americane în societate și reține două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii și subcultura populară. Apartenența la o subcultură delincventă se realizează printr-un proces de interacțiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele si norme.

In paralel cu teroriile culturaliste apar si teoriile "functionaliste":

a) Teoria lui R. K. Merton explică delincvența prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret, spre deosebire de Durkheim. Consideră că mediul social are o structură socială si una culturală. Anomia ar reprezenta o "ruptură" în structura culturală când apare o discrepanță între normele sociale, scopurile culturale și capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plasează fenomenul criminalității și în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri si mijloace. Criminalitatea este un răspuns la neconcordanța dintre mijloace si scopuri. Pentru a-și atinge scopurile, individul recurge la mijloace ilicite.

b) Teoria lui Cloward si Ohlin leagă delincvența de anomie, însă consideră că această modalitate specifică de reacție față de inegalitățile sociale nu este un fenomen individual (Merton), ci unul colectiv. Explică acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adică ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-și realiza scopurile. Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente și identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.

Totodată se cristalizează si teoriile controlului social:

a) Teoria înfrânarii – Walter Reckless incearcă să raspundă la întrebarea de ce, în aceleași conditii, unii comit crime și alții nu. Consideră că infracțiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin doua procese esențiale: unul la nivelul organizării sociale si celălalt la nivelul individului. Teoria se bazează pe o construcție ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale și psihologice cu care se confruntă.

b) Teoria controlului social – Travis Hirschi credea că cea mai mare parte a oamenilor au tendințe antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea, important nu este sa se cerceteze cauzele criminalitatii, ci cauzele conformismului. Hirschi propune întarirea controlului social, fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

Modelul conflictual înlocuiește modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi și grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societății, ci numai printr-o transformare a acestora.

Mai jos exupunem câțiva pionieri ai teoriilor criminologice consensuale si punctele lor de vedere:

* Thorsten Sellin (1938) a fost influențat de activitatea lui Georg Simmel și a fost primul care susține că un conflict cauzează crima. El a propus în teoria conflictului cultură, că fiecare cultură stabilește propriile norme – sau reguli de comportament – care sunt apoi încorporate de membrii săi prin diferite procese de socializare pe care le suferă.

Astfel, normele învățate de către orice persoană sunt prescrise de cultura gazdă de care aparțin. Într-o societate omogenă sănătoasă, aceste norme sunt adoptate în legi și susținute de membrii societății, deoarece acestea sunt acceptate ca reprezentând punctul de vedere consensual, insă în cazul în care omogenitatea și consensul nu există rezultatul va fi concretizat în conflicte de cultură. Sellin susține că aceste conflicte aflate peste normele de conduită pot avea loc atât la nivel micro cât și macro în societate.

La nivel macro, conflictele au loc între două culturi sociale diferite și pot apărea din cauza unor conflicte de frontieră, extindere teritorială sau, cel mai adesea, prin migrație. Conflictele secundare la nivel micro apar în cultura macro, în special atunci când subculturile, cu propriile lor norme de conduită se dezvoltă în cultura gazdă. În acest ultim caz, legile reprezintă, de obicei, regulile sau normele de cultura dominantă și, într-adevăr, normele – și regulile de comportament – ale altor grupuri pot fi în conflict cu legea. Astfel, societatea conține anumite legi nescrise, și de multe ori nerostite, precum și reguli cu privire la ceea ce o persoană ar trebui să facă, în anumite circumstanțe (de exemplu, dacă un om își găsește soția în pat cu un alt bărbat). Astfel, în timp ce în unele societăți mai moderne sau tradiționale, s-ar putea specifica exact ceea ce un om ar trebui să facă în acest caz, societățile mai moderne oferă mai puține moduri de orientare, iar pentru Sellin această stare ambiguă de contradicție reprezintă un motiv ce duce la crimă.

Acest lucru are în mod clar implicații în societățile multiculturale contemporane în care diferite culturi pot fi în conflict cu privire la modul în care astfel de situații ar trebui să fie tratate.

* Lewis Coser (1956) a fost un sociolog funcționalist cu înclinații politice, în mod semnificativ de stânga, care a fost, de asemenea, în mod clar influențat de lucrările lui Simmel. Coser prezintă mai multe propuneri a ceea ce el consideră a fi problema-cheie a intensității conflictului. Astfel, conflictul crește atunci când se încearcă să fie suprimat, când lupta are loc în numele unui grup, și atunci când părțile în conflict sunt în imediata apropiere. Coser observă că apropierea creează intensitate atunci când apare in scenă dragostea și ura în paralel.

* George Vold (1958) a dezvoltat ideile de mai sus și a produs o explicație a criminalității și comportamentului criminal ce a subliniat caracterul de grup al societății și faptul că grupurile concură între ele, în scopul de a asigura ceea ce se identifică a fi interesele lor. El a susținut că grupurile devin tot mai precaute și atente la interesele lor vis-à-vis de alte grupuri și tind să devină angajate într-o luptă continuă pentru a-și îmbunătăți poziția lor în raport cu altele.

* Pentru Austin Turk (1969), problema teoretică de a explica crima nu se află în înțelegerea diferitelor soiuri de comportament criminal – el observă că definițiile crimei vor varia în timp și loc – dar și în explicarea procesului actual de incriminare. Concret, acest lucru implică examinarea procesului de atribuire a statutului penal la indivizi, ceea ce duce la producerea de criminalitate. Există o rezonanță evidentă aici cu teoria de etichetare, dar Turk a mers mult mai departe decât cei care lucrează în această tradiție și a încercat să explice de ce este etichetele ajung să fie larg acceptate ca fiind legitime, de multe ori char de către cei care sunt etichetați.

* Richard Quinney (1970) a fost inițial un teoretician tradițional al conflictului – puternic influențat de teoria reacției sociale / etichetarea, dar mai târziu se identifică cu o perspectivă mai radicală marxist inspirată – care consideră crima ca fiind produsul a definițiilor legale construite prin exercitarea puterii politice. În acest fel, acțiuni care pot provoca daune la alții și să sunt similare cu forme de comportament care sunt supuse legii penale, pot fi tratate cu mai puțină seriozitate, în cazul în care acestea sunt activități tradiționale efectuate de către, sau în interesele, puterii. Astfel, în timp ce cauzarea morții de către o persoană mai puțin puternic, poate fi bine definită ca fiind crimă sau omor prin imprudență, dacă este comisă de către o persoană juridică, sau un individ cu un statut mare, aceasta poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului civil, sau pur și simplu un accident. Quinney a subliniat numeroase exemple de activități generatoare de prejudicii comise de cei puternici, care nu sunt investigate, acestea fiind scuzate sau eficient tratate drept contravenții și care nu reușesc să intre sub auspiciile legii penale.

În anul 1920, Robert E. Park și Ernest Burgess au prezentat școala lor de gândire de la Chicago, în cadrul Universității din Chicago. Studiul a legat criminologia de sociologie și a început o cercetare pe zone concentrice, sau pe zone de tranziție în care oamenii au tendința de a fi mai activ penal decât altele. Prin adăugarea cercetărilor lui Henry McKay și ale lui Clifford lui Shaw, cercetări ce se axau în mod special pe minori delincvenți, un nou studiu de ecologie socială a fost dezvoltat. Școala de gândire de la Chicago a stabilit că infracțiunile au tendința de a fi predate de către infractori în vârstă, cu care oamenii pot fi asociați în mod personal sau profesional.

Modelul de analiză pornește de la recunoașterea unei analogii între ecologia umană si cea vegetală. Promotorii acestei școli au încercat sa explice cauzele delincvenței în marile concentrații urbane în care proporția imigranților era foarte ridicată.

Reprezentanții ei, C. R. Shaw si H. D. McKay, consideră imigranții ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pamânt ostil și încearca să supraviețuiască apelând la diferite forme de adaptare.

Sociologii Școlii de la Chicago au adoptat o abordare ecologică socială de a studia orașele și au postulat că cartierele urbane cu un nivel ridicat de sărăcie cauzează ruperi în structura unor instituții, cum ar fi familia și școlile sociale. Acest lucru duce la dezorganizarea socială, ceea ce reduce capacitatea acestor instituții de a controla comportamentul și creează un mediu propice pentru un comportament deviant.

Alți cercetători au sugerat o legătură social-psihologică. Edwin Sutherland a sugerat ca oamenii învață un comportament criminal odată cu vârsta și infractorii cu mai multă experiență cu care se pot asocia. Perspectivele teoretice utilizate în criminologie includ psihanaliza, funcționalismul, interacționismul, marxismul, econometria, teoria sistemelor, postmodernismul, genetica, neuropsihologia, psihologia evoluționistă.

În sociologie și criminologie, mai târziu, Școala de la Chicago a fost primul set important de lucrări care s-au dezvoltat în anii 1920 și 1930, specializându-se în sociologie urbană, prin combinarea teoriei cu activitatea de teren, empirica. Inițial, au fost implicați cercetători de la mai multe universități din zonă, după care termenul s-a utilizat cu referire la Universitatea din Chicago, Departamentul de Sociologie, una din cele mai vechi și mai prestigioase școli. După al doilea război mondial, a apărut o „a doua Școală de la Chicago”, ai cărei membri au utilizat interacționismul simbolic combinat cu metodele de cercetare de teren, pentru a crea un nou set de lucrări. Aceasta a fost una dintre primele instituții care a folosit metodele cantitative în criminologie.

Cercetătorii principali ai primei „Școli de la Chicago” au fost Nels Anderson, Ernest Burgess, Ruth Shonle Cavan, Edward Franklin Frazier, Everett Hughes, Roderick D. McKenzie, George Herbert Mead, Robert E. Park, Walter C. Reckless, Edwin Sutherland, WI Thomas, Frederic Thrasher, Louis Wirth și Florian Znaniecki.

Școala de la Chicago este cel mai mult recunoscută pentru sociologie urbană și pentru dezvoltarea abordării interacționiste simbolice. Aceasta s-a concentrat cu precădere asupra comportamentului uman, determinat de structurile sociale și de factorii fizici de mediu, mai degrabă decât de caracteristicile genetice și personale. Biologii și antropologii au acceptat teoria evoluției, prin demonstrarea faptului că animalele se adaptează la mediul lor. Prin aplicarea acestei teorii asupra oamenilor, care sunt considerați responsabili pentru propriile destine, Școala a considerat că mediul natural, populat de comunitate, reprezintă un factor important în modelarea comportamentului uman , iar orașul funcționează ca un microcosmos.

În ciuda numelui său specificând un oraș, Școala de la Chicago reprezintă una dintre teoriile cele mai valide și generalizabile, în sensul că multe din propunerile sale pot fi ușor aplicate la creșterea și evoluția practică a tuturor orașelor din întreaga lume. Școala de la Chicago, care este adesea menționată ca Școala ecologică sau „teoria dezorganizării sociale”, reprezintă un exemplu perfect de echilibrare a teoriei cu analiza științifică și, în același timp, un ghid de punere în aplicare a unor politici care se dezvoltă și astăzi.

Experții au stabilit că în secolul al 19-lea orașul Chicago a avut cea mai rapidă creștere din istoria SUA. Datele recensământului indică faptul că populația a crescut de la aproximativ 5.000 de persoane (începutul anilor 1800) la mai mult de 2 milioane în anul 1900. Această rată de creștere masivă a avut loc din cauza poziției geografice centrale a orașului Chicago.  După apariția agențiilor de poliție CIES, atribuțiile lor au inclus de la găsirea copiilor pierduți până la colectarea de gunoi, în primul rând pentru că nu au fost alte agenții pentru a efectua aceste sarcini. Prin urmare, comunitățile au fost în mare parte responsabile pentru rezolvarea problemelor lor, inclusiv a criminalității și delincvenței.

Școala de teorie criminologică de la Chicago a avut ca scop trecerea dincolo de simpla explicație clasică ale crimei. Școala de la Chicago a introdus ideea de socializare ca o explicație pentru activitățile infracționale. Aceste teorii susțin că oamenii nu se nasc buni sau răi – aceștia sunt influențați de oameni, situații sociale și alte forțe externe, care îi inconjoară.

Membrii Școlii s-au concentrat asupra orașului Chicago, ca obiect de studiu lor, căutând dovezi dacă urbanizarea și creșterea mobilității sociale au fost cauzele problemelor sociale contemporane. Inițial, Chicago a fost un mediu fizic gol. Prin 1860, Chicago a fost un oraș mic, cu o populație de 10.000 locuitori. Nu a avut loc o creștere mare decât după incendiul din 1871. În 1910, populația a depășit două milioane. Rapiditatea de creștere a fost determinată de un aflux de imigranți fără adăpost, condiții precare de locuit, condiții proaste de lucru, bazate pe salarii mici și ore lungi.

Thomas și Znaniecki (1918) subliniază faptul că libertatea bruscă de mișcare a imigranților eliberate în urma controalelor din Europa a dus la o creștere dinamică. Pentru Thomas, grupurile în sine trebuiau să se reconstruiască și să prospere. Burgess a studiat istoria dezvoltării și a concluzionat că orașul nu a crescut la periferii, doar în zonele centrale. Deși prezența lacului Michigan a împiedicat încercuirea totală, el a formulat teoria conform căreia toate marile orase s-ar extinde de la centru spre zonele marginale, în inele concentrice pe care el le-a descris ca fiind zone.

C. Shaw, McKay și Thasher au fost considerați a fi pus bazele instituționalizării, dacă nu chiar a nașterii sociologiei ca și știință. Ei au împărțit zonele pentru a stabili raportul dintre industrializare, urbanizare și criminalitate, sesizând că ilegalitățile comise de către delincvenți erau cel mai frecvent învecinate cu mediul în care trăiau. Concluziile lor au fost materializate în numeroase lucrări: „Delincvența juvenilă și ariile urbane" (1924), „Ariile delincvenței" (1929), „Factori sociali în delincvența juvenilă" (1931). În aceste studii, cercetătorii criminologi au întocmit hărți regionale și au stabilit zonele conduse de numeroase delicte, încercând să explice cauzele delincvenței în marile concentrații urbane unde proporția imigranților este ridicată. Ratele cele mai ridicate de criminalitate au fost identificate în apropierea zonelor puternic industrializate, starea economică joasă influențând actele de violență. Delincvența este strâns legată de procesul invadării și succesiunii, marile concentrări de imigranți fiind cauzele ce generează cea mai ridicată rată a criminalității. Se consideră că imigranții nu se identifică cu regiunea, ei sunt precum niște specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil și care, în încercarea de a supraviețui, apelează la diferite forme de adaptare impuse.

Clifford Shaw (1895-1957), este cel care a elaborat teoria ecologică, în urma cercetărilor făcute în Chicago în anii 1930 și, potrivit acestei teorii, circumstanțele economice și sociale, ca factori de mediu ale unei anumite zone, influențează decisiv nivelul criminalității. Teoria ecologică împarte orașul Chicago în cinci zone concentrice: centrul de afaceri (Loop); o arie de tranziție, respectiv zona industrială ocupată de săraci; clasa muncitorilor, evacuați din zona doi; zona rezidențială, cu apartamente foarte scumpe și zona navetiștilor, înafara limitelor orașului. Conform teoriei, s-a calculat delicvența în fiecare zonă.

C. Shaw și McKay au lansat ca variantă a teoriei ecologice și teoria transmiterii culturale, după care ariile de înaltă delincvență sunt cele care dezvoltă o subcultură criminală. Ei sugerează că în anumite zone de tranziție criminalitatea este mai mare decât în celelalte. Aceste zone de tranziție sunt caracterizate de locuințe improvizate, care nu respectă stanardele calitative de siguranță publică și sănătate și sunt supra aglomerate deoarece chiriile sunt mult mai ieftine. Aceste locuințe sunt preferate de cei care migrează de la sate la orașe, de străinii veniți de peste granițe. Datorită acestui lucru, chiriașii nu se stabilesc, mulți dintre ei plecând în zone mai bune atunci când au îndeplinit condițiile economice pentru a se muta. Tot din același motiv, chiriașii nu investesc în renovarea și menținerea proprietăților la un standard normal al securității. „Zona de tranziție” este un loc de schimbări constante, de aceea nu există solidaritatea unei comunități, chiriașii stabilind cu greu relații interpersonale. Această vecinătate a fost descrisă ca „social desintegration” (dezintegrare socială), deoarece în aceste zone oamenii sunt mult mai dispuși să comită crime). Aceste cartiere au fost denumite ca "zone rău famate și periculoase". Bandele și oragnizațiile criminale își desfășoară acțiunile în aceaste zone. Generalizând aceste idei, vom vedea că există o legătură între mediu și criminalitate, între mediu și siguranța publică, între mediu și sănătate, între dezorganizarea socială și criminalitate.

Thrasher efectuează și el cercetări criminologice de aceeași inspirație și stabilește în urma acestora că delicvența juvenilă este rezultatul unei adaptări sau aclimatizări dificile a imigranților la condițiile socio-geografice, dar și a izolării și imposibilității adaptării culturale a acestora. Spre deosebire de adepții ideii potrivit căreia delincvența este mai ridicată la periferii sau în mahalale, Trasher consideră că „banda" se constituie și acționează ca element „interstatal" în tot perimetrul orașului.

Teoriile ecologice, cu toate că au avut numeroși adepți în rândul criminologilor, au fost criticate de alți cercetători pe motiv că au un sens reacționar și sunt netemeinice sub aspect teoretic, deoarece conduita umană nu poate fi subordonată exclusiv legilor generale ale lumii organice, ignorând rolul hotărâtor al raporturilor sociale interumane și tratând greșit imaginea societății și problema determinării conduitei fiecărui individ.

Școala este renumită, probabil, mai ales, pentru teoriile subculturii enunțate de Thrasher, Frazier și Sutherland, precum și pentru aplicarea principiilor de ecologie, pentru dezvoltare teoriei dezorganizării sociale, care se referă la consecințele eșecului instituțiilor sociale sau organizațiilor sociale, incluzând familia, școala, biserica, instituțiile politice, poliția în comunitățile identificate, sau în societate în general, precum și la concecințele eșecului relațiilor sociale care încurajează în mod tradițional cooperarea între oameni.

Thomas a definit dezorganizarea socială ca fiind „incapacitatea unui cartier de a-și rezolva problemele împreună”, ceea ce a sugerat un nivel de patologie socială și de dezorganizare personală, astfel încât termenul de „organizare socială diferențială” a fost preferat de mulți și este posibil să fi devenit și sursa lui Sutherland în emiterea teoriei asocierii diferențiale.

Cercetătorii Școlii din Chicago au furnizat o analiză clară care a arătat faptul că orașul reprezintă un loc unde viața este superficială, unde oamenii sunt anonimi, iar relațiile sunt tranzitorii și obligațiile familiale slabe. Ei au observat, de asemenea, slăbirea relațiilor sociale primare și pun acest proces pe seama unei profunde dezorganizări sociale.

CAPITOLUL II

Teorii culturaliste

Un alt grup de teorii sunt cele care aparțin curentului culturalist, care raportează personalitatea individului la cultura în care se dezvoltă și pe care o asimilează. În elaborarea ipotezei de cercetare, promotorii acestor teorii pornesc de la recunoașterea existenței sistemului social care are menirea de a integra într-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile și grupurile care compun societatea. Din acest sistem se detașează acea secvență care vine în conflict cu consensul cultural global. Tema centrală a orientării culturaliste în criminologie este raportul dintre cultură și criminalitate. Aceasta din urmă este privită ca o „adaptare inversă” a indivizilor, care asimilează norme și valori opuse celor general acceptate de majoritatea membrilor societății.

Teoria asocierilor diferențiate

Edwin H. Sutherland (1883-1950) a fost un teoretician, sociolog și criminolog american. El a aparținut curentului interacționismului simbolic, a inițiat studiul american cu privire la criminalitatea gulerelor albe și a introdus conceptul de "asociere diferențiată". În 1906, a plecat de la Sioux Falls și a intrat la Universitatea din Chicago, unde și-a dat, de altfel, și doctoratul. Acolo a avut loc și marea sa conversie de la istorie la sociologie. O mare parte din studiul său a fost influențat de „Școala Criminologică de la Chicago”, care a studiat comportamentul uman determinat de factori sociali și de mediu, mai degrabă decât de caracteristicile genetice sau personale. În 1939 el a fost numit președinte al Asociației Americane de Sociologie (ASA).

Teoria de asociere diferențială este o teorie a criminologiei care privește infracțiunile ca fiind comportamente învățate. Edwin H. Sutherland este creditat cu dezvoltarea acestei teorii în anul 1939. Sutherland, ce s-a remarcat a fi un sociolog și profesor în cea mai mare parte a vieții sale, a dezvoltat teoria de asociere diferențială pentru a explica de ce infractorii comit acte de comportament deviant. Cu a patra ediție a carții sale, “Principii de criminologie”, în 1947, Sutherland a finalizat teoria conform căreia, un comportament deviant este cristalizat prin lipsa de opoziție la un astfel de comportament. În teoria sa, Sutherland evalua "comportamentul criminal nu poate fi explicat prin asimilare criminalului simplu". Așa cum cele mai multe teorii de învățare sociale consideră, teoria asocierii diferențiale, susține că comportamentele unui individ sunt influențate și modelate de alte persoane cu care acestea se asociază. Grupul de referință primar este cel al familiei nucleare, în care indivizii cresc. Se crede că aceste interacțiuni formulează înțelegerea persoanelor cu privire la normele și valorile sociale. Se presupune că în cazul în care individul este capabil de a învăța ceea ce este acceptabil în societate, in același timp acesta nu este capabil de a învăța ceea ce este considerat inacceptabil.

Conform teoriei lui Sutherland, comportamentul delincvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândește prin asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament și prin izolarea (diferențierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil. Se înțelege în general, că durata, frecvența și natura contactului dintre individ și societate sunt factori importanți de determinare a comportamentului. Cu cât asocierea este făcută mai devreme, cu cât durata acesteia este mai lungă, mai frecventă și mai intensă, cu atât efectul asupra comportamentului unei persoane este mai mare .

Fiecare tip de comportament criminal, depinde de modul în care societatea stimulează sau inhibă modelele de asociere. Prima explicație a teoriei diferențiale de asociere apare în ediția din 1939 a „Principiilor de Criminologie”, iar în a patra ediție a aceasteia, el a prezentat teoria sa finală. Teoria asocierilor diferențiate se concretizează prin următoarele principii:

a) Comportamentul criminal se învață.

– acest lucru înseamnă că un comportament criminal nu este moștenit ca atare. De asemenea, persoana care nu este deja antrenată în crimă nu inventează un comportament criminal.

b) Comportamentul criminal este învățat în interacțiunea cu ceilalți printr-un proces de comunicare.

– în momentul în care un individ se naște, purtarea lui este condiționată de normele societății. El învață rolurile de gen, prin interacțiunile cu părinții și observațiile caracteristice specifice de genului lor. Interacțiunea și observațiile reprezintă aceleași metode de comunicare prin care infractorii învață devianța. Comportamentul criminal, este mai răspandit la persoanele care se asociază și interacționează cu persoane care prezintă o gândire și un comportament infracțional.

c) Învățarea comportamentului infracțional are loc în cadrul grupurilor primare (familie, prieteni, colegii, tovarășii cei mai intimi)

– comportamentul unui individ "este în primul rând influențat de familia acestuia din moment ce este prima interacțiune de grup pe care o primește. În plus, comportamentul unui individ este influențat de grupul în care conviețuiește (prin interacțiune directă și indirectă) și prin relațiile intime pe care el le are cu alte persoane".

d) Învățarea comportamentului criminal implică învățarea tehnicilor, motivelor, unităților, raționamentelor și atitudinilor infracționale.

– desigur, doar pentru că o persoană are un criminal în grupul ei de referință primar nu înseamnă că ea va dezvolta un comportament criminal. Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că ea reprezintă o resursă în raționamentul penal. Infractorii nu sunt în mod inerent devianți, ei au învățat devianța. Ei au fost învățați să raționalizeze și să transforme ceea ce considerau o dată a fi un comportament inacceptabil, într-un comportament acceptabil. De exemplu, mulți atacatori sexuali condamnați recunosc că prima dată când au comis agresiuni sexuale s-au simțit vinovați. Sentimentul de vină este dat de normele sociale ce clasează violul ca fiind inacceptabil.

e) Direcția specifică a motivelor și atitudinilor este învățată din definițiile codurilor juridice ce le clasează a fi favorabile sau nefavorabile.

– acest principiu intră în joc atunci când se analizează variante și / sau interpretări ale codurilor juridice culturale. În specific, în Statele Unite, există atât de multe culturi diferite, iar interpretările date de fiecare cultură lucrurilor favorabile sau nefavorabile variază. Normele culturale pot intra în conflict cu normele sociale.

f) O persoană devine un infractor, atunci când există un exces de definiții favorabile pentru încălcarea legislației cu privire la definițiile nefavorabile de încălcare a legii.

– aceasta este premisa dominantă a teoriei de asociere diferențială. Deoarece individul se asociază cu mai mulți membri ai unui grup care favorizează devianța, decât cu membrii unui grup care favorizează normele sociale, această persoană este mai înclinată să acționeze sfidător. Pfohl scrie în cartea sa, “Imagini de devianță și control social“, că probabilitatea de comportament deviant ar putea fi determinată prin calcularea diferenței dintre asociațiile favorabile și nefavorabile.

g) Asociațiile diferențiale variază ca frecvență, durată, prioritate, și intensitate.

– referindu-se la persoana cu care interacționează, un individ trebuie să aibă susținători ai comportamentului criminal; acest principiu sugerează că există o relație diferită, dar directă, care afectează cât de des, pentru ce perioadă de timp, cât de important și cât de intens are loc un comportament deviant.

h) Procesul de învățare al comportamentului criminal implică toate mecanismele implicate în orice altă învățare.

– în consecință, acest lucru înseamnă că un comportament criminal, la fel ca orice alt comportament învățat, nu este dobândit numai prin observare ci și prin folosirea unor metode asortate. De exemplu, constrângerea și seducția ar putea duce la acte de devianță. De asemenea, comportamentul criminal poate fi creditat actelor de spontaneitate.

i) Deși comportamentul criminal este o expresie a nevoilor și atitudinilor generale, el însuși și motivele lui nu sunt explicate nici scuzate de către aceleași nevoi și atitudini, deoarece comportamentul non-penal se explică prin aceleași nevoi generale și atitudini. În timp ce comportamentul criminal este o expresie a nevoilor generale și a unor valori, ele nu se explică prin nevoile generale și valorile comportamentului anti-infracțional. Hoții fură, în general, cu scopul de a-și asigura bani, dar, de asemenea, și lucrătorii onești lucrează cu scopul de a acumula bani.

Acest ultim principiu afirmă că, chiar și acei criminali, care și-au raționalizat comportamentul și încearcă a-și îndeplini nevoile de bază, nu sunt ireproșabili. Criticile aduse teoriei asocierii diferențiale a lui Sutherland include ipoteza că Sutherland a sugerat că simpla interacțiune cu infractorii ar conduce o persoană la un comportament criminal. Acest lucru nu a fost propunerea lui Sutherland. Teoria a fost creată pentru a expune mai multe aspecte ce trebuie luate în considerare atunci când se evaluează un comportament deviant. Criticile suplimentare vin de la teoriile ce susțin lipsa capacității de a explica infracțiunile care nu sunt învățate și / sau sunt spontane.

O altă critică importantă a susținut că teoria lui Sutherland este o „deviere culturală”, prezentând teoria ca o modalitate de a arăta prezumții greșite despre comportamentul uman și rolul culturii în comportament deviant. Matsueda (1988) a afirmat că „reduce teoria (lui Sutherland) la o caricatură”.

De exemplu, cum se explică faptul că un copilul dintr-o clasă superioară, care are o familie care respectă legea și a participat la o școală privată toată viața lui participă la o ieșire violentă (sau de exemplu, fură gumă de la un magazin alimentar)?

În principiu, el a crezut că asociațiile individuale sunt stabilite într-un context general de organizare socială (de exemplu, veniturile familiei sunt un factor de stabilire a reședinței de familie și, în multe cazuri, rata delincvenței este în mare parte legată de valoarea de închiriere de case) și astfel, organizarea diferențială a grupurilor, ca o explicație a ratelor diferite ale criminalității, este în concordanță cu teoria asociației diferențiale.

Rămân memorabile unele dintre interviurile lui Sutherland, în special cel realizat de către Conwell Chic, făcut pentru „Hoțul profesionist”. Sutherland a ajuns la concluzia că nu toată lumea poate deveni un hoț profesionist, ci mai degrabă trebuie să fie acceptat într-un grup de hoți profesioniști și apoi îndoctrinat în profesie. În carte, el a subliniat asocierea diferențială prin afirmația că „definiția finală a hoțului profesionist se află în cadrul asocierii diferențiale. O persoană care este primită în grup și recunoscută ca un hoț profesionist rămâne un hoț profesionist. Elementul diferențial în asocierea hoților este în primul rând de ordin funcțional, mai degrabă decât geografic.” În concluzie, el a arătat caracteristicile generale ale hoțului profesionist și modul lor specific de a trăi, în detaliu, în termeni de asociere diferențială: hoțul profesionist este cel care fură profesional. Acesta iși face o afacere din a fura și orice act este atent planificat. Are diverse abilități și metode tehnice, care sunt diferite de cele ale altor criminali profesioniști. Atitudinea unui hoț față de altul este foarte prietenoasă. Nu numai că un hoț avertizează un alt hoț de eventualele pericole, dar, de asemenea, el evită a face lucruri care vor pune în pericol alți hoți. Hoții sunt toți uniți împotriva organelor de drept, lucru comun tuturor infractorilor, de altfel, nu numai hoților.

Hoțul profesionist trăiește în lumea interlopă, are relații și este agreat acolo. Deoarece această lume este o societate exclusivistă, este necesar ca străinul să fie identificat înainte de a fi admis în interiorul ei. O persoană poate deveni un hoț profesionist numai în cazul în care acesta este antrenat de către cei care sunt deja profesioniști.

În ultima sa carte „Criminalitatea gulerelor albe”, Sutherland a analizat infractiunile comise de societățile americane și de directorii acestora. El a ridicat îndoieli cu privire la fiabilitatea și validitatea datelor convenționale și a afirmat că „infracțiunile cu gulere albe ar trebui să fie incluse în datele analizate de criminologi, la fel ca infracțiunile juvenile, care sunt incluse în aceste date.” El credea că „generalizările convenționale despre crimă și criminalitate sunt invalide, deoarece ele explică doar crima din clasele de jos.”

Expresia " Criminalitatea gulerelor albe " a fost inventată în 1939, în timpul unui discurs ținut de către Edwin Sutherland în fața Societății Americane de Sociologie. Sutherland a definit termenul de "crimă comisă de către o persoană respectabilă și cu un statut social ridicat în cursul ocupației sale." Deși a existat o dezbatere cu privire la ceea ce se califică a fi drept o crimă a gulerelor albe, termenul de astăzi, în general, cuprinde o varietate de crime non-violente comise de obicei în situații comerciale pentru obținerea unui câștig financiar. Multe dintre aceste crime sunt deosebit de dificil de urmărit, deoarece autorii folosesc mijloace sofisticate pentru a-și ascunde activitățile printr-o serie de tranzacții complexe. Cele mai frecvente infracțiuni de tip guler alb includ: încălcări ale normelor antitrust, fraudă prin intermediul calculatorului și internetului, fraudă prin folosirea cardurilor de credit, fraudă telefonică și de telemarketing, fraudă prin faliment, frauda sistemului de sănătate, încălcări ale legislației de mediu, fraudă deasigurare, fraudă electronică, frauda guvernului, evaziunea fiscală, frauda financiară, frauda titlurilor de valoare, privilegierea, luarea de mită, comisioanele ilegale, contrafacerea, corupția publică, spălarea de bani, deturnarea de fonduri, spionajul economic și furtul de secrete comerciale.

Potrivit Biroului Federal de Investigații, se estimează că criminalitatea gulerelor-albe aduce un prejudiciu Statelor Unite de mai mult de 300 miliarde dolari anual. Deși de obicei, guvernul arestează diverse persoane ce comit infracțiuni de acest gen, el are puterea de a sancționa și corporațiile pentru acest tip de infracțiuni. Sancțiunile pentru infracțiuni de tipul gulerelor albe includ amenzi, detenție la domiciliu, izolarea de comunitate, plata costurilor de urmărire penală, a bunurilor sechestrate, supravegherea de către presă și închisoarea. Cu toate acestea, sancțiunile pot fi diminuate în cazul în care inculpatul își asumă responsabilitatea pentru crima comisă și ajută autoritățile în desfășurarea anchetei. De exemplu, în Statele Unite ale Americii v. Williams, unul dintre cazurile care decurg din "Operațiunea Abscam," senatorul Harrison Williams a încercat, fără succes, să argumenteze că guvernul l-a indus să accepte mită.

Susținând caracterul tot mai profesionist și organizat al delincvenței, E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii ce profită de ascendentul ei economic și politic, desfășurând activității ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii specializați în control social. In multe societăți funcționează organizații formale și informale întemeiate pe complicitate și activități ilegale, care profesează șantajul și intimidarea, presiunea politică și frauda, corupția socială.

După ce Sutherland a murit, teoria asocierii diferențiale a fost cel mai notabil extinsă de către sociologii Burgess și Akers în 1968. Burgess și Akers au numit teoria “teoria diferențial-armată”. Ei au ignorat opinia lui Sutherland conform căreia comportamentul criminal a fost învățat în grupuri de referință primare. În plus, teoria diferențială de armare sugerează că un comportament criminal ar putea avea loc din cauza unor factori care nu sunt sociali. De exemplu, influența drogurilor, asociată condiției psihologice și fiziologice a unui individ ar putea contribui la un comportamentul deviant. Teoria de armare diferențială oglindește ideea teoriei alegerii raționale conform căreia o persoană va lua in considerare experiențele din trecut la calcularea comportamentelor viitoare.

Teoria subculturilor delicvente

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței din perspectiva particulară a ”subculturilor” existente în cadrul unei societăți. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ș.a.) consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile și bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominant (cum este, de pildă, cazul așa-numitelor „contraculturi”). Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor „subculturi delincvente”.

Albert K. Cohen este un proeminent criminolog american. El este renumit pentru teoria subculturiie delincvente urbane în cadrul bandelor, de referință fiind lucrarea sa “Băieții delicvenți: Cultura bandelor”. Cohen a fost vicepreședinte al Societății Americane de Criminologie, iar în 1993 i-a fost atribuit premiul societății „Edwin H. Sutherland”. Cohen a scris despre bandele de delincvenți și a sugerat faptul că astfel de grupări au încercat să înlocuiască normele comune ale societății cu propriile lor valori și subculturi.

Cohen a explicat teoria generală a subculturii prin adoptarea unui punct psihogen de vedere cu privire la "mecanismele de ajustări". El a susținut că toate acțiunile umane sunt un efort de a rezolva problemele cu care o persoană se confruntă în societate, iar aceste probleme au fost generate de doi factori – "cadrul de referință" și "situația" persoanei. Fiecare om este înconjurat de o situație diferită care îi limitează posibilitățile, ceea ce duce la apariția diverselor probleme. Fiecare om, de asemenea, recunoaște situația în moduri diferite, pentru că punctele de vedere sunt influențate mai mult de factori subiectivi, cum ar fi interesele, experiențele și ideile fixe. Moralitatea despre ce să facă și ce să nu facă provine din standardul moral din cadrul unui sistem de referință. Astfel, Cohen a spus că dacă se vrea atingerea unei soluții satisfăcătoare a problemelor sale, individul trebuie să iși schimbe oarecum cadrul de referință, deoarece cea mai mare parte a cadrelor de referință au creat oameni cu "sentimente de tensiune, frustrare, resentimente, vinovăție, amărăciune, anxietate sau lipsa de speranță."

Chiar și atunci când un individ a încercat să-și rezolve problema prin mijloace ilicite, Cohen a concluzionat că, dacă soluția a fost satisfăcătoare sau nu depinde de gradul de vinovăție care a fost eliminat printr-o schimbare a standardelor morale. În plus, Cohen a afirmat că problemele umane nu au același înțeles pentru o persoană, raportat la poziția sa în sistemul de clasă socială; oportunitățile pentru atingerea succesului social nu au fost distribuite în mod egal; această discrepanță a dus la apariția problemelor de ajustare. Cohen a spus că, chiar dacă indivizii au vrut să fie membri ai unor grupuri, practic, s-au motivat puternic pentru a se conforma la modurile în care grupurile respective urmau să acționeze, uneori aceștia încercând să se abată de la modalitățile stabilite în cadrul grupurilor și căutând noi forme culturale.

Cohen a mai susținut că condiția esențială pentru inovare a fost "o interacțiune eficientă cu ceilalți, un număr de actori cu probleme similare de adaptare" . Indivizii care suferă de probleme de adaptare trebuie să depună eforturi pentru a găsi o soluție. Crearea unei subculturi a început cu "gesturi exploratorii"; fiecare participant în inovare a arătat semne prudente de inovare față de ceilalți și cei care suferă de probleme similare de adaptare au reacționat la ea cu un spirit de aprobare și de sprijin. Participanții motivați de acest gest au procedat la o explorarea reciprocă și elaborarea inovației. În cele din urmă, după ce s-au compromis pentru a ajunge la o soluție nouă, participanții s-au încurajat reciproc pe alții să accepte cultura nou formată.

Cohen a propus două ideologii de bază, dintre care prima se numește „statusul frustrării”. Starea de frustrare este îndreptată, în principal, către tinerii din clasele inferioare. Nu există nici o paralelă între propriile lor realități sociale și restul obiectivelor promovate de societate. Ei devin frustrați din cauza dezavantajelor și a inegalităților cu care se confruntă, și acest lucru duce la al doilea principiu al lui Cohen, „formarea de reacție”. Tinerii din clasele inferioare înlocuiesc normele societății cu alternative. Este un proces care permite membrilor grupurilor de a se adapta la excluderea lor din societate. Spre deosebire de teoria tulpină a lui Merton, Cohen este de părere că reacția la frustrare este un răspuns colectiv, mai degrabă decât unul individualist.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare, Cohen evidențiază faptul că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare. În consecință, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor  privilegiate sau care dețin puterea. Din acest motiv, supuși presiunii celor două forme de socializare – familială și școlară – copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau „subculturi” delincvente. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate etc.), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi criminale” sau „subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituție etc.).

Delincvența juvenilă, ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente. Aceste subculturi permit membrilor lor atât îndeplinirea unor roluri și forme de activitate delincvență, cât și legitimarea și justificarea actelor comise în grup. Subculturile delincvente grupează, de regulă, indivizi care, datorită faptului că le sunt blocate sau obstrucționate oportunitățile economice sau culturale, utilizează mijloace ilegitime de reușită.

Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului. Unele din acest grupuri au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. De aici, respingerea și contestarea normelor și valorilor societății adulților și construirea unor table de valori și norme proprii de comportament și conduită, în care prevalează mijloacele ilicite pentru obținerea bunurilor sociale. Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și delincvență, prin inducerea și „învățarea” de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

Încercând să clarifice problema apariției "subculturilor delincvente" în anumite sectoare ale vieții sociale, Cohen a neglijat factorii individuali implicați în geneza crimei, ca și alte aspecte ale procesului de socializare a tinerilor. El nu a putut lămuri mecanismele prin care unii tineri aleg calea „conformistă”, alții „subcultura delincventă”, iar alții „delincvența solitară”. De asemenea, el a restrâns nejustificat sfera infracțiunilor comise de bandele de adolescenți la cele non-utilitare, iraționale, sfidătoare.

Pericolul grav pe care îl reprezintă aceste organizații criminale derivă derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului cât și din necesități obiective determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege, precum si dintr-o subcultură arhaică, interiorizată și bogată, constand in selectarea riguroasă a recruților și in capacitatea de fier de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită care sunt fără excepție respectate.

2.3 Teoria conflictelor de cultură

Bazată în mare parte pe scrierile lui Karl Marx, criminologia conflictului susține că, crima este inevitabilă în societățile capitaliste, unde unele grupuri au devenit în mod invariabil marginalizate și inegale. În căutarea egalității, membrii acestor grupuri pot apela la crimă de multe ori, cu scopul de a obține bogăția materială.

Teoria conflictului de cultură se bazează pe opinia conform căreia cauzele fundamentale ale criminalității sunt forțele economice și sociale care funcționează în cadrul societății. Sistemul de justiție penală și de drept penal sunt considerate a opera în numele elitelor sociale, a celor bogați și puternici, cu politicile de rezultate care urmăresc să controleze pe cei săraci. Stabilirea justiției penale are drept scop impunerea standardelor de moralitate și bună purtare create de cei puternici în întreaga societate. Focusul se pune pe separarea celor puternici de cei slabi, care ar putea fura de la primii și de a se proteja de atacuri fizice. În acest proces, drepturile legale ale oamenilor săraci ar putea fi ignorate. Clasa de mijloc este de asemenea, co-optată, ei fiind de partea elitelor, mai degrabă decăt de partea săracilor, gândindu-se că ar putea să se ridice la nivelul de sus prin sprijinirea status quo-ului.

Thorsten Sellin a fost sociolog ​​la Universitatea din Pennsylvania și unul dintre pionierii criminologiei științifice. Metoda sa a implicat o imagine cuprinzătoare a subiectului, care încorporează elemente istorice, sociologice, psihologice, juridice și de analiză. El a aplicat atât Marxism-ul, cât și teoria conflictului la examinarea diversității culturale a societății industriale moderne.

Thorsten Sellin a subliniat diversitatea culturală a societății industriale moderne. Pentru el, dreptul reprezenta structura normativă a grupului cultural / etnic dominant. Legea penală conține "normele de crimă," comportamentul nepotrivit și pedepsirea acestuia, care reflectă valorile și interesele grupurilor de succes în realizarea controlului procesului legislativ. "Normele de conduită" ale altor grupuri, mai puțin puternice care reflectă situații specifice sociale și experiențe, de multe ori vin în conflict (conflict de cultură) cu normele de crimă. Acest lucru duce la producerea de definiții deviante sau penale ce înconjoară comportamentul de zi cu zi a membrilor individuali ai acestor grupuri mai puternice. Sellin arată, că pe masură ce societatea devine mai diversificată și mai eterogenă, probabilitatea de creștere a conflictului devine mai frecventă, de aceea implicit, crește și infracționalitatea, abaterea de la norme.

Expert în statisticile criminalității, el a consiliat FBI – Biroul Federal de Investigatii cu privire la chestiuni statistice și a fost consultant la Biroul de Recensământ privind statisticile referitoare la criminalitate. A condus sau a fost membru al unor diverse cabinete ale Națiunilor Unite pe probleme criminologice. Dr. Sellin a ținut prelegeri la Princeton, Universitatea din California, Berkeley, Oxford și alte universități de renume. El a fost președinte al Societății Internaționale de Criminologie (1956 – 1965) și secretar-general al Comisiei Penitenciarelor și Criminalității Internaționale, cu sediul la Berna (1949 – 1951). Sellin a editat, de asemenea, Analele Academiei Americane de Științe Politice și Sociale, timp de 39 de ani, între anii 1929 și 1968. În timpul carierei sale profesionale, el a primit numeroase distinctii, inclusiv titluri onorifice de doctor de la Leiden, Copenhaga și Bruxelles. Universitatea din Pennsylvania a denumit „Centrul Sellin pentru Studii în Criminologie și Drept Penal” în onoarea sa. Dr. Sellin a murit în Gilmanton, New Hampshire, la vârsta de 97 de ani.

Teoriile culturale ale criminalității oferă cadre distincte pentru a înțelege influența factorului uman și a forțelor sociale asupra comportamentului. Cadrele dominante susțin că cultura este un set de valori, credințe și acțiuni, care sunt învățate prin interacțiuni cu ceilalți. Din această perspectivă, cultura se transmite în primul rând persoanelor fizice prin intermediul grupurilor, de la egal la egal, intim și între generații pentru a oferi sprijin sau a încuraja acțiuni care pot fi inacceptabile într-o societate mai mare. În plus, forțele culturale demonstrează ce comportamente sunt apreciate și ce comportamente sunt percepute ca fiind lipsite de importanță sau inacceptabile. Subculturile se pot forma în opoziție cu culturile dominante și pot sprijini comportamente care se abat de la normele sociale, sau provin din diferențele dintre clasele sociale, de gen, sau de locații geografice. În unele perspective, cultura dominantă poate defini comportamentele unei alte culturi ca fiind penale sau deviante, în scopul de a-și proteja interesele sau marginaliza un grup minoritar. Astfel, conflictele de cultură pot duce la identificarea sau crearea de grupuri criminale. În cele din urmă, răspunsurile societății la mass-media pot promova convingerea că un comportament deviant este agresiv și că se pot lua măsuri legislative pentru a identifica și defini un act penal. Indiferent de exactitatea afirmațiilor mass-media, forțele culturale mai mari pot stimula convingerea că activitățile infracționale sau deviante sunt o amenințare la adresa siguranței. Astfel, teoriile culturale cuprind un spectru larg de gândire despre crimă și criminalitate.

Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele și valorile pe care le-a însușit o persoană și normele și valorile dominante în societate. Ca exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey. Acesta a ucis un tânăr de 16 ani care îi sedusese fiica și s-a arătat extrem de surprins la arestarea sa, deoarece el „apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradițională”. Autorul consideră că există o relație direct proporțională între numărul de contradicții culturale și rata delincvenței.

Teoria lui Sellin a dat naștere la interpretări tendențioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea imigranților și a populației de culoare din S.U.A. Un continuator al lui Thorsten Sellin a fost sociologul american Walter Miller,  care a studiat criminalitatea păturilor sociale defavorizate, dar prin conceptele utilizate el se apropie mai mult de curentul funcționalist. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme și obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului.

În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Normele de conduită ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiași grup, considerate ca „produse secundare ale vieții culturale”, determină apariția unor condiții sociale divergente și eterogene la nivelul influenței resimțite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viața particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme și valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate, favorizante unui comportament delicvent.

Teoreticienii conflictului de cultură, se bazează pe faptul că grupurile inegale au de obicei valori contradictorii în ordinea de zi, făcându-le să concureze unul împotriva celuilalt. Această competiție constantă între grupuri constituie baza pentru natura în continuă schimbare a societății. Teoria atribuie în cele din urmă eforturile umanitare, altruismul, democrația, drepturile civile, precum și alte aspecte pozitive ale societății, modelelor capitaliste pentru a controla masele, intereselor inerente în păstrarea societății și a ordinii sociale.

2.4 Studiu de caz

Pe măsură ce lumea devine mai mică și mai fierbinte, persoanele care provin din medii culturale diferite, se luptă mai mult decât oricând. Deși litigiile dintre noi înșiși stau la baza acestor probleme, pur și simplu schimbarea sinelui nostru nu le va rezolva. În schimb, modificarea sinelui necesită, de asemenea, schimbarea culturii care îl modelează și îl oglindește într-un proces numit ciclu de cultură. Enumerăm câteva exemple:

În funcție de mix-ul special de culturi, apare tendința de a folosi o parte din sine mai mult decât cealaltă. Tensiunile apar atunci când oamenii folosesc partea lor independentă de a interacționa cu persoane care folosesc partea lor interdependentă. Acest conflict de independență și interdependență aprinde nu numai litigiile de zi cu zi între sexe, rase și clase sociale, dar, de asemenea alimentează conflictele regionale, religioase și naționale.

În 1950, un reporter de știri a cerut FBI-ului o listă a primilor 10 "băieți duri", care sunt vânați de agenție. Publicitatea rezultată a fost atât de bună ca lista a devenit un program oficial FBI. FBI-ul susține că de la inițierea programului, 134 de persoane dintre "cei mai doriți 10 fugari", au fost reținute ca urmare a recunoașterii acestora de către cetățeni. Probabil cazul cel mai memorabil a fost arestarea jefuitorului de bănci Willie Sutton, atunci când un vânzător de haine l-a recunoscut în metroul din New York City.

Lista a reflectat foarte bine climatul social al diferitelor perioade de timp, din Statele Unite. Lista din 1950 a conținut în primul rând de spărgători de bănci, hoți și hoți de mașini, în timp ce versiunea din 1960 prezenta revoluționari și radicali, majoritatea imigranți. Lista din 1970 a fost dominată de benzi organizate de infractori și teroriști, iar criminalii în serie și dealerii de droguri abundă în listele de mai târziu. O listă recentă "cei mai doriți 10 fugari", include următorii:

Diego Montoya Sanchez – trafic de cocaină, spălare de bani și represalii împotriva martorilor.

Zbor Glen S. Godwin – fugă ilegală, pentru a evita condamnarea, crimă, evadare.

Robert W. Fisher- fugă ilegală, pentru a evita urmărirea penală, crimă de gradul întâi (3 capete de acuzare), incendiere, etc.

Cultura de conflict, subculturile și teoria de asociere diferențială, toate stau la baza motivelor pentru care există o problemă constantă cu criminalitatea în metropolele multiculturale. Persoanele fizice nu sunt în măsură să se elibereze de propriile bariere culturale și să se adapteze la barierelor culturale din Statele Unite, care sunt diferite și construite pe norme sociale. Ceea ce o persoană poate considera a fi normal în locul său de naștere ar putea fi considerat a fi o infracțiune în societatea americană, acesta fiind motivul principal pentru conflictele culturale ce continuă să creeze infracțiuni în SUA. Nu avem de a face numai cu conflictul cultural, ci și cu procesele și structura subculturilor care se abat de asemenea. Se poate descoperi faptul că în afară de conflictele culturale, aceste persoane aleg această cale, deoarece numai mijloacele ilegale de supraviețuire le sunt oferite de societate. Această societate este construită pe viziunea, moralul și credințele clasei superioare, care aduc clasa de mijloc și cea de jos in stadiul de a fi acuzată continuu de crime pe care aceștia le pot considera a fi un mod de viață. Singurul mod în care SUA trebuie să se elibereze de aceste infracțiuni culturale este prin educarea publicului larg cu privire la importanța de adaptare la legile americane, prin crearea de programe pentru acele persoane fizice ce fac parte din subculturi periculoase și care să permită tuturor claselor să creeze norme de comportament. (Anexa 1 și 2)

CAPITOLUL III

Teoriile funcționaliste

Explicațiile funcționaliste, ca și alte modele sociologice precum etichetarea sau teoria conflictului, privesc mai degrabă implicațiile crimei și controlului criminalității, decât să încerce direct să explice cauzele comportamentului criminal. Cu toate acestea, spre deosebire de alte modele biologice, psihologice și sociologice care elimină vina infractorilor, susținând că infractorii au puțină voință liberă, o abordare funcționalistă favorizează reprimarea activității infracționale și utilizarea de sancțiuni corespunzătoare.

Distincția majoră între teoria funcționalistă și toate celelalte teorii de cauzalitate a criminalității este primul punct de vedere aparent pozitiv al comportamentului deviant. Crima obișnuită nu este o amenințare pentru ordinea socială. De fapt, societatea are nevoie de comportamentul criminal (și răspunsuri juridice la acesta), pentru a funcționa corect.

Desigur, rata criminalității ar trebui să rămână într-o limită acceptabilă, deoarece o rată a criminalității prea mare ar putea indica o problemă în curs de dezvoltare, cum ar fi creșterea de condițiilor anomice. În general, criminalitatea este tratată ca un indicator cheie al bunăstarii sistemului. Cu toate acestea, o rată scăzută a criminalității nu este considerat neaparat drept un indicativ de stabilitate socială. Răspunsul negativ al societății la criminalitate, îi ajută pe cetățeni să recunoască limitele unui comportament acceptabil.

Acesta este doar un aspect al unui sistem social ce încearcă să rămână în homeostază în timp ce continuă să facă treptat progrese. Crima face parte din orice sistem social, definit de o serie de acte sociale, în vederea realizării obiectivelor individuale și colective și guvernate de nevoia de a menține propria structură.

Metafora pe care se bazează perspectiva funcționalistă este una foarte simplă. Societatea este comparată cu un corp uman, compus din diverse părți ce au un obiectiv comun și anume acela de a menține organismul să funcționeze corect. Ideea nu este nouă. Biblia folosește această metaforă în a vorbi despre biserică ca o comunitate.

Originea modernă a perspectiva funcționaliste este creditată sociologului francez Emile Durkheim (1857-1917). El a fost fascinat în special de modul în care societățile laice, moderne, capitaliste au reușit să rămână stabile, în ciuda declinului din bisericii, nobilimii și elitelor conducătoare vechi. De unde vin convingerile morale din în viața modernă și de ce sunt urmate de oameni ?

Societatea în care trăim se caracterizează prin specializare, diversitate și o impărțire extrem de complexă a muncii. De exemplu, pentru a avea un ziar la usa ta în fiecare dimineață este necesar efortul colectiv al reporterilor, editorilor, agentilor de vânzări de publicitate, tăietorilor de lemne, producătorilor de hârtie, imprimante și șoferilor de livrare (printre altele). Odată cu venirea modernității, conștiința colectivă a fost slăbită, lăsând multe neclarități cu privire la regulile vieții de zi cu zi.

Statisticile criminalității de astăzi oferă o asistență de neprețuit în identificarea tendințelor și modelelor, permițând astfel agențiilor de justiție penală să-și concentreze eforturile pe zonele cu probleme și să creeze strategii de prevenire a criminalității .

Cu toate acestea, statisticile nu pot explica de ce un individ se transformă în criminal și altul nu, în special atunci când ambii provin din medii demografice foarte similare. Acesta este unul dintre cele mai importante puncte slabe ale abordării funcționaliste (și al celor sociologice).

3.1. Teoria anomiei sociale

Termenul de anomie a fost folosit pe scară largă de mai multe secole pentru a descrie condițiile sociale. Deși a fost definit și aplicat în diferite moduri de-a lungul istoriei, a fost reliefat în discuțiile istorice ale consecințelor schimbărilor sociale rapide și intersecția de cultură și structura socială.

Robert K. Merton, un sociolog american, a împrumutat conceptul lui Durkheim de anomie, pentru a forma propria sa teorie, numită Teoria Strain. Aceasta diferă oarecum de cea a lui Durkheim, deoarece Merton susține că problema reală nu este creată de o schimbare socială bruscă, așa cum a propus Durkheim, ci mai degrabă de o structură socială care deține aceleași obiective pentru toți membrii săi, fără a le da mijloace egale pentru a le atinge. Este această lipsă de integrare între ceea ce cultura cere și ceea ce e permis de structura societății cauza un comportament deviant? Devianța, în acest caz, este un simptom al structurii sociale. Merton a împrumutat ideea de anomie a lui Durkheim pentru a descrie colapsul sistemului normativ.

De asemenea, este esențială pentru Steven Messner și reprezintă o explicație contemporană a lui Richard Rosenfeld pentru variația substanțială ce s-a observat în ratele de infracțiuni grave de la nivelul națiunii, în general, și pentru explicația de ce America prezintă una dintre cele mai mari rate ale criminalității, în special. Teoria anomiei a lui Merton și Messner precum și teoria anomiei instituționale a lui Rosenfeld (IAT) sunt teorii criminologice proeminente ce au stimulat un corp relativ mare de cercetări empirici în ultimele decenii, ce s-au axat pe identificarea condițiilor sociale și culturale, care sunt favorabile pentru producerea deosebit de mare sau la nivel scăzut a criminalității.

Teoria lui Merton nu se concentrează asupra crimei propriu zise, ci mai degrabă asupra diferitelor acte de deviere, care pot fi înțelese pentru a conduce la un comportament criminal. Merton constată că există anumite obiective care sunt puternic subliniate de către societate. Societatea subliniază anumite mijloace pentru a atinge aceste obiective (cum ar fi educația, munca, etc,). Cu toate acestea, nu toată lumea are acces egal la mijloacele legitime de a atinge aceste obiective. Această situație crează condițiile perfecte pentru crearea stagiului de anomie / tulpină.

Anomia se referă la confuzia care apare atunci când normele sociale intră conflict sau chiar nu există. În anii 1960, Robert Merton a folosit termenul pentru a descrie diferențele dintre obiectivele acceptate social și mijloacele disponibile pentru a atinge aceste obiective. Merton a subliniat, de exemplu, că obținerea averii este un obiectiv major al americanilor, dar nu toți americanii au mijloacele de a face acest lucru, în special membrii grupurilor minoritare și dezavantajate. Cei care găsesc "drumul spre bogăție" în mod normal închis pentru ei, experimentează anomia, pentru că un obstacol le-a zădărnicit obținerea un obiectiv aprobat din punct de vedere social.

Când se întâmplă acest lucru, aceste persoane pot apela la comportamente deviante pentru a-și atinge obiectivele, producând represalii împotriva societății. Contribuția principală a teoriei anomiei este capacitatea sa de a explica multe forme de deviere a comportamentului. Teoria este, de asemenea, sociologică, prin accentul pus pe rolul forțelor sociale în crearea deviației de comportament. Pe partea negativă, teoria anomiei a fost criticată pentru generalitatea sa. Criticii remarcat lipsa argumentelor cu privire la procesul de învățare al delincvenței, inclusiv motivațiile interne ce conduc la delincvență.

Merton prezintă cinci moduri de adaptare la tulpină cauzate de accesul limitat la obiective și mijloace aprobate din punct de vedere social. Asta nu înseamnă că toate persoanele cărora le-a fost refuzat accesul la obiectivele societății au devenit deviante. Mai degrabă răspunsul, sau modul de adaptare, depinde de atitudinea individului față de obiectivele culturale și mijloacele instituționale.

a) Conformistul este cel mai comun mod de adaptare. Astfel de indivizi accepta atât scopurile cât și mijloacele prevăzute pentru atingerea obiectivului. Conformistul acceptă obiectivul de succes în societate și, de asemenea, mijloacele aprobate de aceasta de realizare a acestui statut, cum ar fi prin munca grea, prin educație, prin amânarea satisfacțiilor. Acceptarea obiectivelor nu indică faptul că le și atinge, insă dovedește că are încredere în sistem.

b) Inovatorul acceptă obiectivele sociale, dar are puține mijloace legitime pentru a atinge aceste obiective, astfel inovează (proiectează) propriile mijloace pentru a le obține. Mijloacele alese pentru a merge mai departe pot fi: furt, delapidare sau alte astfel de acte criminale.

Inovatorul se mută în roluri penale sau delincvente care folosesc mijloace ilegale pentru a obține succesul economic. Merton susține că inovarea este deosebit de caracteristică de celor mai de jos clase din structura de clasă a societății americane, unde accesul la mijloace legitime este deosebit de limitat și "tulpina spre anomie" este cea mai severă.

Motivat de accentul cultural dominant pe obiectivele materiale, persoanele din clasa de jos folosesc mijloace ilegale și oportune pentru a depăși aceste blocaje structurale. Astfel, analiza lui Merton de inovare, ca și analiza lui Durkheim a sinuciderii anomice, ajunge la o explicație de mediu a unui set important de fapte sociale; de exemplu, ratele ridicate ale criminalității, din clasa de jos și a delincvenței găsite în registrele oficiale.

Activitățile criminale, cum ar fi furtul și crima organizată ar putea servi drept exemple, deși activitățile încurajate de societate, cum ar fi inventarea, ar putea oferi, de asemenea, ilustrații. Un exemplu interesant este cazul lui Fred Demara, Jr., cunoscut prin cartea “The Great Impostor” (Crichton, 1959). Un absolvent de liceu, Demara a fost dezamăgit de faptul că oamenii trebuie să-și petreacă o mare parte din viața pregătindu-se, de obicei, pentru o singură ocupație. Creându-și acreditări și identități, el s-a lansat într-o carieră ca profesor de colegiu, călugăr, director de penitenciar, și chirurg în Marina Canadiană, pentru a menționa doar câteva.

c) Ritualistul, a treia adaptare, își abandonează obiectivele, o dată considerat a fi la îndemâna lui și, astfel, se dedică stilului său de viață actual. El joacă după reguli și are o rutină de zi cu zi, în condiții de siguranță.

Ritualistul este un super – conformist. Aici, urmărirea obiectivului cultural dominant al succesului economic este respinsă sau abandonată și conformitatea compulsivă la normele instituționale devine un scop în sine. Merton susține că această adaptare este cel mai probabil să apară în cadrul clasei de mijloc a societății americane în care practicile de socializare subliniază disciplină strictă și conformitatea cu normele rigide.

Această adaptare este exemplificată prin comportamentul rolului grefierului birocratic care, negând orice aspirații de avansare, devine preocupat cu ritualul de a face aceasta "ca la carte." Având în vedere că ritualistul se conformează normelor instituționale, există un motiv bun să se pună la îndoială "dacă această adaptare reprezintă un comportament deviant cu adevărat".

d) Refugiatul, a patra adaptarea este dată celor care renunță nu numai la obiective, ci și la mijloace. Se retrag de multe ori în lumea alcoolismului și a dependenței de droguri. Aceste persoane se retrag într-un stil de viață neproductiv, fără eforturi. Astfel, refugierea implică o evadare completă de la presiunile și exigențelor societății organizate.

Merton aplică această adaptare in sensul deviațiilor – "activitățile psihotice, autiștii, paria, proscrișii, vagabonzii, boschetarii, bețivii cronici și dependenții de droguri". În ciuda importanței evidente a ritualismului la studiul comportamentului deviant, Merton oferă puține indicii ca în cazul în care, în structura de clasă a societății, această adaptare este cel mai probabil să apară. În schimb, analiza refugierii a lui Merton are un sens mai individualist decât în discuția despre alte tipuri de adaptare.

Refugiul este prezentat ca un mecanism de evadare prin care individul rezolvă conflictul intern dintre constrângerile morale împotriva utilizării mijloacelor ilegitime și eșecul repetat de a atinge succesul prin mijloace legitime. Ulterior, concepției lui Merton asupra refugiului privit ca un mod privat de abandon, i-a fost dată o interpretare mai sociologică de către teoreticienii din tradiția subculturală.

e) Rebelul este adaptarea finală, a cincea, care apare atunci când obiectivele culturale și mijloacele legitime sunt respinse. Indivizii își creează propriile obiective și mijloace, de protest sau de activitate revoluționară.

Această adaptare se referă apoi la comportamentul devianților politici, care încearcă să modifice foarte mult structura existentă a societății. În studiile efectuate mai târziu, Merton utilizează termenul de “neconform” penru a pune în contrast rebeliunea cu alte forme de comportament deviant, care sunt "aberante".

Rebelul neconform nu este la fel de secretos cum sunt alți devianți și nu doar angajarea în comportament încalcă instituțional normele societății. Rebelul recunoaște în mod public intenția sa de a modifica aceste norme și structura socială pe care le susține în interesul de a construi o societate mai bună, mai dreaptă.

Merton implică faptul că răzvrătirea este mai caracteristică "membrilor unei clase în creștere", care devin inspirați de ideologii politice, ce "localizează sursa de frustrări pe scară largă în structura socială și care portretizează o structură alternativă, care, dacă nu ar fi, probabil, ar da naștere la o frustrare a merituoșilor."

Robert Merton a publicat "Structura socială și Anomia", în 1938. În acest articol, Merton stabilit un cadru teoretic pentru a explica rata criminalității, care diferă de cea a criminologistilor Școlii de la Chicago. De exemplu, teoreticieni, cum ar fi Shaw și McKay (1942) au considerat că zonele de mahala urbane promovau un comportament criminal prin transmiterea noii generații unor valori culturale deviante. Merton, pe de altă parte, a susținut că respectarea rigidă a valorilor americane convenționale a cauzat mărirea ratei criminalității și devianței. În esență, el a crezut că conformitatea la scară largă a culturii americane, în general, și obsesia americanilor legată de succesul economic, în special, a produs un nivel ridicat de infracțiuni grave. Pentru a afla de ce Merton a făcut o astfel de afirmație, trebuie să ințelegem modul în care el privit societatea americană.

Merton a remarcat că, spre deosebire de alte națiuni industrializate occidentale, Statele Unite ale Americii pun un accent deosebit pe succesul economic. Toți membrii societății americane, de la cei care o duc bine până la săraci, subscriu la "visul american", considerând că, dacă cineva ar fi pur și simplu dispus să lucreze destul de greu, s-ar putea culege în mod inevitabil recompensele economice ale unei astfel de munci. Problema, după Merton, este că, în ciuda convingerii larg răspândite privind ascensiunea socială, structura socială americană limitează accesul persoanelor pentru a atinge succesul economic prin mijloace legitime. De exemplu, în timp ce probabilitatea de a atinge succesul economic ar putea fi îmbunătățită prin absolvirea unei facultăți, nu toți membrii societății americane sunt în măsură să facă acest lucru. Cei mai jos pe scara socio-economică sunt deosebit de vulnerabili din cauza punctului de plecare relativ dezavantajat, în cursa spre bogăție.

În esență, munca lui Merton conține o discuție asupra modului în care cultura și structura socială ar putea determina rata mare a criminalității. Merton a menționat că cultura americană pune succesul economic la baza dezirabilității sociale. Accentul pus pe atingerea succesului economic, cu toate acestea, nu este însoțit de un accent normativ concurent pe "căile" ce sunt legitime pentru a ajunge la "obiectivul" dorit. Această problemă este apoi exacerbată de componenta structurală socială discutată de Merton, care subliniază structural barierele care limitează accesul persoanelor la mijloacele legitime pentru atingerea obiectivului de succes economic. Această disjuncție între obiectivele atribuite cultural, precum și disponibilitatea de mijloace legitime pentru a atinge aceste obiective, pune presiune asupra normelor culturale care ghidează persoana pentru a atinge obiectivul cultural stabilit.

Merton a luat in considerație faptul că au existat o serie de moduri în care indivizii se pot adapta la "presiuni", motivați de incapacitatea de a asigura succesul material, iar nu toate aceste adaptări sunt deviante. În faimoasa sa tipologie, Merton a sugerat că au existat o serie de adaptări posibile ca răspuns la sistemele sociale care au anomie și oportunități blocate. Deși Merton nu a reușit să articuleze ce factori determină ce adaptări deviante vor fi adoptate, teoria prezice că rata de deviere va fi mai mare atunci când nivelul de anomie este mai mare și în cazul în care gradul de oportunități blocate este mai mare. În schimb, conformitatea va fi comună în sistemele sociale, atunci când scopurile și mijloacele legitime sunt clar articulate și promovate și, atunci când oportunitățile sunt egale pe indivizi și grupuri sociale.

3.2 Teoria ‘‘oportunității diferențiate”. Eșecul social.

Richard Cloward and Lloyd Ohlin formulează teoria oportunității diferențiate conform căreia, indivizii ce aparțin claselor de jos și grupurilor subculturale, doresc să folosească mijloace legitime în obținerea succesului în plan social, dar ei se lovesc de o multitudine de bariere precum: diferențe culturale și de limbaj, adversități economice sau o limitată disponibilitate a resurselor.

Teoria oportunității diferențiate a fost o contribuție sociologică majoră adusă criminologiei, similară în importanță cu teoria de tulpină și teoria controlului social. Toate aceste teorii explică devianța în ceea ce privește relațiile sociale ale individului. Când mijloacele sunt blocate, oamenii sunt forțați să cultive metode ilegale si astfel apare infracțiunea. Această teorie prezintă o serie de limite printre care:

– lipsește suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvența;

– nu exista o evidență ca persoanele din clasa de jos sunt mult mai frustrate decăt cele ce aparțin clasei de mijloc;

– termenii cu care operează teoria sunt vag definiți;

– crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunitățile (de exemplu un director de bancă care săvârșește infracțiunea de delapidare);

Teoria formulată de Richard Cloward și Lloyd Ohlin nu este altceva decât o extindere a lucrărilor lui Merton și Sutherland. Conform teoriei lor de oportunitate diferențială, minorii din clasa muncitoare vor alege un tip sau altul tip de subcultură (gang) de reglare a situației lor anomice în funcție de disponibilitatea unor structuri de oportunitate ilegitime în vecinătatea lor.

Împrumutând tema lui Merton, Cloward și Ohlin văd presiunea de a se alătura subculturii delincvente ca provenind de la discrepanțele apărute între aspirațiile induse cultural în rândul tinerilor din clasa de jos și a mijloacelor de realizare a acestora prin canale legitime. În plus față de canalele legitime, Cloward și Ohlin subliniază importanța de oportunități nelegitime disponibile, care pot fi, de asemenea, limitate, în funcție de cartier. Cartierele cu găști extrem de organizate oferă o mobilitate ascendentă în structura oportunității ilegale. Indivizii ocupă poziții în structurile de oportunitate legitime și nelegitime, ambele putând fi limitate. Oportunitățile nelegitime sunt dependente de tradițiile penale disponibile pe plan local.

O explicație generală dată acestei teorii este aceea că bărbații din clasele sociale joase sunt orientați către anumite obiective, fiind capabili să își evalueze situația economică în mod rațional și să iși planifice viitorul într-un mod corespunzător. Totodată, această teorie este percepută ca fiind un hibrid al teoriei anomiei a lui Merton și teoria asocierilor diferențiale a lui Sutherland.

Pentru cei doi savanți, faptul că oportunitățile nu sunt distribuite în mod egal, poate crea un comportament conformist însă, în același timp, poate crea și un comportament infracțional. Ei contrazic aspectul conform căruia un model infracțional de grup delincvent poate apărea numai când crima organizată este prezentă într-un cartier populat de indivizi de clasă socială joasă. Infractorii adulți, în acest context, devin modele de urmat pentru infractorii juvenili și viitorii criminali. Cloward și Ohlin descriu relația dintre adulții nfractori și adulții convenționali ca fiind stabilă, deoarece ei se integrează și se tolerează. Această integrare și acomodare este factorul ce marchează stabilitatea și ordinea unui cartier.

Aceasta nu este unica permutare ce are loc în cadrul teoriei emise de cei doi. Se sugerează totodată, că in anumite cartiere populate de indivizi dintr-o clasă joasă, stabilitatea nu se dezvoltă și că în aceste cartiere sunt mai mulți indivizi care le tranzitează decât indivizi care au o rezidență permanentă. In același timp modelul infracțional sau non-infracțional lipsește, aspect ce creează o formă de conflict în comportamentul de gașcă, unde violența predomină. Violența este folosită drept modalitate de obținere a statutului și succesului în societate, deoarece străzile fără infracțiuni nu sunt disponibile.

O intorsătură finală a acestei teorii este propusă de ideea ce susține că în anumite cartiere găștile se dezvoltă în funcție de consumul de droguri.

Așa cum am prezentat mai sus, Cloward și Ohlin (1960) au identificat trei tipuri de subculturi nelegitime create de minori: penale, conflictuale și retrase.

Subcultura penală are loc în cartierele de mahala stabile, în care există o ierarhie de oportunități penale disponibile. Un astfel de mijloc de adaptare consideră furtul, extorcarea de fonduri și infracțiunile de proprietate drept mijloace de realizare a succesului.

Mahalalele dezorganizate (cele în curs de invazie – succesiune sau cifra de afaceri a grupurilor etnice) sunt caracterizate de o subcultură de conflict. Astfel de grupuri au negat ambele moduri (legitime sau nelegitime) de acces la un statut superior prin violență, "apărare de gazon ", "bopping" sau "zgomot", in mod normal acestea fiind considerate drept mijloace de a obține o "reputatie proastă" sau "prestigiu".

Subcultura retrasă este privită de Cloward și Ohlin ca fiind reprezentată de un eșec dublu, persoanele implicate respingând atât mijloacele legitime cât și pe cele nelegitime și abandonează pur și simplu; lipsiți de posibilitatea de a devin infractori, ei caută un status social prin "lovituri" și "maxime" ale consumului de droguri. Aceste subculturi devin grup de referință pentru individ și sursă primară al stimei de sine. Conform acestei teorii, membrii bandei delicvente nu resping în general obiectivul de succes societar, insă sunt lipsiți de mijloacele adecvate pentru a realizarea acestuia si sunt nevoiți să caute alte oportunități .

Teoria lui Cloward și Ohlin, așa cum a fost construită, având la bază alte teorii respectate, a fost bine primită în domeniul criminologiei. Criticile aduse teoriei s-au axat, în general, pe următoarele:

• Această teorie orientată exclusiv pe bande delincvenți și tineri din medii muncitorești-inferioare ignoră, de exemplu, subculturile delincvente din clasa de mijloc.

• Este îndoielnic faptul că subculturile delincvente se încadrează doar în trei categorii. De fapt, mult schimbarea componenței și activităților în rândul membrilor unei grupări de infractori apare a fi un aspect comun.

• Orientarea și specializarea bandelor de delincvenți, pare mult mai complexă și mai variată decât presupune această teorie, chiar dacă analiza este limitată la Statele Unite ale Americii.

În ciuda criticilor, ideile lui Cloward și Ohlin au fost foarte influente în domeniu și au cuprins o idee cu un spectru mai larg decât teoria lui Albert Cohen (1955). În cazul în care Cloward și Ohlin au privit delincvența ca fiind o reacție anomică a obiectivelor, iar forma specială de adaptare depindea de oportunitățile nelegitime disponibile, Cohen a perceput delincvența ca o reacție a clasei de jos a tinerilor in vederea obținerii valorilor clasei de mijloc.

Implicațiile teoriei Cloward și Ohlin nu s-au pierdut în factorii de decizie. Prin îmbunătățirea posibilităților de legitimare, delincvență ar putea fi controlată. Când procurorul general Robert Kennedy a citit “Delincvență și Oportunitate” a fost impresionat. El i-a cerut lui Lloyd Ohlin să il ajute la elaborarea legislației, care a condus la redactarea unui pasaj din Legea Delicvenței Juvenile de Prevenire și Control din 1961. Aceste programe de acțiune comunitară au devenit mai târziu baza cărții președintelui Lyndon Johnson – "Război pe sărăcie.".

3.3 Studiu de caz

Drept studiu de caz, luăm în considerare acțiunea filmului – “O poveste din Bronx“. În film, anii 1960 sunt cât mai real portretizați, iar privitorului îi este expusă viața de pe strada nr. 187 East, din Bronx, New York. Cartierul Fordham este prezentat a fi foarte populat de cetățeni italieni decenți, iar pe stradă există o legătură puternică social-culturală. Copiii joacă stickball la colțul străzii în timp ce membrii mai în vârstă ai comunității lucrează toată ziua pentru a câștiga bani. De la afacerile legitime (cum ar fi furnizorii de fructe), la lucrările ilicite (de pariuri), toată lumea este ocupată cu o formă sau alta de creștere pe plan social.

Pe un alt plan se află pivotul cartierului. Această persoană (Sonny) este șeful unei operațiuni locale de tip mafiot. Acest cartier își trăiește viața de zi cu zi sub frica acțiunilor lui Sonny, însă, totuși este și motivat de respectul și admirația pentru această persoană. Beneficiile sociale sunt imediate și evidente când vine vorba de pariurile și jocurile de noroc ce au loc în barul din colț, precum și din protecția cartierului de violența mafioților ce aparțin altor grupuri din cartierele vecine. Membrii comunității vin împreună să se întâlnească la bar, continuând și consolidând legătura socială a cetățenilor italieni din această comunitate.

Calogero Anello este un copil în vârstă de nouă ani care locuiește în acest cartier ce și-a câștigat notorietatea pentru barurile sale, gangsterii, oamenii rasiști și caracterul agresiv al acestora. Calogero este martorul unei crime în plină stradă cel îl implică pe Sonny, însă refuză să-l trădeze in fața poliției. Sonny dezvoltă o admirație față de Calogero și începe să-l învețe cum se desfășoară lucrurile pe străzi. Tatăl băiatului este un om simplu care vrea ca fiul său să crească și să lucreze in mod cinstit, nedorind ca el să se implice în anturajul lui Sonny. În ciuda dezaprobării tatălui său, timp de opt ani Calogero continuă să se vadă cu Sonny și primește o educație "de stradă", de la acesta. În ciuda faptului ca Sonny este un gangster, el îl învață pe Calogero că acest mod de viață este prea riscant și periculos. Cu toate acestea Calogero interpretează greșit mesajul lui Sonny și se implică cu prietenii săi în rasism și lupte. Lucrurile devin și mai dificile atunci când el se îndrăgostește de o fată de culoare. Narațiunea filmului ne prezintă un copil care crește cu două educații, una de la școală și una de pe stradă. Pe măsură ce acesta se apropie de mafie, el se depărtează de familia sa.

Acest film îmbină o gamă variată de teorii și motive ce explică acțiunile personajelor principale. Din fericire pentru Calogero, el a fost capabil să vadă că temerile și crima nu sunt un semn de succes, ci un semn de slăbiciune. Sutherland susține că un comportament criminal apare atunci când definițiile favorabile încălcarii legii depășesc definițiile nefavorabile de încălcare a acesteia (Lyman Potter, 2000). Atunci când oamenii se confruntă cu situații ce îi obligă să ia o decizie, ei trebuie să evalueze argumentele pro și contra pentru a determina cea mai bună decizie de urmat. Teoria lui Sutherland de asociere diferențială se bazează pe vechiul proverb, "spune-mi cu cine te întâlnești ca să îți spun cine ești".

Ea dă impresia că frica este un substitut pentru o educație bună, în obținerea de respect și bani. În concluzie, în filmul "O Poveste din Bronx" sunt scoase în evidență cu succes teoriile care sunt învățate într-o carte și sunt plasate într-o situație din viața reală. În filmul "O Poveste din Bronx", teoria lui Sutherland este demonstrată nu de Calogero, ci de prietenii lui. Cu cât el ajunge mai în vârstă cu atât se pare că il respectă pe Sonny mai mult decât pe tatăl său, însă are sentimente contradictorii privind modul în care el ar trebui să se simtă și cum se simte cu adevărat.

"O Poveste din Bronx" arată că o comunitate nu demonstrează nimic, însă activitatea infracțională ce se desfășoară în cadrul ei, îi pune pe membrii comunității în fața pericolului de a deveni infractori ei înșiși. Cel mai trist lucru din lume este talentul irosit. Calogero, care a petrecut cel mai mult timp cu Sunny, a fost cel care a demonstrat că modul infracțional nu este un mod de viață.

CAPITOLUL IV

Teoria controlului social

Teoriile controlului social ale criminalității și delincvenței, atribuie încălcarea legii slăbiciunii, defalcării, sau lipsei acestor legături sociale sau procese de socializare, care se presupun a încuraja un comportament care respectă legea. Astfel de teorii acordă întâietate în relații, angajamente, valori, norme și credințe care sunt pretinse pentru a explica de ce oamenii nu incalcă legea, comparativ cu teoriile ce dau întâietate motivării pentru a explica de ce oamenii incalcă legile. Atunci când e luată la extrem, teoria controlului social poate fi o teorie "non – motivațională", de respingere sau de ignorare a necesității de a aborda problemele motivaționale.

4.1 Teoria lui Hirschi

Cel mai proeminent teoretician al teoriei controlului social din secolul XX, Travis Hirschi, a privit motivațiile ca fiind atât de naturale pentru ființele umane, astfel incât nu sunt necesari factori speciali pentru a explica incălcarea legilor.

Încălcarea legii este adesea modalitatea imediată de gratificare sau de rezolvare a conflictelor și nici o motivație specială nu este necesară pentru a explica un astfel de comportament. Ființele umane sunt organisme active, flexibile, care se vor angaja într-o gamă largă de activități, cu excepția cazului în care gama este limitată de procesele de socializare și de învățare socială. Pe de altă parte, mulți teoreticieni ce au studiat controlul introduc motivarea, alți factori si presiuni în explicațiile lor. Cu toate acestea, astfel de motivații sunt considerate ca fiind suficient de comune, diverse, tranzitorii și situaționale; se crede că mai multă putere explicativă este câștigată dacă ne concentrăm pe barierele și constrângerile care inhibă rezultatele incălcării legii decât încercarea de a discerne forțe motivante specifice.

Motivele delincvenței sunt descrise ca fiind destul de diverse, variind de la nevoile instrumentale (furtul atunci când o persoană este săracă și flămândă), la furie emoțională, frustrare și emoție pură, decât să fie generate de unul sau câțiva factori dominanți. Cu toate acestea, din moment ce majoritatea oamenilor sunt "motivați" de a incălca legile la un moment sau altul, punând accentul pe motive nu explică dacă vor comite acte infracționale și delincvente (Briar și Pilavin, 1965). Acest tip de teorie își are rădăcinile în perspectivele asupra societății umane propuse de filosoful social englez, Thomas Hobbes (1588-1679). În lucrarea sa cea mai cunoscută, “Leviathan” (1651), Hobbes a susținut că natura umană ar putea genera un război peren al tuturor împotriva tuturor alegerile nefiind constrânse de contracte sociale implicite, acorduri și înțelegeri între oameni.

Deși "teoria controlului social" este cel mai adesea asociată cu varianta propusă de Hirschi în lucrarea sa clasică, “Cauzele juvenile” (1969), numeroși teoreticieni au introdus idei care reflectă o logică a teoriei de control. Într-una din teoriile de control timpurii, Albert J. Reiss, a propus că delincvența este "comportamentul ca urmare a eșecului asupra controlului personal și social." Control personal a fost definit ca fiind "abilitatea individului de a se abține de la a satisface nevoile într-un mod care intră în conflict cu normele și regulile comunității", în timp ce controlul social a fost definit a fi "capacitatea grupurilor sociale sau instituțiilor să facă norme sau reguli eficiente."

Versiunea lui Reiss nu a specificat sursele unor astfel de "abilități", nici mecanismele specifice de control care conduc la conformitate, dar el a identificat eșecul acestor grupuri primare; familia trebuie să ofere suport pentru rolurile și valorile non-delicvenților. Aceste aspecte au fost cruciale pentru explicarea delincvenței. Punctul său de vedere a fost adevărat pentru teoria controlului în care nu există surse motivaționale specifice care conduc la delincvență, atunci când sunt identificate controale sociale și personale ce nu au reușit.

Între 1956 și 1958, importanța barierelor comportamentului delincvent a fost evidențiată in lucrările lui Walter Reckless și ale colegilor săi (1956), Jackson Toby (1957) și F. Ivan Nye (1958). Reckless a început dezvoltarea unei teorii de "izolare" în 1956 concentrându-se pe concepția tinerilor ca fiind un "izolator" împotriva delincvenței.

Comportamentul delicvent ar putea fi, de asemenea, "conținut" prin procese exterioare individului. iar părinții, școala și cartierul sunt deosebit de importante. Reckless a introdus, de asemenea, presiuni interioare și exterioare car cuprindeau o varietate de potențiale forțe motivante. Cu toate acestea, el a enumerat o gamă largă de posibilități și, în contrast cu alte teorii la acel moment, nici o forță motivațională specifică nu a fost susținută. Într-adevăr, cele mai multe dintre lucrările empirice ale lui Reckless și studenților săi au fost concentrat pe izolarea interioară. Cercetările sale au sugerat că controalele interne au avut un impact independent de constrângerile și presiunile externe.

Un alt criminalist, Jackson Toby (1957), a susținut că "adolescentul neangajat” este un candidat al benzilor de socializare. Toby a recunoscut acest tip de socializare ca o parte a cauzelor dinamice care duc la delincvență, dar a introdus conceptul de “participare și conformare” pentru a explica "candidatura" la astfel de experiențe de învățare.

Scott Briar și Irving Piliavin au prezentat unul dintre cele mai clare declarații de logică al teoriei de control într-un articol privind "delincvența, stimulentele situaționale și angajamentele de conformitate", în 1965. Ca și Matza, ei au contestat în mod expres alte perspective teoretice ale anilor 1960 prin accentuarea tranzitorie, situațională a stimulentelor ca forțele motivante pentru delincvență, în contrast cu sistemele subculturale sau contraculturale de valoare și problemele de stare social structurate.

Motivația nu a diferențiat delincventul de tinerii non-delincvenți la fel de mult ca variabila angajamentelor de conformitate. Ei au susținut că "procesul central al controlului social" e constituit de "angajamentele de conformitate." Acestea au inclus teama de privațiuni materiale, dacă infractorul va fi prins – imaginea sinelui, evaluarea relațiilor, stări și activitățile curente și viitoare. În versiunea sa a teoriei controlului social, Hirschi a limitat conceptul de angajament al investițiilor raționale și emoționale pe care le fac oamenii în urmărirea obiectivelor culturale comune. Hirschi a pledat, de asemenea, cu privire la impactul ambiției, care a fost în contradicție cu una dintre cele mai populare teorii ale criminalității la acel moment. Robert Merton (1957) a propus ideea că ratele ridicate ale criminalității reflectă îmbrățișarea valorilor culturale larg împărtășite, subliniind meritele exercitării bogăției și succesului. În schimb, Hirschi a propus teoria conform căreia ambițiile convenționale constituie bariere în calea delincvenței chiar între tinerii ce au puține perspective de a-si realiza visele.

În cele din urmă, Hirschi a contestat teoria asocierii diferențiale (Edwin Sutherland și Donald Cressey), cu privire la impactul perechilor delincvente privind delincvența. Una dintre concluziile cele mai consistente în cercetarea privind delincvența a fost că, creșterea delincvenței este strâns legată de creșterea asocierilor cu colegii delincvenți. Acestea a fost legături sociale slabe, care au dus la atât apariția delincvenței și asocierea cu infractorii. Dominația teoriei controlului social a lui Hirschi a reflectat, de asemenea, simplitatea sa. Versiunea propusă de el a fost destul de zgârcită în comparație cu lista factori interiori și exteriori, precum și gama de fenomene care ar putea fi luate în considerare. Un alt motiv pentru proeminența teoriei controlului social a lui Hirschi, a fost abordarea empirică luată pentru a testa teoria. Nu numai că Hirschi a încercat să identifice contrastele cruciale, dar el a adus și date de sondaj colectate de la un eșantion mare de elevi juniori si seniori de liceu din California, pentru a exemplifica aceste diferențe cruciale.

O astfel de abordare îndrăzneață, în care caietul de sarcini este précis, cu măsuri și prezentarea datelor succintă, elimină ambiguitățile și permite teoreticienilor să ignore concluziile supărătoare. Abordarea lui Hirschi a permis replicarea și acordarea unei atenții detaliate legăturilor dintre concepte și indicatori. Mai mult decât atât, acesta a pus teoria sa într-o competiție cu alte teorii. Analiza sa a arătat că măsurile de atașament, de angajament și de credință au avut efecte semnificative și independente de delincvență, insă implicarea în activități convenționale nu a inhibat delincvența. Atașamentul, angajamentul și convingerile morale sunt legăturile sociale cheie.

Mai mult decât atât, spre deosebire de implicațiile unor teorii "tulpina" ale delincvenței, angajamentele față de obiectivele convenționale inhibă delincvența chiar și în rândul categoriilor de tineri, cu puține perspective pentru realizarea acestor aspirații. Contrar unor teorii subculturale și contraculturale, el a găsit câteva relații între măsurile de clasa socială și valorile sau atitudinile față de lege. Hirschi a fost nevoit să recunoască faptul că delicvenții păreau să aibă un efect direct asupra delincvenței, efect ce nu a putut fi explicat prin variabile de control social. Această constatare a devenit baza de dezbateri între Hirschi și un alt criminalist proeminent, Ronald Akers, care a dezvoltat o "teorie de învățare socială" la sfârșitul anilor 1960.

Cele mai multe trimiteri la teoria controlului social sunt susceptibile de a fi trimiteri la teoria obligațiunilor sociale aparținând lui Hirschi. Cu toate acestea, conceptul de control social nu este definit în mod clar în activitatea lui Hirschi sau în lucrări anterioare în curs de dezvoltare a un cadru de control. Se înțelege că controlul social se poate referi la mecanismele destinate pentru inhibarea devierii și încurajarea conformității și că obligațiunile sociale facilitează procesul. În schimb, Jack Gibbs (1981) și-a dedicat o cantitate considerabilă de atenție definirii controlului social într-un mod care îl diferențiază de alte concepte. Mai mult decât atât, el a aplicat această definiție pentru a dezvolta o teorie de control a homicidului. Potrivit lui Gibbs, orice încercare de a convinge pe altcineva să facă ceva sau să se abțină de la a face ceva poate fi considerată o încercare de "control". Pentru a se califica drept de control "social", astfel de încercări trebuie să implice trei componente. Controlul social este o încercare a uneia sau a mai multor persoane de a manipula comportamentul unei alte persoane sau altor persoane de către sau prin intermediul unui terț (prin alte mijloace decât un lanț de comandă). "Terț-ul" lui Gibbs, poate fi o persoană reală sau o trimitere la "societate", "așteptări" sau "norme." De exemplu, în cazul în care încercările unei părți de a influența o alta prin invocarea unei terțe părți presupune prezența unei autorități (cum ar fi "să-i spun mamei!"), este un tip de control social "referențial". În cazul în care una dintre părți încearcă să controleze o alta prin pedepsirea unei a treia (de exemplu, de descurajare generală), aceasta este o formă de control social înlocuitoare. Numeroase categorii și subcategorii de control social sunt delimitate de Gibbs, insă punctul important este că terțul distinge controlul social prin simplul control extern de comportament, răspunsuri interpersonale simple, sau emiterea de ordine pentru cineva, să facă ceva. Această definiție distinge în mod clar controlul social de concepțiile "profilactice" de control social, egalând-ul cu "reacții la deviere" și de comportament deviant în sine.

Mai multe situații care implică teoria controlului social sunt susceptibile de a fi subiect de dezbatere continuă și elaborare teoretică în secolul XXI. În primul rând, teoria trecerii la "auto-control" va continua să fie o sursă de controverse, deoarece se pare că versiunea de legătură socială a teoriei lui Hirschi poate avea putere explicativă superioară față de noua "teorie generală." Versiunea de autocontrol a teoriei va fi în contrast cu previziunile teoreticienilor ce operează din perspectiva "cursului vieții", inclusiv teoria legăturilor sociale, pentru a explica atât continuități și discontinuități în criminalitate.

Auto-controlul este foarte probabil să fie luat în discuție și folosit ca motiv, atunci când teoriile obligațiunilor sociale și de învățare socială sunt luate în considerare. În al doilea rând, teoria controlului social ar putea fi încorporată în mod eficient în teoria invățării sociale, în următoarele decenii.

4.2 Teoria lui Ray Jeffery

În anul 1971, C. Ray Jeffery susține că sociologii au exagerat considerabil cauzele sociale ale criminalității, cum ar fi privarea relativă și influențele subculturale și au neglijat atât determinanții biologici cât și cei de mediu.

C. Ray Jeffrey a scris cartea intitulată, "Prevenirea criminalității prin intermediul proiectării ecologice", atunci când a inceput sa investigheze mediul fizic și incidența crimelor. Jeffrey a creat termenul de "CPTED", iar lucrările sale au inclus intervievarea deținuților cu privire la corelarea crimelor comise și mediul în care acestea au avut loc. Pentru a crea un argument general el a susținut că prevenirea infracțiunilor ar trebui să se concentreze pe reducerea oportunităților de mediu favorabile crimei precum și reducerea factorilor legați de biologia criminalității, cum ar fi expunerea la plumb, despre care el credea că provoacă leziuni ale creierului..

Prevenirea criminalității printr-un design de mediu (CPTED) este "proiectarea corespunzătoare și utilizarea eficientă a mediului construit, care poate duce la o reducere a temerilor și incidenței criminalității, precum și o îmbunătățire a calității vieții." Această definiție dată de C. Ray Jeffrey reflectă perspectiva actuală, mai holistică a CPTED, care cuprinde perspectiva infractorului cu privire la un mediu și riscul de a fi prins, atunci când comite o crimă și dinamica socială, sentimentul de proprietate asupra mediului, precum și acțiunile lor asociate de protecție a persoanelor care lucrează, trăiesc, sau traversează mediul în drum spre o altă destinație.

Deaoarece rata infracțiunilor este in creștere, un număr tot mai mare de orașe necesită încorporarea de caracteristici de prevenire a criminalității în proiectarea noilor construcții. Ca răspuns, profesioniștii responsabiliti cu securitatea trebuie să se familiarizeze cu principiile de prevenire a infracțiunilor împotriva mediului și să învețe modul în care acestea se referă la designul arhitectural și planificarea urbană.

În mod tradițional, preocupărilor de securitate li s-a dat prioritate în procesul de construcție. Până la sfârșitul anilor 1960, când guvernul federal a început să prezinte interes în prevenirea criminalității în locuințele urbane, câteva încercări serioase au fost făcute pentru a dezvolta o filosofie viabilă de control a criminalității, prin planificare și design arhitectural. La inceputul anilor 1970, mai multe studii finanțate de Administrația de asistență de aplicare a legii și Departamentul de Locuințe și Dezvoltare Urbană din Statele Unite ale Americii au demonstrat că designul arhitectural ar putea fi utilizat în mod eficient pentru a influența rata criminalității prin dezvoltarea de locuințe. Aceste studii au arătat că, prin combinarea metodelor de securitate, psihologiei și designului urban, un mediu fizic ar putea, prin însăși natura sa, descuraja criminalitatea .

Pentru a asigura un control maxim, un mediu este mai întâi împărțit în zone sau zone definite în mod clar mai mici. Aceste zone devin punctele focale de aplicare a diferitelor elemente CPTED. "Spațiu de apărat " este termenul folosit pentru a descrie o zonă care a fost definită drept "zonă de apărare", de caracteristicile de design pe care o creează. În conformitate cu liniile directoare ale spațiu de apărat, toate zonele sunt desemnate ca fie publice, semi – private sau private. Această desemnare definește utilizarea acceptabilă a fiecărei zone și determină cine are dreptul de a se ocupa de ea în anumite circumstanțe.

Zonele publice – sunt în general deschise pentru oricine și sunt cel mai puțin sigure din cele trei zone. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care zona este situată într-o clădire sau într-o arie cu acces necontrolat și prezintă ocazii puține sau deloc pentru supraveghere.

Zonele semi – private- sunt domenii tampon între zonele publice și private și/sau pot servi ca spații de uz comun, cum ar fi curțile interioare. Acestea sunt accesibile publicului, dar sunt stabilite în afara zonei publice. Această separare este realizată cu caracteristici de design care stabilesc limitele de tranziție dintre zone.

Zonele private – sunt zone cu intrare restricționată. Accesul este controlat și limitat la indivizi sau grupuri specifice. O reședință privată este un bun exemplu de o zonă privată. Diviziunea între zone este, în general, realizată cu un anumit tip de barieră. Acestea pot fi, fie fizice fie simbolice. Barierele fizice, cum sugerează și numele, sunt substanțiale în natură și previn fizic mișcarea. Gardurile, unele forme de amenajare a teritoriului, ușile încuiate, etc sunt exemple de bariere fizice.

Bariere simbolice sunt mai puțin tangibile. Aproape orice ar putea servi drept o barieră simbolică. Singura cerință este să definim limita dintre zone. Acest tip de obstacol nu împiedică mișcarea fizică. Gardurile decorative mici, paturile de flori, schimbările in modelele sau materialele din trotuar și semnalizarea sunt exemple de bariere simbolice.

Buna iluminare a spațiului public este unul dintre cele mai eficiente metode de descurajare a infracționalității. Atunci când este utilizată în mod corespunzător, lumina descurajează activitatea criminală, sporește oportunitățile de supraveghere naturale și reduce teama.

Tipul și cantitatea de lumină necesară variază de la aplicație la aplicație, dar scopul rămâne același în toate cazurile. Un nivel constant de lumină oferind o vizibilitate destul de bună, ar trebui să fie menținut și pe timp de noapte. Nivelul absolut de lumină, cu condiția să îndeplinească standardele minime, este mai puțin important decât uniformitatea luminii. Ar trebui evitate petele luminoase și umbrele. Zonele extrem de vulnerabile și cele care ar putea ascunde un potențial atacator trebuie să fie luminate mai puternic decât zonele destinate pentru activitatea normală. Obiectivul este de a aprinde criminalul fără evidenția victima.

Șase concepte sunt citate în diferite referințe care țin de proiectarea, construcția, precum și de utilizarea proceselor de mediu în punerea în aplicare în mod eficient a CPTED. Principiile CPTED se bazează pe anticiparea proceselor de gândire ale unui potențial infractor și crearea unui mediu care descurajează infracțiunea. CPTED are avantajul de a crea un sentiment de securitate și bunăstare în rândul angajaților și chiriașilor. Aceste principii sunt: accesul controlat natural, supravegherea naturală, armarea teritorială, întreținerea teritoriului, mediul și îngreunarea accesului. (Anexa 2)

a) Accesul controlat natural – reprezintă caracteristici de design care indică în mod clar rutele publice și descurajează accesul la elemente structurale private. Aceste caracteristici scad șansele apariției infracțiunilor dând infractorului o percepție de risc inacceptabil atunci când se încearcă accesul la zone private, ce marchează străinii a fi posibili intruși. Astfel de caracteristici de design includ plasarea de intrări și ieșiri, garduri sau de amenajare a teritoriului în așa fel încât să se poată controla fluxul de trafic.

b) Supravegherea naturală – conține caracteristici de design care sporesc vizibilitatea unei proprietăți. Aceste caracteristici maximizează capacitatea persoanelor din zona respectivă de a vedea persoanele din vecinătate și de a evita apariția problemelor. Totodată se dă activităților externe o vizibilitate mărită, în beneficiul persoanelor care ar putea avea nevoie de ajutor. Astfel de caracteristici de design includ amenajarea teritoriului, a iluminatului, a ferestrelor și intrăriii în clădire, precum și a machetei de garaj.

c) Armarea teritorială – prezintă caracteristici de design care indică în mod clar elemente publice și private structurale ale unei proprietăți. Scopul acestui principiu este de a crea o distincție clară între proprietatea publică și cea privată. Acest lucru este important din două motive: ocupanții legitimi au un sentiment de proprietate și pot observa lejer intrușii. Un individ va dezvolta un sentiment de teritorialitate pentru un spațiu cu activități frecvente într-o anumită zonă, un sentiment de proprietate. Cu acest sentiment de apartenență, individul va "dori" să-și apere mediul. Această proprietate nu înseamnă neapărat dreptul de proprietate legal; aceasta poate fi o proprietate percepută, cum ar fi sentimentul de proprietate pe care angajații îl simt pentru funcția pe care o ocupă la locul de muncă. Ideea de teritoriu și de proprietate a unui individ este întărită prin activități regulate, inspecții și întreținere.

d) Întreținerea teritoriului – caracteristicile unui mediu care exprimă dreptul de proprietate asupra bunului. Deteriorarea unei proprietăți indică o implicare mai mică a unei personae asupra bunăstării aceasteia, ceea ce poate duce la mai multe acte de vandalism; acest concept este de asemenea, cunoscut sub numele de Broken Window Theory. Dacă o fereastră este ruptă și rămâne nefixată pentru o perioadă de timp, vandalii vor sparge mai multe ferestre. Infracționalitatea este mai răspândită în zonele care nu sunt întreținute; ca rezultat persoanele care respectă legea nu se simt în siguranță și nu doresc să frecventeze acele zone.

e) Mediul – reflectă utilizarea terenurilor adiacente și modul în care o locație poate fi protejată prin stilizare, design specific. De exemplu, un amestec de locuințe diverse este mult mai susceptibil de a avea oameni prezenți în orice moment al zilei, iar comunitățile de tip dormitor sunt mai susceptibile de a fi vacante în timpul diferitelor momente ale zilei. Din moment ce infractorii își știu cartierele și țintele potențiale, ei au mai multe șanse de a lovi în momentele în care ei nu vor fi descoperiți, și, eventual, prinși.

Din punctul de vedere al supravegherii, amenajarea teritoriului poate fi critică. Creșterea plantelor și plasarea lor în raport cu zonele cu potențial vulnerabil sunt factori extrem de importanți. Coridoarele vizuale trebuie să fie menținute atât în zonele deschise, cât și în zonele cu o vegetație deasă. Ca o regulă, coridoarele de supraveghere vizuale pot fi menținute prin limitarea arbuștilor la o înălțime maximă de trei picioare și copaci la o înălțime minimă de șase metri. O altă funcție de amenajare a teritoriului în prevenirea criminalității este estetica. Din nou, un mediu atractiv generează un sentiment de mândrie și de proprietate.

f) Îngreunarea accesului: utilizarea de dispozitive mecanice (încuietori, sisteme de securitate, alarme și echipamente de monitorizare) și strategii de prevenire a crimei organizate (patrule de securitate, de aplicare a legii), fac accesul mai dificil, insă poate avea tendința de a face locuitorii "să se simtă" nesiguri. Implementarea unor strategii similare, de servicii pentru clienți CTPED în proiectul inițial de mediu poate fi la fel de eficientă, dar mai puțin amenințătoare. Ca un element de CPTED, securitatea fizică nu este destinată creării unei fortărețe impenetrabile. Scopul este doar de a face penetrarea mai dificilă și consumatoare de timp. Gradul de dificultate și de întârziere sunt factori cheie în reducerea probabilității creării unei infracțiuni.

Strategiile CPTED au cea mai mare rată succes atunci când inconvenientele utilizatorului final sunt cât mai mici și atunci când procesul de proiectare al CPTED se bazează pe eforturile combinate ale designerilor de mediu, ale administratorilor de terenuri, activiștilor din comunitate și profesioniștilor în aplicarea legii. Strategiile enumerate mai sus nu pot fi îndeplinite fără ajutorul comunității și necesită efortul întregii comunități din locația respectivă pentru a face mediul de viată mai sigur. O meta-analiză a componentelor multiple ce formează CPTED din Statele Unite, a constatat că acestea au contribuit la scăderea jafurilor cu un procent situat între 30 și 84%. (Anexa 3)

În ceea ce privește eficacitatea, un titlu mai precis pentru această strategie ar fi descurajarea criminalității printr-un design de mediu. Cercetările demonstrează că infractorii nu pot fi literalmente împiedicați să comită infracțiuni prin utilizarea CPTED. CPTED se bazează pe modificări ale mediului fizic, modificări ce pot determina un infractor să ia anumite decizii comportamentale. Aceste modificări sunt realizate astfel încât să încurajeze comportamentul, sau să îl descurajeze mai degrabă decât să îl prevină într-un mod concludent.

Dincolo de atracția de a fi eficientă în scăderea incidenței de criminalitate, CPTED reduce de obicei, costurile totale de prevenire a criminalității. Reajustarea unui mediu existent pentru a satisface CPTED poate fi uneori costisitoare, dar atunci când sunt încorporate în faza de proiectare inițială, costurile de proiectare a principiilor CPTED sunt adesea mai mici decât folosind abordările tradiționale. De exemplu costurile operaționale sunt de multe ori mai mici atunci când se folosește modelul de iluminat CPTED, deoarece acesta reduce semnificativ consumul de energie. Un alt atu al folosirii CPTED este că aceasta scade răspunderea. Uneori, întregul design al străzii trebuie să fie schimbat, precum și cel al clădirilor din zonă (crearea de mai multe ferestre și schimbarea vederii acestora), prin adăugarea de puncte de acces în alte zone din jurul clădirii, cum ar fi parcarea sau magazinul din față. Nu toate aceste strategii vor opri infractorii de la a face ceea ce fac ei cel mai bine. Acei criminali care se află sub influența drogurilor sau a alcoolului nici nu vor observa mediul care îi înconjoară în timp ce comit o infracțiune. Supravegherea, un gard, o casă care are intrarea principală vizibilă tuturor sunt aspecte ce nu vor trece prin mintea criminalilor dacă aceștia se află sub influența oricărei substanțe. De asemenea, nu toate spațiile pot fi apărate. Condițiile sociale și aspectele fizice ale anumitor zone nu pot permite strategiilor CPTED să existe în anumite locuri.

Există patru obstacole principale în adoptarea CPTED:

– în primul rând este o lipsă de cunoaștere a CPTED de către designerii de mediu, administratorii de terenuri, precum și de către membrii comunității. Din acest motiv, alocarea de resurse substanțiale pentru programe educaționale comunitare sunt adesea necesare. Deoarece ideea este încă nouă și nimeni nu știe cu adevărat dacă schimbarea mediului oprește de fapt crima, oamenii sunt reticenți în susține această teorie netestată.

– al doilea obstacol major este rezistența la schimbare. Mulți sunt în mod special împotriva tipului de planificare de cooperare, care este necesară pentru a folosi CPTED. Pe lângă aceasta, scepticii resping cercetările precedente și exemplele concludente care susțin validitatea conceptelor CPTED.

– al treilea obstacol este percepția că CPTED pretinde a fi un panaceu pentru crimă, care va fi utilizat pentru a înlocui alte abordări mai tradiționale, mai degrabă decât un instrument mic, dar important, complementar în descurajarea comportamentului infracțional.

– al patrulea obstacol este faptul că multe zone construite nu au fost proiectate conform principiilor CPTED, iar modificarea acestora ar fi prea scumpă, dificilă din punct de vedere politic sau necesită schimbări semnificative în unele zone ale mediului existent construit.

4.3 Studiu de caz

Exemple de succes al CPTED:

CPTED este o abordare multi-disciplinară pentru reducerea infracționalității și creșterea percepției de siguranță personală a locuitorilor unui mediu. Din cauza preocupării lor directe pentru aceste obiective, agențiile de aplicare a legii din întreaga lume au adoptat aceste concepte și au lucrat cu sârguință în comunitățile lor pentru a implementa aceste principii în moduri care sunt adecvate fiecărui mediul. Unele orașe, cum ar fi Federal Way, WA, au inclus principiile de proiectare CPTED în cerințele lor de design al proiectului. Alții folosesc conceptele pentru a ghida întreprinderile și proprietarii de case pentru a-și evalua mediul și caracteristicile sale, pentru a reduce apariția infracțiunilor.

• În Bridgeport, Connecticut, Proiectul Phoenix a dus la o scădere cu 75 % a infracțiunilor, cel mai mic procent din 1972, prin controlul traficului stradal de droguri și utilizarea de planuri CPTED care au inclus dispozitive de control al traficului, cu un design de stradă cu sens unic, a crescut aplicarea legii tactice și mobilizarea întreprinderilor și rezidenților zonei.

• În Knoxville, Tennessee, poliția, inginerii de trafic, oficialii lucrărilor publice și rezidenții au participat la CPTED de formare și punere în aplicare a acesteia, de a aborda traficul de droguri și traficul excesiv de vehicule în zonele rezidențiale. Acest efort este cere modificarea străzilor, revizuirea programelor din parcuri și crearea de echipe de anchetă de securitate conduse de voluntary. Traficul de vehicule a fost redus cu 90% și nu mai există prin trafic de droguri realizat cu ajutorul automobilelor.

• În Sarasota, Florida, un plan de succes pentru a reduce criminalitatea într-un cartier a dus la integrarea principiilor CPTED în procesul de planificare locală pentru toată dezvoltarea și reamenajarea acestui oraș.

• În Cincinnati, Ohio, un plan de parteneriat al CPTED cu conducerea autorității de locuințe, rezidenți și oficiali de poliție a dus la un declin de 12 -13 % al crimei în primii trei ani de când planul a fost implementat.

Intenția CPTED este de a descuraja criminalitatea, în timp ce în același timp, încurajează utilizarea legitimă a unui mediu. Programul de securitate este integrat în mediul înconjurător, nu doar adăugat la acesta. Deși conceptul a apărut ca un rezultat de cercetare pentru a reduce criminalitatea în proiecte de locuințe publice, acesta are aplicabilitate în case pentru o singura familii, cartiere, complexe de apartamente, clădiri publice, școli, parcuri și zone de recreere.

Un mediu proiectat conform principiilor CPTED nu garantează o absență a crimei și vandalismului. Pentru a fi eficient cu adevărat sistemul trebuie să pună în aplicare principiile CPTED, factorii de design (industriali) trebuie să fie amestecați cu factorii sociali (umani) ai mediului. Acest amestec necesită implicarea persoanelor instruite și dedicate – un amestec de guvern, cartier, și reprezentanți ai mediului de afaceri – de la design până la modul de folosire. Persoane din cele mai diverse discipline se asociază pentru a proiecta un mediu în care oamenii pot experimenta viața fără frică. Totodată ei conlucrează pentru îmbunătățirea calității vieții tuturor persoanelor fizice, în cazul în care locuiesc, muncesc, se joacă sau se relaxează, acum și în viitor.

CONCLUZII

Când Societatea Americană de Criminologie a fost inregistrată în mod oficial sub acest titlu în luna august 1958, ea era deja pe cale de a deveni societate națională, interdisciplinară în ceea ce privește distribuția geografică a membrilor săi, gama de competențe profesionale, precum și natura preocupărilor și activităților societății. Începând cu mijlocul anilor 1960 ea și-a stabilit cu fermitate bazele de a continua și extinde programul de publicații profesionale în curs de dezvoltare, amploarea și calitatea profesională a programelor sale de conferințe devenind recunoscută profesional; totodată și-a dezvoltat afilieri satisfăcătoare și asociații de cooperare cu societăți profesionale, legături ce sunt esențiale pentru o organizație interdisciplinară.

Această școală a menținut ideea conform căreia criminologia trebuie să devină o disciplină științifică, ceea ce a condus la ideea că definirea comportamentului criminal și tratamentul infractorilor trebuie să fie realizate prin mijloace științifice. Știința este concepută pentru a explica de ce oamenii se comportă într-un anumit mod; ea nu ne spune cum oamenii ar trebui să se comporte. Motivul pentru care avem infracțiuni, cu toate acestea, nu este datorat faptului că indivizii au un comportament deviant, ci faptului că alții cred că nu ar trebui să se comporte în acest fel și stă în puterea lor de a judeca acest comportament. Infracțiunea implică o problemă de etică.

Deoarece pozitiviștii au vrut să studieze criminalul, mai degrabă decât crima, societatea americană a fost obligată să respingă definiția legală a criminalității. Termenul de comportament anti-social este adesea folosit în loc de o definiție legală. Nu există nici un acord între criminologi cu privire la semnificația termenului de infracțiune, deși acest lucru este, probabil, punctul de plecare pentru orice cercetare. Unii cercetători folosesc o definiție socială de comportament; alții folosesc o definiție legală de comportament. Unii savanți consideră sociologia de drept în afara domeniului de aplicare a criminologiei; alții o privesc ca pe bază de teorie criminologică.

Toate aceste abordări științifice treptat, treptat au înlocuit determinismul și voința. Încercarea criminaliștilor de a separa criminologia de dreptul penal și totodată incercarea de a explica apariția infracțiunilor datorită comportamentului uman și a mediului in care individul trăiește, a avut un mare impact și o pondere deosebită în dezvoltarea criminologiei in Statele Unite.

BIBLIOGRAFIE

 A. Cohen,  Deviance and control,  Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.

Albert Morris, “The American Society of Criminology: A History 1941 – 1974”, 1975

Alexander F., Staub H., “The Criminal, the Judge and the Public”, New York

Allen Liska, “Perspectives on Deviance”, 2nd edition, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1987

Abrahamsen D.T., “Who are the guilty?” N. Y., 1952.

Emilian Stănișor, -"Penologie", Ed. Oscar Print, București, Ana Bălan, 2002.

Andrew Abbot, „Department and Discipline: Chicago Sociology at One Hundred”, Ed. 05. University of Chicago Press, Chicago, 1999

Akers, R.L. and C.S. Sellers, “Criminological Theories: Introduction, Evaluation, and Application “(4th ed), Roxbury Publishing, Los Angeles, 2004

Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București, 1994.

Aurel Dincu – " Bazele criminologiei" , Ed. Proarcadia, București, 1993

 Banciu, P. D., Rădulescu, S. M. & Voicu, M, Introducere in sociologia devianței, București, Editura Științifica si Enciclopedica Bucureti, 1990.

Bus, I. Psihologie judiciara, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană,1997.

Baron, S. W., “Self-control, social consequences, and criminal behavior: Street youth and the general theory of crime”, Journal of Research in Crime and Delinquency, 2003

Băieții delincvenți: cultura de bandă {Delinquent Boys: The Culture ofthe Gang), The Free Press, New York, 1955

Bernard Bauloc – " Penologie", Precis Dallaz,1991

Burgess, Obert & Akers, Ronald L, “A Differential Association-Reinforcement Theory of Criminal Behavior.” Social Problems, 14: 363-383, 1966

Casteel, Carri and Corinne Peek-Asa, “Effectiveness of crime prevention through environmental design (CPTED) in reducing robberies”, 2000, American Journal of Preventive Medicine, p. 99-115

Chapple, C.L. and T.L. Hope, “An analysis of the self-control and criminal versatility of gang and dating violence offenders”, 2003, Violence and Victims

Chris Hale, Keith Hayward, Azrini Wahidin, Emma Wincup – „Criminology”, Ed. Oxford, Marea Britanie, 2009

Cohen, Albert K, “Delinquent Boys: The Culture of The Gang”, The Free Press, 1955.

Cohen, Albert K., Short, James F. Jr., “Research in Delinquent Subcultures”, The Journal of Sociol Issues, vol.14, no.3, pp.20-37, 1958

“Crime Prevention Through Environmental Design (CPTED) Checklist Instructions”, Bulletin #021, August 18, 2004, Department of Community Development Services, Federal Way, WA.

“Crime Prevention Through Environmental Design (CPTED) Checklist," Bulletin #022, August 18, 2004, Department of Community Development Services, Federal Way, WA.

Dahrendorf, Ralf. – „Class and Class Conflict in Industrial Society”, Stanford Press, Stanford, 1959, p. 36

“Designing Safer Communities: A Crime Prevention Through Environmental Design Handbook”, National Crime Prevention Council, Washington, D.C., pg. 7

Downes, David M, “The Delinquent Solution: A Study in Subcultural Theory”, The Free Press, 1966

Dr. Cecil Greek, “Overview of Criminological Theory”, Florida State University, 2005

Dragomirescu, V. (1976), Psihologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

E. Durkheim,  Suicide, Free Press, New-York, 1951. Apud.  S.M. Rădulescu,  Anomie, devianță și patologie socială, Edit. Hyperion, București, 1991.

E.H. Sutherland, D.R. Gressey, “Principes de criminologie”, Paris, Cujas, 1966

Edward A. Petty, "Historical Perspectives on the American Society of Criminology."  Istorie nepublicată, scrisă în 1959

Edward Carey Hayes – „1868-1928. American journal of sociology”, New York, 1929

Frank E. Hagan – „Introduction to Criminology: Theories, Methods, and Criminal Behavior”, Ed. Sage Publications, Chicago, 2010

Frank P. Williams, III, Marilyn D. McShane – „Criminological Theory”, Ed. Anderson, Cincinnati, Ohio, SUA, 1993, p. 48

Gaylord, Mark S., and John F. Galliher, „The Criminology of Edwin Sutherland„, New Brunswick, New Jersey: Transaction, 1988

Gheroghe Gladchi, „Criminologie Generală”, Universitatea de Stat din Moldova, 2001, p. 230

Gh. Scripcaru – " Criminologie clinică si relațională", Ed. Sympozion, Iași, 1995

Greg Saville and Gerry Cleveland, “2nd Generation CPTED: An Antidote to the Social Y2K Virus of Urban Design”, 2008

Hooten E. A., Crime and the Man. Cambridge, Mass., 1939, Macmillan,1931, p.20 și urm., cit. de Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., p.159

Ion Oancea – " Probleme criminologice" , Ed. All, Bucuresti, 1994

Jacque Leaute – " Criminologie et Science penitenciaire", PUF, Paris,1972

Jaque Leaute – " Criminologie et Penologie", les course de droit, Paris, 1985

Jeffery, C. Ray., “Crime Prevention through Environmental Design”, 1977, (Second Edition). Beverly Hills, CA: Sage, p. 87

Joseph E. Jacoby – „Classics of criminology”, Waveland Press, Washington, 1994, p. 72

Kathleen F. Brickey, “Corporate & White Collar Crime”, Aspen Publishers (2006)

Morrison, A., “Alternate View Paper Violence and Crime in Latin America”, 2007, World Bank Solution Paper.

M. Golu,  Dinamica personalității, Edit. Geneze, București, 1993.

 M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.

  M. Petcu, Sursele de influențare ale agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca,   nr. 2, 1999,  p. 159-169.

M. Petcu,, Intoleranța la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.

Ortansa Brezeanu, „Prevenirea criminalității la început de mileniu”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

Ortansa Brezeanu, Ed. Oscar Print, 1994

Pfohl, Stephen, “Images of deviance and social control“, New York: McGraw-Hill, 1994

Popescu Neveanu, P. ,Dicționar de psihologie, București Editura Albatros, 1978

Piers Bierne – „The Chicago School of Criminology”, vol. 1, Ed. Routledge, SUA, 2006

R.M. Stănoiu, “Criminologie și Penologie”, Ed. Oscar Print, București, 2006

R.M. Stănoiu, “Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, București, 1989

R.M. Stănoiu, “Metode si tehnici de cercetare in criminologie”, Editura Academiei, București, 1981

Reckless W. C, “A New Theory of Delinquency and Crime II Federal Probation”, 1961, N.4, p.42

Robert A. Gardner, CPP, „Crime Prevention Through Environmental Design, 1981”, Security Management Magazine

Robert Lombardo, “Organized Crime in Chicago: Beyond the Mafia”, Ed. University of Illinois, Chicago, 2012, p. 43

Robert Otterstatter, “CPTED Watch, National Crime Prevention Council”, Washington, DC. 

Roger Hopkins Burke, “An Introduction to Criminological Theory”, Willan Publishing, 2009

Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 2002

Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare in criminologie, Editura Academiei, București, 1981.

Ronald L. Akers, “Is differential association/social learning cultural deviance theory?”, Ed. University of Chicago, Chicago, 1996

Ruth Shonle Cavan, „The Chicago School of Sociology”, Ed. Chicago University Press, Chicago, 1983

Sellin, Thorsten, „Culture Conflict and Crime, Social Science Research Council”, New Jersey, 1938

S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București, Editura Medicală,  1990.

Stephen Brown, Finn Esbensen, and Gilbert Geis, “Criminology”, 6th ed., 2007, Cincinnati: LexisNexis

Sutherland Edwin H., Van Vechten C.C. “The reliability of criminal statistics. Journal of criminal law and criminology”, Chicago, 1934

Sutherland, Edwin Hardin, Criminology (9th ed.). Philadelphia: Lippincott, 1974

Sutherland EH., Gressey, “Principles of Criminology, Philadelphia and New York”, J. B. Lippincott Comp., 1966, Seventh ed., p. 3, cit. de Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun

Sutherland, Edwin H. Shaw, Clifford R. Gehlke, Charles Elmer Glueck, Sheldon, Warren A., ”Housing and delinquency”, U.S. Government Printing Office, Washington DC, 1943

Th. Sellin, “Culture Conflict and Crime”, New York, Social Science Research Council, 1983

Tim Newburn, “Criminology”, Ed. Willan, Marea Britanie, 2007

Tudor Amza. op. cit., pag. 428-436

 Teoria lui Sutherland "criminalitatea gulerelor albe", a se vedea Tudor Amza, op. cil., pag. 567-576.

Valerian Cioclei – " Criminologie etiologică", Ed. Actami, Bucuresti, 1996

Valerian Cioclei – " Manual de criminologie ", Ed. All Beck, Bucuresti, 1998

Vold, George, “Theoretical Criminology”, University of Delaware Press, New Jersey, 1958

Yinger, J. Milton, “Contraculture and Subculture. Americal Sociological Review”, vol.25, no.5, pp.625-663, 1960

W.C. Reckless, M. Smith,  Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York, 1973.

Resurse web:

www.cptedsecurity.com/cpted_design_guidelines.html

www.crimewise.com/library/cpted.html.

http://www.infosectoday.com/Articles/CPTED.htm

https://www.asc41.com/History.html#old

http://www.umsl.edu/~keelr/200/culflic.html

http://www.criminology.fsu.edu/crimtheory/

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE1551914518.php

http://www.dhs.gov/yearbook-immigration-statistics

http://www.law.cornell.edu/wex/white-collar_crime

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.oxfordbibliographies.com/view/document/obo-9780195396607/obo-97801953966070006.xml

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.cliffsnotes.com/cliffsnotes/sciences/how-does-anomie-theory-explain-deviant-behavior

http://www.criminology.fsu.edu/crimtheory/conflict.htm

http://deviance.socprobs.net/Unit_3/Theory/Anomie.htm

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.crimewise.com/library/cpted.html

http://deviance.socprobs.net/Unit_3/Theory/Anomie.htm

www.cptedsecurity.com/cpted_design_guidelines.html.

http://www.children.gov.on.ca/htdocs/English/topics/youthandthelaw/roots/volume5/chapter06_strain.aspx

http://criminology.fsu.edu/crimtheory/sutherland.html

http://www.uk.sagepub.com/upm-data/50621_ch_7.pdf

http://www.uk.sagepub.com/upm-data/50621_ch_7.pdf,

http://www.children.gov.on.ca/htdocs/English/topics/youthandthelaw/roots/volume5/chapter12_social_control.aspx

www.crimewise.com/library/cpted.html

http://scholarlycommons.law.northwestern.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4221&context=jclc

www.cpted-watch-com

http://criminology.wikia.com/wiki/Differential_Association_Theory

http://cooley.libarts.wsu.edu/criminology/Documents/sutherland.pdf

http://www.heritage.org/research/reports/2004/10/the-sociological-origins-of-white-collar-crime

http://en.wikipedia.org/wiki/Subcultural_theory#Albert_K._Cohen

http://www.girlshare.ro/646540.4

http://referat-referate.blogspot.ro/2014/03/teoriile-criminologice-consensuale.html

http://lorinnedef2.blogspot.ro/2008/03/criminologie-și-penologie-de-rodica_11.html

http://www.scritub.com/știința/drept/CRIMINOLOGIE-si-PENOLOGIE65451.php

www.yumpu.com/ro/document/view/15407886/incarcă-183461-kb-institutul-de-reforme-penale/37

http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Petcu.htm

http://www.creează.com/familie/asistență-socială/Reintegrarea-socială-a-delincv313.php

http://www.scrigroup.com/sanatate/asistenta-sociala/DEVIANȚĂ-SI-DELINCVENȚĂ65522.php

http://www. http://lorinnedef.blogspot.ro/2008/03/254-criminologie-si-penologie-prof.htmlscritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE1551914518.php

ANEXE:

Anexa 1

Statistică imigranți în SUA între anii 2010 – 2012

Anexa 2

Census privind valul de imigranți veniți din Mexic între 1960 – 2010

Anexa 3

Exemplu de supraveghere naturală

Anexa 4

Principiile CPTED

Anexa 5

Statistici referitoare la crime în funcție de zone:

BIBLIOGRAFIE

 A. Cohen,  Deviance and control,  Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.

Albert Morris, “The American Society of Criminology: A History 1941 – 1974”, 1975

Alexander F., Staub H., “The Criminal, the Judge and the Public”, New York

Allen Liska, “Perspectives on Deviance”, 2nd edition, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1987

Abrahamsen D.T., “Who are the guilty?” N. Y., 1952.

Emilian Stănișor, -"Penologie", Ed. Oscar Print, București, Ana Bălan, 2002.

Andrew Abbot, „Department and Discipline: Chicago Sociology at One Hundred”, Ed. 05. University of Chicago Press, Chicago, 1999

Akers, R.L. and C.S. Sellers, “Criminological Theories: Introduction, Evaluation, and Application “(4th ed), Roxbury Publishing, Los Angeles, 2004

Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București, 1994.

Aurel Dincu – " Bazele criminologiei" , Ed. Proarcadia, București, 1993

 Banciu, P. D., Rădulescu, S. M. & Voicu, M, Introducere in sociologia devianței, București, Editura Științifica si Enciclopedica Bucureti, 1990.

Bus, I. Psihologie judiciara, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană,1997.

Baron, S. W., “Self-control, social consequences, and criminal behavior: Street youth and the general theory of crime”, Journal of Research in Crime and Delinquency, 2003

Băieții delincvenți: cultura de bandă {Delinquent Boys: The Culture ofthe Gang), The Free Press, New York, 1955

Bernard Bauloc – " Penologie", Precis Dallaz,1991

Burgess, Obert & Akers, Ronald L, “A Differential Association-Reinforcement Theory of Criminal Behavior.” Social Problems, 14: 363-383, 1966

Casteel, Carri and Corinne Peek-Asa, “Effectiveness of crime prevention through environmental design (CPTED) in reducing robberies”, 2000, American Journal of Preventive Medicine, p. 99-115

Chapple, C.L. and T.L. Hope, “An analysis of the self-control and criminal versatility of gang and dating violence offenders”, 2003, Violence and Victims

Chris Hale, Keith Hayward, Azrini Wahidin, Emma Wincup – „Criminology”, Ed. Oxford, Marea Britanie, 2009

Cohen, Albert K, “Delinquent Boys: The Culture of The Gang”, The Free Press, 1955.

Cohen, Albert K., Short, James F. Jr., “Research in Delinquent Subcultures”, The Journal of Sociol Issues, vol.14, no.3, pp.20-37, 1958

“Crime Prevention Through Environmental Design (CPTED) Checklist Instructions”, Bulletin #021, August 18, 2004, Department of Community Development Services, Federal Way, WA.

“Crime Prevention Through Environmental Design (CPTED) Checklist," Bulletin #022, August 18, 2004, Department of Community Development Services, Federal Way, WA.

Dahrendorf, Ralf. – „Class and Class Conflict in Industrial Society”, Stanford Press, Stanford, 1959, p. 36

“Designing Safer Communities: A Crime Prevention Through Environmental Design Handbook”, National Crime Prevention Council, Washington, D.C., pg. 7

Downes, David M, “The Delinquent Solution: A Study in Subcultural Theory”, The Free Press, 1966

Dr. Cecil Greek, “Overview of Criminological Theory”, Florida State University, 2005

Dragomirescu, V. (1976), Psihologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

E. Durkheim,  Suicide, Free Press, New-York, 1951. Apud.  S.M. Rădulescu,  Anomie, devianță și patologie socială, Edit. Hyperion, București, 1991.

E.H. Sutherland, D.R. Gressey, “Principes de criminologie”, Paris, Cujas, 1966

Edward A. Petty, "Historical Perspectives on the American Society of Criminology."  Istorie nepublicată, scrisă în 1959

Edward Carey Hayes – „1868-1928. American journal of sociology”, New York, 1929

Frank E. Hagan – „Introduction to Criminology: Theories, Methods, and Criminal Behavior”, Ed. Sage Publications, Chicago, 2010

Frank P. Williams, III, Marilyn D. McShane – „Criminological Theory”, Ed. Anderson, Cincinnati, Ohio, SUA, 1993, p. 48

Gaylord, Mark S., and John F. Galliher, „The Criminology of Edwin Sutherland„, New Brunswick, New Jersey: Transaction, 1988

Gheroghe Gladchi, „Criminologie Generală”, Universitatea de Stat din Moldova, 2001, p. 230

Gh. Scripcaru – " Criminologie clinică si relațională", Ed. Sympozion, Iași, 1995

Greg Saville and Gerry Cleveland, “2nd Generation CPTED: An Antidote to the Social Y2K Virus of Urban Design”, 2008

Hooten E. A., Crime and the Man. Cambridge, Mass., 1939, Macmillan,1931, p.20 și urm., cit. de Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., p.159

Ion Oancea – " Probleme criminologice" , Ed. All, Bucuresti, 1994

Jacque Leaute – " Criminologie et Science penitenciaire", PUF, Paris,1972

Jaque Leaute – " Criminologie et Penologie", les course de droit, Paris, 1985

Jeffery, C. Ray., “Crime Prevention through Environmental Design”, 1977, (Second Edition). Beverly Hills, CA: Sage, p. 87

Joseph E. Jacoby – „Classics of criminology”, Waveland Press, Washington, 1994, p. 72

Kathleen F. Brickey, “Corporate & White Collar Crime”, Aspen Publishers (2006)

Morrison, A., “Alternate View Paper Violence and Crime in Latin America”, 2007, World Bank Solution Paper.

M. Golu,  Dinamica personalității, Edit. Geneze, București, 1993.

 M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.

  M. Petcu, Sursele de influențare ale agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca,   nr. 2, 1999,  p. 159-169.

M. Petcu,, Intoleranța la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.

Ortansa Brezeanu, „Prevenirea criminalității la început de mileniu”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

Ortansa Brezeanu, Ed. Oscar Print, 1994

Pfohl, Stephen, “Images of deviance and social control“, New York: McGraw-Hill, 1994

Popescu Neveanu, P. ,Dicționar de psihologie, București Editura Albatros, 1978

Piers Bierne – „The Chicago School of Criminology”, vol. 1, Ed. Routledge, SUA, 2006

R.M. Stănoiu, “Criminologie și Penologie”, Ed. Oscar Print, București, 2006

R.M. Stănoiu, “Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, București, 1989

R.M. Stănoiu, “Metode si tehnici de cercetare in criminologie”, Editura Academiei, București, 1981

Reckless W. C, “A New Theory of Delinquency and Crime II Federal Probation”, 1961, N.4, p.42

Robert A. Gardner, CPP, „Crime Prevention Through Environmental Design, 1981”, Security Management Magazine

Robert Lombardo, “Organized Crime in Chicago: Beyond the Mafia”, Ed. University of Illinois, Chicago, 2012, p. 43

Robert Otterstatter, “CPTED Watch, National Crime Prevention Council”, Washington, DC. 

Roger Hopkins Burke, “An Introduction to Criminological Theory”, Willan Publishing, 2009

Rodica Mihaela Stanoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 2002

Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercetare in criminologie, Editura Academiei, București, 1981.

Ronald L. Akers, “Is differential association/social learning cultural deviance theory?”, Ed. University of Chicago, Chicago, 1996

Ruth Shonle Cavan, „The Chicago School of Sociology”, Ed. Chicago University Press, Chicago, 1983

Sellin, Thorsten, „Culture Conflict and Crime, Social Science Research Council”, New Jersey, 1938

S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București, Editura Medicală,  1990.

Stephen Brown, Finn Esbensen, and Gilbert Geis, “Criminology”, 6th ed., 2007, Cincinnati: LexisNexis

Sutherland Edwin H., Van Vechten C.C. “The reliability of criminal statistics. Journal of criminal law and criminology”, Chicago, 1934

Sutherland, Edwin Hardin, Criminology (9th ed.). Philadelphia: Lippincott, 1974

Sutherland EH., Gressey, “Principles of Criminology, Philadelphia and New York”, J. B. Lippincott Comp., 1966, Seventh ed., p. 3, cit. de Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun

Sutherland, Edwin H. Shaw, Clifford R. Gehlke, Charles Elmer Glueck, Sheldon, Warren A., ”Housing and delinquency”, U.S. Government Printing Office, Washington DC, 1943

Th. Sellin, “Culture Conflict and Crime”, New York, Social Science Research Council, 1983

Tim Newburn, “Criminology”, Ed. Willan, Marea Britanie, 2007

Tudor Amza. op. cit., pag. 428-436

 Teoria lui Sutherland "criminalitatea gulerelor albe", a se vedea Tudor Amza, op. cil., pag. 567-576.

Valerian Cioclei – " Criminologie etiologică", Ed. Actami, Bucuresti, 1996

Valerian Cioclei – " Manual de criminologie ", Ed. All Beck, Bucuresti, 1998

Vold, George, “Theoretical Criminology”, University of Delaware Press, New Jersey, 1958

Yinger, J. Milton, “Contraculture and Subculture. Americal Sociological Review”, vol.25, no.5, pp.625-663, 1960

W.C. Reckless, M. Smith,  Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York, 1973.

Resurse web:

www.cptedsecurity.com/cpted_design_guidelines.html

www.crimewise.com/library/cpted.html.

http://www.infosectoday.com/Articles/CPTED.htm

https://www.asc41.com/History.html#old

http://www.umsl.edu/~keelr/200/culflic.html

http://www.criminology.fsu.edu/crimtheory/

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE1551914518.php

http://www.dhs.gov/yearbook-immigration-statistics

http://www.law.cornell.edu/wex/white-collar_crime

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.oxfordbibliographies.com/view/document/obo-9780195396607/obo-97801953966070006.xml

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.cliffsnotes.com/cliffsnotes/sciences/how-does-anomie-theory-explain-deviant-behavior

http://www.criminology.fsu.edu/crimtheory/conflict.htm

http://deviance.socprobs.net/Unit_3/Theory/Anomie.htm

http://people.ne.mediaone.net/dianedemelo/crime/intro.html

http://www.crimewise.com/library/cpted.html

http://deviance.socprobs.net/Unit_3/Theory/Anomie.htm

www.cptedsecurity.com/cpted_design_guidelines.html.

http://www.children.gov.on.ca/htdocs/English/topics/youthandthelaw/roots/volume5/chapter06_strain.aspx

http://criminology.fsu.edu/crimtheory/sutherland.html

http://www.uk.sagepub.com/upm-data/50621_ch_7.pdf

http://www.uk.sagepub.com/upm-data/50621_ch_7.pdf,

http://www.children.gov.on.ca/htdocs/English/topics/youthandthelaw/roots/volume5/chapter12_social_control.aspx

www.crimewise.com/library/cpted.html

http://scholarlycommons.law.northwestern.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=4221&context=jclc

www.cpted-watch-com

http://criminology.wikia.com/wiki/Differential_Association_Theory

http://cooley.libarts.wsu.edu/criminology/Documents/sutherland.pdf

http://www.heritage.org/research/reports/2004/10/the-sociological-origins-of-white-collar-crime

http://en.wikipedia.org/wiki/Subcultural_theory#Albert_K._Cohen

http://www.girlshare.ro/646540.4

http://referat-referate.blogspot.ro/2014/03/teoriile-criminologice-consensuale.html

http://lorinnedef2.blogspot.ro/2008/03/criminologie-și-penologie-de-rodica_11.html

http://www.scritub.com/știința/drept/CRIMINOLOGIE-si-PENOLOGIE65451.php

www.yumpu.com/ro/document/view/15407886/incarcă-183461-kb-institutul-de-reforme-penale/37

http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Petcu.htm

http://www.creează.com/familie/asistență-socială/Reintegrarea-socială-a-delincv313.php

http://www.scrigroup.com/sanatate/asistenta-sociala/DEVIANȚĂ-SI-DELINCVENȚĂ65522.php

http://www. http://lorinnedef.blogspot.ro/2008/03/254-criminologie-si-penologie-prof.htmlscritub.com/stiinta/drept/CRIMINOLOGIE1551914518.php

ANEXE:

Anexa 1

Statistică imigranți în SUA între anii 2010 – 2012

Anexa 2

Census privind valul de imigranți veniți din Mexic între 1960 – 2010

Anexa 3

Exemplu de supraveghere naturală

Anexa 4

Principiile CPTED

Anexa 5

Statistici referitoare la crime în funcție de zone: