Tema Familiei

INTRODUCERE

“Familia este cea mai elimentară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cît și prima autoritate sub care el învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți.”

Charles Colson

Familia e o tema a identității, ea e suportul moralei colective și creuzetul în care se prepară personalitatea umană. Tema familiei presupune un complex de idei și atitudini. Astfel provenind din latinescul ” famulos”, termenul familie implică: ideea de casă, casnicie, copii, datorie în casă, muncă în slujba celor apropiați, relația părinți-copii, daruire părintească. Literatura o numără printre temele ei favorite.Iar atunci cînd familia nu e o temă, ea e mai intotdeauna un cadru, un fundal al evanimentelor interioare și exterioare. Chiar și ideea de personaj în literatură e legată de ideea de familie. Personajele eu identitate, un trecut, o copilărie. În povestiri sau romane, în epopei sau drame eroii au în spatele lor familia. Există romane celebre pentru care familia reprezintă încă din titlu tema fundamentală: ” Cronică de familie” de Petru Dumitriu, “Frații Karamazov” de Dostoievski. Sunt romane care au în vedere istoria unui neam (Sadoveanu a scris astfel de romane: ” Neamul Șoimăreștilor” și “Frații Jderi”). “Moromeții” e un alt roman de familie, unul dintre cele mai valoroase din toată literatura română. Romanul „Moromeții” prezintă destrămarea spațiului tradițional, criza economică declanșează o criză a familie și un conflict între generații. Opera “Mara” a lui Ioan Slavici este o altă operă care tratează universul tradiționalist al familiei. Deși Mara este văduvă, ea are doi copii, pe care îi ingrijește cu toată dragostea ei. Mara este atît mamă pentru cei doi copii ai ei cît și stîlpul unității. Un alt roman al familiei este și” Baltagul” de Mihail Sadoveanu în care se înfățișează o comunitate umană tradițională și o familie emblematică pentru valorile ei morale ( familia Lipan). “Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu este si el un roman al familiei și anume, un roman al tihnei acesteia și al intimității. Familia ca împlinire a ființei este reprezentată cel mai bine de George Călinescu în “Cartea nunții”. Opera este primul roman al autorului în care acesta realizează o adevărată monografie a familiei și totodată un poem al iubirii matrimoniale în care autorul se dovedește a fi un creator de tipuri umane.” Ion” de Liviu Rebreanu este un roman al familiei, în care personajul principal în casnicia sa cu Ana, urmărește doar interesul de natură financiară( de a poseda pămînt).

Într-adevăr , familia e un bun pretext pentru romanul frescă și o temă majoră a romanului realist sau naturalist. Familia rămîne în literatură o ocazie pentru picture mediilor (“ Enigma Otiliei”, “Bietul Ioanide”, și “Cartea nunții “de Călinescu). Familia se constituie în marcă identitară, pentru ca ea înseamnă tradiția, strămoșii, un tip de educație, un spațiu de coagulare individual. Familia e o garanțiede stabilitate și echilibru, dar și un spațiu al limitei, al cenzurei.

Familia reprezintă o temă de o deosebită complexitate și în ea se ascund alte mari teme: iubirea, destinul, împlinirea sau eșecul, vina tragic și căința. Familia e o temă literară puternică, social în esența ei, dar nu lipsită de metafizică. Ea se opune naturii și cosmosului, e o temă cotingentă, constringătoare, însă profund legată de esența umană. Nu e o temă neapărat luminoasă, a echilibrului și a armoniei. Dar e o temă foarte aproape de convulsiile vieții și de idealurile ei.

Actualitatea temei: Problema familiei ocupă un loc aparte în operele literare, redînd atît universul mistic și calduros al familiei cît și o notă de siguranță și subiectivitate. Familia a constituit o temă centrală încă din epoca mitologiei și a epopeilor( „Iliada” și Odisea), rămînînd a fi o temă actuală și astăzi.Tipurile sociale de familie, relațiile dintre membrii ei, destinul, au reprezentat mereu un interes deosebit pentru scriitori.

Scopul și sarcinile investigației: Scopul pe care mi l-am propus în acest demers de investigație este de a surprinde și relava tema familiei și importanța ei în literatura română pornind de la romanul “Cartea nunții “ de George Călinescu.

În acest scop sînt înaintate următoarele obiective:

Să interpretăm tema familiei în contextul literaturii române.

Să stabilim actualitatea și importanța temei familiei.

Să examinăm problema familiei în literatură.

Să analizăm relațiile dintre personaje.

Să elucidăm problema nunții și a familiei la G. Călinescu.

Să argumentăm importanța familiei ca temă în literatură.

Nivelul de cercetare a temei: Tema familiei este una dintre cele mai vechi și importante teme ale literaturii. Familia a constituit o temă central încă din epoca mitologiei și a epopeilor, însăși Biblia subliniînd imaginea familiei patriarhale. Epopeile homerice Iliada și Odiseea , au ca sîmbure al intrigii destrămarea unei familii, ruperea unui echilibru matrimonial, considerat în vechime sacru, răpirea Elenei de către Paris, eveniment ce a determinat războiul troian. Familia ca temă centrală a fost valorificată intes atît în literatura noastră cît și în cea universală reprezentînd celula societății, sîmburele acesteia dar și oglinda. Relațiile dintre peronaje conturează un univers dominant de iubire, înțelegere dar și respect reciproc.

Metode și tehnici de lucru: metoda comparată, istorico-culturală, analitică, sintetică, biografică, tipologică ș.a .

Structura lucrării: teza este alcătuită din: introducere, 3 capitole ( I. Tema familiei și importanța ei în literatură, II. Statutul familiei în “Cartea nunții” de G. Călinescu în care avem 3 subcapitole: { II.I.1 Poetica Romanului, II.I.2 Relațiile dintre personaje, II.I.3 Tema romanului}, III. Tema familiei în alte romane călinesciene), concluzii și bibliografie.

Cuvinte cheie : familia, iubirea, nunta, viața, părinți, copii, rudă, pămînt, moartea, orașul, întilnirea, destinul, destrămarea, școala, drumul, personaj, tip, caracter, poetică.

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Tema familiei și importanța ei în literatură.

Capitolul II. Statutul familiei în „Cartea nunții” de G. Călinescu.

II.I.1 Poetica romanului.

II.I.2 Relațiile dintre personaje.

II.I.3 Spațiul acțiunii

Capitolul III. Tema familiei în alte romane călinesciene.

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I. Tema familiei și importanța ei în literatură.

Moromeții

Cunoscuta piesă Moromeții de Marin Preda este o operă reprezentativă pentru familia românească de tip țărănesc. Opera descrie în două volume, istoria unei familii de țărani ce cunoaște de-a lungul unui sfert de secol o destrămare simbolică. Marin Preda tratează familia așa cum este arătînd atît avantajele unei familii perfecte cît și dezavantajele ei. Familia Moromete reprezintă o familie de țărani simpli, ce reprezintă expresia reală și pură a familiilor de la țară din timpurile acelea. Membrii familiei sunt săraci și sunt uniți conform particularităților de vîrstă, această grupare a membrilor nu strică unitatea familiei, deoarece Moromete rămîne capul și stîlpul de bază, pe care toți îl ascultă și îl respectă. Fiecare membru are propria îndatorire, ca și în orice familie de tip țărănesc, îndeplinind o funcție oarecare pentru întregul familial. Certurile nu lipsesc însă, care se transform mai apoi în grave bătăi, iar unitatea familiei este pe punctual de a fi distrusă. Autorul prezintă familia cu adevăratele ei caracteristici, cu bune și cu rele, si nu numai fericirea, siguranța și dragostea sunt redate în romanul său. Romanul Moromeții anume pentru acest lucru , este o operă în literatură co o valoare deosebit de important, care a constituit o sursă de inspirație veșnică pentru ceilalți scriitori ai vremii. Opera ilustrează preocuparea romancierului de a consemna complexitatea lumii de la sat. Evoluția unui destin familial impun atenție cititorului asupra acetui roman. Acțiunea principal a acestei opera, care poate fi considerată, la un prim nivel, un roman al familiei este susținută de Ilie Moromete și familia sa. Familia din acest roman este pusă în relații cu mari procese de metamorfoză social, care determină schimbări de mentalitate, dar este și raportată la destinul colectivității. Procesul duce la disoluția unor structure tradiționale, la impunerea altor valori și la degradarea modelului.

Cîmpia Dunării reprezină spațiul în care se desfăsoară acțiunea și urmărește evoluția a trei familii( Moromete și familiile complementarea- Boțoghină și Bălosu), cuprinse, în plin process de disoluție ,toate.

Temeliile lumii sunt amenințate de un război și iluzia timpului benefic se risipește sub presiunea evenimentelor necruțătoare. Cu trei ani înaintea celui de al doilea război mondial, „se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii, viața se scurgea aici fără conflicte mari”. Cîmpia Dunării respiră liniștea sub lumina soarelui de vară. Între acest moment și cel final, se află drumul destrămării unei iluzii, fiindcă timpul nu mai avea răbdare. Încrederea lui Ilie Moromete în stabilitatea și rezidența gospodăriei țărănești în fața agresiunilor de tot felul se spulberă, măcinată de conflicte din ce în ce mai puternice. Perspectiva naratorială se schimbă pe nesimțite, într-o primă parte a romanului, naratorul accept parcă iluzi lui Ilie Moromete( ceea ce îi permite să evoce evenimentele anterioare timpului propriu-zis al desfășurării acțiunii) și din acest unghi sunt înfățișate scene pregnant, edificatoare, dar în realitatea celei vieți își lasă amprenta, sesizată cu ființe de autor, mușcătura perfidă a vremii nemiloase, cu o insistență alarmantă. Deci în Cîmpia Dunării se pare că sunt conflicte mari.

O supratemă se dezvoltă, discutată în articolele și studiile consecrate romanului: semnele vremii rămîn necunoscute omului, îl surprinde pe individ, îl ignoară, el descoperă cu surprindere că este obiectul unei dizarmonii, nedreptăți.

Sensul acestora le corespunde o organizare adecvată a materiei epice. E de precizat că, într-un concept inițial, romanul trebuia să fie “ o cronică de familie”.

Rămas văduv personajul principal, Ilie Moromete se recăsătorește cu Catrina, reunind copii din ambele căsătorii ale acestora, între care se declanșează conflicte, pricinuite de sora mai mare a lui Moromete, Guica. Maria Moromete are o ură înăsprită aspupra soției lui Moromete din cauză ca s-a căsătorit cu fratele ei. Fii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinși că mama lor îi neprețuiește, și caută să le facă zester numai fetelor ei legitime, și să-i asigure fiului ei mic, Neculae, continuarea studiilor. Din această cauză se declanșează o serie de conflicte devenind uneori chiar violente.

Moromete crede într-o mare iluzie care este credința în posibilitatea comunicării. El bănuiește că oamenii îl înțeleg sau că cel puțin nevasta și copii îl înțeleg și nu-și poate exprima mirarea cînd aceștea îl interpretează altfel decît știe el. Prăbușirea gospodării sale se va petrece și din această cauză, pentru că fii îi ignoră planurile neexplicate și se simpt animați de alte gînduri, mai realiste, sau în orice caz, în spiritual timpului lor. În momentul în care Paraschiv, Nilă și Achim vor avea puterea să se desprindă de sub influența tatălui, politica de echilibru a micii proprietăți, iluzia cea mai mare a lui Moromete intră într-o stare de criză.

Toate destinele familiale prezentate în roman susțin ideea degradării familiei patriarhale. Boțoghină, țăranul sărac, este nevoit să vândă pământul pentru a se putea trata de boala de plămâni, dar, când se întoarce acasă, muncește atât de mult, încât moare, iar fiul, un copil încă, este nevoit să-și asume responsabilitățile paterne. În cazul familiei Bălosu, autoritatea paternă este subminată de atitudinea Polinei, care își asumă destinul alături de Birică, suportând consecințele furiei tatălui, dar ripostând pentru a-și apăra drepturile
arce acasă, muncește atât de mult, încât moare, iar fiul, un copil încă, este nevoit să-și asume responsabilitățile paterne. În cazul familiei Bălosu, autoritatea paternă este subminată de atitudinea Polinei, care își asumă destinul alături de Birică, suportând consecințele furiei tatălui, dar ripostând pentru a-și apăra drepturile

Pentru Moromete, pămîntul înseamnă demnitate social și umană, bucuria de a fi liber, independent, mai înseamnă șansa de a te gîndi la altceva decît la ziua de mine, posibilitatea de a privi viața nu neapărat ca spectacol, ci ca un lucru în a cărui secret trebuie să pătrunzi, să te uiți la oameni la soare, la tot ce există. Principalul erou a lui Preda este un contemplative și drama lui este drama contemplativității, adică, după explicația autorului, este drama omului care, fără a disprețui activitatea, își dă seama că insul care este numai activ își consumă viața și nu înțelege nimic din ea, pentru că devine robul acțiunii. Lui Moromete îi place viața ca miracol de contemplate. Nu este totuși un inactiv. El acționează, dar în sensul iluziilorpe care șă le-a făcut despre viață, și după cum este credința lui că modul tradițional de existență a țărănimii cel mai bun cu putință, acționează în spiritual acestei concepții, dar într-o flagrantă contradicție cu spiritual epocii, care-l va învinge. De aici, drama.

Drama lui Moromete se declanșează înt-un timp istoric anumit, cînd puterea banului îl pune pe țăran în situația de a face din producția sa o marfă. În satul patriarchal, cu economie autarhică, năvălește cu voință un alt tip de relații, în cadrul cărora trebuie să produciunele bunuri, dar și să vinzi, ca să poți cumpăra altele. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pămîntul și copii lui, poate continua să trăiască fericit. El vede că țăranul este atras într-o cursî care nu știe încotro duce. Neliniștea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămînă pe poziția lui pînă la bun sfîrșit.

Conflictul cel mai important pe care îl ilustrează destinele familiale urmărite în roman este acela al mentalităților: tradiția se pregătește să lase locul altor tipuri de relații sociale. Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Timpul istoric, vestind criza gospodăriei țărănești, își impune prezența treptat. Dacă prima parte a acțiunii stă sub semnul timpului răbdător cu oamenii, iar Moromete trăiește din plin plăcerea contemplației  –  petrece ore în șir pe stănoaga podiștei, așteptând un partener de dialog, este sufletul adunărilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde are rolul central, citind ziarul și interpretându-l într-un mod inimitabil – , pe parcursul acțiunii, evenimentele se precipită, timpul devine apăsător. În Moromeții, timpul istoriei apare în cele două ipostaze ale sale, fundamentale pentru întreaga operă a lui Marin Preda: socială și politică.

Pe fondul mai vechi al urii fiilor săi față de mama vitregă și a surorilor, aceștia pun la cale separarea de bunuri și fuga la oraș care prin multe încercări reușesc pînă la urmă sa fugă la București.

Volumul întîi se termină prin schimbarea unghiului de referință asupra timpului, care, departe de a fi răbdător și tolerant, și-a dus pănă la bun sfîrșit inexorabila-i eroziune. Moromete ia cunoștință despre acest timp în urma unei tragedice experiențe care îi madifică psihologia. Muțenia în care alunecă e o stare de criză și, în mod simbolic, o dispariție.

Pînă la Marin Preda proza românească studiase pe țăran mai ales sub unghiul existenței lui automatic, al perfectei adaptări la mediu. Cu Moromeții țăranul este scos din știutul traseu steriotip și constîns să mediteze la adevărata sa condiție.

Volumul întîi nu este numai romanul lui Ilie Moromete. Multe planuri se desfășoară fără el, pentru a arăta ca satul există și fără Moromete.

Deosebit de semnificativă rămîne în roman relația dintre două evenimete, mult commentate de altfel , în aparență fără legături între ele, prima în ordine cronologică este cea a tăierii salcîmului, cea de-a doua are în atenție întîlnirea din poiana fierăriei lui Iocan. Ambele repropun statului personajul din perspectiva dublului acestuia și pînă la un anumit punct, deschid perspective spre reconsiderarea profunzimii romanului lui M. Preda.

În al doilea volum, romancierul trece conflictul dintre eroul principal și fii săi , pe planul doi, care opune acum o mentalitate tradițională, a țăranului care-și lucrează singur orgoliul, și o mentalitate nouă, impusă, colectivă.

Întreg romanul este o epopee a satului românesc surprins într-o perioadă de criză a istoriei sale, transformat radical, cu instituțiile, moravurile și personajele lui caracteristice.

Deși a cunoscut o perioadă de prosperitate și și-a refăcut averea, Moromete nu se mai poartă ca înainte și ia hotărîri care îl coboară în ochii familiei. Îi interzice lui Niculae să mai frecventeze școala pe motiv ca nu-i mai aduce nici un beneficiu, continuă să nu treacă pămîntul și casa pe numele Catrinei, în schimb merge la București să le propună celor trei fii să se întoarcă în sat, sa le de-a lor tot, iar el cu Catrina să se retragă într-o coșmelie pe care să o lîngă vechea lor casă. O ură năprasnică se ridică atunci în sufletul acestei femei, care-și părăsește bărbatul la bătrînețe si se duce să trăiască la fiica ei din prima căsătorie.

Ilie intră într-o zonă de umbră, autoritatea lui în sat se diminuiază, familia nu-l mai ascultă, vecinii lui prietenu au murit sau l-au părăsit, noii prieteni îi par mediocre, el însuși are impresia că nu mai găsește nici un om în stare să-l înțeleagă și să glumească inteligent.

Satul intră într-un ritm accelerat de disoluție, pe scena lui năvălesc forțe necunoscute, apar figuri noi, se discută probleme noi și se impune o nouă politică. Țăranii asistă la un eveniment amenințător, la o adevărată spargere a satului, a cărei rațiune le scapă. Aceasta este o epocă de tranziție, cînd Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca să revină cînd totul era pierdut pentru el, și apoi, nu se împacă cu gîndul că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie să dispară. Ideea nu numai ca îl derutează, dar îi produce o disperare fără margini.

În ultimile capitol ale cărții Moromete dispare ca personaj și tot ceea ce se întîmplă se desfășoară fără el și în afara conștiinței sale, intră într-o lungă și finitivă întunecare. Puținii ani care iau rămas îi trăiește în pustietate și singurătate și moare lent, ca și cum viața s-ar scurge din el, nu înainte de a reclama cu trufie pe care ar vrea s-o păstreze și dincolo de moarte: “Domnule…eu întotdeauna am dus o viață independent!”

În Moromeții, Marin Preda analizează procesul istoric al destrămării celei mai vechi clase sociale românești, a satului tradițional, dar și a familiei ca celulă a societății.

Romanul Moromeții este privit ca un roman al familiei, mai précis el prezintă o temă frecventă în proza noastră si nu numai, aceea a despărțirii de familie, a evadării din lumea satului. În carte cucerește din primele pagini tatăl, Tudor Călărașu în persoana căreia îl întîlnim pe Ilie Moromete. Se pare că nu întîmplător scena despărțirii fiului de tată se petrece în drum spre gară, acesta fiind și locul în care se despart.

Forța cărții stă în adîncimea ei psihologică, pentru că în descrierea aspectelor automatic, steriotipe, se strecoară systematic analiza circuitului sufletesc subteran al protagoniștilor, astfel încît romanul se va constitui dintr-o relatare exterioară, care poate crea impresia superficial că avem de a face cu o monografie a satului românesc, și dintr-o relatare interioară, mai misterioasă și mai durabilă, din care țîșnește drama.

Familia Moromete are un destin semnificativ în privința dramelor și problemelor care apar în cursul vieții lor. Fii mai mari a lui Ilie Moromete vor rămîne niște dezrădăcinați, în continua căutare a universului pierdut, deși eroul principal încearcă să-și asume viața pe cont propriu și își dă străduința de a crea o familie unită.

Mara

Considerat nereușit la primele apariții și elogiat de Nicolae Iorga la publicarea în volum, romanul Mara va fi descoperit de G. Călinescu și va deveni apoi obiectul unor exegeze interesante, nuanțînd imaginea oarecum convențională a scriitorului din pleada clasică, supus, de multe ori, unei analize parțiale.

Geneza operei este legată de anii petrecuți de autor în Transilvania, în redacția tribunei, cînd întîlnește lumea prin care a trecut, unde a cunoscut oameni stăpîniți de gîndul că e bine să fii om în lumea asta, și a aflat că mai presus de toate e legea firii omenești.

Slavici oferă primul model de obiectivitate epică într-un roman realist social care zugrăvește existența tîrgului ardelean din a doua jumătate a secolului XIX-lea. Mara conține și o poveste de dragoste, analizînd profund, subtil, itinerarul sinuos, tulbure și imprevizibil al unor evoluții sufletești, fără forme galante sau confesiuni exaltate ale sentimentului. Dimensiunea morală a cărții – elogiul armoniei și al echilibrului interior, ispășirea păcatului prin suferință și, chiar, moarte – nu este exterioară, didacticistă, ea se înscrie într-un realist etic. În aceeași măsură este și un roman al familie.

Acțiune începe cu o succintă reflecție asupra calităților și destinului, Marei, precupeață din Radna: “A rămas Mara, săraca văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tînără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc. ” Srăduitoare, pricepută, agonisește avere din arenda podului peste Mureș și din negustoria de tot felul, strînge bani la ciorapi, pentru casă, pentru Persida și pentru Trică, într-o continuă confruntare a sentimentului matern cu zgîrcenia. Treptat, atenția autorului se concentrează asupra Persidei, intriga se conturează asupra unor intenții sociale, etnice și religioase, care condiționează iubirea ei pentru Hubărnațl, fiul bogatului măcelar Hubăr. Părinții sunt neînduplecți de aceea tinerii se întîlnesc pe ascuns, se căsătoresc în taină și străbat un drum plin de suferințe, pînă cînd vor căpăta acordul familiei și al obștii. Nalț se schimbă, devine leneș, risipitor, brutal, iar Persida, fata delicată, de o frumusețe rară, seamănă din ce în ce mai mult cu mama ei. Nașterea copilului îi face fericiți pe părinți dar și pe bunici, pune capăt rătăcirilor proaspătului tată, însă pacea și liniștea se ilustrează doar cînd se vor întîlni și ultimul act al soartei: uciderea lui Hubăr de către Bandi , fiul nerecunoscut, neglijat și umilit.

Într-o umanitate dominată de patimi, de slăbiciuni, în care se simte pulsația vieții, Slavici anticipîndu-l pe Rebreanu, unii eroi intră în șcenă definiți, trăsăturile lor caracteristice, dezvăluie în primele pagini, nu variază, nu sunt confirmate, în acest sens Mara se simte un caracter, iar Persida, surprinsă în evoluție, un destin.

Romanul urmărește evoluția relațiilor dintre membrii acestor familii pe parcursul mai multor ani, de-a lungul cărora copiii cresc, devin adulți, și-și întemeiază la rîndul lor familie.

Chip memorabil, forță dominatoare, Mara luptă pentru confirmarea valorii, a demnității ei, adună avere și se zbate ca Persida să ajungă preoteasă, iar Trică – staroste al cojocarilor. Harnică, voluntară, chibzuită, ia viața așa cum este și obține ceea ce în concepția autorului înseamnă mulțumire sufletească. Asemănînd-o arborelui vieții, Magdalena Popescu reliefiază firescul, organicitatea, complexitatea personajului, în structurarea căruia propoziția… de zgîrcenie și de afecțiune maternă e făcută cu o artă desăvîrșită. Eroina principală nu comunică în familie, nu prea este preocupată de dorințele copiilor, nu este o mamă apropiată, ci, dimpotrivă, are o autoritate masculin. Familia Marei este construită pe legi nescrise, de natura morală, iar nerespectarea acestora aduce cu sine sancționarea. Spre deosebire familia, Marei, care respectă canoanele societății, familia Persidei s-a format pe baza libertății individuale, ci în ciuda diferențelor religioase dintre cei doi. Iubirea a fost principalul fondator, dar forța destinului și cea a legii morale se dovedesc mai puternice, intrasigente. Dacă Mara se manifestă, mai ales, ca o voință, Persida, una dintre remarcabilile figuri femine din literatura noastră, este, în primul rînd, o conștiință care înțelege, analizează, apreciază. Supusă unui proces de metamorfoză sufletească, generată de experiența răscolitoare a iubirii, eroina trăiește impulsul inițial ca slăbiciune, ca nebunie, sentimentul se cristalizează apoi în plan afectiv, național și moral. Cu luciditate, devotament, suferință și dragoste, ea învinge patimile trecătoare și împlinește datoria. Dintre celalte personaje, mai individualizat este Trică, cinstit, generos și demn în toate circumstanțele maturizării sale. Preferința autorului pentru portretul moral este evidentă, personalizajele fiind caracterizate din perspectivă interioară, de natură psihologică, și extraordinară, de natură etică, după cum o remarcă Ninolae Manolescu , în Arca lui Noe.

Respectînd principiile clasice și urmărind un fir narativ linear, se evidențiază mai ales destinul Persidei, pentru că, așa cum s-a remarcat( Magdalina Popescu), deși romanul se intitulează Mara, personajul principal, personajul principal după modul frecvenței este, Persida. Persida credea de la început ca legătura ei cu Națl este nelegitimă, deoarece, pentru ea, în familie trebuie să stăpinească, iubirea, ordinea, conțtiința datoriei.

Tipologia construcției aparține romanului realist obiectiv, în care naratorul, distinct de personaj, se află în ipostaza de martor, epicul este organizat cronologic, iar problematica socială determină caracterul monografic, concretizat în tablouri sau șcene antologice, iarmarocul de toamnă de la Arad: elogiu al muncii, al materiei; scena tăieturi de maestru, obligatorie în breasla macelarilor, un gest de muncă sacralizat. Conflictul însă, esențial intra-individual, prilejuiește autorului, fin analist, realizarea primelor pagini de realism psihologic în literatura română.

“ Cel mai bun roman al nostru înainte de Ion. „ ( Șerban Cioculescu)

„ Mara… apare ca un pas înaintea geniului… aproape ca o capodoperă.”( G. Călinescu)

Baltagul

Tema familiei este una dintre cele mai prolific din literatură, ea permițînd surprinderea unui complex proces de interrealități umane. Situat la granița dintre nuvelă și roman, Baltagul abordează tema familiei dintr-o perspectivă aproape mistică, situînd relațiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmuri grave ale legitimației divine, net superioare celei umane.

Romanul are semnificații adinci de mit și legendă, custructură baladească, în care se întîlnește o tipologie largă: oieri, slugi, boieri, preoți, negustori, funcționari de stat, ciobani.

Baltaguleste un roman de dragoste, înfățisînd o puternică pasiune erotică feminină, pasiune împlinită, pozitivă, consecventă, tratată lucid cu o psihologie exactă, nuanțată, fără sentimentalism, nici dezvoltării complezent, într-o economie compozițională strictă, dar nu sumară, impecabilă echilibrată. Totodată roman al inteligenții, roman al acțiunii justițiare, de o impecabilă comnduită tactică, roman social, prezentînd realitățile si relațiile generate de acumularea capitalistă primitivă. În plus, roman filosofic cum sunt toate… din perioada sa de maturitate. Prin toate acestea se poate demonstra că Baltagul este o operă care, prin profunzimea straturilor sale semnificative, dă măsură artei sadoveniene.

Baltagul este și un roman al lumii arhaice, a păstorilor, care luptă pentru a-și apăra normele etnice și care se cofruntă cu noile forme de viață social.

Romanul începe cu o cosmogonie populară ce pune în relație destinului individual a lui Nechifor Lipan. Prin dispariția lui, ordinea cosmică, a fost distrusă, deci conflictul, dacă într-un registru este social, pe plan mitic este ontologic, existențial.

În roman se vorbește de două țări: „țara de sus” și ”țara cealalaltă – de vale” – prima fiind mai aproape de natură, în care muntenii cu gospodăriile bine așezate trăiesc în ritmul unor obiceiuri imomerabile, în timp ce locuitorii tîrgului se ocupă cu comerțul și au o viață mai nouă și mai tulbure, în care nu se cere respectarea unor rînduieli bazate pe principiile și datinile pe care se bazează existența oierilor.

Între cele două lumi există un contact permanent: ciobenii fac comerț, așteaptă datele fixe banii de la negustori pentru brînză, laptele și pielele vîndute, iar Vitoria, deși intră într-un spațiu pe care îl cunoaște vag, se adaptează totuși destul de bine locurilor prin care trece în căutarea soțului ei. Vitoria acceptă lumea aceasta nouă pentru că-și dă seama de avantajele unei civilizații, care prin modalități deverse conservă informația.

Vitoria acceptă lumea srăpînirii de vale, dar rămîne un om al muntelui – conservator unei gîndiri arhaice, care presupune credința în legătură nemijlocie dintre existența umană și cea cosmică, în imposibilitatea dialogului cu sufletul celui mort, în împăcarea pe care o aduce ritualul. În roman sunt descrise trei mari ritualuri ale existenței umane: botez, nuntă, moarte.

Pentru oamenii din țara de sus crima nu este numai un atentat la viața unui om, ci un scandal cosmic. Dispariția lui Nichifor Lipan o tulbură pe Vitoria, dar neliniștea și comunitatea sătească, iar gîndul unei posibile crime îi corespunde, în planul naturii, instalarea iernii. Glasul și direcția vîntului, înfățișarea și culoarea brazelor, un cocoș așezat pe prag cu pliscul spre poartă, pîlcuri cu noroi, țipete de paseri – toate sunt semne ale naturii autotștiutoare, pe care Vitoria încearcă să le înțeleagă pentru adaptarea la un comportament la altul.

Reconstituirea crimei din finalul romaului, de o exacticitate care-l uluiește chiar și pe ucigaș, este dovada nu atît a dorinței de răzbunare, cît mai cu seamă a unui cult pentru adevăr, specific unei lumi naționale. Scena praznicului este o lecție de intuiție, spirit de observație devenite instrumente de finețe extremă prin subordonarea lor integrității morale și a dragostei nețărmuite pe care eroina o purta soțului ei. Scena praznicului constituie sfîrșitul inițierii lui Gheorghiță.

Baltagul, făurit în vederea experienței justițiare si blagoslovit de preot, are o întrebuințare simbolică și magică, rămînînd pur, nepătat de sînge. Lovitura răzbunătoare e dată de Gheorghiță cu baltagul ucigașului însuși.

Prin Gheorhiță – personaj care stă în urma Vitoriei, romanul devine un bildungsroman în sensul că el urmărește procesul de maturizare a băiatului. Confruntat cu moartea și răul reprezintă un drum inițiatic necesar trecerii de la vîrta puberă, neorganizată, a vieții la acea activă responsabilă, a maturității. Vitoria îl călăuzește cu răbdare, dar și cu asprime pe fiul ei obligîndu-l să-și stăpînească oboseala, foamea, plăcerile, nesiguranța, frica, să descifreze adevărul prin vorbele oamenilor și din semnele naturii și să acționeze hotărît.

Vitoria și Gheorghiță sunt simboluri a două vîrste, generații: “îl văzu sfios și nesigur, pe cînd ea era plină de gînduri, de patimă și durere”. Vitoria este cea biruitoare în fața greutăților vieții, Nichifor – purtător de victorie, învingător în fața morții prin înfăptuirea marii treceri.

Dacă pînă acum ea nu îndrăznea să rostească numele Gheorghiță decît în momentele de taină, acum, cînd presimțirile ei s-au dovedit, toate spaimele pentru necunoscut și toată dragostea ei pentru soț se concentrează în răcnetul larg „Gheorghiță!” care exprimă mai ales uimirea că procedeul schimbării numelei nu l-a cruțat pe Nichifor și că moartea l-a luat înainte de vreme.

Intenția Vitoriei, de a-l lua pe Gheorghiță cu ea pentru a-i dovedi o lecție de viață, a fost împlinită prin baltag, din unealtă a crimei, devine acum arma de răzbunare, adică a împlinire a legilor nescrise prin care atît de mult cred eroii lui Sadoveanu. Prin aceasta, Gheorghiță și-a dat proba de maturitate.

Vitoria este un personaj mitic și profan. Împreună cu Nichifor ea meditează între cele două planuri, exercitînd funcție de reintegrare pentru care a fost creat “Mitul marii călătorii”.

Revelînd aspectele esențiale din viața colectivității rurale și ridicînd personajele la proporții baladești Baltagul capătă, prin universitatea unor destine, dimensiuni de tragedie antică.

Prin imaginea familiei Lipan, Sadoveanu dă un exemplu strălucit al valorilor care guvernează destinul uman, al rațiunilor superioare care conduc viața și care se perpetuiază dincolo de moarte.

Viața la țară – roman al iubirii și al tradițiilor din familie.

În Viața la țară autorul susține idea că boierimea veche, păstrătoare a virtuților neamului, are și trebuie să aibă un rol hotărîtor în viața țării, mai ales în acel moment al succesiunii unor elemente lipsite de orice scrupule, străine pămîntului, fără nici o legătură cu poporul, necrutate îndeosebi în rîndul arendașilor. Cînd intenția demonstrativă e uitată, pagina răspunde într-adevăr dorinței autorului de a crea iluzia intensivă a vieții.

Încă din primele pagini, episoade sugestive conturează în linii antinomice conflictul și personajele. Casele boierului Dinu Murguleț de la Ciulniței sau „bătrînești și sănătoase, cum nu se mai întîlnesc astăzi pe la moșiile boierești”, „curtea trăiește liniștită și bogată, populată și bogată”, cu cîrduri de gîște, curci, claponi, cu argați și cirezi și berze „ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ți iau auzul”. Boierul cel „fodul” nu se arată încîntat de loc, își trage cizmele „strîngînd din ochi și blestemînd”, sărută mina coanei Profira, mama lui Tănase Scatiu, deși coana Profița, e mai prevenitoare. Scena crizei pe care o face coana Profira de îndată după sosire, de fapt un fel de test psihologic, are hazul ei meremestită, în timp ce le reproșează vecinilor ei că sunt „fodui”, că nu le “lovesc pe la dumneaei”, își revine și începe “o lungă șiretanie de vorbă” despre boala ei. Vizitatorii ar vrea s-o vadă pe fată, Tincuța, care își ascunde cu greu oroarea.

Intervin apoi episoade ilustrative, scene din viața la țară, rareori o privire fugară în psihologia personajelor. Conflictul, schițat, între civilitatea vechii boerimi și grosolănia ciocoimii, va fi îngroșat pe măsură ce intră în scenă personajele. Fiecare capitol îndreaptă atenția cititorului spre un anumit tip de persoane, după ce autorul le-a tratat mai cu grijă în capitolele prededente, ba chiar se trece de la un tablou la altul în funcție de vîrstă. Conu Dinu, coana Diamandula, sora lui Matei Damian, fiul coanei Diamandula, Sașa apoi Mihai și Tincuța priejulesc perspective diverse asupra vieții la țară. Mișcarea epică următoare a evocării cuplurilor antagonice sau sentimentale, pentru că în final țesătura situațiilor dintre personaje să complice odată cu definirea atitudinii față de o anume realitate socială.

Acțiunea romanului este plasată în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX –lea și este centrată asupra boierimii, cea care oferă un spectacol social, extrem de divers, antologic. Există boieri blinzi, preocupați de problemele din jur, pămînturi și de moștenirea pe care o vor lăsa, dar există copiii acestora care nu mai moștenesc deprinderile părinților și încearcă să aplice la noi noțiuni și deprinderile obținute în Occidentul civilizat ( restaurant, săli de joc, curse de cai, stațiuni estivale etc.) ducînd în cîțiva ani la risipă tot ceea ce înaintașii adunaseră timp de secole. Sentimentul dominant al personajelor imaginate de autor este pietatea fidelă, manifestată prin respectul și dragostea față de părinți. Tinerii îi iubesc și îi ocrotesc pe cei bătrîni, preluînd de la aceștea tradițiile, obiceiurile și credința din care au viețuit. De exemplu: Tincuța își iubește părinții și este gata să meargă la sacrificiu de dragul lor, acceptă impunerea căsătoriei nefericite cu Tănase Scatiu, după care sfîrșește tragic prin sinucidere; Sașa, după moartea părinților ei, preia responsabilitățile familial, ocrotindu-și frații mai mici, care i se adresează destul de cutemurător și symbolic “maman”.

Aceeași eroină a ocrotit cu devotement ultimii ani de existență a bătrînei Diamandula, a cărei fiu unic fusese mult timp plecat în străinătate. Romanul debutează cu descrierea impunătoarei curți din Ciulniței, în care se înalță „ casele bătrînești și sănătoase ale boierului Dinu Murguleț”. Într-o zi conu Dinu primește vizita din neamul celor Scatiu, reprezentat prin Tănase și mama lui, Profira. Cei doi vor s-o pețească pe fata boierului, Tincuța Murguleț, provocînd dezgustul acesteia și revolta părintelui. Tănase Scatiu, era fiul unui vechi slujitor al tatălui lui Dinu Murguleț, iar coana Profira, o femeie vulgară, obraznică, needucată și alcoolică. Bătrînul boier înțelege că Tănase n-o iubește pe Tincuța, ci, ambițios fiind urmarește să intre prin mezalianță în rindurile aristrocrației de neam și să-și sporească averea obținută prin înșelătorie și furt de către tatăl lui. În capitolul al doilea, își face apariția personajul central al romanului, Sașa Comăneșteanu, o tînără boieroaică orfană, care-și administrează singură șu cuvădită competență moșia. Bătrîna Diamandula mai supraviețuiește doar din dorința de a-și revedea fiul plecat în urmă cu șapte ani în Italia. Întreaga familie îl întîmpină la gară cu excepția Sașei, rămasă să o supravegheze pe bătrîna mamă a celui înstrăinat. Totuși, ea și-ar fi dorit să-l vadă cu o clipă mai devreme, căci îl iubea discret de mulți ani. Coana Diamandula își primește băiatul cu mare emoție, încredințîndu-i ultimele sale dorințe: aceea ca fiul ei să rămînă acasă, să-și petreacă viața în spațiul parintesc, să-l ajute pe unchiul lui să se căsătorească, întemeindu-și propria familie. După moartea mamei, Matei, găsește în fiecare dimineață, pe mormîntul acesteia un buchet de flori proaspete și își dă seama că acestea fuseseră puse de Sașa. El este impresionat de respectul iroinei atît de cei vii, cît și de cei morți, îngrijind cu pietate mormîntul boieroaicei cere îi ținuse loc de mamă. Matei se mută în casa părintească și observă că țăranii nesupravegheați muncesc fără interes și randament, ba chiar risipesc mult din recolt adunată. Cu ajutorul Sașei care cunoaște psihologia țăranului și care are experiență în domeniul agricol, Matei redevine un veritabil stăpîn de moșie și învață cum să o administreze și să o facă rentabilă. Matei Damian devine mai bine inițiat în psihologia țărănească după ce îl cunoaște pe baciul Micu, iubitor de animale și capabil să-l destainuie boierului tainele stelelor.

Este prezentată gradat evoluția iubirii dintre Matei și Sașa. La început tînăra îl iubește în taină pe Matei, așteptîndu-l cu nerăbdare să se întoarcă. Mai tîrziu, eroul va descoperi delicateția, sensibilitatea, spiritul de sacrificiu, copetența administrativă și chiar umorul Sașei, pe care ajunge să o iubească pentru meritele ei proprii naturii sale. Tănase Scatiu este prototipul parvenitului social, care va lua în mod brutal locul locul boierului tradițional, se va căsători prin șantaj cu fiica acestuia și ulterior, își va însuși averea conului Dinu. Filosofia lui este cea a „chimirului”, adică a poziției sociale cîștigate prin avere: “ acuma chimirul! Ai bani? Ești boier! N-ai bani? Poți să fii coborît cu hîrzobul din cer, tot degeaba!…”. Este relevant felul în care personajul detestabil se comportă cu propria mamă, vorbindu-i vulgar și înjosind-o grosolan. Lipsit de orice scrupule, el urmărește avantajul material și poziția socială privilegiată, care să-i asigure un loc avantajos în sociatate. Nu evită să-l șantajeze pe Dinu Murguleț cu ipotecile emise asupra moșiei sale, obligîndu-l să-i dea fata în căsătorie. Cu țăranii se comportă la fel de brutal, încheind învoielile agricole exclusive în favoarea lui și exploatîndu-le, fără milă munca. “Scatiu nu destăinuie niciodată orietarea finalitatea lui. Urmărit de dușmănia autorului, el este mereu și cu fantezie un mojic cu care nu se poate sta de vorbă deloc, un nebun curat.”

În roman sunt prezentate atît imagini a iubirii mature, echilibrate între Sașa și Matei Damian, cît și iubirea adoleșcentină dintre Tincuța și Mihai. O pagină antologică rămîne cea a întilnirii celor doi tineri, care își mărturisesc dragostea lor înaintea plecării lui Mihai în străinătate. Cu naivitatea spcifică virstei, ei făuresc proiecte utopice și își jură să se aștepte unul pe celălalt toată viața. Natura însăși participă la euphoria sentimentală a tinerilor, alcătuind un moment unic pe care ei nu-l vor uita niciodată. Existența ulterioară le va sfărîma idealul de dragoste, făcind din Mihai un personaj înstrăinat de lumea lui, iar Tincuța o iroină sacrificată, care se va degrada fizic și sufletește pînă la gestul de a se sinucide. Deși Matei îi mărturisește Sașei iubirea sa, eroina îi dă un timp de reflecție pentru a se clarifica asupra profunzimii sentimentelor lui. Ea îl însoțește pe Mihai la Paris, nu înainte de a-și revedea iubitul cu care corespondează pe toată durata absenței sale. Intuind dragostea fratelui ei pentru Tincuța, Sașa ocrotește cu delicatețe sentimentele lui Mihai, deși nu credea în posibilitatea împlinirii lor: “ E o nenorocire că sunt preaapropiați cu vîrsta și Mihai e prea tînăr. Tincuța are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămîne acolo. Dar unde și cum a început iubirea lor?… Nu știu”. Așadar, ceva din legătura lor trainică cu pămîntul moștenit de la străbuni le caracterizează și structura afectiv-mintală, care se manifestă cu aceeași costanță. Neamul Comăneștenilor își asumă definitiv trăirile sentimentale și un mod temeinic, egalo cu sine, de a gîndi despre lume și viață. La întoarcere, Sașa îi oferă lui Matei un portret al ei realizat de către vestitul fotograf Nadar, la Paris, și o bijuterie de cristal. Cei doi se vor căsători cu binecuvîntarea bătrînului Murguleț, care i se adresează cu aceste cuvinte nepotului său: „ – Iar dumneata, să nu te mai miști de pe pămînturile acestea… M-ai înțeles? Căci aici ai găsit fericirea cea adevărată!…” Pein Matei Damian apare pentru prima dată în proza românească psihologia amînării. Matei Damian are, s-a observant, arta de a-și complica artificial existența. Drama lui ( inițial de natură morală: să respecte sau nu promisiunea făcută mamei sale?) e pe cale să se resolve în felul dorit de bătrînă, căsătoria cu Sașa, cînd protagonistul își inventează, … un nou prilej de cazuistică. Hiperlucid, Matei se dedică unei caudate autodisecții afective, vrea să cuantifice inefabilul.”

În capitolul al XVIII – lea ni se prezintă un tablou din natură în consonanță cu prima iubire trăită de perechea adoleșcentină, Mihai și Tincuța. Tincuța îi oferă în amintire „ o șuviță de păr, legat de o panglică mică roșie”, iar Mihai îi făgăduiește că darul scump va fi talismanul de care nu se va despărți niciodată. Tincuța și Mihai trăiesc un vis de iubire într-o lume fără idealuri, unde imaginația în forme sensibile este sancționată brutal și fără milă, așa cum Mihai Comăneșteanu intuiește singur în ajutorul plecării care-l desparte de casă, de familie, de ființa iubită, de însăși adoleșcența pură, lăsată definitiv.

Viața la țară este și un roman al intimității și al tihnei familial. Pe bună dreptate observa G. Călinescu: “Latura cea mai originală a romanelor lui Duiliu Zamfirescu este intenția de a nota intimitatea dintre suflete fine, clipe de extaz erotic…”.

Capitolul II. Statutul familiei în „Cartea nunții” de G. Călinescu.

Poetica romanului

Familia ca împlinire a ființei este reprezentată cel  mai bine de George Călinescu în „Cartea  nunții”. În domeniul prozei debutează cu acest roman, acesta realizează o adevarata  monografie a familiei ca instituție și totodată un poem al  iubirii matrimoniale în care autorul se dovedește a fi un  creator de tipuri umane. Anul editorial, 1933, s-a dovedit a fi foarte productive și se consider a fi o recoltă prețioasă a romanului românesc.

Compozitional, "Cartea nunții" este și un roman de familie, realizat de George Călinescu în maniera balzaciană, evidențiînd ideea că, dacă relațiile între membrii familiei sunt nocive, atunci întreaga societate, "lumea" se duce de rîpă. Locatarii casei din str.Udricani formează o familie alcatuita din cele șapte matuși ale lui Jim, un unchi – Magdalina, Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina, Caterina, Mali ("fata Iachii și mătușa mătușilor lui Jim"), Silivestru, precum și "dom'-Popescu", soțul Caterinei. Relațiile firești între membrii unei familii ar fi însemnat să fie încurajată personalitatea fiecăruia, să fie sprijinită inițiati sau dorința fiecaruia, dar aceasta "liota de babe celibatare", care locuiesc în ''casa cu molii" simbolizează "sterilitatea" și degradarea morală a societății vetuste. Cu siguranță, Silivestru ar fi avut o viață frumoasă dacă n-ar fi fost "criticile și răutățile surorilor" care-l tulburaseră și-l împiedicaseră să se căsătorească atunci cînd se îndrăgostise prima oară, dar și acum, la maturitate, cînd voia să întemeieze o familie cu o colegă profesoară. El trăise atîta vreme sub autoritatea parinților și surorilor sale, încît ii era teamă să se desprindă de teritoriul natal: "Dacă toată familia l-ar fi aprobat și susținut și l-ar fi chemat să-și întemeieze căminul pe același loc, ar fi avut curaj", dar simțea în permanență "primejdia ostilității propriei familii.

Geneza

Cartea nunții este un roman al dragostei, dar și al familiei, în genul lui Daphis și Chole de Longos sau ca și Thalassa de Al. Macedonski, cu oarecare lrism idilic interior, tratat însă într-o formă cu desăvîrșire epică.

Opera este constituită din două planuri total opuse: primul plane ne vorbește despre o lume modern, despre luminiozitate, dragoste, căsătorie; pe cînd cel de-al doilea plan este exprimat prin sumbrietate, și ne comunică despre o lume învechită cu miros de naftalină reprezentată de casa cu morii și de mătușele eroului principal, Jim, care se opun cu totalitate modernismului fiind adeptele lucrurilor vechi, Jim nu este de acord cu asta, lucru care degajă mai tîrziu un șir de certuri.

Structura romanului

Romanul este structurat in douăzeci de capitole, fiecare purtînd un titlu sugestiv pentru conținutul acestuia, de la „O sarutare în tren”, ca simbol esențial al sentimentului de iubire și termînand cu „Facerea lumii”, sugerînd perpetuarea speciei uname, prin „facerea” altei lumi, înnoitoare și moderne care să se înalțe pe ruinele celei învechite.

Tematica. Subiectul

În toate romanele sale, G. Călinescu pornește totdeauna de la un model livresc sau real, de la o documentare prealabilă, oferită de propria-i existență, ori, în nuvelele, de istoria culturii, excepție nu face nici romanul de față.

Practice se reinoiește eternal poveste matrimonial: Ion Marinescu – Jim, un tînăr professor universitar cu studii serioase în străinătate, se îndrăgostește de Vera și o ia în căsătorie. Intenția demonstrativă reiese din simplitatea voită a subiectului și din tratarea lui încît prin haina țipător de modernă să transpară schemele eterne ale iubirii. Eroii se numesc Jim, Bobby, Vera, Medy, Lola, Dora și, conform recomandărilor din articolul Romanul și viața modernă, conduc automobile, se sărută în tren, asistă la competiții de box, frecventează ștrandurile.

Sosit în țară cu sufletul săturat de contrarietăți, tînărul doctor în litere Ion Marinescu – Jim, era mistuit de o dorință, la reactivarea căreia contribuie și intîmplarea din tren din primul capitol intitulat „o sărutare în tren”, ( profitînd de întuneric, sărutase o fată necunoscută, tovarășă de compartiment, de fapt viitoarea sa soție, Vera): “simțea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească și s-o țină în casa lui, în stăpînirea lui”. Se gindea încordat la prietenile din adoleșcență: Dora, Lola și Medy, interogîndu-se intrigat care dintre ele ar putea corespunde unele eventuale proprietăți afective. Jim se simțea îndrăgostit de umbrelele prietenilor sale, dar comunicarea sentimentelor se dovedea aproape imposibilă din cauza nuanței de camaraderie spre care evoluase prietenia. Continua să cultive, sub rezerva unui anumit grad de indiferență prietenia cu Vera, fata pe care o întîlnise în tren, și pe care întîmplarea i-o adusese din nou în față, dar numai din nevoia unui exercițiu sufletesc, din vanitatea de a putea dispune, oricînd a fi voit de o fată.

Ce-l determină pe Jim să se căsătorească cu Vera? Explicațiile sunt felurie. Pe de o parte, a fost invocată versiunea romancierului conform căreia fiecare cuplu uman reeditează perpetuu legenda lui Adam și a Evei: „Dacă n-am fi decît noi doi pe acest pămînt, monologhează Jim, roadele lor ar fi miraculoase. Din noi ar ieși zece tipuri, din cele zece o sută, din cele o sută o mie și așa mai departe și peste cîțiva mii de ani pămîntul ar fi din nou un furnicar de oameni ieșiți, toți, din noi doi.”

Pe de altă parte, Jim caută prin căsătorie afecțiunea de care fusese lipsit în copilărie, dar și un suport moral în luptă cu existența: “De acum – îi mărturisește Verei – tu ești numai a mea, și soarta mea este și a ta…Eu nu am de acum încolo alt scop în viață decit sa te ocrotesc pe tine, iar tu trebuie să mă ajuți, să-mi fii credincioasă ca să pot izbuti în viață”. În termeni asemănători va monologa mai tîrziu și Felix Sima din Enigma Otiliei, fără ca proiectata căsătorie să fie realizată însă.

Spațiul desfășurării acțiunii

În Cartea nunții ca mai apoi în Enigma Otiliei, Bietul Ioanide sau scrinul negru, întîlnim și o altă față a romancierului, mult mai deosebită decît cea descrisă mai înainte. Descripția casei cu molii ne duce în plin Hoffmann: încăperile sunt semiobscure, ticsite de mobile vechi, peste care s-au depus pulberi fine, în scrinuri zac cutii pline de dantelă neagră, pene de struț, nasturi mari de os, mănuși din dantelă fără mîneci etc. Mirosul e caracteristic „Era o duhoare închisă de cireșe mucigăite, de butoi băhnit, de sulpetru amestecate cu bale de melc fără case, de lemnărie putredă, de șoareci, de ghîndaci striviți, de stofe alterate, peste care plutea edierea parfumului de patschouli și naftalină”. Totul părea acolo mîncat de molii, pînă și valsul din ceas, și Jim, simțindu-și nările uscatede fluturi pulverizați, deschide geamurile de perete.

În acest univers locuiesc șapte femei de vîrste diferite, toate celibatare, cu o unică excepție, și o bătrînă osificată, Iaca, ce-și aștepta resemnarea sfîrșitului, profesorul Dilivestru Capitanovici, celibatar ursuz și studios și “un dom Popescu”, soțul Tantei Caterina, pensioner de sorginte caragialiască, tip de burghez fanfaron, neserios autor de teorii inconsistente și universale. În afara unor minime și necesare legături familia refuză relațiile cu exteriorul.

Romanul „Cartea nunții” aduce în prim plan viața trepidantă a Bucureștiului din anii ´30. Fragmentul din manual ne prezintă un oraș modern și cosmopolit, văzut prin ochii personajului Jim.  Proaspăt sosit de la studii din Germania, contaminat de nou, tânărul se trezește în vechea casă cu molii a mătușilor sale, atât de diferită de reveriile lui occidentale. Este o dimineață frumoasă de vară, iar Jim are timp liber din belșug, așa că vrea să iasă în oraș, să întâlnească niște prieteni. Urmărindu-l pe Jim, descoperim  Capitala. Îl  vedem mai întâi în trafic. „Peugeot-ul” lui minuscul, „o hodorogitură lovită și zgâriată”, pare printre celelalte automobile „ca un cărucior de copil printre locomotive Maffei”. Observăm și că traficul este reglementat de semne de circulație („un stop îi tăie calea”) și controlat de agenți de circulație. Jim lipsise trei ani din Capitală. Acum, la întoarcere, Bucureștii i se par „uimitor de modernizați”. Vede peste tot ( și noi, odată cu el, prin ochii imaginației ) „construcții moderniste”: Palatul Asigurării Generale, palatele Ciclop și Lido, Palatul Societății de Telefoane, mic „zgârie-nori în fier și blocuri de piatră”, aruncând „pe porțiunea strâmtă a Căii Victoriei o umbră de Broadway”. Materialele de construcție sunt sticla, nichelul, marmura, aluminiul. Formele sunt geometrice, simplificate și creează o lume nouă „iubind spațiul alb, igienic, (…) neornamentat”. Jim oprește „în fața automatului Presto”, unde comandă o înghețată. Apoi, intră într-o cabină telefonică, pentru a-și suna o prietenă.

Prin urmare: automobile, clădiri înalte, moderne, baruri, telefon public, toate astea sunt elementele ce  fac din Bucureștiul anilor ´30 un oraș modern, care-l uimește chiar și pe tânărul care stătuse 3 ani într-o țară civilizată ca Germania.

Din acest mediu încremenit în timp evadează Jim, care se va căsători, urmat de Tanti Lisandra. Încercarea lui Silivestru de a părăsi casa cu molii eșuiază. Ins lipsit de fermitate, incapabil de gesture decisive, simțindu-se în siguranță numai în preajma familiei.

II.I.2 Relațiile dintre personaje.

Multitudinea personajelor prezentate dă naștere numeroaselor relații de rudenie prezentate conform schemei de mai jos:

Căsătorie

căsătorie

George Calinescu este un narator omniscient, ce știe totul despre personaje, emite aprecieri asupra lor prin narațiunea la persoana a III-a, conturînd adevarate caractere, „intr-o unitate canonică”. Modalitatea narativă se remarcă, așadar, prin absența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese și trăsătura de roman obiectiv. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spațială reflectă un spațiu real, deschis, acela al caselor, strazilor, locurilor concrete din București și unul imaginar, închis, prin care se conturează trăirile interioare și gîndurile personajelor.

 Romanul prezintă în antiteză cele două lumi: lumea reprezentată de mătușile  tânărului Jim și lumea tinerilor Jim, Vera, Dora, Boby. Lola care simbolizează exuberanta vieții. Căsătoria dintre Jim și Vera  simbolizează triumful vieți.

Ion Marinescu, zis și Jim, este tipul tînărului modern și monden al perioadei interbelice din București, care a călătorit în Europa și s-a deprins să meargă la cinematograf, la gale de box, la bar, să vorbească la telefon și să conducă autoturismul. El îndeplinește, în unele secvențe narative, rolul de personaj-martor, deoarece prin ochii săi cititorul ia cunoștință de aspectul unei case ori de înfățișarea unor personaje. Portretul fizic al domnișoarei Vera, realizat prin tehnica detaliului, este transmis așa cum se conturează în viziunea lui Jim: "Ochii rotunzi, speriați, verzi ca bobul de strugure, nasul drept în profil, gura fără carnalitate compuneau o fizionomie blîndă și impertinență totodată ". Tînărul este prezent în roman și în ipostaza de personaj-actor, despre care naratorul obiectiv știe ce gandește, ce uri are, ce sentimente îl frămîntă: "Cîtă vreme Jim stătu tulburat de satisfacția indrăznelii, de rușine și de frică, îi era teamă de vulgaritatea unui scandal, dar privirea blandă, rătăcită a fugarei (Vera ) căreia o ușoară îmbujorare îi ștersese aerul îndrăzneț, îl liniști și-l înduioșa". Fragmentul descrie senzațiile tînărului doctor în litere, după ce o sărutase pe domnișoara din tren, într-un gest spontan și inexplicabil, de care îi este rușine. Reiese, indirect, faptul că Jim are o structură morală solidă, dar și o sensibilitate accentuată, deoarece el se simte atras puternic de tînără care, nu peste mult timp, deveni soția sa. Disponibilitatea personajului spre iubire determină apariția acestui sentiment dincolo de rațiune si logică. Jim  este deasemenea extrem de departat de familia lui,acesta  fiind  și  principalul  motiv al cautării unei partenere de viata.Relația tînărului cu familia sa este destul de rece.Ion Marinescu  așa cum se numea  tînărul  nu simte o dragoste  profundă  nici chiar cu mama lui la care țipă chiar din  prima clipă a revederii  cînd  află  că aceasta i-a  curățat cărțile de praf, dar din neatenție i le-a  așezat într-o altă ordine.
Jim este caracterizat direct de către alte personaje: tanti Fira îl consideră inteligent si frumos ("Destept esti, Jim! Frumos esti, Jim!"), trăsături pe care și Vera le admiră cu entuziasm la soțul său ("Ce frumos e – se gandea ea sincer – ce puternic, ce liniștit e și ce privire ageră are!"). De altfel, tînărul este singurul personaj al romanului care nu beneficiază de un portret fizic amănunțit, trăsăturile sale fiind accentuate prin cîteva elemente care sugerează virilitatea, apt pentru procreare, în contradicție cu sterilitatea locatarilor din casa cu molii, în special cu Silivestru. Pentru ilustrarea acestor caracteristici, naratorul obiectiv relatează senzațiile și percepțiile Verei, îndrăgostită pînă peste cap de soțul ei, caruia "îi pipăie cu degetele bicepșii brațelor, se miră că degetele lui erau asa de fibroase și de paroase, mai ales se entuziasma de marele volum al pieptului lui Jim, pe care acesta intenționat îl umfla".
Simțul umorului, firea veselă și deschisă sunt alte trăsături care reies, indirect, din atitudinile și vorbele acestui personaj cu mult șarm. De pildă, atunci cînd o sună pe Dora pentru prima oară după ce s-a întors de la Paris, vorbește ca spicherita de la postul de radio, transmițînd "salutari de la Jim prin doza electromagnetică!". Medy, care avea "cozi mari, negre, strîns împletite", răsucite în jurul capului ca o "calotă", se amuza atunci cînd Jim o persiflează în stilul colocvial al tinereții: "Pînă cînd ai de gînd să pastișezi (a imita în mod servile ) pe mama lui Ștefan cel Mare? Cînd ai să renunți la comerțul de frînghii?".
Jim Marinescu are o personalitate puternică, socotește că numai el decide cum să-și construiască viața, cu cine să se însoare și cum să-și întemeieze o familie, datoria sa fiind numai aceea de a înștiința familia: "Ce folos ar fi fost să știi dinainte ceea ce în nici un caz nu poți împiedica dacă vreau eu? Te informez numai, ca să fii în curent cu starea mea civilă, să nu cum să uit!”. Am intrebat-o numai pe ea (pe Vera ) și apoi am comunicat hotărîrea parinților, cum fac și aici, așa ca o curiozitate care poate să intereseze! Prin urmare, s-a terminat!".
Delicat și tandru, proaspătul soț se poartă ca un bărbat aderat, grijuliu și ocrotitor cu femeia iubită: "Jim, care nu putuse ațipi din cauza emoțiilor și gîndurilor ce-l navăleau, facu o mișcare precaută să se așeze mai confortabil în pat, fara să o trezeasă pe Vera, care dormea cu obrazul lîngă pieptul sau. O privi lung și ocrotitor, trăgîndu-i ușor cu mana plapuma peste Umarul dezgolit".
Ca orice tînăr, parcurge etapele primei iubiri, sentiment perceput mai întîi ca pe o necesitate a vîrstei("Simțea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească și s-o țină închisă în casa lui, în stăpînirea lui"), apoi o dragoste nelamurită pentru una dintre cele trei tinere, Dora, Lola și Vera, fiind, "provizoriu gelos pe toate" și recunoaște în sine că "încercase sub masca prieteniei să savureze emoția intimității cu fiecare". Cînd își analizează pornirile erotice, Jim sesizează că pe cele doua prietene "dorise să le seducă în chip rece, ca să-și satisfacă o intimitate virilă", pe cînd pentru Vera simțea "un fior cald, indicibil (greu de exprimat ) de simpatie", constatînd că iubirea sa pentru logodnică "se strînsese în el picatură cu picatură", dînd naștere unui nou sentiment "de suavitate si protecție pudică", fară nici un fel de insinuații lascive ale imaginației.

Vera este unul dinte personajele principale din romanul “Carte nunții” exprimă tipul femeii moderne iar în general tipul femeiei îndrăgostite! În plan social este un personaj timid, cu vestimentația influențată din moda franceză și britanică, de bun gust, o fată sociabilă cu persoanele din jurul ei, respectuoasă și înțelegătoare!
Vera este caracterizată în mod direct de către Jim, el înfățisînd caracteristicile sale fizice:''avea ochii verzi rotunzi ca bobul de strugure, avea parul tuns la spate în stil baiețesc, grațioasă''.
Vera este caracterizată în mod indirect prin intermediul faptelor, gîndurilor, și atitudinea față de celelalte personaje! Vera dă dovadă de imaturitate deoarece se lasă ușor influențată cînd Bobby o roagă să-i recapete oracolul. Aceasta era timidă, respectuoasă și rușinată cînd îl întîlni pe Jim , iar el nu s-a arătat înteresat de ea deoarece părea a fi ușor de cucerit. Vera respectă cuvantul parinților (de a se întoarce acasă pînă la ora 9) și nu era încă în stare de a lua propriile decizii, dar ea avea dorința de a se autodepăși, și citește cărțile lui Arghezi la îndrumarea lui Jim, ea fiind încă într-un proces de învățare! Vera are sentimente pe care pînă atunci nu le mai avuse, și era în același timp nesigură, visătoare, îngîndurată, confuză și preocupată, dă impresia pe care i-o creează lui Jim. Acesta o caracterizează pe Vera ca fiind o fata bună, cuminte, angelică: ''Vera, tu ești o fata cuminte!'' sau 'serafim de expres orient''. Vera îi purta o dragoste sinceră viitorului ei soț!
Astfel, Vera este un personaj care pe parcursul timpului încearcă să se autodepășească, este încercată de sentimente noi, și-și definitivează conceptul despre viață și familie!

Bobby Policrat este elev la Liceul, "Gheorghe Lazăr" din București, în clasa a VII-a B , fiind reprezentativ pentru liceenii din toate timpurile, indiferent de epocă sau ideologie, iar în roman el ilustrează, prin atitudine și mentalitate, aspecte ale învățămîntului de stat. Bobby este superficial, chiulește de la cursuri pentru a merge la piscină sau la meciuri. Liceanul este interesat, în principal, de box, era sportul la moda, fiind un adevărat erudit în domeniu: "știa pe degete toate asociațiile, toate meciurile, pe toți campionii, outsider-ii si challenger-u". El cunoștea numele, sportivilor și al vedetelor de cinematograf, amănunte despre viață și relațiilor lor amoroase, dar habar n-avea cum îi chemă pe domnitorii români sau confunda în mod penibil evenimentele si personalitățile istorice. Bobby folosește cuvinte argotice, "Aiurea!" si "Zexe!", pentru a părea nepăsător față de eventualele consecințe negative. Tînărul este total lipsit de moralitate, este incorect și nu are nici o ezitare în a se folosi de orice mijloace pentru a scăpa de pedeapsă, deoarece fusese prins copiind la istorie și să-și recapete "oracolul". Este dispus să-și pună pe manecă "o banda de crep negru", semn că i-a murit cineva apropiat și de aceea nu se putuse concentra la extemporal și copiase. Inteligent și abil, o trimite acasă la Silivestru pe Vera, sora sa, care tocmai absolvise liceul. Deși profesorul Capitanovici are o parere foarte proastă despre elevul său, caracterizîndu-l direct, "Policrat ăsta e o haimana!", cedează la intervenția lui Jim și-i marturisește Verei că îl iartă de dragul ei, concluzionînd că "fratele d-tale e un tînăr norocos, născut sub o stea favorabilă".
Bobby sprijină, discret, dragostea dintre Jim și Vera, duce scrisorile de amor de la unul la altul și, atunci cînd are nevoie, nu se sfiește să ceară bani de la tînărul universitar. El este singurul prieten al cuplului și după căsătorie, fiind acceptat ca musafir unic si participant la distracțiile din casa tinerilor.
Celelalte personaje ale romanului sunt construite prin tehnica detaliului, element care dă operei caracter balzacian, alături de prezentarea relațiilor degradate dintre membrii familiei din "casa cu molii" sau ai familiei Policrat.

Numele personajelor sunt sugestive pentru radiografia societății interbelice din Capitală, aspectele lumii vetuste (invechit, demodat – n.n.), nesociabile și sterile contrastînd flagrant cu preocupările și activitățile tinerilor, care sunt neobișnuiți și plini de energie.
Locatarele din "casa cu molii" poartă nume demodate si ridicole, cărora toți le spuneau "tanti" -Magdalina, Ghenca, Fira, Iaca, Mali, Lisandrina, Agepsina, Caterina – și ale căror obiceiuri caracterizau sterilitatea acestora. Aceste femei bătrîne și celibatare s-au retras din clopotul vieții și nu mai trăiesc decît arheologic, întreaga locuință pare un muzeu, matușile ies pe poarta la intervale de 4-5 ani. În lăzile lor există orice obiecte vechi de la cărbuni, cuie , lumînîri, pînă la jucării și praline. Tanti Ghencea adună cercei lănțuroși și masivi, Tanti Magdalina aduna table de alamă, linguri de argint, talere, Tanti Mali aduna orice găsește: chibrituri, jurnale, mucuri. Avariția le caracterizează pe aceste mătuși, dar ele nu acționează din dorința de a face rău sau pentru a sustrage averile altora. Pentru ele avariția este o psihoză, un sentiment al batraneții. Tanti Mali scoate din ladă un săl turcesc pe care ar vrea să-l dea Verei, dar pe drum se razgandește si-l taie in două păstrînd pentru sine o jumatate. Autorul prezintă smințeala îndeosebi la Silvestru, unde se accentuează delirul. Posacul Silvestru vrea să spargă autoritatea familiei, dar nu a reușit. Dereglarea psihică este rezultat al fegetării casnice. Bătrînele ieșeau foarte rar din casă, numai dacă erau obligate să participe la un eveniment, cum fusese înmormantarea unei rude, cu patru ani în urmă. Cînd s-au îmbrăcat pentru a merge la nunta lui Jim, femeile păreau ieșite "dintr-un muzeu de mode retrospectiv" și miroseau puternic a "naftalină și molii". Le plăcea să "șază ca oamenii", să nu se gandească la nimic, să traiască "vegetînd". În contrast, tinerii din noua generație au nume scurte, moderne, de influență europeană – Lola, Dora, Medy, Vera, Jim, Bobby- sunt mereu în mișcare, iau lecții de scrimă, dansează, merg la cinematograf sau în excursii la mare, conduc automobilul, vorbesc la telefon, fac vizite, sunt energici, plini de viață și viguroși.

În Jim Marinescu „ există un sîmbure al omului superior, care are nevoie ulterior de liniștea necesară creației.” ( Ion Bălu) Știind că de acum înainte viața I se va desfășura după un program strict de activitate, el vrea de la început să-și resolve problemle erotice: căsătoria o dată încheiată, iubirea va trece pe un plan second.

Este, de fapt, momentul pe care-l intuiește și Otilia, părăsindu-l pe Felix și căsătorindu-se cu Pascapopol. În timp însă Vera, sărind peste momentul cu Otilia, devine doamna Ioanide. (Bietul Ioanide).

Dacă Jim nu are naivitatea lui Daphnis, în schimb Vera reeditează zbuciumul erotic trăit de Chocle. Lipsită de afecțiune părintească – orfană de tată, neglijată de mamă – Vera își dăruie iubirea fără reticente. Asemeni fetei de împărat din poemul eminescian Luceafărul, Vera aspiră la alt ceva, ce o umple de spaimă, dar și o dulce așteptare. Iubind își descoperă propriul trup:”Ședea multă vreme în fața oglinzii, lipită cu umărul gol și cu obrazul de cristalul rece, tulburată de cealaltă soră lipită de trupul său. Sînii mici o dureau cu corespondențe dulci de-a lungul coapselor. Cînd își trăgea ciorapii, prelungea cît mai mult alunecarea mîinilor de-a lungul pulpelor și-i plăcea să meargă cu piciorul gol pe parchet”.

Referințe critice

„ Carte nunții nu e o carte: e un început. G.Călinescu a săpat în piatră și a izbutit năvala apelor în soare. De la cea din tîi pînă la cea din urmă pagină, cartea e o revelație orice elogiu elogiază pe prezent. Pentru că autorul nu mai are nevoie de nici unul: e dincolo de bine și rău …”

(Isac Peltz, România liberă 18 martie 1933)

„Recitesc, după mai bine de douazeci de ani, Cartea nunții a lui G. Călinescu și încerc să-mi pun oarecare ordine în impresii. Un lucru mi se pare absurd sigur: partea cea mai rezistentă a romanului este cea comică. La fel ca și în Enigma Otiliei sau în celalte romane și nuvele, Călinescu este un romancier cu adevărat serios exact atunci cînd (aveam unele indicii) nu se consideră ca atare e dimpotrivă, acolo unde vrea să fie grav cu tot dinamismul, nu izbutește să fie decît emafatic …”

(Nicolae Manolescu, „Romanul Comic” în volumul „Desenul din covor”)

„ … acest roman e construit ostentativ programatic, romancierul adunase din ce scrisese pînă atunci tot ce se putea recupera din punct de vedere românesc și a sudat materialul pe un schelet clasic. În acest sens Cartea nunții apărută în 1993, poate fi socotită un exercițiu un roman minor…”

(Ion Bălău , G. Călinescu – eseu despre etapele creației)

Cartea nunții reprezintă începutul unui ciclu românesc, după cum Scrinul negru prezintă sfîrșitul. Romanele trebuie vazute împreună ca un rod al observației sociale a scriitorului.

Capitolul III. Tema familiei în alte romane călinesciene.

„Orice scriitor trăiește veșnic prin opera lui”

(G. Călinescu)

Spirit poetic, G. Călinescu s-a afirmat atît ca publicist, eseist, romancier, cît și, mai ales, critic și istoric literar. Dominant de o creașie uimitoare, a creat în toate genurile litarare.

De-a lungul a șase decenii romanele călinesciene au constituit obiectul multor internenții critice. Pluritatea interpretărilor dovedește puterea de iradiație a prozei călinesciene, aptitudinea ei de a oferi argumentele adecvate celor mai diverse scene.

Toate romanele sale pornesc totdeauna de la un model livresc sau real de la o documentare prealabilă, oferită de propria-i existență, ori, în nuvele, de istoria culturii. Universul său funcțional are o existență dependentă de ceva din afara lui, se supune direct unor norme de fidelitate productivă antecedente, prin intermediul cărora prozatorul retușează, corijează și restructează documentul, transfigurăndu-l artistic. Literatura sa rămîne produsul unei imaginații reconstitutive: Cartea nunții este clădită pe circumstanțele propriei căsătorii, Enigma Otiliei rămîne cronica de familie Căpitărescu, în mijlocul căreia a trăit adoleșcentul Călinescu, Bietul Ioanide valorifică experiența universală de la Iași, și munca desfășurată la Istoria literaturii române, Scrinul negru își trage ceva din activitatea autorului la Institutul de Istorie Literară și Folclor, precum și documentele de familie ce au aparținut Ecaterinei Doiciu-Buzdugan-Climescu, găsite, prin hazard, în faimosul scrin negru, cumpărat întîmplător de G. Călinescu în vara anului 1954.

În fiecare roman , G. Călinescu strînge în jurul personajelor principale individualități cu date de starea civilă atestate și le subzumează unor tipare tipologice universale: tantiMagdalina, bătrîna Chiva, Silivestru Capitanovici din Cartea nunții înt proiecțiile Mariei Călinescu, Mariei Vișan și a lui Tache Căpitănescu, unchiul său, Bică Simon, a trecut aproape neschimbat în Stănică Rațiu din Enigma Otiliei, colegii de la universitatea din Iași și personalități ale momentului istoric au intrat în ultimele două romane: Iorgu Iordan a servit ca prototip lui Dan Bogdan, Bircea Mancaș în Bonifaciu Hagienuș, Constantin Balmuș, în Panaid Suflețel ș.a. în structura fiecăruia, G. Călenescu a introdus elemente străine de firea adevărată a modelului, dar fuzionînd în plan estetic caracterologic corespunzător.

Evident, personajele literaturii nu sunt simple copii ale ființei reale. Toți scriiitorii disolocă mereu comportamentele realității înconjurătoare, le sfarmă și le malaxează, le torsionează și le alterează într-o măsură, spre a le reconstitui într-o anumită măsură, spre a le reconstitui în structuri inedite. Cu G. Călinescu se întîmplă altcev. Așternînd deasupra realului o grilă clasică, el deformeză cu bună știință trăsăturile fizice și psihice ale personajulor cunoscute, le exagerează, cu voluptate, defectele și le adîncește elementele caracteriale negative, adăugînd deprinderi, obișnuințe, convingeri și atitudini inventate, deduse din firea omului și firesc sudate artistic, în plan narativ, cu profilul psihico-moral știut. Din acastă contrîngere aplicată tipologiei izvorăște viziunea comică, șarja ironică umanim remarcatpă. Aproape toate personajele, cu excepția celora pe care le simpatizează sau în care s-a metamorfozat romancierul, sunt imperfecte, fără caracter, ori au un comportament labil, dublicitar, amoral și, cînd nu devin maniaci, posedați de o idee, sunt reduși sufletește pînă la caricatură.

După apariția romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu, cel dintîi, a obserat că retușările și transformările combinatorii operate au deformat proporțiile, prefăcîndumanitatea imaginată într-o imitație denaturată a celei reale. Indirect a încercat să-și justifice prea bătătoarea la ochi aplecare spre exagerarea conștientă, sintagmă frecvent utilizată de estetica marxistă înte anii 1953 – 1956: “Cînd ceva este în mod flagrant scos în relief se afirmă peioratativ că s-a cariat. Însă șarja este procedeul tehnic clasic al marelui creator, condiționînd însși realismul său”, iar ruperea proporțiilor zilnice ar constitui una din caracteristicile ce individualizează creația românească a lui Cervates, Balzac, Tolstoi. Dar nu semnifica cu personajele autorilor menționați, ci prin sculpturile și picturile lui Michelangelo și El Greco! Pentru că marii romancieri nu înfățișează oamenii cariați, cu simtome de exagerare conștientă, ci ființe marale, tîrîte de o pasiune, puse în mișcare de o energie specifică, oprite în evoluția lor de un spectacol oarecare sau împinse la periferia societății din varii motive.

Ceea ce îl deosebește pe G. Călinescu de predecesorii săi și majoritatea contemporanilor este modul de focalizare a epicului. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Balzac ori Tolstoi sînt prozatori obiectivi, în sensul că-și interzic orice aprecierebsubiectivă a faptelor săvîrșite de personaje, păetrează o atirudine imparțială, o neutralitate desăvîrșită, ce echivalează în fapt cu absența creatorului din evenimente.

G. Călinescu nu izbutește să se detașeze de lumea imaginată, fiindcă s-a produs pe sine, ca peronaj principal, în fiecare roman. De aceea, simte impulsul se a se compara mereu cu ceilalți și, în cosecință, interpretează personal toate rolurile, de la comportament la expresia lingvistică, ordonîndule în funcție de propria sa viziune despre lume. Vocația lui G. Călinescu în proză este, deci, de a comenta critic viața, așa cum în comentarea literaturii literaturizează modalitățile și procedeile critice. Romancierul are o imaginație de grad second, cu ajutorul căreia re-creeză, deformînd subiectiv lumea obiectivă, la care se raportează și cu a cărei umanitate se află în raporturi de interacțiune.

Toate romanele căliesciene conțin potențialitatea narcistă, toate ne oferă o autoproiectare a ființei autorului.

Apărută în 1938 “Enigma Otiliei” este un roman citadin și cuprinde cea mai largă galerie de tipuri umane și caractere din literatura noastră.

Tema cărții fiind viața burgheziei bucureșteme de la începutul secol al XIX – lea, autorul include în acest romantema balzaciană a moștenirii, problema paternității, drumul formării unui tînăr, cuplul adamic, viziunea vieții ca spectacol de carnaval, totul fiind pus sub semnul harațianului, motivul trecerii anilor și a scurgerii ireversibile a timpului.

“Enigma Otiliei” este, de fapt, romanul cîtorva familii din anumite straturi burgheze bucureștene. Este o tragedie umană izvorîtă din lupta dramatic dintre speranță și dintre inițiativă și reticență ( a lui Costache Giurgiuveanu, de însănătoșire), dintre patima banului și iluzia de a trăi la infinit (tot a lui C. Giurgiuveanu).

Cartea trebuia să se numească “Părinții Otiliei”, ea ilustînd idea balzaciană a paternității urărită de autor în relația dintre părinți și copii, determinată social – economic. Toate personajele cărții pot fi considerate părinți ai Otiliei în sensul că vor avea grijă de viitorul ei. Astfel, pentru Costache paternitatea este afecțiune și atît, întrucît, el, practice, nu întrerupe nimic pentru a-I asigura viitorul și nici macar pentru a o înfia. Pentru Stănică Rațiu paternitatea este generatoare de delir verbal, pentru Aglae este neliniștea însăși determinată de pericolul pierderii unei moșteniri, în timp ce pentru Pascalopol devine unul dintre cele două moduri de a iubi pe Otilia (viril și patern).

Romanul ne demonstrează, ci constată, reconstituie, tipuri și experiențe umane. După metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienței commune, fixînd în niște cadre sociale bine precizate o frescă din viața burgheziei bucureștene, reprezentată de tipuri bine definite, avînd cite o dominană de character, personajele se conturează clar: Costache – avarul – expresia a unei psihologii nefericite, caracterizate prin dublu egoism; Aurica, Titi, Aglae – egoism aprige ( Aglae – baba absolută, Aurica – fata bătrînă etc.). romanul este spre clasic și romantic prin gustul antitezei, prin tipuri ca Felix care trăiește într-o lume opusă lui, prin trunghiul erotic Felix – Otilia – Pascalopol, cît și prin descrierea de natură.

  Problema iubirii poate determina interpretarea romanului ca un roman de dragoste, în sensul că este relatată povestea unei iubiri. Otilia este o eroină romantică, excepțională, fiindcă, deși trăiește într-un mediu corupt, își menține candoarea, puritatea, este ca un nufăr, care crește alb pe balta plină de mocirlă a societății burgheze bucureștene. Tema, eroii, conflictul, subiectul au, în acest context, o structură afectivă. Felix, care o iubește, citește, în ochii ei limpezi și plini de seninătate, candoarea și este contrariat de bârfele puse în circulație de clanul Tulea.

Experiențele, existența și chipurile eroilor cărții sunt reconstituite cu vocația realistă, sunt așezate sub reflectorul analitic al naratorului care își dezvălui, astfel, gustul pentru grotesc și comic. Cîteva scene sunt ontologice în acest sens. Iată un exemplu: ” la una dintre partidele de cărți ținute în casa lui Moș Costache, cineva scapă o monedă sub masă, iar bătrînul avar se repede să o ridice, pretextînd că-I aparține”.

Nucleul epic al romanului este istoria moștenirii, constrită pe lupta surdă care are loc între două familii: pe de o parte Costache și fiica lui vitregă, Otilia, pe de alta, clanul Tulea, căruia i se alătură Stănică Rațiu, ginerele Aglaei. Această luptă încleștată scoate la iveală pasiunile, răutatea, pornirile rudimentare, zgîrcenia, o gamă lară de trăsături puse în slujba unui țel nefinalizat: cel care se va îmbogăți cu banii furați a lui Costache și provocîndu-i moartea va fi Stănică Rațiu.

Romanul – o construcție poetică echilibrată – își desfășoară liniile de forță pe două coordonate principale: una urmărește procesul ascensiunii unei clase noi, aflată în plin avînt social, gata să profite de momentul avantajos pe care-l trăiește, cealaltă care dezvăluie sentimentele ale cuplului Felix și Otilia. Așa cum s-a mai arătat, la baza romanului stă ideea paternității ilustrată parțial de titlu inițial al romanului, Părinții Otiliei.

O trăsătură care apropieEnigma Otiliei de romanul modern este caracterul dramatic, scenic al unor secvențe. Ilustrativă, în acest sens, este scena supravegheriilui Moș Costache, după cel de-al doilea infarct al bătrînului.

Romanul îșă demonstrează valoarea nu doar prin echilibrul contrucției și prin rafinamentul discursului narativ, ci prin crearea unor tipologii memorabile. Să precizăm, mai întîi, că, așa cum arată N. Manolescu, personajele lui Călinescu aparțin în marea lor majoritate unei categorii „care nu are o concepție morală a vieții”, deci sunt incapabili de motivația a actelor proprii. Ele nu sunt ființe morale, ci numai automatic, aparținînd categoriei instinctivilor, ordonați aproape schematic de autor și ilustrînd un tip.

Modalității de individualizare a eroului sunt cele specific clasicismului. Se pornește de la portretul fizic în care trăsăturile sunt îngroșate: capul e “o calviție totală”, fața îi este “aproape spînă”, buzele îi sunt “întoarse în afară și galbene de prea mult fum” ,“glasul e răgușit ” etc.

Modalitățile eroului sunt contradictorii, pe Otilia o iubește, dar întîrzie nepermis de momentul adopției și al realizării testamentului. Obsesia de a nu fi furat, de care vorbeam, îl transform într-un adevărat detective: îi supraveghează pe toți, își mută banii dintr-un loc în altul.

G. Călinescu era, însă, conștient de faptul că maniera clasică de construcție a eroilor ar simplifica profilul personajelor. De aceea, el diversifică modalitățile de caracterizare ale acestora.

Felix și Otilia – “copii adoptivi ai tuturor” – ar fi putut devein personajele principale ale cărții, dacă G. Călinescu nu și-ar fi mutat atenția spre familia lui Moș Costache.

Descins în capital la o vîrstă fragedă, Felix este nevoit să exploreze o lume insolidă, necunoscută, în care trăiește și prima dragoste, visînd la o carieră universitară de excepție. O timiditate juvelină și un ușor aer provincial îl fac să fie reticent și retras. Dar voința și tenacitatea în atingerea idealului său îl arată a fi un tînăr superior, cu un viitor intellectual de marcă. Felix trăiește alături de Otilia prima dragoste, o iubire castă și sinceră. Otilia – mai matură decît el – știe să cultive această iubire și să o păstreze în limitele unei realități pure. Felix încearcă toată gama de sentimente stîrnite de prima iubire. Este gelos pe Pascalopol și îl urăște sincer. Experiența erotică cu Georgeta îl dezgustă și îl face să se simtă umilit. Plecarea Otiliei cu Pascalopol poate părea pentru el o enigmă. O enigmă fusese Otilia chiar și pentru Pascalopol, care o urmărise în toată evoluția ei.

Otilia este, într-adevăr, o fire enigmatic, spontană, stăpînită de porniri contradictorii. Ea osciliază între dorința satisfacerii momentane a nevoii de lux și bunăstare, și dragostea pentru Felix care nu-i poate oferi decît o iubire dezinteresată și sinceră. Otilia nu are însă, o structură complex. Gesturile ei sunt caudate, specific vîrstei. Este exuberentă și se comport copilărește, stîrnind simpatia și admirația tuturor. Lipsa unei familii și a unui sprijin moral au maturizat-o mai repede. Prezența lui Pascolopol îi dă un sentiment de siguranță și ocrotire. Din acest motiv va pleca împreună cu el, stîrnind nedumenirea lui Felix care nu poate înțelege cum o fată care i-a dat atîtea dovezi de iubire îl părăsește pentru alt bărbat, mult mai în vîrstă. Otilia e imprevizibilă. Ea se autocaracterizează astfel: “Ce tînăr de vîrsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă, mă plictisesc repede, sufăr cînd sunt contrariată” sau „eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oameni blazați, care au nevoie de vărstele tinereții, ca Pascalopol.”

Otilia, în ciuda labilităților ei, rămîine o prezență agreabilă care răspîndește parfumul feminității, dînd romanului prospețime și farmec. „Enigma ei însăși feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care diformează și pe avarul Costache și chiar pe cei mai aprigi dușmani ai ei.” (Pompiliu Constantinescu)

Deși este adeptul unei forme clasice în roman, G. Călinescu este un înlocuitor în spațiul epicii noastre, ca și congenerii săi: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, fiind promotorul unei formule românești moderne, în consens cu politica romanului occidental. Cum bine spunea Paul Georgescu, romanele lui sunt rodul unui clasicism activ, trecut prin „sensibilitatea romantică și prin cea realist critică”. În fine, să mai arătăm că, deși G. Călinescu a încercat să “demonstreze vitalitatea formulei balzaciene”, un roman total nu poate să atingă și dimensiunea modernă: psihologismul și analiticul.

Bietul Ioanide, un roman masiv, stufos, este o operă complexă, polifonică, adesea derutantă la lectură, rezistînd exigențelor timpului, scrisă în maniera clasic-balzaciană cu care suntem deja obișnuiți din cărțile anterioare ale scriitorului. Este o operă cuprinzătoare atît ca spațiu problematic cît și ca spațiu istoric. Romanul adăpostește mari probleme și pasiuni, precum confruntarea dintre om și spațiul universal, om istorie, om și propriul său destin.

Tema romanului este dată de condiția omului de artă, a creatorului în raport cu societatea modernă. Arhitectul Ioanide, om trecut de jumătatea vieții, reprezintă personajul principal central de la care pornesc toate firele. Este în același timp Jim Marirescu și Felix Sima, e intelectualul la maturitate, e întruparea artistului care trăiește pentru creație, contemplativ, considerînd existența sub specie aeternitas. E un om pentru care lumea exterioară există prin raportare la creație, sensibil la lingușeli, complăcîndu-se în lumea mondenă a timpului, pe care o descoperă și o disprețuiește prin tăcere. Se pare că fantoma morții nu-l atinge pînă cînd copii Pica și Tudorel îi mor în mișcare. Zgîrcolirile sociale nu iartă pe nimeni, nici pe cei apolitici, Ionide e un clasic. Din acest moment începe Scrinul negru, care trebuia să fie romanul trezirii conștiinței lui Ioanide. Nu numai e “bietul Ioanide”, ci s-ar putea spune, „umanismul Ioanide”, daca nu ar fi impactul cu alte vremuri, la fel de ostile marii creații.

Se impune comparația cu meșterul Manole din balada populară Monastirea Argeșului. Arhitectul Ioanide ar fi o consistență „creatorul modern care pentru a fonda opera modernă trebuie să accepte sacrificiul operei lui lumești”. 9Eugen Simion).

Comparația se oprește aici, deoarece sacrificiul în baladă este un act voluntar, un legămint crunt cu destinul, iar ăn roman, moartea copiilor se petrece independent de voința artistului. Ignorînd evenimentul imediat, trăind în iluzia creației absolute arhitectul se dezinteresează de educația copiilor săi și-i pierde. „Mitul, dacă există, are în roman o implicație mai ales morală” (Eugen Simion).

Căutat în societatea universităților pentru inteligența sa scînteietoare, Ioanide e absolut neînțeles de aceștea, predispuși să vadă în judecățile lui doar niște magistrale jocuri de inteligență.

Romanul începe prin consemnarea unei absențe :”Cînd Gaittany aminti lui Ioanide că a doua zi urma să se întîlnească la cinci, la ceaiul oferit de Saferian Manigomian, Ioanide protestă cu o vehemență crescîndă…A doua zi Gaittany lămuri societății că Ioanide nu poate veni luna asta, fiindcă îl supără apusul soarelui. Răsunase diferite rîsete și chiote…”

Ioanide nu a venit și discuția în jurul absenței sale naște primele evenimente. Personajele își amintesc întîmplări cu Ioanide. Eroul este adus în fața noastră de istorii care păstrează intact sentimentul neobișnuitului: Ioanide, spun istoriile care motivează absența sa, se comportă în afara convenției, în afara protocolului pe care l-ar presupune poziția sa socială, participarea la existența grupului e inconstantă, imprevizibilă.

Toți cad de acord că Ioanide este un original, dar sub originalitatea acceptată de toată lumea, interlocutorii încearcă de a descifra nuanțele care, adunîndu-se în jurul arhitectului, să permită conturarea unei imagini ferite de impuritățile accidentatului. Ioanide este un epicureu, nu disprețuiește sexul opus și dispare deseori de acasă cu fete: „El e Ahile, aruncă o vorbă suflețel, în veșnică expediție erotică, filosoos, iubitor de viață”. Spre indispoziția lui Pomponescu, profesor de beton armat, fost și viitor ministru, Dan Bogdan îl socotește pe Ioanide „cel mai mare arhitect pe cate l-am avut”, “un geniu”; “Ioanide nu-i un profesionist – crede Dan Bogdan – el visează lucruri mari, poate imposibile la noi, care însă sunt normale în altă parte. Eu mă mir că nu se duce în străinătate”. Îi este disecată în continuare viața familial. Este criticat că se lipsește de o locuință particular pentru voluptatea de a locui un timp anume, prin clause introduce în contract, în casele ce le contruia altora. Căsătorit (soția lui, Elvira, e o femeie foarte fină – Pomponescu; “a fost o frumusețe rară” – Angela Valsamaky-Farfara), Ioanide are doi copii adoleșcenți, dar nu iese niciodată cu ei.

Drama personajului se petrece în zona conștiinței. Cu toate că își dă seama de calitatea oamenilor între care se mișcă, în bună măsură carieriști, nu se rupe categoric de ei păstrează aparențele: frecventează bucuros saloanele lui Serafim Manigomiam, ține tovărășieGonzalvilor la restaurant, se complace în aventuri cu diverse femei precum Ioana Valsamaky-Fanfara găsindu-i frumuseți statuare. Dezaprobă mișcarea legionară ca o acțiune ce nu pornește din sentimentul patriei. Fără să vrea intră în vîrtejul amețiilor al evenimentelor. Tudorel face parte din conducerea Mișcării, e condamnat la moarte și executat, iar Pica, prietenă intimă a lui Gavrilcea, unul din condamnații superiori ai Mișcării, moare prinsă într-un schimb de focuri.

Interesat e faptul că personajele din cercul lui – Angela Valsamaky-Farfara, Panait Suflețel, Dan Bogdan, Ion Pomponescu, Bonifaciu Hagienuș, Andrei Gulimănescu, Gaittany, Smărădanche și Smărădăchina – sunt din stirpea lui Ioanide, e drept, de extracție inferioară. și ei caută cauza evenimentelor, fantezează între explicații mărunte, între istorii vulgare, joase, pe cind Ioanide fantezează în plan înalt, invocînd mișcarea astrelor, existența cosmică.

Considerat geniu uneori, contestîndu-i-se violent orice valoare uneori, Ioanide este în realitate un filosof din familia lui Șun.

Se înfruntă în personaj două suflete – unul grav, năzuind spre absolut, liber de patimi, despovărat de dorinți, altul vijelios, neatîmpărat, sensibil la adunări banale, accesibil micilor vanități, dărundu-se clipei cu înfrigurare, iradiind de plăceri trecătoare (într-un timp, preocupat cu construcția unui imobil, știe să alterneze savant voluptatea cerebrală a creatorului cu aceea, mai puțin abstractă, a cuceritorului inspirat de Eros), dar, mai adesea, crispîndu-se de durerea jignirilor îndurate. De aici poza arhitectului: vanitos, năstrușnic, nedisprețuind atitudiniile superior cabotine, complăcîndu-se în postura de geniu bizar, neînțeles.

De fapt Ioanide e un copil mare, păstîndu-și candoarea ca specificare intrinsecă omului. Cînd vorbește despre esența vieții reale, afirmînd incompatibilitatea dintre acesta și lumea sa ideală, arhitectul se referă concret la alde Hagienuș, pentru care un conflict temporar, o dragoste, o ură, o încăierare dintre doi oameni sunt mai importante în sfera îngustă în care s-au petrecut, decît un război între popoare. Ca atare, Ioanide nu disprețuiește societatea în sine, omenirea, ci voiește a consulida prin contrucție.

Bietul Ioanide are numeroase asemănări cu Enigma Otiliei. Romanul își păstrează aspectul balzacian, dar clasicismul e mai puternic, caracterologia fiind substanțială chiar sub aspectul portretisticii, specie eminamente clasică. Sub valoarea romanului amintit, Bietul Ioanide reprezintă un reper în creația literară a lui G. Călinescu.

Vocația lui George Călinescu în proză este, deci, de a comenta critic viața,asa cum în comentarea literaturii literaturizează mijloacele și procedeele critice romancierul are o imaginație de grad secund cu ajutorul căreia re-creează, deformînd subiectiv lumea obiectivă, documentarea atestată, la care se raportează și cu stările cărei membri se află în raporturi de interacțiune.

Universul romanelor călinesciene este construit pe o distinsă antinomie, De o parte se află umanitatea ca spectacol, simbolizată fie de lumea veche „Cartea nunții”, “Enigma Otiliei”, “Scrinul negru”, fie de grupul social la care scriitorul se raportează “Bietul Ioanide”, “Scrinul negru”. De cealaltă parte există un personaj în care romancierul întruchipează vîrstele biologice diferite: adoleșcentul de dorește să obțină maximum de cunoștințe într-o profesie (Felix Sima), tînărul care-și asumă, menirea unui cămin, drepturi și obligații civice (Jim Marinescu), și omul matur absorbit de realizarea plenară a peronalității (Bietul Ioanide).

Prin intermediul operei literare C. Călinescu se caută pe sine, se interoghează asupra propriului său destin, străduindu-se să surprindă pe plan infrastructural, semnificațiile superioare ale evoluției sale profesionale, ideologice și spiritual în ordinea autodevenirii și autodepășirii. În mijlocul umanității imaginate, G. Călinescu s-a introdus pe sine ca un personaj distinct, supus unor dominante comportamental-caracteriale cu o încordare volițională tipic balzaciană își canalizează activitatea spre atingerea unui țel superior (Enigma Otiliei), își caută, în acest context partenera de viață ( Cartea nunții), se dăinuiește apoi muncii creatoare, pasionat de forme noi, îndrăznețe și originare ( Bietul Ioanide) își exprimă neechivoc desolidarea de timp present în Șun, autobiografia în sens înalt, întîia formă manifestată a angajării călinesciene, și se identifică cu aspirațiile umaniste ale noului eu social ( Scrinul negru).

Pînă la un prag ce poate fi delimitat cu mai multă sau mai puțină exactitate, Jim, Felix, Ioanide exprimă personalitatea adevărată a lui George Călinescu. Dincolo de această limită, romancierul ne înfățișează imaginea ideală spre sine, printr-un erou exemplar, model de perfecțiune estetică, profesională, etică, opus, topologic, umanității impure, întruchipată de familie și rudele apropiate( Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide) sau de aristrocația ce coboară treptele istoriei ( Scrinul negru).

Concluzii

Operele literare au un registru variat de teme, scriitorii abordînd cele mai variate subiecte pentru a descrie, exprima sau define anumite stări sau evenimente.

Tema familiei ocupă un loc aparte în operele literare, redînd atît universal mistic și călduros al familiei cît și prabușirea acesteea. Familia reprezintă spațiul de echilibru, destindere cugetare și împăcare cu sinele. De-a lungul anilor numeroși scriitori au abordat acestă temă în operele lor. De exeplu:

Celebrul roman Moromeții de M. Preda este o operă care vorbește despre tipul familiei țărănești. Romancierul decrie familia obiectiv, cu bune și cu rele, așa cum este ea, prezentînd atît defectele cît și avantajele unei familii unite.

Romanul Mara de I. Slavici este o altă operă care tratiază universal tradiționalist al familiei. Familia Marei nu este întreagă, deoarece stîlpul familiei lipsește, însă Mara îl înlocuiește. Putem observa că I. Slavici tratează familia într-un mod mai puțin realist decît M. Preda.

M. Sadoveanu prin romanul Baltagul ne dă un exemplu strălucit al valorilor care guvernează destinul uman, al tradițiilor superioare care conduc viața și care se perpetuiază dincolo de moarte și toate acestea sunt transmise prin familia Lipan.

Autorul romanului Viața la țară, D. Zamfirescu, ne transmite prin personajele sale sentimental de dragoste și de respect față de părinți. Tinerii își iubesc părinții, îi ocrotesc pe cei bătrîni, preluînd de la aceștea tradițiile și credințele în care au viețuit, sunt gata să se sacrifice de dragul lor.

Statutul familiei la G. Călinescu rămîne o ocazie pentru pictarea mediilor: Enigma Otiliei, Cartea nunții, Bietul Ioanide, Scrinul negru.

În romanul Cartea nunții familia reprezintă o reuniune a vîrstelor dar și un potențial conflict între generații. Tema familiei în acest roman se combină cu alte mari teme: iubirea, căsătoria, moartea.

G. Călinescu în Enigma Otiliei dezvoltă o temă de factură balzaciană, și anume cea a familiei din societatea burgheză bucureșteană. Idea paternității este nucleul epic al romanului, deoarece fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște părinți. Conflictul în acest roman este bazat pe două familii înrudite.

În romanul Bietul Ioanide întîlnim tema vieții sociale și a degradării familiei ca urmare a vieții creatoare, a omului de geniu, într-o lume a ratării creatoare. Ioanide, personajul, principal, este prezentat ca fiind un om împlinit social, dar își neglijează familia în favoarea artei.

Bibliografie

Adam I. Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu. București: Minerva, 1979.

Balotă N. Romanul românesc în sec. XX. București: Viitorul românesc, 1997.

Bălu I. Viața lui G. Călinescu. București: Libra, 1994.

Caiete critice. Revistă de știință și cultură. Nr. 1, 2, 3; Nr. 5, 6, 7. Chișinău, 2009

Călinescu G. Cartea nunții. București, 1993.

Călinescu G. Enigma Otiliei. București: Minerva 1998.

Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini pănă în present. București: Minerva 1982.

Călinescu G. Bietul Ioanide. București: Eminescu 1980.

Ciopraga Constantin. Baltagul de M. Sadoveanu. Bibliografia unei capodopere. Cluj-Napoca: Dacia internațional, 2002.

Convorbiri literare. Revistă de cultură și știință. Nr. 5, 6, 7, 10. Chișinău,

2009.

Crăciun G. Istoria literaturii române. Cartier 2004

Dinu G. , Oprea N. , Dogrescu G. Istoria literaturii române. Din perspectiva didactică. Proza. Paralela45.

Ibrăileanu G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. București: Minerva, 1982.

Limba Română. Revistă de cultură și știință. Nr. 9 – 12. Chișinău, 2013.

Maricica Bărbieru. Literatura română. Ghid de abordare. Iași: Aramis 2002.

Manolescu N. Istoria critică a literaturii române, 5 secole de lectră.Paralela 45, 2008.

Manolescu N. Arca lui Noe. București: Gramar, 2007.

Sadoveanu M. Baltagul. București: Minerva, 1975

Simon E. Scriitorii români de azi, vol. I. Chișinău: Litera, 1996

Șindrilaru F. , Crăciun G. , Lapoviță Jugureanu R. Mari teme literare. Paralela 45.

Ștefănescu C. G. Călinescu sau seriozitatea glumei estetice. Jurnalul literar, 1996.

Zamfirescu D.Viața la țară. Editura tineretului, 1963.

Bibliografie

Adam I. Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu. București: Minerva, 1979.

Balotă N. Romanul românesc în sec. XX. București: Viitorul românesc, 1997.

Bălu I. Viața lui G. Călinescu. București: Libra, 1994.

Caiete critice. Revistă de știință și cultură. Nr. 1, 2, 3; Nr. 5, 6, 7. Chișinău, 2009

Călinescu G. Cartea nunții. București, 1993.

Călinescu G. Enigma Otiliei. București: Minerva 1998.

Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini pănă în present. București: Minerva 1982.

Călinescu G. Bietul Ioanide. București: Eminescu 1980.

Ciopraga Constantin. Baltagul de M. Sadoveanu. Bibliografia unei capodopere. Cluj-Napoca: Dacia internațional, 2002.

Convorbiri literare. Revistă de cultură și știință. Nr. 5, 6, 7, 10. Chișinău,

2009.

Crăciun G. Istoria literaturii române. Cartier 2004

Dinu G. , Oprea N. , Dogrescu G. Istoria literaturii române. Din perspectiva didactică. Proza. Paralela45.

Ibrăileanu G. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. București: Minerva, 1982.

Limba Română. Revistă de cultură și știință. Nr. 9 – 12. Chișinău, 2013.

Maricica Bărbieru. Literatura română. Ghid de abordare. Iași: Aramis 2002.

Manolescu N. Istoria critică a literaturii române, 5 secole de lectră.Paralela 45, 2008.

Manolescu N. Arca lui Noe. București: Gramar, 2007.

Sadoveanu M. Baltagul. București: Minerva, 1975

Simon E. Scriitorii români de azi, vol. I. Chișinău: Litera, 1996

Șindrilaru F. , Crăciun G. , Lapoviță Jugureanu R. Mari teme literare. Paralela 45.

Ștefănescu C. G. Călinescu sau seriozitatea glumei estetice. Jurnalul literar, 1996.

Zamfirescu D.Viața la țară. Editura tineretului, 1963.