CAUZELE SUICIDULUI.

INTRODUCERE.

CAUZELE SUICIDULUI.

SUICIDUL ȘI INSTINCTUL DE CONSERVARE A VIEȚII.

SUICIDUL ÎN ANTICHITATE.

SUICIDUL ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ.

ATITUDINEA BISERICII FAȚĂ DE SUICID.

SUICIDUL ÎNTRE NEBUNIE ȘI RESPONSABILITATE.

Suicidul sau sinuciderea ca luare sau curmare a propriei vieți printr-un act de voință liberă este socotit ca un drept al persoanei de a dispune de propriul său corp.

Suicidul a fost interpretat sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca lașitate în fața vieții, fie ca curaj și demnitate în a depăși dezonoarea și umilința.

Având implicații sociale cu consecințe multiple, suicidul a intrat în preocupările sociologilor, juriștilor, psihologilor, filosofilor, literaților, și nu mai puțin se află în atenția teologilor și a Bisericii.

Interesul lumii pentru suicid este dovedit și prin aceea că s-a deschis chiar o societate Internațională de suicidologie. Susținătorii suicidului fac tot mai mult caz de dreptul persoanei de a dispune de propriul său corp ca mod de exprimare a libertății și responsabilității sale în lume. În S,U.A. există Societatea Hemlock cu tendința amăgitoare de a "instituționaliza" sinuciderea, ca un mod de a sfârși viața în pace și cu demnitate. S-a pus chiar în mișcare, în scopuri suicide, "mașina morții", de către medicul Jack Kevorkian. Pentru cei ce vor să se sinucidă, tot în S.U.A. au fost create, așa-zisele "case de plecare", respinse însă de cealaltă parte a lumii.

Spre a ne face o imagine asupra practicii sinucigașe, Hristu Andrutsos ne prezintă după Morelli, o statistică din Italia secolului al XIX-lea, privind numărul mereu crescând al suicidului. Astfel, se arată că la un milion sunt cazuri de sinucidere aparținând următoarelor clase sociale: 618 oameni de știință, 218 avocați și juriști; 355 învățători și pedagogi; 201 din lume medicală; 324 din administrația publică; 80 din. industrie; 277 din comerț și 27 dintre agricultori, în Franța numărul celor care s-au sinucis a urcat de-la 54-150 la un milion. Pe clase, sinuciderea raportată la un milion se prezintă astfel: 83 servitori, 159 din industrie; 93 din transporturi și comerț, 510 din așa-numitele profesiuni libere și, 111 dintre agricultori, în Prusia numărul sinucigașilor a crescut de la 70,2 la 170,5; iar în Europa întreaga numărul sinucigașilor se ridică anual la 50.000-60.000, iar totalitatea celor care s-au sinucis în lumea întreagă, într-un deceniu, mai precis între 1881-1893 se ridică la 454.689.

Se apreciază că populația sinuciderilor crește paralel cu vârsta. Bătrânii trecuți de 85 de ani, se sinucid de 13 ori mai des decât tinerii. Explicațiile sunt multiple, începând cu depresiunile endogene (30%) până la incapacitatea morală de a accepta îmbătrânirea (25%). Bătrânii se sinucid tăcut, mai ales când, internați în cămine de către familiile lor, au ajuns la certitudinea că sunt complet inutili. După bătrâni, urmează bolnavii cronici, părăsiți și apăsați până la insuportabil de însingurare. Urmează apoi toxicomanii. S-a remarcat că frecvența sinuciderilor crește în perioadele de crize economice, în fine, se reține faptul ca cei mai mulți care se sinucid sunt bărbații și nu femeile; și mai ales în perioadele de vară decât iarnă.

Pe de altă parte, codul penal incriminează pe cel ce determină sau înlesnește sinuciderea (art. 179), iar Biserica îl exclude pe sinucigaș din comuniune, considerând că, de fapt, el s-a autoexclus prin însăși fapta sa.

I. CAUZELE SUICIDULUI

Cauzele care determină suicidul sunt multiple și evidente tuturor. Enumerăm câteva din ele:

1. Suicidul poate fi generat de eșec de ordin școlar, profesional, familial

(decepții în dragoste, divorț, maltratări), economic (șomaj, faliment).

2. Suicidul poate fi efect al refuzului de a primi transfuzie de sânge atunci când situația o impune.

3. Suicidul poate apărea ca protest față de puterea de stat, concretizat prin "greva foamei", sau ceva mult mai dur prin protestul manifestat prin "a-ți da foc în public".

4. Suicidul poate fi cauzat de tratamentele abuzive din penitenciare, sau prin aplicarea torturilor în cazul instrumentării unui proces.

5. Suicidul poate fi întâlnit și ca protest în cazul unei sentințe nedrepte, spre demonstrarea eroică a nevinovăției.

6. Suicidul ca incapacitate morală de a suporta condamnarea la moarte, meritată sau nemeritată.

7. Suicidul ca euthanasie în cazul bolilor incurabile, ale căror dureri devin insuportabile.

8. Suicidul poate fi și consecința mustrărilor de conștiință și a deznădejdii care sufoca viața sufletească, cum a fost cazul lui Iuda.

II. SUICIDUL ȘI INSTINCTUL DE CONSERVARE A VIEȚII.

În fabula intitulată "Bătrânul și moartea", Esop relatează cazul unui bătrân, care sleit fiind de puteri, ducea o povară de lemne. La un moment dat, apăsat de greutatea lemnelor, arunca povara și cheamă moartea. Când aceasta apăru și întrebă de ce a fost chemată, bătrânul răspunse: ca să-mi duci tu povara. Fabula ne învață – spune Esop – că orice om își iubește viața, oricât de nenorocit ar fi!

Fabula mărturisește o evidență: viața ne este dată spre a fi trăită. Omul este legat instinctiv de viață. Instinctul de conservare a vieții este înscris în adâncul onticului uman, și datorită lui muritorii primesc impulsul vieții, oricâte piedici se ridică împotriva ci. Acesta reprezintă energia care angajează puterile sufletești și fizice ale omului de a depăși vicisitudinile ce-i apar în față, spre a-și împlini menirea sa. Suicidul este înfrângerea acestui instinct natural, motiv pentru care nu poate fi admis ca act cerut de natura umană. Este o auto-crimă, sau crimă împotriva naturii, în astfel de situații, omul cade sub condiția animalelor, care se conduc în chip necesar de instinctul de conservare a vieții individuale și a speciei. Unii evoluționiști susțin că și animalele au pornirea spre sinucidere, precum câinele care moare la mormântul stăpânului său, prezentat cu atâta duioșie de Grigore Alexandrescu în poezia "Câinele soldatului": "…Iar în dimineața aceea viitoare/ Pe când se deșteaptă omul muncitor/ Zăcea lângă groapă, mort de întristare/ Câinele Azor!". După cum bine observă Hr. Andrutsos, aici nu e vorba de sinucidere ca act conștient și liber, provocat cu deliberare, ci de atașamentul față de stăpân, care întrece necesitatea hranei. Poetul a vrut doar să ilustreze acel "semper fidelis" al animalului, ca motiv de stimulare a sentimentelor umane, ce se cer a fi puse m aplicare în toată profunzimea lor.

III. SUICIDUL ÎN ANTICHITATE

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de când omul nu și-a mai putut suporta viața, din diferite pricini mai mult sau mai puțin întemeiate, Popoarele antice civilizate, precum grecii și romanii, au avut atitudini contradictorii față de suicid. Era o vreme când l-au condamnat, considerându-l greșeală groaznică împotriva cetății, neadmițând nici înmormântarea legală a sinucigașului. A urmat apoi o altă vreme cu altă mentalitate, potrivit căreia suicidul era socotit act de eroism și demnitate. Și atunci foarte mulți oameni din toate categoriile sociale, fie din lașitate fie din curaj, spre a-și "salva" onoarea atunci când viața le era în pericol, au ales suicidul.

Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combătută cu hotărâre de către Platon și Aristotel, dar susținută cu multă dârzenie de către stoici, care i-au făcut "nume bun" prin însăși exemplul personal.

Platon, de pildă, spunea despre suicid ea "nu este un lucru îngăduit", având în vedere faptul că în Atena acelor vremuri sinucigașii se situau în categoria criminalilor, și, nu numai că nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar incinta funerară era lipsita de orice fel de podoabe. Iată și cuvintele filosofului: "…Și nu-i așa că și tu, dacă vreuna din făpturile care îți aparțin ar încerca să se omoare fără încuviințarea ta, te-ai mânia pe ea și, dacă ți-ar sta în putință, ai pedepsi-o?". Dintre pedepsele aplicate sinucigașilor era și aceea a tăierii mâinii drepte.

Aceeași atitudine de condamnare a suicidului ne-a rămas și din partea lui Aristotel: "cine se omoară pe sine din mânie, făptuiește aceasta împotriva rațiunii drepte, ca atare el făptuiește o nedreptate. Dar pe cine nedreptățește dacă nu cetatea…?". Pentru înțeleptul din Stagira sinuciderea nu este un act de curaj, ci de lașitate: "A muri pentru a evita sărăcia, sau dragostea, sau ceva dureros, nu este dovadă de curaj, ci mai mult de lașitate; că este o slăbiciune a spiritului să eviți greutățile. Numai muritorii superficiali, neputând să suporte chinul, își ridică viața".

Pe de altă parte, la polul opus, erau stoicii. Aceștia, pornind de la idealul libertății de afirmare a omului ca ființă rațională, spun că atunci când nu-si poate împlini acest ideal, va fi salvat de curajul sinuciderii. Cicero preciza apoi că sinuciderea se face cu intervenția zeului, care va oferi "causam justam" (motivul valid) pentru săvârșirea faptei, Atunci, "cu siguranța înțeleptul va trece bucuros de la întunericul de aici, spre lumina de dincolo". Această concepție și-a găsit o vastă accepție în lumea antică, fiindcă oferea speranța nemuririi, și nu puțini au fost cei care au devenit victimele suicidului.

IV. ASPECTE ALE SUICIDULUI ÎN FLOSOFIA ȘI LITERATURA MODERNĂ

David Hume în "Essay on suicide" arată că moartea voluntară nu este o violare a datoriilor față de Dumnezeu, nici față de aproapele și nici față de sine însuși. Fiindcă sinuciderea reprezintă puterea omului exercitată asupra sa însuși, ca un act liber, este motivată de faptul că prin suicid nu sunt lezate întru nimic drepturile stăpânirii divine, deoarece omul posedă trupul ca pe o proprietate a sa, de care arc dreptul să dispună după cura voiește… D. Hume în afirmația sa nu face deosebirea între dreptul de stăpânire și dreptul de folosință. Omul are dreptul asupra trupului său, dar nu spre a-1 distruge, ci spre a-1 păstra, a-i îngriji, a-l perfecționa, așa cum de altfel natura însăși îi impune. Sfântul Apostol Pavel poate face în acest context fireasca constatare; "căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ei îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29).

La rândul său Albert Camus, în cap. "Absurdul și sinuciderea" din „Mitul lui Sisif”, spune: "Nu exista decât o singură problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viața merită să nu fie trăită, înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofi ei… Oamenii se sinucid fiindcă viața nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială un adevăr-nefecund totuși, pentru că e un truism… îmi i-au aici libertatea sa numesc sinucidere filosofică atitudinea existențialistă… Pentru existențialiști, negația este Dumnezeul lor. În înțelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se susține decât prin negarea rațiunii umane".

V. SUICIDUL ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Legislația Vechiului Testament nu face nici o referire la sinucidere. Cărțile canonice amintesc doar 5 cazuri:

1. Despre Abimelec se spune că după ce i-a fost spart capul cu o bucată de piatră, pentru a nu cădea în rușine, spunându-se despre el că "a fost ucis de o femeie", a chemat pe purtătorul sau de arme să-l ucidă (Judecători 9, 51-55).

2-3. Regele Saul, învins cu filistenii, a cerut purtătorului de arme ca să-1 ucidă, pentru a nu ajunge de batjocura dușmanilor. De teamă, purtătorul de arme refuză. Atunci Saul se arunca în propri-ai sabie. La fel a făcut și purtătorul de arme ( Regi 31, 1-5).

4. După ce Ahitofel eșuează în conspirația îndreptată contra regelui David,, "s-a dus la casa sa și și-a făcut testamentul în folosul casei sale, apoi s-a spânzurat și a murit si a fost înmormântat în cetatea tatălui său" (II Regi 17, 23).

5. Zimri, omorându-l pe rege, a domnit doar 7 zile în Tirța. Israeliții revoltați și-au ales rege pe Omri, mai-marele oștirii și au înconjurat cetatea unde domnea Zimri. "Când a auzit Zimri că cetatea este luată, s-a dus în odaia din fund a casei domnești și a dat foc casei domnești, în care era, și a pierit" (O Regi 16, 15-18).

În cărțile deuterle oștirii și au înconjurat cetatea unde domnea Zimri. "Când a auzit Zimri că cetatea este luată, s-a dus în odaia din fund a casei domnești și a dat foc casei domnești, în care era, și a pierit" (O Regi 16, 15-18).

În cărțile deuterocanonice este relatat un singur caz. Prin sentimentul său patriotic și prin faptele sale de vitejie, Razis este urmărit de dușmani, cu intenția de-al ucide, "socotind că de-l va prinde va face foarte mare durere iudeilor. Și când gloata de ostași vrând să ia turnul unde se ascunsese Razis, bătea în uși și poruncea să aducă foc să aprindă ușile, atunci Razis, aproape să fie prins, singur s-a junghiat cu sabia, vrând mai bine să moară în cinste, decât să se supună păgânilor și împotriva cinstei sale să pățească ocări nevrednice…" (II Macabei 14, 37-46).

În Noul Testament avem doar un singur caz, pe cel al lui Iuda, care s-a spânzurat (Matei 27, 3-5).

Din aceste cazuri relatate în Sfânta Scriptură reiese clar că suicidul a fost provocat fie ca lașitate (incapacitate de a suporta urmările faptei comise), fie ca act de cinste și demnitate patriotică, fie ca mustrare a conștiinței, cum a fost cazul lui Iuda.

Mai dificilă este problema pe care au pus-o unii teologi în discuție, și anume că Sfântul Apostol Pavel ar prefera suicidul pentru a ajunge cât mai curând în comuniunea veșnică cu Hristos cel înălțat m slava Tatălui. Se invocă în acest sens cuvintele Apostolului: "Pentru mine moartea este un câștig, iar viața este Hristos" (Filipeni l, 21-23). Se susține că poziția exprimată aici ar fi confirmată și de alte texte. De pildă, în Romani 8.38-40 citim: "…Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața… nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru". La fel, în II Corinteni, 5, 1-8 stă scris: "…Căci de aceea și suspinând, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer… Căci fiind în acest cort, suspinăm îngreuiați… pentru ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață… Avem încredere și voim mai bucuros să plecăm din trup și să petrecem cu Domnul".

Evident în aceste texte, ca și în altele de acest fel ideea forte constă în dorința arzătoare a apostolului de a fi într-o comuniune veșnică și totală cu Hristos, eliberat de orice bariere sau impedimente care ar putea stagna sau chiar umbri acest deziderat. Dar Apostolul nu oferă elemente de discuție asupra sinuciderii, ca o cale care ar împlini acest scop. Dacă ar fi întreprins vreo pledoarie în favoarea suicidului, s-ar fi cuvenit sa fi fost primul care să-și pună în aplicare propovăduirea sa. Ori, el emite regula că "prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). Apostolul știe că împărăția lui Dumnezeu se I-a prin luptă, și numai cei ce se străduiesc ajung la ea. El scrie în acest sens lui Timotei: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept, în ziua aceea; și nu numai mie, ci și tuturor celor care vor fi iubit arătarea Lui" (II Timotei 4, 7-8). în acest context sinuciderea apare în mod evident o dezertare lașă, chiar un refuz de a-ți duce crucea până la capăt eu curaj și demnitate. Creștinul, ca atlet al lui Hristos, are menirea ca neîntrerupt sa alerge, spre ținta chemării celei de sus (Filipeni 3, 13-14),

La mântuire, ca scop final al vieții, se ajunge printr-o activitate susținută și nu printr-un act de autodistrugere, îndemnul apostolic este foarte clar: "lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră" (Filipeni 2, 12); spre a confirma cuvintele Domnului: "împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt și numai cei ce dau asaltul o cuceresc" (Matei 11, 12). Aceasta înseamnă că împărăția lui Dumnezeu se cucerește prin lupta împotriva obstacolelor de tot felul, de la puterile întunericului, până la ispitele și patimile de care permanent trebuie să ne debarasăm.

În acest context, s-ar putea eventual pune în discuție faptul că în epoca apos-tolică și post apostolică, precum și în timpul care a urmat acesteia creștinii manifestau dorința arzătoare de a fi în comuniune veșnică cu Hristos, fiind în așteptarea Parusiei, sau acceptând cu entuziasm martiriul. Dar aceasta nu însemna întru nimic suicid. Sfântul Iacob îndeamnă în acest sens; "Deci fiți îndelung răbdători, fraților până la venirea Domnului. Iată, plugarul așteaptă roadă scumpa a pământului, îndelung răbdând, până ce primește ploaia timpurie și târzie. Răbdați, dar, și voi îndelung și întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului s-a apropiat: (Iacob 4, 7-8). Îndemnul creștin este în direcția întăririi inimii prin răbdare, și nu de suprimare a vieții datorită slăbiciunii și a lipsei de răbdare.

Prin urmare, comuniunea veșnică cu Hristos nu poate fi interpretată la nici un caz ca o dorință agresivă față de noi înșine, ci ca o răsplată obiectivă venită din partea lui Dumnezeu, și acordată numai acelora ca în luptă cu ispita și cu toate vicisitudinile vieții, rămân biruitori prin harul lui Hristos: "Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci fiind încercat va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o "Dumnezeu celor cc-L iubesc pe El" (Iacob l, 12).

În sfârșit autorul Apocalipsei ne îndeamnă stăruitor: "Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții" (Apocalipsa 2, 10). Acest îndemn spulberă orice posibilitate de a lua în considerație suicidul spre a ajunge în veșnica comuniune cu Hristos cel înălțat la cer, de-a dreapta Tatălui. .

VI. ATITUDINEA BISERICII FATA DE SUICID

Fără îndoială, martiriul a însemnat un act de curaj și dăruire pentru ideal. Ca jertfa de sine pentru Hristos, martiriul a însemnat vitejie și biruință. Nu despărțirea de această viață trupească i-a îndemnat pe primii creștini spre martiriu, ci credința lor fermă și iubirea lor de neclintit față de Hristos. Din nefericire însă au apărut și falși mărturisitori, care de-a dreptul provocau martiriul, nu ca pe o jertfa de totală dăruire lui Hristos, ci ca glorificare a lor. Dar încă dintru început Biserica a refuzat o astfel de sfințenie… Cu toate astea, unii ca aceștia nu au încetat să apară, astfel încât, pe la .sfârșitul secolului al IV-lea, în Apusul creștin, Fericitul Augustin, episcop de Hippo, a luat atitudine față de pretinșii martiri aparținători sectei și ereziei donatiste. Faptul că aceștia chiar își curmau viața, episcopul de Hippo și teologii occidentali care au urmat, au socotit sinuciderea ca fiind "hulă împotriva Duhului Sfânt", și ca urmare, păcat de neiertat de Dumnezeu.

Cam în același timp, în Răsăritul creștin, patriarhul Timotei al Alexandriei (381-385) a emis un canon prin care declara sinuciderea ca act liber și deliberat, fiind un păcat atât de grav, încât îl exclude pe făptuitor din comuniunea eclezială, iar Biserica își declină orice atitudine favorabilă față de unul ca acesta, lată conținutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei: "întrebare": "Dacă cineva nefiind în minți ridică mâna asupra sa, sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el vreo aducere sau nu? Răspuns. În privința acestuia clericul trebuie să lămurească dacă a făcut aceasta cu adevărat fiind ieșit din minți. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obțină aducerea jertfei și rugăciune pentru el, mințesc, și zic că nu era în minți. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor, sau altminteri oarecum din scârbă și pentru aceasta nu trebuie să se aducă jertfă; că însuși de sine ucigaș este. Deci, clericul negreșit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă în osândă". Sub influența acestui canon, s-a hotrât că atunci când sinuciderea este săvârșită ca act liber și raționai, celui în cauză i se va refuza orice rugăciune și orice fast de înmormântare, precum și orice pomenire Ia Sfânta Liturghie, sau cu alt prilej.

De acum, din secolul al IV-lea, poziția Bisericii față de suicid va deveni fermă, atât sub aspect liturgic, cât și etic, toți teologii punând fapta la stâlpul infamiei. Și nu nemotivat. Motivul pentru care Biserica condamnă suicidul rezidă în faptul că trupul deopotrivă cu sufletul constituie creația lui Dumnezeu. Și precum Dumnezeu este Atotsfânt, sacralitatea trupului este dată și de faptul că el nu este o simplă posesie autonomă, ci darul lui Dumnezeu, față de care trebuie să avem responsabilitatea cuvenită. Darul lui Dumnezeu trebuie chivernisit spre sfințenia Lui, prin participarea la viața divină. Trupul nu poate fi distrus ca o simplă posesie față de care poți chiar și abuza… Iată cuvintele Apostolului: "… Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt… și că nu sunteți ai voștri?… Preamăriți, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 19-20).

Drept urmare "nimeni dintre voi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim; deci, și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci și Hristos spre aceasta a murit și a înviat și a trăit, ca să domnească și peste cel morți și peste cei vii" (Romani 14, 7-9). Privit în lumina acestor cuvinte, suicidul ca pierdere a încrederii în Dumnezeu reprezintă o totală înstrăinare de El.

Pe de altă parte, luând trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfințit pe cruce firea noastră, deopotrivă sufletul și trupul, deschizându-le perspectiva veșnică a comuniunii cu Dumnezeu. În această situație, noi ne naștem cu trup firesc, dar menirea acestuia este aceea de a se transforma în trup duhovnicesc: "Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Este trup firesc, este și trup duhovnicesc. Așa s-a scris; "s-a făcut omul cel dintâi, Adam suflet viu; iar Adam cel de pe urmă duh de viață făcător" (I Corinteni 15, 44-45).

De aici rezultă că persoana umană formează o entitate psihosomatică indivizibilă, cu menirea înduhovnicirii ei integrale (trup și suflet) în comuniunea veșnică a lui Dumnezeu. Prin suicid, ca act conștient și liber, această unitate dintre suflet și trup se destramă, iar o dată cu ea, menirea spirituală a omului își pierde sensul de a exista. Pentru acest motiv, prin suicid se săvârșește cu voie liberă păcatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, rămânând în afara harului Său și a sfințeniei Bisericii Sale.

VII. SUICIDUL ÎNTRE NEBUNIE ȘI RESPONSABILITATE

După cum am văzut, răspunsul prin canonul 14 al Patriarhului Timotei al Alexandriei cerea clerului să cerceteze amănunțit cazul de suicid, și să răspundă dacă fapta a fost săvârșită ca efect ai nebuniei, sau ca act de voință liberă, rațională și responsabilă.

Vom pune în discuție tocmai acest aspect, adică în ce măsură suicidul este act conștient și liber, și prin urmare responsabil urmărind poziția spiritualității creștine, medicală, psihologică și sociologică.

1. Sub aspectul spiritualității creștine suicidul este considerat un act al lipsei de credință și de încredere în Pronia divină. Suicidul este act al revoltei contra lui Dumnezeu ca și Creator și Răscumpărător. Datorită faptului că suicidul este o faptă ireversibilă, neexistând posibilitatea căinței, nu există nici posibilitatea iertării din partea iui Dumnezeu. Socotindu-l ca o "totală lipsă de credință", ca o înstrăinare și ruptură definitivă de Dumnezeu, S. Bulgakov socotește suicidul ca blasfemie față de Dumnezeu, iar pe cel ce-și ia viața ca pe un "descendent spiritual al lui Iuda trădătorul respingându-L pe Dumnezeu și fiind respins de Dumnezeu".

Prin urmare, sub aspect spiritual suicidul este considerat faptă abominabilă, ce se datorează "slăbiciunii morale" provocată de păcat.

2. Dat fiind faptul că persoana umană este o entitate psihosomatică ireversibilă, medicinii și psihologiei le revin sarcina și datoria de a studia aspectul psihic și somatic al sinuciderii.

Cercetătorii în domeniu au-stabilit că suicidul se datorează unei "depresii majore recurente" și' a unor "tulburări de stress post-traumatic", cărora omul le devine vicitmă. Apar în organism anumite impusluri de autodistrugere, datorită unor procese chimice și fiziopatologice. Astfel, victima este mai degrabă pacient, care trece prin următoarele stări psihice. Mai întâi apar sentimente de tristețe și de tulburare, urmate de mânie și apoi de speranță, înclinația spre sinucidere apare o dată cu transformarea "speranței" în disperare.

Cauzele care fac această trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic, endocrin etc.

1. Sub aspect neurologic și chimic, suicidul poate fi determinat de slăbirea neurotransmițătorilor, care afectează ganglionii de bază (cum este și în cazul bolii lui Parkinson), fapt care atrage după sine o scădere a cantității de dopamină. Cantitățile scăzute de serotonină din organism și a unor acizi înrudiți cu ea, creează mai întâi stări de agresivitate și impulsivitate, care îndreptându-se împotriva propriei persoane, duc la depresia patologică, ce degenerează în suicid.

2. Factorii hormonali vizează în special sindromul pre-menstrual și dis-funcția glandei tiroide.

3. Cercetările științifice de necontestat au pus în evidență comportamentul de autodistrugere ca factor genetic existent, dacă nu în familie, în istoria ei.

4. S-au semnalat la veteranii războiului din Vietnam apariția unor traume psihice manifestate sub forma unor confuzii între sentimentul respectului față de sine și cel al vinovăției și mâniei ofensive, în sensul că neputându-și manifesta mânia față de dușman, înăbunșind-o în sine, îi devine țintă prin autodistrugere. Aceasta

apare necontrolată, în sensul că "ucide doi oameni": pe sine fizic, iar pe celălalt emoțional, ca obiect al ostilității ei.

5. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual creează stări impulsive de autodistrugere. Pe de altă parte, se poate ajunge și la stări decompensatorii privind energia fizică și sufletească, conducând spre epuizări depresive, care în cele din urmă degenerează în depresii de autodistrugere.

6. Sociologia a demonstrat că 91% din cazurile de tentativă la sinucidere, sau de sinucidere, provin din mediile familiale sau haotice. La acestea se adaugă stările depresive produse de pierderea unor persoane dragi în intervale scurte de timp, cum ar fi: pierderea ambilor părinți, a soțului (soției), a copiilor, a prietenilor. Sentimentul existențial al lipsei suportului social aduce însingurarea depresivă și ucigătoare.

Importanța factorului social în sinucidere a determinat pe celebrul sociolog francez E. Durkeim, să spună încă în 1897 că suicidul nu poate fi considerat produsul voinței libere, ci mai mult, poate avea cauze sociale.

Din cele până aici tratate vedem că suicidul ca auto-crimă și blasfemie față de Dumnezeu Creatorul și Răscumpărătorul, prin pierderea încrederii în Pronia cerească și-n iubirea salvatoare ce se oferă omului prin jertfa lui Hristos, constituie un păcat grav. Ca păcat, suicidul intră atât în categoria păcatelor strigătoare la cer (autocrimă), cât și în categoria păcatelor împotriva lucrării mântuitoare a Duhului Sfânt, întrucât fiind ireversibil, nu poate fi iertat de Dumnezeu în urma actului de căință.

Urmărind însă cauzele care-l provoacă, suicidul aparține mai mult medicinii, psihologiei si sociologiei, decât spiritualității. De cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt însăși "slăbiciunea morală" și păcatul, care îl generează sub aspect spiritual, au cauze adânci ce rezidă în structura psihosomatică a omului, ce nu-i oferă posibilitatea de revenire de sub apăsarea distrugătoarelor stări depresive, în felul acesta, sinucigașul este mai degrabă pacient decât inculpat.

Dar, întrucât nu se poate stabili cu exactitate câte anume procente suicidul este un act conștient de voință liberă, deoarece impulsurile depresive îi lezează libertatea și ca urmare, responsabilitatea. Iar în această situație de dubiu, trebuie să învingă totdeauna iubirea. "In dubiis caritas", spunea pe buna dreptate Fericitul Augustin.

Având în vedere faptul că iubirea lui Hristos înclină totdeauna spre păcătos, ar fi bine ca, neacceptând păcatul, să-l oferim totuși pe păcătos milei lui Dumnezeu. Părintele profesor John Breck arată că "sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare din noi ca mădulare ale unui singur Trup, Și, într-o oarecare măsură, răspunderea ei cade asupra noastră, a tuturor… în lumina acestei evidențe, trebuie să regândim abordarea atât a celor care se sinucid, cât și a celor care suferă cel mai mult datorită morții lor. Poate a sosit vremea creării unei slujbe liturgice care ar permite înmormântarea sinucigașilor… ceva analog cu slujba de pocăință în cazul recăsătoririi celui divorțat".

Împărtășind întru totul această părere, concluzionând împreună cu același distins profesor, arătând că "responsabilitatea Bisericii în astfel de cazuri este de a-l accepta atât pe cel decedat, cât și pe cei mai răniți de această moarte tragică și să-i dăruiască și pe aceștia milei iubitoare a lui Dumnezeu, îngrijirea pastorală se va concentra asupra vindecării celor rămași fără persoana iubită, evitând orice judecare sau condamnare. Dacă Dumnezeu poate înțelege factorii complecși care determină sinuciderea, indiferent dacă în aparență aceasta este pentru noi "rațională" sau nu. Rolul nostru este să lăsăm victima în grija milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului că iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai puternică chiar decât moartea produsă prin sinucidere"

Toate acestea confirmă ceea ce cu mai bine de un veac în urmă spusese atât de sincer, marele Om al iui Dumnezeu, și neasemuitul scriitor F. M. Dostoievski, în "Frații Karamazov": "…vai de sinucigași! Cred că nu pot fi suflete mai nenorocite decât ale lor. Zice-se că-i păcat să te rogi pentru odihna lor și Biserica se leapădă de ei, așa cum ni se arată, dar în adâncul inimii mele cred totuși că am putea să ne rugăm și pentru ei. Iubirea nu poate fi prilej de supărare pentru Hristos. Toată viața m-am rugat în taină pentru ei, vă mărturisesc cinstit, cuvioșilor, și acum încă nu uit să-i pomenesc în fiecare zi în rugăciunile mele".

BIBLIOGRAFIE

BRECK, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, trad. P.S. Dr. Irineu Pop Bistirțeanul, Cluj-Napoca, 2001.

LANCRĂNJAN, Dr. Ioan și MUDOPOULOS, Prof, Ermis, Sistem de morală, Sibiu, 1947.

MAXIMILIAN, Constantin, Drumurile speranței, București, 1989.

SCRIPCARU, Gh. Și colab., Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Iași, 1998.

BIBLIOGRAFIE

BRECK, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, trad. P.S. Dr. Irineu Pop Bistirțeanul, Cluj-Napoca, 2001.

LANCRĂNJAN, Dr. Ioan și MUDOPOULOS, Prof, Ermis, Sistem de morală, Sibiu, 1947.

MAXIMILIAN, Constantin, Drumurile speranței, București, 1989.

SCRIPCARU, Gh. Și colab., Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Iași, 1998.