Studiu Aplicativ al Delincventei Juvenile pe Serviciul de Probatiune Resita
CUPRINS
Introducere
Lista casetelor de dialog
Lista figurilor
Lista tabelelor
Capitolul 1 Delimitări conceptuale
1.1 Conceptul de delincvență
1.2 Delincvența juvenilă
1.3 Conceptul de sistem reeducativ
Capitolul 2 Delincvența juvenilă în literatura de specialitate
2. 1 Evoluția delincvenței juvenile în România
2. 2 Delincvența juvenilă din punct de vedere sociologic, juridic și psihologic
2. 3 Interpretarea psihologică a delincvenței juvenile
2. 4 Teoriile delincvenței juvenile
2. 5 Scopul sistemelor de reeducare în viața delincvenților minori
2. 6 Legislația pe baza căreia se acționează în sistemele de reeducare
Capitolul 3 Metodologia cercetării. Studiu aplicativ pe Serviciul de Probațiune, Reșița
3. 1 Scurt istoric al Serviciul de Probațiune, Reșița
3. 2 Analiza metodei de cercetare
3. 2.1 Chestionarul. Descrierea metodei
3. 3 Obiectivele cercetării
3. 4 Ipotezele cercetării
3. 5 Rezultatele cercetării
3. 6 Concluziile cercetării
3. 7 Propuneri progame de intervenție
Concluzii
Anexe
Bibliografie
INTRODUCERE
LISTA CASETELOR DE DIALOG
LISTA FIGURILOR
LISTA TABELELOR
Capitolul 1 Delimitări conceptuale
1.1 Conceptul de delincvență
Se consideră că în orice domeniu este necesară înțelegerea, priceperea, constatarea faptului, a fenomenului cercerat, dar prin înțelegere nu trebuie ca profesionistul să se oprească doar asupra cunoașterii cauzelor care au provocat fenomenul și modurile în care acesta se manifestă, ci trebuie să cerceteze și empiric pentru a oferi cunoștințe și informații avansate și coerente despre domeniul investigat. (Bocancea, 1999, p. 159)
„Teoria este cea care construiește imaginea unui întreg coerent cu privire la un domeniu și îl integrează în ansamblul unitar al cunoașterii; în acest întreg, faptele devin elemente articulate asupra cărora se poate acționa într-un context specific. În consecință, teoria generează cercetări empirice utile și ordonate care, la rândul lor, o vor îmbogăți în relevanță.” Spune Cristian Bocancea în „Elemente de asistență socială”, carte publicată în 1999.(p. 159)
Dacă ar fi să definim conceptul de delincvență din prisma potențialului de a face rău a omului am putea prelua ideea lui Lembert care în studiile sale se axează pe ideea de „răutate socială” pe care o consideră un domeniu foarte vag cercetat, mari sociologi urmărind mai mult definirea conceptelor de normativitate și devianță socială. Ross consideră răutatea socială un fenomen social, „o conduită care aduce atingere altuia”, fiind născută din relațiile cu cei din jur. Cu alte cuvinte, Ross face distincția între două tipuri de oameni: criminalii sau delincvenții adică cei care încalcă legea penală și criminaloizii cei care fac rău, fără a atrage însă o reacție socială asupra lor, aceștia fiind oameni care se ocupa „ să treacă toate testele convenționale. Într-o altă ordine de ideii, delincvența este un rău social, însă un rău care se pedepsește de legea penală cu sancțiune privativă de libertate. (Lembert, 1997; Ross,1907; în Anamaria Szabo Capitolul 15 „Greșeală, vinovăție și pedeapsă: despre reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni” în „Asistența socială a grupurilor de risc”, coord de Buzducea, Doru pp. 456-457, 2010)
Conform literaturii de specialitate conceptul de delincvență se suprapune cu conceptul de criminalitate.(Rădulescu, Banciu, „Sociologia crimei și criminalității”, 1996, în Dobrescu, M., „Sociologia devianței”, 2010, p. 23) În dicționarele de sociologie, conceptul de criminalitate este definit ca fiind „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine influența forței coercitive a statului”, în sensul larg al conceptului, criminalitatea poate fi privită ca un caz particular de devianță socială, aceasta din urmă cuprinde totalitatea actelor prin care se încalcă normele stabilite prin legea scrisă sau nescrisă (așteptări publice, cutume, etc.), criminalitatea în sine reprezentând o manifestare ilicită, o transgresiune de la modelul normelor scrise ale unei societăți.( „Dicționar de sociologie”, 1998, p. 61 apud idem, p. 23)
Analizând cele menționate anterior se poate considera că și delincvența asemeni criminalității este o formă particulară de devianță care prin nivelul mare de pericol social pe care îl reprezintă afectează relații și valori sociale importante și încalcă normele morale și juridice care au ca rol orientarea comportamentelor indivizilor. Cu alte cuvinte, un comportament delincvent este considerat din punct de vedere juridic o conduită care încalcă legea aplicată de către stat ca autoritate politică. (idem, p. 23)
Rădulescu în cartea sa „Devianță, criminalitate și patologie socială” ,carte publicată în 1999, încercând să definească conceptul de devianță socială subliniază faptul că delincvența este o parte a devianței și prezintă acest concept sub denumirea de infracțiune și delict contra legi penale, tratând separat conceptul de delincvență juvenilă, sau mai bine zis folosind termenul doar pentru a sublinia ideea de infracționalitate juvenilă, termen care va fi tratat în cadrul acestui capitol. ( pp. 4-5)
Robert și Kellens consideră că devianța criminală asemeni oricărei forme de devianțe este datorată diferențierilor și etichetărilor care se fac în societate, cu alte cuvinte deviantul criminal este perceput ca fiind un om diferit , este etichetat ca fiind străin de restul grupului. (Philippe Robert, Georges Kellens, 1973, în Rădulescu, 1999, pp. 4-5)
Conform „Marelui dicționar de psihologie Larousse” delincvența este un „ansamblu de infrancțiuni care se comit într-un timp și într-un loc dat”. (p 310) Din punct de vedere sociologic termenul de delincvența este considerat a fi același cu termenul de criminalitate, termen care este folosit pentru a evidenția infracțiunile grave, cu grad ridicat de pericol. După cercetătorii din domeniul psihologic delincvența reprezintă un simptom, fiind situată într-un context patologic, având o construcție nevrotică sau chiar psihotică. Simptomul manifestat de delincvneți denotă o tulburare profundă de personalitate. („Marele dicționar de psihologie Larousse”, Editura Trei, 2005, p 310).
„Dicționarul explicativ școlar”, ediția 2005, evidențiază faptul că o persoană delincventă este o persoană care a săvârșit o faptă penală(p.155) iar din „Dicționarul de sinonime” se poate observa că o persoană delincventă este considerată a fi un infractor (p.76 pct 1,2) Am putea continua cu ceea ce „Dicționarul practic al limbii române” definește a fi delincvența, și anume, este săvârșirea de delicte sau mai pe larg reprezintă toate delictele și crimele care sunt sancționate de legiile social,e dar mai ales de cele penale (p. 95).
Rădulescu consideră că infracțiunea este „orice violare sau încălcare a legii penale”(Rădulescu, Sorin, „Sociologia devianței și a problemelor sociale”, Editura Lumina Lex, 2010 p.231), tot în aceeași carte evindențiază că din punct de vedere a normativului penal orice infrancțiune sancționată de acesta este tratată atât ca o lezare, o pagubă adusă unei persoane private cât și ca o daună adusă societății din care individul face parte, cu alte cuvinte legea penală urmărește pedepsirea celor care săvârșesc astfel de delicte.( idem, p 231)
Anamaria Szabo consideră delincvența ca fiind o formă acută a devianței întrucât actele delincvente aduc o lezare a normelor și valorilor sociale de mare importanță și care sunt apărate de legea penală. Așa cum s-a mai menționat și anterior în studiile altor autori, delincvența este identificată adesea cu termenul de criminalitate și infracțiune, fiind un fenomen care creează efecte negative și perturbatorare asupra oridinii sociale. Analiza delincvenței consideră, autoarea, trebuie să se facă din perspectiva problemelor sociale, întrucât delincvența este o problemă socială care deși nu are rezolvare, întrucât conform ideii lui Durkheim nu există societate „în care să nu existe criminalitate”(p. 103), dar această problemă trebuie poate fi micșorată ca și grad de pericol social printr-o acțiune continuă a societății, în special prin organele sale de autoritate, care militează pentru prevenirea, limitarea și combaterea acestui fenomen al delincvenței.( Szabo, Anamaria, Capitolul 15 „Greșeală, vinovăție și pedeapsă: despre reabilitarea persoanelor care au comis infracțiuni”, în Asistența socială a grupurilor de risc, coord. De Buzducea, Doru, 2010, p. 459-460)
Confrom art. 17 din Codul Penal actualizat din 1997 „infrancțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”,pornind de aici Dobrescu identifică faptul că infracțiunea este un delict, care presupune acțiunea sau fapta unei persoane care cu intenție, cu discernământ acționează și atentează asupra unor norme și relații sociale care sunt aflate sub protecția legii penale.(Dobrescu, Mihail, „Delincvența- Sursă de insecuritate pentru națiuni”, Editura Licorna, 2003, pp. 53-56).
Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu în „Dicționar de sociologie”, ediția din 1993, volum pe care îl coordonează redau următoarea definiție conceptului de criminalitate: este „ansamblul manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgînd după sine intervenția forței coercitive a statului” (p.144).
Rădulescu consideră că din punct de vedere a criminologiei, infracțiunea reprezintă o încălcare a unei reguli sau legi și care atrage sancțiunea sau chiar pedeapsa din partea autorităților. Tot aici Rădulescu afirmă că „ definițiile normative ale crimei pun accentul pe violarea legii, în sensul că orice crimă(infracțiune) constituie un comportament deviant care violează ”așteptările normative”, normele sau standardele de conduită prescrise într-o anumită societate.”( Rădulescu, 2010, p. 231)
Septimiu Chelcea în articolul pe care la publicat în Revista Sociologia Românească, numărul 2 din 2005, consideră că termenul de criminalitate este acceptat aproximativ de către toți cercetători în domeniu ca fiind un ansamblu de acte, fapte, comportamente care încalcă prevederile legale ale legislației penale și normative privind ordinea socială și bunele maniere ale modelului juridico- penal al societăți.(Revistă de Sociologie Românească, nr 2/ 2005, p. 59)
Concluzionând cele redate până aici cu privire la definiția delincvenței, se poate spune că aceasta este o fărădelege, un act de violare și de încălcare a legii penale, de care este sancționată și pedepsită.
1.2 Delincvența juvenilă
1.2.1 Conceptul de delincvență juvenilă
Delincvența juvenilă este un concept care întrunește dificultăți de definire adecvată și este un domeniu despre care s-au format păreri diferite din punct de vedere sociologic, legal, psihologic etc. Una din părerile care ar putea fi menționate pentru început este cea a lui Mircea Zidărescu, care spune în una din studiile sale că delincvența juvenilă nu are o structură clar delimitată, el redând ideea lui Cusson, care consideră la rândului lui că acest fenomen reprezintă suma tuturor infracțiunilor pe care un minor le săvârșește și acestea sunt pedepsite de legea penală. Tot Zidărescu consideră, în urma studiului aceluiaș autor, că termenul de delincvență juvenilă ar trebui să aibă în vedere atât conceptul de faptă penală săvârșită de minor, cât și pericolul în care se află minorul infractor.( Zidărescu, M., 2009, p.7)
Rădulescu consideră în urma studiilor sale efectuate că delincvența juvenilă este o problemă a societății actuale, având un grad ridicat de gravitate, fiind un fenomen care a cunoscut o amploare rapidă în ultimele decenii, afectând un număr foarte mare de tinerii, în special din mediile sărăce și lipsite de șanse. Tot el consideră că este o problemă mondială, spunând asemeni lui Lunden că este un „simptom al decadenței unei națiuni” (Lunden, 1964, p.5 în Rădulescu, S., 2010, p. 292). Tot în același studiu prezintă ideea lui Emile Durkeim, care susținea că delincvența juvenilă este un elimitată, el redând ideea lui Cusson, care consideră la rândului lui că acest fenomen reprezintă suma tuturor infracțiunilor pe care un minor le săvârșește și acestea sunt pedepsite de legea penală. Tot Zidărescu consideră, în urma studiului aceluiaș autor, că termenul de delincvență juvenilă ar trebui să aibă în vedere atât conceptul de faptă penală săvârșită de minor, cât și pericolul în care se află minorul infractor.( Zidărescu, M., 2009, p.7)
Rădulescu consideră în urma studiilor sale efectuate că delincvența juvenilă este o problemă a societății actuale, având un grad ridicat de gravitate, fiind un fenomen care a cunoscut o amploare rapidă în ultimele decenii, afectând un număr foarte mare de tinerii, în special din mediile sărăce și lipsite de șanse. Tot el consideră că este o problemă mondială, spunând asemeni lui Lunden că este un „simptom al decadenței unei națiuni” (Lunden, 1964, p.5 în Rădulescu, S., 2010, p. 292). Tot în același studiu prezintă ideea lui Emile Durkeim, care susținea că delincvența juvenilă este un rezultat al modalități de funcționare a familiei, școlii și a mediului socio-cultural.( idem, p.293)
Ogien definește crima ca fiind o încălcare a legii penale, o iresponsabilitate a individului asupra articolelor legii penale și care are un efect negativ asupra societății.( Ogien, 1999, p.13). Așa cum el dă această definiție, se poate evidenția faptul că și delincvența juvenilă este tot o violare a legii penale, cu efecte nocive pentru societate, dar această violare nu este produsă de oricine, ci de un minor, de un om care nu a împlinit vârsta legală de exercițiu.
Banciu consideră că delincvența/ criminalitatea este un fenomen care în România , dar și în lume este cauzat de situația socio-economică precară sau afectată de criză, fiind întâlnită în rândul populațiilor vulnerabile afectate de sărăcie, șomaj, marginalizare etc., această părere poate fi aplicată și în cazul tinerilor și copiilor împinși de situația materială și educațională precară să comită acte delincvente și criminale care atrag pedeapsa din partea legii. (Banciu, 2007,p. 159)
Sînzianu consideră că delincvența juvenilă este considerată o conduită morală inadecvată săvârșită de tinerii minori, fiind atribuită în mai multe situații precum:
celor care încalcă legea penală, fiind definiția dată tinerilor care comit infracțiuni;
cei părăsiți de rude apropiate și se atașează unor grupuri care au un anturaj predispus spre infracțiune;
celor care voit părăsesc domiciliul sau absentează frecvent de la școală ca urmare a unor agresiuni fizice, psihice, emoționale;
celor care au nevoie de protecție și îngrijire socială datorită unor situații de criză în care se află (familie monoparentală, părinți decedați, tulburări de comportament). ( Sînzianu, 2006, p. 15)
Tot în aceeași carte, autoarea consideră că „delincvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, de lipsa de protecție și îngrijire primită în familie, a eșecului activității de educație morală primită în școală. Un minor delincvent este, de fapt o „victimă”, după cum susțin S. Rădulescu și S. Banciu în lucrarea „Introducere în sociologia delincvenței juvenile” (1990), și nu un vinovat conștient de responsabilitățile ce i se impută. El nu are conștiința inadapatării sale la cerințele normative trăind o experiență socială diferită de cea a adultului.” (idem, pp. 15-16)
Mitrofan Nicolae, în urma studiilor sale privind domeniul delincvenței și al criminalității juvenile, a evidențiat că noțiunea de delincvență este un termen utilizat de foarte puțin timp, iar delincvența juvenilă este un fenomen care s-a format în cea de a doua jumătate a secolului XX. Cu alte cuvinte până în secolul XX copii erau tratați la fel ca și adulți atunci când săvârșeau delicte. Abia de la sfârșitul secolului XX s-au înființat instanțe de judecată pentru minori, care se află în cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel. (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1997, p. 267). Același autor evidențiază că originea termenului este în latinescul „delinquere, juvenis”, iar termenul românesc este preluat din franțuescul „delinquance juvvenile”, el însemnând totalitatea abaterilor și încălcărilor de la normele juridico-sociale pe care un tânăr care nu a împlinit vârsta de 18 ani le săvârșește, fiind pedepsite conform legii penale.(idem, p. 267)
Rădulescu Sorin și Grecu Florentina consideră că definiției termenului de delicvență juvenilă îi sunt necesare revizuiri și precizări clare, întrucât termenul de multe ori este atribuit atât minorilor care au săvârșit fapte pedepsite de legea penală, cât și minorilor care datorită trecerii de la perioada pubertății la perioada adolescenței au anumite abateri de comportament de la standardele impuse de cu rigoare de societate și de părinți mai ales, abateri care nu necesită pedeapsa penală ci mai degrabă o consiliere psihologică din partea unui specialist în probleme ale acestei vârste. (Rădulescu, Grecu, 2003, pp.25- 35)
Aceiași autori consideră că termenul de delincvență juvenilă este considerat o formă de devinață din punct de vedere sociologic, o încălcare a legii penale din perspectivă juridică, dar și o problemă comportamentală din concepția psihologică. Însă spre deosebire de criminalitatea adultă, care este abaterea săvârșită cu bună știință, cu intenție a unui act penal, delincvența juvenilă este un fenomen întâlnit la persoane minore și considerate de cele mai multe ori imature, fiind adesea constrânse de contextul socio-familial în care trăiesc.(idem, pp. 25- 26)
Comparativ cu Mitrofan care prezintă originea termenului în latinescul „delinquere juvenis” ca fiind totalitatea abaterilor și încălcărilor de norme sociale care sunt sancționate juridic, Rădulescu și Grecu adaugă că aceste încălcări sunt făcute în mod neintenționat. Pe lângă violările legale pe care un minor le-ar putea săvârși, violări pe care și un adult le poate face, minorul mai este sancționat și pentru fapte precum vagabondaj, cerșit, absentismul de acasă și cel școlar, neascultarea de autoritatea părintească și școlară, consum de alcool, tutun sau droguri etc. Aceste acte la un adult nu sunt pedepsite cu răspundere penală ceea ce evidențiază utilizare exagerată a acestei noțiuni de delicvență juvenilă, aceste fenomene enumerate mai sus fiind de multe ori cauza unei educați greșite sau exagerate, ceea ce solicită totodată și existența unor regimuri speciale pentru tineri și minori. Deși sancționate într-o formă penală sau morală, aceste fapte de fapt relevă absența unui grad ridicat de pericol social comparativ cu cea a unui act penal săvârșit de un adult, fapt evidențiat de cei doi autori, Mitrofan și Rădulescu în studiile lor, dar bineînțeles în modalități diferite și cu explicații deosebite. (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1997, p 267; Rădulescu, Grecu, 2003, pp. 27- 33)
Banciu și Rădulescu în studiul realizat împreună pentru lucrarea publicată în anul 2002 consideră delincvența juvenilă este un fenome care „reprezintă în plan conceptual nu atât o realitate juridică, cât una axiologică (evaluată din punctul de vedere al universului valorico-normativ al adultului), definindu-se ”mai puțin prin ceea ce reprezintă în sine cât, mai ales, prin reacțiile pe care le provoacă” în legătură cu afectarea unor valori ocrotite de lege și de codurile morale nescrise” (p. 75). Motivul pentru care s- a ajuns la această definiție este datorită ambiguitățiilor de definire pe care acest concept le întâlnește de cele mai multe ori deoarece, așa cum a fost redat și în paragrafele anterioare cercetătorii din mai multe domenii consideră că termenul nu evidențiază doar încălcarea legii penale de către o persoană care nu a ajuns vârsta majoratului ci poate fi și abaterea de la conduitele morale ale societății sau chiar manifestarea unui comportament care contravine legilor morale scrise și nescrise ale omenirii. (idem, pp.66- 75)
O altă idee pe care Banciu și Rădulescu o redau în definirea fenomenului de delincvență juvenilă este concepția juriștilor care considerau că „delincvența reală” ,așa cum este ea considerată de cercetătorii diferitelor domenii interesate de acest fenomen, are o cifră mult mai mare întrucât faptele considerate delincvente de oameni nu sunt neapărat și pedepsite de legea penală, fie din motiv că nu sunt identificate în unele state fie din cauză că nu pot fi pedepsite de legea penală pentru că nu sunt considerate fapte ce necesită sancțiune penală, cum este cazul altor state unde dacă anumite fapte săvârșite de adult nu necesită sancțiune în cazul lui, atunci când sunt săvârșite de copii nu sunt nici în momentele acelea pedepsite, ci sunt încadrate în sfera faptelor deviante nepenale. Tocmai de aceea statisticile penale nu pot reda o cifră clară a numărului persoanelor delincvente deoarece nu se poate generaliza fenomenul la nivel global ci doar la nivelul fiecărui stat, fiind alcătuite doar imaginii de ansamblu ale acestui fenomen greu de definit datorită interpretărilor numeroase pe care le primește. (idem, pp.67- 70)
Mănoiu și Epureanu consideră că delincvența juvenilă este un fenomen care are ca fundament vagabondajul, un alt fenomen destul de grav cu care se confruntă omenirea. Cu alte cuvinte, se poate evidenția ideea că delincvența juvenilă nu reprezintă doar comiterea de infrancțiuni de către o persoană minoră, infracțiuni sancționate de legea penală, ci și adoptarea unui comportament și a unui mod de viață de tip vagabond. (Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 67- 68)
Laura Linda Elena în Revista de Asistență socială a Universității „Eftimie Murgu”, numărul 1 din 2000, a considerat că delincvența juvenilă este „produsul unui proces complex ce implică reacția societății față de respectivele conduite” încălcate de o persoană ce nu a împlinit vârsta majoratului. Tot în articolul din această revistă evidențiază autoarea că delincvența juvenilă este cauzată atât de mediul familial în care acesta crește cât și de trăsături individuale pe care copilul le dobândește sau le moștenește de la membri familiei.( Revista de Asistență socială, numărul 1/ 2000, p. 14)
Florentin Marcu în numărul 3 din anul 2002 al Revistei de Asistență socială a Universității „Eftimie Murgu”, consideră că delincvența juvenilă este un fenomen care este determinat de atitudinea persimisivă sau uneori exgerat de autoritară al părinților, accentuând mai ales impactul pe care familia dezorganizată îl are asupra copiilor și considerând că aceasta este o cauză a determinării tinerilor să comită infracțiuni care sunt sancționate de legea penală. Cu alte cuvinte, încălcarea normelor juridico-morale ale societăți de către minori este cauzată de modul în care aceștia au fost educați de familiile lor. (Revistă de Asistență socială, numărul 3/2002, p. 18)
Pavel Abraham în Revista de Asistență socială numărul 2 din 2002, consideră că delincvența juvenilă cunoaște definiții diverse în multitudinea de sisteme legislative, ea fiind definită „printr-o etiologie specifică și prin motivații stricte de natură antisocială” și reprezentând „manifestarea deviantă și nonconformistă specifică vârstei adolescenței, alături de actele de încălcare sau transgresare a legii penale”, fiind un act comis de persoane minore. (Revista de Asistență socială, numărul 2/2002, p.82)
Gabriela Florea și Mihaela Bogza în Revista de psihologie socială, numărul 20 din anul 2007 consideră că delincvența juvenilă este un fenomen ce se referă la încălcarea normelor socio-legale de către tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani, aceste abateri sunt pedepsite prin legea penală. Cele două cercetătoare în domeniu consideră că acest fenomen este datorat sentimentului de constestare și de revoltă pe care adolescentul îl simte atunci când nu e tratat la egalitate cu adultul care impune regulile. (Revistă de psihologie socială, numărul 20/ 2007, p. 39)
Rădulescu în cartea sa „Sociologia problemelor sociale ale vârstelor”, consideră că delincvența juvenilă este un concept cu un larg conținut teoretic care vizează încălcarea normelor și prevederilor etico-legislative impuse de adult tinerilor minori. Cu alte cuvinte se deosebește de criminalitate prin criteriul de vârstă și de voință a celui care comite actul infracțional, dacă criminalitatea este un fenomen întâlnit la adulții care săvârșesc o faptă penală și evident pedepsită de justiție, delincvența juvenilă este un fenomen săvărșit de o persoană sub 18 ani, care este considerată încă imatură pentru a fi suficient de responsabilă pentru faptele comise, iar fapta pe care un minor o comite nu este neapărat pedepsită în cazul adulților, ci doar la copii, fiind cauzată fie de educația pe care o primesc, fie de anturajul cu care socializează sau chiar de anumite dereglări bio-psiho-sociale pe care un individ le poate avea. Tocmai de aceea autorul mai subliniază ideea că orice act săvârșit de un minor trebuie judecat de o instanță de judecată special concepută pentru aceste cazuri care de multe ori sunt considerate că nu ar avea un grad de pericol ridicat pentru societate, dacă acesta reprezintă doar o escapadă adolescentină sau fumatul. (pp. 202-207)
1. 2.2 Conceptul de predelincvență juvenilă
Având în vedere faptul că cercetători în domeniu subliniază adeseori faptul că tinerii sunt considerați delincvenți chiar și pentru fuga de acasă sau chiulitul de la școală, care nu sunt acte penale și pentru care un adult nu ar fi sancționat dacă le- ar săvârși, se poate observa faptul că s- a făcut distincția între delincvența juvenilă propriu- zisă, care reprezintă încălcarea normelor penale în primul rânde de un copil cu vârsta sub 18 ani, și predelincvența juvenilă, care de fapt cuprinde acele acte care pot duce la o posibilă carieră delincventă cum ar fi fumatul, machiaje excentrice, fuga de acasă fără permisiunea părinților sau un limbaj vulgar. Unii cercetători au considerat că este necesară această distincție între delincvența juvenilă și predelincvență întrucât de multe ori tinerii sunt catalogați, etichetați ca delincvenți doar pentru că nu vor să se supună autorității părinților sau profesorilor, doar pentru că sunt la vârsta adolescenței văzută de multe ori ca fiind o vârstă a confuziei dar și a dorințelor, a curiozităților. (Banciu, Rădulescu, 2002, pp. 56- 57; Rădulescu, pp. 202- 207)
Banciu și Rădulescu au considerat că predelincvența juvenilă este un fenomen cu caracter operațional ce se identifică adesea cu actele deviante ale tinerilor, însă care are în vedere acele acte deviante ce pot duce la săvârșirea unor fapte penale sau chiar actul în sine dacă este întins la o altă extremă poate ajunge să fie o faptă penală. Evident că predelincvența juvenilă vizează toate categoriile de tineri care într- o formă sau alta intră în conflict cu părinții și cu valorile morale pe care aceștia le impun tinerilor. ( Banciu, 2002, pp. 58- 60)
Sînzianu în lucrarea sa publicată în anul 2006 susține că „studiul predelincvenței juvenile solicită înlocuirea perspectivei juridice și a criteriului normativului penal sau moral cu o perspectivă multi- și interdisciplinară a problemelor cu care se confruntă tânărul în mediul său de viață și conviețuire socială” ,deoarece sunt acte pe care un minor le săvârșește și pot ajunge în timp să ducă la delincvență și sunt acte pe care tineri le pot comite din neștiință dar care să nu aibă repercursiuni asupra vieții sale cu atât mai puțin să ducă la o eventuală carieră delincventă. Tot în acest studiu efectuat autoarea a considerat că această distincție între delincvența juvenilă și predelincvență este necesar deoarece scopul acestei diferențieri este de a da o explicație celor care încă mai consideră ca fiind delincvenți tinerii care doar nu se supun autorității părintești pe de o parte, și pe de altă parte pentru a evidenția faptul că nu trebuie nici să fie considerate comportamente normale aceste acte parțial deviante, pe care tinerii le adoptă. (pp. 20- 21)
Rădulescu și Grecu în studiul realizat în lucrarea publicată în anul 2003 consideră că delincvenței juvenile i se dă o definiție juridică care se referă, după cum s- a putut observa de-a lungul acestui subcapitol, la încălcarea legii penale de către un minor și o definiție non- juridică care se referă la anumite abateri ale minorului de la legile morale pe care adultul i le impune acestuia. Însă cei doi sesizează faptul că de cele mai multe ori definiția non-juridică este confundată cu devianța ceea ce face foarte dificil distincția dintre cei doi termeni, întrucât delincvența juvenilă este o componentă a spectrului larg al devianței și este o abatere de la norma penală și uneori și morală, au considerat că folosirea termenului de predelincvență juvenilă este util deoarece evidențiază acele acte care deși nu au încălcat legea penală pot ajunge să fie considerate o abatere de la aceasta atunci când implică și alte fapte decât limbajul vulgar sau fuga de acasă, cu ar fi furtul, violența sau chiar agresiuni fizice sau sexuale.( Rădulescu, Grecu; 2003, pp. 35- 40)
1.3 Conceptul de sistem de reeducare
Sistemul de reeducare în regimul penitenciar este, după concepția lui Durnescu Ioan, o formă de integrare și reintegrare socială a indivizilor care au săvârșit o faptă penală pedepsită cu sancțiune privativă de libertate, dar este folosit și în cazul celor pentru care se aplică o sancțiune neprivativă de libertate. Prezentând și un scurt istoric al metodelor de reeducare prevăzute de documente oficiale (legi și regulamente adoptate din 1874 până în prezent) și aplicate de-a lungul timpului, același autor, în lucrarea sa publicată în anul 2009, evidențiază faptul că sistemul de reeducare are ca scop desfășurarea de activități „de educație și intervenție psihosocială ce cuprind următoarele arii de intervenție:
adaptare la condițiile privării de libertate;
instruire școlară și formare profesională:
activități educative și recreative;
asistență socială;
asistență psihologică;
asistență religioasă;
pregătire pentru libertate (art. 174 alin. 1 din Regulament).” (Murdoch, J. 2006 în Durnescu, 2009, pp. 43- 48)
Banciu și Rădulescu consideră că sistemul de sancțiuni, tratament și reeducare este un ansamblu de măsuri care au ca scop refacerea individului pe plan psiho-social, însă adaptează definiția pentru a sublinia scopul sistemului de reeducare în cazul minorilor delincvenți, pentru care conform legilor adoptate la nivelul fiecărei națiuni se vizează mai multe situații cum ar fi:
sistemul de reeducare potrivit căruia pe baza unor legislații penale minorii și tinerii sunt tratați exact ca și adulți cu precizarea că măsurile aplicate sunt doar puțin mai blânde față de cele aplicate adulților;
sistemul de reeducare în care se vizează atât sancționarea și pedeapsa minorului cu privare sau nu de libertate, cât și repararea daunelor produse și stabilirea unei relații de negociere a delincventului cu victima;
sistemul de reeducare bazat pe combinația dintre elementele sistemului de pedeapsă penală clasic și măsuri medico-curative pentru minorii delincvenți cu handicapuri fizice sau psihice, care au nevoie de un regim de tratament și supraveghere special. (Banciu, Rădulescu; 2002, pp. 79-80)
Mircea Zidărescu făcând un studiu cu privire la modelele de sancționare a minorilor delincvenți în centre specializate de reeducare și prezentând concepțiile regăsite în Codul Penal din 1968, Vechiul Cod Penal și Noul Cod Penal, consideră că sistemul de reeducare este un ansamblu mixt de măsuri de sancționare a minorilor aplicate prin pedepse și măsuri educative implementate prin activități socio-educaționale prin care minorului i se dă o educație conformă cu normele socio-morale ale societăți în care trăiește. Scopul acestor măsuri este de a reface legăturile minorului cu societatea și de a se putea reintegra în familie și în grupul de prieteni cu ușurință, bineînțeles că nu trebuie uitat și scopul penal, adică acela de a nu mai săvârși și alte acte care să încalce normele penale, motiv pentru care în funcție de gravitatea actului produs se aplică o pedeapsă privativă de libertate mai aspră sau mai puțin aspră sau dimpotrivă o pedeapsă neprivativă de libertate, dar aflat sub supravegherea unui specialist de probațiune. (Zidărescu, 2009, pp. 27- 29)
Bocancea și Neamțu în lucrarea publicată în anul 1999, considerau că sistemul de reeducare al persoanelor delincvente face parte din sistemul de instituții care într-un fel mai mult sau mai puțin dur sancționează delincvența, și anume insituția de „recluziune sau internare” a persoanelor delincvente. Ei prezintă o formă primară a sistemului de reeducare în România post-comunistă întrucât sistemul penitenciar de reeducare are foarte multe critici legate de condițiile de trai și al inactivității impuse prin detenție. Apoi evidențiază faptul că acest lucru a dus la adoptarea unor măsuri de separarea a deținuților în funcție de gravitatea faptelor, aplicarea unui regim de muncă de 8 ore pe zi, activități de educare și de pregătire pentru reintegrarea socială după eliberare, dar și activități de consiliere și dezvoltare socio-profesională realizare de către psihologi, asistenți sociali, iar în cazul minorilor delincvenți și pedagogi sociali. (1999, pp. 180- 206)
O altă concepție destul de valoroasă, dar care subliniază în mod indirect principiile de bază ale sistemului de reeducare, este cea a lui Ogien care vorbește utilitatea pedepsei și evidențiază faptul că sistemul penal nu ar trebui să vizeze doar pedeapsa individului ci și îndreptarea lui socio-spirituală și morală și să țină cont „de a proteja libertățile individuale” ale deținutului, adică implicarea lui în activități sociale care să nu îl facă să se simtă izolat de mediul său în care a trăit înainte de a săvârși o faptă pedepsită de legea penală. (2002, pp. 13- 16)
Anamaria Szabo în capitolul cuprins în volumul coordonat de Doru Buzducea, „Asistența socială a grupurilor de risc”, publicat în 2010, vorbind asemeni lu Bocancea și Neamțu despre controlul social și asemeni lui Ogien despre pedeapsă și sancțiune, redă de asemenea principalele trăsături ale sistemului de reeducare considerând că acesta urmărește reabilitarea psiho-socio-profesională, morală și penală a individului care a comis un act infracțional, subliniind ideea că minorului i se aplică același regim însă într-o manieră mai blândă și vizează reintegrarea lui și chiar încercarea de a nu-l despărți de părinți, pe cât posibil după gradul de pericol social al faptei comise. (2010, pp. 460- 467) Aceeași autoare subliniază ideea că reabilitarea se face prin intermediul colaborării dintre sistemul de asistență socială dezvoltat în domeniul delincvenței și sistemul penal, care urmăresc refacerea socio-penală a infractorului.(idem, pp 468-471) Tot în această publicație se întâlnește conceptul de justiție restaurativă, metodă de reeducare și reintegrare a celor care au săvârșit infracțiuni, care cuprinde practic și sistemul de reeducare propriu-zis. Această metodă este una care se aplică cu precădere în centrele de reeducare pentru minori dar și în medii penitenciare, însă mai poate fi folosită și de sistemul de probațiune. Acțiuniile vizate de justiția restaurativă și de sistemul de reeducare sunt activități de evaluare a cauzelor și a potențialului celui care a săvârșit o faptă penală, activități de supraveghere a aplicării obiectivelor și a planului rezultat în urma evaluării cu scopul de a începe o refacere a individului din punct de vedere bio-psiho-social prin intermediul consilierii și asistării acestuia pe întregul proces de ședere în penitenciar sau centru de reeducare, după caz. Aceste acțiuni pot fi aplicate și în cazul pedepselor neprivative de libertate, însă cu câteva reguli care sunt necesare a fi impuse cu privire la ce anume are voie individul să facă și ce să nu facă pentru a evita pedeapsa cu închisoarea, și pe un termen mai scurt decât cel din penitenciar, stabilit de instanța de judecată. (idem, pp. 471- 478)
Neamțu în studiul efectuat pentru lucrarea publicată în anul 2005, consideră că sistemul de reeducare este un ansamblu de măsuri educative și pedepse cu scop de refacere bio-psiho-socială, care sunt aplicate în primul rând minorilor. Preluând ideile reprezentate în Vechiul Cod Penal din 1997, evidențiază faptul că aceste sisteme de reeducare sunt centrele de supraveghere a minorilor care au săvârșit o infracțiune și li se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate dar se află în evidența unor centre sau insitituții care se ocupă strict de educația lor, atunci când părinții sau alți responsabili legali nu o pot face (măsură reglementată de art. 103, alin. 1, Cod Penal, 1997). O altă măsură educativă este cea de internare într-un centru de reeducare, centre care alcătuiesc sistemele de reeducare, iar scopul lor este de a reabilita mai drastic comportamentul minorilor în cărora nu au fost suficientă mustrarea sau libertatea supravegheată (măsură regelementată de art.104, Cod Penal, 1997). O ultimă metodă de reeducare adoptată de un sistem de reeducare este internarea într- un institut medical- educativ, utilizată pentru cei care suferă de un handicap fizic sau psihic în urma căruia s- a produs o infracțiune, măsură aplicată atât cât este necesar pentru refacerea bio-psiho-socială a individului (măsură regelementată de art. 105, Cod Penal, 1997). Trebuie menționat că și mustrarea este o măsură de reeducare aplicată de instanța de judecată cu scopul de a-l determina pe minor să reflecte asupra faptelor sale și să nu mai săvârșească și alte infracțiuni (reglementarea acestei măsuri este regăsită în art.102, Cod Penal, 1997). Cu alte cuvinte prin redarea acestor modalități de reeducare Neamțu evidențiază că sistemul de reeducare este alcătuit din instanța de judecată, sistemele de tip penitenciar, centrele de reeducare pentru minori și instituții special înființate pentru supravegherea celor pentru care li s-a aplicat o pedeapsă neprivativă de libertate (de exemplu aici, pot intra și Instituțiile de Probațiune), aceste în colaborare cu instituțiile de învățământ, cele eclesiale, de asistență socială și cabinetele de psihologie destinate mediului infracțional încearcă să readucă individul la stadiul de normalitate al societății, adică de membru al unei comunități de oameni care acceptă regulile și normele impuse și se adaptează mediului uman de viață. ( Neamțu, G., 2005, pp. 188- 189)
Sistemul de reeducare al minorilor delincvenți este considerat de către cercetătorii în domeniu ca fiind parte din Sistemul Național de Asistență Socială, fiind un tip de serviciu specializat pe protecția copilului aflat în nevoie. Această idee este regăsită la autori precum Buzducea în studiul său realizat în anul 2005 (pp.54- 69), la Pașa Florin și Pașa Luminița-Mihaela în lucrăriile publicate în anul 2003 (pp.77-102; pp.98- 113), dar și la Gherguț în studiul realizat tot în anul 2003 (pp. 9- 23). Evident autorii vorbesc despre toate tipurile de servicii de asistență socială și scopul lor în viața oamenilor aflați în situație de risc, însă se poate regăsi și necesitatea acestor servicii de ajuta tinerii aflați în centre de reeducare sau în sisteme penitenciar pentru a se reintegra social și profesional pentru viitor.
Mănoiu și Epureanu în lucrarea publicată în 1996, consideră că sistemul de reeducare este sau ar trebui sa fie constituit din personal precum asistentul social, psihiatru, psiholog și pedagog, iar pentru copii problemă care au săvârșit o faptă penală sau sunt în risc de a săvârși în viitorul apropriat, este nevoie ca în centrele de reeducare să se mizeze pe educație și formare socio- profesională deoarece copilul când va fi lăsat în libertate să se poată reintegra cu ușurință în societate și bineînțeles de a-l face să înțeleagă că ceea ce a făcut nu a fost etic și corect din punct de vedere moral și legal. Tot în acest studiu cele două autoare prezintă cum este perceput sistemul de reeducare în S.U.A. pentru tinerii problemă, și anume a fost creeată o instituții numită „Clinică pentru reeducarea copiilor”, scopul acesteia este de preveni cariera delincventă a copiilor răi, problemă. Evident că Tribunalul și Centrele de Reeducare sunt destinate și ele refacerii socio- educaționale ale minorilor, însă pentru cei care au încălcat normativul penal. (pp.71- 75)
Dobrescu în lucrările publicate în anul 2010, „Sociologia devianței” și „Reintegrarea socială a delincvenților”, consideră că socioalizare și refacerea socială a individului nu se poate face dacă acesta nu înțelege ce a greșit, care norme le-a încălcat, cu ce a afectat fapta sa viața societății dar și a sa, subliind ideea că este nevoie de un sistem de reeducare care să abordeze corect metode educative și contructive în viața minorului, nu metode care să-l determine ca după ce este eliberat din centru să revină la viața defectuoasă pe care a avut-o înainte. Tot în una din cele două lucrări, a doua mai specific, autorul evidențiază procesul reintegrării și refacerii sociale a individului prin intermediul justiției restitutive care are în vedere și calitățile umane ale celui care a încălcat legea, ține cont și de posibilitatea și chiar dorința acestuia de a se reface, de a repara daunele produse pe cât este posibil și bineînțeles de a conștientiza fapta produsă, însă acest timp de justiție se bazează mai mult pe Sistemul de Probațiune decât pe reeducarea oferită de instituțiile specializate pe domeniul delincvenței juvenile. (2010, pp. 142- 149; 2010, pp. 16- 18)
Capitolul 2 Delincvența juvenilă în literatura de specialitate
2. 1 Evoluția delincvenței juvenile în România
Durnescu Ioan vorbind despre conceptul de reeducare în sistemul penitenciar din România și evidențiind evoluția acestui sistem de tip penitenciar, vorbește, însă la nivel mai vag și de felul în care a evoluat delincvența la noi în țară. Adică autorul făcând referire la cum a evoluat sistemul subliniază în mod indirect și cum au fost tratați infractorii de- a lungul timpului în teritoriul țării noastre. Astfel, este evidențiat faptul că termenul de reeducare începe să fie abordat pe acest pământ abia din secolul al XIX- lea când a fost adoptată și o lege privind forma de organizare a regimului din închisori. Până în această perioadă au dominat concepțiile romane lasăte populației daco-romanizate, și apoi au fost influențele Imperiului Otoman, iar formele de pedeapsă a infractorilor a fost ori pedeapsa cu moartea ori erau tratați ca sclavi, iar mai târziu s- a adoptat după modelul din vest exilul infractorilor, mai ales a celor care aveau funcții importante. Începând cu 1874 când a fost adoptată Legea asupra regimului închisorilor situația celor condamnați se orientează și către reeducare, având în vedere că până atunci criminalitatea era aspru pedepsită. Chiar dacă procesul de reeducare durează a fi implementat și de-a lungul istoriei până la instaurarea regimului comunist au mai fost adoptate și alte legi cu privire la deținuți totuși progrese prea mari nu s-au văzut. S- ar putea zicea chiar că delincvența juvenilă nu era cu mult diferit privită de celelalte infracțiuni. Abia după căderea regimului comunist în România s-a acordat o atenție și mai deosebită delincvenței juvenile și s- au adoptat legii speciale pentru minori și femeii, dar și pentru infractori care au anumite handicapuri. Despre reeducare se va vorbi într- un alt subcapitol ce va urma în acest capitol. (Durnescu, Ioan; 2009 , pp. 43- 49)
Radu Petre în articolul publicat în Revista de Asistență socială numărul 1 din 2013 consideră că delincvența juvenilă din România este strâns legată de felul în care tinerii sunt priviți atunci când sunt atrași de anumite genuri muzicale, provin din medii sărace din punct de vedere socio- economic care îi determină să recurgă la furt și tâlhării deoarece nu se pot încadra în muncă datorită discriminării și lipsei de educație la care nu au acces deoarece părinții nu îi pot întreține la școală, o altă tendință este de a consuma băuturi alcoolice și substanțe toxice (tutun sau droguri). Cu alte cuvinte problema delincvenței juvenile este legată mai degrabă de felul în care societatea românească reacționează la existența unor grupuri etnice minoritare și a unor clase inferioare de oameni care sunt discriminați și tratați ca fiind hoți și tâlhari încă dinainte de a săvârși o faptă de acest gen și care constrânși de nevoile de zi cu zi recurg la furt și alte forme de încălcare a legii penale. ( Petre, Radu în Revista de Asistență socială numărul 1 din 2013, pp. 153- 161).
Rădulescu Sorin, în studiile sale efectuate atât în colaborare cu alți autori precum Grecu Florentina și Banciu Dan, dar și în studiile efectuate de el însuși ca de exemplu în studiul „Sociologia problemelor sociale ale vârstelor”și „Sociologia devianței și a problemelor sociale”(2010) vorbește despre evoluția delincvenței juvenile pe o perioada de aproximativ 60 de ani în România. El menționează că acest concept este legat de evoluția dar și de modificarea codurilor juridice atât în ceea ce privește infracțiunea cât și în ceea ce privește reglementările legate de vârsta minoratului, subliind ideea că până în secolul XX nu au existat reglementări speciale pentru minori, aceștia fiind tratați în același mod ca și adulți. Evident că în timp s-au făcut tot felul de modificări care au adus la situația în care minorii să fie tratați special, pornindu-se de la ideea de protecție pe care un minor trebuie să o primească. ( Rădulescu; 2010, pp. 293- 295; Rădulescu, „Sociologia problemelor sociale ale vârstelor”,pp. 213- 218; Rădulescu, Grecu, 2003, pp.347- 450; Rădulescu, Banciu, 2002, pp. 238- 248).
Același autor consideră că în societatea românescă conceptul de delicnvență juvenilă este conștientizat abia după 1990, când a început să se acorde o atenție specială și sărăciei, violenței crescute între parteneri, abuzul copiilor străzii, dezorganizarea familiei etc. fenomene care au avut impact și asupra minorilor împincându-i către comiterea infracțiuniilor. Astfel, că Rădulescu redă câteva date statistice în studiul său din 2010, date cuprinse și în celelalte studii, unde împarte evoluția delincvenței juvenile în trei etape de vârf, evoluție care în țara noastră a avut un caracter mai mult calitativ decât cantitativ:
„ a) perioada cuprinsă între anii 1950- 1954- în cursul căreia fenomenul a căpătat amploare și consistență, fiind potențat, în mare parte, de criza economică și de condițiile specifice existente în România postbelică;
b) perioada cuprinsă între anii 1983- 1986- etapă în cursul căreia fenomenul s-a triplat față de perioada anterioară. În 1985, de exemplu, s-a înregistrat un număr record de minori delincvenți indentificați de autorități (8.600), din care cea mai mare parte o reprezentau copii nedoriți, abandonați sau tarați ( așa- numiții „decreței” ), rezultați din măsurile coercitive ale Decretului din octombrie 1966 cu privire la interzicerea avortului;
c) perioada cuprinsă între 1990- 1998- etapă în cursul căreia fenomenul a cunoscut cele mai mari creșteri și modificări calitative ( de la 5.490 delincvenți minori existenți în anul 1990, la peste 27. 000 identificați de către organele de poliție în anii 1997 și 1998). Circa 10 % din totalul infracțiunilor, din care omoruri, jafuri sau violuri au fost comise de acești minori. Din punct de vedere calitativ, a crescut gradul de periculozitate a unor delicte și violența cu care sunt comise de către minori și a scăzut media de vârstă de la care un minor devine delincvent. Pe de altă parte, s- a amplificat fenomeul bandelor de cartier formate din minori, adeseori asociați cu adulți.” ( Rădulescu, „Sociologia problemelor sociale ale vârstelor”, p. 214; Rădulescu, Banciu; 2002, pp. 239-240; Rădulescu, Grecu, 2003, pp. 348- 349; Rădulescu, 2010, pp. 299- 300).
Boudon vorbind despre situația delincvenței juvenile în SUA, consideră că una din cauzele delincvenței juvenile este sărăcia, mediul marginalizat în care trăiește individul și familia care îi oferă o educație mai mult sau mai puțin conformă cu normele societății. ( Boudon, 2006, pp. 479- 481).
Banciu Dan alături de Maria Voinea în articolul publicat în Revista de Asistență socială, numărul 1-2 din 2005, consideră că și în societatea românească una din cauzele delincvenței sunt cele amintite mai sus de Boudon. Tot Banciu și Voinea evidențiază cîteva date cu privire la evoluția delincvenței juvenile în România în perioda 2002- 2004, și consideră actele delincvente comise cu violență sunt în proporție de 70 %, acestea sunt săvârșite în general de minori cu vârste cuprinse între 14- 18 ani, chiar și de tineri cu vârste cuprinse între 18- 30 de ani. Tentativele de comitere a actelor delincvente au ca fundament violența intrafamilială și constrângerea societății. ( Banciu, Voinea în Revista de Asistență socială, nr. 1-2 din 2005, pp. 27- 44).
Munteanu în studiul său din 2011 consideră că violența este una din cauzele delincvenței juvenile, acest aspect nu poate fi negat nici în cazul societății noastre unde mediul familial deorganizat și precar determină în rândul copiilor tendința de a fugi de acasă, de a comite infracțiuni care îi fac să intre în conflict cu legea penală, așa cu evidențiază Mănoiu și Epureanu în studiul lor. ( Muntean, 2011, pp. 32- 34; Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 75- 77).
Mănoiu și Epureanu consideră că un alt factor care determină comiterea de infracțiuni în rândul minorilor este și școala datorită discriminărilor făcute între elevi dar și a costurilor foarte mari pe care părinții nu le pot suporta împincând copilul să renunțe la studiul educațional. Aceleași autoarea consideră că pentru ajutorul acestor minori este nevoie de acordarea asistenței sociale care să- i ajute să se reintegreze în societate după ce vor părăsi centrul de reeducare. În perioada 1995- 2000 Mănoiu și Epureanu, în urma cercetărilor efectuate, au semnalat supraaglomerarea centelor de reeducare pentru minori. ( Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 75- 77).
În studiul său din 2010, Rădulescu mai adaugă câteva date pentru perioada 1998- 2008, perioadă în care fenomenul a cunoscut o tendință de scădere, variind de la un an la altul. Tendințele au fost în general de creștere pentru atacul asupra persoanei (viol, omor, vătămări corporale etc.) în mediile urbane, iar în mediile rurale creșterea s-a observat în atacurile asupra patrimoniului public sau privat( furturi, tâlhării, pagube materiale). De asemenea, numărul minorilor acuzați, învinuiți, înregistrat de organele de poliție în 1998 a scăzut de 1,7 ori față de 1997, continuând să scadă, cu excepția anului 2001. În perioada 2006- 2008 numărul minorilor delincvenți scade de la aproximativ 27. 000 la 13.800 de minori. ( Rădulescu, 2010, pp. 300).
Septimiu Chelcea într-un studiu efectuat pentru articolul publicat în Revista de sociologie numărul 2 din 2005 a subliniat faptul că până în anul 2005 în România nu au fost victime ale criminalității 76% din persoanele chestionate, însă atunci când au fost întrebați despre cum văd ei un delincvent în general și-au imaginat tinerii prost îmbrăcați și care locuiesc la capătul unui oraș, neavând o ocupație și nici studii medii efectuate. Ceea se poate observa este însă faptul că în general tinerii sărăcăcios îmbrăcați și care aparțin unei categorii etnice sau unei clase inferioare societății sunt catalogați ca fiind delincvenți. ( Chelcea în Revista de sociologie, numărul 2 din 2005, pp. 59- 65).
Pavel Abraham în articolul publicat în Revista de Asistență socială numărul 2 din 2002, vorbește despre câteva date statistice identificate în rândul delincvenților minori în perioada 1995- 2001 și evidențiază că 10% din totalul condamnațiilor sunt minori condamnați definitiv din care 4% au primit amendă, 46 % au fost închiși în centre de reeducare, 11% au primit mustrare, 17 % au primit libertate supravegheată, iar pentru 16 % s-au aplicat alte soluții. ( Abraham în Revista de Asistență socială numărul 2 din 2002, p. 88).
2. 2 Abordarea delincvenței juvenile din punct de vedere sociologic, juridic și psihologic
Acest subcapitol urmărește de fapt o continuare a ceea ce a fost început în capitolul anterior cu privire la conceptul de delincvență juvenilă, și anume definirea lui de pe mai multe poziții: sociologică, penală sau psihologică. Adică acest subcapitol își propune să suprindă câteva concepții cu privire la delincvență descrise mai pe larg față de primul capitol care avea ca scop delimitarea conceptuală a termenilor.
Dobrescu în studiile sale despre delincvență ca sursă de insecuritate pentru națiuni și ca parte componentă a devianței pedepsite penal, conferă acestui termen mai multe interpretări, cum ar fi cea biologică sau cea psihologică, ori intrepretarea penală și socială a termenului. Astfel, vorbind de delincvență ca fiind parte a devianței consideră că acestui termen îi sunt aduse interpretări biologice care se referă la construcția genetică, la ereditatea infractorului, care l-a împins la comiterea de infracțiuni, în general acești infractori provin din familii de oameni care au avut antecente penale, ei fiind „eșecuri genetice” ale părinților lor infractori. Abordarea psihologică la care autorul face referință în cărțile sale (2003; 2010(b)), consideră că delincvența este generată de anumite tulburări psihice de comportament sau de personalitate. Aceste tulburări sunt cauzate de anumite dezechilibre emoționale, decalaje de dezvoltare psiho-intelectuală și sentimenatală, duplicitate comportamentală sau chiar inadaptare socială ceea ce determină căutarea satisfacției materiale sau chiar morale în comiterea de delicte. Desigur că această abordare este legată și de cea sociologică și socială întrucât psihicul unui om nu s-ar dezvolta dacă nu ar socializa, dacă nu ar intra în contact cu mediul social, la care se pare că cei care au trăsături de delincvent nu se adaptează. (Dobrescu, 2010(b), pp. 39- 51). Abordarea sociologică consideră că delincvența este și consecința influențării, a constrângerii individului de a se adapta la anumite norme și valori morale care îi pun în pericol liberatatea de exprimare și de supraviețuire ca om normal, cu alte cuvinte delincvența este efectul etichetării și marginalizării unor categorii de oamenii care nu-și pot asigura un nivel de trai decent corespunzător societății, de multe se consideră a fi și efectul regimului politic dominant. ( Dobrescu, 2003, pp. 43- 53).
Rădulescu în studiile sale publicate în 2010- singur și în 2002-în colaborare cu Banciu consideră că delincvența juveniă din punct de vedere psiho-social este cauza unor trăsături comportamentale formate în urma educației greșite acordată minorului și care având tentația cunoașterii sau alte ori constrâns de mediul social precar în care trăiește, ajunge să comită fruturi, tâlhării sau să devină un fugar, un „vagabond”. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să se acționeze atât de restrictiv din punct de vedere penal și social, nu ar trebui etichetați și pedepsiți atât de aspru doar pentru că au anumite tendințe specifice vârstei adolescenței sau au anumite probleme sociale care îi pun în derivă și îi fac să pară „o problemă socială”. Tocmai de aceea cercetătorii în domeniul psiho- social consideră că pentru acești tineri mai degrabă decât o pedeapsă este necesară resocializare și reintegrarea lor, deprinderea unor norme și valori care să-i facă să vadă lumea într-o altă perspectivă decât cea distorsionată conferită de familie și din păcate chiar și de școală. (Rădulescu, Banciu, 2002, pp. 80- 92; Rădulescu, 2010, pp. 341- 345).
Mănoiu și Epureanu consideră de asemenea că delincvența juvenilă pe lângă faptul că este o abatere de la normativul penal, este și cauza educației greșite primite în familie și totodată eșecul educatorilor de a lucra cu acești copii considerați a fi o problemă pentru societate. ( Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 71- 73). Agabrian la rândul său consideră că delincvența este o parte a devianței și este influențată de mediul psiho-social al individului. (Agabrian, pp. 59-60).
O altă autoare care consideră delincvența juvenilă este mai mult cauza societății în care trăiește individul, dar și propriile trăsături psihologice, este Maria Pasca, care în studiul său despre infracțiune și reintegrarea minorilor în societate susține că domeniul psihologiei analizează individul din punct de vedere al propriilor capacități, dobândite sau înnăscute, iar sociologia analizează actul infracțional comis ca urmare a inadaptării și neintegrării în societate a individului. (Pasca, 2005, pp. 14-20 http://www.scribd.com/doc/146180192/P00105 accesat în 10.06.2014 la ora 20:30)
Având în vedere faptul că până acum au fost prezentate doar abordările psihologice și sociale ale delincvenței juvenile care vor fi surprinse pe larg prin intermediul teoriilor și abordărilor de specialitate în următoarele două subcaptitole, consider necesar și de cuvință să închei acest subcapitol cu aordarea penală a delincvenței, care de fapt este în strânsă legătură cu celelalte două abordări, fără de care delincvența juvenilă ar fi privită doar ca faptă ce încalcă norma penală și nu e nevoie de refacere a celui care o săvârșește.
Dobrescu consideră că delincvența juvenilă din perspectiva normativului penal este o infracțiune care încalcă legea penală, ea având un caracter ilicit și de învinuire a celui care a comis-o. Această faptă ce încalcă legea este cauza unui comportament contrar normei penale, dar și mediului social în care copilul crește și se dezvoltă. Un comportament delincvent este cel care se opune intereselor societății, este un amestec de intenție și culpă, și aduce violarea normelor penale. Același autor consideră legea penală analizează fapta săvârșită de un minor în funcție de obiectul delictului- adică valorile și relațiile sociale lezate; subiectul delictului- care vizează atât infractorul cât și victima; dar și din punct de vedere a laturii subiective- trăsăturile psihologice, cât și al laturii obiective- conscințele sociale cauzate. (Dobrescu, 2003, pp. 53- 62; Dobrescu, 2010, pp. 51- 57).
Rădulescu alături de Banciu analizează delincvența juvenilă din perspectiva normativului penal atât din punct de vedere al vârstei majoratului penal, cât și din punct de vedere a sistemului de sancțiuni și resocializare aplicat, adică se axează pe cine anume este adus în instanță și cum este el reintegrat pe baza legilor. Dacă este să privim din punct de vedere a vârstei majoratului penal, în legislația românească copii sub 14 ani nu răspund penal pentru că se consideră că nu au discernământ, cei cu vârste cuprinse între 14- 16 ani răspund penal doar dacă se dovedește că au discernământ în urma experizelor medico-psihologice, iar cei cu vârste cuprinse între 16- 18 ani răspund penal întocmai ca adulții. Sistemul de sancțiuni și de resocializare se referă la sisteme care recurg la tratamente aplicate asemănător adulților, la sisteme bazate mai mult pe reeducare și sisteme care combină reeducarea cu sistemul clasic de tratament. (Rădulescu, Banciu, 2002, pp. 76- 80).
2. 3 Interpretarea psihologică a delincvenței juvenile
Cercetătorii în domeniul delincvenței juvenile, consideră că interpretările psihologice aduse acestui concept sunt legate de teoriile despre personalitate și comportament. Cu alte cuvinte, psihologia analizează delincvența atât din perspectiva internă a individului, vizând capacitățile bio-psihice, cât și din perspectiva externă a individului care se referă la influența mediului asupra sa. (Dobrescu, 2010; Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1997; Zidărescu, 2009; Bocancea, Neamțu, 1999; Banciu, 2007; Pasca, 2005).
Astfel, conform studiilor lui Dobrescu și a lui Mitrofan et al, personalitatea și comportamentul de tip delincvent vizează practic instabilitatea emotiv- acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției în infracțiune dar și duplicitatea comportamentului delincvent, aceste stări și orientări sunt cauza atât a dezechilibrului intern al delincventului, dezechilibru aflat între nivelul de dezvoltare intelectuală și capacitatea de adaptare; cât și influențele externe ale familiei, grupului de prieteni sau a societății aspura tânărului, influențe care îl împing să comită infracțiuni. Această idee este redată și de Zidărescu, Banciu și Pasca în studiile lor.
Tot în urma acestor studii unii autori au evidențiat și tipuri de delincvență juvenilă cum ar fi Bocancea și Neamțu în cercetarea publicată în 1999, au evidențiat următoarele tipuri de delincvență clasificate pe baza a mai multe criterii, în funcție de abordarea psihologică. Astfel, se pot identifica:
În funcție de principiul vizibilității sociale a comportamentele de tip delincvent avem:
Delincvență ascunsă sau tolerată, se referă la acele tipuri de delincvență care nu au un caracter atât de grav asupra normelor legale și se pot rezolva cu o mustrare;
Delincvență sancționată, se referă la cazurile de delincvență mai grave care necesită intervenția instanței de judecată prin aplicarea unor măsuri de reeducare mai drastice.
Un alt principiu se referă la natura actelor delincvente:
Delincvența ușoară sau primară ;
Delincvența gravă care se referă la încălcarea normelor legale care apără persoana și bunurile ei.
Un al treilea principiu se referă la acțiunea de definire și reacția socială asupra delincvenței, iar în funcție de instituția care sancționează comportamentul delincvent avem trei tipuri de delincvență:
Delincvența sancționată prin poliție;
Delincvența sancționată prin tribunal;
Delincvența sancționată prin recluziune sau internare.(Bocancea, Neamțu, 1999, pp. 179- 180).
Mitrofan și ceilalți colaboratori ai săi la cartea publicată în 1997, consideră că există următoarele criterii de clasificare a delincvenților în funcție anumite trăsături psihice. Se pot evidenția următoarele criterii:
„a) în funcție de gradul de conștientizare și control al comportamentului criminal:
– infractori normali;
– infractori anormali.
b) în funcție de tendința de repetare a acțiunilor criminale:
– infractori recidiviști;
– infractori nerecidivști.
c) în funcție de gradul de pregătire infracțională:
– infractori ocazionali;
– infractori de carieră.” (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1997, p. 57)
Dobrescu în studiul său despre „Reintegrarea socială a delincvenților minori”, publicat în 2010(b), identifică patru tipuri de criminali în funcție de structura lor psihică:
Criminalii socializați care au anumite tulburări emoționale mult mai pregnante decât la persoanele care comit infracțiuni, având un contact cu mediul delincvent ei deprind regulile, ei încălcând acele norme de proprietate;
Criminalii nevrotici sunt cei care sub impuls nevrotic comit delicte, ei conștientizează că nu au un comportament și o gândire adecvată, fiind caracterizați de simptomul anxietății care se manifestă sub forma cleptomaniei sau a piromaniei;
Criminalii psihotici sunt caracterizați de o personalitate foarte destructurată, având o percepție distorsionată a mediului social, infracțiunile lor constă în acte violente fără sens și cu mobil bizar;
Criminalii sociopați au o personalitate egocentristă, o compasiune față de alți inexistentă, mai sunt caracterizați ca fiind inteligenți și fără neliniști, mincinoși profesioniști, fără remușcare și rușine, eșec în a urma o anumită cale a vieții, etc. (Dobrescu, 2010(b), pp. 103- 104; Mitrofan et al, 1997, pp. 57- 61)
Gabriela Florea și Mihaela Boza în articolul publicat în Revista de psihologie socială numărul 20 din 2007 consideră că pe lângă mediul social în care trăiește individul și care îl determină să comită infracțiuni, actul delincvent poate fi determinat la unii tinerii și de efectul Muhammad Ali care se manifestă prin o percepție de sine distorsionată asupra sa și chiar și asupra lumii, ceea ce îl împing pe individ să comită acte de încălcare a normelor. (Florea, Boza în Revistă de psihologie socială numărul 20 din 2007, pp. 38- 43)
Pasca și Zidărescu în studiile lor realizate se axează pe mediul social care influențează apariția comportamentului delincvent la copii, datorită familiei în care cresc (dezorganizată, monoparentală, părinți încadrați în muncă, părinți plecați în străinătate etc.), impactul școlii prin mijloacele neadecvate care fac pe unii copii să se simtă marginalizați, exluși social, dar și din cauza grupului de prieteni, al anturajului care îl împing pe tânăr să se adapteze unor reguli care de multe ori contravin legii penale.( Zidărescu, 2009, pp. 63- 74; 122- 131; Pasca, 2005, pp. 20-31)
Pasca consideră că pe lângă mediul social și caracteristicile psihice ale individului sistemul judiciar analizează și capacitatea de discernîmânt al individului, dar și capacitatea volitivă în momentul săvârșirii actului, acest lucru se realizează tot cu ajutorul specialiștilor în domeniul de psihologie juridică. ( Pasca, 2005, pp. 20- 31).
2. 4 Teoriile delincvenței juvenile
Având în vedere faptul că în subcapitolul anterior am punctat perspectiva psihologică asupra delincvenței juvenile, în acest subcapitol voi prezenta pe scurt conform studiilor de specialitate cîteva din principalele teorii sociologice despre delincvența juvenilă.
Principalele teorii sociologice pe care le voi prezenta pe baza studiilor făcute de autorii în domeniu sunt :
Teoria rezistenței la frustrare
Conform studiului lui Dobrescu, această teorie a fost formulată de W.C. Reckless, care prin raportarea la cauza delincvenței și a explicat faptul că una din cauzele delincvenței este tentația omului de a-și satiface un set de nevoi, dar care întâmpinând anumite obstacole, individul recurge la mijloace nocive pentru a depăși acel blocaj care determină apariția frustrării. Rezistența interioară este o formă de manifestare a conștiinței care încearcă să orienteze comportamentul individului conform normelor sociale la se raportează, această rezistență poate avea și efecte negative atunci când ea apare ca un blocaj. Frustrarea este legată și de agresivitate care este considerată o formă instinctuală utilizată cu scopul de a se satiface anumite nevoi cu orice preț. Agresivitatea însă nu reprezintă un indicator de evaluare a comportamentului delincvent ci este o formă de confruntare cu mediul social a omului în vederea atingerii intereselor de status și rol social.( Dobrescu, 2010(b), pp. 83- 85)
Această idee o redă și Rădulescu în studiile sale efectuate alături de Banciu (2002, pp. 103- 107) și Grecu ( 2003, pp. 113- 116)
Teoria „asocierilor diferențiate”
Teorie readată de asemenea de mai mulți autori precum Rădulescu alături de Banciu în studiul lor , dar și alături de Grecu în publicația din 2003, și nu în ultimul rând de Dobrescu.
Această teorie a fost elaborată de Edwin Sutherland, care considera că delincvența în cazul unor tineri este cauzată de socializarea cu grupuri a căror regulă principală este încălcarea normelor penale. Se consideră că această teorie este bazată pe mediile defavorizate ale orașelor care încurajează formarea unor bande de infractori la care de multe ori individul aderă din nevoia de protecție și de obținere a satifacerii nevoilor de bază. Prin intermediul acestei teorii se realizează mai ușor reintegrarea și resocializare minorului delincvent. Dezavantajul acestei teorii se referă la faptul că explică delincvența juvenilă doar din perspectiva socializării cu grupuri delincvente nu și din perspectiva celor care recurg la acte infracționale ocazional. ( Rădulescu, Grecu, 2003, pp. 130- 134).
Teoria „dezorganizării sociale”
Această formă de teorie este cuprinsă în studiile lui Rădulescu și Banciu (2002), dar și Dobrescu o redă în studiul său din 2010(b). Voi prezenta ideile reliefate de Rădulescu și Banciu, care se regăsesc, repet și la Dobrescu.
Această teorie a fost formulată de Școala de la Chicago, contribuții importante pentru această teorie au avut C. R. Shaw și H. D. McKay, care au considerat că delincvența juvenilă și criminalitatea în general sunt efecte ale urbanizării, industrializării și dezvoltării economice, care au produs dezorganizarea socială. Ei au analizat această teorie făcând referire și cei care emigrau în țări străine și de obicei se localizau la periferia orașului unde bandele de delincvenți le influențau educația copiilor celor care emigrau și care din cauza neadaptării sociale și școlare ajung să recurgă la infracțiuni. Însă această teorie nu are o relevanță totală asupra acestor concepții întrucât nu toți ajung să comită infracțiuni din cauza că stau la periferia orașului sau pentru că sunt imigranți. ( Rădulescu, Banciu, 2002, pp. 111- 114)
Teoria „subculturilor delincvente”
Dobrescu prezintă această teorie din perspectiva a doi specialiști și anume Cohen și Whyte. Cohen consideră că situația delincvenței este legată de dezvoltarea economică care afectează pe cei din mediile sărace deoarece nu pot accede pe piața muncii, iar costurile școlarizării sunt foarte mari în comparație cu veniturile lor. El susține că acești oameni se grupează în bande care practic protestează și se opun normelor societății prin diverse delicte. Whyte susține că această teorie mai poate fi prezentată și sub denumirea de teoria „grupurilor de la marginea/ colțul străzii”, subliniind ideea că delincvența juvenilă este un produs al comportamnetului învățat, care s-a format în perioada adolescenței în urma unor relații de socializare defectuoase cu grupuri care împărtășeșc norme și valori comune dar care se opun de cele mai multe ori normelor legale și sociale. ( Dobrescu, 2010(b), pp. 88- 90)
Teoria „etichetării sociale”
Reprezentații acestei teorii (Becker, Erikson, Tannenbaum) consideră că delincvența este cauza etichetei pe care unii oameni din clasele de sus ale societății o acordă copiilor și oamenilor care fac parte din clasele inferioare societății. Această etichetare, sau stigmatizare este mai mult o reacție de discriminare și de marginalizare a celor care fac parte din categoriile sărace ale societății, chiar dacă mulți din cei care fac parte din zonele periferice nu au comis nici măcar o infracțiune. Această teorie își propune să evidențieze impactul pe care societatea de multe ori îl produce asupra celor din categoriile sărace prin reacția pe care o are față de ei, împing de multe ori oamenii din aceste categorii să comită infracțiuni. (Dobrescu, 2010(b), pp. 90- 92)
Teoria controlului social
A fost elaborată de Reckless și Hirschi, ea cuprinde și teorii de învățare socială și socializare, dar și teoria atașamentului, ea evidențiază faptul că indivizii supuși presiunii normelor au tendința de a le respecta, însă atunci când situația familială, economico- socială este una dezastruoasă, individul supus presiunii de a nu părea un om ratat are tendința de a comite infracțiuni, de a intra în conflict cu legea. (Durnescu, 2009, pp. 59- 60)
Teoria neutralizării
A fost formulată de Sykes și Matza, ea se referă la tehnicile de neutralizare a actelor delincvente comise de tineri. Acești tineri de fapt, sunt considerați ca fiind în derivă, adică oscilează de la un comportament adecvat la unul neadecvat, iar atunci când comit fapte care intră în conflict cu legea penală ei încearcă să motiveze actul comis prin diferite scuze cu privire la mediul corupt al lumii, la actele ilegale ale autorităților sau chiar cu privire la victima abuzului, acuzând-o de fapt pe ea de comiterea actului datorită comportamentului neadecvat pe care îl are și pe care legea nu-l sancționează. ( Rădulescu, Grecu, 2003, pp. 137- 140)
2. 5 Scopul sistemelor de reeducare în viața delincvenților minori
Banciu și Rădulescu consideră că sistemul de sancțiuni, tratament și reeducare este un ansamblu de măsuri care au ca scop refacerea individului pe plan psiho-social, pentru care conform legilor adoptate la nivelul fiecărei națiuni se vizează mai multe situații cum ar fi:
sistemul de reeducare potrivit căruia pe baza unor legislații penale minorii și tinerii sunt tratați exact ca și adulți cu precizarea că măsurile aplicate sunt doar puțin mai blânde față de cele aplicate adulților;
sistemul de reeducare în care se vizează atât sancționarea și pedeapsa minorului cu privare sau nu de libertate, cât și repararea daunelor produse și stabilirea unei relații de negociere a delincventului cu victima;
sistemul de reeducare bazat pe combinația dintre elementele sistemului de pedeapsă penală clasic și măsuri medico-curative pentru minorii delincvenți cu handicapuri fizice sau psihice, care au nevoie de un regim de tratament și supraveghere special. (Banciu, Rădulescu; 2002, pp. 79-80)
O altă concepție destul de valoroasă, dar care subliniază în mod indirect principiile de bază ale sistemului de reeducare, este cea a lui Ogien care vorbește utilitatea pedepsei și evidențiază faptul că sistemul penal nu ar trebui să vizeze doar pedeapsa individului ci și îndreptarea lui socio-spirituală și morală și să țină cont „de a proteja libertățile individuale” ale deținutului, adică implicarea lui în activități sociale care să nu îl facă să se simtă izolat de mediul său în care a trăit înainte de a săvârși o faptă pedepsită de legea penală. (2002, pp. 13- 16)
Anamaria Szabo în capitolul cuprins în volumul coordonat de Doru Buzducea, „Asistența socială a grupurilor de risc”, publicat în 2010, redă de asemenea principalele trăsături ale sistemului de reeducare considerând că acesta urmărește reabilitarea psiho-socio-profesională, morală și penală a individului care a comis un act infracțional, subliniind ideea că minorului i se aplică același regim însă într-o manieră mai blândă și vizează reintegrarea lui și chiar încercarea de a nu-l despărți de părinți, pe cât posibil după gradul de pericol social al faptei comise. Reabilitarea se face prin intermediul colaborării dintre sistemul de asistență socială dezvoltat în domeniul delincvenței și sistemul penal, care urmăresc refacerea socio-penală a infractorului.(idem, pp 460- 471) Tot în această publicație se întâlnește conceptul de justiție restaurativă, metodă de reeducare și reintegrare a celor care au săvârșit infracțiuni, care cuprinde practic și sistemul de reeducare propriu-zis. Această metodă este una care se aplică cu precădere în centrele de reeducare pentru minori dar și în medii penitenciare, însă mai poate fi folosită și de sistemul de probațiune. Acțiuniile vizate de justiția restaurativă și de sistemul de reeducare sunt activități de evaluare a cauzelor și a potențialului celui care a săvârșit o faptă penală, activități de supraveghere a aplicării obiectivelor și a planului rezultat în urma evaluării cu scopul de a începe o refacere a individului din punct de vedere bio-psiho-social prin intermediul consilierii și asistării acestuia pe întregul proces de ședere în penitenciar sau centru de reeducare, după caz. Aceste acțiuni pot fi aplicate și în cazul pedepselor neprivative de libertate, însă cu câteva reguli care sunt necesare a fi impuse cu privire la ce anume are voie individul să facă și ce să nu facă pentru a evita pedeapsa cu închisoarea, și pe un termen mai scurt decât cel din penitenciar, stabilit de instanța de judecată. (idem, pp. 471- 478)
Sistemul de reeducare al minorilor delincvenți este considerat de către cercetătorii în domeniu ca fiind parte din Sistemul Național de Asistență Socială, fiind un tip de serviciu specializat pe protecția copilului aflat în nevoie. Această idee este regăsită la autori precum Buzducea în studiul său realizat în anul 2005 (pp.54- 69), la Pașa Florin și Pașa Luminița-Mihaela în lucrăriile publicate în anul 2003 (pp.77-102; pp.98- 113), dar și la Gherguț în studiul realizat tot în anul 2003 (pp. 9- 23). Evident autorii vorbesc despre toate tipurile de servicii de asistență socială și scopul lor în viața oamenilor aflați în situație de risc, însă se poate regăsi și necesitatea acestor servicii de ajuta tinerii aflați în centre de reeducare sau în sisteme penitenciar pentru a se reintegra social și profesional pentru viitor.
Dobrescu în lucrările publicate în anul 2010, „Sociologia devianței”(a) și „Reintegrarea socială a delincvenților”(b), consideră că socioalizare și refacerea socială a individului nu se poate face dacă acesta nu înțelege ce a greșit, care norme le-a încălcat, cu ce a afectat fapta sa viața societății dar și a sa, subliind ideea că este nevoie de un sistem de reeducare care să abordeze corect metode educative și contructive în viața minorului, nu metode care să- l determine ca după ce este eliberat din centru să revină la viața defectuoasă pe care a avut-o înainte. Tot în una din cele două lucrări, a doua mai specific, autorul evidențiază procesul reintegrării și refacerii sociale a individului prin intermediul justiției restitutive care are în vedere și calitățile umane ale celui care a încălcat legea, ține cont și de posibilitatea și chiar dorința acestuia de a se reface, de a repara daunele produse pe cât este posibil și bineînțeles de a conștientiza fapta produsă, însă acest timp de justiție se bazează mai mult pe Sistemul de Probațiune decât pe reeducarea oferită de instituțiile specializate pe domeniul delincvenței juvenile. (2010(a), pp. 142- 149; 2010(b), pp. 16- 18)
Mircea Zidărescu făcând un studiu cu privire la modelele de sancționare a minorilor delincvenți în centre specializate de reeducare și prezentând concepțiile regăsite în Codul Penal din 1968, Vechiul Cod Penal și Noul Cod Penal, consideră că sistemul de reeducare este un ansamblu mixt de măsuri de sancționare a minorilor aplicate prin pedepse și măsuri educative implementate prin activități socio-educaționale prin care minorului i se dă o educație conformă cu normele socio-morale ale societăți în care trăiește. Scopul acestor măsuri este de a reface legăturile minorului cu societatea și de a se putea reintegra în familie și în grupul de prieteni cu ușurință, bineînțeles că nu trebuie uitat și scopul penal, adică acela de a nu mai săvârși și alte acte care să încalce normele penale, motiv pentru care în funcție de gravitatea actului produs se aplică o pedeapsă privativă de libertate mai aspră sau mai puțin aspră sau dimpotrivă o pedeapsă neprivativă de libertate, dar aflat sub supravegherea unui specialist de probațiune. (Zidărescu, 2009, pp. 27- 29)
2. 6 Legislația pe baza căreia se acționează în sistemele de reeducare
Conform studiilor specialiștilor legislația, după care se orientează sistemele de reeducare și reintegrare a minorilor, sunt: Convenția Națiunilor Unite privitor la drepturile copilului (1990), Standardele internaționale legate de prevenirea delincvenței juvenile (1990), Liniile directoare ale Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea justiției juvenile- cunoscute și sub numele de Liniile directoare de la Riyadh (1990), Codul Penal (1997, modificat în 25 martie 2008) și Noul Cod Penal (adoptat prin Legea 286 din 17 iulie 2009 și intrat în vigoare la 1 februarie 2014), Decret numărul 545 din 30 decembrie 1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare, precum și Legea nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Hotărârea Guvernului numărul 1897 din 21.12.2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii numărul 275/ 2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.(Pasca, 2005, p.33 http://www.scribd.com/doc/146180192/P00105 accesat în 10.06.2014 la ora 20:30; http://www.avocatlaza.ro/downloads/codul-penal.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 22:10; http://www.crbuzias.ro/images/proiect/545.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 21:35; http://www.crbuzias.ro/images/proiect/1897.pdf accesat la data de 11.06.2014 la ora 21:40; http://www.crbuzias.ro/images/proiect/275.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 21:50; http://www.crbuzias.ro/images/proiect/Codul.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 22:03).
În Convenția Națiunilor Unite adoptată de Organizația Națiunilor Unite în 1948, iar în România în 1990, se face referire la drepturile copilului, mai concret este prezentată o întreagă listă de obligații pe care statele trebuie să le recunoască cu privire la drepturile minorului. Aceste obligații privesc educația și administrarea directă a justiției pentru copii, dar și a obligației părinților de a educa copilul conform regulilor societății. Convenția vizează dreptul copilului de a avea acces la bunuri și servicii, dar totodată a nu se aplica metode de tortură sau chiar separarea de părinți fără motive bine întemeiate. (Pasca, 2005, pp 33- 34)
Standardele internaționale legate de prevenirea delincvenței juvenile (1990), denumite și Regulile de la Beijing au ca scop reducerea violenței juvenile, prevenirea delincvenței, dar și formularea unui plan de intervenție pentru combaterea delictelor în rândul minorilor. (Abraham în Revista de Asistență socială, numărul 2 din 2002, p. 82)
Principiile Națiunilor Unite privind prevenirea delincvenței juvenile, avînd și denumirea „Principile de la Riyadh”, se axează pe „abordarea pozitiv activă a acțiunii de prevenire” (Pasca, 2005, p. 37), având drept scop a scoate în evidență ideea că minorii sunt și ei ființe umane, iar educația lor, asigurarea unei justiții sociale pentru ei care să vizeze prevenția comiterii de delicte și implicare întregii societății în activitatea de prevenire a delincvenței este utilă în promovarea bunăstării acestor ființe. Adică aceste principii urmăresc atât acordarea unei educații adecvate tinerilor dar și aplicarea unei legii conforme cu statutul de minor, vizând pe de o parte drepturile și interesele copilului și pe de altă parte aplicarea corectă a legii atunci când copilul o încalcă. (Pasca, 2005, pp. 37- 38)
Vechiul Cod Penal și Noul Cod Penal vizează și ele minoritatea și răspunderea minorilor pentru faptele comise. În Vechiul Cod articolele care vizau minoritatea erau art. 99- 110, Noul Cod Penal reglementează statutul de minor și felul în care el răspunde în art. 113- 134. Copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal este luat în evidența Direcției Generale de Asistență socială și Protecție a copilului din raza teritorială unde locuiște, iar aceasta din urmă va decide ce măsură de protecție specială se va lua (plasament sau supraveghere specializată). Vechiul Cod cuprinde reglementări cu privire la limita răspunderii minorului, consecințele acestei răspunderi, măsurile educative adoptate și aplicate minorului după caz, durata aplicării acestor măsuri, pedepsele aplicate. Noul Cod cuprinde atât cele prezentate mai sus, cât și referatul de evaluare întocmit de Centrul de Probațiune, regimul măsurilor neprivative de libertate, măsurile privative de libertate și reglementările lor, pluralitatea infracțiunilor, prescrierea răspunderii penale și a executării măsurilor educative, dar și efectele măsurilor educative și reglementări pentru minorul care împlinește 18 ani. Rezumându- ne la răspunderea penală a minorilor, ambele coduri consideră că minorul sub 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal doar în urma dovedirii că a săvârșit fapta cu discernământ, iar minorii de la 16 la 18 ani răspund penal ca un adult. (Vasile, 2008, pp. 94- 95; http://www.avocatlaza.ro/downloads/codul-penal.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 22:10; http://www.crbuzias.ro/images/proiect/Codul.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 22:03).
Decretul de Lege numărul 545/ 1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare, a fost adoptată în timpul regimului comunist, el prevedea internarea și repartizarea minorilor, activitatea de educație și instruire, pregătirea personalului pentru reeducare, drepturile și obligațiile minorului, măsurile disciplinare și recompensele și reglementării privind finanțarea și dispozițiile finale. (http://www.crbuzias.ro/images/proiect/545.pdf accesat în data de 11.06.2014 la ora 21:35)
Având în vedere că Decretul de mai sus amintea și de pregătirea personalului din centrul de reeducare, consider că este necesar să subliniez câteva idei redate de specialiști în domeniu cu privire la personalul din domeniul de justiție juvenilă, dar și instituțiile abilitate în domeniul protecției și sancționării copilului. Astfel putem aminti câțiva din cei implicați, cum ar fi organele de poliție, avocați pentru minori, procurori, judecători, dar sunt incluși și cei de la asistența socială și Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului. Acești oameni și aceste instituții implicate au nevoie de pregătire specială, mai ales în domeniul drepturilor copilului, dar și de o formare continuă. Legislația actuală a României a reglementat judecarea cauzelor de minori de către tribunale specializate. (http://www.unicef.org/romania/ro/justitie_juvenila_romana.pdf accesat în data de 10.06.2014 la ora 20:30)
Conform Codului Deontologic al Personalului de Reintegrare Socială și Supravehere, potrivit art. 6 și 7 din Cod „Art.6- Consilierii, șefii serviciilor și inspectorii au îndatorirea să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Constituția și legile țării, prevederile reglementărilor interne și să îndeplinească dispozițiile legale ale șefilor ierarhici privind activitatea profesională. Art. 7 – Atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în societate, consilierii, șefii serviciilor și inspectorii sunt datori:
să se abțină, în toate cazurile, să discrimineze vreo persoană pe temei de naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie politică sau orice altă opinie, apartenență politică, avere, origine socială sau alte asemenea temeiuri;
să se abțină, în toate cazurile, să impună beneficiarilor serviciilor furnizate propriile convingeri filosofice, religioase, morale sau de altă natură;
să respecte demnitatea, integritatea fizică si morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile desfășurate înaintea lor. Nici un motiv nu poate justifica recurgerea la tratamente degradante sau umilitoare ori lezarea integrității fizice, a sănătății sau demnității persoanelor.
să păstreze confidențialitatea în legătură cu documentele pe care le dețin, conform legii, în scop profesional. Punerea la dispoziția organelor judiciare, în condițiile prevăzute de lege, a acestor documente și a altor informații deținute în virtutea exercitării funcției, nu reprezintă o încălcare a confidențialității, serviciile de reintegrare socială și supraveghere având obligația de a colabora cu organele judiciare, la solicitarea scrisă a acestora. Informațiile referitoare la cazurile aflate în evidența serviciului, precum și orice informații cu privire la organizarea și desfășurarea activității în cadrul acestuia vor fi puse la dispoziția presei exclusiv prin intermediul persoanelor desemnate de conducerea direcției de specialitate și cu respectarea confidențialității datelor personale ale beneficiarilor serviciului respectiv.”
(http://www.just.ro/Servicii/Proba%C8%9Biune/tabid/1948/Default.aspx accesat în 12.06.2014 la ora 09:45)
Legea numărul 275/ 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Regulamentul de aplicare al acestei legi, adoptat prin Hotărârea de Guvern numărul 1897/ 2006 vizează pe lângă măsurile de reeducare a infractorului și pregătirea persoanelor cu privare de libertate pentru a se integra și a se adapta normelor societății atunci când vor primi libertatea, acest lucru se face încă de la început. De asemenea legea surprinde și prevenirea săvârșirii unor noi delicte tocmai de aceea se aplică privare de libertate pentru unele infracțiuni. (Durnescu în Revista de sociologie românescă numărul 1 din 2010, pp. 44-46)
Concluzionând cele prezentate până aici, aș dori să închei parte teoretică a acestei lucrări cu un citat din Pasca Maria: „înainte de a pedepsi copilul, e bine a-l înțelege și-a face legea scrisă sau nescrisă, să-l apere sau să-l acuze, făcându-l ca încetul cu încetul, să-și descopere incertitudinile vârstei, să le depășească ajungând în timp, la delimitările structurale de personalitate, ce-l pot identifica prin manifestări comportamentale substituite uneori unei reale comunicări.” (Pasca, 2005, p. 33)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiu Aplicativ al Delincventei Juvenile pe Serviciul de Probatiune Resita (ID: 166369)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.