Structuri Afective Dominante Si Corelatia Lor cu Situatia Istorica

“structuri afective dominante și corelația lor cu situația istorică”

Cuprins

Introducere 3

Capitolul I: Frica – emoție dominantă în Evul Mediu 5

Ce este frica 5

Influența religiei asupra perceperii emoțiilor. Teama de Dumnezeu 10

Frica socială sau frica de tortură 14

Alte aspecte ale fricii în Evul Mediu 19

Capitolul II: Indiferența – stare afectivă dominantă în contemporanietate 20

Noțiuni despre indiferență 20

Indiferența care naște libertate 25

Corelația dintre indiferență și plictiseală 33

Știința – cauză a indiferenței 37

Concluzii 40

Bibliografie 41

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII 43

Introducere

În lumea contemporană, s-a generalizat o anumită concepție materialistă, profund influențată de știință și de un tip aparte de reducționism. Conform acesteia, nu există decât ceea ce s-a demonstrat că există; nedemonstratul nu are valoare sau chiar nu există. Ceea ce spunem noi primește aprobare doar dacă e demonstrat logic, dacă vorbim despre ceea ce simțim riscăm să nu fim luați în serios. Cum rămâne atunci cu emoțiile noastre? Cum să le demonstrăm dacă ele sunt în interiorul nostru? Nimeni n-o să nege că emoțiile există și că ele sunt extrem de importante, dar ele sunt imateriale, deci lipsite de un sens „tare” pentru această lume dornică de palpabil.

Studiul emoțiilor este unul foarte important, întrucât anume acestea stabilesc personalitatea omului. Emoțiile au cauze care le provoacă, dar și efecte asupra cărora ne supun. Personalitatea umană depinde de aceste afecte, întrucât astfel creăm legătura dintre noi și lumea înconjurătoare. Emoțiile ne stabilesc reacțiile și astfel atitudinea față de realitate.

În lucrarea de față, voi încerca să demonstrez că nu doar obiecte sau fenomene exterioare ne pot provoca emoții, ci și perioada istorică în care trăim. Evul Mediu este perioada în care Dumnezeu era răspunsul la orice întrebare și cauză a oricărui lucru. Totodată, este timpul în care torturile și pedepsele erau un fenomen cotidian. Acest fapt a făcut ca oamenii să resimtă continuu emoția fricii. Frica poate fi atât o emoție distructivă, cât și una salvatoare. Frica ne ghidează înspre evitarea și ocolirea pericolului, dar totodată ne oferă acea neliniște capabilă să distrugă sufletul.

Perioada contemporană este perioada în care știința și tehnica ocupă tot mai mult loc în viețile noastre și nu lasă loc emoțiilor, ci venerează raționalitate. Aceasta este cauza din care indiferența este strarea predominantă a contemporanietății. Indiferența nu mai este lipsa de emoții, ci este ea însăși e emoție. Însă nu doar știința este cea care ne face indiferenți, ci și plictiseala și iluzia că această emoție ne oferă mai multă libertate. Legătura dintre știință și indiferență este una strânsă. Știința vrea să ne demonstreze că de om nimic nu depinde și în aceste condiții, dorința de a demonstra ceva sau de a crea ceva – dispare, lăsând loc doar indiferenței.

Lipsa de continuitate între teoriile create în diferite perioade istorice nu poate să nu complice sarcina de cunoaștere a problemei emoțiilor, pentru că se face o imagine unică care unește tot ce a fost stabilt sau afirmat îm diferite concepții sau școli. Dificultățile care apar în încercarea de a delimita procesele emoționale de cele neemoționale, ne impun de a căuta diferențele dintre emoții într-un context mai larg de manifestare a lor, mai ales în sursele interioare și exterioare de apariție a lor.

În cele mai multe dintre teorii asupra emoțiilor, se afirmă că emoțiile apar în cazul întâmplării a ceva important pentru om. Privind dintr-o perspectivă universală, apariția emoțiilor este legată de condițiile obișnuite ale existenței, sau de perioada istorcă și circumstanțele de timp în care trăiește individul. Privind dintr-o perspectivă mai restrânsă, emoțiile snt studiate drept reacții la condiții mai specific. Astfel, un criteriu important al diferențierii emoțiilor este sursa lor de apariție.

Emoțiile se diferențiază după: calitate, incluzând în sine intensitatea, durabilitatea, profunzimea, conștientizare, cât și influența asupra întregului organism; după procesele psihice cu care sânt acestea legate; după conținut și orientarea emoțiilor (către sine sau către cei din jur).

Sursele emoțiilor sunt atât sufletul și rațiune, cât și realitatea exterioară. Perioadele istorice au specificul lor și de aici apare influența în masă asupra recțiilor și comportamentului. Astfel, perioada istorică este un factor important în stabilirea emoțiilor. Nu doar situațiile cotidiene și obiectele materiale sunt surse ale strărilor noastre, ci și specificul perioadei în care ne aflăm determină ceea ce simțim.

Capitolul I: Frica – emoție dominantă în Evul Mediu

1.1 Noțiuni despre frică

Frica este emoția care provoacă tulburare și neliniște sufletului. Cauze ale fricii sunt diverse, dar cert este că oamenii tind întotdeauna să evite ceea ce le provoacă frica, fie acesta un lucru real sau unul imaginar.

Fiecare perioadă istorică are specificul ei și problemele sale. În dependență de acestea se stabilesc prioritățile oamenilor, dar și se evită ceea ce ar putea să le creeze dificultăți sau neliniști. Spre exemplu, perioadele marcate de războaie vor determina oamenii să le fie continuu teamă de acest fenomen, iar perioadele marcate de crize și instabilitate politică, vor determina oamenii să fie incerți în ce privește viitorul lor.

Opinia comună a oamenilor consideră că frica este o emoție distructivă menită să-l oprească pe om în aspirațiile sale. Filosofia însă, studiind toate aspectele unei probleme, afirmă că frica aduce și multe beneficii. În primul rând, datorită acestei stări afective, este dezvoltat instinctul de autoconservare la om. Ne ferim de ceea ce ne temem și astfel ne îndepărtăm de pericole. Instictul de conservare este cel care ralizează continuitatea vieții și datorită căruia se dezvoltă și celelalte simțuri ale omului.

În același timp, frica este emoția care ne ajută să ne cunoaștem pe sine. Datorită temerilor noastre, învățăm să ne depășim limitele și să evoluăm. ”Frica sau neliniștea este opusul confortului, iar în confort omul nu se poate dezvolta și nu-și poate ajuta specia să evolueze.” [1, p. 88] Astfel, este incorect a trata emoțiile doar dintr-un puct de vedere, căci frica nu doar ne omoară dar și ne face mai puternici.

Spaima este emoția care pune piedici în atingerea fericirii și care, în opinia lui Epicur, dă naștere fizicii și a științei în general. Fizica epicureică se naște din dorința de a alunga frica de zei și de moarte. Neștiința ne provoacă nu doar curiozitate, ci și frică. Frica de neașteptat, de spontan, îl face pe om să caute răspunsuri la întrebările pe care le are și certitudini la dubiile pe care le are. Atunci când nu avem destule cunoștințe despre un fenomen, ne este frică de el pentru că nu știm cum ne poate influența și dacă ne poate distruge. Știința ne ajută în acest caz nu doar să cunoaștem, ci și să elaborăm metode de apărare sau chiar supraviețuire. Frica este o emoție distrugătoare pentru suflet, dar creatoare pentru omenire, lucru pe care îl afirmă Epicur prin: “Dacă nu am fi tulburați în legătură cu fenomenele cerești, noi n-am avea nevoie de studiul naturii.” [2, p. 93] Pentru epicureici, frica este un adevărat obstacol în calea spre fericire. Frica de cele mai multe ori apare în legătură cu zeii, pentru că omul este neputincios în fața divinității. Pentru debarasarea de frică este nevoie de cunoaștere și de studiu, care vor explica mersul lucrurilor și vor informa despre eventualele pericole. Nu doar frica de zei îl impiedică pe om să fie fericit, ci și frica față de moarte. Cea de-a doua însă este considerată de Epicur absurdă și explică acest lucru prin celebra fraza:”atâta timp cât suntem noi, nu există moarte, iar când este moartea nu suntem noi”. [3, p.94]

Încă un avantaj al acestei emoții ne este oferit de Friedrich Nietzsche care afirmă că ”Frica este mama moralității”. Teama ne stabilește un anumit tip de comportament care se răsfrânge nu doar asupra propriei persoane, dar și asupra întregii societăți. Frica de lege sau de Dumnezeu ne determină să avem grijă nu doar de binele propriu, dar și de cel al oamenilor care ne inconjoară astfel creându-se și anumite legi morale.

Bertrand Russel afirmă că ”Frica este principala sursă de superstiții și una din principalele surse de cruzime”. [4, p.23] Frica de Dumnezeu sau frica de a rata norocul ne fac să credem în puterea unor ritualuri sau ne face să negăm existența întâmplării, căutând în orice eveniment sau fenomen un semn oferit de o forță superioară. Cruzimea apare ca rezultat al temerii noastre de a nu fi atacați. Instictile animalice ce-l domină pe om îi spun că pentru a supraviețui și a rezista pericolelor care pot apărea, trebuie să fii tu cel care atacă. Astfel frica, ca o emoție distructivă, naște în om porniri și mai distructive.

Reprezentanți ai filosofiei antice – stoicii, preamăresc rațiunea, pe când Epicur afirmă că rațiunea este sursa erorii. Atunci când gândim că imaginea obiectului corespunde cu obiectul în sine, iar el de fapt nu corespunde, atunci ne aflăm în eroare. Însă nu putem confirma aceste argumente, întrucât nu putem verifica când imaginea corespunde cu obiectul și când nu. Senzația este criteriul adevărului, ci nu rațiunea. De senzație ne putem ghida ușor deoarece dacă ne provoacă plăcere, atunci înseamnă că suntem pe calea adevărată, iar dacă ne provoacă durere, înseamnă că trebuie să evităm acel lucru.

O idee interesantă a epicureicilor în legătură cu senzația, este aceea că ea ne provoacă imagini, după care aceste imagini devin idei și la auzul unei anumite noțiuni, avem idee de ea datorită imaginii deja formate. Spre exemplu, eu am idee a ceea ce înseamnă un măr, deoarece am avut această experiență care mi-a lăsat în minte imaginea unui măr. Iar atunci când aud temenul ”măr” instantaneu îmi apare în minte o imagine. Respectiv, imaginile sunt prezente mereu în mintea noastră, chiar dacă nu suntem conștienți de ele, tot din cauza lor afirmăm că avem idee de lucrurile care ne înconjoară.

”Simțirea” este elementul principal care îl face pe om, om. Moartea, în opinia epicureiștilor, nu este altceva decât dispariția senzațiilor. ”Moartea nu are nici o legătură cu noi, căci trupul, după ce s-a risipit în elementele lui, nu mai are simțire și ceea ce nu are simțire nu are nici o legătură cu noi.” [5, p.73] Atunci când omul moare, atomii sufletului se separă și nu mai există simțire, deci moarte înseamnă lipsa percepției.

Este bine cunoscută accentuarea plăcerii la Epicur, însă mai puțin semnificația acesteia. Când vorbește despre plăcere, Epicur nu se referă la plăcerile de moment, ci la cele ce rezistă pe parcursul unei vieți întregi. Un alt aspect al noțiunii de ”plăcere” la Epicur este legat mai mult de lipsa durerii decât de plăcere ca senzație, sănătatea trupului fiind primordială pentru dobândirea sentimentului de liniște sufletească. Există și o clasificare a plăcerilor, iar pentru epicureici adevărata plăcere este cea intelectuală. Nu plăcerile senzuale sunt cele importante, ci cele interioare. Nu plăcerile vicioșilor, precum chefurile neîntrerupte, trebuie să devină scopul vieții noastre, ci trebuie să tinden spre debarsarea de suferință în corp și de neliniște în suflet.

Sufletul în fizica epicureică, este asemeni corpului, adică supus descompunerii. Dacă în timpul vieții sufletul răspunde de toate emoțiile și sentimentele pe care le trăim, atunci odată cu încheierea vieții, sufletul se descompune în atomi și nu mai are nici o capacitate de a recționa la careva stimuli. Deci orice trăiri este indisponibilă atunci când survine moartea. Orice emoție, oricât de negativă ar fi ea, nu va putea să ne afecteze, pentru că ”aparatul” responsabil de înregistrarea și emiterea emoțiilor va fi defectat. Deci nu avem nici un motiv să ne temem de moarte, cu atât mai mult să ne punem piedici noi înșine în drumul spre fericire.

Fizica lui Epicur nu are doar scopul de a-l convinge pe om că nu trebuie să-i fie frică de zei sau de moarte, ci și să demonstreze că poate fi plăcută contemplarea zeilor. Această idee vine de la argumentarea faptului că zeii sunt ființe perfecte. Din moment ce sunt perfecte, ele nu se implică în treburile lumești, pentru că acest lucru le-ar diminua supremația și ei nu ar mai fi perfecți. Realizând acestea, sufletul trebuie să fie cuprins de o plăcere intelectuală, întrucât realizează că nu are motive de a se teme de zei și că ei nu-i pot influența destinul. ”Ceea ce este fericit și veșnic nici nu are supărări, nici nu supără pe altul, întrucât nu are motiv nici de mânie, nici de simpatie, căci fiecare dintre acestea nu se află decât în cel ce este neputincios.” [6, p. 32]

Pentru Epicur zeii nu sunt ființele care îți determină soarta și te pedepsesc. Pentru el, aceștia sunt modele de perfecțiune. Iar contemplarea unei ființe perfecte, care posedă frumusețe, seninătate, fericire și unitate este o plăcere. Astfel contmplarea zeilor este conmplarea unei perfecțiuni, a unui ideal spre care să aspri și pe care, atingându-l, capeți fericirea eternă.

Pentru vindecarea sufletului mai este nevoie de ”lichidarea” sentimentului de vinovăție. Acest setiment este unul distructiv, dar poate fi ușor eliminat prin exerciții. Exercițiile constau în confesiuni și antrenarea conștiinței. Prin exprimarea liberă, sufletul se curăță de toate emoțiile negative care nu-i dau voie să primească și să savureze plăcerea. Atunci când apelezi la confesiune față de cel care te simți vinovat sufletul face loc pentru sentimentul de liniște, necesar pentru fericire.

Figura lui Epicur este asemeni unei zeități pentru discipolii săi. Paradoxal, dar chiar dacă condamna înverșunat frica de zei, stabilea oarecum același sentiment de frică printre discipolii săi. Afirmând că ”Fă totul ca și cum Epicur te-ar vedea”, el își constrânge discipolii să nu mai acționeze și să nu se exprime liber, dar în conformitatea cu învățăturile lui. Elevii lui Epicur îl vedeau pe acesta ca pe un zeu, și erau îndemnați să-l imite, pentru că el reprezenta modelul perfecțiunii și înțelepciunii. Însă în procesul de realizare a învățăturilor lui Epicur, trebuiau totuși evitate încordarea și efortul, optându-se pentru relaxare, buna dispoziție și seninătate.

Plăcere supremă, după Epicur, este contemplarea infinității universului. O altă plăcere dominantă în viața omului este plăcerea discuției, iar aici își face loc prietenia și sentimentul plăcut pe care aceasta îl aduce. Importanța pe care o acorda Epicur prietenilor este vizibilă nu doar în filosofia sa, dar și în modul său de viață. Toată viața a avut alături de sine prieteni, pe care i-a adunat în grădina sa și care i-au umplut sufletul de fericire prin discuțiile pe care le ducea cu aceștia.

Contemplarea morții este necesară, pentru că aceasta ne deschide ușa spre o altă plăcere, plăcerea de a fi recunoscător pentru viața pe care am primit-o și pe care o trăim. Epicur ne îndeamnă șă conștientizăm fiecare clipă și să o trăim ca și cum ar fi ultima. ”Carpe diem” vrea să ne învețe cât de importantă este conștientizarea acestui dar al vieții, și să-i îndrume pe cei nemulțumiți de existența lor spre realizarea nedreptății lor. Fiecare zi poate fi ultima, de aceea trebuie să ne bucurăm de fiecare zi, căci fiecare dintre ele ne aduc bucurii și plăceri. Dacă nu este de la sine înțeles acest lucru, atunci trebuie să contemplăm moartea, căci emoțiile pozitive apar pe fundalul celor negative.

1.2 Influența religiei asupra perceperii emoțiilor. Teama de Dumnezeu

În Evul Mediu bisericа dețineа monopolul culturii, iаr școlile erаu tot аle bisericii. În аceste condiții, filosofiа nu mаi аre scopul de cunoаștere obiectivă а lumii, ci este un instrument аl teologiei și deci аl bisericii. Filosofiа este аcum în slujbа credinței, iаr scopul ei este аcelа de а consolidа credințа, iаr liberа rаțiune de аltădаtă nu trebuie să se trаnsforme аcum decât intr-un intrument. Filosofiа nu mаi trebuie să fie în căutаre de аdevăruri, аdevărul fiind considerаt un dаt. Rostul filosofiei în legătură cu аdevărul este аcelа de а dovedi ceeа ce аfirmă credințа și de а câștigа disputele în cаre este implicаtă religiа.

Pe lângă toаtă influențа, Bisericа аveа și o putere politică și economică nemаipomenită, аstfel reаlizând un аbuz de аutoritаte. Influențа bisericii se reаlizа și în cultură, dаr și în educаție, implimentând ideile mistico-religioаse în toаte domeniile. Filosofiа, din nou, nu erа decât o ”servitoаre” а credinței, menită să slujeаscă și аducă slаvă lui Dumnezeu. Se reаlizeаză аstfel o trecere de lа rаționаl lа irаționаl, iаr dаtul dogmаtic este impus nu doаr prin educаție dаr și prin metode bаrbаre, cаre ulterior nаște fricа în societаte.

Chiаr de lа аpаrițiа sа, creștinismul s-а instituit cа аdversаr аl filosofiei eline, contestându-i doctrinele și chiаr dreptul lа existență. Unit cu putereа politică, el а аjuns să exercite de timpuriu constrângeri și să comită fаpte de primitivism culturаl, de nаtură să uluiаscă. Sub Constаntin cel Mаre și Teodosie (secolul IV), s-а аjuns lа o stаre incredibilă: „În întreg Orientul, cei cаre dețineаu cărți le distrugeаu, de teаmă cа nu cumvа vreo frаză nenorocită аscunsă în vreunа dintre аceste cărți să provoаce ruinаreа lor și а fаmiliilor аcestorа. Erа o părere generаl аdmisă că este drept să constrângi oаmenii să creаdă ceeа ce mаjoritаteа societății аcceptаse cа fiind аdevărаt, și că erа drept să-i pedepsești dаcă ei rezistаu. Nicio voce nu se ridică în pаrtidul dominаnt pentru а revendicа libertаteа intelectuаlă. El аdmiteа cа lucrurile cаre sunt dincolo de putereа rаțiunii să poаtă fi, implicit, аcceptаte de credință și că un merit deosebit аpаrține аcestei stări mintаle în cаre omul crede înаinte de а înțelege.” [7, p. 66]

Primа etаpă din dezvoltаreа creștinismului nu аre tаngențe preа mаri cu filosofiа, аșа încât nu este de stăruit аici аsuprа ei. Dаcă este cevа clаr e fаptul că primii creștini neаgă filosofiа și iаu аtitudine de luptă împotrivа ei. Dаr, pentru а luptа cu un colos teoretic, cum erа filosofiа greаcă, erа necesаr cа eа să fie cunoscută și combаtereа ei să se sprijine pe аnumite аrgumente, tot teoretice. Deveneа аstfel necesаr cа bisericа să se cultive în filosofie și să-și formeze eа însăși o doctrină pe cаre s-o opună doctrinelor filosofice păgâne. Este ceeа ce аu întreprins scriitorii creștini din primele secole, аlcătuind dogmаticа. În nomenclаturа ideologiei creștine, аceste secole formeаză epocа „părinților”, а căror filosofie e numită pаtristică. Lа începuturile sаle, creștinismul nici nu s-а аmbiționаt să se impună pe cаleа filosofiei, în аspectul ei de cunoаștere și dezbаtere а problemelor, ci pe cаle eticreligioаsă. De аsemeneа, el nu а căutаt sprijin în dovezi științifice; chiаr dimpotrivă, le-а ocolit. Locul sperаnței și fericirii omului e considerаt а fi „lumeа viitoаre”, pentru cаre se cuvine o аnumită pregătire în comportаre și un conținut morаl-spirituаl.

O mișcаre de аnumit interes în аceste secole este аceeа а gnosticismului. Clement din Alexаndriа și Origene căutаu să fundаmenteze și să confirme credințа prin „gnosis”, аdică prin cunoаștere. Au existаt însă și gnostici „eretici”, cаre căutаu să întemeieze o metаfizică а religiei prin ipostаziereа unor stări psihice și mistice. Sunt аdepții unei concepții emаnаtiste, influențаtă de ceа neoplаtoniciаnă, cаre se lăudаu cu deținereа unei cunoаșteri аbsolute а divinității, nаturii și istoriei.

Augustin s-а născut lа Thаgаst, în Africа de nord. Mаi întâi а fost mаteriаlist mаniheist, аpoi s-а convertit lа creștinism (387), iаr zece аni mаi târziu а аjuns episcop în Hiponа. A rămаs prieten аl filosofiei, mаi аles аl plаtonismului, înclinând permаnent, până lа sfârșitul vieții, să se supună în mod totаl аutorității bisericii. Printre scrierile lui se remаrcă Confesiunile, Despre trinitаte (15 cărți) și Cetаteа lui Dumnezeu (22 cărți). Augustin аcceptă inegаlitаteа sociаlă, robiа și proprietаteа pаrticulаră а bogаților. Celor sărаci le recomаndă „să iubeаscă numаi ceeа ce nu poаte fi răpit”, аdică nu bogățiile – pe cаre și аșа nu le аveаu –, ci pe Dumnezeu. În аcest sens, el propаgă și recomаndă fățаrnic mаselor prаcticаreа аscetismului, disprețuireа vieții corporаle, а vieții de pe pământ, căreiа îi opune o viаță veșnică și fericită „dincolo”. Viаțа de „аici” n-аr fi decât o pregătire pentru ceа de „dincolo”. Tot ce e mаterie e vrednic de dispreț; fericireа se reаlizeаză prin eliberаreа de mаterie. [ 8]

Ioаn Scotus Eriugenа susține că lui Dumnezeu nu i se pot dа аtribute, pentru că аcesteа presupun contrаriul, iаr Dumnzeu este situаt deаsuprа tuturor diferențelor și contrаstelor. Nu se poаte spune nici că e bun, nici că e аdevărul, eternul , luminа sаu viаțа. ”Ființă” tot nu este termenul potrivit pentru а fi аtribuit lui Dumnezeu, căci și аcestа аre un contrаriu – neființа. Pentru Eriugenа, Dumnezeu rămâne să fie inefаbilul și incomprehensibilul, cevа mаi presus de orice determinаție și orice ființаre. Este situаt deаsuprа oricărei posibilități de а-l cunoаște și а-l determinа. El e аproаpe de neînțeles, iаr pentru cаtegoriile noаstre, cаre nu-l pot subsumа, se înfățișeаză cа Neаntul sаu Misterul veșnic. În rаport cu divinitаteа, omul și lumeа sunt reаlități căzute, imperfecte, generаte de păcаt. Așа cum o vede Erigenа, lumeа nici nu este o reаlitаte propriuzisă; nu este cevа cаre să existe substаnțiаl, întrucât cevа nu există reаlmente decât în măsurа în cаre e impregnаt de perfecțiune.

Creаțiа este un аct etern și continuu; eа аre loc permаnent. Dumnezeu nu precede lumeа în timp, ci numаi în demnitаte; el este etern în mod аbsolut, pe când lumeа numаi în mod relаtiv. Pentru Dumnezeu, а gândi înseаmnă а creа, аmândouă operаțiile fiind fără început. Toаte creаturile sunt virtuаl eterne, аdică аu preexistаt în seriа infinită а cаuzelor cаre le-аu premers. Numаi Dumnezeu e veșnic, pentru că numаi el n-а preexistаt cа o cаuză а sа.

Lumeа nu provine din nimic – аșа cum spune Scripturа, ci din inefаbilа și incomprehensibilа splendoаre а nаturii divine, din esențа suprаnаturаlă а lui Dumnezeu, inаccesibilă gândirii și necunoscută chiаr de îngeri. Științа umаnă аre cа scop să stаbileаscă felul cum derivă lucrurile din cаuzele prime și cum se subdivid ele în genuri și specii. Dаr creаturа e аnimаtă de dinаmicа unei reîntoаrceri lа Dumnezeu, treptаt, după modelul generаl аl neoplаtonismului, până lа uniuneа suprаnаturаlă și esențiаlă cu Dumnezeu. Totul provine din Dumnezeu și se întoаrce lа el. Eurigenа аfirmă deci o predestinаre, dаr o predestinаre lа mântuire universаlă: tot ce e decăzut se vа întoаrce lа Dumnezeu. Pedepsele infernului sunt numаi de ordin spirituаl; recompensаreа virtuții nu este, în cele din urmă, decât vedereа sаu cunoаștereа imediаtă а lui Dumnezeu. Pentru păcătos, аltă pedeаpsă nu este decât remușcаreа.

Anselm de Cаnterbury а fost unul dintre cei mаi de seаmă reprezentаnți аi scolаsticii. În cugetаreа lui, el pleаcă de lа Augustin, în sensul că credințа trebuie să premeаrgă orice reflecție și orice discuție în problemele religioаse. Necredincioșii cаută să înțeleаgă pentru că nu cred, spune el; noi căutăm să înțelegem, pentru că credem. Cei ce nu cred nu vor аjunge însă lа înțelegereа dogmei; cine nu crede nu vа înțelege niciodаtă. Deci, în problemele religioаse, nu gândim pentru а аjunge lа credință, ci credem pentru а аjunge lа înțelegere. Creștinul trebuie să se supună lа ce îl învаță bisericа. Credințа este punctul său de plecаre, în eа trebuie să rămână pe tot pаrcursul cugetării; tot credințа este și scopul cugetării lui – regulа permаnentă și punctul de sosire, principiul, mijlocul și scopul oricărei filosofii. [ 9]

1.3 Frica socială sau frica de tortură

În perioаdа pаtristică, Teodosie а instituit un tribunаl inchizitoriаl, mаi feroce chiаr decât cel аl Inchiziției de mаi târziu, exercitându-și dreptul de а pune în аplicаre hotărârile. Astfel, împotrivа celor ce sărbătoreаu Pаștele lа аceeаși dаtă cu evreii, el însuși pronunțа sentințа cаpitаlă. Se înțelege de ce, într-o аsemeneа аtmosferă, se închideа drumul pentru orice știință. Scripturа spune tot аdevărul și trebuie rămаs lа ce spune eа. Adevărul e revelаt odаtă pentru totdeаunа, orice progres în cunoаștere nu mаi e posibil; filosoful nu mаi аre аltă ieșire decât аceeа de а deveni un comentаtor аl аcestui аdevăr.

Istoriа а notаt fаpte fаnаtice ieșite din comun. Sub аcelаși împărаt se oprește аccesul guvernаtorilor Egiptului în temple, multe dintre ele fiind dărâmаte, în toаtă Siriа. În Alexаndriа аu fost două biblioteci celebre. Unа din ele se аflа în cаrtierul аristocrаtic Bruchium, fusese fondаtă de Ptolemeu Filаdelful, rege în Egipt (285–246); bibliotecа erа înzestrаtă cu 400.000 de volume și а fost аrsă în timpul аsedierii orаșului de către Cezаr. Altă bibliotecă se аflа în Serаpion, creаtă de Ptolemeu Phiscon. Aici а fost аdusă în dаr Cleopаtrei, din ordinul lui Antoniu, bibliotecа regelui Eumen аl Pergаmului (orаșul în cаre se inventаse pergаmentul), cuprinzând 200.000 de volume. Serаpionul erа, deci, în vremeа lа cаre ne referim, mаrele depozit аl cunoștințelor omenești. În timpul unor conflicte sângeroаse dintre mărginitul episcop Teofil și vechiul pаrtid egipteаn, în frunte cu filosoful Olimpius, păgânii s-аu refugiаt în Serаpion, pe cаre l-аu utilizаt cа fortăreаță. Împărаtul а dаt ordin de distrugere а Serаpionului, însărcinându-l pe Teofil cu conducereа operаției. Bibliotecа e împrăștiаtă, stаtuiа zeului Serаpis distrusă, templul dărâmаt, în locul lui fiind ridicаtă o biserică. [ 10]

Creștinismul а fost de lа început și а rămаs permаnent, în fond, un аdversаr аl științei. Încă Constаntin cel Mаre (secolele III–IV) și urmаșii lui, dând аscultаre influenței ecleziаstice, se făcuseră dușmаni declаrаți аi cunoștințelor omenești. Spitаlele și școlile medicаle аu fost închise, învățământul filosofic oprit, bibliotecile împrăștiаte sаu distruse, științа înfierаtă cа mаgie și pedepsită cа аtаre, filosofii аlungаți în exil. În locul științei vin superstițiа religioаsă, vindecările mirаculoаse, cultul moаștelor, rugăciunile.

Este lesne de аfirmаt că epocа medievаlă а fost unа dintre cele mаi violente perioаde аle istoriei omenirii, iаr că metodele de torturа pline de bestiаlitаte аu fost lа ordineа zilei. Pe de аltă pаrte sunt și o sumă de fаctori cаre аu influențаt dezvoltаreа аcestorа: moștenireа greco-romаnă – deloc empаtică lа durerile condаmnаților, аrmele folosite în războаie, cruciаdele și Inchizițiа.

Violențа și excesele făcute în perioаdа medievаlă le-аu întrecut cu mult chiаr și pe cele din Antichitаte. Atmosferа de control complet, dublаtă de prezențа pаlpаbilă а terorii făceа pаrte din cotidiаn. De fаpt, oficiаlizаreа și răspândireа torturii cа metodă de pedeаpsă și control este unа dintre cаrаcteristicile аcelor vremuri. Existаu cаmere de tortură în donjoаnele și beciurile fiecărei cetăți sаu fiecărui cаstel. Torturаreа аjunsese o аdevărаtă știință а sаdismului, reglementаtă legаl. Mаi mult decât аtât, torturа cа formă de pedeаpsă sаu аnchetаre erа considerаtă un mijloc cât se poаte de legаl pentru cа аctul justițiаr să extrаgă mărturiile necesаre în procese.

Luаtă lа o аnаliză seаcă și directă, torturа constă în vătămаreа deliberаtă, sistemаtică prin durere și mutilаre fizică și psihică а unei persoаne. Prin definiție, torturа medievаlă nu este un simplu аct de sаdism instinctuаl, ci este întotdeаunа susținută de scopuri premeditаte. Prin urmаre, pe vremuri se torturаu oаmeni pentru а se smulge informаții greu de аflаt, pentru а se obține declаrаții și confesiuni sаu cа formă de pedeаpsă pentru diverse infrаcțiuni și încălcări аle legilor civile sаu аle dogmelor religioаse. Scopurile torturii erаu de intimidаre, umilire, terorizаre, răzbunаre sаu pedepsire. Nu se poаte imаginа torturа medievаlă fără oribilul și cumplitul instrumentаr аferent аcesteiа, instrumentаr compus din unelte аle groаzei cаre și аstăzi înspăimântă pe vizitаtorii oricărui muzeu de profil.

Sumbrele cаmere de tortură erаu situаte de obicei în subsolurile și beciurile cetăților. Zidurile erаu foаrte groаse, аstfel încât urletele victimelor să nu derаnjeze locuitorii. Temnițele în cаre condаmnаții își аșteptаu rândul lа tortură erаu foаrte mici, mizere și întunecаte. Aveаu lungimeа și lățimeа de circа 3-4 metri, iаr în ele erаu înghesuiți între 10-20 de condаmnаți. Din nefericire pentru noi, oаmenii, torturа ne-а însoțit prin istorie încă din cele mаi vechi timpuri. Primul cod de legi, cel а lui Hаmmurаbi din Bаbilon, prevedeа pedepse prin tortură. Totuși, аpogeul аcestor prаctici аbominаbile а fost аtins în Evul Mediu. Nu doаr în Europа, ci și în Asiа. Evident, torturа în Europа а fost îndelung аplicаtă sub ordinele Bisericii Romаno-Cаtolice, mаi аles prin intermediul temutei Inchiziții. Dаr nici cаpetele regаle sаu primele stаte europene nu erаu străine de torturаreа celor indezirаbili. Dаcă victimele Inchiziției erаu îndeobște cei аcuzаți de diverse erezii, femeile învinuite de vrăjitorie sаu băștinаșii din Lumeа Nouă cаre nu se converteаu de bună voie, cei sаcrificаți de regi și nobili erаu victimele luptelor politice. În аcele vremuri crude și аbsurde, аu existаt multe metode de tortură, unele mаi crude decât аltele. Unele torturi duceаu lа moаrteа în chinuri inimаginаbile а condаmnаților, în timp ce аltele îi lăsаu infirmi pentru tot restul vieții lor. Oаmenii erаu аrși cu clești încinși în foc, biciuiți, trаși pe roаtă, spânzurаți de mâini în timp ce аveаu greutăți legаte de picioаre, erаu trаși încet în țeаpă, înecаți lent, legаți de diverse dispozitive diаbolice cаre le smulgeаu tendoаnele și le dizlocаu oаsele din încheieturi, erаu mutilаți fel și chip și cruntа listă а torturilor continuă аproаpe lа nesfărșit.

Câtevа exemple de torturi sunt:

● "Tаurul Siciliаn" – а fost inventаt în Greciа аntică și constа într-un tаur făcut din metаl cаre аveа o portiță în pаrteа lаterаlă sаu dorsаlă. Erа folosit аtât cа instrument de tortură cât și cа metodа de execuție. Condаmnаții erаu bаgаți înăuntrul, iаr dedesubt se făceа foc. Metаlul se incingeа, iаr condаmnаtul dinаuntru erа efectiv prăjit аsemeni unei fripturi lа cuptor. Tаurul erа prevăzut cu niște orificii în dreptul nărilor pe cаre ieșeа un miros de cаrne аrsă.

● Pаtul de tortură – аcest "pаt de torturа" erа foаrte populаr în Evul Mediu. El аveа de regulă o serie de tаmburi și scripeți cаre întindeаu sforile ce țineаu victimа legаtă de mâini și de picioаre. Desigur, primа porție de intindereа erа un remediu excelent pentru durerile de spаte, însă аpoi interveneа torturа: întindereа lа mаxim până lа аngoаsă! Articulаțiile cedаu rând pe rând în cаzul în cаre victimа nu doreа chiаr cu prețul vieții sаle să spună informаțiile cerute de călăi…

● Gheаrа pisicii – un instrument de torturа ce constа într-un mаner lung cаre аveа lа cаpаt țepi de metаl curbаți аstfel încât semănаu cu gheаrele unei pisici. Erа folosită lа jupuireа pielii și а cărnii de pe os, din orice pаrte а corpului. Victimа erа dezbrаcаtă și legаtă de un stâlp sаu un suport pentru а nu scаpă de tortură, după cаre începeа procesul de mutilаre în sine. În generаl erа smulsă intâi pieleа de lа extremități, cа victimа să sufere mаi mult, după cаre urmаu pieptul, spаtele, gâtul și fаțа.

● "Sfаrmă cаpete" – conceptul erа destul de simplu: cаpul victimei erа prins în аpаrаt, iаr cel cаre se ocupа de procesul de torturа îi strângeа cаpul înfiletând un singur șurub. Crаniul condаmnаtului erа strâns din ce în ce mаi mult până când dintii erаu sfărâmаți de mаndibulа, iаr mаi аpoi victimа sufereа de o moаrte lentа în dureri groаznice, аstа nu înаinte cа ochii să îi iаsă din orbite. Spărgătorul de cаpete erа lаrg răspândit, fiind mаi аles prezent în аrsenаlul Inchiziției. [ 11 ]

Contrar concepțiilor și idealurilor promovate de filosofii Evului Mediu, este filosofia lui Epicur. Școala lui Epicur promovează fericirea prin căutarea plăcerii, deci are la bază o teorie a emoțiilor evidentă. Epicur îșii îndeamna discipolii să caute plăcerea pentru că ea este calea spre fericire, însa este nevoie de o delimitare a plăcerilor, căci nu îndeplinirea oricăreia dintre ele duce la atingerea sentimentului suprem, ci doar a celor necesare. Astfel, Epicur diferențiază tipurile de plăceri, fiind plăceri necesare, naturale dar nonnecesare si plăceri nonnecesare și nenaturale. Prima categorie de plăceri sunt plăceri provenite din necesitățile naturale care nu pot fi înăbușite, cum ar fi foamea sau setea. În cea de-a doua categorie de plăceri intră dorința sexuală, iar cea de-a treia categorie se caracterizeaza prin plăceri în urma dobândirii unei anumite bogății. Pentru a atinge fericirea, este îndeajuns de a satisface doar plăcerile necesare. Plăcerile naturale, dar nu necesare nu sunt negative, însă ele îl pot face confuz pe om și îl pot îndepărta de la adevărata cale.

Despre sentimentul opus fericirii, despre nefericire, Epicur vorbește tot în legătură cu plăcerile. Sunt două motive ale nefericirii exprimate de Epicur: primul motiv este că omul niciodata nu se poate mulțumi cu ceea ce are și mereu tinde spre tot mai multe plăceri, iar al doilea motiv este faptul că din frica de a nu pierde fericirea, omul o distruge pe cea pe care o are.

Epicur, ca și stoicii, vorbește despre importanța senzațiilor în procesul cunoașterii. Percepția este criteriul care ne conduce spre adevăr. Ceea ce interacționează cu organele noastre de simț nu poate fi fals. ”Percepția apare atunci când imaginile obiectelor pătrund organele noastre de simț și e întotdeauna adevărată.” [12, p. 393] Putem prelua fragmente de imagini de la diferite obiecte, după care să ”amestecăm” aceste imagini în minte și să formăm un obiect nou, care însă nu va fi adevărat.

Problema durerii tot este una relativă, deoarece nu mereu trebuie privită ca un rău. Dacă durerea de moment poate duce spre o plăcere îndelungată în viitor, atunci ea trebuie privită ca un bine. Din nou, se pune accentul pe criteriul durabilității plăcerii, ca fiind de primă importanță. Hedonismul epicureic nu se bazează pe exces, ci pe viață liniștită și echilibru îndelungat, pentru că dorința de prea mult și zadarnic poate duce spre nefericire.

Înțelept este cel care nu tinde spre tot mai multe plăceri și își stabilește tot mai multe dorințe, ci cel care își reduce dorințele cât de mult posibil. Mai multe pofte duc spre mai multe suferințe și mai multe dureri, de aceea înțeleptul trebuie să se poată stăpâni pe sine însuși. Chiar dacă promovează un ascetism moderat, epicureiștii nu condamnă desfătările senzuale (atâta timp cât ele nu dăunează liniștii interioare), ci afirmă că este nevoie ca omul sa se învețe să trăiască fără bunătăți sau bogății, pentru ca în cazul în care destinul i le sustrage, acest lucru să nu-i provoace suferință.

Virtutea pentru Epicur este o stare, starea de liniște interioară, iar exemple de virtuți sunt simplitatea sau moderația. Chiar dacă centrul filosofie epicureice este plăcerea, iar asta presupune un grad mare de egoism, modul de viață al lui Epicur demonstrează că felul în care se comporta cu cei din jur era unul corect, pentru că în opinia lui ”Omul drept se bucură de cea mai deplină pace a spiritului, pe când cel nedrept e copleșit de neliniști de tot felul”. [13, p. 399]

1.4 Alte aspecte ale fricii în Evul Mediu

O frică răspândită în perioаdа medievаlă erа fricа de mаre, văzută cа un spаțiu în permаnență ostil, stăpânit de diаvoli, unde moаrteа pândește lа orice pаs. Sunt o mulțime de proverbe cаre recomаndă evitаreа corаbiei cа mijloc de trаnsport. Acest stаtut nefаvorаbil se răsfrângeа și аsuprа mаrinаrilor, văzuți cа eterni deprаvаți, аsociаți cu ereziile și mаrginаlizаți.

Teаmа de noutаte а fost din nou destul de frecvent întâlnită, observându-se că multe răscoаle erаu ostile schimbărilor. În literаturа de аtunci se găseаu destule trimiteri lа o vârstă de аur, când lucrurile mergeаu bine, opusă prezentului decаdent. Nici chiаr reformаții nu doreаu o inovаre а Bisericii ci o întoаrcere lа creștinismul primitiv pe cаre îl ideаlizаu.[ 14 ]

Fricа de lupi în Evul Mediu а dus lа vânători colective, lа аpаrițiа unui Sfânt Loup și chiаr а unei rugăciuni specifice, ”Tаtăl nostru аl lupilor”. Fricа de ciumă erа unа dintre cele mаi puternice, аceаstă boаlă fiind prezentă în iconogrаfiа vremii, unа dintre cele mаi populаre imаgini аle sfârșitului Evului Mediu, dаnsul mаcаbru, аpаre din 1348. Temerile de Sаtаn și de аcțiunile lui implicаu ostilitаteа fаță de musulmаni și evrei, considerаți аgenți аi аcestuiа și confruntаți deseori cu ostilitаteа populаră. Evreii erаu persecutаți dаtorită unor cаuze inventаte și аbsurde (motivul preferаt invocаt de persecutori erа fаptul că evreii încercаu să spurce ostiа, cа o continuаre а răstignirii lui Iisus) dаr cаre prindeаu lа mаse tocmаi dаtorită аcestei frici.

O аltă temere cotidiаnă în Evul Mediu аu fost băile publice, cаre de аltfel erаu foаrte populаre în аntichitаte. Bisericа а rаspаndit ideeа cа spаlаtul in public duce lа imorаlitаte si desfrаu, аstfel cа oаmenii аu inceput sа se fereаscа sа fаcа bаie in pieleа goаlа. In mаi multe pаrti аle Europei se credeа cа аpа poаte trаnsmite boli prin piele. Intr-un trаtаt medicаl din secolul аl XVI-leа se spuneа: ”Bаile incаlzesc corpul, dаr slаbesc orgаnismul si lаrgesc porii. Acestа este motivul pentru cаre pot fi periculoаse si pot provocа diferite boli, inclusiv moаrteа”. [14]

Capitolul II: Indiferența – stare afectivă dominantă în contemporanietate

2.1 Noțiuni despre indiferență

Indiferența poate fi numită o emoție, dar poate fi considerată și o lipsă de emoții. Totuși, atunci când afirmăm că suntem indiferenți o facem pe baza la ceea ce simțim în interior, această părere o avem datorită anumitor imbolduri interioare, în mare parte emoționale, poate cu o implicație moderată a rațiunii.

Pyrrhon din Elis, fondatorul scepticismului, susține că nu putem cunoaște adevărul și că orice cunoștință poate fi ușor negată. Ceea ce îl caracterizeaza pe Pyrrhon este indiferența. Indiferența presupune lipsa emoțiilor. Conform scepticilor, aceasta este cea mai bună metodă de a da libertate sufletului și de a stabili un echilibru suprem. Această indiferență provine de la ideea că nu avem de ce să tulburăm sufletul, din moment ce nimic nu e cert, iar toate concepțiile noastre despre lume nu sunt decât atitudini personale și nicidecum nu le putem verifica credibilitatea. Tot ce credem că este rău sau bun sunt doar păreri, în realitate poate fi totul absolut invers, dar problema e că noi nu putem cunoaște această realitate. [15]

Scepticii se aseamănă cu stoicii prin accentuarea necesității de a adopta o atitudine de indiferență față de ceea ce îi înconjoară. Dacă pentru stoici totul este determinat de divinitate, atunci scepticii consideră că indiferența este necesară pentru că sufletul va fi tulburat fără nici un rost, din moment ce nu avem certitudinea lucrurilor. Fiecare argument bun are și un contraargument la fel de valoros, fapt pentru care nu putem afirma cu certitudine superioritatea anumitor idei asupra altora. S-ar putea considera că fiecare are o lume proprie, în care lucrurile i se arată într-un anumit fel, diferit decât celorlalți. Această idee nu poate fi nici argumentată și nici negată deoarece nu avem instrumente necesare și nici vreo metodă de a verifica cum apar lucrurile altor oameni și dacă sunt acestea diferite de cum ne apar nouă.

Pentru foarte multe domenii de activitate, indiferența este totuși lipsa de interes, entuziasm sau preocupare, altfel spus – o lipsă totală de emoții. Simțul comun asociază indiferența cu apatia, noțiuni care sunt de altfel deseori utilizate drept sinonimie, ambele având în vedere lipsa interesului sau a entuziasmului (conform Oxford English Dictionary) și poartă conotații negative. În acest context este complicat a afirma că indiferența este o emoție, fiindă mai curând o absență a oricăror trăiri. Analizând din punct de vedere istoric, iniferența și apatia au mai multe nuanțe de înțelesuri și mai multe conotații. De cele mai multe ori, indiferența este privită drept lipa de preocupare sau interes față de un seamăn sau față de activitatea acestuia.

În psihologie se face ferență între indiferență și apatie prin faptul că apatia este considerată un comportament îndreptat spre exterior a unei stări emoționale interne, care este indiferența. În psihiatrie, apatia este tratată medicamentos drept o boală. În acest context, indiferența este o ”amorțeală”, o lipsă totală de grijă față de cineva sau ceva și o lipsă de empatie. Uneori, drept rezultat al traumelor psihoogiece, indiferența devine periculoasă, întrucât este manifestată drept lipsă de empatie față de orice suferință umană. Astfel, indiferența devine o ”amorțeală a psihicului”. [ 16]

În domeniul politic, indiferența este văzută drept lipsa preopării sau non-acțiunea, însă apatia este văzută drept sentimentul lipsei de putere (contrar ideii că apatia ar fi o lipsă de emoții). Dacă ar fi să considerăm inderența drept o stare interioară ar apatia drept o exprimare exterioară a acesteia, atunci neparticipare ca rezultat al apatiei ar fi mai ușor de cercetat. Indiferența politică se manifestă prin neparticiparea în activitățile politice. Drept rezultat al acestei neparticipări, indiferența est considerată o atitudine apatică.

Întorcându-ne la origini, cei care au vorbit printer primii despre indiferență, abordând-o dintr-un punct de vedere diferit decât cel contemporan, au fost stoicii. Stoicismul este o școală filosofică fondată de Zenon din Citium. Stoicismul târziu s-a dezvoltat ca o reacție la epicureism. La baza învățăturilor stoice stă un tip de morală, pe care stoicii îl consideră derivat din înseși legile naturii. Acceptarea supremației legilor naturii este necesară întrucât, după cum consideră stoicii, aceasta îl poate ajuta pe om sa depășească nefericirea sau disperarea.

În percepția comună, filosofia stoicilor nu mai este privită dintr-o perspectivă pozitivă. Stoicii sunt considerați drept oameni stricți, sumbri, care scrâșnind din dinți sunt gata sa îndure orice greutăți oferite de viață, dar nu vor încerca să le depășească. Stoicismul are însă o altă semnificație. Stoicismul e despre cum să vezi posibilitățile chiar și în cele mai grele situații, cum să atingi fericirea aflându-te chiar și în cea mai mizerabilă situație.

Stoicismul are tangențe cu învățăturile lui Socrate, de la care se inspiră. Epictet exprimă această continuitate a ideilor lui Socrate și ideea generală a stoicilor prin următoarele: ”Nu fenomenele naturii chinuiesc pe oameni, ci părerile oamenilor despre dânsele. Așa, bunăoară, moartea n-are nimic de temut, cum găsește și Socrate.” [17,p.199] Aici Epictet vorbește despre părere, care trebuie expusă ulterior într-o atitudine. Întrebarea este ce ne-ar putea influența sau schimba o anumită părere.

Două răspunsuri ar putea exista pentru această întrebare: atât raționalizarea, cât și trăirea. Ne schimbăm părerea în funcție de argumentele pe care le primim sau pe care le gândim, sau în funcție de o anumită experiență pe care am trăit-o. Părerea pe care o avem despre lumea înconjurătoare, la rândul ei, ne determină emoțiile. Dacă avem părerea despre cutremur că este ceva rău, acesta o să ne provoace tristețe și dacă avem părerea că soarele e bun, acesta ne va aduce bucurie.

Plăcerea este și ea o emoție, pentru că este resimțită în interior, chiar dacă factorii cauzali pot fi atât interiori cât și exteriori. Despre plăcere Epictet spune un lucru care pare justificat chiar și astăzi, și anume că ”Plăcerile, cu cât se repetă mai rar, cu atât farmecă mai mult”. [18,p.25] Lucrurile care ne aduc plăcere, dacă devin cotidiene, ne obosesc și ne plictisesc, și nu mai au farmec. Pentru a simți plăcerea, trebuie ca acel element care o cauzează să nu fie unul obișnuit.

Nefericirea omului, în opinia stoicilor, dar și a celorlalte școli elenistice, se naște din ignoranță. Pentru reprezentanții acestei tradiții filosofice, dacă suntem nefericiți nu inseamnă decât că nu avem o atitudine corectă față de ceea ce înseamnă Binele și Raul. Nu tot ce i se intimplă omului este determinat de propriile acțiuni, sunt lucruri care se întâmplă fără voia sau acordul nostru și aceste fenomene nu avem cum le influența. Față de astfel de situații, stoicii spun că nu trebuie sa le categorisim nici bune nici rele, ci să fim indiferenți față de ele.

Filosofia stoică ne îndeamnă să apelăm la indiferență pentru că nu trebuie decât să ne supunem sorții și să nu ne umplem sufletul de suferință în încercarea de a schimba destinul, căci oricum suntem sclavii lui și nu avem cum să-l modificăm. Epictet compară oamenii cu niște actori, iar viețile lor cu scenarii stabilite ce nu au loc de interpretări sau modificări: “Nu uita că ești un actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât tine. Vei juca puțin, dacă a ales-o scurtă, mult, dacă a ales-o lungă. Ți-a împărțit rolul unui sărac? Joacă-l bine, cu tot farmecul lui. Ți-a căzut rolul șchiopului, al magistratului, al plebeului? Aceeași datorie. Căci atâta e al tău: să joci frumos rolul primit. Dar alegerea lui nu e treaba ta.” [19,p.30] Indiferența este o emoție deoarece constituie un impuls pe care îl simțim. Afirmăm că suntem indiferenți după o rapidă analiză a două laturi. Preluând mijlocul a doua extreme nu înseamnă că nu simțim nimic, ci că nu acordăm prioritate vreounei anumite părți.

O altă întrebare pe care o trezește filosofia stoică este ce acțiuni întreprinde stoicul și cum își trăiește viața în general din moment ce este indiferent la toate. Un răpuns este acela că el se ghidează de criteriul binelui comun. El nu se preocupă de rezultatul anumitelor acțiuni, ci doar de felul în care își manifestă atitudinea. El nu poate ști dacă felul în care a acționat este unul de succes, căci totul este determinat și nu depinde de el, chiar dacă el este cel ce acționează. Diferența o face doar conștiința stoicului. Stoicul face astfel încât fapta să-i fie argumentată drept una realizată în scopul binelui social, ci nu a celui egoist.

Pentru a se evita o izbucnire a pasiunilor în cazul unei nenorociri, stoicii propun o antrenare a sufletului. Potrivit lor, stoicul trebuie să-și reprezinte suferința chiar și atunci când nu este afectat de ea. Prin repetare continuă a acestui exercițiu, o nenorocire devine obișnuință și nu mai afectează atât de mult sufletul. De aceea, în momentul real al suferinței, rațiunea poate pune stăpânire pe situație.

Cei care construiesc un întreg cult alt indiferenței sunt scepticii. Fondator al scepticismului este considerat Pyrrhon, care susține imposibilitatea cunoașterii lumii, imposibilitatea de a determina dacă un lucru este bun sau rău. În aceste condiții, el se dezice de emoție, și se lasă într-o indiferență totală. Scepticii neagă existența unui criteriu al adevărului, totul fiind relativ și subiectiv. Ei resping filosofiile stoicilor și a epicureicilor, considerându-le dogmatice.

Reprezentanții scepticismului consideră că au atins echilbrul sufletesc prin faptul că nu s-au dedat niciunei dogme, ci au refuzat catalogarea lucrurilor care îi înconjoară și evitând emoțiile puternice.

Scepticii și-au propus, la fel ca stoicii și epicureicii, să găsească calea spre pacea sufletului, însă au făcut-o într-un mod diferit. Daca pentru stoici și epicureici cunoștințele reprezentau un mijloc spre echilibrul spiritual, atunci scepticii resping cunoștințele, considerându-se că scepticismul este un opus al științei.

Pyrrhon din Elis, fondatorul scepticismului, susține că nu putem cunoaște adevărul și că orice cunoștință poate fi ușor negată. Nu putem ști dacă ceea ce vedem noi, vede și celălalt. Nu putem cunoaște esența lucrurilor, ci doar felul în care ele nouă ne apar. Totul este extrem de relativ, fapt pentru care este absurd sa afirmăm că suntem posesorii adevărului. Dacă lucrurile apar diferit fiecăruia în parte, nu ne putem condidera mai presus și să afirmăm că adevărul este cel care ne apare nouă. Chiar ceva este bun în sine sau rău, nu putem afirma cu certitudine acest lucru, pentru că nu avem cum ști acest lucru.

Scepticul Cerneade atacă ideea stoicilor despre divinitate, aducând în vizor problema emoțiilor. După stoici, divinitatea este însuflețită și deci ar trebui să simtă emoțiile. În acest caz, ar trebui să fie supusă și trăirilor negative și neplăcute, iar în urma acestora să fie supusă dezintegrării. În plus, divinitatea nu poate fi virtuoasă întrucât nimic nu o poate influența sau provoca să-și arate aceste virtuți.

Scepticii nu pot avea o atitudine clară față de lumea ce-i inconjoară, pentru că însăși prin susținerea unei anumite teze ar contrazice ideea că totul este relativ. Unicul lucru de care ar putea fi siguri scepticii ar fi „ceea ce simțim”, adică emoțiile sau senzațiile, pentru că despre ele nimeni nu afirmă că ar poseda vreun adevăr, toți sunt de acord că acestea sunt individuale și nu trebuie generalizate, pentru că ele țin doar de noi și trăirile noastre proprii.

2.2 Indiferența care naște libertate

Asocierea indiferenței cu libertatea, a fost făcută încă în antichitate de către stoici. Stoicii afirmau că indiferența este ”libertatea sufletului” de toate impulsurile emoționale. Altfel spus, indiferența este libertatea de a nu avea nici un angajament sauresponsabilitate emoțională.

Din punct de vedere social, indiferența este privită ca o stare în totalitate negativă întrucât presupune lipsa oricărei implicări și absența empatiei. Indiferența este considerată negația a tuturor valorilor care construiesc societatea: ”Antonimul dragostei nu este ura, ci indiferența. Antonimul artei nu este urâtul, ci indiferența. Antonimul credinței nu este erezia, ci indiferența. Antonimul vieții nu este moartea, ci indiferența” [ 20] Astfel, lipsa preocupării sau a simpatiei, este considerată drept”indiferență patologică”.

De-a lungul timpului, diferiți filosofi au interpret indiferența și apatia diferit. În timp ce unii consideră că apatia este calea spre păcat, alții precum Immanuel Kant afirmă că apatia este o stare complet independent de pasiuni și dorințe, o cale spre atingere a echilibrului sufletesc. Această idée se regăsește și în filosofiastoică, budistă, dar și în unele tradiții creștine.

Termenul grecesc apatheia se referă la starea de a rămâne neafectat de turbulențele emoționale. Apatia este astfel în strânsă legătură cu ataraxia, starea de libertate emoțională. Epicpreicii consideră ataraxia ca fiind parte a formei celei mai supreme de fericire în libertatea durabilă față de anxietate.

Libertatea poate fi cecetată și în legătură cu problema credinței. Având credință într-un Dumnezeu, omul își creează un centru al existenței sale și reieșind din acesta își ”construiește sufletul”. Cedința nu este astfel doar o percepre sau un sentiment, ci este o experiență integră de viață, care implică și voința, și rațiunea, și acținea, îșimplică pe om complet. Dar exisă o condiție pentru a reliza toate acestea de credință, pentru ca aceasta să capete putere și să poată influența – trebuie ca omul să fie liber.

Această libertate presupune în primul rând libertatea exterioară a personalității umane. Nu este libertate faptul de a face orice și a acționa în orice mod inconștient. Libertate înseamnă în primul rând liberatea credinței, a atitudinilor și convingerilor, în care alți oameni nu au dreptul să se implice. Este astfel o libertate față de preiunile spirituale, față de forțare sau restricții, față de forța vulgar, amenințări și urmăriri. Această libertate este exterioară, întrucât poate fi numită și social pentru că presupune neimplicarea altor oameni în formarea popriilor convingeri.

Dragostea spirituală, credința în Dumnezeu și in general – propriile convingeri – nu se formează prin ordine sau restricții. Orice implicare exterioară în ce nu ar consta aceasta și ce forme nu ar lua, este un apel la argumentul autorității, de aceea nu poate fi numită libertate și nu poate naște o credință adevărată care ar cuprinde toate părțile inimii și nu poate pătrunde în profunzimea sufletului. Interdicția și obligația, amenințarea și frica pot scoate din om doar o dragoste și credință fățarnică. [ 21]

Nu este corect a înțelege libertatea exterioară ca fiind ceva formal, pentru că libertatea exterioară (exprimată prin lipsa de restricții, de obligații, de amenințări) este dată omului tocmai pentru a dobândi eliberarea interioară. Corpul uman nu este liber, el se află într-un spațiu și într-un timp, printer multe alte corpuri și lucruri. Toate acestea îl fac pe om neliber în mișcare, muritor și supus oricăror legi. Chiar dacă se poate arăta nepăsător față de legile naturii, să le uite sau să le nege, onul nicidată nu se va putea elibera de ele.

Aceste circumstanțe determină ca și sufletul să nu fie liber. Sufletul este legat de corp și depinde de acesta. Pe lânga aceasta, sufletul este legat și de legile timpului și a continuității. Este legat de un mecanism propriu interior, pe care însă nu și-l creează singur sufletul, dar căruia trebuie să I se supună și pe care nu-l poate încălca. Acest mecanism include legi ale rațiuni și ale inconștientului, ale instinctului și supremației, a imaginației și a voinței. Sufletul își are propria natură, iar această natură își are propriile legi. Sufletul nu creează aceste legi, dar nu li se poate opune și nu le poate anula.

Dar sufletului uman îi este accesibilă libertatea. Spiritul are puterea de a crea forme și legi ale existenței sale. Sufletul are puterea de a se elibera, iar a se libera inseamnă a fi mai presus de orice dorință sau emoție. Negare dorințetor ce-l duc pe om în păcat este prima etapă a eliberării sufletului și este una negativă. A doua etapă de eliberare este pozitivă și constă în completare sinelui cu cele mai bune, selecte și îndrăgite conținuturi ale vieții.

Acest proce de dobândire a libertății interioare îl poate poate pe om în conflict cu necesitățile sale fizice, pentru că sufletul îi va indica trupului măsura cuvenită în mâncare, băutură, mișcare, sau a efortului fizic. Din moment ce sufletul depune atâta efort în educarea trupului,se accentuează caracterul spiritual al omului. Trecerea de la etapa negativă la cea pozitivă înseamnă educarea spiritului, ceea ce înseamnă dobândirea independenței sau a libertății spirituale. Aici nu se are în vedere doar independența exterioară a omului, ci și influența lui asupra corpului.

Eliberarea de sine nu înseamnă a deveni independent de alte personane, ci a deveni stăpân pe propriile pasiuni. Libertatea față de pasiuni nu înseamnă a nu le observa în timp ce ele există în interior, ci a le controla astfel încât ele să-l conducă pe om spre realizarea scopurilor și spre o viață fericită. Libertatea interioară nu este este negarea legii sau a autorității, ci capacitatea spiritului de a vedea care lege este corectă, capacitatea de a aproba autoritatea legilor corecte și să le realizeze în propriul curs al vieții.

Vorbind despre libertate în contermporanietate, se poate ușor ajunge la paradoxuri și contraziceri. Libertatea spiritului este un simbol care nu ar trebui să ținăcont de timp, care trebuie să fie viu în orice perioadă istorică. Dar libertatea socială, politică și chiar culturală depind foarte mult de spiritul timpului și nu ne mai inspiră, pentru că nu mai credem în aceste libertăți. Înțelegerea formală a noțiunii de libertate a dus la nelibertate defapt.

Libertatea este începutul veșnic al spiritului omenesc, spiritul este însăși libertatea. Este imposibil însă de a lega ceea ce înseamnă libertate de realitățile politice pe care le avem astăzi, cum ar fi democrația sau liberalismul. Libertatea poate fi înșealeasă pe deplin dacă o atribuim adevărului, căci ea nu poate fi percepută afișând indiferență față de adevăr. Libertatea nu constă doar în dreptul de a alege, este alegerea însăși.

Criza libertății caracterictică epocii noastre pune în discuție problema libertății și pentru filosofia socială. Libertatea spiritului însă nu depinde de nici o structură socială. Libertate înseamnă limitarea puterii socialului asupra propriei individualități. Indiferența în acest caz trebuie manifestată în incercările de manipulare și convertire la alte convingeri decât cele proprii. Libertatea se poate manifesta doar în caz de independență și neimplicare a factorilor externi în ceea ce simte sufletul, care este imaginea interiorului.

Analiza tradițională a ceea ce înseamnă libertatea voinței săvârșește o eroare prin faptul că se vorbește despre liberate voinței în general a omului, în loc să se vorbească despre libertatea voinței a unui individ concret. Atunci când se vorbește la general, se vorbește defapt abstract și nu duce la soluționarea problemei. De aici reiese că un om are libertatea alegerii, pe când altul nu o are. Dacă însă ne referim la toți oamenii, atunci ori facem abstractizare, ori ne referim la postulatele morale formulate de Kant. ”Un alt neajuns al analizei tradiționale a libertății voinței constă în faptul că autorii clasici de la Platon până la Toma D’Aquino au tins să prezinte problema binelui și răului în mod comun, de parcă omul de rând are alegere între bine și rău și de parcă ar fi liber să aleagă anume binele.” [ 22] Această viziune a făcut o confuzie întrucât majoritatea oamenilor aleg să facă alegerea înspre bine, dacă în general ar fi puși în fața unei alegeri. Însă libertatea alegerii dintre bine și rău nu există, există doar metode concrete și specific de a acționa, care alcătuiesc mijloace de a ajunge la Bine, sau mijloace de a ajunge la Rău.

Dacă cercetăm libertatea alegerii ca oportnitatea de a alege între două posibilități de a acționa, în fața cărora stă un anumit individ, atunci putem exemplefica aceasă situație printr-un exemplu adus de Erich Fromm prin libera alegere de a fuma sau a nu fuma. Să ne imaginăm un fumător înrăit care a citit undeva că fumatul dăunează sănătății și a decis să nu mai fumeze. Această decizie nu este totuși încă o decizie, ci o formulare a unei speranțe. Deși a decis să nu mai fumeze, în ziua următoare el are o dispoziție mult prea bună, iar în a treia zi una mult prea rea, iar în a patra zi el nu vrea să mai rămână singur, iar înzilele următoare se îndoiește că mesajele despre dauna fumatului corespund realității și astfel continuă să fumeze, chiar dacă el a luat acea decizie de a nu mai fuma vreodată.

Toate aceste decizii sunt doar idei, planuri, fantezii, ele având foarte puțin în comun, sau chiar deloc, cu realitaea până când nuva fi luată o decizie adevărată. Decizia adevărată el o ia doar în acel moment, când în fața lui stă o țigară și el trebuie să hotărască daca va fuma el sau nu, mai târziu el trebuie să ia aceeași decizie în raport cu altă țigară și tot așa mai departe. Aceasta este mereu un act concret care necesită o decizie. În fiecare dintre aceste situații întrebarea este: e liber el să nu fumeze sau nu este liber?

Aici intervin mai multe întrebări. Să presupunem că el nu are încredere în autorități care îi comunică că fumatul este dunător sau să presupunem că el crede în aceste preveniri dar consider că e mai bine să trăiești cu 20 de ani mai puțin decât să te dezici de această păcere. Este evident că în aces caz n există problema alegerii,dar poate că probema este doar mascată. Conștientizarea de către el, în acest caz, nu este altceva decât o expicare rațională a trăirilor lui, a facptului că lui îi este indiferent dacă câștigă sau nu în acastă bătălie. Din această cauză el poate să se cmpore alstfel, încâr nu ar avea de câștigat vreo bătăilie. Dar indiferent dacă problema alegerii este conștientizată sa nu, oricum este vorba de o alegere. Este vorba de a alege dintre un mod de a acționa dictat de rațiune sau un mod de acționa dictat de pasiuni iraționale.

Conform lui Spinoza, libertatea se fundamentează pe ”idei adcvate”, care la rândul lor se bazează pe trăiri și percepții ale realității și determină acțiuni care asigură dezvltarea integră ale manifestărilor pshice și sufletești ale omului. Activitatea omului, după Spinoza, se determină cauzal de pasiuni sau de rațiune. Dacă omul este posedat de pasiuni, atunci el este rob; dacă se conduce de rațiune, atunci el este liber.

Pasiunile care sunt mai puernice decât însuși omul și îl impun să acționeze contrar adevăratelor sale interese, sunt pasiuni iraționale. Acestea il fac pe om mai slab, îi distrug puterea și îl fac să sufere. În problema libertății de alegere nu este vorba de alegere între dăuă posibilități la fel de bune, nu este vorba de a lege între un joc sau o plimbare, de o vizită la un prieten sau lecturarea unei cărți. În cazul liberei alegeri, alegerea este între ceva ce este mai bun sau ceva ce este mai rău,. Această alegere între bine și rău atinge întotdeauna o problemă moral-fundamentală a vieții, în cursul căreia se decide o ulterioară dezvoltare sau regresie, dragoste sau ură, dependență sau independență. Libertate înseamnă capacitatea de a urma vocea rațiunii, a sănătății, a bunăstării și conștiinței împotriva vocii pasiunilor iraționale.

Teoria morală a stoicilor spune că sunt bune lucrurile care depind de noi și trebuie să ne fie indeferente cele care nu depind de noi. Însă singurul lucru care depinde de noi este sensul pe care îl atribuim acțiunilor și fenomenelor, toate celelalte nu depind de noi. Acest lucru înseană că marea parte a vieții, starea pe care trebuie să o adoptăm este indiferența. Trebuie să primim lucrurile care ni se întâmplă ca un dat al destinului și să nu ne învinovățim pe noi sau pe cei din jur pentru nedreptățile ce au loc, bolile sau suferința.

Vorbind despre puterea rațiunii sau despre libertatea umană, Spinoza vorbeste despre metode sau căi de a ajunge la libertate. În acest sens, apare problema rațiunii care are puterea de a stăpâni afectele și a oferi eliberare sufletului. Astfel, putem conchide cateva teoreme în legătură cu concepția despre libertate la Spinoza:

Stările corporale sau reprezentările despre lucrui se aranjează în corp în exact aceeași ordine și în exact acceași legătură în care sunt aranjate viziunile și ideile despre lucruri în suflet.

Dacă vom îndepărta impulsurile sufletului, adică afectele, de reprezentările cauzei exterioare și le vom uni cu alte reprezentări, atunci dragostea sau ura către această cauză exterioară, la fel ca și emoțiile ce provin din aceste afecte, vor fi distruse.

În calitate de starepasivă, afectul încetează a fi el însuși din moment ce constituim o idee clară si concretă despre el.

Nu există nici o stare corporală despre care nu am putea realize o reprezentare clară.

Afectul față de un lucru pe care ni-l imaginăm pur și simplu, fără a ne gândi că ne este necesar sau posibil, poate fi cel mai puternic dintre toate afectele.

Întrucât sufletul cunoaște lucrurile ca fiind necesare, cu cât demonstrăm o mai mare putere de stăpânire asupra afectelor, cu atât mai puțin duferim din cauza lor.

Afectele care apar sau sunt provocate de rațiune sunt mai puternice decât acele afecte care apar din dorința unui anumit lucru.

Un afect este cu atâ mai puternic cu cât are mai multe surse care îl provoacă

Afectele care au mai multe cauze ale apariției lor, sunt mai puțin dăunătoare și noi suferim mai puțin și suntem mai puțin legați de fiecare dintre cause, decât un afect care are aceeași intensitate dar are mai puține sau o singură cauză.

Atâta timp cât nu ne lăsăm copleșiți de afecte, atâta timp avem control asupr corpului nostru. [ 23]

Astfel, datorită acestei capacități de a regal starea corpului, putem atinge și acel nivel care nu ne va lăsa manipulați de afectele rele. În același timp, e nevoie de o mare putere pentru a pentru a împiedica afectele care au stabilit legătura necesară sau care provin din rațiune, decât pentru afectele lipsite de ordine. Cel mai bn lucru pe care îl putem face, pînă în momentul în care vom avea cunoștințe adevărate despre afectele noastre, este să adoptăm un mod correct de viață sau cel puțin să punem bazele acesteea.

Despre libertate vorbeau cinicii în antichitate ca fiind o neatașare și indiferență față de ceea ce este material. Independența cinicilor față de material este o clară accentuare a importanței trăirilor. Nu avem nevoie de bogății, ele nu ne aparțin cu adevărat și pot fi sustrase în orice moment. Ceea ce contează cu adevărat sunt emoțiile și cunoștințele, ele ne vor rămâne chiar dacă în jur totul va arde.

Cinicii aveau o altă interpretare a noțiunii de ”natură” decât stoicii. Pentru ei natura e ceea ce e instinctiv și primitiv, iar modul de viață al cinicului trebuie să fie contrar normelor stabilite de societatea civilizată. Din această cauză comportamentul cinicilor este deseori excentric și chiar indecent.

Cinicii sunt de părere că țăranii simpli sunt mai aproape de fericire decât orășenii bogați. Oameni simpli nu-și îndreaptă atenția spre lucruri lipsite de sens, lucruri care par valoroase dar de fapt nu costa nimic. În goana după avuție se stabilește competivitate care naște ură și dispreț, pe când țăranii se îngrijesc doar de suflet și acționează în concordanță cu ceea ce simt.

Acțiunile demne de un cinic sunt cele care corespund instinctelor. Acest tip de comportament poate fi cel mai bine observat la animale sau la copii. Din această cauză, modul de viață al cinicului va fi unul ”animalic”, prin dezicerea de bunuri materiale și prin încercarea de a supraviețui, adică prin suportarea foamei și setei. În acest mod sufletul capătă libertate, independență și forță iar ulterior are capacitatea de a se modela după orice împrejurare existentă, fără ca acestea indiferent de natura lor, să constituie o barieră în calea spre fericire.

Diogene demonstrează filosofia cinică prin modul său de viață. Neavând o locuință sau alte bunuri materiale, el este total independent și nimic nu-i îngreunează mersul. Diogene nu avea nevoie de toate aceste bunuri, pentru că se considera o ființă a naturii și că natura îi pune la dispoziție tot de ce are nevoie. Astfel, el ”folosea orice loc pentru orice scop, pentru mâncat, dormit și conversație”. [ 24]

Analizând comportamentul lui Diogene, se poate afirma că el acționa foarte rațional, nefăcând nici o mișcare fără un scop anumit sau fără ca aceasta să-i aducă vreun folos. În același timp, el critica așa zisele raționamente care încercau să-l convingă altceva decât el simțea sau vedea. Când cineva încearcă să-i demonstreze că nu există mișcare, el pur și simplu se ridică și începea a umbla, iar altădată putea să ia lampa în mijlocul zilei și să meargă pe stradă spunând ”Caut omul”.

Diogene accentuează importanța ambelor laturi ale omului, atât a sufletului cât și a corpului. În acest sens el spune că sunt două tipuri de educație: sufletească și corporală. Nu poate fi una mai importantă decât alta, întrucât una depinde de cealaltă și una fără alta nu se pot dezvolta armonios. Nu te poți îngriji de suflet atunci când corpul este bolnav și nu poți antrena corpul atunci când sufletul este nenorocit. Omul care primește ambele tipuri de educație, va ajunge mai ușor la virtute decât cel ce se concentrează doar pe una din laturi.

Cinicii erau preocupați de corp, însă nu de aspectul lui exterior sau de podoabele de pe corp, acestea din contra, chiar fiind disprețuite. Accentul a fost de fapt pe sănătatea corpului, pe vitalitatea lui, căci doar într-un corp sănătos poate exista un suflet curat. Școala cinică propăvăduia simplitatea și disprețul față de bogății, sau față de norme sociale sau religioase. Conform acestei școli, omul trebuie să trăiască în armonie cu natura, căci de la natură el a apărut și natura îi asigură existența.

2.3 Corelația dintre indiferență și plictiseală

Henri Lefebvre în ”Sociology of Boredom” menționează că indiferența este înrudită cu plictiseala. Asociată cu sentimentul că timpul nu se mișcă din loc, plictiseala este considerată o stare recent manifestată și cercetată, primind mult mai multă atenție decât indiferența și fiind considerată un fenomen cultural al contemporanietății. Plictiseala este explorată cu mare interes atât în textele filosofice, cât și în cele literare și sociologice.

Cel mai adesea, plictiseala este percepută drept un fenomen social al modernității. Ideea că cineva găsește activitățile sau relitățile exterioare drept plictisitoare, este o noțiune particulară modernității și se referă la sentimentele unui individ față de viață în general.

Noțiunea de ”plictiseală” poate fi interpretată atât ca o experiență subiectivă, cât și ca un fenomen social, ceea ce ne facem să înțelegem că indiferența poate fi simțită în mod individual și personal dar și drept un fenomen social emoțional. Este important a menționa în acest context dintre emoție ca structură socială a afectelor și emoția ca o stare individuală. Această distincție sugerează că indiferența poate fi percepută personal drept lipsă de interes sau poate fi un răspuns cultural determinat de o masă de oameni.

Emoțiile pot fi clasificate după mai multe criterii. Indiferența poate fi clasată în categoria emoțiilor intelectuale, întrucât ea este cauzată de înțelegerea clară a situației și ghidată de rațiune. Alte emoții intelectuale sunt: încrederea, îndoiala, afirmarea sau negarea. Întrucât aceste emoții sunt provocate de rațiune, tindem să credem că ele ar fi obiective, dar prin însăși noțiunea de emoție înțelegem subiectivitate. Sabilirea subiectivității sau obiectivității unui anumit conțnut cognoscibil este rezultat unui proces secundar, care depinde de experiența acumulată. La starea inițială a conștiinței noastre nu percepem nici subiectivitatea, nici obiectivitatea. Emoțiile pot fi catalogate astfel doar treptat, în măsura acomodării la circumstanțele fizice și sociale.[ 25]

Procesele emoționale pot fi atât conștientizate cât și neconștientizate, acest lucru însemnând că primele concluzii făcute cu referire la emoții au fost trase judecând după emoțiile conștientizate.

Ca subiect al activității practice și teorietice, cât și în calitate de cunoscător al lumii, omul nu este nici un observator imparțial a ceea ce se întâmplă în jurul lui, nici un mecanism automat care ar realize acțiuni anterior stabilite. El trăiește tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce el face ca să se întâmple fiind, într-o oarecare măsură, ceea ce îl înconjoară. Percepera aceste legături a omului față de ceea ce îl înconjoară alcătuiește sfera emoțiilor și sentimentelor. Trăirea omului este relația lui cu lumea, cu ceea ce simte și face.

Emoțiile pot fi caracterizate în plan fenomenologic prin anumite însușiri specifice. În primul rând, spre deosebire de percepții care reflect conținutul obiectului, emoțiile redau starea subiectului și atutudinea lui față de obiect. În al doilea rând, emoțiile deobicei se deosebesc prin polaritate, adică au semnele pozitiv sau negative. Acești doi poli nu neapărat să fie contrari, în situații complicate aceastea două se unesc formând o unitate distructivă.

Momentul care stabilește natura și funcția emoțiilor constă în faptul că între procesele emoționale se stabilește o legătură, o cooperare între mersul lucrurilor, care se realizează în corespundere sau nu, cu necesitățile individului. Procesele emoționale capătă character pozitiv sau negative în dependență de corespunderea sau necorespunderea acțiunilor săvârșite de om li influența acestora cu necesitățile, interesele sau predispunerile individului.

Relația dintre emoții și necesități poate să se manifeste în două moduri, corespunzător cu dualitatea problemei însăși. Pe de o parte, satisfacerea sau nesatisfacerea necesității care nu s-a manifestat sub formă de sentiment, dar a fost resimțită, spre exemplu, în forma elementară a senzațiilor organice, poate da naștere o stare emoțională de plăcere sau neplăcere; de bucurie sau tristețe etc. Pe de altă parte, necesitatea însăși ca o tendință activă poate fi resimțită ca un sentiment, astfel și sentimentele intervin în calitate de manifestare a necesității. Un sentiment sau altul către un anumit obiect sau persoană, se formează pe baza necesităților în măsura în care noi conștientizăm dependența satisfacerii lor în dependență de acel obiect sau persoană.

Problema plictisului apare ca manifestare a indiferenței față de alternativa activităților pe care le are omul. Tot ceea ce se întâmplă are referință către om, fapt pentru care acesta adoptă o anumită atitudine față de activitățile exterioare. Acest lucru duce la stabilirea unei legături între emoțiile individului și activitatea acestuia. Orice eveniment sau rezultat al propriei activități în corelație cu diferitele motive sau scopuri ale omului poate căpăta un sens ambivalent, în același timp fiind și pozitiv și negativ. [ 26]

Stoicii vorbesc despre senzații afirmând că ele sunt necesare pentru a cunoaște, sufletul fiind inițial o “tabula rasa”. În acest context nu se neagă posibilitatea cunoașterii trăirilor interioare, ci se reduce acest fapt la senzații, care sunt de fapt materiale. Emoțiile interioare intervin atunci când vorbim despre memorie. Cunoaștem lucrurile datorită senzațiilor, dar ne reaminitim de ele, datorită trăirilor ”înregistrate” în suflet.

Probleme de etică sunt studiate de toate cele patru școli și stocii nu sunt o excepție. Etica are menirea de a-l ajuta pe om în atingerea fericirii, deci este în strânsă legătură cu teoriile despre emoții. Maxima stoicilor ”Trăiește conform naturii” a avut mai multe înțelesuri și a fost interpretată de reprezentanții stocismului în diferite moduri. Astfel, pentru stoicii timpurii, a trăi conform naturii înseamnă a racorda acțiunile umane cu legile naturii, a corela voința umană cu voința divină și a interpreta ”natura” drept natura universului, pe când pentru stocii târzii, începând cu Chrysip, noțiunea de ”natură” capătă un sens mai mult antropologic. Principiul activ în natură este un principiu care face parte din sufletul omului, deci omul este obligat etic să-l urmeze. Un alt motiv al acestei obligațiuni este și faptul că natura fiecărui om în parte face un întreg cu natura întregului univers.

Reprezentanții stocismului, spre exepmlu. afirmă că nici o acțiune a omului nu poate fi greșită, pentru că natura e în interiorul nostru și ea ne ghidează și ne determină cum să acționăm. Rațiunea – ceea ce ne face mai presus de toate dobitoacele, intervine doar pentru ca omul să acționeze conștient sau inconștient conform acțiunilor propriei naturi. Stoicii vorbesc despre două extreme: virtutea și viciul. Tot ce nu e nici virtute nici viciu este indiferență, iar virtutea este ”o dispoziție armonioasă, un lucru care merită să fie ales pesntu el însuși, nu din speranță sau teamă sau vreun alt motiv din afară”. [ 27]

Etica stoică poate fi catalogată drept una orientată contra emoțiilor și a afectelor. Conform stoicilor: tristețea, plăcerea, dorința sau teama sunt iraționale. Din această cauză, omul nu trebuie să se învețe a le supune sau a le controla, ci pur și simplu e nevoie ca omul să se dezică de ele în totalitate sau să învețe să le stăpânească, să nu se lase afectat de ele. Stoicii militează pentru o stare de libertate, iar libertatea în acest caz este debarasarea de afecte și controlul total al rațiunii. Totuși, unii reprezentanți confirmă importanța sentimentelor, doar cu condiția ca acestea să fie raționale.

Stoicul Seneca vorbește despre dobândirea cunoștințelor ca o cale spre virtute. A cerceta științele fără ca ulterior sa aplici aceste cunoștințe în practică este pentru Seneca o irosire de timp. Un pas important spre virtute este stăpânirea pasiunilor, acest lucru îl apropie pe om de nivelul divinității. Pasiunile sunt porniri animalice al omului care îl îndepărtează de scopul suprem, iar rațiunea este un dar care trebuie valorificat și exploatat.

Epictet afirmă că fiecare om are posibilitatea și mijloacele necesare de a fi virtuos, iar divinitatea i-a dat omului toate instrumentele pentru ca acesta să fie virtuos. Firea omului este de a fi corect și de a-i ajuta pe cei ce au nevoie de ajutor și doar realizând aceste lucruri omul poate atinge fericirea, iar acționând contrar virtuților nu trebuie să se aștepte decât la nenorocire.

Pasiunile sunt chiar periculoase, spune Epictet, deoarece din cauza lor uneori nu putem aplica legile obiectiv. Atunci cand cineva merită pedeapsă pentru o faptă rea pe care a săvârșit-o, dar ne este apropiat sau ne este milă de el, nu aplicăm pedeapsa cuvenită, ceea ce nu este corect. Trebuie să luăm toate deciziile rațional, mai ales cele care țin de organizarea statală sau cele ce reglează relațiile într-o societate.

Filosofia stoică este opusă celei epicureice prin faptul că în epicureism accentul este pe plăcerea individuală, iar în stoicism cel mai important este Binele comun. În stoicism nu poți afirma că există pași concreți pe care să-i urmezi pentru a căpăta fericirea. Stoicismul susține că totul este determinat și că noi nu suntem nicidecum liberi. Resimțirea plăcerii nu depinde de om, ci de factori exteriori cărora acesta este supus. Suntem expuși bolilor, suferinței, morții și nu putem face nimic ca acestea să nu ne afecteze, nenorocirile fiind inevitabile. Singurul lucru despre care se poate spune că este un element al libertății noastre este rațiunea. Rațiunea trebuie să determine voința individuală, însă voința individuală trebuie racordată la voința universală, deci libertatea rațiunii nu este deplină.

2.4 Știința – cauză a indiferenței

Soren Kierkegaard vine cu ideea că știința și raționalitatea ar trebui mai puțin să se implice în determinarea emoțiilor. Kierkegaard înaintează ideea credinței, contrar tradiției raționaliste, dar nu neagă posibilitățile rațiunii. Limitele rațiunii sunt limitate de către Kiergegaard în dobândirea unei vieți fericite. Nu rațiunea este principala trăsătură care îl caracterizează pe om. Cu toate că ea trebuie să persiste în viața omului, rațiunea nu este capabilă să explice minunile dumnezeiești și nu este capabilă să cuprindă toată bogăția și unicacitatea vieții omenești. Rațiunea este superficială și analizează doar lucrurile ”de suprafață”, nefiind în stare să pătrundă în profunzimea vieții și să cunoască toate limitele crediței.

În opinia lui Kierkegaard, credința este nivelul superior de evoluție a omului. Sursele credinței sunt analazite în eseul ”Frică și Cutremur”, unde pesonajul principal este Avraam și unde se caută o explicare a acțiunilor înfăptuite de el ce vin dintr-un impuls emoțional. Conform lui Kergegaard, Avraam a devenit posesorul bogăției care este credința, credința fiind mai presus de orice și fiind tot ce este mai important pentru o existență umană. Credința este astefel elementul care îl transformă pe om dintr-o simplă ființă într-o existență unică. Filosofia lui Kiergaard premărește credința, considerând-o ”cel mai înalt vârf” și deci este incorect din parte filosofiei să înlocuiască credința cu altceva sau să o privescă de sus.

Cunoscutul om de știință Albert Einstein susține că baza unei lucrări științifice este convingerea că lumea este o esență ordonată și cognoscibilă. Această convingere vine dintr-un simț religios, care îl face pe om să se minuneze de acea regulă care domnește într-o mică parte a realității accesibilă rațiunii noastre puțin dezvoltate. Prin dezvoltarea gândirii logice și a raționalizării în studierea realității, știința va reuși în mare măsură să reducă superstiția care persistă în lume.

Vorbind la general, știință se numește un set de declarații care: 1. Se referă doar la fapte ce au loc în lume; 2. Poartă un caracter obiectiv și pot fi supuse unui control intersubiectiv; 3. Au fost formulate și sistematizate cu precizie; 4. Sunt publicare de specialiști ce activează în acel domeniu. Pornind de la această definiție, știința devine o adevărată putere în contemporanietate, capabilă să detroneze orice legat de emoții. Emoțiile și sentimentele nu pot fi verificate și deci nu putem afirma că ne ele ne predispun la gânduri corecte, pe când știința este unica autoritate care poate confirma și explica fapte.

Cu toate acestea, știința nu naște doar indiferență în oameni, ci și frică. Văzând că cercetările științifice au dus la crearea bombelor atomice, oamenii încep să gândească despre știință cu o oarecare teamă. Pericolul științei nu este însă în noile descoperiri, dar în felul cum sunt utilizate acestea. Periculos este omul, căci el deține puterea asupra metodelor de utilizare a descoperirilor științifice. Pe lângă aceasta, știința mai poate fi văzută ca o salvare de eventualele pericole.

Știința și tehnica sunt fenomene sociale. La fel ca celelalte fenomene sociale, știința și tehnica apar, se dezvoltă și se schimbă, ajung la succes sau eșec sau chiar dispar complet. Pentru cei care sudiază istoria științei cea mai importantă întrebare este de ce a apărut această știință contemporană. Cauze ale apariției științei ar putea fi atât unui anumit nivel de dezvoltare a culturii, cât și datorită religiei și ideei sale de creație. Credința apariției din nimic nu-l liniștește pe om, fapt pentru care este mereu în încercarea de a căuta răspunsuri și de a face experimente.

Francis Bacon în perioada sa, îndemna sociatatea să susțină în mod conștient revoluția științifică. El a stabilit bazele politicii științifice engleze, cât și a cercetărilor sociale care erau realizate de știință și tehnică. Astfel contribuind la eliberarea sufletului uman de superstiții, dogme și de gândirea necritică, căruia el îi atribuia noțiunea de ”idoli ai gândirii”, iar noi astăzi afirmăm că aceasta era crearea de idoli sau fetișism. Atitudinea lui Bacon față de știință era una social-optimistă.

Pentru noi însă, cei care asistăm la realitățile contemporane, știința are o altă imagine, una diferită de cea pe care o ilustra Bacon și diferită de înțelegerea raționaliștilor francezi despre ea. Raționaliștii francezi ai sec. XVII creau utopii prin dorința lor de a atribui stilul gândirii newtoniene tuturor lucrurilor: în tehnică și știință, în sistemul educațional, în psihologie și în proictele de dezvoltare a societății. În încercarea noastră de a înțelege care este impactul științei și tehnicii asupra vieții umane, trebuie să mergem în același timp pe două linii de desfășurare: prima este legată de anumite raționamente abstracte și nestricte, iar a doua ne duce într-o analiză mai autocritică și sceptică. Trebuie, de asemenea, să recunoaștem istoricitatea influenței științei și tehnicii asupra vieții omului și a societății. În rândul problemelor legate de influența tehnologiilor științifice asuăpra societății, una dintre cele mai complicate aspecte este cel care întreabă dacă trebuie să cercetăm influența actuală și cea așteptată, fie ea pozitivă sau negativă, asupra dezvoltării tehnico-științifice la etapele sale inițiale.

Cu toate că nu era dezvoltată știința în sensul contemporan al cuvântului, stoicii vorbeau despre rațiune. Rațiunea, conform lor, ne poate ajuta să trecem peste spaimă, pentru că gândind asupra unui fenomen natural distrugător ca ceva determinat și care nu depinde în nici un fel de noi, ne va lăsa indiferenți și vom suporta consecințele fără a ne plânge de ele. Această argumentare este una teoretică, căci aplicată în realitate este greu a fi rațional atunci când aproapele tău moare, spre exemplu. Stoicii vor să domine emoțiile, să le înăbușe, crezând poate că așa vor scăpa de suferință. Însă pasiunile nu se lasă ghidate de rațiune, ele sunt de sine stătătoare și atunci când izbucnesc, nu le poate sta nimic în cale, nici măcar rațiunea.

Concluzii

Frica este o emoție atât distructivă, cât și creatoare. Anticii considerau că spaima este principalul obstacol în calea spre fericire, căci din cauza ei nu putem să savurăm senzațiile și suntem incapabili de a permite fericirii să se impună în fața fricii. Frica este în același timp un stimul bun pentru dobândirea de noi cunoștințe, căci natura omului e construită în așa fel încât mereu tinde să cunoască ceea ce îi este mistic și necunoscut.

Religia influențează toate domeniile activității umane, iar înainte de activități decide ceea ce ar trebui să simțim. Credința este sursa emoțiilor frumoase, este îndemnarea spre umanism și dragoste pentru celălalt. De multe ori însă, religia vrea să ne impună să simțim anumite lucruri pe care nu suntem dispuși să le simțim sau care sunt contra pornirilor noastre animalice. Totuși, credința educă în om pasiunile și emoțiile creatoare.

Indiferența este considerată de mulți un opus al emoțiilor. Cu toate acestea, în momentul în care afirmăm că suntem indiferenți o facem pe baza a unor procese interioare, care comunică rațiunii că un anumit fapt nu necesită multă implicare, ceea ce nu înseamnă că ar fi o lipsă totală de emoții.

Indiferența este legată de multe alte aspecte și are lgătură cu multe alte emoții. Astfel, indiferență este capabilă să ofere rațiunii umane libertate, întrucât nu-l impune spre afecte. Indiferența se naște de multe ori din plictiseală, dar este posibil și parcursul invers, în care plictiseala naște indiferența. Cauza principală a excesului de indiferență manifestat de către oamenii contemporanietății este știința. Știința îl învață pe om să fie rațional și îl sfătuie să nu se conducă după emoții, căci acestea pot fi înșelătoare.

Astfel, de la antici până la contemporanietate observăm elemente specifice fiecărei perioade. Aceste elemente nu țin doar de organizare politică sau socială, ci și de emoțiile comune ale oamenilor. Perioada istorică este un factor exterior care influențează direct emoțiile și îl determină pe om spre anumite acțiuni sau atitudini.

Bibliografie

Alexandru Dragomir. Caietele timpului. București: Humanitas, 2006

Anton Hugli, Paul Lubcke. Filosofia în secolul XX. Teoria Științei. Filosofia Analitică. București: Editura All Educațional, 2008

Bertrand Russel. Cunoașterea lumii exterioare. București: Humanitas, 2013

Charles E. Scott. Living with indifference. Bloomington, Indiana University, 2007

Claude Levi-Strauss. Antropologia și problemele lumii moderne. Iași: Polirom, 2011

Copleston Frederic. Istoria filosofiei. Vol. I: Grecia și Roma. București: All,  2008

Diogenes Laertios. Despre viețile și doctrinele filosofilor. Iași: Polirom, 1997

Elizabeth Nixon. Indifference in a culture of consumption. Doctor of philosophy, University of Bath, March 2013

Epictet. Manualul și fragmente. București: Saeculum Vizual, 2002

Gardiner Н.М., Metcalt R.С., Beebe-Center J.G. Feeling and Emotion. A History of Theories. N. Y., 1937

Hadot Pierre. Ce este filosofia antică? Iași: Polirom, 1997

Hans Jonas. Gnosticism și gândire modernă. Iași: Polirom, 2006

Herman Ley. Studii de filosofie medievală. București: Editura Științifică, 1973

Istoria filosofiei vol I-IV. București: Editura Științifică, 1963

Jean Delumeau. Frica în Occident. Editura Meridiane 1986

Jean-Philippe Deranty. The tender indifference of the world: Camus’ theory of the flesh. 24 september 2011

Jerome Kagan. Some plain words on emotion. Department of Psyhology, Harvard University, USA

John J. Stuhr. Indifference, Description, Difference. Emory University

Ludwig Feuerbach. Esența creștinismului. București: Editura științifică, 1961

Marc Levy. Mai puternic decât frica. București: Editura Trei, 2013

Michael Crichton. Frica. Iași: Polirom, 2005

Panov V.G. Emotions, Myths and Theories. M., 1985

Radu Reculau. Filosofii terapeurice ale modernității târzii. Hermeneutică, teorie critică, pragmatism. Iași: Polirom, 2001

Russ Jacqueline. Istoria Filosofiei vol I: Gandirile fondatoare. București: Univers Enciclopedic, 2000

Sartre J. P. Esquisse d'une theone des emotions, Pans, 1948

Thomas M. Lennon. Descartes and the seven senses of indifference in early modern philosophy. 9 february 2012

Вилюнас В. К. Основные проблемы психологической теории эмоций

Вилюнас В.П. Психология эмоциональных явлений. М., 1976

Выготский Л.С. Учение об эмоциях. – Собр. соч., т. 6. М., 1984

Грот Н.Я. Психология чувствований в ее истории и главных основах. СПб., 1879

Эрих Фромм: Душа человека, АСТ, 2010

Симонов П.В. Эмоциональный мозг. М., 198

Шингаров Г.X. Эмоции и чувства как форма отражения действительности. М., 1971

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, Munteanu Veronica absolventă a Universității Academiei de Științe a Moldovei, ciclul licență, declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema ”Structuri afective dominante și corelația lor cu situația istorică” a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau institție de învățământ superior din țară sau din străinătate.

De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din internet, sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

Fragmentele de text sunt reproduse întocmai și scrise în ghilimele, deținând referința precisă a sursei;

Redarea/reformularea în cuvinte proprii textelor altor autori conține referință precisă;

Rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.

Munteanu Veronica