Stresul Si Satisfactia Didactica

CUPRINS

INTRODUCERE

I. FUNDAMENTE TEORETICE

1. SATISFACȚIA RELAȚIONALĂ – Prezentare generală

1.1. Factori determinanți în relația diadică

1.2. Abordări teoretice ale relației de cuplu

2. STRESUL DIADIC- Definire și prezentare generală

2.1. Forme ale stresului diadic

2.1.1. Stres extern/intern

2.1.2. Stres minor/major

2.1.3. Stres acut/cronic

2.2. Abordări teoretice

2.2.1. Teoria lui Hans Selye

2.2.2. Teoria tranzacțională – Lazarus

2.2.3. Teorii relevante pentru stresul diadic

2.3. Influența stresorilor diadici asupra relației de cuplu

2.3.1. Stilul de atașament

2.3.2. Comunicarea

2.3.3. Satisfacția sexuală

II. PARTEA PRACTICĂ

3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele și ipotezele studiului

3.2. Variabilele și instrumentele studiului

3.3. Lot de participanți

3.4. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

4. DISCUȚII

5. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa nr.1 – Instrumente utilizate în cercetare

Anexa nr.2 – Rezultate statistice

INTRODUCERE

O deosebită preocupare, care a atras atenția psihologilor, în special în ultima decadă, o reprezintă calitatea vieții, sub toate formele ei: de cuplu, personală, profesională etc. Implicit, un indicator important al calității vieții este satisfacția diadică. În ceea ce privește viața de cuplu, satisfacția în relație este esențială în vederea creșterii calității.

De asemenea, atenția ne-a fost atrasă în mod deosebit de acest subiect deoarece, în viața de zi cu zi, orice cuplu întâmpină atât situații problematice, precum și situații care le oferă satisfacție. Tocmai din această cauză, în ultimii ani a crescut numărul cercetărilor pe această temă. Cauzele care provoacă disoluția unei relații pot varia de la caz la caz. Tocmai din această cauză, studiile sunt în derulare la momentul prezent, în încercarea de a se acoperi cât mai mult domeniul diadelor. Cercetările asupra efectelor benefice ale căsătoriei au identificat un număr de mecanisme care pot contribui la relația dintre căsătorie și starea de bine a persoanei.

Studierea satisfacției diadice continuă să rămână vitală, iar semnificația socială a modului în care și de ce relațiile variază din punct de vedere calitativ este echivalat doar de nivelul de complexitate al factorilor care trebuie luați în considerare în timpul cercetărilor. Cercetarea psihologică manifestă un interes ridicat față de relația de cuplu, fiind una dintre cele mai importante relații pe care o persoană o dezvoltă pe parcursul vieții. Relația de cuplu deține un rol semnificativ cu privire la nivelul perceput al satisfacției/ insatisfacției din viața unei persoane. Totodată, nivelul perceput al satisfacției în relația de cuplu are un rol relevant în funcționalitatea și menținerea acesteia.

Scopul acestei analize este de a ne concentra atenția asupra stresului dintr-o perspectivă socială sau sistemică, unde caracterul interactiv al stresului dintre membrii sistemului este accentuat. În această abordare, presupunem că există factori stresori, determinați de factori biologici, sociali, culturali, care influențează indivizii și diada. Principalul obiectiv al acestei lucrări este stresul și satisfacția diadică.

Lucrarea cuprinde două capitole, care încadrează domeniile de cercetare ale acestei teme. Primul capitol, Satisfacția relațională, redă o prezentare generală a noțiunii de cuplu/relație, factorii care duc la satisfacție și la crearea unor relații, precum și câteva abordări teoretice în formarea diadelor. Al doilea capitol, Stresul diadic, este cel mai complex din cadrul acestei teze, cuprinzând o prezentare mai amplă a stresului și a factorilor stresori (stil de atașament, comunicare, satisfacție sexuală) care conduc la satisfacția/insatisfacția diadică.

Satisfacția relațională a devenit un factor extrem de important nu doar în autoevaluarea satisfacției personale, ci și în luarea unor decizii importante între două persoane.

Comunicarea definește abilitatea de a schimba informații atât în privința conținutului, dar și ca relevanță emoțională. Ea indică și că ar trebui să fie empatică, suportivă fără să descalifice sau să fie ambiguă.

Cercetările anterioare indică faptul că stilul de atașament dobândit în copilărie rămâne relativ stabil pe parcursul întregii vieți și constituie tiparul durabil de raportare la partenerul de relație. De asemenea, se susține perspectiva conform căreia modelele interne de lucru, consolidate prin experiențele trăite zi cu zi în relație cu principala figură de atașament, acționează ca șabloane în dezvoltarea tuturor relațiilor apropiate ale individiului, permițându-i acestuia să facă predicții față de modul în care sinele și ceilalți se vor comporta în cadrul relațiilor.

Concluzionând, lucrarea de față va dezvolta tema satisfacției relaționale cu toate formele ei: satisfacția diadică, coeziunea, consensul, exprimarea afectivității și influența pe care stilurile de atașament (securizant și insecurizant) împreună cu comunicarea și satisfacția sexuală le au asupra satisfacției în cuplu.

FUNDAMENTE TEORETICE

SATISFACȚIA RELAȚIONALĂ – Prezentare generală

În definirea cuplului discutăm despre coexistența a două persoane, între care sunt implicate sentimente de afecțiune (iubire, atașament), gânduri, trăiri, scopuri și orientări valorice comune. De asemenea, într-o relație de cuplu vorbim și despre caracteristicile care unesc cei doi indivizi într-o uniune consensuală,

Dintr-o perspectivă psihologică, cuplul poate fi numit drept o ”structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt”. Iolanda Mitrofan (1989, p.14)

De-a lungul timpului, cercetările psihologice au prezentat interes față de relațiile de cuplu, relație care deține rolul semnificativ în ceea ce privește nivelul satisfacției sau insatisfacției diadice.

Conform M.N Turliuc (2004), relația de cuplu ar trebui să reprezinte ”spațiul unității corpului, sufletului și spiritului celor care trebuie să aibă curajul angajării într-o dinamică autentică, ce presupune riscarea propriei libertăți a eu-lui individual, în scopul construirii unei entități superioare, comune.”

Cercetările științifice asupra satisfacției diadice au atras o atenție semnificativă mai ales în perioada anilor ‘90, prezentând diverse scopuri și obiective. Interesul pentru această abordare provine din necesitatea de a cunoaște aspectele bunăstării familiale și individuale, din beneficiile aduse societății atunci când relațiile de cuplu puternice sunt formate și menținute, cât și din nevoia de a dezvolta intervenții defensive empirice, în ideea de prevenire și împiedicare a distresului diadic/divorțurilor.

Story și Repetti (2006) consideră că, calitatea oricărei relații de cuplu este, într-o oarecare măsură, determinată de circumstanțele mediului înconjurător. De exemplu, pentru îmbunătățirea relațiilor diadice, cercetătorii consideră că trebuie luați în considerare și analizați factorii stresori cronici la care cuplurile sunt expuse.

Satisfacția relațională, gradul în care un individ este mulțumit și satisfăcut cu relația sa, este un indicator foarte puternic al duratei relației și succesului în intimitatea relațională.

Satisfacția relațională a fost studiată și de către Burleson, Kunkel și Birch (1994) care au descoperit că aceasta poate fi prezisă de similitudinile valorilor de comunicare. În plus, Neimeyer (1984) completează acest studiu, sugerând că similaritățile variabilelor interpersonale reprezintă un predictor al satisfacției diadice (apud Anderson&Emmers-Sommer, 2006).

Satisfacția în cuplu reprezintă “o stare emoțională individuală de a fi mulțumit de interacțiunile, experiențele, așteptările din cadrul vieții de cuplu” (Ward, Lundberg, Zabriskie și Berrett, 2009, apud Rusu&Mureșan, 2014, p.9). Starea emoțională de satisfacție diadică se centrează pe interacțiunile dintre o persoană și partenerul acesteia.

Spanier (1976) a definit adaptarea maritală folosind patru concepte studiate anterior în literatura de specialitate și anume: satisfacția, consensul, gradul de coeziune și nivelul de exprimare a afecțiunii de către partenerii cuplului. Din această perspectivă, adaptarea diadică este un proces dinamic care poate fi plasat pe un continuum evaluativ: de la cupluri foarte bine adaptate la cupluri slab adaptate.

Factori determinanți în relația diadică

Factorii care contribuie la dinamica armonioasă a unui cuplu sunt complecși atât prin diversitatea lor, cât și prin modul în care se organizează, devenind prioritari într-o anumită perioadă de viață și declinându-și poziția în alta. Dragostea, afecțiunea, sexualitatea, prietenia, iubirea, intimitatea, atașamentul sunt factori primordiali în structurarea unui cuplu. Aceștia definesc în cea mai mare măsură capacitatea de funcționare a cuplului. Totodată, din cauza absenței de reflecție asupra lor din partea celor implicați, pot să genereze inabilitate relațională marcantă.

Funcționalitatea cuplului este legată îndeosebi de asigurarea satisfacției diadice. Majoritatea studiilor existente sunt conceptualizate într-o paradigmă patogenică, accentuând factorii care erodează satisfacția maritală. Mai multe studii au identificat drept posibili determinanți ai satisfacției relaționale, combinații între factori interpersonali – precum rezolvarea problemelor maritale și exprimarea afecțiunii – și între factori contextuali – precum nivel ridicat de educație, statut socioeconomic ridicat, similaritatea partenerilor la nivel de interese, de inteligență, de personalitate, dinamica familiei de origine, stadiul din ciclul de viață familial, prezența copiilor, compatibilitatea sexuală și factori de stres legați de muncă.

Alegerea partenerului este legată de o serie de factori sociali care influențează preferințele indivizilor, dar și de faptul că există numeroase motivații intrinseci ale individului, care țin de personalitatea acestuia și de particularități psihice.

Cercetătorii au studiat îndelung asupra factorilor determinanți în formarea relațiilor de cuplu, cât și în menținerea lor. Astfel, rezultatele cercetărilor arată o varietate de factori interpersonali sau contextuali, de exemplu, Haavio-Mannila și Kontula (1997) au arătat faptul că există o puternică asociere pozitivă între satisfacția relației de cuplu în general și satisfacția sexuală, acestea având o relație bidirecțională.

Locke găsește următorii factori economici care sunt asociați pozitiv cu stabilitatea maritală: mobilitate profesională scăzută, locuință în proprietate, dotare corespunzătoare a locuinței cu diverse utilități (aragaz, apă curentă, telefon, radio, televizor, frigider, mașină de spălat), valori peste medie ale indicatorului de siguranță economic, soția este casnică, serviciu stabil al soțului, venit decent.

Integrarea cuplului în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea lui. Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă și un grad relativ ridicat de satisfacție profesională a fiecăruia dintre parteneri, precum și o rețea socială bogată și suportivă. Sprijinul social oferit de această rețea constituie o resursă semnificativă a familiei, care sporește șansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăți. Locke apreciază că integrarea într-un mediu social convențional are o influență pozitivă asupra stabilității diadei. Wright insistă asupra rolului benefic al unei vieți sociale comune a celor doi.

Factorii etiologici implicați în dezvoltarea problemelor clinice din cadrul relațiilor de cuplu includ aspecte ale cognițiilor partenerilor/soților, emoții și răspunsuri comportamentale. Ellis (1986) a pus accentul pe rolul factorilor cognitivi implicați in relațiile maritale care prezentau un grad ridicat de distres in cuplu. Astfel, cauza distresului marital este adesea asociată

cu așteptările nerealiste pe care partenerii o au despresine, celălalt și despre relație.

Studiile de specialitate au demonstrat impactul cognițiilor (gândurilor, credințelor) asupra satisfacției în cuplu , investigând relația dintre satisfacția maritală și factorii cognitivi, cum ar fi stilul de atribuire al soților, convingeri disfuncționale/iraționale ale relației și distorsiuni în reactualizarea evenimentelor relației.

Abordări teoretice ale relației de cuplu

John Bowlby (1969) a fost cel care a introdus teoria atașamentului, care a devenit abordarea dominantă în înțelegerea dezvoltării sociale timpurii. În termeni generali, atașamentul poate fi definit ca legătura emoțională de lungă durată cu un anumit individ.

Abordat din perspectivă sistemică, cuplul reprezintă un subsistem social al societății globale, cei doi parteneri fiind elementele componente. Dinamica acestor părți constitutive asigură în final menținerea cuplului, buna sa funcționare și stabilitate în timp.

Conform perspectivei interacționismului simbolic, partenerii cuplului conjugal aflați în permanentă interacțiune își modelează și manifestă propriile comportamente și atitudini în conformitate cu așteptările și comportamentele celuilalt și cu condiționările impuse de mediul social exterior. Direcția spre care se orientează cuplul la un moment dat ar putea fi explicată prin prisma teoriei schimbului social: cuplul rămâne stabil și funcțional atâta timp cât partenerii consideră că beneficiile generate de relație sunt net superioare costurilor și riscurilor implicate în menținerea acesteia. Explicația oferită de teoria schimbului social este în termenii echilibrului între recompensele obținute de cei doi parteneri, precum a fi îngrijit, companie, sex, și între costurile îndurate prin implicarea în relație, precum cheltuirea de bani sau ratarea unor oportunități. Cadrul teoretic al schimbului social afirmă că indivizii maximizează recompensele și minimizează costurile, prin urmare obțin un profit din relație, satisfacția. Relațiile funcționează optim și se mențin atunci când indivizii percep un schimb echitabil și că ceea ce au primit este satisfăcător în comparație cu ceea ce au oferit.

Teoria schimbului social accentuează perspectiva individuală a unei relații mai mult decât aspectele sale sociale, precum comunicarea dintre parteneri și interpretarea unor evenimente comune, și este totodată aplicabilă oricărui tip de relație.

Modelul circumplex al lui Olson (1991) se bazează pe trei dimensiuni:

(a) coeziune

(b) adaptabilitate

(c) comunicare

Este vorba despre o teorie foarte complexă, principiul său de bază postulând că sistemele aflate în echilibru vor funcționa, în general, mai bine decât cele (extreme) aflate într-o stare de dezechilibru. Olson a observat că familiile care rezistă cu succes la efectele dăunătoare ale stresului se descriu prin coeziune, flexibilitate și comunicare. Autorul a conchis că însușirea coeziunii nu trebuie să excludă caracterul individual al fiecăruia; flexibilitatea trebuie, de asemenea, să permită stabilitatea, iar comunicarea trebuie să fie deschisă, fără a limita intimitatea persoanei.

Ca resursă familială, coeziunea este în general definită ca o capacitate de “conectivitate” între membrii unei familii. Numit uneori integrare, acest construct se referă la interesele familiale comune, la afecțiune și la interdependență economică (H. McCubbin și Patterson, 1982). Adaptabilitatea și flexibilitatea se referă la abilitatea unei familii de a se schimba odată cu solicitările de schimbare (Olson, 1991), fapt care implică flexibilitate în structura de putere și în privința regulilor, plus existența însușirii de roluri.

Conform ipotezei potrivirii, indivizii au tendința de a forma o relație de cuplu cu o persoană similară din punct de vedere al dezirabilității sociale, calităților fizice ale celuilalt fiind un prim criteriu semnificativ în acest sens. Ipoteza potrivirii afirmă preferința indivizilor pentru parteneri cu nivel similar de atractivitate fizică, ca urmare a estimării șanselor de a fi acceptat/ respins de celălalt. Cea mai mare susținere experimentală revine ipotezei că majoritatea indivizilor, după analizarea alternativelor dezirabile cu cele accesibile, optează în final pentru o relație realizabilă, indiferent dacă o preferă sau nu.

STRESUL DIADIC – Definire și prezentare generală

Stresul este un concept foarte complex, care redă cadrul unde se poate observa interacțiunea dintre mediu, factori fizici și psihologici, reprezentând o legătură între cercetările științifice și cele clinice și oferind totodată, o perspectivă mai clară asupra modului de adaptare umană. Conform definiției date de Dicționarul de Psihologie Larousse, termenul ”stres” desemnează atât agentul agresor cât și reacția corpului la acesta.

O definiție mai vastă a stresului ar putea fi cea dată de M. Golu, prin care afirmă că stresul psihic este “o stare de tensiune, încordare și disconfort determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, de frustrarea sau reprimarea unor stări d emotivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme” (apud Iamandescu, 1993, p.11)

Cercetările anterioare legate de stres și modalitățile de coping au obținut diverse rezultate, din perspective psihologice, biologice sau sociale, având un impact semnificativ asupra modelelor psiho-sociale de adaptare și asupra modelelor bio-medicale. Astfel, menționăm faptul că stresul este un fenomen multilateral cu integrări în psihologie, fiziologie, medicină, antropologie, sociologie etc. Din punct de vedere fiziologic, stresul a fost dovedit a fi un răspuns dat de organism la stresori; psihologii ne arată că stresul rezultă din resimțirea unei stări de autoineficiență; iar din perspectivă sociologică reiese faptul că stresul este cauza mediului în care trăim.

În cartea sa, ”Stres și personalitate”, (1998, p.12), A. Băban vorbește despre multidimensionalitatea conceptului stres, care implică:

Universalitate – caracteristic atât părții umane cât și animale

Complexitate – cuprinde aspecte fiziologice care se intersectează cu cele sociale și psihologice

Tipuri de stres – existența mai multor forme ale stresului: cronic/acut, sistemic/nervos, fizic-psihic-social, de subsolicitare-suprasolicitare etc.

Specificitatea și universalitatea stresorilor

Specificitatea și nespecificitatea reacțiilor

Hans Selye definește stresul drept ”o stare a organismului manifestată prin reacții nespecifice la agenții perturbanți” (apud Băban A., 1998, p.17). Conform concepției lui Selye, stresul este produs de către tensiunile vieții cotidiene.

În încercarea de a defini stresul, Stora J-B. (1999), prezintă mai multe abordări:

Stresul într-un sens activ, este producător de tensiuni, sub forma unui stimul extern, ca agent fizic (căldură, frig) sau psihologic (pierderea unei persoane dragi sau a locului de muncă, tristețe).

Stresul perceput ca un rezultat al acțiunii unui agent numit stresor fizic, social sau psihologic, având consecințe biologice, psihice sau mentale asupra sănătății unui individ.

Conform cercetărilor lui Selye din 1974, stresul are un rol dublu, fiind atât agentul stresor cât și rezultatul acestuia, în diferitele dimensiuni particulare.

Stresul nu mai este tratat drept o consecință somatică, ci o modalitate de apărare a psihicului la stimulările senzoriale și motrice.

Stresul se referă la calitatea experienței care se produce în tranzacția dintre mediu și o persoană, care prin supraexcitare sau lipsă de excitare, duce la distres psihologic sau fiziologic.

Mason (1975, apud Aldwin C., 2007) identifică 3 definiții ale stresului: stresul poate fi perceput ca o stare internă a organismului (tensiune); un eveniment extern (stresorul) sau o experiență care provine din interacțiunea dintre persoană și mediu.

Stresul este un concept central în înțelegerea vieții și a evoluției. Viitorul nostru ca indivizi și ca specie depinde de abilitatea noastră de adaptare la potențialii stresori, aceștia având o influență majoră asupra stării de spirit, sentimentului de bine, comportamentului și sănătății noastre. Relația dintre stresorii psiho-sociali și boală este afectată de natura, numărul și persistența stresorilor, cât și de vulnerabilitatea biologică a individului (de exemplu componenta genetică, factorii constituționali), resursele psiho-sociale și modelele de coping învățate. Intervențiile psiho-sociale s-au dovedit utile în tratarea tulburărilor legate de stres și pot influența cursul bolilor cronice.

Stresul a fost conceptualizat drept relația dintre persoană și mediu, evaluată de către persoană ca depășindu-i resursele și astfel punându-i în pericol bunăstarea (Folkman, Lazarus, Gruen, Delongis, 1986)

Wheaton (1996) a propus să se ia în considerare procesul de stres prin corelarea stresorilor (stimuli) la procesul de stres și reacția, adică distresul. Stresorii sunt definiți din punct de vedere clasic prin situațiile problematice sau solicitante care sunt percepute ca fiind stresante de către un număr mare de subiecți.

Conform teoriei stresului a lui Lazarus (apud Randall&Bodenmann, 2009, p.106) stresul se referă la procesul prin care factorii stresori duc la o experiență individuală de stres.

Studierea stresului familial are o istorie lungă de cercetări și diverse rezultate, însă accentul era pus mai mult asupra părții psihopatologice, iar rolul familiei era luat în considerare mai mult din perspectiva greșelilor realizate de părinți. În studiile mai recente, se observă investirea în modalitățile de adaptare ale familiilor și persoanelor la solicitările obișnuite sau neobișnuite din cursul vieții umane. În acest sens, Hill, Caplan (1964) și Jahoda (1958) au făcut următoarele presupuneri esențiale (apud Hobfoll&Spielberger,1992, p.99) :

Stresul și chiar situațiile de criză au un caracter normativ;

Stresul, uneori, supune indivizii și familiile la anumite situații/solicitări ieșite din comun;

Majoritatea persoanelor sunt capabile de a se adapta relativ ușor la stres;

Dacă, inițial, indivizii nu pot face față situațiilor stresante, vor urma consecințe negative.

Bodenmann (2005) consideră că în interiorul relației de cuplu, stresul diadic se referă la orice situație stresantă, internă sau externă, care afectează în mod direct sau indirect ambii parteneri și diada (apud Belanger, Sabourin&El-Baalbaki, 2012, p.449). Partenerii care se confruntă cu stresul diadic vor folosi pentru reducerea nivelului atât strategii de coping individuale cât și comune, de cuplu.

Astfel, stresul diadic poate fi definit ca o extensie a stresului individual, aplicat în domeniul familial, drept o situație în care atât membrii familiei cât și unitatea familială se află sub amenințarea mediului, resursele lor individuale sau colective fiind suprasolicitate, iar bunăstarea cadrului familial și individual fiind afectate.

2.1. Forme ale stresului diadic

Stresorii reprezintă evenimente externe sau condiții care afectează organismul. După evaluarea stresorilor, organismul va folosi una sau mai multe metode de coping în încercarea de a se adapta la situație.

Pentru determinarea impactului asupra cuplurilor, Randall și Bodenmann (2009) definesc tipurile de stres, ținând cont de faptul că stresorii afectează în mod diferit indivizii și relațiile lor în funcție de:

2.1.1. Localizare – Stresul extern/intern.

Stresorii externi sunt cei care provin din exteriorul relației de cuplu. Acest tip de stresori fac referire la relațiile dintre parteneri și mediul lor social, relații care pot afecta într-o manieră indirectă relația celor doi, datorită stresului individual care se revarsă asupra diadei, declanșând stresul relațional prin discuții contradictorii și conflicte. Într-o astfel de categorie putem să includem stresul ocupațional, economic, social, sau stresul provocat de relațiile cu familia extinsă, frați/surori, precum și alte rude.

Stresul intern este cel care se formează în interiorul diadei, cauzat de conflictele și tensiunile dintre parteneri, cu privire la atitudini, nevoi, dorințe diferite, cât și lipsa compatibilității dintre cei doi.

Modelul prezentat de Bodenmann (2007, 2008) descrie rolul care îl au stresorii interni (modelele de comunicare defectuoase și conflicte diadice, sau problemele de sănătate ale unuia dintre parteneri) și rolul stresorilor externi în căsătorie. Acest cadru presupune că tensiunile minore cronice care provin din afara relației diadice cresc probabilitatea de tensiune relațională și conflict marital. Acestea sunt deosebit de dăunătoare pentru căsătorie, deoarece erodează încet și repetat calitatea relației în afara conștientizării.

Acest model susține că stresul extern cronic afectează satisfacția diadică prin intermediul a patru procese intermediare:

– reducerea timpului petrecut împreună de către parteneri conduce la o reducere a experiențelor comune, diminuarea sentimentelor, auto-dezvăluirii și afectează copingul diadic.

– reducerea calității comunicării prin obținerea unei interacțiuni mai puțin pozitive și mai mult negativă.

– creșterea riscului de probleme fizice și psihologice, ca de exemplu tulburări de somn, disfuncții sexuale și tulburări comportamentale.

– creșterea probabilității de exprimare a unor trăsături de personalitate problematice între parteneri (exemplu: rigiditate, anxietate sau ostilitate).

2.1.2. Intensitate- Stresul minor/major

Conform lui Dohrenwend (1974) stresorii majori sunt definiți drept evenimente critice normative și non-normative de viață, cum ar fi boli cronice, handicap, șomaj, decesul unei persoane semnificative sau accidente. Pentru o lungă perioadă de timp, cercetările cu privire la teoria stresului familial și impactul stresorilor majori asupra relațiilor apropiate au avut un loc important ca temă principală de studiu. Cu toate acestea, stresorii minori par a avea un rol și mai important în înțelegerea relațiilor diadice.

Stresul minor, sau stresorii cotidieni, includ o arie dimensională, incluzând aspectele vieții familiale (cu privire la copii), conflictele de la locul de muncă și aspecte ale mediului fizic. Stresorii minori reprezintă iritarea, frustrarea, distresul, care apar din contactul zilnic cu mediul înconjurător.

2.1.3. Durată – Stresul acut/cronic

Stresul acut reprezintă cea mai comună formă a stresului. Acesta derivă din cerințele și presiunile recente, cât și cerințele și presiunile anticipate din viitorul apropiat. Deoarece stresul acut are un efect pe termen scurt, nu are timp suficient pentru a provoca deteriorări considerabile asociate cu stresul pe termen lung. Cele mai comune simptome sunt:

Distresul emoțional – o combinație de furie sau iritabilitate, anxietate și depresie, (cele trei emoții ale stresului).

Probleme musculare: dureri de cap, de spate și tensiuni musculare care conduc la probleme ale tendoanelor și ligamentelor.

Probleme stomacale și intestinale: arsuri la stomac, acid gastric, constipație etc.

Creșterea tensiunii arteriale, palpitații, palme transpirate, amețeli, migrene, dificultăți de respirație și dureri toracice.

Acest tip de stres poate interveni în viața oricui, fiind tratabil și ușor de gestionat. Însă, putem discuta și despre persoanele care suferă de stres acut episodic, având viețile foarte dezorganizate, trăind practic în haos și situații de criză. Acest tip de persoane sunt mereu prinse în “ghearele” stresului acut, adesea susținând că au foarte multă energie nervoasă, fiind tensionați, anxioși, iritabili, iar acest lucru poate apărea ca ostilitate. Tocmai datorită acestei aparente ostilități, relațiile lor interpersonale se deteriorează foarte repede, când interferează cu ostilitatea reală a celorlalți. Problemele cele mai întâlnite sunt la locul de muncă, care devine pentru ei un loc foarte stresant. Un exemplu de astfel de cazuri, este descris de către cardiologii Meyer Friedman și Ray Rosenman (1959), în lucrarea lor despre tipul A de personalitate. Acest tip de personalitate este similar cu cazurile extreme de stres episodic acut. Persoanele de tip A sunt descrise ca fiind excesiv de competitive, agresive, lipsite de răbdare, impulsive, anxioase, prezentând și o formă de ostilitate și insecuritate profundă. Astfel de caracteristici de personalitate par sa creeze frecvente episoade de stres acut la individul de tip A.

O altă formă de stres acut episodic ar fi cea care redă o persoană îngrijorată constant. Această persoană vede situații dezastruoase în orice moment, fiind extrem de pesimistă în prezicerea catastrofelor. Pentru acest individ lumea este un loc foarte periculos, unde întotdeauna urmează ceva groaznic. În ceea ce privește această categorie de persoane, ele tind sa fie foarte tensionate, însă mai mult anxioase și depresive, decât furioase și ostile. Simptomele stresului acut episodic constau în migrene persistente, hipertensiune, dureri în piept și boli de inimă. Tratarea acestui tip de stres necesită intervenții repetate, cât și ajutor specializat, care se poate desfășura pe o perioadă de câteva luni de zile.

Stresul cronic este cel care consumă oamenii zi după zi, an după an, care distruge atât fizic cât și psihic viețile lor. Vorbim despre stresul de a fi sărac, sau de a te afla într-o familie dezorganizată, de a fi într-un mariaj nefericit, sau într-un loc de muncă pe care îl disprețuiești. Stresul cronic apare atunci când un individ nu reușește să găsească o modalitate de a ieși dintr-o situație nedorită, neplăcută, punându-se, astfel, atât de multe presiuni asupra sa, încât neavând vreo speranță, persoana renunță la căutarea unei soluții.

Unii stresori cronici rezultă din experiențe traumatice din copilărie care fiind interiorizate au rămas pentru totdeauna dureroase și încă prezente. Unele din aceste experiențe afectează considerabil personalitatea. Astfel, atunci când personalitatea sau unele convingeri profunde trebuie reformulate, programul de recuperare necesită auto-examinarea activă, apelându-se adesea la ajutor profesionist. Cel mai defectuos aspect al stresului cronic este faptul că persoanele se obișnuiesc cu el, ignorându-l datorită faptului că este familiar, vechi, și uneori aproape confortabil.

Stresul cronic poate ucide prin: violență, suicid, infarct, accident vascular cerebral. Având în vedere că vorbim despre un stres de lungă durată, resursele oamenilor atât fizice, cât și psihice sunt epuizate, astfel simptomele stresului cronic sunt foarte dificil de tratat și poate necesita tratament medical și comportamental pe perioadă îndelungată, cât și identificarea unor metode de management al stresului.

Criteriul principal de diferențiere între stresul acut și cel cronic constă în timpul de expunere al persoanelor la factorii stresori. În ceea ce privește factorii acuți, aceștia sunt pentru o perioadă de timp temporară, efectele cauzate fiind singulare; însă stresorii cronici fac referire la aspecte mai stabile ale mediului, având efecte pe o perioadă mult mai îndelungată.

2.2. Abordări teoretice

Au existat o serie de cercetări empirice care arată influența stresului asupra distresului diadic, bazându-se pe modelele teoretice a stresului în relațiile diadice. Termenul de stres a devenit foarte utilizat în multe și diferite contexte, fiind însoțit de sensuri multiple în funcție de situația în care este utilizat. Natura ambiguă a stresului derivă pe de o parte din faptul că dispune de multe definiții, iar pe de altă parte din faptul că este utilizat în moduri diferite: ca și condiție de mediu, ca sens al condițiilor de mediu, ca răspuns la aceste condiții, și ca formă de relație dintre cerințele mediului și abilitatea persoanei de a întruni aceste cerințe.

Cu toate acestea, deși stresul ca și concept este tot mai acceptat ca implicând un fel de interfață dintre individ și mediu, continuă să fie definit în moduri fundamental diferite, fiecare având implicații pentru modul în care acesta este măsurat, evaluat și felul în care sunt explicate rezultatele. În timp ce există încă probleme nerezolvate în ceea ce privește explicarea stresului fie ca stimul, fie ca răspuns, fie ca proces complex de tranziție, există discuții care explică dezvoltarea fiecărui continuum ce duce la o definiție și măsură a stresului. Acestea sugerează în final viziunea general acceptată conform căreia stresul implică o tranziție între indivizi și mediul lor, în care aceștia percep sau resimt situația ca depășind resursele de care dispun, și, mai mult, aceasta devenind amenințătoare pentru bunăstarea lor.

În studiul stresului, experții s-au concentrat pe mai multe abordări ca modalități de a conceptualiza stresul. În prezentul studiu prezentăm abordarea lui Selye, a cărui definiție a stresului cuprinde existența unui răspuns nespecific al corpului la solicitările făcute asupra sa. Acesta afirmă că indiferent de natura stresorului, reacțiile organelor și țesuturilor sunt în mod esențial aceleași. Al doilea model prezentat este al lui Lazarus (1966), care stabilește că amenințarea și evaluarea sunt două concepte centrale în teoria stresului. Acesta considera că stimulii trebuie identificați în prealabil ca fiind amenințători, înainte ca amenințarea să aibă loc. Amenințarea având două dimensiuni: anticipează pagubele care vor fi produse și se bazează pe cogniție. Ulterior acestor abordări, au fost elaborate și alte studii realizate de diverși cercetători, care vor aduce contribuții modelelor inițiale: modelul ABC-X, modelul lui Bodenmann, și modelul vulnerabilitate–stres–adaptare.

2.2.1. Teoria lui Hans Selye

Hans Selye a fost primul cercetător care a folosit termenul “stres” pentru a descrie problemele asociate hoemostaziei identificate în anii anteriori de către Walter Cannon. Acesta a împrumutat termenul din fizică, însă l-a folosit pentru a descrie mai degrabă efectele asupra organismului decât stresorii din mediu examinați în lucrările sale empirice. Selye a popularizat stresul drept o idee medicală științifică. Conform teoriei sale, stresul este un răspuns nespecific al organismului la orice fel de cerințe care-l solicită. Reacțiile la stresori au componente specifice și nespecifice, însă acesta se referă doar la componenta nespecifică ca fiind numită stres, după eliminarea răspunsurilor specifice, rămânând doar sindromul nespecific.

El a numit acest răspuns nespecific Sindromul General de Adaptare, care constă în trei etape: reacția de alarmă, rezistența și epuizarea. Selye susține că prima etapă, reacția de alarmă, implică răspunsul clasic de ”luptă sau fugi” (fight-flight). Ca rezultat, sistemul fiziologic al organismului scade sub limita optimă de funcționare, intrând astfel în etapa de rezistență, căutând să compenseze pentru reacțiile fiziologice din etapa de reacție de alarmă. În etapa de rezistență, sistemele fiziologice compensatorii lucrează la capacitate maximă pentru a rezista provocărilor cu care se confruntă întregul sistem, crescând rezistența organismului la stres peste nivelurile homeostatice. Însă, având în vedere că acest răspuns consumă foarte multă energie, organismul nu poate rezista pentru totdeauna și o dată ce energia se epuizează, organismul intră în faza de epuizare, unde rezistența la stresorii de mediu scade și organismul devine foarte sensibil la leziuni și poate chiar ajunge la moarte. În concepția lui Selye, stadiul reacției de alarmă se poate compara cu răspunsul stresului acut, iar etapa de epuizare este asemănătoare răspunsului stresului cronic.

Având în vedere cele menționate mai sus, nu este necesar să se dezvolte toate cele trei etape pentru a putea discuta despre S.G.A. Doar cazurile cele mai severe de stres pot conduce foarte repede la stadiul de epuizare și moarte. Majoritatea eforturilor fizice sau psihice, infecțiile sau alte tipuri de stresori, care acționează asupra noastră pe parcursul unei perioade de timp limitate, pot produce schimbări corespunzătoare doar primei etape sau a doua: inițial, ne pot deranja și astfel ne alarmează, apoi ne putem adapta la ele. În mod normal, în decursul vieții, ca indivizi, trecem de foarte multe ori prin aceste prime două etape ale sindromului general de adaptare. În mod contrar, nu am putea să ne adaptăm la diversele activități și cerințe la care suntem supuși. Chiar și ajunși în stadiul de epuizare, acesta nu trebuie să fie neapărat ireversibil și complet, atâta timp cât afectează doar anumite părți ale corpului.

În conformitate cu cercetările lui Selye, răspunsul de stres al organismului reprezintă un set comun de răspunsuri fiziologice generalizate care au fost experimentate de toate organismele expuse la variate probleme de mediu, precum schimbările de temperatură sau expunerea la zgomot. Acesta vede stresul ca un numitor comun al tuturor reacțiilor adaptative din organism și o eliberare completă de stres ca moarte. După prima încercare de definire a stresului, Selye a revenit asupra acestuia, reformulând: stresul este “statul manifestat de un sindrom specific care constă în toate schimbările nonspecifice induse în sistemul biologic”. (Selye, 1976b, p.64) .

Selye se concentrează și pe procesul de adaptare al organismului la mediul, definind stresul drept “un sindrom, o constelație de răspunsuri nespecifice, cu un caracter general adaptativ nespecific, provocat de acțiunea agenților stresori asupra organismului”. (apud Iamandescu, 1993, p.5)

De asemenea, Selye ține să specifice și ceea ce nu este stresul, și anume:

Stresul nu este o tensiune nervoasă. Reacțiile de stres apar și la animale mici și plante, care nu au sistem nervos.

Stresul nu este o descărcare de urgență hormonală din glanda suprarenală.

Stresul nu este cel care determină o secreție de hormoni a cortexului suprarenal. ACTH, hormonul adrenocorticotrop poate descărca acești hormoni fără a produce vreo dovadă de stres.

Stresul nu este un rezultat nespecific doar al daunelor. Activități normale și chiar plăcute pot produce un stres considerabil, fără a provoca daune vizibile.

Stresul nu este o abatere de la homeostazie, starea de echilibru a organismului. Orice funcție biologică specifică provoacă, în cele din urmă, abateri considerabile de la starea de repaus normală din organele active.

Stresul nu este cel care provoacă reacția de alarmă. Stresorii fac asta, nu stresul în sine.

Stresul nu este identic cu reacția de alaramă sau S.G.A. Acestea sunt caracterizate de anumite schimbări ale organelor care sunt cauze de stres.

Stresul, în sine, nu este o reacție nespecifică. Modelul reacției la stres este foarte specific, afectând anumite organe într-o manieră foarte selectivă.

Stresul nu este o reacție la un lucru specific. Răspunsul la stres poate fi produs de orice agent virtual.

Stresul nu este neapărat nedorit. Totul depinde de cum interpretează fiecare persoană. Stresul cauzat de eșec, umilire este dăunător, însă cel provocat de muncă de succes, antrenantă și creativă este benefic. Reacția la stres poate avea și efecte rele, dar și bune.

Stresul nu poate și nu ar trebui să fie evitat. Toată lumea se află, întotdeauna, sub un anumit nivel de stres.

Teoria tranzacțională a stresului – Lazarus

Lazarus (1993, p.4) consideră că indiferent ce cuvinte se folosesc pentru descrierea stresului, patru concepte trebuie luate întotdeauna în considerare:

un agent de cauzalitate intern sau extern, pe care Hooke l-a numit încărcătură și alții îl numesc stres sau factor stresor. Acesta însă subliniază relația persoană-mediu și semnificația relațională.

o evaluare (de către o minte sau un sistem fiziologic) care să diferențieze ceea ce este amenințător sau nociv de ceea este benign.

procese de coping folosite de minte sau organism pentru a face față cererilor stresante, și

un model complex de efecte asupra minții și a corpului, deseori menționată ca reacție la stres.

Lazarus formulează teoria tranzacțională în 1966, o dată cu publicarea lucrării sale “Psychological Stress and the Coping Process”, unde susține faptul că stresul psihologic se bazează pe auto-evaluarea realizată de individ cu privire la relația dintre el și mediu. Această relație poate fi de trei feluri: amenințătoare, dăunătoare, sau poate deveni o provocare. În concepția sa, Lazarus vede stresul ca pe un proces tranzacțional complex. Indivizii care percep sau evaluează o situație particulară ca fiind potențial vătămătoare sau periculoasă vor resimți anxietate. Indivizii care percep că sunt atacați sau tratați nedrept de către ceilalți sunt predispuși la o reacție de furie. Partea dominantă, centrală, a stresului este evaluarea cognitivă, cu două fațete: evaluarea primară, în care se verifică dificultatea sau gravitatea situației și evaluarea secundară, în care se cercetează posibilitățile de a stăpâni, de a ține sub control, a rezolva sau a face față situației apărute. Rezultatul evaluării primare poate fi clasificat în: provocare, amenințare și pagubă/pierdere. Deși nu este exclus să apară simultan mai multe evenimente, cel puțin una dintre aceste cogniții va fi dominantă.

Lucrările lui Lazarus au condus la un interes accentuat în cercetarea rolului comportamentelor de coping în adaptarea la stres. Coping-ul a fost definit drept un concept multidimensional care include activități comportamentale, emoționale și cognitive, unde indivizii și familiile se implică pentru a se adapta la evenimente și circumstanțe stresante.

În funcție de modul în care au loc evaluările, apar strategiile de coping. Lazarus deosebește două funcții ale coping-ului: o funcție orientată spre rezolvarea problemelor în care comportamentul tinde spre rezolvarea problemei, și o funcție orientată către controlul emoțional, în care are loc ameliorarea încărcăturii emoționale generate de un eveniment anume.

Coping-ul orientat spre problemă este similar cu strategiile de rezolvare a problemelor, realizându-se o cântărire a posibilităților în funcție de costurile și beneficiile ce le pot aduce. Deosebirea dintre acest tip de coping orientat spre problemă și abordarea de tip rezolvarea problemei constă în includerea în strategie și a persoanei, cât și orientarea către sine, nu numai spre mediul exterior. Această modalitate implică o schimbare efectivă a relației.

Coping-ul orientat spre emoții se bazează pe reducerea efectului negativ al stresului cu ajutorul proceselor cognitive și pe încercarea de a obține un efect pozitiv din evenimentele negative experimentate, prin schimbarea sensului atribuit relației dintre individ și mediu. Astfel de modalități de coping sunt: evitarea, minimizarea, distanțarea, atenția selectivă sau comparațiile pozitive.

Lazarus susține că individul face o alegere eficientă în privința strategiei ce urmează să o utilizeze dacă apelează la cea mai bună metodă de a face față stresului într-o anumită situație. Un alt aspect ce poate ajuta persoana să facă față într-un mod mult mai bun stresului este recunoașterea ineficienței unui tip de coping și abandonarea lui (cel puțin temporară sau situațională) în favoarea altuia. O persoană va alege modalitatea de a face față stresului în funcție de caracteristicile și experiența personală, dar și în funcție de caracteristicile mediului din momentul respectiv, după ce a realizat o evaluare a situației și a identificat-o ca fiind generatoare de stres. Altfel, o situație va deveni stresantă doar dacă aceasta este percepută de individ ca fiind una amenințătoare ori poate determina o pierdere sau un beneficiu.

Teorii relevante pentru stresul diadic

Teoria stresului ABC-X – Hill

Pentru o perioadă lungă de timp, teoria lui Hill, centrată în principal asupra evenimentelor de viață stresante majore a dominat studiul asupra stresului familial și diadic.

Factorul A din teoria lui Hill aparține stresorului (elementul care generează stres), care constă în evenimente sau întâmplări din viață care au puterea necesară de a crea schimbări în sistemul familial. Factorul B se referă la resursele, forțele individului sau ale sistemului; adică mecanismele folosite în lupta cu solicitările aduse de evenimente sau de condiții stresante asupra familiei. Factorul C descrie percepția membrilor familiei, care redă semnificația evenimentului pentru aceasta. Factorul X reprezintă consecințele stresului sau criza care urmează, ca reacție la evenimentele stresante și la procesul de adaptare.

Importanța agentului stresor este una principală, în toate teoriile legate de evenimente familiale, însă diverși teoreticieni au contribuit cu diferite viziuni despre natura stresorului. Pentru Hill (1949), stresorii însemnau evenimente care aduceau în sistemul familial o constrângere la schimbare. Mai târziu, a fost introdus modelul ABC-X dublu, de către H. I. McCubbin și Patterson (1983), model care, pe lângă acea criză inițială, pune în evidență tiparul „follow-up” în reacțiile la evenimentul stresor inițial și consecințele acestuia.

În conformitate cu abordarea teoretică a lui Hill, H. I. McCubbin și colaboratorii acestuia au conceput agenții stresori drept evenimente sau circumstanțe care impun schimbarea sistemului familial. Cu toate acestea, Olson și McCubbin au postulat că o acumulare a schimbării este ceea ce produce stresul, sugerând faptul că, deși familiile pot face față unui anumit grad de schimbare, constrângerile repetate la schimbare ar suprasolicita resursele familiale.

Referitor la resursele familiale, acestea au fost considerate o componentă indispensabilă (factorul B) în modelul inițial al lui Hill, anume ABC-X. Resursele familiale au fost incluse într-un model mai complex și mai sofisticat al lui McCubbin și Patterson (1982), modelul ABC-X dublu. În general, resursele pot fi definite ca punctele forte ale individului, ale familiei sau ale unor sisteme mai ample, care funcționează ca mijloace de a obține ceea ce este valoros. Modelul ABC-X dublu sesizează că resursele familiale nu sunt folosite doar pentru a combate stresorii, ci și că ele însele suferă transformări în cadrul procesului stresant.

Unii cercetători sunt de părere că o familie care împărtășește aceleași mecanisme de înțelegere este o familie care se va adapta cu succes la situațiile stresante. Însă, atunci când apar stresori severi, familia este deseori forțată să conteste acest set bazal de valori și convingeri. Dacă familia se poate concentra cu succes în jurul unui nou set de credințe și valori, membrii au șanse să-și perceapă familia ca fiind mai puternică. Acest model accentuează și mai mult faptul că valorile familiei sunt influențate de un set de resurse, care includ sentimentul familial de competență, de solidaritate și de deschidere (reactivă) la nou.

Cercetătorii afirmă că valorile și mecanismele de înțelegere ale unei familii vor fi influențate de gradul acestora de compatibilitate cu valorile și mecanismele de înțelegere ale comunității. Atunci când există congruență între cele două, familia se va bucura de sprijin comunitar; în caz contrar, suportul comunitar nu va fi prezent.

Factorul X a fost considerat componenta modelului ABC-X care se referă la criză sau la efectele stresului. Criza este de obicei văzută ca o situație în care coping-ul familial sau personal este ineficient și se poate observa un răspuns extrem la stres (al subiecților). Studiile privitoare la stresul individual s-au concentrat în mare parte pe evaluarea bunăstării psihologice și emoționale a indivizilor. În mod similar, cercetările privind stresul familial au pus accentul pe variabile individuale precum depresia, anxietatea și bunăstarea fizică. Totuși, cercetările din domeniu au vizat și aspectele mai sistemice ale efectelor stresului asupra familiilor. Printre cele mai comune constructe sistemice măsurate sunt suferința conjugală și satisfacția familială.

Modelele de stres familial propuse de Hill (1958) și rafinate de  McCubbin & Patterson (1983) s-au ocupat doar de evenimentele majore de viață. Pe de altă parte, prin includerea unui număr mare de procese și variabile, aceste modele sunt extrem de complexe, având o valoare practică scăzută.

B. Modelul vulnerabilitate–stres–adaptare – Karney și Bradbury

Având în vedere faptul că stresul intervenea din ce în ce mai mult în cupluri și căsnicii, sub forma unor evenimente acute sau circumstanțe cronice, Karney și Bradbury (1995) au emis ipoteza că există o combinație de trei factori care duc la stres diadic sau divorț: puncte slabe de durată (trăsături de personalitate problematice – neuroticism- sau o familie de origine cu probleme), evenimente stresante (majore, circumstanțiale sau simple tranziții normative) și procese deficitare de adaptare (incapacitate de a empatiza și de a oferi sprijin partenerului, modalități de rezolvare de probleme de tip defensiv, ostil sau lipsă de implicare).

Conform acestui model, probabilitatea stresului diadic și a divorțului/separării crește cu măsura în care partenerii intră într-o relație cu un grad ridicat de vulnerabilitate de durată, cu scopul de a forma cupluri care posedă procese de adaptare scăzute, ulterior ajungând să se confrunte cu un nivel foarte ridicat de stres.

C. Modelul stres-divorț – Bodenmann et al.

Un model care permite o înțelegere mai profundă a rolului jucat de stres în cadrul cuplurilor a fost propus de Bodenmann (1995, 2000). Bodenmann et al. (2007) analizează impactul factorilor stresori minori (acuți sau cronici) care își au originea în afara relației asupra funcționării cuplului și evidențiează modul în care acești mediatori covariază cu gradul de satisfacție maritală și cu probabilitatea unui divorț.

Randal & Bodenmann (2009) presupun că stresul afectează satisfacția diadică, în primul rând, prin reducerea timpului petrecut împreună de către parteneri. Acesta, la rândul său, conduce la pierderea interesului pentru experiențele comune, diminuarea sentimentelor de comuniune, reducerea deschiderii către celălalt și obținerea un coping diadic mai scăzut. În al doilea rând, factorii stresori externi scad calitatea comunicării, prin provocarea mai multor interacțiuni negative și abțineri, și retragerea interacțiunilor pozitive. În al treilea rând, stresorii externi cresc riscul problemelor psihologice și fizice, precum insomniile, disfuncțiile sexuale și tulburările de dispoziție. În cele din urmă, stresul provenit din exteriorul cuplului crește probabilitatea exprimării între parteneri a unor trăsături de personalitate problematice, sub formă de rigiditate, ostilitateși anxietate. Rezultatul final al acestor procese este înstrăinarea reciprocă. Acest concept de înstrăinare se desfășoară între parteneri prin reducerea dezvăluirilor despre viața lor privată, nevoile lor personale, cât și a obiectivelor și intereselor lor, ajungând treptat la înstrăinare și apoi să se angajeze în diverse conflicte.

Conform acestui model, deteriorarea calității diadice se datorează stresului cronic cotidian. Indiferent dacă discutăm despre o relație care se va termina cu o despărțire sau un divorț, acest lucru depinde de trei factori adiționali:

– prezența condițiilor de facilitare sau alternative (de exemplu, alternative mai bune în forma unui nou partener)

– lipsa unor condiții importante inhibitoare (bariere sub forma unor standarde morale sau religioase foarte ridicate, prezența copiilor)

– apariția unor declanșatori suficient de relevanți (relații extraconjugale)

Având în vedere cele menționate mai sus, accentul pus de cele trei modele ale stresului diadic este diferit. În timp ce modelul ABC-X se concentrează asupra stresorilor majori, modelul lui Bodenmann pune accentul în mod evident pe stresorii minori cotidiani, pe când modelul vulnerabilitate-stres-adaptare se află între cele două, punând accentul atât pe stresori minori cât și majori, însă preponderent abordează evenimentele de viață majore.

Modelul de stres familial crează un cadru teoretic pentru o mai bună înțelegere a crizei și a proceselor de adaptare diadice, însă nu se folosește adesea în cercetarea cu privire la relațiile de cuplu. Modelul vulnerabilitate-stres-adaptare oferă o perspectivă asupra înțelegerii modului în care calitatea relației ar trebui să fluctueze stresul spre reducere. În cele din urmă, modelul lui Bodenmann permite obținerea unui insight mai clar cu privire la rolul stresului cronic de zi cu zi în relațiile apropiate, cercetând în mod specific diversele procese minore, cum ar fi petrecerea timpului împreună, auto-dezvăluirea, reducerea comunicării etc., și creșterea apariției problemelor care conduc la insatisfacția diadică.

2.3. Influența stresorilor diadici asupra relației de cuplu

Emoțiile negative resimțite în situațiile conflictuale din cadrul relațiilor de cuplu conduc la stres, probleme cu stima de sine, anxietate, iar pe termen lung, studiile arată că nerezolvarea conflictelor este asociată cu instabilitatea relațiilor (Berndt&Keefe, 1992). Astfel, cercetătorii susțin că problemele conflictuale și inabilitatea de rezolvare a lor reprezintă un punct critic care influențează calitatea relațiilor romantice.

Stilul de atașament a fost considerat ca fiind un factor deosebit de important al relației de cuplu. De aceea, un atașament sigur bazat pe încredere reciprocă pe acceptare și toleranță, pe înțelegerea și discuțiile dintre parteneri pare să fie cel mai adecvat stil pentru o relație de cuplu de durată și solidă.

În cadrul acestui studiu stilul de atașament a fost împărțit în două părți: securizant, unde persoanele au îndeplinită nevoia de proximitate fizică/siguranță, și insecurizant, în care persoanele vor dezvolta modele interne de lucru care îl vor înfățișa pe îngrijitor ca sursă de nesiguranță. Din cadrul atașamentului insecurizant fac parte atașamentul anxios-ambivalent și atașamentul evitativ.

Pe parcursul relației, cuplurile vor fi supuse la provocări din partea diferitelor tipuri de stresori, iar stresul a fost demonstrat că afectează comunicarea diadică și satisfacția relațională (Bodeman, Pihet & Kayser, 2006). Pentru majoritatea persoanelor, calitatea relației lor este un factor foarte important pentru bunăstarea lor generală.

Calitatea de comunicare în cadrul unei relații de cuplu a fost strâns legată de satisfacția sexuală și cea diadică (Byers,2005) și de intimitatea în relație (Emmers-Sommer,2004). Comunicarea deschisă este asociată cu un suport foarte ridicat în relații, cu mai puține conflicte, exprimări emoționale mai multe, auto-dezvăluiri și un nivel mai înalt de intimitate.

În acord cu satisfacția relațională, un alt aspect foarte important pentru diadă este satisfacția sexuală. Cercetările din acest domeniu, oferă informații cu privire la aspectele specifice din sfera sexuală care conduc la satisfacție. Există mai multe motive pentru a studia natura și influența asupra satisfacției sexuale. Cercetătorii arată că satisfacția sexuală este direct legată de calitatea relației diadice și a stabilității maritale.

În concluzie, o dificultate, o criză, un tip de personalitate mai diferit, o lipsă de comunicare sau o problemă sexuală pot să separe un cuplu sau pot să-i apropie și mai mult pe cei doi, totul depinzând de răspunsul lor la situația cu care se confruntă. Dacă sunt dispuși să-și acorde încredere și să-și împărtășească unul celuilalt temerile, ei pot să-și întărească și mai mult relația. Oricare ar fi problema, ea nu poate fi rezolvată decât dacă ambii parteneri sunt dispuși să o recunoască și să o trateze, să caute împreună o soluție și să o pună în aplicare. Cei doi parteneri au responsabilități egale în ceea ce privește aducerea problemei în discuție, căutarea și găsirea unei soluții.

2.3.1. Stilul de atașament

Un stil de atașament este un termen psihologic care descrie modul în care ne raportăm la relația cu persoana apropiată/partenerul, pe baza a trei dimensiuni psihologice:

Apropiere relațională

Anxietate

Dependență

Stilul de atașament a fost cercetat, evaluat și analizat de mai mulți savanți, printre care: John Bowlby (1969/1982,1973,1980), Mary Ainsworth (1978), Main&Weston (1982). Multe dintre aceste cercetări au scos la iveală rolul interacțiunii și atașamentului din copilărie în formarea relațiilor de cuplu.

Atașamentul a fost definit drept un “ansamblu de legături care s-au stabilit între un nou-născut și mama sa, începând cu senzațiile și percepțiile sugarului vis-a-vis de aceasta și reciproc, ale mamei față de copilul ei” (Sillamy N., 1995, p.36).

Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. După Field (1994), atașamentul este relația ce se creează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate și rezonanță reciprocă.

Termenul de atașament, a fost folosit prima dată în psihologie în 1959, de către J. Bowlby, acesta stabilind precedentul că dezvoltarea copiilor depinde de abilitatea lor de a forma o relație puternică cu cel puțin o persoană însoțitoare primară, referindu-se la unul dintre părinți.

Pornind de la corelația dintre stilul de atașament al copilului și cel al adultului au fost descrise patru stiluri de atașament la adult: sigur, anxios-preocupat, evitant-înfricoșat și evitant.

Multe studii au cercetat legătura dintre stilul de atașament și satisfacția în relațiile de cuplu. Kirkpatrick și Davis, 1994 (apud Mikulincer&Shaver, 2007, p.313) au constatat că persoanele ce au un stil de atașament securizant experimentează o mai mare satisfacție în relațiile de cuplu comparativ cu ceilalți ce au alte stiluri de atașament. Studiile realizate de ei arată că stilul de atașament nesecurizant conduce adesea la despărțiri. Rezultatele lor redau faptul că, cuplurile care sunt formate dintr-o femeie cu un stil de atașament evitant și un bărbat anxios, erau predispuse la disoluție în perioada de trei ani a studiului. În mod contrar, chiar dacă ambele persoane au înregistrat niveluri ridicate ale distresului relațional, cuplurile compuse din o femeie anxioasă și un bărbat evitant, au fost mai rezistente la disoluție.

Alte studii arată că cei cu stil de atașament securizant rămân în relații de cuplu de lungă durată și că persoanele cu stil de atașament preocupat nu rup relațiile de cuplu, chiar dacă sunt nesatisfăcătoare (Davila și Bradbury, 2001). Aceștia au tendința de a avea încredere în ceilalți, de a-și considera partenerul prieten, iar ca iubiți, sunt încrezători în reciprocitatea sentimentelor, fiind rareori geloși.

Persoanelor cu un stilul de atașament evitant le este teamă de relațiile apropiate. Ei sunt neîncrezători în ceilalți, evită intimitatea, se confesează foarte puțin și îi acceptă mai greu pe ceilalți, având un nivel scăzut al satisfacției ăn relațiile lor. (Turliuc, 2004)

Adulții cu un stil anxios sunt nesiguri cu privire la relația lor, geloși și au dubii cu privire la reciprocitatea sentimentelor. Viața lor afectivă este plină de trăiri extreme, opuse, au preocupări obsesive și un libidou puternic.

Collins și Feeney (2004) au cercetat relația dintre stilul de atașament și intimitatea în relațiile de cuplu. Aceștia au constatat că persoanele cu atașament securizant sunt mai deschise spre a se autodezvălui, mai dornice de apropiere emoțională și mai disponibile pentru sexualitatea în cuplu, deci mai capabile să stabilească o intimitate profundă în relațiile de cuplu.

Legătura afectivă care se construiește între partenerii adulți implicați într-o relație romantică reprezintă parțial o funcție a aceluiași sistem motivațional – sistemul comportamental de atașament – care generează legătura emoțională dintre copii și părinți. Stilul de atașament reflectă sistemul de idei, atitudini și expectanțe față de o relație – fie ea de tip părinte- copil (Bowlby & Ainsworth), sau parteneri de cuplu (Hazen și Shaver).

Spre deosebire de relația copil-părinte, care este unidirecțională și are un îngrijitor și un căutător de îngrijire clar determinați, relațiile emoționale mature sunt reciproce și mutuale, fiecare partener îndeplinind pe rând rolurile de îngrijitor și căutător de îngrijire (Collins & Feeney, 2004)

Hazan și Shaver (1987) au clasificat modul de relaționare cu partenerul/partenera utilizând cele trei categorii c1asice ale structurilor de atașament: securizant, evitant și ambivalent, pe baza chestionarului stilurilor de atașament. Studiile realizate arată că stilul de atașament la vârstele adulte este relaționat cu calitatea legăturii dintre cei doi parteneri:

– adu1ții cu structura securizantă de atașament au un grad mai mare de acceptare a intimității și o încredere mai mare în celălalt partener, cât și o siguranță crescută în relația lor;

– persoanele cu o structură de tip evitativ se tem de o prea mare intimitate, având tendința de retragere din relație;

– adulții cu un stil ambivalent își doresc o relație extrem de apropiată, manifestând o dependență

exagerată față de partener, împreună cu teama de a nu pierde iubirea celuilalt sau de a nu fi părăsit de către acesta.

Cercetările pun în evidență corelația dintre stilul de atașament la vârsta adultă și calitatea relației dintre persoană și figurile de atașament din copilărie. Adu1ții cu stil securizant evaluează stilul parental ca fiind cald, apropiat, pe când cei din celelalte două categorii au în mare măsură tendința de a aprecia că relația cu părinții (în special cu mama) a fost una rece, distantă.

Aceste rezultate susțin ipoteza lui Bowlby conform căreia ne formăm anumite reprezentări ale relației cu figura primară de atașament, acest model influențându-ne modul de relaționare ulterioară în cadrul relațiilor intime.

Unii cercetători au măsurat stilurile de atașament la adulți pe două dimensiuni, denumite evitare și anxietate. Astfel, persoanele care obțin un scor ridicat pe dimensiunea evitare, își doresc autonomie psihologică, independență și suficientă distanță emoțională față de partenerii lor. Aceste dorințe îi motivează pe indivizii evitanți să își controleze și limiteze nevoia de intimitate și de interdependență. Indivizii care obțin un scor ridicat pe axa anxietății își doresc apropiere psihologică și intimitate cu partenerii lor, însă se preocupă că persoana iubită nu va fi capabilă să îi ofere suportul necesar și grija de care are nevoie. Cu privire la persoanele care înregistrează un scor ridicat pe una sau chiar pe ambele dimensiuni, prezintă un stil de atașament ambivalent, iar cei care obțin un scor scăzut pe ambele dimensiuni au un stil de atașament securizant. Indivizii extrem de securizanți sunt comfortabili cu ideea de apropiere, intimitate și pot depinde de alte persoane, iar ceilalți se pot baza pe ei, și nu trăiesc cu frica de a fi abandonați.

Collins&Feeney (2004), Kirsh&Cassidy (1997) constată în urma cercetărilor efectuate, că oamenii extrem de evitanți și extrem de anxioși percep mediul lor social într-o manieră mult mai negativă decât o fac persoanele cu un stil securizant; iar în ceea ce privește persoanele nesecurizante, acestea au tendința de a percepe evenimentele relaționale negative mult mai corect decât cele pozitive. (apud Simpson J. et al, 2010, p.252)

Conform Hazan și Shaver (1987, p.511) teoria atașamentului explică modul în care formele dragostei se dezvoltă și modalitatea în care aceleași dinamici, comune pentru toate persoanele, pot fi conturate de experiențele sociale pentru crearea diferitelor stiluri relaționale. De asemenea, aceștia susțin că teoria atașamentului nu oferă doar un astfel de cadru, ci explică modul în care atât formele sănătoase cât și cele nesănătoase ale dragostei devin metode adaptative rezonabile pentru circumstanțe sociale specifice. Portretul dragostei oferit de teoria atașamentului include atât emoții negative cât și pozitive: frica de intimitate (studiată de către Hatfield, 1984), gelozia, probleme emoționale, cât și dorința de intimitate, grija pentru celălalt, încrederea.

2.3.2. Comunicarea

Comunicarea, alături de intercunoaștere, reprezintă principalul instrument de dezvoltare a relațiilor maritale în cadrul structurii familiale. Prin comunicare se realizează configurarea rolurilor de gen, sincronizarea și dezvoltarea acestora și tot comunicarea asigură cuplului o structură stabilă a relațiilor de rol. Fiecare stil de comunicare descrie un tip aparte de relație. Un cuplu care vede relația ca un angajament total, incluzând fiecare aspect al vieții, va întreține probabil o comunicare internă, sau cel puțin va încerca acest lucru. Prin contrast, un cuplu care se mulțumește cu o relație formală, unde prietenii, membrii familiei și interesele exterioare dețin un rol important ar putea să se mulțumească cu un stil de comunicare convențional sau speculativ.

Deși vorbesc între ei, membrii cuplului nu comunică întotdeauna. Cantitatea de informație poate fi mare, dar calitatea poate rămâne precară. Teama de a nu genera discuții și certuri, evitarea de a exprima neliniști, frustrări și nemulțumiri duce la acumularea acestora în timp, ceea ce poate genera în viitor tensiuni mult mai grave și chiar rupturi.

Comunicarea este relaționată semnificativ cu satisfacția cuplului și abilitatea de rezolvare a conflictelor/neînțelegerilor (Carrere și Gottman, 1999). Rezultatele demonstrează că persoanele cărora le lipsesc abilitățile de reglare a expresivității emoționale și de a comunica eficient, devin defensive sau se retrag din situația de conflict in interiorul cuplului, iar acest lucru prezice insatisfacția diadică. Pentru a face față în mod eficient conflictelor maritale, partenerii ar trebui să fie capabili să vorbească despre cauza conflictului, să-și exprime opiniile și să aibă încredere în abilitățile proprii de rezolvare de probleme. În schimb, există studii care arată că, adesea, partenerii nu se bazează pe percepții clare ale situațiilor de moment, ci vin cu anumite concluzii din experiențele timpurii.

Cu cât problemele în comunicare cresc, cu atât abilitățile de rezolvare a problemelor, a partenerilor din cuplu scad, putând afecta negativ satisfacția maritală. Eğeci & Gençöz, (2006) arată că un nivel scăzut al abilităților de comunicare reprezintă unul dintre factorii critici asociați cu satisfacția diadică. De asemenea, studiul lui Litzinger, Coop și Gordon (2005) realizat pe 387 de cupluri căsătorite susține faptul că unul din predictorii importanți în satisfacția diadică este comunicarea.

Atunci când partenerii sunt capabili să se asculte unii pe alții, să comunice eficient, ei pot conlucra și interacționa optim, astfel ca fiecare să fie stimulat în a se dezvolta și a resimți satisfacție. Un stil defectuos de comunicare poate angaja multiple disfuncții familiale.

Cheia unei relații stabile o reprezintă comunicarea, însă trebuie să fim atenți că am găsit modul cel mai bun de a exprima ce avem de spus. A comunica nu implică doar a spune celuilalt despre noi, dar, și a asculta. Trebuie să reținem faptul că este necesar să avem disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt atunci când încercăm să comunicăm.

Deși definițiile date comunicării sunt extrem de multe și de variate, J. Watson și A. Hill (1993) consideră că toate includ cinci elemente: 1. un emițător; 2. un receptor; 3. o modalitate de transmitere; 4. un mesaj; 5. un efect. Acest lucru este exprimat sintetic în formula lui H. Lasswell (1948, p.216):

“Who Cine

Says What Spune ce

In Which Channel Pe ce canal

To Whom Pentru cine

With What Effect?” Cu ce efect?

Orice comunicare presupune o interacțiune. Din această perspectivă, comunicarea apare ca un proces circular, în care fiecare mesaj acționează ca un stimul asupra destinatarului și implică o reacție ce devine feed-back pentru primul. Este vorba despre o simbioză între cunoaștere, emoții, acțiune.

Abilitățile de comunicare au o importanță semnificativă în satisfacția relațională, deoarece strategiile de comunicare ineficiente ar accentua situațiile conflictuale. Noller și Feeney (1998) abordează în studiul lor trei aspecte ale comunicării: reacțiile la conflict, acuratețea non-verbală și tiparele conversației. Harary și Batell (1981) arată în cercetările lor că, conform modelului de comunicare propus de aceștia, însuși conținutul comunicării în sine are potențialul de activare a unor noi conflicte, deoarece mesajul suferă unele modificări pe parcursul transferului informațional de la un individ la altul. Ei consideră că astfel de modificări pot reduce posibilitatea de a rezolva problemele, ceea ce duce la un declin semnificativ în satisfacția diadică.

Conform lui Anderson și Emmers-Sommer (2006), o comunicare eficientă și satisfăcătoare apare atunci când așteptările unei persoane cu privire la interacțiune sunt îndeplinite și respectate.

Astfel, conform cercetătorilor, atunci când o persoană se simte înțeleasă de către partener, aceasta experimentează o fericire relațională foarte mare. Percepțiile de înțelegere și succes în interacțiunile de comunicare contribuie la satisfacția cuplului. În studiul din 2004, Emmers-Sommer constată că satisfacția în comunicare contribuie la apropierea relațională și la satisfacția diadică.

2.3.3. Satisfacția sexuală

Studiile de specialitate introduc un alt predictor în satisfacția de cuplu și anume satisfacția sexuală. Există o interacțiune semnificativă între comunicare, satisfacție diadică și satisfacție sexuală. Cercetătorii arată că atunci când partenerii dintr-un cuplu comunică foarte bine, satisfacția sexuală nu are un impact semnificativ asupra nivelului de satisfacție maritală. În cazul în care indivizii au dificultăți de comunicare în interiorul cuplui, dar sunt satisfăcuți sexual, ei vor raporta o satisfacție maritală ridicată. Astfel, satisfacția sexuală va compensa parțial pentru efectul negativ al comunicării deficitare asupra satisfacției maritale (Litzinger, Coop și Gordon, 2005).

Din punct de vedere biologic, sexualitatea este determinată de exigențele reproductive. La om însă, aceasta capătă o dimensiune supraadăugită, prin faptul că sexualitatea are, de asemenea, o valoare autonomă legată de elementele de comunicare senzorială, emoțional-afectivă și de intimitatea care se stabilește între parteneri.

Intimitatea este definită ca fiind o calitate particulară pentru două persoane, aceea de a fi apropiate sub aspect emoțional-afectiv. Această legătură afectivă se bazează pe următoarele aspecte: atenții reciproce; responsabilitate; încredere; comunicare deschisă, sinceră a sentimentelor și senzațiilor; schimb deschis și total de informații între parteneri; cooperare reciprocă; realizarea unei securizări reciproce prin sprijinirea unui partener de către celălalt.

În studiul realizat de Sandra Byers și Kelli-An Lawrance, 1995 (apud Regan P., 2011, p.210) acestea au rugat 250 de bărbați și femei heterosexuali, aflați într-o relație de lungă durată, să noteze relațiile lor sexuale și relațiile de cuplu, pe o scală bipolară de 7 puncte. Rezultatele au arătat că există o strânsă legătură între cele două dimensiuni. În mod specific, cu cât subiecții erau mai satisfăcuți de relațiile lor sexuale, cu atât erau mai satisfăcuți în diada lor, la modul general.

Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, de a împărtăși și exprima cu partenerul acele gânduri, sentimente, dorințe și fantezii de natură senzuală și sexuală. Cuplul contemporan acordă o importanță tot mai mare performanțelor sexuale. Dorința împlinirii sexuale a devenit atât de obsedantă, încât incapacitatea individului de a-și conduce partenerul la orgasm provoacă stări de nemulțumire, latente într-o primă perioadă, dar acut manifestate dacă insatisfacția sexuală se menține timp mai îndelungat. De altfel, o serie de cercetări evidențiază faptul că frecvent, tensiunilor generate de insatisfacția sexuală a cuplului, li se adaugă și cele provenite dintr-o eventuală relație extraconjugală. Conflictualitatea apare ca fiind iminentă și justificată, cu consecințe mai mult sau mai puțin grave.

Au fost emise mai multe teorii pentru explicarea importanței satisfacției sexuale, și motivul pentru care majoritatea persoanelor se declară satisfăcute în relațiile intime.

Modelul de schimb interpersonal al satisfacției sexuale presupune că satisfacția sexuală este rezultatul recompenselor (plăcere fizică, sentiment de intimitate) și a costurilor (timp, efort) pe care persoanele îl experimentează în relațiile sexuale. Echilibrul dintre recompense și costuri este evaluat în funcție de ce consideră persoana că simte sau merită, și percepția partenerului asupra echilibrului recompensă-cost (Lawrance&Byers, 1995).

Interacțiunile sexuale satisfăcătoare sunt considerate de Yeh et al. (2006) o recompensă care contribuie la satisfacția maritală.

Mckinney și Sprecher (1991) definesc sexualitatea drept comportamente sexuale, excitație și răspunsuri, de asemenea, atitudini sexuale, dorințe și comunicare. Sistemul de valori care determină viața sexuală a unui cuplu realizează un echilibru între sistemul fiziologic și sistemul psihosocial.

.

II. PARTEA PRACTICĂ

3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele și ipotezele studiului

În baza cercetărilor anterioare asupra factorilor aflați într-o corelație pozitivă cu satisfacția diadică, și asupra relației acesteia cu diferite stiluri de atașament, mod de comunicare și satisfacție sexual, am căutat să facem o analiză proprie pentru a dezbate modul în care acestea interacționează cu satisfacția relațională.

În studiul pe care l-am realizat am urmărit efectele variabilelor independente (stilul de atașament, comunicare, satisfacția sexuală) asupra celor patru forme ale satisfacției relaționale: satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității.

IPOTEZE:

Ipoteza 1: Stilul de atașament influențează cele 4 forme ale satisfacției relaționale (satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității), în sensul că, cei cu un stil de atașament securizant sunt mai satisfăcuți în diada lor decât cei cu un stil de atașament insecurizant.

Ipoteza 2: Comunicarea influențează cele 4 forme ale satisfacției relaționale (satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității), în sensul că, cei cu un nivel scăzut al comunicării vor fi mai puțin satisfăcuți de relația lor, decât cei cu un nivel ridicat al comunicării.

Ipoteza 3: Satisfacția sexuală influențează cele 4 forme ale satisfacției relaționale (satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității), în sensul că, cei cu un nivel scăzut al satisfacției sexuale vor fi mai puțin satisfăcuți, la modul general, de relația lor, decât cei cu un nivel ridicat al satisfacției sexuale.

Ipoteza 4: Există un efect de interacțiune a variabilelor independente (stilul de atașament, comunicare, satisfacția sexuală) asupra celor 4 forme ale satisfacției relaționale (satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității).

3.2. Variabilele și instrumentele studiului

A. Variabile dependente:

1. satisfacția diadică

2..coeziunea
3. consensul

4. exprimarea afectivității

B. Variabile independente:

1. stilul de atașament: – securizant

– insecurizant

2. comunicare: – nivel ridicat

– nivel scăzut

3. satisfacție sexuală – nivel ridicat

– nivel scăzut

Planul cercetării este de tipul 2 X 2 X 2: cu trei variabile independente a câte două nivele fiecare.

Pentru măsurarea variabilelor studiului s-au folosit următoarele instrumente:

1. Scala DAS (Dyadic Adjustment Scale) – Graham B. Spanier

2. Chestionarul AAS (Adult Attachment Scale) – Collins&Read

3. Chestionarul de comunicare maritală (CCM) – Locke, Sabaght&Thames

4.

A. Pentru măsurarea celor patru forme ale satisfacției relaționale s-a folosit Dyadic Adjustment Scale (Spanier, 1976). Chestionarul cuprinde 32 de itemi și a fost construit pentru a evalua calitatea relației așa cum este ea percepută de cuplul diadic.

Analiza factorială infică faptul că acest instrument măsoară patru aspecte ale relației:

– satisfacție diadică

– coeziunea diadică

– consensul diadic

– expresia afectivă

Subiecții trebuie să răspundă la fiecare întrebare utilizând mai multe scale Likert, fiecare dintre acestea fiind notată în dreptul întrebării la care trebuie aplicată.

Scorul total însumând cota obținută la fiecare item se poate întinde de la 0 la 151, scorurile mici indicând o satisfacție maritală scăzută, iar cele mari o satisfacție maritală crescută.

Poate fi calculat un scor și pentru fiecare scală în parte. Itemii corespunzători fiecărei scale sunt:

Satisfacție diadică – itemi 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 31, 32. Itemii 18 și 19 sunt inversați. Scorul maxim ce poate fi obținut este 45, iar cel minim este 0.

Coeziune diadică – itemi 24, 25, 26, 27, 28. Scorul maxim ca poate fi obținut este 24, iar cel minim este 0.

Consens diadic – itemi 1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15. Scorul maxim care poate fi obținut este 65, iar cel minim 0.

Expresia afectivă – itemi 4, 6, 29, 30 . Scorul maxim ce poate fi obținut este 10, iar minim este 0.

Ca scor total scala are o consistență internă foarte bună cu alpha de ….. Subscalele au următoarele consistențe:

– satisfacție diadică =

– coeziunea diadică =

– consensul diadic =

– expresia afectivă =

B. Pentru măsurarea stilurilor de atașament s-a folosit Adult Attachment Scale (Collins&Read, 1990). Acest chestionar este format din 18 itemi, câte 6 pentru fiecare tip de atașament, astfel:

Atașament securizant: itemii 3, 4, 7, 13, 14, 17;

Atașamentul evitant: itemii 1, 2, 5, 15, 16, 18;

Atașamentul anxios-ambivalent: itemii 6, 8, 9, 10, 11, 12;

Fiecare item este însoțit de o scală în 5 trepte (1-dezacord puternic, 2-dezacord parțial, 3-nu știu, 4-acord parțial, 5-acord puternic). Subiecții sunt rugati sa evalueze pe aceste scale în ce măsură afirmațiile conținute de itemi caracterizează, în general, pe ei și modul lor de a simți.

Se calculează media aritmetică a scorurilor obținute de subiecți la fiecare stil de atașament și se obțin astfel trei scoruri, câte unul la fiecare tip de atașament. Se consideră că subiectul are stilul de atașament la care scorul obținut este cel mai mare. Se utilizează această metodă de stabilire a stilului de atașament deoarece nu exista tipuri pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.

Coeficientul Alpha Cronbach pentru fiecare stil de atașament are următoarele valori:

Securizant =

Evitant =

anxios-ambivalent =

C. Pentru măsurarea comunicării diadice s-a folosit Chestionarul de comunicare maritală (Locke, Sabaght&Thames). Acest chestionar este format din 24 de itemi, cuprinzând aspecte ale comunicării verbale și nonverbale în cupluri și de asemenea, incluzând aspecte în legătură cu:

– percepția individului depre propria capacitate de comunicare;

– percepția individului despre capacitatea de comunicare a celuilalt.

Evaluarea s-a făcut folosind scala: 1- Niciodată, 2- Rareori, 3- Ocazional, 4- Frecvent, 5- Foarte frecvent.

Chestionarul a fost conceput într-un sistem de cuantificare pe cinci trepte, acordându-se un punct pentru absența manifestării respectivului comportament și cinci puncte pentru manifestarea frecventă a respectivului comportament.

Un punctaj mare înseamnă o comunicare bună sau văzută ca fiind mai bună, după cum invers, un punctaj scăzut relevă un nivel de comunicare redus sau perceput ca fiind redus.

Scorul de ansamblu (total) care s-a obținut prin aplicarea C.C.M.-ului s-a dovedit a fi un bun indicator al comunicării sănătoase între doi membri ai unui cuplu conjugal.

D. Pentru măsurarea satisfacției sexuale s-a folosit

3.3. Lot de participanți

În cadrul studiului au participat 240 de subiecți, din care

3.4. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

Ipoteza 1: Variabila independentă, stilul de atașament, influențează cele 4 forme ale satisfacției relaționale: satisfacția diadică, coeziunea, consensul și exprimarea afectivității. În sensul că, cei cu un stil de atașament securizant influențează variabilele dependente într-o mai mare măsură decât un stil de atașament insecurizant.

Pentru verificarea acestei ipoteze, pentru toate cele 4 forme ale satisfacției relaționale, am folosit testele t pentru eșantioane independente, (Independent-Sample T Test), unde au fost comparate cele două grupuri de subiecți (cu stil de atașament securizant și cei cu stil de atașament insecurizant).

Ipoteza 1.1.: Există diferențe semnificative între nivelul satisfacției diadice la persoanele care au un stil de atașament securizant, față de cei insecurizanți.

DISCUȚII

I Sine Egeci and Tulin Gencoz / Procedia – Social and Behavioral Sciences 30 (2011) 2324 – 2329

The present study aimed to investigate the effects of being secure or insecure, being an effective or ineffective problem solver, and having effective or ineffective communication skills on different dimensions of relationship satisfaction. Results revealed that secure individuals reported greater relationship satisfaction and dyadic cohesion as compared to insecure individuals. Moreover, it is found that for individuals with a high conflict tendency, being effective or ineffective problem-solver effects affectional expressions; whereas for those not having such a tendency, problem-solving skills makes no difference. Furthermore, being an ineffective problem-solver effects affectional expression when the individual has a tendency to engage in conflicts as compared to individuals who does not have such a tendency. Finally, the results yielded no difference between effective and ineffective problemsolvers when the individual have a lower tendency to engage in conflict.

Current theoretical perspectives suggest that adult attachment style is an important factor associated with relationship satisfaction (Marchand, 2004). According to Mikulincer, Hirschberger, Nachmias, and Gillath (2001), when proximity maintained under stressful times and when closeness reestablished after a period of separation, secure base schemas are get activated, which consists of positive affect such as relief, warmth, and loving. In accordance, it could be assumed that when secure individuals make a general evaluation regarding their experiences within their romantic relationships, they may be ending up with greater feelings of cohesiveness. On the other hand, insecure individuals who are mainly uncomfortable with emotional closeness or are persistently worry about separation (Saavedra et al., 2010) might not be able or not willing to recognize the cohesive aspects of their relationships. On the basis of similar evaluations, secure individuals might end up with a greater relationship satisfaction appraisal than insecure individuals. In fact, previous studies yielded that having a secure attachment style rather than insecure attachment style is a critical factor associated with relationship satisfaction (e.g., Eğeci & Gençöz, 2006; Feeney, 1999).

In conclusion, those with high conflict tendencies (i.e., those having communication problems) and ineffective problem solving skills constituted the risk group for the experienced problems in affectional expression dimension of the relationship satisfaction. Regarding the problems experienced in dyadic cohesion and dyadic satisfaction dimensions of relationship satisfaction, those people with insecure attachment styles constituted the risk group.

indivizii cu atașament securizant se simt confortabili în a se apropia de ceilalți, își evaluează experiențele romantice ca și fericite/de încredere, suportive. Cei cu atașament evitativ se simt inconfortabili în a se apropia de al- ții, își descriu experiențele romantice prin frica intimității, iar cei anxioși-ambivalenți le caracterizează ca fiind obsesive, pline de gelozie și atracție sexuală ridicată, aceștia doresc să depindă/apropie de alții, cu frica de a nu fi respinși sau abandonați (Hazan și Shaver, 1987). Stilurile de atașament au fost investigate în relație cu satisfacția în cuplu. Astfel, persoanele cu atașament securizant raportează în general o satisfacție în cuplu crescută, în timp ce persoanele cu atașament evitativ/ambivalent prezintă o satisfacție în cuplu scăzută (Butzer și Campbell, 2008; Meyers și Landsberger, 2002).

În general, indivizii cu atașament securizant au așteptări generale despre viață mai bune, un puternic simț al controlului, autoeficacitate, încredere în sine în a căuta ajutor la alții. Reprezentările de timpuriu ale celor cu atașament insecurizant sunt caracterizate prin reglarea inadecvată a distresului și printr-o ineficacitate personală în înlăturarea disconfortului (Shaver și Hazan, 1993 apud Egeci și Gencoz, 2006). (PSIHOBIOLOGIA SEXUALITATII)

studies have shown that the frequency of sexual activity is higher when partners perceive an equitable exchange of communication, emotional investment, material investment, sexual and emotional fidelity, and degree of arousal during sexual activity

Collins și Read (1990) au observat că adulții care aparțin stilului securizant au tendința de a prefera partenerii cu un stil similar, in timp ce adulții care aparțin modelelor slabe de atașament (evitant sau anxios) nu se preferă intre ei. Cele mai nefericite relații apar in două situații:

1. atunci cand femeia aparține stilului anxios, cuplul este impiedicat să funcționeze din cauză că soția este prea dependentă și geloasă, caracteristici care displac in mod deosebit bărbaților

2. atunci cand bărbatul are un model de tip evitant, se instalează tot o relație nefericită, ceea ce ii confirmă credința că mariajul, viața de cuplu nui va aduce mare lucru. Totuși, corelațiile intre modelele de atașament și calitatea unei relații sau intre modele și comportamentul partenerilor este, in general, scăzută.

http://www.ssc.wisc.edu/~delamate/pdfs/JSMT08.pdf

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Aldwin, Carolyn M. (2007). Stress, Coping and Development – An integrative perspective, second edition. The Guilford Press New York, London.

Anderson Traci L., Emmers-Sommer Tara M. (2006). Predictors of Relationship Satisfaction in Online Romantic Relationships. Communication Studies, vol.57, no.2, 153-172

Băban, A. (1998). Stres și personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană

Belanger C., Sabourin S., El-Baalbaki G. (2012). Behavioral Correlates of Coping Strategies in Close Relationships. Europe's Journal of Psychology, 2012, Vol. 8(3), 449–460 .

Bodenmann G., Pihet S., Kaiser K. (2006). The relationship between dyadic coping and marital quality: a 2-year longitudinal study. Journal of family psychology, vol.20, no.3, 485-493

Bodenmann G., Ledermann T., Bradbury T.N. (2007). Stress, sex, and satisfaction in marriage – Journal of Social and Personal Relationships, vol. 14, 551-569.

Bodenmann, Charvoz, Bradbury et. al. (2007). The role of stress in divorce: a three-nation retrospective study. Journal of Social and Personal Relationship, vol. 24, 707-728.

Bowlby J. (1983). Attachment and loss, vol. 1. Second edition. Published by Basic Books.

Dohrenwend Bruce P. Inventorying Stressful Life Events as Risk Factors for Psychopathology: Toward Resolution of the Problem of Intracategory Variability – http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1584216/

Egeci, İ.Sine, Gençöz, T. (2006). Factors associated with relationship satisfaction: Importance of communication skills. Contemporary Family Therapy, 28, 383-391

Feeney Brooke C., Collins Nancy L. (2014). A New Look at Social Support: A Theoretical Perspective on Thriving Through Relationships. Personality and Social Psychology Review 1–35

Fink G. (2000). Encyclopedia of stress, volume 1, A-D. Academic Press

Folkman S., Lazarus R., Gruen R., DeLongis A. Appraisal, Coping, Health Status, and Psychological Symptoms – Journal of Personality and Social Psychology 1986, Vol. 50, No- 3, 571-579.

Folkman S., Lazarus R., Dunkel-Schetter C., DeLongis A., Gruen R.(1986). Dynamics of a stressful encounter: Cognitive appraisal, coping and encounter outcomes – Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 50, No- 5, 992-1003.

Friedman, M., Rosenman, R. H. (1959). Association of specific overt behavior pattern with blood and cardiovascular findings. Journal of the American Medical Association, 169, 1286-1296.

Harary F., Batell Mark F. (1981) Communication Conflict. Human Relations, vol.34, no.8, 633-641

Hatfield, E. (1984). The Dangers of intimacy. Communication, intimacy and close relationships, 207-220.

Hazan C., Shaver P. Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 1987, vol.52, no.3, 511-524

Haavio-Mannila, E., & Kontula, O. (1997). Correlates of increased sexual satisfaction. Archives of Sexual Behavior, 26, 399-419.

Hill, R. (1949). Families under stress: Adjustment to the crises of war separation and reunion. New York: Harper & Brothers

Hofboll S., Spielberger C. (1992). Family stress: Integrating theory and measurement. Journal of Family Psychology, vol.6, no.2, 99-112.

Iamandescu Ioan B. (1993). Stresul psihic și bolile interne. Editura ALL București

Lasswell, Harold D. (1948). The structure and function of communication in society

Lazarus, R. From Psychological stress to the emotions: A history of changing outlooks. Annual Rev.Psychol. 1993, vol. 44, 1-21

Mikulincer M., Shaver Phillip R. (2007). Attachment in adulthood, structure, dynamics and change. The Guilford Press

Mitrofan I. (1989). Cuplul conjugal – armonie și dizarmonie București, Ed. Științifică și Enciclopedică

Noller P., Feeney, J.A. (1998). Communication in early marriage: Responses to conflict, nonverbal accuracy, and conversational patterns. The Developmental Course of Marital Dysfunction, 11-43.

Randall A.K., Bodenmann G., (2009). The role of stress on close relationships and marital satisfaction. Clinical Psychology Review 29, 105-115.

Regan P. (2011). Close relationships. Editura Routledge

https://books.google.ro/books?id=khOtAgAAQBAJ&pg=PA208&lpg=PA208&dq=Pinney,+Gerrard+%26+Denney,+1987&source=bl&ots=RYzV2qRbZl&sig=nFi8FixpAOmoiQ2qxRD9YttbUrE&hl=en&sa=X&ved=0CEEQ6AEwCGoVChMIiaK4raqPxgIVw3IUCh3ehwDb#v=onepage&q=Pinney%2C%20Gerrard%20%26%20Denney%2C%201987&f=false

Rusu A.S., Mureșan V.C. (2014) . Satisfacția în cuplu. Cercetări din psihobiologia sexualității. Editura Grinta

Sillamy N., Dicționar de Psihologie, (1995) – tradus de către Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Simpson Jeffry A., Rholes Steven W., Winterheld Heike A (2010). Attachment Working Models Twist Memories of Relationship Events. Psychological Science 21(2) 252–259

Sprecher S., Cate R.: Sexual satisfaction and sexual expression as predictors of relationship satisfaction and stability. În the handbook of sexuality in close relationships. (2008) Harvey J., Wenzel A., Sprecher S.

Stora, J.-B. (1999). Stresul. Editura Meridiane, Bucuresti;

Story L.B., Repetti R. (2006). Daily Occupational Stressors and Marital Behavior. Journal of Marital Psychology, vol.20, no.4, 690-700.

Wheaton, B. (1996). The domains and boundaries of stress concepts. In H. B. Kaplan (Ed.), Psychosocial stress: perspectives on structure, theory, life-course, and methods (pp. 29−70). San Diego: Academic Press.

Turlicuc M.N, Psihologia Cuplului și a familiei , Editura Performantica , Iași , 2004.

http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=W14m0YQK_5sC&oi=fnd&pg=PT5&dq=Goldberger,+L.,+%26+Breznitz,+S.+%28Eds.%29+%281993%29.+Handbook+of+stress:+Theoretical+and+clinical+aspects&ots=ioqZDx98tb&sig=4v7VUxZqUsNMYzXeKlMhdbZiJbQ&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false

http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=NutwE33f_IIC&oi=fnd&pg=PP2&dq=Encyclopedia+of+Stress+%282000%29,+New+York:+Academic+Press.&ots=GbtRUPiORz&sig=7MYqFN0iapOGd4uZPFguzNLMEEI&redir_esc=y#v=onepage&q=Encyclopedia%20of%20Stress%20%282000%29%2C%20New%20York%3A%20Academic%20Press.&f=false

https://books.google.ro/books?id=qsl4AgAAQBAJ&pg=PA236&lpg=PA236&dq=Pinney,+Gerrard+%26+Denney,+1987&source=bl&ots=Us1xxu2bHE&sig=qzYlYYWYfKpRCaSDcgFWhz1vaAo&hl=en&sa=X&ved=0CDcQ6AEwBGoVChMIiaK4raqPxgIVw3IUCh3ehwDb#v=onepage&q=Pinney%2C%20Gerrard%20%26%20Denney%2C%201987&f=false

ANEXE

Anexa nr.1

Adult Attachement Scale (AAS)

Collins & Read

AAS: Pentru itemii de mai jos, marcați măsura în care vă regăsiți în următoarele afirmații. Nu există răspunsuri bune sau rele.

Scala pentru măsurarea satisfacției diadice – Dyadic Adjustment Scale

Graham B. Spanier

SM1: Citiți cu atenție următoarele afirmații. Notați cât se poate de acurat măsura în care sunteți de acord sau dezacord cu partenerul dumneavoastră, raportându-vă la următoarele aspecte. Nu există răspunsuri bune sau rele. 

SM2: Vă rog să indicați cât de frecvent vi se întâmplă dumneavoastră și partenerului dumneavoastră următoarele: *

23: Vă sărutați partenerul? *

 0. niciodată

 1. rar

 2. ocazional

 3. aproape în fiecare zi

 4. în fiecare zi

24: Dumneavoastră și partenerul dumneavoastră vă angajați în satisfacerea intereselor comune împreună? 

 0. niciunul

 1. puține

 2. unele

 3. majoritatea

 4. Toate

Cât de des vi se întâmplă următoarele evenimente dumneavoastră și partenerului dumneavoastră? 

Acestea sunt unele lucruri cu care cuplurile uneori sunt de accord, iar alteori nu. Indicați care dintre itemii de mai jos v-au cauzat diferențe de opinie sau probleme în relația dumneavoastră, în ultimele săptămâni *

31: Mai jos sunt notate diferite grade de fericire pe care le puteți resimți în relația dumneavoastră. Vă rog să încercuiți numărul care descrie cel mai bine gradul dumneavoastră de fericire, luând în considerare toate aspectele relației de cuplu.

 0. extrem de nefericit

 1. relativ nefericit

 2. un pic nefericit

 3. fericit

 4. foarte fericit

 5. extrem de fericit

 6. Perfect

32: Vă rog să însemnați una dintre afirmațiile următoare care descrie cel mai bine felul în care considerați viitorul relației dumneavoastră.

 1. Vreau cu disperare ca relația mea să reușească și aș face aproape orice pentru ca asta să se întâmple.

 2. Vreau foarte tare ca relația mea să reușească și voi face tot ce pot pentru asta.

 3. Vreau foarte tare ca relația mea să reușească și voi face ceea ce ține de mine pentru asta.

 4. Ar fi frumos ca relația mea să reușească, dar nu pot face mai mult decât fac acum pentru asta.

 5. Ar fi frumos ca relația mea să reușească, dar refuz să mai fac ceva în plus decât fac acum pentru a face relația să meargă.

 6. Relația mea nu poate reuși niciodată iar eu nu mai pot face nimic pentru a face relația să meargă.

Chestionarul de comunicare maritală (C.C.M.)

(tradus și adaptat după H. J. LOCKE, F. SABAGHT și MARY THOMES)

CCM: Mai jos este o listă de întrebări privitoare la comunicarea dintre dvs. și partenerul dvs. Folosind scala următoare, încercuiți numărul ce exprimă cel mai bine gradul în care dvs. și partenerul dvs. vă comportați.

Chestionarul Modurilor Sexuale – versiunea pentru femei

P. Nobre & Pinto-Gouveia

CMS: Afirmațiile prezentate mai jos reprezintă o listă de gânduri ce pot apărea în timpul activității sexuale. Vă rog să indicați frecvența cu care apar aceste gânduri, bifând un răspuns. 

Chestionarul Modurilor Sexuale – versiunea pentru bărbați

P. Nobre & Pinto-Gouveia

CMS: Afirmațiile prezentate mai jos reprezintă o listă de gânduri ce pot apărea în timpul activității sexuale. Vă rog să indicați frecvența cu care apar aceste gânduri, bifând un răspuns. 

Durata relației 

 1. mai puțin de un an

 2. între 1 și 5 ani

 3. între 5 și 10 ani

 4. peste 10 ani

Mediul de proveniență 

 1. rural

 2. urban

Vârsta 

 1. mai puțin de 20 de ani

 2. între 20 și 25 de ani

 3. între 26 și 35 de ani

 4. peste 36 de ani

ANEXA NR.2

ALPHA CRONBACH