Stresul In Cuplu

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I
TRIADA CUPLU-CĂSĂTORIE-FAMILIE………………………………………………………………..6

CAPITOLUL II
DRAGOSTEA………………………………………………………………………………………………………….11

2.1 Cuplul – între modern și tradițional…………………………………………………………………………11

2.2 De ce o anumită persoană și nu alta?……………………………………………………………………….20

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA……………………………………………………………………………………………………………23

3.1 Căsătoria – aspecte contemporane…………………………………………………………………………..23

CAPITOLUL IV

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE………………………………………………….25

Introducere

Cei mai mulți dintre noi s-au născut în familii tradiționale. Mama, tata, bunicii neau vegheat pașii, ne-am imprimat valori după ne ghidăm prin viață, încercând să fim, să gândim și să acționăm asemeni majorității. Adică, să fim „în rând cu lumea”.

De secole viața curge lin, cu reguli clare, „ așa cum a rânduit Dumnezeu”, nefiind la îndemâna muritorului să își schimbe destinul hărăzit de divinitate, binecuvântat de părinți și parafat de societate.

Iată însă că ultimele decenii schimbă spectaculos tradiția. După secole de rigiditate și previzibil nu mai știm cu certitudine ce va urma.

Valorile oamenilor se schimbă mereu. Căsătoria nu mai este „până ce moartea ne va despărți” decât pentru mai puțin de jumătate dintre miri.

De multe ori este doar o etapă de tranzit către un nou început. Cu un alt partener. Alteori, din nou cu primul partener de viață.

Nuclearitatea șia pierdut forța. Familia își căută identitatea și principiile într-o lume care nu o mai valorizează.

Funcțiile ei tradiționale cunosc mutații spectaculoase de la un deceniu la altul, tulburând statisticile și prognozele celor mai pesimiști cercetători.

Decăderea nuclearității s-a concretizat datorită “efectelor perverse ale urbanizării și capacității umane de a înlocui o structură devenită (aproape) incompatibilă cu nonconformismul și hedonismul general acceptat” (Mitrofan și Ciuperca, 2002).

Impunerea toleranței, ca modalitate de a elimina stigmatizarea și etichetarea (fenomene generate de încălcări ale unor tradiții epuizate dar păstrate în inconștient), a reprezentat pasul cel mai important în descătușarea individului de sub rigorile mecanice, de multe ori absurde, ale unei familii căreia îi era subjugat.

Astăzi individul reprezintă celula de bază a societății.

El decide ce vrea să facă și cu cine.

Nu familia. Individul își asumă responsabilitatea tipului de conviețuire care crede că i se potrivește cel mai bine, fără presiunea unor norme sau cutume, care deseori aduceau în viața lui doar nefericire.

Omul mileniului trei poate părăsi oricând o diadă în care nu se mai regăsește, fără teama că opinia publică îl va condamna pentru opțiunea de a nu-și fi dus crucea până la sfârșit.

Ce înseamnă însă această libertate? Cât de pregătiți suntem să ne desprindem de ceea b#%l!^+a?ce au sădit în noi tradiția, genele și inconștientul? Cum mergem mai departe ?

Prezenta lucrare de licență este structurată în două părți, prima dintre ele realizând o amplă prezentare teoretică, realizată pe baza unei bibliografii generoase a relațiilor de cuplu în primul deceniu al mileniului III și prefacerile pe care cuplul le-a cunoscut în ultimele decenii, prefaceri generate de industrializare, revoluția sexuală și emanciparea femeii.

Partea a II a lucrării prezintă aspecte practice legate de cuplul contemporan, pe baza a două studii după cum urmează:

STUDIUL NR.1.- Cercetare privind raportul dintre tradițional și modern în perceperea și evaluarea cuplului familial;

STUDIUL NR.2. Cercetare privind parametrii vieții de cuplu: – comunicare maritală – acomodare maritală – satisfacție și insatisfacție maritală – dominanță și submisivitate în cuplu – competitivitate maritală.

CAPITOLUL I
TRIADA CUPLU-CĂSĂTORIE-FAMILIE

Până nu demult, definirea acestor concepte (cuplu, căsătorie, familie) se făcea relativ ușor, pentru că definițiile surprindeau aceleași elemente, chiar dacă erau privite din perspective diferite.

Realitatea socială contemporană diversifică cadrul conceptual, iar noi, dacă am îngustă definițiile, am limita și înțelegerea conceptelor respective. În încercarea teoretică de a explică conceptele de baza ale acestui curs, vom pleca de la câteva întrebări esențiale: “Cum să-mi găsesc un partener? Mă voi căsători, oare? Și dacă da, când? Ce responsabilități implică formarea familiei? Voi avea copii? Câți? Când?”

Răspunsul la aceste întrebări, că și la multe altele, pe care și le pune omul în decursul existenței sale limitate este necesar pentru a înțelege cât mai clar relațiile dintre sexe, pentru a rezolva neliniștile, frustrările și incertitudinile care domină individul înainte, în timpul și după consumarea unei relații.

Trebuie să conștientizăm faptul că existența umană are câteva coordonate clare, precise, care mai devreme sau mai târziu trebuie atinse. Una dintre coordonate este nașterea.

Ne naștem, de obicei, într-o matrice bipolară, care este cuplul parental. Ne continuăm existența, devenind noi înșine personalități polarizate masculin sau feminin, deci identități psihosexuale conștiente de sine și de propria identitate.

Devenirea este a două coordonată majoră a existenței noastre. În continuare ne exprimăm prin sex roluri și ne integrăm social sub semnul a ceea ce rămâne specific întreagă viață, apartenența fundamentală la unul dintre sexe.

Încercăm apoi să ne găsim perechea, de regulă de sex opus, deoarece dimensiunea psihologică umană este profund marcată de șansă de a fi și de a te remarcă în cadrul conviețuirii că bărbat sau că femeie.

Aspirăm către această structura arhetipală masculin-feminin, bărbat-femeie, structura bazată pe polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia ne putem dezvoltă afectiv, sexual, mental și spiritual, unul prin intermediul celuilalt.

Descoperim erotismul și iubirea, iar când satisfacția generată de unul dintre acești doi factori sau de amândoi este destul de intensă, iar încrederea în partener este suficient de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când omul face acest pas, înseamnă că el deja valorizează instituția familiei, înseamnă că este pregătit mai mult că oricând să-și pună problema descendenților, înseamnă că și-a accentuat suficient de mult simțul responsabilității. b#%l!^+a?

După căsătorie, omul încearcă apoi, prin înțelegere și armonie, să păstreze unitatea familiei, să socializeze eventualii urmași, pentru a le facilita integrarea în societate. Aici este momentul când putem observă că s-a reluat deja un ciclu existențial bazat pe coordonatele eterne ale cuplului.

Oamenii încearcă să imprime un anumit specific acestor coordonate. Acest lucru face că existența umană să fie dominată de o diversitate de comportamente, de o multitudine de stiluri de viață, ceea ce îngreunează și mai mult încercarea de a defini realitatea vieții familiale. Plecând de la acest ciclu de viață, putem înțelege mai bine triada cuplu – căsători – familie, triada care este dependență de dezvoltarea societății.

Ea reprezintă un produs al societății, care se modifică odată cu această, fiind în continuă devenire (transformare) și ale cărei coordonate viitoare nu pot stabilite cu precizie. Dacă privim din această optică, putem înțelege și explică apariția unor forme de organizate a familiei, că și dispariția lor, pe diferitele trepte ale dezvoltării sociale și putem desprinde, de asemenea, importantă condițiilor istorice, economice și sociale în care evoluează familia.

Cuplul. În această definire, vom pleca de la faptul că, deși atracția și preferință interpersonală se manifestă că fenomen psiho-social încă de la vârste fragede, atracția de ordin erotico-sentimental ocupă o pondere importantă, în special de vârstă preadolescentei și adolescenței.

Este mai puțin important care dintre cele două dimensiuni, respectiv atracția sexuală sau cea sentimentală se manifestă mai întâi.

Dar trebuie să ținem seama de faptul că în anii adolescenței sentimentele sunt limitate, tinerii fiind dominați de idei și fantezii erotice, peste care se suprapun emoții și dorințe.

Pe de altă parte, trebuie să ținem seama de faptul că, datorită factorilor care au accelerat maturizarea sexuală, s-a generalizat tendința că tinerii să-și înceapă foarte devreme viață sexuală, erotismul devenind din ce în ce mai mult și din ce în ce mai devreme un domeniu de fascinantă atractivitate, un domeniu de exercitare a identității, a autonomiei și afirmării eului.

Psihologia socială a elaborat o serie de teorii care încearcă să explice formarea cuplurilor. (teoria similarității, teoria complementarității trăsăturilor), dar aceste teorii nu satisfac integral, deși explică șansă alegerii partenerului.

Totuși, ele nu justifică pe deplin actul decizional de formare a cuplului. Cea mai credibilă dintre aceste teorii accentuează perspectiva dinamică a cuplului, insistând pe factorul psihologic și pe cel fizic.

Factorul fizic acționează prin intermediul modalității erotice, de expresie comportamentală, în timp ce factorul psihologic alimentează stabilizarea relației, necesitatea intensificării și dezvoltarea acesteia în timp, inclusiv sau mai ales în cadrul căsătoriei.

Cuplul poate fi definit că o structura bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe interdeterminism mutual, în care partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se dezvoltă și se realizează că individualități biologice afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt.

Avem, desigur, în vedere pentru această definiție cuplul heterosexual și nu includem cuplul homosexual, care este cuprins în categoria experimentelor neofamiliale.

Din perspectiva acestei definiții, cuplul poate fi armonic, adică satisfăcător și stabilizator sau poate fi dezarmonic, adică nesatisfăcător și distorsionat, tinzând către disociere.

Ca atare, cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune și progres, fie către instabilitate, disensiune și eventual dizolvare.

În primul caz, factorii menționați conduc de cele mai multe ori la o permanentizare a relației, care are mari șanse de a se transformă într-o căsătorie. Această implică însă multiple consecințe sociale, afective, morale, juridice care o diferențiază net de simplă viață de cuplu.

Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în scopul întemeierii unei familii.

Din perspectiva psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relație psihologică între doi oameni conștienți, ea alcătuind o construcție complicată în care se însumează o serie întreagă de date subiective și obiective, având în mod indiscutabil o natură heterogenă.

Că atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalității, care da posibilitatea metamorfozării omului de la o stare în care este unealtă naturii sale instinctuale către o altă stare în care este rezultat al prefacerii naturii în cultură și a instinctului în spirit.

Psihologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individuale prin și în căsătorie are loc la intrarea în a două jumătate a vieții, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorința devine necesitate, iar surprizele și descoperirile din tinerețe devin obișnuințe. b#%l!^+a?

Ce este mai important de reținut este faptul că nici ceaonsimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în scopul întemeierii unei familii.

Din perspectiva psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relație psihologică între doi oameni conștienți, ea alcătuind o construcție complicată în care se însumează o serie întreagă de date subiective și obiective, având în mod indiscutabil o natură heterogenă.

Că atare, căsătoria este calea unor transformări psihologice ale personalității, care da posibilitatea metamorfozării omului de la o stare în care este unealtă naturii sale instinctuale către o altă stare în care este rezultat al prefacerii naturii în cultură și a instinctului în spirit.

Psihologii consideră că momentul semnificativ al transformărilor individuale prin și în căsătorie are loc la intrarea în a două jumătate a vieții, moment în care pasiunea se transformă în datorie, dorința devine necesitate, iar surprizele și descoperirile din tinerețe devin obișnuințe. b#%l!^+a?

Ce este mai important de reținut este faptul că nici cea mai reușită căsătorie nu poate șterge cu desăvârșire particularitățile individuale, astfel încât trăirile celor doi soți să fie absolut identice.

De obicei, unul dintre soți își găsește mai repede locul într-o căsătorie decât celălalt. Unul va avea mai puține dificultăți de adaptare decât celălalt, ceea ce înseamnă că, în fond, căsătoria este în permanentă o instituție de adaptare.

Din perspectiva sociologică, actul căsătoriei semnifică unirea a două neamuri între ace în mod obișnuit nu există legături de consanguinitate. Această unire poate fi de două tipuri: endogamica (atunci când partenerul este ales din același grup, comunitate, rasă, religie) sau exogamica (atunci când partenerul vine din afară grupului).

Pe de altă parte, căsătoria poate fi patrilocala, adică cu stabilirea reședinței noii familii împreună sau aproape de familia soțului, neolocala, adică cu reședința neutră, distinctă de a familiilor de origine sau matrilocala, cu reședința împreună sau aproape de familia soției.

În prezent, domină căsătoriile matrilocale și îndeosebi cele neolocale, primele având o motivație economică, celelalte fiind datorate urbanizării și mișcărilor de populație.

Căsătoriile neolocale conduc adesea la dificultăți de adaptare a noii familii, în special în comunitățile cu grad scăzut de permisivitate și cu un nivel ridicat al xenofobiei, ceea ce se asociază cu o marginalizare spațială și socială a familiei tinere.

După modul de transmitere a rudeniei, se poate face distincție între un sistem matrilinear, în care soția își păstrează numele și bunurile pe care le transmite copiilor ei și sistemul patrilinear, în care transmiterea rudeniei, numelui și bunurilor se face pe linie paternă.

În prezent, există însă sistemul bilinear, care este și cel mai răspândit, în care transmiterea rudeniei se face atât pe linie maternă cât și pe linie paternă.

Totuși, în lume, dintre aceste 3 sisteme, predomină patrilinearitatea.

În final, din perspectiva istorică, căsătoria poate avea cele două forme: poligamia și monogamia.

Ultimul element din triadă – familia. Aceasta reprezintă în orice societate o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând în măsuri diferite o latura biologică și/sau o latură psiho-socială.

În general, viață indivizilor în cadrul instituțional al familiei cuprinde două lături esențiale: o latura biologică, constantă, rămasă nemodificată de-a lungul istoriei și o latura socială, care este în permanentă schimbare, reprezentând morală, educația, aspectele economice, juridice și psihosociale.

Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, cu mai multe tipologii: una dintre aceste tipologii face deosebirea între familia de origine (consanguină), în care individul se naște și evoluează și familia de procreare (conjugală), cea constituită prin căsătorirea proprie.

După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi: nucleară, alcătuită din soț, soție și copiii acestora sau familie extinsă, la care se adaugă, pe lângă familia nucleară, și alte rude.

După modul de exercitare a autorității în familia, sistemele familiale pot fi patriarhale (autoritatea aparține soțului sau celui mai în vârstă dintre bărbații din familie), matriarhală (autoritatea aparține soției sau celei mai în vârstă dintre femeile din familie), egalitare, în care puterea și autoritatea sunt egal distribuite între soți.

CAPITOLUL II
DRAGOSTEA b#%l!^+a?

2.1 Cuplul – între modern și tradițional

Istoria vie a umanității, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică și politică aparține familiei, coexistenței bărbatului și a femeii, a relațiilor dintre ei, a relațiilor cu copiii.

Familia s-a dovedit a fi una din cele mai vechi și stabile forme de comunitate umană, cea care asigura perpetuarea speciei umane, evoluția și continuitatea vieții sociale, iar istoria evoluției familiei nu este altceva decât istoria dezvoltării și modificării rolurilor conjugale. Familiile din societățile contemporane, au suferit în ultimele decenii transformări profunde.

Schimbările care au intervenit în interiorul ei sunt atât de importante, încât și termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente.

Familia este cea mai fidelă posesoare a tradițiilor și a valorilor naționale. Ea este una din cele mai conservatoare (în sensul bun al cuvântului) segmente ale societății.

Contrar acestei idei,familia a devenit tot mai sensibilă la toate transformările petrecute în societate.

De exemplu, una din funcțiile tradiționale, cea de îngrijire a vârstnicilor este pe cale de dispariție, iar funcția de socializare a copiilor, este împărtășită cu alte institutiisociale. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei în activități profesionale extrafamiliale determina noi configurații ale raporturilor dintre cei doi parteneri, în sensul unor redefiniri ale rolurilor acestora.

Astfel, apariția și proliferarea carierei profesionale și a traiectorieisociale feminine au complicat destul de mult relațiile interpersonale, în general, cu partenerul de viață, în special.

Asupra cuplului, carieră profesională a femeii ridică probleme de o altă natură. În primul rând, există tendința că femeia să se concentreze foarte mult asupra carierei și să ignore la fel de mult viață de familie.

Dacă această tendința este valabilă și pentru bărbat, situația devine critică pentru funcționalitatea familiei că instituție socială. Gradul de implicare în viață de familie depinde de percepția asupra modificării rolurilor, în condițiile existenței carierei profesionale la unul sau ambii parteneri.

Astfel, atunci când unul dintre parteneri este concentrat maimult asupra carierei, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale partenerului, dar preluarea poate fi formală sau angajantă.

O altă situație interesantă ar fi aceea că în familiile cu dublă carieră, când soțul și soția și-au început carierele profesionale în același timp, succesul rapid al unuia poate deveni o problema majoră pentru celălalt.

Familia devine din ce în ce mai mult un loc de refugiu afectiv că reacție la condițiile stresante ale mediului exterior. Deci, familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială.

Cuplul este mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea sarcinilor pe care societatea le atribuie instituției familiale.

Această nouă perspectiva a indus schimbări majore la nivelul funcțiilor familiale, deoarece perturbările manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct și asupra celorlalte.

Problematica organizării vieții de familie și a consecințelor ei funcționale, a evoluției rolurilor masculine și femenine apare în lucrările gânditorilor antici și a celor renascentiști, iar o dată cu constituirea sociologiei că știință,familia a reprezentat un obiect de studiu privelegiat.

Dacă la început, cercetarea familiei s-a făcut în cadrul unor modele etnolingvistice și istorice, ulteriorfamilia a devenit obiectul unor studii analitice, de ordin psihologic, sociologic, psihosocial, sexologic și psihopatologic, tinzând să fie definită în termeni de comunicare și intercomunicare interpersonală.

Dar abia începând cu anii '60, și până în prezent, cercetările sociologice au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Această se datorează faptului că în ultimele decenii,familia a suferit mutații profunde în ceea ce privește structura și funcțiile sale.

Aparținând unor orientări conceptuale diverse, sub aspectul analizei specificului și funcțiilor familiei, au fost întreprinse numeroase cercetări privind rolul de soț și soție. Toate aceste cercetări încearcă să explice modul de funcționare a familiei, caresunt etapele prin care trece un cuplu, care sunt rolurile soțului și ale soției, care sunt relațiile ce se stabilesc între membrii ei.

Cercetătorii români Iolanda Mitrofan, Maria Voinea și Petru Iluț au efectuat un șir de studii privind viață de familiei. b#%l!^+a?

Dar tradiționalitatea nu reprezintă numai amintiri din trecut, ea este continuarea trecutului în prezent și că atare amintirilesunt la fel de actuale că și relațiile date în experiență prezentului.

La rândul ei, familia tradițională are o serie de trăsături, cum ar fi loialitatea față de familie care e mai presus de interesul propriu, femeia e subordonată că soție și că mama, copiii de ambele sexe au roluri precise, prestabilite,sunt încurajate că valori supunerea, conformismul.

Cercetarea familiei tradiționale a reliefat că valoarea focală a stilului de viață o constituie autoritatea. În general, autoritatea implică raporturi de inegalitate.

Din acest punct de vedere, infamilia tradițională raporturile de inegalitate sunt foarte mari și unidirecționale, și această datorită faptului că femeia este supusă. Rolurile sunt distribuite în funcție de ierarhie, conformism, putere.

Acestea definesc un stil de viață a familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici etc.

Autoritatea bărbatului este rar pusă sub semnul întrebării pentru că așa se perpetuează modelul, preluatprin imitație, și orice atitudine de negare a acestuia duce la etichetare, marginalizare, stigmatizare.

Opusă, dar nu totalmente, familiei tradiționale este familia modernă. Modernitatea este diferită sau chiar opusă percepțiilor tradiționale, referindu-se la produse ale culturii, instituții, forme de organizare socială, moduri de comportare.

Societatea modernă este mereu în schimbare, iar în momentul în care modul de viață tradițional e înlocuit de unulmult mai complex, avansat tehnologic, modernitatea apare că efect al acestor schimbări.

Prin contrast, familia modernă se bazează pe individualism că valoare (ceea ce explică creșterea spectaculoasă a numărului divorțurilor și toleranță din ce în ce mai mare față de acest fenomen social, femeia capătă independentaeconomica , copiii au un mai mare control asupra propriului destin.).

Pe lângă avantajele aduse de modernitate oamenii trebuie să facă față unor noi provocări, unor noi conflicte și dezavantaje.

Valorile familiei moderne întemeiază un stil de viață distinct de cel al familiei tradiționale: autorității i se substituie că valoare focara cooperarea.

Și ea este susținută de valori că: egalitatea, schimbarea, comunicarea.Familia modernă se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide, atât în privința hotărârilor care vizează viață conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală, așa cum se întâmplă în traditionalitate.

Relația modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și în diferite intensități, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat și, tot mai des, pus în practică.

Plecând de la aceste considerente și analizând actualele tendințe, că o alternativă la aceste stiluri de viață, putem aprecia că, în viitor, valoarea focală ar fi individualitatea, susținută de competiție, nonconformism, singurătate. Autoritatea și puterea infamilia modernă se află într-un permanent proces de construcție și reconstrucție, în funcție de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile și comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le îndeplinesc infamilie și de statusurile ocupate în afară ei.

Pentru o mai bună înțelegere a schimbărilor efectuate în structura și funcțiile familiei trebuie amintită concluzia la care au ajuns I. Mihăilescu și M. Voinea. Ei consideră că familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiale. Această perspectiva a favorizat schimbări majore la nivelul funcțiilor familiale, deoarece perturbările manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct și asupra celorlalte. Astfel, în continuare vom prezența schimbările ce au antrenat fiecare funcție în parte.

• Funcția economică

Prin trecerea de la familia extinsă la cea nucleară sau la alte forme atipice ale ei, s-au reformulat componentele funcției economice.

Această are loc atât în ceea ce privește producerea de bunuri, cât și în administrarea bugetului de venituri și cheltuieli. Și familia nu mai este o unitate productivă autosuficiență, membrii ei fiind dependenți de venituri câștigate în afară gospodăriei.

Apoi, s-a redimensionat și componentă privind pregătirea profesională a descendenților. Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se întâlnește din ce în ce mai rar. Această se întâmplă datorită deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, în întreprinderi și servicii sociale. Nu în ultimul rând, latura financiară a b#%l!^+a?cunoscut și ea importante modificări.

Astfel, familia contemporană este caracterizată prinț-un buget dezechilibrat, datorat surselor sporadice de venit și/sau cheltuielilor exagerate într-o anumită direcție, de obicei, cheluieli pentru subzistență.
•    Funcția de socializare
Această funcție a fost afectată și ea de mutațiile lumii contemporane.

Sistemul școlar creat a înlocuit, în mare măsură, procesul instructiv-educativ al familiei. În acest caz, putem aminti faptul că părinții nu mai pot asigura transmiterea de cunoștințe copiilor lor.

Ei nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale.

Din motive financiare, în marea majoritate a familiilor lipsește computerul, atât de necesar în condițiile de astăzi.

În altă ordine de idei, lucrând în afară familiei, de multe ori chiar plecați peste hotare, părinții sunt mai puțin timp împreună cu copiii. Iar copiii sunt duși – de la cele mai fragede vârste în instituții specializate (creșe, grădinițe), sau sunt lăsați în grijă bunicilor, rudelor sau vecinilor care de multe ori nu pot oferi condiții necesare dezvoltării normale a copilului.

Astfel, părinții nu numai că nu dispun de timpul necesar realizării unei socializări firești dar, de multe ori, nici nu realizează necesitatea acțiunilor educative.

Astăzi există o diversitate de moduri în care părinții își asumă responsabilitatea socializării copiilor. Din această perspectiva, au apărut forme atipice de autoritate (a copiilor față de părinți, a tinerilor față de vârstnici etc.).

Referindu-ne la formele atipice de autoritate, să menționăm că, în literatură sociologică și psihopedagogică se impune cu tot mai multă putere un nou concept: educația inversă.

Această sintagma se referă la faptul că părinții admit că au de învățat de la și mai ales împreună cu copiii lor. Cu alte cuvinte, comunicarea între părinți și copii se realizează în ambele sensuri: cu cât copilul se dovedește mai ascultător și înțelegător, cu atât este – la rândul lui – ascultat și înțeles mai mult (Stănciulescu, 1998).

Copiii își iau și li se acordă mai multă libertate, mai multă autonomie, mai multă responsabilitate, separarea și individualitatea devenind probleme firești.

Părăsirea căminului înseamnă, într-un fel, o a două naștere iar copiii se pregătesc și sunt pregătiți de la o vârstă din ce în ce mai mică pentru această, în condițiile în care – oricum – conviețuirea ar fi fost destul de dificilă, date fiind divergențele de valori, atitudini, mentalități, stiluri de viață.
•    Funcția de solidaritate familială
Diminuarea acestei funcții se datorează, în special, mobilității sociale, mobilitate ce face că locul de muncă să difere de cel rezidențial.

Această nu face decât să influențeze negativ solidaritatea familială, care este măcinată de separarea fizică și afectivă existența între membrii familiei.

Pe de altă parte, relațiile conjugale, datorită unui complex de factori că emanciparea femeii, diviziunea modernă a rolurilor în cadrul familiei, satisfacția legată de viață sexuală, au început să fie dominate de frământări și contradicții. Același lucru se întâmplă și cu relația parentală, din cauza adâncirii diferențelor dintre modelele culturale aparținând diferitelor generații.

•    Funcția sexuală și reproductivă
Ca și celelalte funcții, funcția sexuală a cunoscut importante schimbări. A început să se acorde o tot mai mare importantă performanțelor sexuale.

Niciodată nu s-a discutat că acum despre "satisfacție sexuală", "apetit sexual" etc. Importantă acordată acestor aspecte face că indivizii să adopte o serie de comportamente ce cad de multe ori, în cele două extreme (dorința de a posedă versus inhibiția sau teamă de a nu fi destul de "bun/bună" în actul sexual).

Aceste componente sunt, de regulă, "vinovate" de satisfacția/insatisfacția indivizilor față de relația de cuplu, de însăși continuitatea și viabilitatea mariajului.De asemenea nu putem ignoră faptul că, într-o perioada relativ scurtă de timp, s-a trecut de la familia extinsă, din punct de vedere numeric, la cea restrânsă.

Numărul de copii a scăzut continuu, ajungându-se la 1-2 copii în societatea contemporană.

Apoi, se conturează tot mai clar tendința cuplurilor de a renunță la copii și de a trece la un alt mod de viață – "familia axată pe adulți".

Având în vedere aceste modificări, pot apare două efecte majore (Ciupercă, 2000):

1) Realizarea unui compromis între tendința femeii de a deveni o ființă mobilă – activă – autonomă și acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de sedentarism, pasivitate-dependență.

Cu alte cuvinte, o întâlnire a celor două sexe într-un punct de echilibru, o simbioză între viață publică și cea privată, valorizate, atât de către bărbat, cât și de către femeie.

Acest model de relaționare între cele două sexe ar reprezenta formă cea mai viabilă și b#%l!^+a?funcțională de uniune și, poate, unică soluție de a salva familia, că instituție socială, în perspectiva anilor ce vor urmă.

2) Nerealizarea compromisului între tendința femeii de a deveni o ființă mobilă – activă – autonomă și acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de sedentarism pasivitate- dependență.

Nu va există, practic, un punct de echilibru, ci o permanentă întrecere între femeie și bărbat (în a-și dovedi lor înșiși, dar și celuilalt că sunt mai buni), o competiție a sexelor în care cuplul nu are prea mult de câștigat.

Desigur, în anumite domenii femeile vor întrece bărbații, în altele vor rămâne în urmă lor, manipularea fiind una din modalitățile la care se va apela în această înfruntare care pune mai presus mândria și nu rațiunea, ambiția și nu sentimentul.

Din cele relatate mai sus, se observă că toate funcțiile au fost afectate, într-o măsură mai mare sau mai mică. Și este firesc să fie așa, deoarece perturbările ce se manifestă într-o funcție își găsesc rezonanță și în celelalte.

Având în vedere schimbările intervenite în trecerea de la traditionalitate la modernitate, se consideră că societatea contemporană impune generalizarea a trei tipuri de femei:

1) Femeile care adopta o orientare „masculină”. Preferă ocupațiile rezervate bărbaților,

manifestă opoziție față de relațiile erotice și față de căsătorie.

Dacă intră, totuși, în asemenea relații, le perturbă prin străduință de a-și impune dominația, de a fi superioare partenerului. Le putem numi femei agresive.

2) Femeile care nu refuză rolul lor feminin, dar care conștientizează că sunt inferioare

bărbaților, osândite să joace un rol secundar.

Ele își îndeplinesc rolul mai mult din obligație și mereu încearcă să schimbe câte ceva, în lupta cu ele însele și cu ceilalți, nerenuntand ușor, chiar dacă întâmpina dificultăți. Le putem numi femei izolate.

3) Femeile care nu vor să-și schimbe rolul, pentru că nici nu conștientizează că se poate acest lucru. Ele își îndeplinesc rolul știut, convinse fiind că această este menirea lor. În ceea ce fac pun pasiune, valorizează uneori excesiv iubirea și devotamentul. Le putem numi femei docile. Pe de altă parte, se consideră că parteneriatul modern implică existența a trei

tipuri de bărbați:

1) Bărbatul care acceptă noul rol și îl efectuează din convingere, punând pasiune în tot ce face și creând condițiile unei relații funcționale, bazate pe înțelegere și respect reciproc. Îi putem numi bărbați docili.

2) Bărbatul care nu acceptă noul rol, dar îl efectuează fără convingere, implicându-se atât cât relația să nu devină disfuncțională. Îi putem numi bărbați izolați.

3) Bărbatul care nu acceptă noul rol și nici nu îl efectuează, considerând că relația de

tip tradițional e indicată pentru funcționalitatea cuplului. Îi putem numi bărbați agresivi.

În continuare, dacă se suprapun aceste combinații peste tipologia construită de Iolanda Mitrofan (1989), tipologie ce ia în calcul trei parametrii, și anume:

1. gradul de tensiune generat de natură conflictului (ridicat/moderat/scăzut);

2. formă de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/latentă);

3. durata conflictualității (continuă/intermitentă), vom putea emite următoarele ipoteze:

• Cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune crescută, ce prezintă mare potențial dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri.

• Cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată, ce are o evoluție instabilă, cu tendința de deteriorare a esenței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate.

• Cuplul constituit din bărbat izolat – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată, ce are o evoluție instabilă, cu tendința de deteriorare a esenței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate.

• Cuplul constituit din bărbat izolat – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută, ce prezintă potențial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relației conjugale.

• Cuplul constituit din bărbat docil – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată, ce prezintă potențial dizolvant scăzut.

• Cuplul constituit din bărbat izolat – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune moderată. În acest cuplu, conflictualitatea planează deasupra b#%l!^+a?relației că urmare a unui grad de frustrare reciproc întreținut.
•    Cuplul constituit din bărbat docil – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune scăzută, ce favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conduitelor interactionale pe linia sincronizării lor.

• Cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, intermitentă, cu tensiune moderată, ce facilitează acomodarea interpersonală, datorită caracterului ei de stimulare reciprocă prin forme agreabile cum ar fi: ironia, persiflarea etc.

• Cuplul constituit din bărbat docil – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, intermitentă, cu tensiune scăzută, ce evoluează rapid către asimilare interpersonală, partenerii preluând și asimilând reciproc puncte de vedere inițial diferite.

Există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe ( Ciupercă, 1997), că să nu mai vorbim că, de la un cuplu la altul, există deosebiri în ceea ce privește rolurile asumate, în funcție de particularitățile persoanelor și relației respective.

Să vedem, însă, ce factori au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul

modern. În primul rând, emanciparea femeii, bazată în special pe creșterea nivelului de cultură și informare, emancipare care nu neapărat a diminuat implicarea sexului feminin în activitățile tradiționale, ci a ridicat pretențiile vis-a-vis de posibilitățile bărbatului de a se implică în ceea ce trata, până nu demult, cu pasivitate și indiferență. În al doilea rând, independența economică a femeii este un factor care a generat conștientizarea ideii potrivit căreia raporturile de putere nu mai pot fi unidirecționale, în condițiile în care femeia nu mai este întreținută de bărbat și poate singură să-și asigure subzistensa și să ia decizii în nume propriu, fără teamă de a fi supusă reproșurilor sau abandonată.

În al treilea rând, implicarea tot mai accentuată a femeii în viață socială a dus la ruperea acesteia de universul îngust al familiei și la lărgirea orizontului ei privind rolul și locul femeii în relația de cuplu.

Astfel, cu cât este mai mare numărul de relații interpersonale, altfel spus cu cât este mai deasă rețeaua socială a membrilor unui cuplu, cu atât este mai mare probabilitatea că repartiția autorității și puterii în respectivul cuplu să fie egalitară.

Dimpotrivă, cu cât este mai mică această rețea socială, cu atât crește probabilitatea apariției unui model unidirecțional de putere și autoritate (în special de la bărbat către femeie). Cum societatea contemporană implică, că o nevoie socială, o creștere a relațiilor interpersonale, e de presupus că flexibilizarea autorității se va generaliza într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Nu în ultimul rând, devalorizarea sentimentului în relația de cuplu a provocat importante reașezări în structura de autoritate și putere.

Femeia, independența economic, își permite cu o mai mare larghețe să experimenteze relații diverse, în contextul dorinței de a se realiza și a evolua pe plan profesional. În același timp, bărbatul, din teamă de a nu fi dezamăgit sau părăsit, ori – pur și simplu – din nevoia de a cuceri, încearcă să nu se implice emoțional și sentimental prea mult, să nu creeze o stare de dependență față de parteneră.

În general, cuplul sfârșitului de secol XX minimalizează valoarea sentimentului, fapt care are repercusiuni asupra distribuției autorității și puterii în relația dintre cele două sexe.

Lipsa sentimentului implică, pe undeva, și lipsa dominației, pentru că existența relației funcțional-sexuale implică, ea însăși, o renunțare la autoritate și putere, acceptându-se deliberat echilibrul decizional.

În concluzie, societatea contemporană amplifică apariția conflictelor în familie, prin faptul că ne aflăm într-o perioada de redefinire a rolurilor masculine și feminine, perioada accelerată de feminism.

Pe de altă parte, atât redefinirea rolurilor, cât și înțelegerea eronată a ei, favorizează apariția unor comportamente de sex-rol foarte diversificate și ambigue, care întrețin dizarmonia și disensiunea în cadrul cuplului.

Practic, traversăm o perioada de anomie a rolurilor masculine și feminine, și nu se știe cât va mai dura până când vor apărea două modele de comportament acceptate de ambele sexe și puse în practică fără frustrări și nemulțumiri interioare.

2.2 De ce o anumită persoană și nu alta?

Este întrebarea care apare de fiecare dată când te îndrăgostești. A încercat să dezlege acest mister, Carl Gustav Jung, cel care a descoperit că fiecare om poartă în inconștient o imagine a partenerului ideal.

În fiecare bărbat există o femeie interioară, numită Anima, iar în fiecare femeie, un bărbat interior, Animus. Conjugate în fiecare ființă, animusul și anima alcătuiesc miracolul ființei umane și generează experiența iubirii sub toate formele ei, de la cele mai sordide la cele sublime.

ANIMA: femeia interioară din fiecare bărbat În adolescență se activează în bărbat b#%l!^+a?Anima, imaginea femeii interioare, care inițiază căutarea partenerei și desprinderea de părinți. Devine astfel posibilă autonomia sa, dezvoltarea unei vieți psihice prin forțe proprii, într-un cuvânt, maturizarea.

Anima este cea care inspiră bărbatului intuițiile, nevoia de a iubi și de a fi iubit, de a fi apreciat, de a ocroti. De asemenea, este cea care il face capabil de toleranță, acceptare și compasiune.

ANIMUS: imaginea bărbatului din fiecare femeie În adolescență se trezește la viață și un alt arhetip, Animus, imaginea bărbatului din fiecare femeie.

Activat, acest adevărat arhetip al vieții obligă fetița să devină femeie și determină adolescenta să devină autonoma și să se maturizeze. Bărbatul interior inspiră femeii capacitatea de a avea inițiative, curaj, fermitate și spiritualitate.

Stadiile de dezvoltare ale femeii/ bărbatului interior Pe măsură ce bărbatul și femeia se maturizează, reprezentările lor interioare asupra feminității și masculinității se modifică semnificativ.

Dacă pentru majoritatea adolescenților atributele fizice sunt hotărâtoare în alegerea partenerului, la adult contează calitățile fizice și spirituale. Acest lucru se întâmplă deoarece Animus și Anima au mai multe stadii de dezvoltare.

Îndrăgostirea – o stare” între mister și irațional” De mii de ani, fenomenul îndrăgostirii rămâne o enigmă.

S-au străduit să îi deslușească misterul poeții, filosofii și psihologii. Unii numesc această stare extaz (chiar la limitele stării patologice).

Alții vorbesc doar de o enormă sporire a afectivității. Sursă de fericire tulburătoare, starea de îndrăgostire este asociată însă și cu una din marile slăbiciuni ale firii omenești.

Din păcate, pentru cel puțin unul dintre cei doi îndrăgostiți, ieșirea din această stare “ magică “ nu se produce simultan.

Unul dintre parteneri începe să se detașeze, să nu se mai implice emoțional la fel ca până atunci, să adopte atitudini contrare care duc la primele semne de întrebare și, implicit, la primele semne de maturizare relațională.

O face cu un pas înaintea celuilalt. Când partenerul conștientizează neimplicarea, intervine etapa tensiunii psihologice a cuplului iesit din vrajă. În acest moment la orizont apare răspântia celor două căi între care cei doi îndrăgostiți pot alege:

a) despărțirea.

Ea se produce uneori mai mult sub impactul șocului produs de constatarea că fericirea nu este veșnică, așa cum au crezut inițial.

Partenerii, sau cel puțin unul dintre ei, refuză să admită că pot trăi in continuare în rutină, lipsiți de pasiune și că speranțele mari ale începutului se pot transforma în deziluzii și reproșuri.

b) trecerea la următoarea etapă – dragostea maturizată, bazată pe înțelegere, echilibru și comunicare. Acestea înlocuiesc “ingredientele “care la început se numeau pasiune, ardere ori visare. Partenerii depășesc acest impas, rămân împreună și pun alte valori la baza relației lor.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

3.1 Aspecte contemporane

Căsătoria și-a pierdut mult, în timp, din sensurile sale legale, religioase și sociale. A b#%l!^+a?pierdut și din autoritate., dar și din sacralitate. S-a irosit în ceea ce se numește generic „relație de cuplu”, creată în special pentru plăcerea sexuală și emoțională a fiecărui adult. În ziua de azi, când oamenii se căsătoresc, intră într-o uniune ce pare foarte diferită de cea în care o intraseră pe vremuri părinții sau bunicii lor.

Căsătoriile tind astăzi să fie destrămate mult mai probabil de divorț decât de moarte. Și, dacă este cineva care se- așteaptă ca o mai mare libertate de a trăi într-o căsnicie nefericită să ducă la creșterea șanselor ca mariajele intacte să fie foarte fericitese înșeală. Studiile efectuate pe aceată temă arată că, din nefericire, căsătoriile sunt mai puțin fericite în zilele noastre decât au fost în ultimele decenii.

Căsătoria are șase dimensiuni importante:

1. Este un contract legal. Creează obligații și drepturi legale și formale între soți. Recunoașterea publică și asigurarea protecției cuplurilor- prin acest contract- îi ajută pe parteneri să -și creeze legături permanente, mai stabile.

2. Este un parteneriat financiar. Într-o căsnicie “banii mei” devin “banii noștri”. Această împărțire a proprietății creează o intimitate și reciprocitate, care sunt mai dificil de realizat în afara căsătoriei legale.

3. Este o promisiune sacră. Chiar și cei mai puțin religioși văd mariajul ca pe o uniune sacră, cu implicații spirituale profunde.. Credința religioasă îi ajută să adâncească sensul căsniciei și le oferă un izvor unic de inspirație și sprijin, în fața problemelor de viață.

4. Este o uniune sexuală. Ea transformă dorința sexuală într-un semn permanent de dragoste, unindu-i puternic pe cei doi parteneri. Este un jurământ public de fidelitate care îi face pe toți să fie mai fideli, atât pe bărbați, cât și pe femei. Cercetările indică, de pildă, că bărbații care coabitează sunt de 4 ori mai tentați să înșele decât soții, iar femeile aflate în aceeași categorie- de 8 ori mai mult decât soțiile.

5. Este o legătură personală. Este, în cele din urmă, recunoașterea deschisă a iubirii. Ea încorporează dorința de a cunoaște și a fi cunoscuți de o altă ființă; reprezintă speranțele cele mai mari în faptul că dragostea nu este temporară și că nu suntem condamnați să hoinărim, schimbând la nesfârșit partenerii.

6. Este începutul unei familii. Din doi străini, din punct de vedere biologic, îi transformă în doi oameni care nu mai pot trăi unul fără celălalt. Ca legătură procreativă, ea include un angajament de a avea grijă de copiii rezultați din căsnicie. Reintroduce obligațiile tatălui sau ale rudelor acestuia de a conștientiza importanța copilului în sistemul familial.

CAPITOLUL IV

FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

Ne naștem în familii și aici începem să înțelegem cine suntem și cum funcționează lumea.

Părinții ne oferă pe lângă un simplu nume de familie și primele idei despre viață, despre cum ar trebui să gândim și care ar trebui să fie legile care ne guvernează existența. b#%l!^+a?Sunt reguli care variază de la o societate la alta, dar toate societățile pe care le-a traversat până acum omenirea au avut în centrul lor familia.

Astăzi lucrurile par să se schimbe. Modelele tradiționale ale familiei se dezintegrează, viitorul îndepărtat al instituției familiale pare incert.

Totuși, nu sunt puține vocile care susțin că familia și căsătoria sunt indispensabile în asigurarea viitorului copiilor și a societății. Familia se schimbă, într-adevăr, odată cu vremurile, dar ea rămâne încă, un reper fundamental în societate.

Tipuri de familie Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorință de a ocroti.

Fiecare în felul său crede în anumite valori ale familiei și luptă pentru acestea. Institutul pentru familie Vanier a descris în 1994 următoarele tipuri de familie:

– familiile “nucleare” compuse din 2 părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună;

– familiile “extinse”, compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu;

– familiile “amestecate” sau “recombinate” sau “reconstituite”, compuse din părinți care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie;

– familii “fără copii”, care constau într-un cuplu; – familii “cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, de obicei o mamă cu un copil sau mai mulți;

– “cupluri care coabitează” și “căsătorii convenționale”- aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul. Din 1972 acest institut recunoaște cuplurile cu parteneri de același sex, ca familii.

O cercetare a literaturii despre familie din 1990 indică faptul că mai trebuie adăugat un alt grup de familii, și anume părinții homosexuali și lesbiene (Schwartz și Scott).

S-a realizat o clasificare a principalelor tipuri de “dimensiuni ale interacțiunilor familiale”.

Cele mai importante dimensiuni sunt:

procreativă;

de socializare;

sexuală;

rezidențială;

economică;

emoțională.

Forme particulare ale cuplului căsătorit:

Cuplul de adolescenți-părinți;

Cuplul fără descendenți. b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?