Stima de Sine Factor Declansator al Geloziei In Relatiile de Cuplu

Stima de sine-factor declanșator al geloziei în relațiile de cuplu

Cuprins

Capitolul I. Introducere

Capitolul II. Cadrul teoretic

2.1 Abordările teoretice ale stimei de sine

2.1.1 Fenomenologia stimei de sine ridicată

2.1.2 Fenomenologia stimei de sine scăzută

2.2 Abordările teoretice ale geloziei

2.2.1 Abordarea psihodinamică a geloziei

2.2.2 Abordarea cognitivă a geloziei

2.2.3 Abordarea evoluționistă a geloziei

2.3 Gelozia în cuplu

2.3.1 Clasificarea geloziei

2.3.2 Componentele geloziei

2.3.3 Consecințele geloziei

2.4 Cuplurile heteroxexuale

2.4.1 Selecția sexuală

2.4.2 Formarea cuplurilor

2.4.3 Comunicarea în procesul de formare a cuplurilor

2.4.4 Gelozia în cadrul cuplurilor heteroxexuale

2.4.5 Factorii declanșatori ai geloziei în cadrul cuplurilor heteroxexuale

2.5 Apărarea cognitivă în fața tentațiilor. Deprecierea alternativelor atractive

2.6 Mecanisme cognitive orientate contra potențialilor rivali

2.7 Strategii de menținere a relațiilor de cuplu

2.8 Stima de sine: cauză sau consecință a geloziei

Capitolul III. Obiective și ipoteze

3.1 Obiectivele cercetării

3.2 Ipotezele cercetării

Capitolul IV. Metodologia cercetării

4.1 Design-ul cercetării

4.2 Participanți

4.3 Instrumente

4.4. Procedura de lucru

Capitolul V. Prezentarea rezultatelor

Bibliografie

Anexa 1. Scala „Stima de sine” (Rosenberg, 1965)

Anexa 2. Scala „Gelozia în cuplu”

Capitolul I. Introducere

Sentimentele își au istoria lor, oricine reflectează asupra propriei persoane poate să urmărească apariția, intensificarea, puterea excesivă, diminuarea și apoi uitarea unui anume sentiment. Așadar, la o primă privire istoricitatea sentimentelor este accesibilă, o putem conștientiza fără dificultate. De la începutul secolului XX cunoaștem o altă istorie a sentimentelor, cea a inconștientului. Freud în lucrarea sa „Interpretarea viselor”, publicată în 1900, adaugă o nouă dimensiune abisală și inimaginabilă istoriei individuale a sentimentelor sub motto-ul orgolios din Eneida lui Vergiliu: „Flectere și nequeo superos Aceronta movebo – Dacă nu pot încovoia zeii voi mișca tărâmul de jos”, Freud descrie viziunea sa asupra unui univers interior, condus nu atât de rațiune ci de forțele telurice ale inconștientului.

De-a lungul istoriei, sentimentele, caracterul lor, existența lor în general constituie o constant a umanității. Dragostea și fidelitatea au existat întotdeauna, invidia și gelozia joacă un rol chiar și în cele mai vechi istorii din biblie (Cain își omoară fratele Abel din invidie). Totuși această constantă a sentimentelor de-a lungul istoriei este oarecum înșelătoare, iar legi eterne ale sentimentelor care să ghideze un individ într-o relație nu există. Chiar și dragostea în modul în care o înțelegem noi în zilele noastre, dragostea romantică, a fost inventată într-o formulare excesivă în secolul al XI-lea în Provence, Franța. Gelozia de asemenea a suferit profunde schimbări de-a lungul istoriei, importanța ei crescând o dată cu timpul influențată de evoluția religioasă și cea culturală. Pornind de la aceste observații se poate concluziona că în esență baza comună a tuturor sentimentelor o constituie un număr mic de instinct fundamentale, cum ar fi cel de procreere și cel de autoconservare. Acest fapt conduce spre idea că este important relativizarea tuturor suferințelor, afectărilor și pierderilor noastre stabilite mult prea absolut și subliniază rolul important al caracteristicilor individuale și sociale în analiza sentimentelor în general și a geloziei în particular .

Oricine a fost implicat într-o relație romantică înțelege fără îndoială distresul emoțional pe care orice amenințare la adresa relației îl produce. Suspiciune a că partenerul este interesat romantic de un rival este suficient să declanșeze în fiecare reacții negative cum ar fi tristețe, insecuritate sau chiar mânie – uneori suficientă pentru a ataca rivalul sau persoana iubită (Daly și Wilson, 1988). Toate aceste sentimente negative care se nasc ca răspuns la infidelitatea romantică trecută sau iminența infidelității în prezent poartă numele de gelozie.

Fără îndoială gelozia reprezintă sursa unui disconfort personal și a unor emoții puternice, care antrenează multiple consecințe în plan social. De exemplu, gelozia este adeseori un factor implicat în dizolvarea relațiilor, abuz, stări conflictuale grave sau chiar crimă ( Dally și Wilson, 1998; Harris, 2003). În ciuda laturii sale distructive, gelozia poate să aibă și efecte pozitive atât la nivel individual cât și la nivelul relației de cuplu. Ea oferă avertismente în legătură cu eventualele disfuncționalități din cadrul relației și poate să motiveze comportamente benefice relației.

Importanța studieri geloziei și a particularităților acesteia rezidă din faptul că aceasta este un fenomen universal care poate fi observat atât la bărbați cât și la femei la diferite vârste și care provin din diferite grupuri culturale fapt susținut de numeroasele studii care i-au fost dedicate: Buunk, Angleitner, Oubaid & Buss, 1996; Buss, Shackelford, Kirkpatrick, Choe, Lim, Hasegawa, Hasegawa & Bennett, 1999; Wiederman & Kendall, 1999; Harris, 2003.

Deși există o imagine coerentă și comprehensivă despre modul în care indivizii resimt și exprimă sentimente și gânduri legate de gelozia romantică. Există numeroase studii care relevă faptul că gelozia corelează cu nivelul stimei de sine (Mullen și Martin,1994; Leary et al, 1995; Sharpsteen, 1995; Parker et al, 2005) prin urmare se poate spune că stima de sine este un factor mediator important al geloziei. Din acest motiv studiul de față își propune să investigheze relația gelozie stimă de sine în cuplurile heterosexuale.

Capitolul II. Cadrul teoretic

2.1 Abordările teoretice ale stimei de sine

Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine și este definită în multiple moduri. Unii autori văd stima de sine ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alți cercetători sugerează că stima de sine este determinată de combinația dintre evaluarea propriei valori si abilitățile de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. În opinia noastră stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendința de a se autoevalua pozitiv și de a respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât și afective (ca de altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaționale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detașat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcție de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă pe sine.

Stima de sine este considerată a fi un concept-cheie în diverse discipline ale psihologiei: socială, clinică, a sănătății, a personalității, a dezvoltării. Ideea că oamenii au o nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă în psihologie. Acum un secol Wiliam Janes (1890) nota: "stima de sine este o dotare elementară a condiției umane". Alți autori apreciau că stima de sine este un factor de protecție împotriva angoasei existențiale, atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate si cu condiția sa de muritor.

Dispoziția de a se autoevalua este învățată în procesul socializării când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalți. Caracteristicile cognițiilor și sentimentelor despre sine sunt un rezultat al experiențelor anterioare în care succesul sau eșecul îndeplinirii scopurilor și sarcinilor propuse au un rol determinant. Cognițiile și sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera în care îi permite să își întărească imaginea de sine. De aceea stima de sine este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de autoprotecție și autointărire (Kaplan, 1996). Persoanele cu tendințe de autoevaluare negativă, datorită anticipării eșecului, tind să experiențeze afecte negative de genul depresiei, anxietății, maniei. Stima de sine este considerată a fi o caracteristică esențială în sănătatea mentală. Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătății mentale și stării de bine. Aron Beck relevă rolul major al stimei de sine scăzute asociată cu evenimente de viață negative în declanșarea și menținerea depresiei. Deși confirmată asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relației este controversată.

Există teorii care explică depresia prin prezența stimei de sine redusă ca trăsătură generală, relativ stabilă. Alți autori conceptualizează stima de sine ca o consecință a activării diferențiate: persoanele cu stima de sine crescută sunt activate de afecte pozitive iar persoanele cu stima de sine redusă de afectele negative. Al treilea punct de vedere, de origine psihanalitică, consideră sursele sentimentului de autoevaluare și autoapreciere ca fiind externe, în sentimentele de iubire și aprobare furnizate de ceilalți.

Dacă depresia este o expresie a cognițiilor negative despre sine, în acelați timp poate fi considerată și un mecanism defensiv pentru contracararea acelor cogniții negative. Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acționa în direcția menținerii stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare și minimalizează impactul eșecurilor. Stima de sine crescută se asociază cu expectanțe pentru succes, cu optimismul privind performanțele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului și persistența în depășirea obstacolelor.

Stima de sine este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului și bolii. Se asumă că stima de sine influențează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping și moderează efectele confruntării cu circumstanțele stresante.

Multe studii au relevat faptul că stima de sine joacă un rol foarte important în experiențierea geloziei în relațiile romantice (Mathes, 1992; Mathes, Adams & Davies, 1985; Melamed, 1991; White, 1981b; White & Mullen, 1989). Stima de sine este un construct studiat extensive ( Stewart & Beatty, 1985), dar deși relația sa cu gelozia romantic a fost la fel de studiată, mai multe investigații sunt necesare deoarece rezultatele au fost de multe ori contradictorii. Majoritatea studiilor au relevant corelații semnificative între gelozia romantică și stima de sine. Astfel, indivizii cu o stimă de sine scăzută sunt mai predispuși în a experienția gelozie decât cei caracterizați de o stimă de sine crescută (Bhugra, 1993; DeMoja, 1986; Freud, 1955; Friday, 1985; Grold, 1972; Jones, 1973; Lester, Deluca, Hellinghausen & Scribner, 1985; Mathes, 1992; Mead, 1998; Melamed, 1991, Parrot, 1991; Peretti & Pudowski, 1997; Powell, 1993; Sharpsteen, 1993; White, 1981b; White & Mullen, 1989). Cu alte cuvinte, majoritatea cercetătorilor au relevant faptul că, indivizii caracterizați de o stimă de sine scăzută sunt mai predispuși în a fi amenințați de către o terță o persoană. Pe de altă parte, alte studii nu au reușit să pună în evidență corelații între stima de sine și gelozia romantică (Jaremko & Lindsey, 1979; Stewart & Beatty, 1985).

Stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanță personală. Stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea și evaluarea eu-lui (Savin-Williams și Demo, 1983). Conform acestei definiții stima de sine nu mai este legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală față de eul personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă. Însă nici natura stimei de sine (fragmentară sau globală), nici nivelul ei (redus, mediu și ridicat) și nici procesele autoevaluative nu sunt aceleași la orice vârstă. Globalitatea evaluării de sine se accentuează și se deplasează spre trăsături interne și stabile. Ideile, se; DeMoja, 1986; Freud, 1955; Friday, 1985; Grold, 1972; Jones, 1973; Lester, Deluca, Hellinghausen & Scribner, 1985; Mathes, 1992; Mead, 1998; Melamed, 1991, Parrot, 1991; Peretti & Pudowski, 1997; Powell, 1993; Sharpsteen, 1993; White, 1981b; White & Mullen, 1989). Cu alte cuvinte, majoritatea cercetătorilor au relevant faptul că, indivizii caracterizați de o stimă de sine scăzută sunt mai predispuși în a fi amenințați de către o terță o persoană. Pe de altă parte, alte studii nu au reușit să pună în evidență corelații între stima de sine și gelozia romantică (Jaremko & Lindsey, 1979; Stewart & Beatty, 1985).

Stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanță personală. Stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea și evaluarea eu-lui (Savin-Williams și Demo, 1983). Conform acestei definiții stima de sine nu mai este legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală față de eul personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă. Însă nici natura stimei de sine (fragmentară sau globală), nici nivelul ei (redus, mediu și ridicat) și nici procesele autoevaluative nu sunt aceleași la orice vârstă. Globalitatea evaluării de sine se accentuează și se deplasează spre trăsături interne și stabile. Ideile, sentimentele, relațiile și rolurile sociale, atitudinile, devin treptat puncte de referință în aprecierea valorii de sine. Modul în care se face selecția a ceea ce intră în procesul de autoevaluării este o variabilă personală. Ea se structurează sub presiunea standardelor și valorilor sociale, a educației timpurii, a experiențelor interiorizate, a persoanelor semnificative întâlnitedar și a predispozițiilor naturale (activism, introversie, emotivitate, etc) (Neculau, coord., 2000).

Stima de sine este componenta afectiv-evaluativă și motivațională a cunoașterii Eului. Ea a fost definita ca fiind atitudinea pozitivă sau negativă a subiectului față de propria ființă și modul de a se simți capabil, important și valoros (Zlate, coord., 2005, p. 148). Ea nu se identifică doar cu un sentiment sau altul față de sine, care este de regulă legat de o situație particulară și poate oscila ușor între pozitiv și negativ. Stima de sine este relativ constantă. Cercetările aprofundate au arătat că, de fapt, ea include o parte stabilă și o alta care se modifică în timpul unor perioade dificile de viață, în cazul unor insuccese, etc. Totodată cele trei tipuri ale Eului sunt legate de o stimă de sine nuanțată astfel că cineva poate avea un nivel ridicat al acesteia cu privire la Eul spiritual, dar unul scăzut în legătură cu Eul fizic și aceste decalaje vor nuanța atitudinile celui în cauză. Oamenii diferă în ceea ce privește care din cele două forme ale stimei de sine este determinată și care constituie baza acestei determinări.

Imaginea de sine, conceptul de sine și stima de sine formează în general, o unitate și au foarte mare importanță pe parcursul vieții, în manifestarea și dezvoltarea personalității, realizarea și dezvoltarea relațiilor cu grupul.

Tabelul 1 Particularitățile imaginii de sine, conceptului de sine și stimei de sine (Zlate, coord., 2005)

2.1.1 Fenomenologia stimei de sine ridicată

Conform unor autori (Hoyle et al., 1999) a avea stima de sine ridicată înseamnă că “persona în cauză este mândră de cine este și cum este, se simte superioară majorității, gata oricând să se protejeze contra amenințărilor care pun în discuție imaginea favorabilă pe care o are despre sine”. Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu ușurință în activități de promovare a propriului eu (self-promoting activities; Baumeister, Tice și Hutton, 1989).

Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanțe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme și comportamente. Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezență: își asumă cu multă ușurință succesul în același timp fiind tentați să atribuie eșecul unor cauze externe (Tennen și Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). De asemenea, atunci când persoanele cu stima de sine ridicata obțin o performanță scăzută sau sunt criticate ele răspund vehement protestând și criticând pe ceilalți (Crocker, 1987; Gibbons și McCoy, 1991). Atunci când cineva obține o performanță mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiției pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanței (Wood et al., 1994). Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanța superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinși că sunt mai buni. În condițiile în care le este amenințat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuși într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai ușoară) persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile și riscante ajungând să obțină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută (Baumeister, Heatheron și Tice, 1993). Atunci când nu le este amenințat eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reușesc să stabilească scopuri optimale și sunt în stare să le atingă. Persoanele cu stima de sine ridicată sunt nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au față de propriul eu și, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanență să-și demonstreze sieși si celorlalți superioritatea lor.

2.1.2 Fenomenologia stimei de sine scăzută

La fel ca și în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate și în cazul înțelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută și consecințelor pe care le produce în funcționarea psihologică și personalitatea individului.

O parte din cercetători împărtășesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative, sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor (Brockner, 1983; Brown și Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner și Frankel, 1989; Watson și Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că indivizii cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre delincvență, narcomanie, practici sexuale neprotejate (Hawkins, Catalano și Miller, 1992), au frecvent idei și comportament suicidar (Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenție și asistență psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer și Haupt, 1995).

2.2 Abordările teoretice ale geloziei

Gelozia este considerată una dintre emoțiile de bază ale ființei umane, fiind privită ca un fenomen (emoțional și comportamental) asociat cu sentimente puternice (în mare parte negative) și cu efecte majore pentru individ. Deși frecvent abordată în literatura de specialitate, gelozia a fost foarte puțin studiată pe populația românească din perspectiva evoluționistă. Asumpțiile psihologiei evoluționiste au ca punct de start „Teoria Selecției Naturale (Darwin, 1871), teorie care pune accent pe caracteristicile care oferă organismelor avantaj reproductiv alături de avantajul supraviețuirii. Psihologia evoluționistă scoate în prim plan ideea că bărbații și femeile nu numai că au corpuri diferite, dar au și minți diferite, mintea fiind formată dintr-o serie de module distincte, fiecare conceput de selecția naturală pentru a rezolva o problemă specifică adaptativă din trecutul ancestral. Pornind de la teoria selecției naturale, psihologii evoluționiști postulează existența unei diferențe între sexe în ceea ce privește experiențierea și cauzele geloziei, având în vedere următoarele aspecte:

datorită faptului că bărbații sunt interesați în primul rând de transmiterea genelor urmașilor, aceștia își vor proteja partenera de implicarea într-o relație sexuală cu altcineva; cum transmiterea cu certitudine a genelor este fundamentală pentru aceștia vor fi mai afectați de infidelitatea sexuală a partenerei (dacă partenera e infidelă nu dețin ceritudinea cu privire la paternitate);

datorită faptului că femeile sunt interesate în primul rând de creșterea urmașilor-copiilor (transmiterea propriilor gene în cazul acestora fiind sigură, pentru că ele dau naștere descendenților), acestea vor avea ca prim scop acumularea de resurse pentru creșterea copiilor, resurse care de cele mai multe ori provin de la bărbați. Datorită importanței majore pe care o au resursele pentru creșterea copiilor, femeile vor fi mai afectate de infidelitatea emoțională a partenerului (implicarea emoțională presupune îndepărtarea resurselor spre o altă persoană/ rivală).

O altă contribuție majoră în postularea ipotezelor evoluționiste cu privire la gelozie este dată de „Teoria Investiției Parentale” (Trivers, 1972) care explică diferența între sexe în ceea ce privește investiția parentală. Conform acestei teorii femeile vor căuta un bărbat care susține eforturile parentale căutând în mod principal să se asigure că urmașii lor vor avea tot ceea de ce au nevoie ca să supraviețuiască și să se poată reproduce cu succes (Barber, 1995; Buss, 1989; Buss si Barnes, 1986; Kenrick et al., 1990; Townsend, 1989, Townsend si Levy, 1990; Looy, 2001). În ceea ce privește bărbații, aceștia vor căuta femei cât mai tinere, atrăgătoare, cu buze și sâni mari pentru că acestea denotă suficient estrogen pentru a suporta o naștere, deci pentru a-și putea transmite genele spre generațiile următoare. Această ipoteză a fost dovedită de studii ulterioare (Buss, 1989; Buss _si Bones 1986; Cunningham, 1986; Feingold, 1990; Kenrick _si Keefe, 1992; Kenrick _si colab, 1990; Mathes et al., 1985; Symons, 1979; Denisiuk, 2004). Pornind de la aceste două mari abordări, s-au structurat ipotezele majore ale diferențelor sexelor în gelozie. Astfel, se presupune că bărbații vor simți mai mult distres în legătură cu infidelitatea sexuală a partenerei deoarece aceasta le pune sub semnul întrebării paternitatea, în timp ce femeile vor fi mai afectate de infideliatetea emoțională a partenerului deoarece aceasta duce la îndepărtarea resurselor și atenției spre rivală (Buss _si colab, 1992; Buunk et al., 1996; Daly _si Wilson, 1982; Symons, 1979). Ipotezele evoluționiste au fost testate în foarte multe țări: China, Germania, Japonia, Austria, Norvegia, Suedia, SUA, etc iar rezultatele au fost în acord cu acestea (Bailey et al., 1994; Buss et al., 1992; Buss et al., 1996; De Steno și Salevey, 1996b; Geary și colab, 1999; Harris și Christenfield, 1996; Hupka și Bank, 1996; Wiederman și Kendal, 1999).

Abordări teoretice ale geloziei sunt variate, pornind de la cercetări axate pe mecanisme psihologice și terminând cu cercetări axate pe variabile situaționale. Acest fapt face dificilă sumarizarea teoriilor, deoarece de multe ori, cercetătorii folosesc terminologii diferite sau nu își încadrează descoperirile într-un anume cadru teoretic (C. R. Harris și R. S. Darby, 2010). Trăsăturile definitorii ale geloziei sunt reprezentate de existența unui triunghi social și presupun perceperea unei amenințări de către un partener; gelozia implică și sentimente de respingere sau frică. Gelozia este definită ca o emoție care servește în motivarea unor comportamente care protejează o relație de posibilii uzurpatori. Majoritatea cercetărilor legate de gelozie se axează pe relațiile romantice, chiar dacă unii cercetători au arătat că aceasta poate să apară și în cadrul altor tipuri de relații cum ar fi cele exclusiv sexuale, în relațiile de prietenie sau în cadrul relațiilor dintre copiii unei familii cu privire la favoruri sau atenția acordată de părinților (Trivers, 1972; Volling, McFlwain și Miller, 2002 apud Harrys și Darby, 2010). Gelozia poate să implice diferite componente emoționale, cum ar fi furia, frica și tristețea; percepția asupra modul în care acestea sunt exprimate diferă însă. Sharpsteen consideră că toate aceste emoții sunt trăite simultan (Sharpsteen,1991). Hupka consideră că în cadrul unui episod al geloziei, emoțiile specifice se schimbă în funcție ca urmare a schimbărilor de situație (Hupka, 1994). O altă posibilitate este aceea că, gelozia cuprinde o varietate de gânduri și sentimente care se nasc în cadrul unei situații sociale specifice și anume, un triunghi amoros (White și Mullen, 1989).

2.2.1 Abordarea psihodinamică a geloziei

După Freud gelozia se înrădăcinează adânc în inconștient, ea perpetuând cele mai precoce afecte infantile, cum ar fi complexul Oedip sau din complexul fratern al primei perioade sexuale. Astfel cu cât copilul a fost ajutat cu mai multă dragoste de către părinți să depășească conflictele din primii ani cu atât este mai sigur că el va putea controla în viitor gelozia.

Freud a împărțit gelozia în trei nivele sau stadii: normal, proiectat și delirant. Gelozia normală se compune din durere pentru persoana iubită presupusă a fi pierdută, jignirea narcisistă jignirea celui retrogradat și atins în punctul central al sentimentului de sine, sentimente ostile față de rival și autocritica cu privire la contribuția propriului Eu la pierdere. În cadrul celui de al doilea nivel, al geloziei proiectate, un rol central îl ocupă noțiunea de proiecție. Prin proiecție se înțelege că sentimentele, însușirile, dorințele aprinse sunt transferate în afară spre alte persoane sau obiecte. Proiecțiile se pot alimenta din celelalte relații trăite în realitate dar și din dorințe și fantasme refulate. Freud considera că este mai ușor să proiectezi infidelitatea asupra celuilalt și să te simți rănit de ea de cât să o înfrunți. Geloșilor care proiectează le este greu să privească cu toleranță chiar și cele mai nevinovate gesturi, deoarece văd în acestea intenții care se cadrează propriilor impulsuri spre infidelitate sau propria insecuritate. Al treilea nivel propus de Freud, cel al geloziei delirante, presupune proiectarea de către individ a unei homosexualități latente schema de respingere fiind ” Nu eu îl iubesc ci ea îl iubește” (Freud, 1922 apud Baumgart, 2008). În acest caz rolul competitivității este semnificant alături de cel proiectiv și de mecanismele de identificare cu rivalul, acest nivel al delirului de gelozie cuprinzând invariabil după Freud și caracteristicile celorlalte nivele (Baumgart, 2008).

2.2.2 Abordarea cognitivă a geloziei

Pentru a ilustra teoria cognitivă a geloziei, va fi descrisă teoria cognitiv-fenomenologică a emoțiilor propusă de Richard Lazurus (Lazurus, 1966; Lazurus & Averill, 1972; Lazurus, Kanner, și Folkman, 1980). Lazurus conceptualizează individului ca "un organism care evaluează, căutând permanent, în mediu, indicii cu privire la ceea ce este necesar sau de dorit, evaluând fiecare informație cu privire la relevanță și semnificație" (Lazurus & Averill, 1972).

Componenta evaluativă a acestui model este cheia teoriei cognitive a geloziei propusă de Lazarus deoarece în acest stadiu au loc trei tipuri de evaluări: o apreciere primară, una secundară și reevaluarea. Aprecierea primară presupune evaluarea unui eveniment din perspectiva implicațiilor sale asupra bunăstării individului. În acest stadiu primar sunt posibile trei tipuri de rezultate: evenimentul poate fi considerat irelevant, pozitiv sau stresant. Evenimentele irelevante nu au nici un fel de efect asupra bunăstării individului. Evenimentele benigne sau pozitive sporesc bunăstarea individului. Evenimentele stresante implică prejudicii sau pierderi (rănirea a avut loc deja), o amenințare (rănirea este anticipată), sau o provocare (chiar dacă rănirea poate avea loc există posibilitatea unui câștig). Aprecierile secundare presupun evaluarea unor posibile alternative de a acționa, în special dacă evenimentul este unul stresant. Măsura în care individul este amenințat depinde de percepția sa asupra propriei eficiențe în gestionarea evenimentului stresor. Reevaluarea implică o reanalizarea situației, în mod special a uneia stresante, cauzată de apariția a noi informații sau de reevaluarea situației pornind de la o nouă perspectivă.

Diferitele aprecieri cognitive conduc spre diferite răspunsuri de adaptare, care pot cuprinde fie comportamente concepute pentru a schimba situația fie emoții. Dacă după evaluarea inițială a evenimentului acesta este considerat ca irelevant răspunsul de adaptare cuprinde puține emoții sau chiar de loc. Dacă după evaluarea inițială se consideră evenimentul ca pozitiv rezultă emoții pozitive. Dacă după evaluarea inițială se consideră evenimentul ca stresant rezultă emoții negative. Evaluarea secundară poate să intensifice sau să calmeze aceste emoții, în funcție de percepția individuală asupra capacității de a se adapta corespunzător sau nu, în continuare, situației.

Când teoria lui Lazarus este aplicată geloziei romantice, stimulul care conduce către diferite evaluări cognitive este dat de o situație când individul este implicat într-o relație și există posibilitatea ca acesta să își piardă partenerul datorită unui rival. Atunci când posibilitatea pierderii partenerului este evaluată (în cadrul evaluării primare) ca stresantă sau nu depinde de variați factori. Dacă posibilitatea de a-și pierde partenerul în favoarea unui rival este analizată și catalogată ca stresantă în evaluarea inițială atunci se va naște gelozia.

Această teorie cu privire la gelozie este o modalitate utilă și foarte folosită în cercetarea și înțelegerea geloziei în cuplu. Au fost numeroși cercetători care au aplicat teoria lui Lazarus cu privire la gelozia emoțională (e.g., Buunk, 1982; Hupka, 1981; Salovey & Rodin, 1986; White, 1981).

2.2.3 Abordarea evoluționistă a geloziei

Buss et al. (1992) susțin din perspectiva psihologiei evoluționiste ca gelozia a evoluat deoarece motivează oamenii sa-si apere investiția în paternitate și maternitate. De fapt, ei se refera la gelozie ca fiind mai mult sexuala decât romantica. Deoarece bărbații și femeile au întâmpinat diferite probleme adaptative în istoria lor evoluționista, condițiile sub care este mai probabil sa se manifeste gelozia ar trebui sa difere pentru bărbați și pentru femei. Subliniez din nou faptul ca Buss et al. au prezis și au și demonstrat ca este mai probabil ca bărbații sa devina geloși ca răspuns la infidelitate sexuala decât la infidelitate emoționala (riscul crescut de a investi în genele altui bărbat), iar reversul este adevărat pentru femei (infidelitatea emoționala semnalează un risc crescut de a pierde resursele partenerului).

Cercetătorii științelor sociale au observat că gelozia poate fi o emoție deosebit de puternică. Într-un studiu clasic realizat pe locuitorii insulelor Trobnand Malinowki (1932) acesta a observat că gelozia, cu sau fără motive întemeiate și adulterul reprezintă doi dintre factorii vieții tribale care comportă cele mai puternice presiuni asupra vieții de cuplu (Buunk et al, 1996). Sociologul Davis (1948) afirmă că gelozia este o reacție de frică și furie menită să protejeze, să mențină și să prelungească asocierea intimă dintre două persoane (Buunk et al, 1996). În ciuda impactului deosebit al geloziei asupra vieții de cuplu acesteia i s-a acordat puțină atenție. Gelozia nu este considerată de majoritatea cercetătorilor o emoție primară ci mai degrabă ca fiind derivată din emoții de bază, centrale (ex: Frank, 1988, Hupka, 1984, Plutchik, 1980 apud Buunk et al, 1996)

Gelozia este definită ca o experiență emoțională negativă care rezultă din potențiala pierdere a unei relații romantice în favoarea unui rival adevărat sau imaginar (Salovey, 1991). Cele trei sentimente care descriu cel mai bine gelozia sunt durerea, furia și frica. Buss (2000) sugerează ca de-a lungul evoluției istoriei, indivizii care au fost mai vigilenți în ceea ce privește posibilii rivali au avut un succes reproductiv mai mare. Dacă gelozia a jucat un rol important în evoluția relațiilor umane, ar trebui sa fie o emoție umană universala, iar cercetările recente arata acest lucru; mai mult, femeile și bărbații nu diferă în frecventa și intensitatea geloziei proprii (Buss, 2000), acest fapt sugerând că această emoție a jucat un rol important în retenția partenerilor și a relațiilor pentru ambele sexe. Exista totuși diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește experiențele de gelozie.

Ipoteza conform căreia bărbații sunt mai deranjați atunci când sunt înșelați fizic, este aceea ca aceștia si-au dezvoltat strategii pentru a minimaliza riscul ca partenerele lor sa poarte copilul altcuiva și astfel să investească resursele într-un copil care nu le duce mai departe genele, ba mai mult “ajutându-si” inamicul în felul acesta. Se presupune ca bărbații si-au dezvoltat mecanisme de vigilenta cognitiv-emoționale care iau forma geloziei sexuale și care explica anumite comportamente, precum violenta, urmărirea / monitorizare etc. (Platek, Thomson, 2007).

Studiul realizat de către Schützwohl (2004) a testat predicția derivată din analiza evoluționistă a geloziei conform căreia bărbații și femeile care selectează tipul primar de infidelitate ca adaptativitate (infidelitate sexuala feminină și infidelitate emoțională masculină) ca fiind mai deranjantă. Cu ajutorul paradigmei forced-choice response format, aceștia folosesc strategii de decizii mai puțin elaborate decât bărbații și femeile care selectează tipul secundar de infidelitate ca adaptativitate. Fără ca participanții să știe acest lucru, timpii de decizie au fost înregistrați ca un index pentru a se calcula cât de elaborate sunt strategiile lor de decizie. Rezultatele acestui studiu susțin aceasta predicție, deciziile privind tipul primar de infidelitate fiind luate semnificativ mai repede decât deciziile privind tipul secundar de infidelitate, indiferent de sexul participanților. Aceste diferențe de timp în luarea deciziei sugerează ca bărbații care au selectat infidelitatea sexuala ca fiind mai deranjanta s-au angajat în strategii de decizie mai puțin elaborate decât cei care au selectat infidelitatea emoționala.

Gelozia romantică este definită de către White și Mullen (1989), Ca "un complex de gânduri, emoții și acțiuni care însoțesc pierderea sau de amenințare stimei de sine și / sau existența sau de calitate relației romantice", care apar la o persoană de
la percepția că partenerul romantic este implicat într-o relație cu un rival. Așa cum sugerează această definiție gelozia romantica este de obicei concepută ca o experiență umană care include afecte, cunoaștere și de comportament (Pfeiffer & Wong, 1989; White, 1981). În consecință, cercetarea gelozie curent (Afifi & Reichert, 1996) implică de obicei,
examinarea individuală a acestor trei separate, dar interdependente, componente.

Dacă gelozia este o emoție evoluată / dezvoltată, și datele empirice aprobă până acum aceasta propoziție, atunci pasul următor este de a explora care este output-ul comportamental al acestei emoții. Trei studii diferite au explorat tacticile de retenție a partenerilor (mate retention tactics) ale bărbaților și ale femeilor, folosind atât cupluri căsătorite cât și cupluri necăsătorite ca participanți (Buss, 1988; Buss, Shackelford, 1997; Shackelford, Goetz, Buss, Euler, Hoier, 2005 apud Buss 2007). Tacticile de retenție a partenerilor sunt comportamente specifice cu rol de apărare împotriva rivalilor sau de împiedicare a unui partener de a înșela. Tacticile specifice se întind de la vigilența (spre exemplu, bărbatul își sună partenera la momente neașteptate pentru a vedea cu cine este ea) până la violență (spre exemplu, bărbatul îl lovește pe cel care a flirtrat cu partenera sa). Bărbații căsătoriți tind să se angajeze în eforturi viguroase de mate retention atunci când soția lor este tânără și atractivă fizic. În contrast, femeile tind să se angajeze în eforturi viguroase de „păstrare” a partenerului atunci când căsătorite cu bărbați care au o slujbă bună, salarii mari, și care își dedică mult timp vieții de cuplu. Mai mult, bărbații și femeile diferă în tipurile de mate retention pe care le aleg. Bărbații, mai mult decât femeile, tind să-și prezinte resursele partenerei lor, și recurg la amenințări și la violență asupra rivalilor lor. Femeile, mai mult decât bărbații, tind să-și etaleze exagerat aspectul lor fizic ca o strategie de mate retention, și pot recurge intenționat la metode prin care să-i provoace gelozie partenerului. Provocarea intenționată a geloziei, spre exemplul flirtul cu alți bărbați și trezindu-le interesul acestora, pare a fi o strategie pe care femeile o folosesc pentru a creste percepția partenerului lor asupra faptului că sunt dorite și de către alți bărbați (Buss, 2000).

Conform teoriei atașamentului, oamenii sunt construiți să-și mențină proximitatea față de cei de care sunt atașați. Când obiectivul proximității fizice sau psihologice este “zdruncinat”, un mecanism destinat restaurăurii proximității (sistemul atașamentului) este declanșat, activat. Deoarece partenerii romantici sunt de asemeni ‚figuri’ de atașament (attachment figures), Sharpsteen si Kirkpatrick (1997) au argumentat ca sentimentele, gândurile, și comportamentele care constituie gelozia romantică sunt, într-o oarecare măsură, aceleași sentimente, gânduri, și comportamente care apar când sistemul atașamentului este activat de pierderea, sau de amenințarea pierderii a unei relații romantice. Gelozia și sistemul atașamentului sunt declanșate de evenimente similare, au aceleași funcții, implică aceleași emoții, și implică diferențe în nivelul de distres care este mediat de modele mentale ale sinelui și ale celorlalți.

Buss et al. (1992) susțin din perspectivă psihologiei evoluționiste ca gelozia a evoluat deoarece motivează oamenii să-și apere investiția în paternitate și maternitate. De fapt, ei se referă la gelozie ca fiind mai mult sexuală decât romantică. Deoarece bărbații și femeile au întâmpinat diferite probleme adaptative in istoria lor evoluționistă, condițiile sub care este mai probabil să se manifeste gelozia ar trebui să difere pentru bărbați și pentru femei. Subliniez din nou faptul că Buss et al. au prezis și au și demonstrat că este mai probabil ca bărbații să devină geloși ca răspuns la infidelitate sexuală decât la infidelitate emoțională (riscul crescut de investiție în genele altui bărbat), iar reversul este adevărat pentru femei (infidelitatea emoțională semnalează un risc crescut de a pierde resursele partenerului).

2.3 Gelozia în cuplu

2.3.1 Clasificarea geloziei

Cu toate că gelozia poate aparea în diferite forme și grade de intensitate, în general se consideră ca aceasta rezultă din interacțiunea dintre predispoziții și evenimente activatoare (White, 1981). Literatura de specialitate distinge două tipuri de gelozie, respectiv gelozia normală și gelozia patologică (Wrong, 1989)

Gelozia normală reprezintă tipul de gelozie considerat rațional, stare care are atât efecte pozitive cât și efecte negative asupra individului și a relației, însă care nu afectează foarte puternic persoanele implicate (Wrong, 1989). Este general admis faptul că orice persoană poate fi ocazional geloasă. Gelozia normală se consideră a fi benefică într-o relație atunci când se manifestă ocazional, pentru că se presupune că un nivel scăzut de gelozie stimulează partenerii "să lupte" pentru o relație și nu să o considere un bun oferit de-a gata (Buss, 2000; Pines, 1998; White, 1980). Gelozia patologică, gelozia morbidă sau gelozia irațională cum mai este numită, reprezintă convingerea extremă a individului că partenerul îl înșeală, convigere asociată frecvent cu furie, depresie, verificarea și spionarea partenerulului (Daly si colab, 1982). Sentimentele puternice conțin față de "mixul" obișnuit de furie, anxietate și frică, puternice sentimente de inadecvare, insecuritate precum și suspiciune exagerată sau foarte multe interpretări din partea persoanei geloase. Persoanele care suferă de gelozie morbidă sunt predispuse la anxietate severă, depresie, dificultăți în controlul furiei și se pot angaja în comportamente auto-distructive (Daly si Wilson, 1982).

Diferența între forma de gelozie obișnuită și forma de gelozie patologică rezidă și în "recuperare": în timp ce în gelozia obișnuită persoanele geloase își dau seama adeseori că bănuielile lor sunt nefondate, persoanele care suferă de gelozie morbidă devin obsedate de temerile lor și caută în mod constant semne care să le confirme faptul că suspiciunile lor sunt adevărate (Daly și Wilson, 1982). Gelozia mai poate fi clasificată și ca sexuală sau emoțională (Buss și colab, 1992). Gelozia sexuală se referă la distresul provocat de faptul că partenerul întreține relații sexuale cu altcineva iar gelozia emoțională se referă la distresul provocat de faptul că partenerul formează un atașament emoținal profund față de o altă persoană.

White și Muller (1989) clasifică gelozia ca: gelozie reactivă normală, gelozie reactivă patologică și gelozie reactivă simptomatologică (ca parte a unei alte tulburări mintale). În viața de zi cu zi, fiecare individ dezvoltă anumite strategii de a coexista cu diferite grade de gelozie însă dacă acestea se dovedesc ineficiente, psihoterapia poate ajuta la restabilirea controlului (White și Muller, 1989).

2.3.2 Componentele geloziei

Gelozia este o reacție complexă deoarece implică o gamă largă de emoții, gânduri și atitudini. White (1981; 1984) susține că gelozia are trei componente de bază: cognițiile, emoțiile și comportamentele de coping. Se consideră că cognițiile, emoțiile și comportamentele de coping pot apărea simultan și pot interacționa unele cu altele, respectiv că fiecare componentă poate însoți atât gelozia normală cât și gelozia patologică (Parrot, 2001). Componenta cognitivă apare când persoana devine conștientă că există o amenințare la adresa partenerului. Ca urmare a conștientizării acestei amenințări apar o serie de emoții negative ceea ce face ca individul să adopte anumite strategii de coping pentru a face față amenințării. În ceea ce privește emoțiile, cele mai întâlnite în gelozie sunt: furia, tristețea, invidia, teama și umilința (Sharpsteen și Kirhpatrick, 1997), gelozia fiind asociată cu pierderea afecțiunii, respingere, suspiciune, insecuritate și anxietate (Peretti și Pudowski, 1997). Gândurile includ: resentimente, învinovățire, comparații cu rivalul, îngrijorarea față de propria imagine și autocompătimire, iar ca și comportamente și atitudini se pot întâlni: stare de slăbiciune, tremurat și transpirație abundența, analiză permanentă și căutarea unor reasigurări, acțiuni agresive și chiar violente care pot duce la crime pasionale (Wilson și Daly, 1982). Dacă o persoană se focusează pe potențiala pierdere a partenerului poate apărea tristețea, dar dacă persoana se focuseză pe rival apare furia (Hupka, 1984), furia fiind considerată una dintre cele mai importante componente emoționale ale geloziei (Buunk, 1991; Mathes 1991, Muller și Maack, 1985). O altă componentă a geloziei, care este dezbătută de anumiți cercetători este invidia. Cu toate că până la un anumit punct gelozia și invidia pot fi distinse conceptual, Salovery și Rodin (1988) au arătat că procesul psihologic implicat în acestea este similar și gelozia există numai până când o persoană ajunge să denigreze rivalul, moment în care apare invidia. În foarte multe situații persoana geloasă va percepe rivalul sau persoana de care e atrasă partenerul ca un "invadator" în relația actuală și o sursă de disconfort. Datorită disconfortului și amenințării simțite, persoana geloasă are de obicei informație limitată în ceea ce privește rivalul, sau poate chiar distorsionează informația, putându-se crea ușor o imagine negativă a rivalului (Schmitt, 1988). Unii autori argumentează că persoanele geloase au tendința de a-și denigra rivalii pentru a păstra o evaluare de sine pozitivă (Schmitt, 1988). Astfel, în foarte multe cazuri, persoanele geloase vor denigra rivalii lor prin atribute pe care le percep ca fiind importante pentru partener și vor aprecia rivalul prin atribute care sunt mai puțin importante pentru partener. Există studii evoluționiste care indică faptul că gelozia și modul de percepție a potențialelor rivale poate fi influențat la femei de unele variabile fiziologice, cum ar fi perioadele de maximă fertilitate și momente ale ciclului menstrual. Aceste cercetări au stabilit că femeile tind să fie mai predispuse la sentimente de gelozie în timpul perioadei de maximă fertilitate și mai ales sensibile la infidelitatea emoțională (Buunk și colab, 2005; 1997; Krug et al., 1996). De asemenea, s-a demonstrat că femeile consideră mai atrăgători în această perioadă bărbații care dau semne de dominanță socială (Buunk et al., 2005; Gangestad et al., 2004). Dacă ne referim la gelozia patologică sau la gelozia morbidă, persoanele geloase aflate în această categorie sunt descrise ca fiind: anxioase, sadomasochiste, cautând cu aviditate toate dovezile presupusei lor nenorociri și neacceptând argumente raționale (Wilson și Daly, 1982). Acest tip de persoane geloase nu vor ezita să ucidă sau să desfigureze în numele geloziei lor, de multe ori ținta atacului fiind chiar persoana iubită (Wilson și Daly, 1982). În ceea ce privește intensitatea geloziei, există studii care arată că femeile sunt mai geloase decât bărbații, acest lucru fiind adeseori atribuit dependenței de relație (de exemplu, femeile se percep ca având mai puține alternative sociale decât bărbații), respectiv a dependenței de resursele bărbatului (Paul et al., 1993). Există și cercetări care sugerează că intensitatea cu care indivizii experimentează gelozia reprezintă o constantă interpersonală (Bringle et al., 1983).

2.3.3 Consecințele geloziei

Una dintre consecint_ele majore ale geloziei este agresivitatea, fapt dovedit

de statisticile referitoare la actele violente produse ca urmare a geloziei. Astfel, în fiecare an în SUA aproximativ 1500 de femei sunt ucise de soțul sau iubitul lor (Federal Bureau of Investigation, 1993) și în fiecare an aproximativ 2 milioane de femei sunt agresate de un partener intim ca urmare a geloziei (Straus și Gellens, 1990).

Din perspectiva psihologiei evoluționiste, gelozia poate fi o cauză importantă a violenței bărbaților asupra femeilor. Psihologii evoluționiști au argumentat că în mediul ancestral (EEA = environment of evolutionary adapteness; Buss, 1992), unde se presupune că domina sistemul de reproducere de tip poliginie (care creștea șansa infidelității), bărbații au devenit mai sensibili la infidelitatea sexuală a partenerei și la amenințările care puteau afecta relația, în condițiile în care un bărbat era implicat într-o relație cu o singură parteneră (Wilson și Daly, 1982). Printre cele mai extreme reacții la asemenea amenințări se află violența, fie împotriva potențialului rival, fie împotriva partenerei. Investigațiile realizate arată că violența bărbațiilor asupra partenerei a apărut ca urmare a geloziei sexuale (Buss, 2000; Daly și Wilson 1988; Shakelford, 2000). De asemenea, s-a demonstrat că abuzul pare să fie direcționat mai mult spre o femeie cu o valoare mai mare a fertilității, femeile mai tinere având o probabilitate mai mare de a fi abuzate decât cele mai în vârstă (Shakelford și Buss, 2002). De asemenea, cercetările au accentuat că gelozia poate să aibă o multitudine de funcții în managementul relațiilor și poate avea o varietate de efecte relaționate potențiale. E considerată astfel ca fiind o sursă comună de insatisfacție în relație datorită conflictelor, despărțirii, și agresivității pe care o provoacă (Andersen et al., 1995; Guerrero și Eloy, 1992; Guerrero et al., 2004), însă în același timp e asociată uneori cu rezultate pozitive, putând fi interperetată ca un semn de dragoste și apreciere (Buss, 2000; White, 1980, Staske, 1999).

2.4 Cuplurile heteroxexuale

La indivizii umani, la fel ca și la indivizii altor specii de animale, se întâlnește unul dintre cele mai comune tipuri de reproducere: reproducerea sexuată biparentală. Aceasta este definită ca fiind procesul prin care doi indivizi (cei doi părinți) aduc o contribuție egală la bagajul genetic al unui descendent. Astfel, descendenții rezultați din reproducerea sexuată vor avea jumătate din gene moștenite de la mamă si jumătate din gene moștenite de la tată. Avantajele adaptative ale apariției celor două sexe și care este contextul evolutiv al reproducerii sexuate vizează potențialele beneficii pe care această formă de reproducere le poate aduce la nivel de interacțiune optimă a indivizilor cu mediul lor de viață. Un astfel de beneficiu ar îmbogăți diversitatea genetică prin procesele de recombinare și schimb de material genetic care au loc în timpul formării si diviziunii celulei – ou (zigot). Atâta vreme cât variabilitatea necesară evoluției unei populații sau a unei specii depinde mai degrabă de combinațiile noi ale variantelor genelor existente decât de mutațiile noi, o populație sau specie cu reproducere sexuată va fi pregătită să reacționeze optim la presiunile de selecție exercitate de factorii de mediu.

2.4.1 Selecția sexuală

Selecția sexuală Charles Darwin (1859) a introdus termenul de selecție sexuală pentru a descrie procesul de selecție ce apare pentru anumite caracteristici care asigură un succes reproductiv mai mare indivizilor de un anumit sex ce posedă aceste caracteristici, față de indivizii de același sex ce nu posedă aceste caracteristici. Selecția sexuală constă în două procese distincte. Primul proces este selecția intrasexuală, care rezultă din competiția în interiorul aceleași specii a unui sex (de obicei, masculin) pentru accesul la celălalt sex (feminin). Selecția sexuală acționează asupra acelor caractere care atenționează abilitățile competitive ale masculilor în lupta cu alți masculi. Al doilea proces este selecția intersexuală (sau selecția epigamică), care acționează asupra acelor caractere ale masculilor care sunt "alese" de către femele. Intensitatea selecției sexuale depinde de gradul de competiție dintre masculi, care la rândul sau depinde de doi factori:

gradul de diferență privind investiția parentală în descendenți a celor două sexe;

raportul între numărul de femele și masculi dintr-o populație care se reproduc la un moment dat (așa – numitul raport al sexelor operațional).

Ronald Fisher (1930) emite teoria selecției sexuale din inerție (runaway sexual selection): dacă anumite femele preferă un caracter ce apare la un anumit tip de mascul, iar acestor femele vor manifesta acest caracter, atunci alte femele ar trebui să aleagă acest caracter, pentru că ele vor avea și care vor avea o probabilitate mare de a fi atractivi pentru femele. Acest argument pare să fie unul circular, dar ideea din spatele ei este următoarea: o

dată ce un caracter a fost preferat și transmis mai departe de către femele prin reproducerea lor cu purtatorii acelui caracter, există șanse mari ca acesta să fie preferat și de alte femele, generație după generație. După părerea lui Fisher (1930), sistemul va merge înainte din inerție, până când va fi eventual oprit de selecția naturală. De exemplu, coloritul strălucitor al penajului masculilor de păsări a evoluat probabil ca o consecință a alegerii făcute de femele, dar s-a ajuns la un moment dat la un optim al evoluției strălucirii penajului, astfel încât masculii care au devenit prea ușor observabili de prădători din cauza penajului lor au fost eliminați de la reproducere. Altfel spus, un caracter care aduce dezavantaje foarte mari masculilor, va fi eliminat de către selecția naturală, oricât de mult ar fi acesta ales de către femele. Având în vedere că descendenții reprezintă principalii vectori ai materialului genetic parental, interesele cele mai puternice la nivel de material genetic ale indivizilor reproducători ar trebui să fie în direcția producerii descendenților cu cele mai bune abilități de adaptare la condițiile de mediu existente. În acest sens, indivizii ar trebui să-și aleagă potențialii parteneri în direcția îndeplinirii intereselor menționate mai sus.

Este general recunoscut faptul că indivizii din toate speciile cu reproducere sexuată, inclusiv specia umană, selectează partenerii sexuali care semnalizează calitățile relaționate cu transmiterea materialului genetic, în manieră directă, prin expunerea unor trăsături morfologice, comportamentale sau psihologice, în manieră indirectă, prin posesia unor resurse, cum ar fi: teritoriu, hrană, statut socio-economic etc.

2.4.2 Formarea cuplurilor

În aproape toate culturile umane, relațiile de lungă durată (care sunt de obicei oficializate ca și căsătorii; long-term bonds) se dezvoltă ca urmare a unor decizii de alegere a partenerilor sexuali (mate-choice decisions) luate de către partenerii implicați în relație, și de către rudele acestora (Buston & Emlen, 2003). Pornind de la asumpția că există variație în termeni de succes reproductiv al căsătoriilor, putem considera că selecția naturală ar trebui să favorizeze acele reguli de decizie care guvernează formarea cuplurilor cu cel mai mare succes reproductiv (Buston & Emlen, 2003). În ultimele două decenii, mecanismele de alegere a partenerilor sexuali la specia umană au fost în topul investigațiilor din domeniul psihologiei evoluționiste și psihologiei în general. Cu toate acestea, nu există un consens general între cercetători în ceea ce privește tipurile de strategii de reproducere caracteristice speciei umane (Schmitt, 2005). În psihologia evoluționistă și etologia umană, cele mai comune ipoteze privind strategiile de reproducere la oameni sunt:

ipoteza monogamiei (the monogamy hypothesis), în care se consideră că formarea cuplurilor la specia umană are la bază relațiile cu un singur partener pe toata durata vieții (Hazan & Zeifman, 1999);

ipoteza relațiilor poligine (the polygynous relationship hypothesis; Symons, 1979), în care se consideră că bărbații sunt presetați pentru a avea mai mult de o parteneră în același timp;

ipoteza repertoriului sexual pluralist (în care se consideră că strategiile sexuale umane reprezintă un amestec de monogamii seriale și relații poligine);

ipoteza strategiilor specifice, în care se consideră că fiecare sex își ajustează continuu strategia de găsire a partenerilor sexuali în funcție de presiunile mediului (Buss & Schmitt, 1993).

Ca o tentativă de reconciliere a dezbaterilor privind strategiile sexuale umane din perspectivă evoluționistă, punctul de vedere cel mai acceptat în comunitatea științifică actuală este că oamenii au dezvoltat mai mult de o singură strategie în timpul evoluției lor ca specie (Schmitt, 2005). Teoria care fundamentează toate ipotezele menționate mai sus este teoria investiției parentale (the parental investment theory; Trivers, 1972), în care, așa cum s-a amintit mai sus, se consideră că proporția relativă a investiției în creșterea descendentților diferă între masculi și femele. Această asimetrie privind investiția parentală a fiecarui sex este susținută de faptul că o femelă are nevoie de mai puține evenimente reproductive pentru fertilizarea ovulelor pe care le poate produce într-o viața, pe când un mascul are potențialul de a fertiliza un număr mult mai mare de ovule decât cel pe care îl poate produce o femelă. Trivers (1972) argumentează că, datorită acestei diferențe, succesul reproductiv al femelelor tinde să fie limitat de accesul la resursele necesare pentru întreținerea fiecărui ovul fecundat, în timp ce succesul reproductiv al masculilor tinde să fie limitat de accesul acestora la femele. Dacă se iau în considerare aceste conflicte de interese între sexe, se poate face asumpția că strategiile de căutare și alegere a partenerilor sexuali vor fi diferite între cele doua sexe în acord cu diferențele dintre interese ale acestora.

În aproape toate culturile umane, este general recunoscut faptul că bărbații investesc mai puțin în descendenții lor decât femeile (Symons, 1979; Quinn, 1977; Low, 1989). La fel ca și în cazul femelelor din alte specii cu reproducere sexuată, femeile trebuie să susțină costurile asociate fertilizării interne, formării placentei, gestației, lactației și îngrijirii puilor până la vârsta înțărcării acestora (aceasta vârstă este în cazul speciei umane în jurul vârstei de patru ani de la naștere (Schmitt, 2005; Kelly, 1995).

Există numeroase studii care arată că femeile, spre deosebire de bărbați, exprimă o preferință mai puternică față de atributele referitoare la resursele necesare supraviețuirii și succesului dezvoltării descendenților rezultați din ovulele fertilizate. Studiile anterioare indică faptul că atributele asociate cu resursele pe care femeile le caută în general, sunt: stare financiară, statut social, dorința de a avea copii și de a întemeia o familie (Bereczkei et al., 1997; Buss, 1985; Buss, 1989; Buss et al., 1992; Buss, 1994; Waynforth & Dunbar, 1995). Având în vedere că toate aceste atribute corelează cu vârsta înaintată la bărbați (de exemplu, bărbații mai în vârstă au un acces mai mare la resursele necesare asigurării creșterii copiilor unei femei; Buss, 1989; Boone, 1986), femeile vor căuta în general bărbați mai în vârstă. Într-o manieră similară cu masculii altor specii, bărbații își selectează în general partenerele pe baza unor trăsături care corelează cu fecunditatea, cum ar fi: tinerețea, simetria facială, atractivitatea fizică etc. (Gwynne, 1981; Buss, 1989; Kenrick & Keefe, 1992; Pawlowski & Dunbar, 1999).

Așa cum a indicat Trivers (1972), gameții masculini (spermatozoizii) sunt în general mai "ieftini" in termeni de investiție energetică decât gameții feminini (ovulele), deci interesele legate de potențialul biologic adaptativ ale masculilor vor fi atinse la maxim atunci când aceștia se vor împerechea cu femelele care le vor propaga la maxim genele în generațiile următoare de descendenți.

2.4.3 Comunicarea în procesul de formare a cuplurilor

Modul în care fiecare sex își exprimă abilitățile de alegere (choosiness) în procesul de reproducere variază puternic în regnul animal și în rândul culturilor umane (Schmitt, 2005). Per ansamblu, psihologii evoluționiști consideră alegerea partenerilor sexuali ca fiind un proces de negociere între parteneri. La animale, având în vedere că este greu de evaluat care sunt obiectivele unui individ atât în procesul de căutare a unui partener sexual, analiza procesului de negociere între cei doi indivizi nu se poate face pe parcursul derulării acestuia, ci doar la final (post-factum), pe baza rezultatelor procesului de alegere a partenerilor și formarea cuplului (Pawlowski & Dunbar, 1999). Problemele legate de evaluarea obiectivelor de căutare a unui potențial partener sexual se diminuează în cazul speciei umane. Astfel, indivizii speciei umane se angajează adesea în forme de căutare a partenerilor sexuali în care explicitează ceea ce au de oferit unui partener și ceea ce caută la un potențial partener (Pawlowski 2000; Pawloski & Dunbar, 1999).

2.4.4 Gelozia în cadrul cuplurilor heteroxexuale

Gelozia constituie unul dintre subiectele care a stârnit interes în literatura de specialitate încă din timpuri îndepărtate datorită faptului că este un fenomen a cărui efecte sunt de o complexitate deosebită atât pentru persoana geloasă cât și pentru partener. Psihologii susțin în general că gelozia este o reacție complexă la observarea unei amenințări a valorii sau calității unei relații.

Conform psihologiei evoluționiste gelozia poate fi văzuă ca fiind un comportament adaptiv imperfect, evoluat pentru a contracara și minimiza riscul de a înșela al partenerului și e instinctuală pentru că apare ca urmare a interpretării inconștiente a comportamentului persoanei de sex opus. Se subliniază astfel că gelozia semnifică adaptările la presiunile distincte pe care bărbații și femeile le-au întâmpinat în trecutul evoluționist în construirea și menținerea unei relații (Buss, 1992).

Alți teoreticieni conceptualizează gelozia ca un complex de gânduri, sentimente și acțiuni care urmează amenințării stimei de sine sau conștientizării unei amenințări care afectează calitatea relației, mai ales când această amenințare e generată de percepția unei atracții reale sau potențiale pentru partener (Tesser, 1988; White, 1981). Prin urmare, atunci când vorbim de gelozie se pot lua în considerare cel puțin trei lucruri diferite:

gelozie ca un tip de comportament, un fel de competitivitate cu un rival, real sau imaginar;

gelozie ca tip de gândire, un fel de dorință de exclusivitate în ceea ce privește relațiile

gelozie ca emoție, de fapt de o combinație de emoții, de reacții emoționale, combinație care include frică, furie și anxietate.

2.4.5 Factorii declanșatori ai geloziei în cadrul cuplurilor heteroxexuale

În general, gelozia e generată de amenințarea sau pierderea actuală a unei relații valoroase datorită unui rival actual sau imaginar care atrage atenția partenerului (Buunk, 1991; De Steno si Salovey, 1996) și implică sentimente ca teamă, suspiciune, distres, anxietate, furie, trădare, respingere, amenințare sau singurătate (Halsam și Bornstein, 1996; Knobloch și Cruz, 2001). Psihologia evoluționistă sustine că gelozia este un modul psihologic înnăscut specificând că selecția naturală conturează gelozia sexuală ca un mecanism de a preveni situația de "Încornorare" a bărbatului și gelozia emoțională ca un mecanism de a preveni pierderea resurselor în cazul femeilor (Buss, 2005). Astfel, un factor declanșator al gelozie ar fi în cazul bărbaților perceperea unui rival care le pune sub semnul întrebării paternitatea iar în cazul femeilor perceperea unei rivale a cărei prezența ar putea duce la pierderea resurselor din partea partenerului (Buss și colab, 1992; Daly și Wilson, 1982).

2.5 Apărarea cognitivă în fața tentațiilor. Deprecierea alternativelor atractive

Deprecierea alternativelor atractive, așa cum este cunoscută în literatură subevaluarea fețelor atractive de sex opus, este operaționalizată în studii prin latentă cu care persoanele angajate în relații își mută privirea de la fețele atractive. Față de persoanele singure, persoanele angajate în relații își mută mai repede atenția de la fețele atractive de sex opus (Miller, 1997). Mai mult, persoanele angajate într-o relație percep fețele de sex opus ca fiind mai puțin atractive decât le percep persoanele neangajate în vreo relație (Miller, 1997). După studiul al lui Miller (1997), a fost studiată mai ales deprecierea alternativelor atractive experimental, prin sarcini de tip "dot probe". Pe scurt, această sarcină presupune fixarea privirii pe un stimul (cum ar fi o față umană), care poate apărea aleatoriu într-un colț al ecranului.

Ulterior, după un timp de expunere supra/ sau subliminal, stimulul dispare, fiind înlocuit de o figură geometrică (cum ar fi un triunghi sau un cerc), care trebuie identificată. Figura poate apărea fie în același loc ca și stimulul anterior (față), caz în care se măsoară angajarea atenției, fie într-o locație diferită de cea a stimulului anterior, caz în care se măsoară dezangajarea atențională. Cu cât mai mare este latența răspunsului (identificarea figurii geometrice), cu atât se presupune că atenția a rămas centrată în mai mare măsură pe stimulul anterior (față atractivă). Așa cum am ar fi atat, pentru a muta atenția de la fețele atractive de sex opus este relevanță atât angajarea într-o relație, cât și stadiul motivațional (dacă persoana este orientată spre căutarea unui partener sau spre menținerea relației actuale). Cei care sunt orientați spre noi oportunități, chiar dacă se află în prezent într-o relație, tind, într-o sarcină "dot probe," să fixeze cu privirea, mai multă vreme, fețele atractive de sex opus (Duncan et al., 2007).

Această distorsiune nu apare și în cazul femeilor: ele nu fixează mai mult fețele atractive masculine decât cele mai puțin atractive (aici comparația nu se face cu fețe neatractive). Autorii explică această diferență de gen din perspectivă evoluționistă, prin accentul pe care bărbații îl pun pe fețele atractive ca indicatori ai sănătății reproductive, în timp ce femeile caută indicatori ai siguranței și statutului (Duncan et al., 2007).

2.6 Mecanisme cognitive orientate contra potențialilor rivali

Distorsiunea atențională apare nu doar în relație cu fețele atractive de sex opus, dar și cu fețele atractive de același sex. Se pare că femeile fixează mai mult timp cu privirea fețele atractive de sex feminin decât fețele mai puțin atractive. Totodată, atunci când sunt activate prin amorsaj (priming) gânduri de gelozie, ambele sexe acordă mai multă atenție fețelor atractive de același sex, diferența fiind semnificativă statistic la participanții care simțeau dinainte o nesiguranță în raport cu relația (Maner et al., 2007). În afara unei distorsiuni atenționale, apare și o distorsiune mnezică, doar în raport cu fețele atractive feminine. Astfel, la prezentarea rapidă și succesivă a unor fețe atractive (aparținând ambelor sexe), atât femeile cât și bărbații au reactualizat selectiv detalii ale fețelor atractive de sex feminin. În raport cu fețele masculine atractive nu au apărut preferințe de reactualizare la niciunul dintre sexe. Aceste rezultate se potrivesc cu ideea că, de-a lungul filogenezei umane, s-au dezvoltat mecanisme psihologice, precum aceste distorsiuni mnezice și atenționale, care au ajutat la menținerea unei relații: vigilența față de persoanele

de același sex și/sau deprecierea alternativelor atractive (Gonzaga et al., 2001; Maner, Rouby, & Gonzaga, 2008).

2.7 Strategii de menținere a relațiilor de cuplu

Există relații de cuplu care frapează prin longevitatea lor, respectiv relații de cuplu care se sfârșesc înainte de a se dezvolta. Ce face diferența între ele, dincolo de interese și trăsături individuale? Un răspuns constă în motivația de a folosi unele tactici cognitive (mnezice, atenționale, de suprimare, etc.) ca defense contra tentațiilor atractive, care pot periclita longevitatea unei relații. Există o tendință general umană de a fi atras, de exemplu, de fețele de sex opus cu un grad înalt de simetrie; ceea ce face diferența este efortul cognitiv pe care o persoană îl depune pentru a rezista tentațiilor. Mai explicit, există niște particularități atenționale, mnezice, de suprimare, atitudinale, care-i deosebesc pe cei care vor să-și mențină relația de cei care sunt în permanență orientat și către căutarea de noi parteneri.

Asemenea mecanisme defensive sunt de bun augur, în condițiile în care o sursă majoră de amenințare pentru angajamentul într-o relație este prezentă și disponibilitatea alternativelor atractive. Spre exemplu, expunerea la fotografii nude ale unor persoane atractive de sex opus produce (în cazul bărbaților) reduceri în perceperea atractivității propriului partener (Kenrick, Gutierres, & Goldberg, 1989). Până și partenerii satisfăcuți cu relația lor, în timp, se dedică mai puțin relației lor și crește probabilitatea de a-i pune capăt (Bui, Peplau, & Hill, 1996; Johnson & Rusbult, 1989). De asemenea, Miller (1997), într-unul din studiile sale, a raportat că autoevaluarea propriei persoane ca fiind o persoană atrasă de alternative era asociată cu o mai mare probabilitate de despărțire, la două luni de la studiu.

Pentru a reduce aceste amenințări și pentru a proteja relația curentă, cercetările arată că oamenii folosesc o serie de strategii cognitive de devalorizare a alternativelor atractive. Spre exemplu, cei orientați spre menținerea unei relații subevaluază atractivitatea fețelor de sex opus, în contrast cu cei orientați către căutarea unui nou partener (Simpson, Gangestad, & Lerma, 1990). Totodată, aceștia acordă mai puțină atenție alternativelor atractive (Maner et al., 2003). Aceste diferențe motivaționale între cei orientați înspre a menține sau nu o relație au fost testate în mediul ecologic, prin măsurători de autoevaluare, dar prea puțin prin sarcini experimentale.

Particularitățile cognitive și atitudinale ale celor orientați înspre menținerea unei relații, respectiv particularitățile celor care sunt orientați înspre găsirea unui nou partener. Atractivitatea fizică (stimul cu relevanță motivațională) este în mare parte un proces subiectiv ce ține de experiența anterioară, cultură, modele. Abordarea evoluționistă sugerează că bărbații acordă o importanță mai mare decât femeile atractivitate fizică a potențialei partenere (Buss & Schmitt, 1993, Li et al., 2002). În schimb, femeile tind să valorizeze caracteristici precum dominanța socială și prestigiul, ambele fiind căi către achiziționarea statutului social și a siguranței (Henrich & Gill-White, 2001). Sigur, asta nu însemnă că femeile nu preferă bărbații mai atractivi în defavoarea celor mai puțin atractivi, doar că lista priorităților pentru selectarea unui partener este diferită la cele două sexe. Astfel, pornind de la constatările evoluționiste, studiile prezintă diferențe între femei și bărbați în atenția pe care o acordă alternativelor atrăgătoare.

2.8 Stima de sine: cauză sau consecință a geloziei

Părerile cercetătorilor sunt împărțite în ceea ce privește direcția cauzalității dintre conceptele stimă de sine și gelozie. Buunk (1982) afirmă că există un consens general cum că gelozia este o consecință a sentimentelor de inferioritate și a unei imagini de sine negative. Mulți cercetători au fost de acord cu această afirmație (Freud, 1955; Mead, 1998; White, 1980). Alți cercetători susțin că gelozia cauzează o stimă de sine scăzută (Buunk, 1982; Clanton, 1981; Grold, 1972; White, 1981b; White & Mullen, 1989). White și Mullen (1989) susțin că cele mai multe definiții ale geloziei privesc stima de sine ca pe o cauză a acesteia. Definiția geloziei propusă de aceștia implică două tipuri de pierderi: pierderea stimei de sine și frica pierderii relației. Indivizii cu o stimă de sine scăzută percep amenințările la adresa relației lor ca amenințări la adresa propriei persoane, la adresa abilității lor de a menține relația și la adresa atractivității personale (Melamed, 1991; Stewart & Beatty, 1985). În acest mod, periclitarea stimei de sine într-o relație este foarte probabil să producă gelozie. În acest context, cea mai amenințătoare informație la adresa stimei de sine a unui individ este aceea că partenerul său este atras romantic de o altă persoană. Aceasta reprezintă o amenințare la adresa stimei de sine unei persoane deoarece după o perioadă împreună partenerii capătă o anumită încredere că se pot baza unul pe celălalt.

Capitolul III. Obiective și ipoteze

3.1 Obiectivele cercetării

Identificarea nivelelor stimei de sine și a geloziei în cuplu corespunzătoare eșantionului studiat.

Evidențierea relației dintre stima de sine și gelozia în cuplurile heteroxexuale.

Evidențierea unor diferențe între nivelele stimei de sine, respectiv gelozie în funcție de durata relației în care participanții la studiu sunt implicați.

Evidențierea diferențelor dintre bărbați și femei cu privire la nivelele stimei de sine.

3.2 Ipotezele cercetării

1. Dacă nivelul stimei de sine va fi unul ridicat atunci cel al geloziei în cuplu va fi unul scăzut.

2. Ne așteptăm ca stima de sine să coreleze cu gelozia legată în cuplurile heteroxexuale.

3. Există diferențe semnificative în funcție de sex și de durata relației în care sunt implicați subiecții din punct de vedere al stimei de sine și al geloziei în cuplu .

Capitolul IV. Metodologia cercetării

4.1 Design-ul cercetării

Design-ul acestei cercetări este unul cvasiexperimental. Categorizarea participanților în una dintre cele două grupe se va face pe baza variabilelor independente „sexul subiecților”, astfel încât: într-o grupă vor fi cei care sunt implicați într-o relație de cuplu de sex masculin, iar în cealaltă grupă vor fi subiecți de sex feminin implicați într-o relație și „durata relației” cu trei dimensiuni: relație mai scurtă de 5 ani, durata relației între 5 și 10 ani; durata mai mare de 10 ani. Variabilele dependente stima de sine va fi măsurată cu ajutorul Scalei stimei de sine (Rosenberg, 1965) și gelozia măsurată cu ajutorul Scalei Gelozia în cuplu (Bringle, Roach, Andlea și Evenbec, 1979).

Tabelul 1. Design-ul cercetării

4.2 Participanți

Studiul de față este realizat pe un grup de 60 de subiecți (30 de cupluri). Selecția acestor subiecți a fost realizată în funcție de disponibilitate iar criteriul de selecție a fost implicarea în prezent într-o relație stabilă de minim 6 luni (Buss, 2005,) deoarece este absolut necesar ca subiecții să cunoască termenul de ‚relație romantică’ pentru a putea răspunde cât mai acurat chestionarelor prezentate mai jos. În procedura de selecție s-a avut în vedere ca grupul de studiu să fie unul omogene din punct de vedere al vârstei și nivelului de studii, tocmai de aceea am ales chestionarea ambilor parteneri ai cuplului. Prin urmare mediile de vârstă a celor două eșantioane sunt apropiate ca valoare iar numărul subiecților care prezintă diverse nivele de studii sunt de asemenea aproximativ egale.

4.3 Instrumente

Scala Stimei de sine (Rosenberg, 1965)

Aceasta scala a fost elaborată inițial pentru a măsura sentimentul global al valorii personale și autoacceptării. Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns între total dezacord (1 punct) si total acord (4 puncte). Itemii 2,5,6,8,9 se cotează invers. Scorurile pot fi cuprinse între 10 si 40; scorurile ridicate indica o stimă de sine scăzută. Coeficientul Cronbach = 0,89, raportat de autor, indică o buna consistență internă iar fidelitatea test-retest e cuprinsă în studiile autorului între 0,85 (la o săptămâna interval) și 0,88 (la două săptămâni interval). Coeficientul de fidelitate obținut în cazul aplicării de un eșantion inițial de 5024 de elevi de liceu si gimnaziu a fost de 0,77. S-au semnalat corelații negative semnificative între nivelul stimei de sine si anxietate (r=-0,64) si între nivelul stimei de sine si depresie (r=-0,54). Corelații pozitive sunt raportate între nivelul stimei de sine și aspectui fizic (r=0,66), abilitati școlare (r=0,42) și încredere socială (r=0,35)

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10-16 puncte – stima de sine scăzută
17-33 puncte – stima de sine medie
34-40 puncte – stima de sine înaltă

Scala „Gelozia în cuplu” (Pfeiffer și Wong (1989)

Acest instrument de măsură, creat de Pfeiffer și Wong (1989) conține 24 de itemi – care evaluează trei dimensiuni ale geloziei: emoțională, cognitivă și comportamentală. Dimensiunea emoțională a geloziei vizează evidențierea unor reacții afective la amenințări asupra relației (de exemplu" Partenerul meu flirtează cu cineva de sex opus " ), pe o scală de la 1 = deloc supărat la 7 = foarte supărat. Gelozie cognitivă măsoară gradul în care individul resimte suspiciuni, gânduri și griji cu privire la infidelitatea partenerului sau existența unui potențial rival (de exemplu, " Bănuiesc că partenerul meu poate fi atras de cineva "), pe o scară de la 1 = tot timpul a 7 = niciodată . Gelozia comportamentală măsoară frecvența de apariție a unor comportamente legate de amenințarea (reală sau percepută) a unui rival din afara relației (de exemplu, " mă uit prin sertarele, geanta, sau buzunarele partenere meu ") pe o scară de la 1 = niciodată la 7 = tot timpul . Elementele pentru fiecare subscală au fost modificate de la MJS originale, inclusiv de termenul de " partenerul meu ", mai degrabă decât " X " pentru a se referi la un partener romantic. Scala de răspuns pentru subscala cognitivă gelozia este inversată pentru a controla de răspuns – încuviințarea părtinire. Fiecare subscală cuprinde 8 – elemente. Scorurile sunt însumate pentru fiecare subscală, cu scoruri mai mari indică o gelozie mai ridicată (interval scor : 8-56). Consistență internă ridicată (alfa de 0.85 , 0.89 , și 0,92) , corelații scor test-retest (0.82 , 0.34 , și 0.74).

Scala pentru măsurarea satisfacției diadice (Dyadic Adjustment Scale)

Primul instrument folosit în cadrul acestei cercetări este DYADIC ADJUSTMENT SCALE (D.A.S.).

Autor este Graham B. Spanier.

Scopul testului este sa măsoare calitatea căsniciei sau a cuplurilor. Acest instrument de itemi este construit pentru a evalua calitatea relației așa cum este percepută ea de cuplul marital sau consensual.

Descriere: Acest instrument răspunde mai multor nevoi. Poate fi folosit ca o măsura generală a satisfacției în cuplul intim prin utilizarea scorurilor totale. Analiza factorială indică faptul că acest instrument măsoară patru aspecte ale relației: satisfacția diadică (DS), coeziunea diadică (DCoh), consensul diadic (DCon) și expresia afectivă (AE) (Puteți observa scala DAS la Anexa 1.1)

Norme: D.A.S. a fost aplicat pe un eșantion de indivizi căsătoriți (n=218) și divorțați (94). Media de vârsta a celor căsătoriți a fost de 35.1 ani, iar a celor divorțați de 30.4 ani. Media duratei căsniciei celor căsătoriți a fost de 13.2 ani în timp ce a celor divorțați de 8.5 ani. Media scorului total al DAS a fost de 114.8 cu o deviație standard de 17.8 pentru cuplurile căsătorite. Media pentru eșantionul divorțați a fost de 70.7 cu o deviație standard de 23.8.

Eșantionul normativ romanesc a fost cules în decursul a 13 luni, intre februarie 2008 și martie 2009, și conține 439 de cupluri (1095 participanți, dintre care 80.18% formează cupluri și 19.82% sunt incluși în studiu fără partener). Eșantionul este departajat și în funcție de statutul marital, nivel de educație, arie de proveniența, vârsta, gen și durata relației.

Scorare: Pentru D.A.S. sunt utilizate trei tipuri diferite de scale de rating. Scorul total este suma tuturor itemilor, putându-se întinde de la 0 la 151. Scorurile înalte reflecta o relație mai buna. Itemii factor sunt: DS: 16,17,18,19,20,21,22,23,31,32; Dcoh: 24,25,26,27,28; Dcon: 1,2,3,5,7,8,9,10,11,12,13,14,15; AE: 4,6,29,30.

Fiabilitatea: Ca scor total D.A.S. are o impresionanta consistenta interna cu alpha de .96. Subscalele au următoarele consistente (bune pana la excelente): DS=94, Dcoh=81,

Dcon=90, AE=73.

Validitatea: Acest instrument a fost verificat prima oara prin procedee logice de validitate de conținut. D.A.S. demonstrează și o validitate intergrupala discriminând intre cuplurile maritale și cele divorțate pentru fiecare item. Instrumentul dispune și de validitate concurenta, corelând cu Locke-Wallace Marital Adjustment Scale.

Chestionar date demografice creat

Acest chestionar are ca scop inventarierea unor elemente cum ar fi vârsta, sexul și educația participanților la studiu. Întrebările acestui chestionar sunt deschise și vor fi codate ulterior pentru a facilita utilizarea lor.

4.4. Procedura de lucru

Participanții la studiu au fost aleși în funcție de disponibilitate din cadrul populației din Baia Mare. Principalul criteriu de selecție a fost implicarea acestora într-o relație romantică cu o durată de minim 6 luni. Prima data participanții au completat un scurt chestionar în care li s-a cerut date personale, cum ar fi: vârsta, sexul, nivelul de studii și durata relației romantice în care sunt implicați. Completarea scalelor a fost individuală, după ce în prealabil subiecților le-a fost explicată maniera de completare, accentuându-se asupra confidențialității datelor obținute în urma chestionării. Chestionarele au fost aplicate în perioada februarie – martie 2015. Datele obținute în urma chestionării au fost prelucrate cu ajutorul programului de statistică pentru științe socio-umane SPSS 17.

Capitolul V. Prezentarea rezultatelor

Bibliografie

Ardelean, Delia, (2009), Adolescența, dincolo de mituri, Baia Mare, Ed. Editura Universității de Nord

Atkins, D. C., Baucom, D. H., & Jacobson, N. S. (2001), Understanding infidelity: Correlates in a national random sample. Journal of Family Psychology, 15, 735–749.

Baumgart, H., (2008), Forme ale geloziei, București, Editura Trei

Bram P. Buunk, Alois Angleitner, Viktor Oubaid, and David M. Buss SEX DIFFERENCES IN JEALOUSY IN EVOLUTIONARY AND CULTURAL PERSPECTIVE: Tests From the Netherlands, Germany, and the United States Psychological Science November 1996 vol. 7 no. 6 359-363

Buss, D.M., Shackelford, T.K., Kirkpatrick, L.A., Choe, J.C., Lim, H.K., Hasegawa, M, Hasegawa, T., & Bennett, K. (1999). Jealousy and the nature of beliefs about infidelity: Tests of competing hypotheses about sex differences in the United States, Korea, and Japan. Personal Relationships, 6, 125-150.

Buunk, B.P., Angleitner, A., Oubaid, V., & Buss, D.M. (1996). Sex differences in jealousy in evolutionary and cultural perspective: Tests from the Netherlands, Germany, and the United States. Psychological Science, 7, 359-363.

Daly, M. & Wilson, M. (1988). Homicide. New York: Aldine De Gruyter.

Diamond, J. (2007), De ce sexul e o plăcere. Evoluția sexualității umane, București, Ed. Humanitas

Dobson, J. (2002). “Căsătoria împlinire sau frustrare”. Timișoara, Ed. Noua Speranță

Dolto, F., (2008), Femininul, București, Editura Trei

Don J. Sharpsteen The Effects of Relationship and Self-Esteem Threats on the Likelihood of Romantic Jealousy Journal of Social and Personal Relationships February 1995 vol. 12 no. 1 89-101

Donnelly, D.A. (1993), Sexually inactive marriages. The Journal of Sex Research, 30(2), 171-179.

Doron, Jack; Montreuil, M., (2009), Tratat de psihologie clinică și psihopatologie, București, Editura Trei

Enăchescu, C. (2003), Tratat de psihosexologie, Iasi, Ed. Polirom

Enăchescu, C. (2003), Tratat de psihosexologie, Iasi, Ed. Polirom

Harris, C. (2003). A review of sex differences in sexual jealousy, including self-report data, psychophysiological responses, interpersonal violence, and morbid jealousy. Personality and Social Psychology Review, 7, 102- 128.

Jennifer L. Bevan, Pamela J. Lannutti The Experience and Expression of Romantic Jealousy in Same-Sex and Opposite-Sex Romantic Relationships Psychological Science November 1996 vol. 7 no. 6 359-363

Leary, Mark R.; Tambor, Ellen S.; Terdal, Sonja K.; Downs, Deborah L. Self-esteem as an interpersonal monitor: The sociometer hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, Vol 68(3), Mar 1995, 518-530. doi:

P E Mullen and J Martin Jealousy: a community study. The British Journal of Psychiatry (1994) 164: 35-43

Parker, Jeffrey G.; Low, Christine M.; Walker, Alisha R.; Gamm, Bridget K. Friendship Jealousy in Young Adolescents: Individual Differences and Links to Sex, Self-Esteem, Aggression, and Social Adjustment. Developmental Psychology, Vol 41(1), Jan 2005, 235-250.

Popa, Marian, (2008), Statistica pentru psihologie, Iași, Ed. Polirom

Rime, Bernard, (2008), Comunicarea socială a emoțiilor, București, Editura Trei

Sava, Florin. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, Cluj-Napoca, Ed. ASCR

Wiederman, M.W. & Kendall, E. (1999). Evolution, sex, and jealousy: Investigation with a sample from Sweden. Evolution and Human Behavior, 20, 12 1 – 128.

Anexa 1. Scala „Stima de sine” (Rosenberg, 1965)

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți in cel mai scurt timp, marcând cu o steluta varianta care se apropie cel mai mult de punctui dvs. de vedere actual.

Anexa 2. Scala „Gelozia în cuplu”

Anexa 3. Scala de Adaptare Diadica (Dyadic Adjustment Scale, DAS) – mostră

Cele mai multe persoane au dezacorduri în relațiile lor. Vă rugăm să indicați mai jos, în măsura aproximativă de acord sau dezacord intre tine si partenerul tău pentru fiecare punct de pe lista de mai jos.

1. Manipularea finanțelor familiei

2. Probleme de recreere

3. Probleme religioase

4. Demonstrații de afecțiune

5. Prieteni

Bibliografie

Ardelean, Delia, (2009), Adolescența, dincolo de mituri, Baia Mare, Ed. Editura Universității de Nord

Atkins, D. C., Baucom, D. H., & Jacobson, N. S. (2001), Understanding infidelity: Correlates in a national random sample. Journal of Family Psychology, 15, 735–749.

Baumgart, H., (2008), Forme ale geloziei, București, Editura Trei

Bram P. Buunk, Alois Angleitner, Viktor Oubaid, and David M. Buss SEX DIFFERENCES IN JEALOUSY IN EVOLUTIONARY AND CULTURAL PERSPECTIVE: Tests From the Netherlands, Germany, and the United States Psychological Science November 1996 vol. 7 no. 6 359-363

Buss, D.M., Shackelford, T.K., Kirkpatrick, L.A., Choe, J.C., Lim, H.K., Hasegawa, M, Hasegawa, T., & Bennett, K. (1999). Jealousy and the nature of beliefs about infidelity: Tests of competing hypotheses about sex differences in the United States, Korea, and Japan. Personal Relationships, 6, 125-150.

Buunk, B.P., Angleitner, A., Oubaid, V., & Buss, D.M. (1996). Sex differences in jealousy in evolutionary and cultural perspective: Tests from the Netherlands, Germany, and the United States. Psychological Science, 7, 359-363.

Daly, M. & Wilson, M. (1988). Homicide. New York: Aldine De Gruyter.

Diamond, J. (2007), De ce sexul e o plăcere. Evoluția sexualității umane, București, Ed. Humanitas

Dobson, J. (2002). “Căsătoria împlinire sau frustrare”. Timișoara, Ed. Noua Speranță

Dolto, F., (2008), Femininul, București, Editura Trei

Don J. Sharpsteen The Effects of Relationship and Self-Esteem Threats on the Likelihood of Romantic Jealousy Journal of Social and Personal Relationships February 1995 vol. 12 no. 1 89-101

Donnelly, D.A. (1993), Sexually inactive marriages. The Journal of Sex Research, 30(2), 171-179.

Doron, Jack; Montreuil, M., (2009), Tratat de psihologie clinică și psihopatologie, București, Editura Trei

Enăchescu, C. (2003), Tratat de psihosexologie, Iasi, Ed. Polirom

Enăchescu, C. (2003), Tratat de psihosexologie, Iasi, Ed. Polirom

Harris, C. (2003). A review of sex differences in sexual jealousy, including self-report data, psychophysiological responses, interpersonal violence, and morbid jealousy. Personality and Social Psychology Review, 7, 102- 128.

Jennifer L. Bevan, Pamela J. Lannutti The Experience and Expression of Romantic Jealousy in Same-Sex and Opposite-Sex Romantic Relationships Psychological Science November 1996 vol. 7 no. 6 359-363

Leary, Mark R.; Tambor, Ellen S.; Terdal, Sonja K.; Downs, Deborah L. Self-esteem as an interpersonal monitor: The sociometer hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, Vol 68(3), Mar 1995, 518-530. doi:

P E Mullen and J Martin Jealousy: a community study. The British Journal of Psychiatry (1994) 164: 35-43

Parker, Jeffrey G.; Low, Christine M.; Walker, Alisha R.; Gamm, Bridget K. Friendship Jealousy in Young Adolescents: Individual Differences and Links to Sex, Self-Esteem, Aggression, and Social Adjustment. Developmental Psychology, Vol 41(1), Jan 2005, 235-250.

Popa, Marian, (2008), Statistica pentru psihologie, Iași, Ed. Polirom

Rime, Bernard, (2008), Comunicarea socială a emoțiilor, București, Editura Trei

Sava, Florin. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică, Cluj-Napoca, Ed. ASCR

Wiederman, M.W. & Kendall, E. (1999). Evolution, sex, and jealousy: Investigation with a sample from Sweden. Evolution and Human Behavior, 20, 12 1 – 128.

Anexa 1. Scala „Stima de sine” (Rosenberg, 1965)

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți in cel mai scurt timp, marcând cu o steluta varianta care se apropie cel mai mult de punctui dvs. de vedere actual.

Anexa 2. Scala „Gelozia în cuplu”

Anexa 3. Scala de Adaptare Diadica (Dyadic Adjustment Scale, DAS) – mostră

Cele mai multe persoane au dezacorduri în relațiile lor. Vă rugăm să indicați mai jos, în măsura aproximativă de acord sau dezacord intre tine si partenerul tău pentru fiecare punct de pe lista de mai jos.

1. Manipularea finanțelor familiei

2. Probleme de recreere

3. Probleme religioase

4. Demonstrații de afecțiune

5. Prieteni