Stilul Apreciativ Empatic

Psihologii români s-au axat pe studierea atentă a caracteristicilor instrumental-operaționale și a valențelor aptitudinale ale empatiei. Aceștia au realizat o analiză cu privire la selecția și formarea personalitații apte de a-și desfașura într-un mod productiv activitatea în anumite profesiuni. (Marcus, S., 1997, p.9)

,,Empatia se constituie și se organizeaza ontogenetic, ca trăsătură comună de personalitate, putând căpata, de la caz la caz, valențe de tip aptitudinal’’. (Marcus, S., 1997, p.9)

Au existat anumite impedimente legate de definirea și încadrarea empatiei, acestea au constat în identificarea originii fenomenului empatic. Psihologii și-au pus problema definirii acesteia, nu erau siguri daca au în vedere un fenomen psihic unic sau mai multe fenomene psihice care sunt unite prin același termen si anume empatie. Având in vedere definițiile vremii empatia parea a fi: proiecție, substituire, identificare si imitație. S-a pus problema existenței fenomenului empatic autentic sau doar a unor mecanisme diferite care îl pot genera. Robert Hogan (1969 apud Marcus, S., 1997) a oferit unor subiecți nespecialiști o definiție a empatiei extrasa dintr-un dicționar de psihologie, acesta le-a cerut subiecților să descrie persoanele empatice pe baza unor itemi care au fost extrași din California Q-sort. Hogan a ajuns la concluzia că empatia este un concept acesibil oamenilor și ușor de identificat în comportamentul uman, fenomenului empatic demonstrandui-se astfel sensul.

Empatia apare și în constiința colectivă, existența acesteia se manifestă preponderent prin limbaj acesta constă în : proverbe, zicatori, expresii care sunt menite sa creeze o caracterizare accesibilă a acestui fenomen, mai exact a comportamentului empatic. Exemple:

a intra în pielea personajului

pune-te în situația lui

Nu judeca pe om până nu stai o vreme în mocasinii lui

Fenomenul empatic este mai mult decât o concretizare a acestuia în cadrul comportamentului uman, acesta reprezintă o parte intregrată din nevoile noastre. Oamenii sunt capabili să simtă o nevoie puternică si personală de a fi empatici acest lucru se concretizeză în stabilirea unor legături profunde cu ceilalti, acest fenomen aducând la randul lui numeroase beneficii. (Marcus, S., 1997)

Stilul apreciativ empatic

Empatia poate fi catalogată drept o predispoziție care a fost transmisă pe calea ereditații, ea reprezentând baza pe care se va cladi viitorul comportament empatic. Această trasatură de personalitate influențează într-un mod pozitiv comunicarea , facilitând interacțiunea socială și sporind capacitatea de cunoaștere, înțelegere si prezicere a conduitelor semenilor. Datorită acestei capacitați facilitatoare poate lua naștere un stil apreciativ empatic, dar și un comportament empatic.

Teoreticienii au delimitat empatia ,, ca mod de a fi’’ de empatia ca ,,abilitate de comunicare’’ celor două fiindu-le atribuite explicaii diferite după cum urmează :

empatia ca mod de a fi, reprezintă capacitatea individului de a reuși să se transpună cu succes și într-un mod cât mai realist în lumea celuilalt și în același timp reușind să o poata percepe așa cum o percepe acesta. Acest model de empatie se manifestă prin intermediul cuvintelor dar nu numai, un rol important îl ocupa și gesturile,atitudinile, acțiunile etc.

empatia ca abilitate de comunicare, reprezintă capacitatea unei persoane de a reuși să decodifice într-o manieră cât mai corectă mesajele primite de la interlocutor și în același timp de a ști să ofere raspunsuri adecvate, menite sa îl facă pe interlocutor să se simtă pe deplin înțeles. Acest tip de empatie reflectă acceptarea fără prejudecați dar și respect. (Dragu, A., et al., 2011)

Interacțiunea socială este foarte importantă și a reprezentat dintotdeauna o necesitate a omului. Capacitatea de intercunoaștere joaca un rol foarte important în facilitarea procesului de comunicare dar și de intergrare în viața socială. Omul simte nevoia să intre în relație cu alți oameni să comunice și să interacționeze, pentru a reuși acest lucru el trebuie să fie capabil să se raporteze corect la aceștia , să știe să decodifice corect mesajele primite și la randul lui să ofere raspunsurile și feedback-urile adecvate. Pentru a reuși toate aceste lucruri este foarte important ca acesta să îi poată cunoaște și întelege pe ceilalți. Empatia devenind astfel un factor determinant în facilitarea procesului comunicarii.

S. Marcus (1997) definește empatia ca fiind : ,,un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor și acțiunilor celuilalt, dobândind prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea’’ (S.Marcus, 1997, p. 38)

Oamenii îi percep și evaluează pe ceilalți într-o maniera proprie, acestia au tendința să se raporteze la propria lor personalitate, în funcție de aceasta percepția diferă chiar daca poate fi vorba de evaluarea aceleiași persoane. Acest lucru conturează noțiunea de ,,stil’’ , fiecare individ are un ,, stil’’ propriu individual. (Empatia implicații în viața socială, Link)

Psihologii au încercat sa explice notiunea de stil și au identificat mai multe tipuri. După cum urmeaza :

stilul cognitiv – ,,ce desemnează anumite modalitati specifice de recepționare și prelucrare a informatiei’’ (P.P. Neveanu, 1978, p.638, apud Link)

stilul apreciativ – care reprezintă ,, maniera personală de abordare, evaluare și interpretare a eventimentelor realitații care prezintă aspecte divergente’’ (S.Marcus,Ana Catina, 1980)

stil de autoprezentare (Arkin ,1981)

stilul perceptiv – acesta se axeaza pe informațiile care sunt selectate de individ în scopul cunoașterii (F. Heider, 1958)

(http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/EMPATIA-IMPLICATII-IN-VIATA-SO71555.php)

În cunoașterea interpersonală rolul empatiei este cel puțin la fel de important ca și cel al factorilor intelectuali și se manifestă intr-un stil apreciativ. (S. Marcus, 1971, p.118)

Stroe Marcus si Ana Catina (1980, pp.78-79, apud link) au identificat patru stiluri apreciative după cum urmează

doua stiluri neproiective :

Stilul apreciativ reflexiv – are o preponderența afectivă, in cadrul acestui stil nu se realizeaza proiecții, trăirea rămanând la nivelul personal al subiectului. Pesoanele care fac parte din categoria acestui stil raportează modelul extern la sine utilizând criterii apreciative tranșante, rigide și au o modalitate analitică în abordarea celorlalți.

Stilul apreciativ detașat – este un stil neafectiv si neproiectiv. Reprezentanții acestui stil au tendința să judece fenomenele realitații și pe semenii săi făra criterii afective și făra să se transpună în situația altora. Acesta nu este la fel de eficient în cunoașterea interpesonală în comparație cu stilurile proiective. Într-un context care solicită un comportament participativ, detașații se comportă ca niște judecători imparțiali.

două stiluri proiective:

Stilul apreciativ analogic – este un stil apreciativ proiectiv neafectiv care reușeste să faciliteze înțelegerea cu ajutorul raționamentelor analogice ce-l pun în postura identificării cu modelul extern. Pe baza principiilor asemănătoare, reprezentanții acestui stil reușesc să se identifice cu alții. Flexibilitatea structurii cognitive dar și posibilitatea folosirii diferitelor strategii cognitive sunt facilitate de această tendința a analogicului de a se identifica cu alții. Judecațile analogicului despre ceilalți sunt obiective (neinfluențate de latura afectivă), acestea nu dispun întotdeauna și de acuratețe deoarece raționamentul analogic nu este întotdeauna exact.

Stilul apreciativ empatic – este un stil afectiv si proiectiv. Reprezentanții acestui stil folosesc ca mijloc de înțelegere, a celorlalți și respectiv a trăirilor acestora, propria lor experiența afectivă, acestia dispunând de o capacitate mare de transpunere în cadrul intern de referința al altora. Utilizând propria experiența afectivă dar și proiecția atitudinală afectivă (care reprezintă capacitatea de transpunere în psihologia modelului extern) apare obiectivitatea de care dispune empaticul în cadrul cunoașterii celorlalți. Empaticul percepe lumea ,,ca și cum’’ ar fi modelul extern. Acest stil contribuie la manifestare comportamentului empatic care este cerut și implicat în multe activitați sociale.

Stilul apreciativ reprezintă forma de înțelegere care are loc în cadrul registrului emoțional. Acesta reprezintă maniera prin care se produce apropierea de obiectul cunoașterii care se realizează prin ponderea specifică a elementelor afective și cognitive dar și a posibilitații de transpunere în psihologia celuilalt . (Stroe Marcus și Ana Catina, 1980)

Stilul apreciativ ia naștere în cadrul relațiilor interpersonale cu ajutorul procesului de percepție interpersoanală dar și al empatiei , care reprezintă un potențial nativ favorizândî adaptarea în mediul social. (http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/EMPATIA-IMPLICATII-IN-VIATA-SO71555.php)

Empatia ca trăsatură a inteligenței emoționale

Empatia este definită de catre S. Marcus (1971) ca fiind : ,, un fenomen psihic manifestat în cadrul conduitei omului în relațiile cu semenii sai, acel fenomen psihic de identificare parțială sau totală, conștientă sau inconștientă, aparentă sau inaparentă a unei persoane, cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizand un act de întelegere și comunicare implicită, precum și o anumită contagiune afectivă’’ (S. Marcus, 1971, p.31)

Empatia reprezintă abilitatea de a de a decodifica informațiile provenite prin canalele nonverbale aceasta se formează având ca bază capacitatea de deschidere spre sentimentele celorlalti. (Roco, M., 2004, p.146)

Comunicarea nonverbală se manifestă in formarea condițiilor interacțiunii (poziția și distanța dintre parteneri,orientarea corpului, privirea, susținerea si oprirea unei comunicări), precum și in structurarea interacțiunii dar și în influiențarea conținutului acesteia (uimirea,paloarea feței,zâmbetul,tresarirea). Comunicarea nonverbală prezintă un grad ridicat de spontaneitate și are un caracter predominant subconștient. Acest tip de comunicare se realizeză prin mimică, gestică, limbaj și se bazează atât pe elemente învățate cât si pe elemente înnascute (expresivitatea trăirilor afective). (Dragu, A. și Cristea, S., 2003)

Comunicarea nonverbală reprezintă cel puțin 60% din cadrul comunicării interumane. Sentimentele oamenilor sunt rareori transpuse in vorbe, datorită acestui lucru empatia se bazează pe capacitatea de a intui cât mai realist posibil aceste sentimente. Pentru a facilita acest proces empatia maximizeaza importanța informațiilor de tip nonverbal : tonul vocii, gesturile și mișcarile persoanei, mimica ș.a. S-a demonstrat faptul că în proporție de 90% dintre mijloacele de exprimare ale stărilor afective sunt redate prin limbajul nonverbal. Un exemplu concret ar consta în faptul că o persoană stresată va dispune de o serie de gesturi precipitate, mișcari repetitive uneori cu un caracter compulsiv de natură inconștientă, aceasta va avea un ton al vocii redus ca intensitate și pe alocuri oscilant.

Pentru a putea intui emotiile reale ale persoanei este mai important să ne focusăm atenția mai mult pe ,,cum’’ spune persoana decât pe ,,ceea ce’’ spune , acest lucru este important indeosebi atunci cand apar neconcordanțe sau chiar contradicții intre latura nonverbală și cea verbală a comunicării. (Roco, M., 2004)

Robert Rosenthal(apud, Goleman, D., 2005) , psiholog la Harvard, impreuna cu studenții săi a efectuat o vastă cercetare asupra limbajului trupului și asupra capacității oamenilor de a recepționa aceste mesaje nonverbale. Rosenthal a împărțit un test de empatie referitor la PONS ( Profile of Nonverbal Sensitivity – Profilul sensibilității nonverbale). Testul consta în vizionarea unor casete cu diverse tinere care își exprimau sentimentele, de la ură la iubirea maternă. Scenele având un spectru foarte larg, de la gelozia furioasă până la a cere iertare, de la manifestarea recunoștinței până la seducție. Casetele au fost prelucrate înainte astfel încât unul sau mai multe canale de comunicare nonverbală au fost sistematic sterse în diferite cadre. Casetele nu dispuneau de inregistrarea sonoră pentru a elimina procesarea informției primite pe cale verbală. Au existat și casete care au redat doar expresia feței dispărând astfel o serie de indici. În altele erau prezentate doar mișcări ale trupului. ș.a.m.d., trecând prin principalele canale de comunicare nonverbale, astfel încât subiecții care vizionau casetele să poată fi capabili să detecteze emoția cu ajutorul unui singur indiciu sau al altuia, nonverbal.

Din testele efectuate asupra a peste 7 000 de persoane în Statele Unite și 18 000 în alte țării, s-a constatat capacitatea de a identifica și interpreta sentimentele prin indicii nonverbali. Printre avantajele acestei capacități se regăsesc : o mai bună adaptare emoțională, a fi mai popular și mai deschis și (poate că nu întâmplător) mai sensibil. (Goleman, D., 2005)

Mielu Zlate (2009, p.204) descrie o serie de proprietăți ale proceselor afective printre acestea se enumeră și expresivitatea proceselor afective. După cum susține autorul aceasta constă în faptul că există o capacitate a proceselor afective de a se exterioriza, de a putea fi percepute mai exact ,,văzute’’, ,,citite’’, ,,simțite’’. Aceste semne exterioare care pot fi percepute de ceilalți sunt denumite de autor ca fiind ,,expresii emoționale’’. M. Zlate identifică patru categorii de expresii emoționale după cum urmează:

mimica – aceasta reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feței: direcția privirii, poziția ochilor, mișcările buzelor, pozițiile succesive ale sprâncenelor etc. Prin intermediul acestor modificări expresive oamenii iși exteriorizează o gama larga de emoții. De exmplu : bucuria, mâhnirea, disprețul, suferința, descurajarea, sfidarea, surpriza etc.

pantomimica – reprezintă ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul : ținuta, gesturile, mersul . De exemplu: mersul încet , agale trădează tritețe, supărare pe când mersul saltareț, vioi trădează buna dispoziție, bucuria

modificările de natură vegetativă – acestea constau în : vasodilatație, vasocontracție, creșterea conductibilității electrice a părului, diminuarea sau amplificarea ritmului respirației, hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compoziției chimice a hormonilor sau a sângelui etc. toate acestea având ca manifestare externă: paloarea, inroșirea, lacrimile, tremurăturile, senzația de gol în stomac, tranpirația.

schimbarea vocii – schimbarea poate consta în modificări ale intonației, ritmului vorbirii, intensității, timbrului vocii etc. ; dacă luăm în considerare modificările intonației putem ajunge la concluzia că un ,,da’’ poate fi perceput mult mai negativ decat un ,,nu’’.

M. Zlate (2009) definește ,,conduita emoțional-expresivă’’ ca reprezentând ansamblul expresiilor emoționale, care nu sunt izolate unele de altele ci se află intr-o corelație subordonându-se stărilor afective. De exemplu, conduita expresivă a bucuriei (ținută dreapă, mobilitatea brațelor și în general a mușchilor, ochii deschiși strălucitori) se deosebește ușor de conduita expresivă a tristeții (atârnarea brațelor, mișcări lente, făra vigoare, ochii stinși, aplecarea capului, pleoapelor , colțurile gurii sunt lăsate în jos).

Aceste expresii și conduite emoăționale sunt învățate , însușirea acestora se realizează pe parcursul vieții individului prin efort voluntar și imitație.

S. Marcus (1997,pp.13 -14, apud Roco, M., 2004, p.146) apreciază ca latură comună al conceptului empatic ca fiind reprezentată de conduita retrăirii stărilor, gandurilor, acțiuilor celuilalt de către propria pesoană acest lucru fiind posibil prin intermediul unui proces de transpunere subtituitivă în psihologia celuilalt. Empatia concretizându-se cu ajutorul transpunerii imaginativ-ideativă în cadrul sistemului celuilalt de referință mai exact prin preluarea modului de a gândi și de a realiza rolul social dar și al transpunerii emoționale care definește acțiunea de activare a unei experiențe, aceasta se realizează prin identificarea afectivă cu partenerul, preluarea starii lui de spirit. Acest lucru se realizeaza prin substituire în cadrul trăirilor celuilalt.

S. Marcus (apud Roco, M., 2004, p.146) a sistematizat o serie de ipostaze sub care se prezintă empatia:

Fenomen psihic – acesta reprezintă situația în care este relevată dimensiunea sa de fapt interior și subiectiv care se află intr-o continuă transformare

Proces psihic – lucru care conturează faptul că are o desfasurare plurifazică care se intinde de la proiecția eului până la identificarea cu altul

Produs psihic – empatia se concretizează în retrăirea gândurilor, acțiunilor, emotiilor celorlalți

Însusire psihica – atunci când ne apare ca trăsatură de personalitate, ca aptitudine a invidului

Construct multidimensional de personalitate – acesta include toate aspectele menționate la formele anterioare.

Empatia se manifestă sub forma unei trăsaturi de personalitate în special atunci când este vorba de aceasta ca dimensiune a inteligenței emoționale.

Persoanele care dispun de un nivel înalt al empatiei prezintă capacitatea de a îmbina flexibilitatea în planul cognitiv cu experiența afectivă, care este bogată și extrem de nuanțată dispunând de o gama largă și foarte variată de sentimente. Acestia utilizează și aplică diverse criterii apreciative care sunt adaptate situației. Empaticii sunt liberi de prejudecăti aceștia nu obișnuiesc să ,,eticheteze’’ persoanele după câtiva indicatori percepuți superficial.

A. Mehrabian (cf. Goleman,1993, apud Roco, M., 2004, p.147) a stabilit cinci aspecte ale inteligenței emoționale :

perceperea clară (corectă) și ordonată a emoțiilor personale și ale altora

exersarea capacității de a răspunde cu emoția și comportarea adecvată (adaptat, realist, nedistorsionat) la diferite situații de viață

implicarea într-o relație interpersonală, având capacitatea de a exprima intr-un mod onest emoțiile și de a arata deopotrivă respect și considerație.

alegerea muncii (profesiei, activității) care aduce satisfacție profesională, evitând amânarea, dubiile și nerealizările

capacitatea de a lucra echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață.

Persoanele empatice prezintă și un înalt grad de altruism acestea au un comportament prosocial bine conturat, sunt generoase, au tendința de a oferi sprinjin și ajutor celor din jurul lor, sunt atenți la nevoile celorlalti și foarte receptivi. Aceste persoane sunt bine adaptate social și în general au un grad al anxietăți foarte redus.

Mihaela Roco (2004, p.147) susține faptul că ,,altruismul se referă la acțiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat semenilor noștri.’’ Aceasta identifică trei variabile prin care altruismul este influențat de catre factorul determinant reprezentat de empatie, și anume:

,,abilitatea de a discrimina și clasifica stările afective ale altora’’

,,abilitatea de a evalua ipotetic modul de comportare și perspectiva altei persoane’’

,,impresionabilitatea emoționala’’ – aceasta constă în capacitatea de a ,,unifica’’ și de a reuși să realizeze o asociere a propriilor emoții și sentimente cu ale celuilalt

Impresionabilitatea emoțională este o componentă de factură afectivă în timp ce primele doua componente sunt de natura cognitivă.

Autoarea mai sus citată a identificat existența a doua stadii prin care empatia determină altruismul și anume:

,,receptivitatea, observarea suferinței altuia, care se află în oscilație temporală cu propria persoană, cu experiența noastră personală la suferință’’

,,apariția actului altruist, ca urmare a nevoii de a reduce propriile noastre suferințe empatice’’

( Roco, M., 2004, p.146)

,,Niciodată să nu crezi că știi pentru cine bat clopotele; ele bat chiar pentru tine’’ – aceasta este una dintre cele mai celebre fraze din literatura engleză, scrisă de John Donne (apud Goleman, D., 2001, p. 134) , scriitorul subliniază de fapt legatura existentă dintre empatie și afecțiune. Suferința celuilalt devine ulterior a propriei persoane.

Tot Daniel Goleman (2005) vorbește despre cercetătorul Martin Hoffman care a formulat mai multe probleme morale acestea fiind strâns legate de domeniul empatiei. Atitudinea empatică este mereu antrenată în rezolvarea unor dileme morale și in formularea unor judecăti morale, care implică existența unor potențiale victime. Exemple :

Oare trebuie să minți ca să nu îți jignești un prieten?

Oare trebuie ținută artificial în viață o persoană care altfel ar muri?

Oare trebuie să te ții de cuvânt și să mergi la un prieten bolnav sau să accepți o invitație la cină apărută în ultimul moment?

M. Hoffman susține faptul că rădacinile moralității se află în empatie, deoarece aceasta reprezintă factorul declanșator al ajutorului nostru, ea ne face sa ne pese de o potențială victimă . Prin victimă înțelegem: o persoană care suferă, care se află în pericol, sau care duce o viața cu lipsuri grave, etc. Empatia ne ajută să le imărtașim suferința și astfel să fim indemnați apoi la o acțiune de tip voluntar. Hoffman subliniând astfel legătura directă dintre empatie și altruism. Acesta relevă și ce anume îi face pe oameni să respecte anumite principii morale, se pare că simplul fapt de a se pune in locul altora reprezintă raspunsul acestei acțiuni.

Empatia subliniază mai multe fațete ale faptei și ale judecății morale. ,,Mânia empatică’’ pe care John Stuart Mill (abud Goleman, D., 2005) o descrie ca fiind ,,sentimentul firesc revanșard… care se formează la nivelul intelectului și al simpatiei… atunci când este vorba de suferințe care ne afectează pentru că îi afectează pe alții’’. Mill obișnuia să numească acest sentiment și ,,apărătorul dreptății’’. O altă situație în care empatia provoacă o acțiune morală este atunci când o persoană care se afla în exteriorul situației conflictuale este suficient de impresionată ca să intervină în favoarea victimei. Studiile au demonstrat importanța gradului ridicat de empatie, se pare că în realitate cu cât empatia față de victimă este mai mare cu atât șansele ca respectivul martor exterior să intervină sunt mai mari. Au existat diverse studii din Germania și SUA care au arătat faptul că pe masură ce oamenii sunt mai empatici, ei favorizează mai mult principiile morale și ca o consecință a acestui fapt sporesc și resursele alocate celor nevoiași. (Goleman, D., 2005)

Evaluarea capacitații empatice ar trebui să vizeze gradul de implicare emoționala dar și atitudinile fața de reușitele și bucuriile semenilor noștrii. Dacă reușim să trăim într-un mod sincer și autentic emoțiile pozitive ale celorlalți, vom reuși să fim mai fericiți. Această fericire are o intensitate crescută dar și o durată mai lungă de timp, nu reprezintă o fericire aparentă de scurtă durată. (Roco, M., 2004)

S. Marcus (1997, pp. 25-27) a realizat o analiză atentă a implicațiilor unui comportament empatic ținând cont și de efectele acestuia. El reușit astfel sa identifice cinci funcții ale empatiei, după cum urmează :

Funcția cognitivă – aceasta este rezultatul transpunerii psihologice în sistemul celuilalt de refetință astfel se realizează un act de cunoaștere empirică. Acest act este folosit în relațiile interpersonale cu sau făra intenție fiind acesibil tuturor. După cum observă J. Janis și colab.(1969 apud Marcus, S., 1997 , p.25) ,,principala informație ce o oferă empatia este starea emoțională’’ . S. Marcus susține faptul că noi putem afla prin intermediul empatiei foarte puține lucruri sau chiar deloc despre istoria persoanei, inteligența acesteia sau modul ei de gandire. Empatia în schimb ne furnizeaza informații despre cât de tensionată sau relaxată este o persoană, despre starea de plictiseală sau deschidere a acesteia, putem identifică dacă persoana este ostilă sau prietenoasă, dacă este optimistă sau pesimistă, dacă este o personă plictisită sau interesată și nu in ultimul rând putem afla cât de mult se bucură de viață sau daca este o persoană descurajată.

Fenomenul înțelegerii reprezină consecința imediată a cunoașterii empirice. Acesta se prezintă într-un mod ,,scurtcircuitat’’ ceea ce reprezintă o manieră promptă de surprindere, care este totuși foarte profundă sau cel puțin nu prezină superficialitate, a caracteristicilor de personalitate de care dispune cel investigat. Carl Rogers (1959, apud Marcus, S., 1997) susține faptul că există o nevoie a terapeutului de a ,,retrăi atitudinile altora’’, aceasta se concretizează printr-un fenomen al înțelegerii emoționale. Această înțelegere emoțională reprezintă baza respectiv fundamentul stabilirii unei deschideri în relația dintre terapeut și client. În viziunea autorului citat percepția unei persoane este asociată cu empatia. Această percepție implică într-un mod activ și existența unei abilitați de a judeca cât mai exact și mai realist caracteristicile altor persoane.

Carl Rogers a fost preocupat de măsurarea abilității empatice pe care o denumește suprinderea acurateții predictive. Introducând termenul de acuratețe în cadrul ideilor cuprinse în cunoașterea empirică acesta a maximizat funcția cognitivă a fenomenului empatic. Această funcție ajută la realizarea scopului de cunoaștere a psihicului uman acționând în anumite cazuri ca un adjuvant științific care este la îndemâna specialistului. În cazurile menționate mai sus empatia este utilizată cu o precauție stiințifică de catre psiholog sau psihoterapeut în vederea pastrării unei viziuni cât mai obiective asupra fenomenului psihic pe care aceștia intenționeaza sa-l observe și implicit să-l studieze.

Funcția anticipativă – aceasta rezultă din funcția cognitivă și presupune existența unei capacități de anticipare a viitoarei strategii de comportament al celui ce empatizează, mai exact funcția anticipativă presupune efectuarea unor predicții corecte al posibilului comportament al partenerului. Această funcție nu se manifestă doar în cadrul comunicării interpersonale, ea este manifestată și în transpunerile de tip artistic reprezentând în acest caz o condiție internă care generează actul creator. Datorită acestui lucru empatia este valorizată și ca trăsătură de personalitate care este implicată într-un mod nemijlocit în creațiile literare și în cadrul creaților scenice.

Francis Held și Janine Maucorps (1971, apud Marcus, S., 1997) consideră că ,, pentru un individ bine adaptat toată viața e un exercițiu empatic destinat să facă din clarviziune și previziune tehnici instinctive’’

Funcția de comunicare – este un rezultat al nevoii de empatie care se află în strânsă legătură și cu nevoia de a dialoga, de a putea schimba pentru o perioadă temporara propria perspectivă cu a altuia, aceasta reprezentând o condiție benefică a comunicării interpersonale. Francis Held și Janine Maucorps (1971, apud Marcus, S., 1997) susțin faptul că, în lipsa empatiei nu poate să existe comunicare, ,,celălalt’’ neexistând pentru noi nici ca prieten, nici ca dușman deci implicit nici în bine nici în rău. Empatia nu este subordonată caracteristicilor negative sau pozitive conținute în cadrul relațiilor interpersonale. Aceasta le precede, le dapășește și le inglobează. Nu este deloc întâmplător faptul că în anumite dicționare de psihologie empatia apare definită ca o modalitate de comunicare implicită care nu o înlocuiește pe cea explicită din contră o ajută să se imbogațească, completând-o si valorizând-o. Comunicarea de tip empatic favorizează apariția unui comportament cooperant, se dezvoltă o relație care are un caracter preponderent interactiv, apare o înțelegere reciprocă între indivizi care sunt implicați în actul comunicării. Acest gen de comunicare favorizează apariția armoniei sociale care este caracteristică contactelor interpersonale.

Funcția de contagiune afectivă – este rezultatul implicațiilor niveluilui de identificare a eului cu partenerul prin care procesul de transpunere în situația celuilalt prezintă ca o consecința a acestui fapt apariția unui proces de contaminare a stării celuilalt. Această funcție este favorizată în principal de balansul pe care îl realizează empatia pe axa identificare-detașare. S-a constatat faptul că simpatia manifestată față de o alta persoană, potențează nivelul empatiei, acest nivel se apropie de polul identificării care devine baza unei posibile contagiuni de tip afectiv. Oamenii au o tendința naturală de a deveni mai empatici atunci cand relaționează cu un partener simpatic decât cu unul antipatic. Experiența și împrejurările de viață condiționează într-o foarte mare măsură această funcție.

Funcția performanțială – ,,rezultă din faptul că în anumite împrejurări de viață sau profesiuni empatia preia ipostaza de insușire psihică devenind acea abilitate de a favoriza realizarea cu succes, la nivel supramediu a unei activități ce implică relațiile interpesonale. În aceasă ipostază, empatia însăși dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurând o retrăire acurată a stărilor, gândurilor și acțiunilor altora, și astfel mijlocind atingerea unor performanțe înalte în profesiuni ce reclamă relații interpersonale.’’(Marcus, S., 1997, p .27). Cercetările românești au situat empatia în rândul aptitudinilor generale bazându-se pe existența acestei funcții performanțiale a empatiei. Acestia au menționat și existența unor particularități specificie a acestei funcții în cadrul desfășurării unor activități ca cele literare, psihoterapeutice, didactice, dramatice sau de negociere. Empatia reprezentând astfel un instrument operațional al psihicului uman care asigură o eficiența profesională maxima în cadrul activităților de mai sus.

Funcțiile empatiei favorizează procesul adaptării sociale a personalității fiecărui individ, se manifestă într-o manieră individuală, prezintă un rol primordial în susținerea relațiilor interpersonale, în abordarea unor atitudini pozitive care dau dovadă in principal de multă toleranță, acceptare, ascultare și implicit de înțelegere a motivelor și stărilor celorlalti, aceastea apar ca o condiție necesară în cadrul unei comunicări interpersonale benefice.(Marcus, S., 1997)

Cum apare și cum acționează empatia

Cercetările au demonstrat o diferența clară a nivelului diferit de dezvoltare al empatiei copiilor în comparație cu cea a adulților. Aceștia din urmă experimentează grade mult mai înalte de sentimente empatice, receptivitate și înțelegere decât copiii. Tinerii sunt capabili să împărtășească emoțiile altor indivizi, aceștia pot recunoaște cu ușurința diferitele stări emoționale prezente în cadrul relațiilor interpersonale fiind capabili să ofere răspunsuri empatice manifestate prin generozitate față de copii. Nivelul de dezvoltare al copiilor foarte mici, este caracterizat în principal printr-o foarte mare implicare la nivel personal, manifestând un comportament preponderent egocentric, aceștia au tendința de obicetivare a celorlalți , actionând cu sentimente empatice doar față de oamenii care le sunt foarte apropiați sau asemănători ca vârstă, etnie sau sex. (Agachi, I. )

Hoffman (1982 apud Agachi, I. ) susține existența a patru stadii de dezvoltare a empatiei:

Empatia globală – aceasta presupune imitarea emoțiilor celorlalți. Acest stadiu își are debutul la vârsta de un an

Empatia egocentrică – se caracterizeză prin capacitatea de diferențiere a emoțiilor celuilalt dar soluțiile oferite sunt exprimate într-o manieră egocentrică. Acest stadiu apare la copiii cu varsta cuprinsă între 12 și 18 luni.

Empatia pentru emoțiile celuilalt – apare pe parcursul dezvoltării o dată cu înaintarea în vârstă. Copiii reușesc să discrimineze într-o manieră mai subtilă diferitele emoții iar egocentrismul se diminuează considerabil

Empatia pentru condițiile vieții celuilalt – acest stadiu apare în perioada copilariei târzi denumită și perioada adolescenței de început. Acest stadiu este caracterizat de apariția unei capacități de a raspunde la condiția generalizată a celuilalt, și nu doar la o situație imediată în care semtimentele sunt exprimate.

Daniel Goleman (2005) ne vorbește despre un studiu realizat de către Marian Radke-Yarrow și Carolyn Zhal-Waxler aceștia au instruit și observat mai multe mame în legătură cu atitudinea si comportamentul acestora vizavi de proprii copii. (mamele care au acționat ca niște cercetătoare după ce au fost pregătite de Marian Radke-Yarrow și Carolyn Zhal-Waxler la Laboratoarele de Dezvoltare psihologică din cadrul Institutului Național de Sănătate Mintală. ) În cadrul studiului s-a observat cum a reacționat o fetiță, de nouă luni, atunci când a văzut un alt copil căzând, aceasta a început să plângă și s-a târât să fie alintată de mama ei ca și cum ea ar fi fost ea cea care s-a lovit. Un baiețel pe nume Michael , de un an și trei luni, s-a dus să iși ia inapoi ursulețul de la prietenul lui Paul, care plângea, atunci când Michael a sesizat faptul că Paul continua să plangă i-a dat înapoi ursulețul care-i asigura securitatea. Ambele gesturi de simpatie și de afecțiune au fost constatate de mamici care au fost pregătite special că să recunoască și să inregistreze asemenea întâmplări în care acționează empatia.

Rezultatele acestui studiu sugerează apariția empatiei chiar în timpul primei copilării. Se pare că din ziua în care se nasc, sugarii suferă dacă aud un alt copil plângând, această reacție este considerată de unii specialiști ca fiind un precursor timpuriu al empatiei. (Goleman, D., 2005)

Acest studiu contrazice părerea doamnei Tinca Crețu care susține : ,, Se știe că la trei ani copilul poate fi puțin impresionat dacă un altul plânge alături de el, dar la cinci ani manifestă compasiune, vrea sa-i aline durerea, îl mângâie, îl roagă să nu mai plângă și este posibil să înceapă și el să plângă ’’.( Crețu, T., 2009, p.165)

Psihologii dezvoltării au constatat faptul că sugarii reacționează la suferința altcuiva cu foarte multă înțelegere acest lucru fiind posibil chiar înainte ca aceștia să-și fi dat seama pe de-a-ntregul că ei sunt ființe individuale și unice, că există practic separat. Chiar dacă au doar câteva luni, sugarii reacționează la tot ce li se întâmplă celor din jur ca și cum li s-ar fi întâmplat lor, aceștia incep să plângă și ei in momentul în care observă un alt copil care plânge. După vârsta de un an aceștia incep să conștientizeze faptul că suferința nu este a lor, nu le aparține ci este a altcuiva, atunci sunt putin debusolați și nu stiu foarte bine ce sa facă. Într-un stadiu efectuat de Martin L. Hoffman (apud Goleman, D., 2005) de la Universitatea din New York, de exemplu, un baiat cu vârtsta de un an , a vazut un alt copil plângând și a reacționat luând-o pe mama lui de mană și ducând-o să-i ofere consolare celuilalt băiețel, ignorând-o pe mama acestuia chiar dacă și ea se afla în aceeași încăpere. Aceeași confuzie apare și atunci când un copil mic de un an imită suferința altcuiva, de exemplu, dacă un alt copil se lovește la deget, copilașul de un an v-a duce și el degetul la gură ca să constate dacă îl doare și pe el. Dacă cel mic iși vede mama plângând , se va șterge și el la ochi chiar dacă lui nu i-au curs lacrimile.

Această imitație motorie, reprezintă baza de la care a pornit cuvântul empatie, așa cum a fost acesta folosit de către E. B. Titchener (apud Goleman, D., 2005) în anii 1920. Conform teoriei acestuia empatia îsi are baza într-un model de imitație din punct de vedere fizic a nefericirii pe care o manifestă ceilalți. Această imitație evoca apariția acelorași sentimente și stări în persoana care doar imită. Cuvântul empatie provine din grecescul ,,empatheia’’ care se traduce ,,a se simți în’’.

Acest termen a fost folosit pentru a exprima capacitatea de transpunere, de a percepe experiența subiectivă, stările și trăirile interioare, ale altor persoane , termenul a fost folosit de către teoreticienii esteticieni.

Mimarea motorie dispare dispare în momentul în care copiii încep să mearga de-a bușilea, în jurul varstei de doi ani când copiii incep să conștientizeze faptul că durerea altcuiva nu este și a lor , atunci sunt în stare să se relaxeze. (Goleman, D., 2005)

Nivelul dezvoltării empatiei este influențat într-un mod pozitiv sau negativ de o serie de factori care țin de mica copilărie. Factori pozitivi, care ajută dezvoltarea:

mamele care au un comportament non-punitiv, non-autoritar și receptiv față de copiii lor (Eisenberg. Lenon, and Roth 1983; Eisenberg and Mussen 1978; Kestenbaum, Farber, and Stroufe 1989 ; and Zahn-Wakler, Radke-Yarrow, and King 1979 , apud Agachi, I.)

raționarea cu copiii, chiar și cu cei mici despre efectul pe care îl are propriul lor comportament asupra celorlalți dar și despre importanța de a fi bun și de a împărtași (Clarke 1984; Kohn 1991; Ladd, Lange, and Stremmel 1983; and Zahn-Waxler, Radke Yarrow, and King 1979, apud Agachi, I. )

modelarea comportamentului empatic parental față de copii și față de alții în prezența copiilor (Eisenberg-Berg and Mussen 1978; Kohn 1991; Mcdevitt, Lennon, and Kopriva 1991; and Zahn-Waxler; Radke-Yarrow, and Kind 1979, apud Agachi, I.)

încurajarea de către părinți a copiilor de vârsta școlară să discute despre eomțiile și problemele lor (Clarke 1984, apud Agachi, I. )

(Ioana Agachi ,Dezvoltarea empatiei, o necesitate, Centru pentru Dezvoltare Personala, [anonimizat])

Printre factorii negativi care încetinesc sau chiar opresc dezvoltarea empatiei sunt:

amenințările sau pedepsele corporale, cu scopul de a corecta și îmbunătăți comportamentul copiilor (Clarke 1984; Eisenberg-Berg and Mussen 1978; Kohn 1991; and Zahn-Waxler, Radke-Yarrow, and King 1979)

respingerile parentale și grija inconconsistentă în momentele de necesitate emoțională a compilului (Kestenbaum, Farber, and Stroufe 1989)

abuzul asupra mamei (Hinchey and Gavelek 1989)

folosirea de recompense extrinseci cu scopul de a îmbunătăți comportamentul copilului (Kohn 1991)

În concluzie părinții au un rol fundamntal în formarea și dezvoltarea empatiei și a comportamentului empatic la copii, acest lucru este posibil prin faptul că aceșia reprezintă modele de comportament dar și de abordare a situațiilor. Atunci când apar deficiențe în exprimarea empatiei parentale crește riscul aparitiei blocajelor interpersonale, depresiei și a tulburărilor de personalitate. Cercetările au demonstrat faptul că pacienții cu anorexie nervoasă și borderline, au fost privați în copilarie de empatie din partea cel puțin a unuia dintre părinți (Guttman A., Laporte L., 2000, abud Agachi, I.). La adulți, lipsa empatiei reprezintă un factor declanșator al perpetuării comportamentului abuziv. (Ioana Agachi ,Dezvoltarea empatiei, o necesitate, Centru pentru Dezvoltare Personala, [anonimizat])

Educatoare de origine canadiană Mary Gordon a creat în anul 1996 un program intitulat ,,Roots of Empathy’’(Radacinile Empatiei). În cadrul acestui program copiii din școli sunt învățați să descifreze emoțile lor și ale celorlalți prin intermediul bebelușilor. Înscrise ca voluntari în program sunt mamicile care își aduc bebelușii o dată pe lună la școală timp de nouă luni. Mary Gordon îsi începe cartea ,,Roots of Empathy, 2007’’ descriind o scenă obișnnuită pentru copiii incluși în acest program. Într-o sală de clasă (clasa a III-a) unde pauza tocmai s-a încheiat copiiilor li-se face semn de către profesor să se liniștească aceștia fiind încă prinși în jocurile pe care le-au efectuat în timpul pauzei. În sală este prezent și un instructor ,,Roots of Empathy’’ acesta întinde o patură verde pe podeaua clasei iar copiii sunt rugați să se aseze în cerc pe patură. În clasă îsi face apariția o mamică aceasta are în brațe un bebeluși de cinci luni care se numește Thomas. Bebelușul este foarte entuziasmat atunci când îi vede pe copii iar aceștia încep să fredoneze un cântec de bunvenit. Mama îl lasă pe Thomas așezat pe burtă în mijlocul copiilor. Aceștia încep să îi adreseze întrebări dacă a mancat copilul deja, daca a încercat și alte alimente, dacă se poate rostogoli , daca i-a ieșit vreun dinte . Instructorul se asează și el pe patură iar în mână are o jucărie foarte colorată, cu texturi diferite, care produce un sunet plăcut, aceasta este o jucărie multisenzorială care îi ajută pe bebeluși să învețe. Pe parcursul întâlnirilor anterioare instructorul le-a spus elevilor că bebelușii învață prin intermediul simțurilor, neuronii lor formând conexiuni sinaptice atunci când sunt stimulați de mediul înconjurător. În timp ce copiii il priveau atenti pe Thomas observându-i mișcările corpului dar și modificările feței care a căpătat o expresie atentă și curioasă, instructorul le-a spus copiiilor că Thomas trebuie să reușească să își cordoneze vederea și auzul pentru a putea localiza jucăria la fel cum trebuie să învețe să coordoneze balansare și pasul atunci când învață să meargă. Copiii au fost foarte încântați în momentul în care Thomas a reușit să localizeze jucăria. Aceștia sunt mereu informați despre modul în care se dezvoltă cel mic și se bucură de fiecare mică reușită a lui. Copiii reușesc să facă legături între sentimentele lor și cele ale bebelușului ei învața observându-i pe cei mici multe lucruri și despre propria lor persoană. De exemplu atunci când copilul încearcă să meargă și cade ei pot asemăna acest lucru cu propria lor frustrare atunci când vor să obtină un rezultat și nu reușesc. Bebelușii pot determina un comportament empatic celor care sunt mai duri și au tendințe agresive și ii poate ajuta pe cei mai timizi să prindă curajul necesar să se exprime într-o manieră mai deschisă și mai liberă. Programul ,,Roots of Empathy’’ ii plasează pe bebeluși în rolul de profesori deoarece dragostea acestora nu are bariere sau definiții. Bebelușii răspund intr-o manieră intuitivă la iubire. Ei nu conștientizează diferențele așa cum sunt ele definite de oameni. Aceste diferențe apar pe parcursul dezvoltării atunci când copilul învață de la adult că unii oamenii sunt mai importanți decât alții datorită unor diferențe care pot fi percepute. Așa apare desfășurarea transmisă din generație în genrație a moștenirii ideologiei de tipul rasist,sexist etc.

David este baiețel de noua ani care suferă de o tulburare din spectrul autist. Iar părinții lui i-au povestit doamnei Gordon cât de benefic a fost acest program pentru dezvoltarea propriului lor copil dar și ce modificări majore a produs în cazul celorlalți copii care și-au schimbat complet atitudinea față de fiul lor David. Acesta nu a fost niciodată invitat la o zi de naștere a vreunui coleg, dar pe parcursul anului în care a început și a fost desfășurt programul, David a fost invitat la trei zile de naștere. Băiatul a început să se simtă mai bine în legătură cu propria persoană și cu școala, parinții sesizând o schimbare radicală și pozitivă care nu a putut fi produsă de niciun medicament încercat anterior. Acest lucru a fost posibil datorită răspunsului incluziv primit din partea propriilor colegi de clasă. Copiii au înteles în cadrul programului durerea pe care o suferă cei excluși și au început să conștientizeze importanța acceptării celor diferiți și includerea lor în activitățile comune.

Din literatura de specialitate care vorbește despre copilărie cea mai importantă ramură o reprezintă literatură emoțională. Sentimentele și emoțiile ne definesc pe noi ca ființe umane. Emoțiile noastre sunt universale. Abilitatea de a gasi umanitatea în celălalt va schimba modul în care ne raportăm la ceilalți. Acest lucru poate produce un impact major asupra familiilor, prin întreruperea patternurilor de abuz asupra copiilor și neglijarea care se regăsesc atât de des repetate prin intermediul paternității de la o generație la alta. (Gordon, M., 2007)

Empatia și dragostea se enumeră printre darurile biologice, acestea reprezină un potențial nu o garanție. La fel ca și alte potențialități umane care sunt prezente la naștere, cele două au nevoie de experiențe specifice pentru a se dezvolta. Cercetătorii au constatat faptul că bebelușii se nasc cu doua capacități importante, care îi pregătesc pentru manifestarea ulterioară a empatiei, și anume abilitatea de a începe să imite expresiile faciale și răspunsul automat în cadrul căruia dacă un copil îl vede pe altul plângând va incepe și acesta să plângă. Ambele capacități sunt determinate de existența neuronilor oglindă. Aceste celule au fost descoperite de Giacomo Rizzolatti și colaboratorii (apud Szalavitz, M., et al., 2010) în anul 1990 , ele au revoluționat modul în care putem explica cum se produce fenomenul înțelegerii mai exact cum reușim să îi înțelegem pe ceilalți. Neuronii oglindă acționează atunci când facem ceva, dar ce este și mai important ei reacționează și atunci când vedem pe altcineva facând același lucru. De exemplu, daca vedem pe cineva zâmbind, neuronii noștrii oglindă răspund. Aceste celule copiază practic tiparul activității pe care l-ai experimenta daca ai zâmbi, acest lucru se produce fară să implice și mișcarea musculară completă. Într-un mod invizibil dar care poate fi măsurabil, mușchii feței care sunt implicați în apariția zâmbetului au o reacție subtilă de răspuns, chiar daca individul privește doar o simplă poză în care este surprinsă o altă persoană care zâmbește. Acești neuroni ne arată ,,cum ar fi’’ să experimentăm ceea ce trăiesc ceilalți. Similaritatea constă în faptul că atunci când vedem pe cineva plângând, neuronii noștrii oglindă răspund și ei la fel. Acest lucru ne permite să simțim bucuria sau durerea celorlalți. Radiografiile creierului au arătat că atunci când oamenii sesizează durerea altora, se activează cateva din regiunile creierului care sunt active și în momentul în care persoana experimentează propria durere. ( Szalavitz, M., et al., 2010, P-31- 32)

Lipsa empatiei

Absența empatiei reprezină un subiect de ineres pentru cercetători și psihologi. Lipsa acesteia este detectată în cazul psihopaților criminali, violatori și la cei care molestează copiii.

Alexitimia

Platitudinea emoțioală descrie ceea ce psihiatrii numesc alexitimie.

Comportamentul pe care azi il cunoaștem ca purtând denumirea de alexitimie, a fost pentru prima data descris în detaliu de către de către psihiatrii Peter E. Sifneons și John C. Nemiah (apud Thompson, J., 2009) , care lucrau la spitalul Beth Israel îngrijind pacienți care sufereau de petrurbări psihosomatice. Multi dintre pacienți prezentau dificultăți extreme atunci când erau nevoiți să vorbească despre propriile lor emoții. În 1972 Sifneos a introdus termenul de alexitimie, de la grecescul a – care înseamnă ,,lipsă’’, lexis – care înseamna ,,cuvânt’’ , thymos – care înseamnă ,,emoție’’.

În ultimele decenii conceptul de alexitimie a fost îmbunătățit din punct de vedere teoretic și au fost exemplificate patru caracteristici definitorii, după cum urmează :

Dificultatea identificării sentimentelor și de a realiza distincția între sentimente și senzațiile corporale ca rezultat al excitării emoționale

Dificultatea de a-și descrie propriile sentimente

Imaginație deficitară

Gândire concretă

(Thompson, J., 2009)

Cercetările în domeniul alexitimie au sugerat faptul că aproximativ 8% din bărbați și 2% din femeie suferă de acest sindrom. Alexitimia se poate manifesta intr-o forma slabă, moderată sau severă. Studiile au conturat existența a două dimensiuni ale alexitimiei după cum urmează:

Dimensiunea cognitivă – în cadrul acesteia copilul sau adultul care suferă de alexitimie întâmpină dificultăți în a identifica și interpreta prin intermediul cuvintelor sentimentele, aceasta reprezintă partea ,,gândită’’ a experienței de natură emoțională.

Dimensiunea afectivă – în cazul acesteia dificultățiile au ca principală sursă de manifestare reacțiile, aceasta reprezintă partea ,, trăirii’’ din cadrul experienței emoționale. ( art. Stefan, A., 2014)

Alexitimicii au un vocabular emoțional foarte limitat, aceștia nu iși pot găsi cuvintele pentru a-și putea exprima sentimentele. Această incapacitate de a exprima propriile emoții poate fi ușor confundată cu absența totală a emoției. Oamenii care se încadrează în această categorie au fost observați mai întâi de psihanaliști care au fost surprinși să constate existența unei categorii de oameni care nu puteau fi tratați prin nicio metodă cunoscută. Pacienții nu dădeau dovadă de sentimente, fantezii sau vise colorate. Acestia păreau lipsiți de o viața emoțională interioară ceea ce îi facea incapabili să vorbeasca depre ea. (Goleman, D., 2001)

,,Ei dau impresia că sunt altfel, niște extratereștri care au picat de pe o cu totul altă lume și au fost parașutați în mijlocul unei societăți dominate de sentimente’’. (Peter Sifneos, apud Goleman, D., 2001, pp. 70-71) . Alexitimicii sunt persoane care plâng rareori, iar atunci când încep să plangă le este foarte greu să se oprească. Dacă sunt intrebați de ce plâng , aceștia nu vor știi ce să răspundă. După vizionarea unui film în care o mamă a opt copiii, urma să moară de cancer, o pacientă care suferea de alexitimie a mărturisit faptul că a plâns până a adormit. Atunci când terapeutul a încercat să realizeze o interpretare a acestei reactii și i-a sugerat femeii că este posibil ca scena din film să ii aminteasca de propria ei mamă care a murit de cancer, pacienta a rămas uimită dar nu a spus nimic. Terapeutul a intrebat-o cum se simte iar femeia i-a răspuns că se simte ,,îngrozitor . Aceasta nu a putut dezvolta ceea ce simte s-a rezumat la un singur cuvânt și a mai mărturisit că uneori se trezește plângând dar făra să cunoască motivul.

Se pare că problema de baza a alexitimiei este de fapt incapacitatea de a-și da seama de propriile sentimente, de a le putea exprima și nu faptul că nu ar simți niciodată nimic. Alexitimicilor se pare ca le lipsește inteligența emoțională aceasta este o capacitate fundamentală , ei nu au simțul conștientizării de sine, ei nu știu ce simt, ce emoții îi tulbură în interior. Atunci cand sentimentele ajung la bolnavii de alexitimie , acestea sunt resimțite într-o manieră negativă,ca o neliniște de o puternică intensitate, îi blochează și îi compleșește pe bolnavi. Ca rezultat al acestei confuzii fundamentale, care privește conștientizarea și înțelegerea sentimentelor, apar de cele mai multe fenomenul psihiatric ce poartă denumirea de somatizare . Acesta este determinat de trăirea sentimentelor de disperare emoțională, în acest caz orice durere emoțională riscă să fie confundată cu una de natură fizică. Fenomenul de somatizare este diferit de boala psihosomatică, în cazul căreia apar complicații reale, de ordin medical din cauza problemelor emoționale. (Goleman, D., 2001)

Cauzele alexitimiei

Din punct de vedere biogenetic alexitimia este rezultatul unor anormalități fizice din structura creierului. Aceste anormalități pot fi cauzate de leziuni ale creierului (ex. în urma unui accident auto), de oxigenarea insuficientă a creierului nou-nascutului în timpul nașterii, sau de consumul unor substanțe toxice. Anormalitățiile pot fi de asemenea și de natură genetică sau creierul este posibil să nu se fi dezvoltat adecvat de la naștere sau în timpul copilăriei. Cercetătorii au o predilecție spre explicațiile nourobiologice ei tind sa încadreze în acest domeniu cauzele alexitimiei. (Thompson, J., 2009)

Doctorul Sifneos (apud Goleman, D., 2001) explică alexitimia ca rezultat al unei deconectări între sitemul limbic și neocortex, în special de centrii vorbirii. În vederea încetării simptomelor în cazul paciențiilor care sufereau de atacuri de apoplexie le-a fost efectuată această deconectare printr-o operație chirurgicală. Sifenos a observat că pacienții devin, din punct de vedere emoțional insensibili, la fel ca bolnavii de alexitimie, care sunt lipsiți de o viță imaginară și se află în incapacitatea de a-și exprima sentimentele în cuvinte. Mai exact putem concluziona că deși circuitele care aparțin laturii emoționale din creier pot reacționa prin sentimente, neocortexul este incapabil să mai trieze aceste sentimente și se află în același timp în imposibilitatea de a le exprima și nuanța prin intermediul limbajului.

Henry Roth (apud Goleman, D., 2001) remarcă puterea limbajului: ,,Dacă poți exprima în cuvinte ceea ce simți, înseamnă că acel ceva îți aparține.’’, în romanul său ,,Call It Sleep’’ (Să-i zicem somn). Se poate astfel concluziona faptul că aceasta este și dilema celor care suferă de alexitimie, nu iși pot însuși sentimentele din cauza incapacității de a-si găsi cuvintele adecvate a le descrie și implicit pentru a le recunoaște. (Golemand, D., 2001)

Din punct de vedere psihologic, alexitimia este cauzată de o gamă extrem de variată de traume psihice, dezvoltare întârziată, sau o condiționare culturală sau parentală. Trauma emoțională poate fi generată de diferite experiențe care îl marchează pe individ de exemplul: abuzul sexual, neglijarea, dacă este martor sau chiar victima violenței, daca experimentează o durere fizica puternică în urma unor leziuni, sau daca suferă de o boala cronică cum ar fi cancerul, boli de inimă, diabet sau artrită reumathoidă. Alexitimia este uneori asociată cu anumite boli de natură psihiatrică. (Thompson, J., 2009)