Stereotipul Ca Filtru al Realitatii
Stereotipul ca filtru al realitatii
CAPITOLUL I STEREOTIPUL CA FILTRU AL REALITĂȚII
Stereotipul – delimitarea conceptului
În timp ce prejudecățile negative sau pozitive sunt sentimentele sau emoții direcționate către grupuri și persoane fizice care sunt membri ai grupurilor, stereotipurile sunt convingerile că grupurile și membrii lor posedă trăsături pozitive sau negative. Astfel, prejudecata este afectivă sau emoțională iar stereotipurile sunt cognitive, sau produse de o evaluare a „adevărului” de o asociere între trăsături și grupuri. Există presupuneri că stereotipurile sunt bazate pe un anumit grad de „gândire” în timp ce prejudecata este mai puțin „gândită”. Cu toate acestea, prejudecățile și stereotipurile pot rezulta din, și exprimate după eforturi deliberate, intenționate și controlate, ceea ce înseamnă că acestea pot fi „conștiente”. Prejudecățile și stereotipurile pot fi, de asemenea, implicite și automate, procese reflexive, și răspunsuri – in alte cuvinte, ”inconștiente”. Ambele pot prezice comportamente discriminatorii față de persoane din cauza apartenenței lor la grup, sunt asociate și conduc la două întrebări:
În primul rând, sunt prejudecățile și stereotipurile constructe separate și independente? Cercetările au arătat că o persoană poate avea prejudecăți negative împotriva unui grup fără a avea stereotipuri negative despre grupul respectiv. Invers, o persoană poate avea stereotipuri negative despre un grup fără să aibă prejudecăți împotriva grupului (Hilton & von Hippel, 1996 apud. Tan, 2013). Motivul este că prejudecățile și stereotipurile au diferite origini – sau există diferite seturi de motive pentru a fi prejudecat și pentru stereotipuri. În timp ce există unele coincidențe parțiale,prejudecata nu este întotdeauna bazată pe credința că grupul țintă are trăsăturile negative. Prejudecata este învățată de la mediul cultural, care include alte indicii cu privire la însușirile out-grupului pe langa asocierea trăsăturilor negative.
O a doua întrebare este: care apare prima, prejudicata sau stereotipul?
Viziunea clasică este că stereotipul prezice prejudecata (Hamilton, 1981; Tajfel, 1981 apud. Tan, 2013) – asocierile trăsăturilor pozitive sau negative cu un grup vor anticipa sentimentele noastre față de acel grup, sau, pur și simplu, atâta timp cât există stereotipuri, prejudecățile vor urma. Vizunea actuală este că stereotipurile uneori, dar nu întotdeauna, vin înaintea prejudecăților (Hilton & von Hippel, 1996 apud. Tan, 2013). Studii revizuite arată că și copii în vârstă de 6 luni exprima un anumit grad de prejudecată – răspunsuri preferentiale la membrii in-grupului lor. Copii așa tineri nu ar putea procesa informațiile necesare pentru atribuirea de trăsături pozitive sau negative altor persoane. „Prejudecățile” lor pot fi explicate prin alți factori în afară de stereotipuri, cum ar fi observarea altor oameni și simboluri în mediul lor. Relația dintre prejudecați si stereotipuri este bi-direcțională; fiecare influentează pe celălalt, și nu este într-adevăr important care apare primul.
Cel care a folosit pentru prima data noțiunea de „stereotip”, in accepția socio-psihologică, este jurnalistul Walter Lippmann (1922). Cu toate ca termenul exista incă din 1798, el era folosit in breasla tipografilor și reprezenta procesul de turnare a plumbului într-o formă destinată formării „clișeului” tipografic (Stroebe&Insko, 1989 apud Bourhis, R., 1997). Lippmann dorea să accentueze inflexibilitatea concepțiilor noastre, în special a celor privind grupurile sociale. El consideră aceste „imagini din minte” de neânlocuit pentru a ține piept informațiilor emise în mediul înconjurator. Aceste „imagini” ne ajută să facem față asaltului de informații dinspre mediul social. Stereotipurile acționează ca niște adevarate filtre ce se plasează între lumea concretă si reprezentările ei și sunt încarcate cu o „considerabilă tonalitate afectivă”. Rolul lor este de a explica natura raporturilor dintre grupuri și universul simbolic, originea lor aflându-se în societate.
Etimologic, conceptul provine din limba greacă, este compus din stereos = „solid, fix” și typos = „caracter”, și reunește un complex de credințe despre caracteristicile psihologice și comportamentele unor categorii de indivizi, grupuri sociale, imagini standardizate, fără o cercetare sau experimentare prealabilă. Construcția acestor idei nu se bazează pe observația directă, ci pe un transcedentalism cognitiv, fără o legatură reală cu ținta evaluată. Clișee influente, ele devin o „economie a gandirii” înlocuind părerile formate prin observație directă și judecată critică cu scheme simplificate, dobandite prin socializare (Zamfir, Vlăsceanu, 1993 apud Gavreliuc, 2007).
Așadar stereotipurile sau „imaginile din mintea noastra”, cum le-a numit Lippmann, sunt, în termenii psihologiei moderne, reprezentări mentale ale grupurilor sociale și ale membrilor acestora care conțin detalii îndestulătoare pentru a ne permite să știm care sunt la fel fără o observație directă (Stangor and Lange, 1994 apud Augoustinos ed., 2001).
Vasile Cernat (2005) ne prezinta o definiție, din punctul de vedere al abordarii clasice. Conceptul de stereotip reprezintă definiții stocate în memorie, conținând atribute individual necesare și colectiv suficiente pentru determinarea apartenenței categoriale. Într-o prezentare mai simplă orice obiect care prezintă trasaturile importante ale unei categorii trebuie să fie clasat ca membru al acesteia, iar un obiect care nu le are nu trebuie clasificat ca membru al categoriei. Aceasta se poate face doar cu un numar redus de obiecte, cum ar fi cele de matematica, se aplică mai puțin felului în care reprezentăm categoriile sociale pentru că este foarte greu să specificăm reguli care le definesc exact. Este ușor sa definești un pătrat și să clasifici obiectele care corespund acestuia, dar este foarte dificil să faci asta pentru „bătran”, „american”, „sarac” etc. Aceasta definitie mai are și un dezavantaj: faptul că înabordarea clasică toți membrii categoriei sunt egali, deși e clar că aceleași obiecte sunt categorizate diferit de oameni diferiți si chiar de aceiași indivizi în situații diferite (Medin, 1989 apud Cernat, 2005).
Stereotipurile reprezintă seturi de trăsături atribuite membrilor unui grup social. Însă, acestea nu reprezintă dosar o colecție de trăsături considerate ca fiind caracteristice pentru membrii grupului, ci cuprinde și o explicație care leagă acele atribute, o schemă care permite înțelegerea reunirii acestora într-o structură cognitivă comună (Yzerbyt, Rocher, Schadron, 1997). Stereotipurile pot fi pozitive, atunci când reunesc în structura lor trăsături valorizate pozitiv la nivel social, sau negative, dacă reunesc anumite caracteristici valorizate negativ. În general, indivizii dezvoltă mai puternic stereotipuri negative referitoare la alte grupuri decât la cele din care el face parte.
„Definiția cea mai simplă este ca un stereotip este o etichetă. Pentru a fi mai precis, cu toate acestea, să luăm în considerare unele definiții comune” (Banaji & Greenwald, 1994 apud. Tan, 2013).
„Etichetele sunt dispozitive pentru salvarea persoanelor vorbarețe de a gândi.” (Morley, 1886, p. 142, citat în Gilbert & Hixon, 1991 apud. Tan, 2013)
„Un stereotip este o impresie fixă, care confirmă foarte puțin din ce acesta pretinde să reprezinte și rezultă din: întâi definim și abia apoi observăm.” (Katz & Braly, 1935, p. 181 apud. Tan, 2013).
„Un stereotip este o credință exagerată asociată cu o categorie.”(Allport, 1954, p. 191 apud. Tan, 2013)
„O generalizare despre un grup de oameni care îi distinge pe aceștia de alții. Stereotipurile pot fi, inexacte și rezistente la noi informații.” (Myers, 1990, p. 332 apud. Tan, 2013).
„O colecție de asociații care leagă un grup-țintă de un set de caracteristici descriptive.”
(Georg & Dovidion, 1986, p. 415 apud. Tan, 2013)
„O structura cognitivă, care conține cunoștințele, credințele și așteptările observatorului despre unele grup uman.” (Hamilton & Troiler, 1986, p. 133 apud. Tan, 2013)
Definițiile de mai sus subliniază că stereotipurile sunt generalizări ale trasaturilor repartizate unor grupuri și că aceste generalizări sunt adesea inexacte. Următorul set de definiții subliniază că stereotipurile sunt generalizări de caracteristici ale grupului pentru toți membrii acestuia, fără a furniza trăsături particulare sau a evalua un membru separat de categoria grupului.
„În stereotipuri, individul:
(1) clasifică altor persoane, de obicei, pe baza caracteristicilor foarte vizibile ca sexul sau rasa;
(2) atribuie un set de caracteristici tuturor membrilor din aceasta categorie;
(3) atribute acel set de caracteristici oricărui membru individual al acestei categorii.” (Snyder, 1981, p. 183, apud. Tan, 2013)
„Stereotipul reprezintă atribuirea de caracteristici identice pentru orice persoană într-un grup, indiferent de variația reală între membrii grupului respectiv.” (Aronson, 1988, p. 223, apud. Tan, 2013)
Iată o altă definiție generală a stereotipurilor:
Convingerile despre caracteristicile, atributele și comportamente unor anumite grupuri.” (Hilton & von Hippel, 1996, apud. Tan, 2013)
Această definiție menține conceptul de bază al definiției clasice că stereotipurile sunt credințele și rezultatul unei „prelucrări cognitive”. Generalitatea sa permite rafinarea prin includerea următoarelor elemente cheie:
stereotipurile sunt generalizări, care determina indivizii a nu observa diferențele individuale dintre membrii grupului;
stereotipurile pot fi pozitive sau negative, deși atenția noastră se va concentra mai mult pe stereotipurile negative, un motiv major pentru relațiile interpersonale disfunctionale, comunicare ineficace și inechități sociale. De asemenea, stereotipurile despre out-grupuri sunt mult mai probabil să aibă conotații negative decât stereotipurile despre in-grup (Hilton & von Hippel, 1996, apud. Tan, 2013).
stereotipurile sunt selective. Acestea sunt axate pe caracteristici de grup care ies în evidență și sunt caracteristice (Nelson & Miller, 1995, apud. Tan, 2013), care le diferențiază cel mai mult față de alte grupuri și care se schimbă cel mai puțin în cadrul grupurilui (Ford & Stangor, 1992, apud. Tan, 2013). De exemplu: stereotipul că imigranții hispanici nu sunt „patrioți”.Această trăsătură iese în evidență pentru că există multe indicii ale patriotismului – dorința de a învăța limba engleză și istoria americii, în primul rând. Patriotismul poate diferenția un american adevărat de un american fals; toți americanii sunt patrioți cu mici variații.
stereotipurile pot fi conștiente sau inconștiente. Stereotipurile conștiente sunt cele de care persoana este conștientă și că în mod deliberat sau în mod intenționat își ghidează comportamentele lui sau ale ei față de persoana sau grupul țintă. Stereotipurile inconștiente sunt cele de care o persoană nu este conștientă și care declanșează răspuns automat împotriva persoanei sau grupului țintă. Stereotipurile inconștiente implică „activări neintenționate sau spontane ale unor seturi de asociații sau răspunsuri învățate care au fost dezvoltate prin activări repetate în memorie” (Devine, 1989, p. 6, apud. Tan, 2013). De asemenea, stereotipurile inconștiente nu necesită efort deliberat (sau conștient) și pot fi declanșate de simpla prezență a persoanei țintă sau grupului în mediul său (Bargh, Chen & Burrows, 1996; Shiffrin & Dumais, 1981, apud. Tan, 2013). Stereotipurile conștiente obțin răspunsuri voluntare ale persoanei, în timp ce stereotipurile inconștiente obțin răspunsuri involuntare. De exemplu, un profesor crede conștient că majoritatea asiaticilor sunt buni la matematică, așa că va căuta insistent un asistent de cercetare, care este din Asia, pentru că cercetarea lui necesită destul de multe calcule. În același timp, el nu pote fi conștient de faptul că are un stereotip inconștient despre femei că ”nu sunt bune la matematică”, astfel încât în clasă, inconștient la rândul său, alege un student de sex masculin și ignora mâna ridicată a unei studente de sex feminin, atunci când are o întrebare despre o problemă de matematică. El este conștient despre stereotipul despre asiatici, deoarece aceasta este un stereotip relativ „ușor” și de fapt poate fi considerat pozitiv de unii (deși această opinie este supusă dezbaterii – orice fel de stereotipuri sunt jignitoare și ar trebui să fie evitate). Pe de altă parte, poate incerc sa nege și, prin urmare, forța din conștiința mea mea stereotip negativ de femei.
stereotipurile au mai multe dimensiuni. Gudykunst și Kim (2002) au sugerat mai multe clustere sau dimensiuni ale stereotipurilor, inclusiv grupuri de personalitate, trăsături fizice și comportamentale. Folosind analiza factorului de trasaturi individuale, Tan, Delisay, Zhang, Han și Merchant (2010) găsit trei dimensiuni etichetate ca: „etica muncii”, „Agresiune” și „atractivitate”. Factorul de etică a muncii include trasaturi ca: harnic, cinstit, politicos, având bune moravuri și de a fi generos. Factorul de agresiune a constat în trăsături ca: arogant, violent, și agresiv. Factorul de atractivitate a fost alcătuit de trăsături ca: inteligent, frumos, și îngrijit. Alti cercetatori au identificat dimensiuni similare ale stereotipurilor. Sides și Gross (2013) sugerează că „dimensiunea întâia și primară” ar trebui să răspundă la întrebarea, „Aceste persoane îmi vor face rău sau mă vor ajuta?”. Această dimensiune a fost etichetată ca având „ afecțiune” (Fiske et al., 1997, apud. Tan, 2013), „moralitate” (Wojciszke, 2005, apud. Tan, 2013), și „dezirabilitate socială” (Phalet & Poppe, 1997, apud. Tan, 2013). A doua dimensiune, care a fost etichetată „competență” (Wojciszke, 2005, apud. Tan, 2013) se referă la capacitatea membrilor grupului țintă pentru a realiza obiectivele lor (Fiske et al., 2002, apud. Tan, 2013). Include atributele de inteligență, abilitate și creativitate (Fiske, Cuddy & Glick, 2007, apud. Tan, 2013). Aceste două dimensiuni „afecțiune și competență” au dovedit a fi „dimensiuni universale de încredere ale judecații sociale peste stimuli, culturi și timp” (Fiske et al., 2007, p. 82, apud. Tan, 2013).
– o persoană poate fi conștientă de existența stereotipurilor, dar poate să nu le aprobe. Există o diferență între conștientizare și aprobare, care este uneori confundată în măsurarea stereotipurilor. Cu alte cuvinte, „o persoană poate fi cunoștientă de existența unui stereotip, dar convingerile personale pot sau nu pot fi congruente cu stereotipul” (Devine, 1989, p. 5, apud. Tan, 2013).
– deși majoritatea stereotipurilor sunt bazate pe informații inexacte sau incomplete, unele stereotipuri se pot baza pe cunoștințe precise pe care o persoană le poate avea despre un grup sau diferențe între grupuri, și, prin urmare, poate fi „real” (Banaji & Greenwald, 1994, apud. Tan, 2013). Întrebare, apoi, este cât de mulți membri ai unui grup în mod obiectiv trebuie să aibă cunoștințe precise înainte ca un stereotip să fie considerat „real”. De exemplu, unii ar fi de acord cu stereotipul că „Persoanele din Qatar sunt bogate”. Acest stereotip poate fi verificat prin calcularea mediei sau medianei veniturilor în Qatar, dar acestea nu răspund la întrebări, cum ar fi următoarele în acest context: Ce este „bogat”? (Printul Arabiei Saudite care a dat in judecată revista „Forbes” pentru subevaluarea averii sale și declasarea locului său printre cei mai bogați miliardari din lume) și „Bogația este bună sau rea?”. Indiferent dacă stereotipurile au la bază fapte obiective („cunoștințe precise”), toate stereotipurile sunt dăunătoare deoarece acestea nu permit evaluărea indivizilor independent de grupul afiliat.
O definiție acceptata de mai multi autori ar fi aceea care prezintă stereotipurile ca „un ansamblu de convingeri împartășite vizavi de caracteristicile personale, de trasaturile de personalitate, dar și de comportament, specifice unui grupe de persoane”. (Leyens, Yzerbyt & Schadron, 1994). Nici aceasta definiție nu este completa deoarece ne trimite doar la un singur conținut iar modul în care persoanele explică conexiunea dintre „convingeri” și „grup” și motivele pentru care se recurge la stereotip sunt la fel de importante.
Cele mai influente trasaturi ale stereotipurilor sunt:
temeiul judecații este format din anumite grupuri și/sau de relațiile dintre acestea;
au o încarcatură emotională negativă sau pozitivă și aceasta poate duce la conflicte;
stereotipul poate fi fals în totalitate, caz rar, dar poate fi partial adevărat, caz frecvent, ceea ce îi atribuie aparența deplinei veridicitați;
este stabil și rezistent la schimbare.
„Geneza stereotipurilor este de natură socială – nu ne naștem cu stereotipuri!” Mediul social, instituțiile implicate în procesul de socializare și cultura sunt cele care au un rol important în perpetuarea acestora.
„Funcția socială a stereotipului este de a pastra valorile și standardele” – acestea sunt însușite de individ în ideea de a se integra in comunitate. Acesta folosește denumiri „parola” care au rolul de recunoaștere și legatură intre membru și grup. (Gavreliuc, 2007).
Gordon Allport si Leo Postman (1947) au efectuat un experiment in care au studiat efectul „zvonului”. Cercetarea s-a desfașurat asemenea unui „telefon fără fir”. Subiecților li se prezintă o scenă dintr-un metrou în care sunt implicați un negru bine îmbrăcat si un alb mai sărac cu un briceag în mână și acestia trebuie să transmită povestea mai multor subiecți albi. Cu cât crește numarul subiecților cu atâtpovestea este mai distorsionată. La finalul grupului descrierea acestei intâmplari prezintă o luptă violentă între un barbat alb, bine îmbracat si un „negru agresiv” care are un briceag in măna. Stereotipul etnic „filtreaza informația și o dirijază conform dominantelor sale”.
O caracteristică importantă a stereotipurilor o reprezintă marea stabilitate în timp, fiind destul de rezistente la schimbare, chiar și atunci când realitatea furnizează dovezi contrare conținutului lor. Cu toate acestea, stereotipurile nu constituie niște scheme rigide care sunt activate indiferent de situația în care se află individul. Ellemers și van Knippenberg (1997) arată că trăsăturile pe care le conține stereotipul sunt activate în mod diferit, în funcție de contextul social în care se află persoana. Într-o anumită situație sunt utilizate doar acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situației specifice și pe care individul le selectează în mod adaptativ.
Stereotipurile sunt colective din punct de vedere al originii (Bourhis, Turner, Gagnon, 1997), deși sunt împărtășite de fiecare individ în parte. Ele tind să devină „credințe împărtășite normativ, consistente cu valorile și ideologiile grupului de care aparține persoana” (pag.273).
Stereotipurile tind să se dezvolte mai rapid atunci când ținta este mai larg răspândită în societate (Stangor, 1995) sau este mai vizibilă la nivel social. Astfel, se vor dezvolta și răspândi mai mult stereotipurile referitoare la grupurile mai numeroase de persoane, cum ar fi minorități etnice sau rasiale, șomerii, care cuprind un număr suficient de mare membrii sau la persoanele fără locuință, care sunt vizibile social.
Tajfel (1981) identifică două tipuri de funcții pe care le îndeplinesc stereotipurile – funcții individuale și colective. La nivel individual stereotipurile ajută la procesarea informației sociale, mai ales în condiții de ambiguitate sau de stres. În aceste cazuri ele reprezintă „scurtături” care favorizează procesarea rapidă a informațiilor noi. Funcția colectivă a stereotipurilor este legată de nevoia grupului de a găsi o justificare pentru relațiile dintre grupuri în societate și pentru locul pe care îl ocupă propriul grup în structura socială. Stereotipurile vor descrie propriul grup în termeni pozitivi, în timp ce va exista tendința ca celelalte grupuri să fie descrise în termeni negativi.
Originea cognitiva a stereotipurilor
Catalogând conținutul stereotipurilor, cercetatori încearcă să explice cum și de ce se dezvoltă acestea. Una dintre abordari examinează cum procesul de socializare perpetuează stereotipurile, accentuând modul în care parinții si mass-media comunică și întăresc imaginile stereotipice ale grupurilor sociale. Consensul stereotipurilor poate fi explicat, din aceasta perspectivă, de transmisia vastă de deformari culturale noii generații care se dezvolta în cadrul societații. Totuși, această abordare nu explică de unde au apărut stereotipurile. Pentru a găsi raspuns la această întrebare câțiva cercetatori s-au întors la abordarea motivațională. Din această perspectivă, stereotipurile apar pentru a satisface importante nevoi psihologice. De exemplu, stereotipul unei persoane despre un grup poate face ca acea persoană să se simtă superioară. După ce un individ resimte o amenințare a stimei de sine, gândurile stereotipe despre grupul minoritar pot aparea foarte ușor în minte. Stereotipurile mai funcționează de asemenea ca sprijin și explicație pentru conflictele intergrupale pentru resursele valoroase, făcând ca un grup social să se justifice în acțiunile ostile împotriva altor grupuri. În plus stereotipurile funcționează pentru a face persoana să se simtă confortabil cu decalajele prezente în societate, furnizează indivizilor, care au o părere bună despre ei înșiși, explicații pentru inegalitățile sociale. De exemplu, faptul că un grup social nu a atins succesul economic o persoana poate justifica lucrul acesta prin moștenirea unor caracteristici deficitare (lipsă a abilitaților, indolenței etc.). În acest mod, inegalitățile sociale pot fi blamate chiar și în grupurile dezavantajate, nevoia de a justifica sistemul social apare a fi atât de puternică că pănă și minoritățile dezavantajate, câteodată, acceptă aceste stereotipuri negative legate de propriul grup. Aceste explicații motivaționale se pot aduna ușor la calitațile negative ale multor stereotipuri sociale.
Cercetarile recente arată ca stereotipurile au tendința de a se grupa în jurul a două teme principale. Una ia în calcul competența: Sunt inteligenți și de succes membrii grupului? A doua temă privește afecțiunea: Sunt membrii grupului plăcuți, prietenoși și înțelegatori? Bineînțeles, membrii grupului social dominant (majoritar) au tendința de a-și vedea propriul grup ca fiind competent și afectuos. Multe alte grupuri sunt privite ca o combinație de stereotipuri ambivalente. Unele grupuri, de exemplu cele de femei si bătrâni, sunt văzute ca fiind afectuoase dar lipsite de pricepere, pe când alte grupuri ca asiaticii sau evreii, tind să fie catalogați de grupul majoritar ca fiind competenți dar lipsiți de afectivitate. Numai câteva grupuri, ca dependenții de droguri si cei fără adăpost, le lipsesc ambele dimensiuni.
Perspectiva cogniției sociale evidențiază faptul că stereotipurile apar din operațiile normale, de zi cu zi ale proceselor mentale de bază ca : atenția, memoria. In viața cotidiană, persoana este expusă la informații despre membrii a diferite grupuri sociale, le poți auzi la televizor, de la prieteni sau chiar te poți întalni cu persoana respectivă. Perspectiva cogniției sociale declară că o formă personală a stereotipului este determinată de parada de informații la care este expusă persoana le acordă atențieși le reține. Oamenii posedă o „bază de date mentală” ce conține dovezi ce sprijină acuratețea stereotipurilor lor dar aceste dovezi convingatoare sunt esențial iluzorii. In primul rând pentru ca persoana să îsi creeze imagini corecte despre un grup social trebuie sa fie expusă unui eșantion reprezentativ de membrii ai grupului; acest eșantion este dificil să il formăm (mai ales din cadrul grupurilor pe care le întalnește foarte rar). Chiar dacă un comportament reprezentativ este disponibil, individul trebuie sa fie la fel de sensibil la toate tipurile de informații pentru ca imaginea mentală sa fie corectă. Există o tendința generală să acordăm mai multă atenție informațiilor negative, in special când se asociază unor grupuri sociale distincte, un grup minoritar (Baumeister & Vohs, ed., 2007).
Când o persoană întâlnește un membru al unui grup, stereotipul asociat grupului se activează automat; caracteristicile specifice, tipice ale grupului devin mult mai accesibile in mintea lui. Acest proces de activare a stereotipului se întâmplă și în cazuri în care persoana nu consideră că acestea sunt exacte. Dacă se intâmplă acest lucru stereotipul influențeză modul în care membrul grupului este perceput și tratat. Aceste efecte se produc rapid, involuntar și, de cele mai multe ori, fără să conștientizăm că se întâmplă.
Psihologia sociala a dezvoltat câteva modalități de detectare a modului in care stereotipurile se activează rapid si automat in mintea oamenilor. De exemplu, faptul că multe persoane reacționează in acest mod influențate de stereotipurile de gen. Participanții unui test sunt expuși la o serie de fotografii reprezentând portrete de barbați si femei. După fiecare fotografie ei trebuie să răspundă cu un cuvânt reprezentativ, pentru acea imagine, cât de repede posibil. După vizionarea unei fotografii reprezentănd un bărbat subiecții tind să răspundă rapid la conceptele stereotipice masculine (exemplu: „puternic”) dar mult mai încet la conceptele stereotipice feminine (exemplu: „afectuos”). În cazul vizionării fotografiei unei femei situația este exact opusul situației anterioare. Astfel, doar simpla apariție a fotografiei unei persoane este de ajuns pentru conceptele stereotipice de gen să devina accesibile în mintea observatorilor. Activarea automată a stereotipurilor este comună dar nu este universală. Există diferențe individuale substanțiale și contextul imediat apropiat este foarte important. De exemplu: într-un context situațional în care etnia este mult mai proeminentă decât sexul aceleași fotografii stârnesc automat stereotipuri rasiale dar nu și stereotipuri de gen. În cele mai multe cazuri o persoană își formează o primă impresie despre o alta bazându-se parțial pe aplicarea unor stereotipuri privind o parte (dar nu toți) dintre membrii grupului social din care provine.
Odată activat stereotipul poate exercita și menține efecte importante asupra modului în care persoana vede lumea. Odată ce un stereotip este activat, poate deforma modul în care persoana interpretează comportamentul ambiguu. Stereotipurile pot deforma și modul în care o persoană explică un eveniment social. De exemplu, calitățile de lider sunt asociate în mod stereotipic cu barbații decât cu femeile. Un bărbat de succes este creditat cu calități de lider și om de afaceri pe când succesul unei femeie aflată într-o poziție de conducere se poate explica prin condiții economice favorabile și chiar simplu noroc.
Stereotipurile se autoperpetuează în sensul că persoanele se manifestă în moduri în care primesc confirmări despre credințele lor. De exemplu, dacă o persoană crede că afro-americanii sunt ostili ei pot interacționa cu aceștia untr-un mod mai puțin prietenos, tratament care poate provoca un raspuns la fel de neprietenos și astfel își confirmă ostilitatea prezisă. Aceste „profeții” duc la confirmarea acurateții stereotipului (Baumeister, Vohs, coord., 2007).
„Ne place să rezolvăm problemele cu ușurință. Putem face acest lucru cel mai bine dacă le putem potrivi rapid într-o categorie satisfăcătoare și utiliza această categorie ca un mijloc de a ne gândi înainte la soluții… Atât timp cât putem merge mai departe cu aceste generalizări brute avem tendința de a face acest lucru. De ce? Ei bine, este nevoie de mai puțin efort, și efortul, cu excepția cazului în zona intereselor noastre cele mai intense, este dezagreabil.” (Allport, 1954, pp. 20–21, citat în Gilbert & Hixon, 1991, apud. Tan, 2013)
Deținem stereotipurile pentru multe din aceleași motive pentru care suntem prejudecați, cu excepția că în cazul stereotipurilor, se pune mai mult accent pe rolul informației. Acest lucru este de înțeles, având în vedere că stereotipurile sunt bazate pe convingeri, care, la rândul lor, sunt formate prin prelucrarea cognitivă a informațiilor. Mai multe modele sau reprezentări ale proceselor pe care încearcăm să le explicăm, ne pot ajuta să înțelegem cum sunt formate stereotipurile.(Tan, 2013)
Modelul Cognitiv
Conform acestui model, stereotipurile ne ajută să înțelegem un mediu complicat, care are mai multe informații decât putem procesa confortabil în orice moment. Această funcție a stereotipurilor este numit economie cognitivă. Principiul reducerii efortului stă la baza economiei cognitive a stereotipurilor – cu cât este mai mic efortul necesar, cu atât suntem mai confortabili. Prin urmare, procesăm cât mai puține informații posibil pentru a cunoaște persoanele și obiectele folosind categoriile, deoarece categorisirea necesită mai puțin efort decât evaluarea individuală a persoanelor și obiectelor. Aplicate la stereotipurile, „capacitatea de a înțelege persoanele noi și unice în ceea ce privește convingerile vechi și generale este cu siguranță printre cele mai la îndemână instrumente sociale din trusa observatorului” (Gilbert & Hixon, 1991, p. 509, apud. Tan, 2013).
Explicațiile cognitive consideră stereotipurile ca rezultat al informațiilor primite, distilat și rezumat, de către persoanele semnificative (de exemplu, colegii, profesor, membrii familiei), mass-media sau contactul personal cu grupul stereotip (Allport, 1954; Dixon, 2006; Schneider, 2004, apud. Tan, 2013). Stereotipurile sunt generalizări bazate pe conținutul și valența informațiilor (de exemplu, portrete pozitive sau negative în mass-media), frecvența de expunere și claritatea informațiilor (Bandura, 2002, apud. Tan, 2013). Având în vedere capacitatea umană redusă de procesarea a informației (Lang, 2000, apud. Tan, 2013) sortăm și organizăm informațiile primite în scheme cognitive simplificate pentru a descrie grupuri de persoane și obiecte (Snyder & Miene, 1994, apud. Tan, 2013), rezultând stereotipurile. Astfel, formarea stereotipului în modelul cognitiv poate fi explicată ca prelucrarea limitată și simplificată a informațiilor primite.
Modelul psihodinamic
În conformitate cu modelul psihodinamic, stereotipurile îndeplinesc nevoile individuale (Hamilton & Sherman, 1994, apud. Tan, 2013), ca cea de întreținere a ego-ului. Deținerea stereotipurilor pozitive pentru grupurile din care facem parte și cu care ne identificăm (in-grupurile nostre) și stereotipurile negative privind out-grupurile îmbunătățesc și mențin sentimentele noastre de auto-valoare.
Modelul socio-cultural
În conformitate cu modelul socio-cultural, stereotipurile facilitează identificarea grupului și întreținerea calității de membru. Partajarea stereotipurilor – credințe despre alte grupuri – intărește identificarea cu in-grupului și menține statutului de membru. Grupurile de coeziune au membri care împărtășesc valorile, credințele și obiective, inclusiv stereotipurile. La nivel comunitar și societal, stereotipurile consolidează valorile sociale, structurile și simbolurile (Glick & Fiske, 2001; Jost, Burgess, & Mosso, 2001, apud. Tan, 2013). Stereotipurile negative oferi unele „raționalizări” pentru menținerea structurii de putere și de control de alocare a resurselor. De exemplu, dacă predomină stereotipul martienilor într-o societate (cum ar fi un stat-națiune) că marțienii sunt leneși, persoanele care dețin puterea pot utiliza acest stereotip pentru limitarea imigrației marțienilor în grupul nostru.
De ce avem reprezentări stereotipice?
O întrebare de bază este de ce avem stereotipuri? La ce ne ajută ele? Aceste concepte îndeplinesc patru funcții fundamentale: combinatorială, de predicție, de comunicare și de economie cognitivă (Cernat, 2005) și reprezintă „unități de bază ale gândirii, combinându-se în diverse forme pentru a da naștere gândurilor, ne permit să generalizăm experiențele noastre cu un obiect la întreaga categorie din care face parte obiectul, fac posibilă o comunicare eficientă și salvează prețioase resurse cognitive (Goldstone și Kersten, 2003 apud. Cernat, 2005). Funcțiile sunt vitale pentru a ne asigura supraviețuirea. Funcțiile atribuite de psihologii sociali stereotipurilor sunt asemanatoare cu cele ale psihologilor cognitivi: funcția de economie cognitivă, explicativă și socială. Stereotipurile ne ajuta sa înțelegem mai ușor lumea în care traim și sa ne integram mult mai ușorîntr-un grup social.
1.3.1. Stereotipurile ca mijloace de economisire cognitivă
Aceasta abordare nu trebuie văzută ca o trecere cu vederea a faptului că le folosim. Fără nici o îndoială, stereotipurile au foarte multe efecte negative în societate. Poate că ai ratat acea băutura cu prietenii în bar sau ai pierdut postul pentru care te-ai pregatit datorită etniei sau sexului tău. Să fi ținta gandirii conduse de stereotipuri nu este cel mai bun lucru. Totuși, din punctul de vedere al actorului social, stereotipurile sunt un lucru bun. Ele oferă o cale simplă și deschisă în judecarea persoanelor si ne permit ca deciziile să fie luate cu minim de efort. Cu alte cuvinte, stereotipurile există pentru că oferă indivindului o cale mai scurtă și mai atrăgatoare pentru a înțelege lumea care îi înconjoară.
Macrae (1994) a folosit metoda sarcinilor duble pentru a demonstra că stereotipurile sunt dispozitive care ne eliberează de nevoia de a analiza fiecare informație pe care o primim despre cineva. Într-un experiment, participanții au fost puși să își formeze impresii despre o anumită persoană (Jhon) dintr-o serie de caracteristici prezentate una câte una pe ecranul unui computer. În același timp este prezentat și un pasaj care descrie economia și geografia Indoneziei. Când Jhon a fost identificat ca fiind membrul unei grupari stereotipe, prin folosirea unei etichete (skinhead – un tânăr care aparține unui grup american sau britanic care se rade pe cap, se aduna la concertele rock sau protestează în numele supremației albilor) printre trasaturile prezentate pe monitor, participanții și-au amintit foarte ușor aceasta trasatură stereotipă prezentată în timpul sarcinii de formare a impresiei și chiar informații foarte precise din banala descriere a Indoneziei. Stiind că Jhon este „skinhead” (membru al acestei grupari) a facut ca sarcina de formare a impresiilor să fie mult mai ușoară ceea ce a eliberat resurse mentale pentru îndeplinirea altor sarcini ca reamintirea geografiei și economiei Indoneziei.
Acest experiment demonstrează faptul că stereotipurile ne permit să ne formăm impresii despre un individ fără prea mare efort mental. Acest lucru este un foarte mare avantaj pentru cel care le folosește,mai multe resurse pentru a rezolva lucrurile importante care solicită atenția noastră. Dar în timp ce pentru utilizator stereotipul este o unealtă folositoare, pentru Jhon nu este la fel. Ne-a furnizat toate informațiile despre el într-o tentativă de a arăta că este mai mult decât un membru al gruparii „skinhead”dar ele au fost ignorate. Folosim stereotipurile în ciuda informațiilor personale (caracteristici și atribute) furnizate despre Jhon și conservăm acele resurse pentru alte sarcini.Gândim numai când trebuie și atunci o facem constrânși. Prin urmare, clasificarile si stereotipurile sunt văzute ca o metodă de a reduce consumul de resurse mentale, simplificând mecanismele cognitive, este pentru observatorii sociali cu prejudecați un regretabil dar inevitabil produs al acestei străduințe pentru a reduce efortul mental.
Dacă trebuie să credem această poziție perspectiva este sumbră. Toți cunoastem stereotipurile privind politicienii, contabilii, englezii și, chiar dacă le știm de ce nu le folosim cu toții și nu ne exprimăm prejudecățile? În 1989 Patricia Devine a încercat să raspundă la această întrebare cu un model care încearca să pună împreună ceea ce știm, despre eficiența cognitivă permisă tuturor prin stereotipuri, cu faptul că există diferențe în nivelul și exprimarea prejudecăților.
Devine (1989) susține că, deoarece învațăm stereotipurile foarte devreme (Hamilton, Sherman, 1994; Katz, 1976) și deoarece au proprietăți funcționale sunt cunoscute tuturor și accesate frecvent. Este greu de imaginat o persoană care nu cunoaște majoritatea stereotipurilor societații din care face parte. Rezultatul acestui lung proces de învațare (Devine, 1989) este că toți, făcând abstracție de credințele personale, activează stereotipurile când se află în prezența unui membru sau o reprezentare simbolică a grupului și când observă grupurile din care nu fac parte sau membri acestora. Și totuși, diferențe individuale există în credibilitatea și acuratețea lor. Societatea aduce, tuturor membrilor ei, cunoștințe despre stereotipurile fiecarui grup social important. Prejudecățile îndreptate către un astfel de grup apar numai dacă o credință personală despre acel grup este adecvata stereotipului. Devine crede ca legăturile dintre stereotipuri si prejudecăți sunt încurcate dar susține că stereotipurile nu duc neaparat la prejudecăți.
Stereotipurile ca explicații
Psihologii se încadrează in două tabere: cei care susțin ca suntem bombardați cu prea multe informații și de aceea trebuie să le selectăm și cei care cred, dimpotrivă, că avem la dispoziție prea puține informații și de aceea trebuie să le cautăm (McGarty et al., 2002). Dacă mergem la o petrecere primii susțin că o să fim invadați de o mulțime de informații (persoane noi, locație necunoscută etc) și suntem nevoiți să apelăm la stereotipuri pentru a ne putea concentra resursele cognitive asupra lucrurilor care ne interesează. Ceilalți vor susține ca avem nevoie de mai multe date (cine sunt oamenii care vorbesc cu voce tare, de ce se inghesuie persoanele pe terasă etc) iar stereotipurile vor ajuta, în acest caz, cu informații utile. Individul este cel care încearcă să-și explice ceea ce îl înconjoară prin stereotipuri care îmbogățesc realitatea, nu o simplifică. Pentru specialiștii din prima categorie este un mijloc de economie cognitivă și pentru ceilalți sunt raspunsuri la nevoia de a înțelege lumea. Este oare principala funcție a stereotipurilor cea de a oferii explicații? Ele nu reprezintă raspunsuri la nevoia noastră de a înțelege realitatea ci pot fi imagini prefabricate pe care le asimilăm din societate deoarece și ceilalți le folosesc.
Sunt foarte multe aspecte care trebuie luate în calcul și de aceea este mai corect să spunem că „nevoia de a înțelege lumea reprezintă nu funcția ci doar una dintre funcțiile pe care le servesc stereotipurile” (Cernat, 2005).
Stereotipurile ca instrumente colective de reprezentare și acțiune
În primele două subcapitole am vorbit despre funcțiile îndeplinite de stereotipuri între persoane dar există specialiști, ca Henri Tajfel creatorul teoriei identității sociale, care declară că acestea susțin și grupurile nu numai membrul lui. Ele au o funcție importantă în procesul de diferențiere intergrupală și în același timp o funcție grupală explicativă și justificativă. Prima ajută la formarea unei identități deosebite și bune a in-grupului pe când cea de a doua atestă că în cadrul grupului stereotipurile se folosesc pentru a decodifica „evenimentele sociale și a-și justifica acțiunile față de alte grupuri” ( Cernat, 2005). Această afirmație ne face să înțelegem că stereotipurile nu sunt doar bunuri ale unor acțiuni particulare, singulare ci au o „natura colaborativă sau interactivă” și implică acțiuni complexe care sunt influențate în permanență de poziția grupului în raport cu altele și modelele de bază ale structurilor relațiilor sociale (Haslam et al., 2002 apud Cernat, 2005).
Conform acestei concepții, stereotipurile trebuie legate nu numai de redarea realității ci și de acțiune, de atingerea obiectivelor grupului. Abordrea identității sociale nu face decât să transformeoamenii din „victime ale propriilor limitari cognitive în victime ale grupurilor din care fac parte” și ca ceea ce gândim noi contează prea puțin sau deloc. (Cernat, 2005). Specialiștii, adepți ai acestei teorii, nu sunt de acord cu această interpretare ci susțin că individul nu este un receptor pasiv, este implicat permanentși contribuie la psihologia grupului. Această poziție este totuși puțin plauzibilă deoarece în acest caz este puțin probabil ca toți membrii unui grup, mai ales în cele mari cum ar fi o națiune, să participe la luarea unei decizii în mod egal. Stereotipurile pot fi privite ca „elemente ale unor programe socio-politice” gândite de cei aflați la un nivel superior și abia apoi împraștiate în rândul maselor.
Una dintre cele mai mari probleme ale celor care susțin că stereotipurile sunt instrumente colective de reprezentare și acțiune este că acestea nu explică relația dintre individ și grup iar pentru unele este dificil de precizat ce funcții au la nivel de grup.
Cum se măsoară stereotipurile?
Pentru a putea să studiem și să înțelegem stereotipurile, trebuie să fim capabili să le măsurăm; adică „Cum recunosc un stereotip atunci când văd unul?”. Stereotipurile pot fi explicite (conștiente, voluntare și deliberate) sau inconștiente (implicite, inconștiente, automate, involuntare). În mod corespunzător, există măsuri explicite si implicite ale stereotipurilor.
Măsurile explicite
1. răspunsuri libere (Monteith & Spicer, XXXX, apud. Tan, 2013): respondenții sunt rugați să „descrie” [numească un grup] folosind adjective care le vin pentru prima oară în minte. Respondenții au un timp limită, câteva minute pentru a crea lista de adjective. Adjectivele cel mai frecvent enumerate sunt stereotipurile din grupul țintă.
2. verificarea atributelor (Katz & Braly, 1933, apud. Tan, 2013): în această formă de măsurare a stereotipurilor, respondenții sunt instruiți, după cum urmează: „Iată o listă de trăsături adesea folosit pentru a descrie oamenii. Selectați acele trăsături care par a fi tipice ___ [nume grup]. Scrieți cât mai multe cuvinte în spațiul liber atâtea câte tu crezi ca sunt necesare pentru a caracteriza în mod adecvat acest grup de oameni. Puteți adăuga alte trăsături nu sunt pe acestă listă.” Respondenții primesc apoi o listă de adjective, cum ar fi: agresiv, inteligent, leneș, devotat familiei, patriot. Adjectivele enumerate cel mai frecvent de membri ai grupului respondenților sunt stereotipurile grupului țintă.
3. clasificarea atributelor (Brigham, 1971, apud. Tan, 2013): respondenții primesc o listă de trăsături sau adjective și apoi sunt rugați să estimeze procentajul grupurilor care au o anumită trăsătură. Trăsăturile cu estimări de 80% sau mai mult sunt considerate stereotipuri. Sau, respondenții sunt rugați să răspundă la întrebarea:„Cât de probabil este ca [numele grupului] sunt [trăsătură, cum ar fi „asertivitate”]. Variantele de raspuns fiind: foarte probabil, destul de probabil, oarecum probabil, sau nu prea probabil. Trăsăturile evaluate foarte probabil sau destul de probabil sunt considerate stereotipuri.
4. măsurarea semantică diferențială (Gardner, 1973; Tan et al., 2000): cotarea semantică diferențială măsoară înțelesul unui obiect pe scală bipolară a adjectivelor (opuse), de obicei, o scală de șapte puncte. Aplicată stereotipurilor, măsura semantică diferențială cere respondențiilor „să evalueze” [grupul] pentru fiecare dintre atributele enumerate mai jos, prin bifarea unui spațiu între cele două adjective opuse. „Cu cât bifa este mai aproape de un adjectiv, mai multe grupuri pot fi descrise folosind acest adjectiv.” (Tan, 2013). Mai multe adjective bipolare cu șapte spații între ele sunt apoi enumerate pentru respondenți. De exemplu:
harnici ___ ___ ___ ___ ___ ___ ___ leneș
frumos ___ ___ ___ ___ ___ ___ ___ urât
Răspunsurile sunt marcate pe o scală de șapte puncte; șapte este spațiul cel mai apropiat de adjectivul pozitiv; unu este spațiul cel mai apropiat de adjectivul negativ. Atributele ale căror cote sunt semnificativ diferite (folosind un test-t) de la punctul de mijloc al scalei (4 pe o scară de șapte puncte) sunt considerate a fi stereotipuri consensuale sau stereotipurile convenite de către respondenții care fac testul.
5. Măsurarea realității grupului (Tan et al., 2000): respondenții sunt rugați să estimeze procentajul de grupul țintă care afișează comportamente stereotipice. De exemplu: „Ce procent din [grup] estimezi să fie…
– în închisoare pentru crime violente? ___ %
– beneficiază de ajutor social ___ %
– consumatori de droguri___ %
– vânzători de droguri___ %
Aceste estimări sunt apoi comparate cu statistica oficială care arată procentele existente în lumea reală. Comportamente sau caracteristicile cu estimări mai mari decât estimările reale sunt considerate a fi stereotipuri.
6. Scala credinței: respondenții sunt rugați să clasifice cum comportamentele descriptive stereotipe aparțin grupului țintă. De exemplu, Barreto, Manzano și Segura (2012, p. 25) au folosit această scală de cinci puncte într-un sondaj național privind stereotipurile Hispanic/Latino. Pentru fiecare articol, răspunsuri posibile au fost „foarte bine”, „oarecum bine”, „nu știu”, „nu așa de bine”, „deloc”.
Cercetătorul spune: „am să citeasc câteva declarații și pentru fiecare dintre ele, să-mi spuneți dacă credeți că aceasta se aplică la hispanici sau latino: foarte bine, oarecum bine, nu așa de bine sau deloc. Deci, gândindu-mă la hispanici, în general, cât de bine [introduceți fraza] descrie grupul?”
au prea mulți copii
cinstit
mai puțin educați
orientat spre familie
cultura găștii și crimei
religioase, bisericoși
imigranți ilegali
iau locurile de muncă ale americanilor
refuză să învețe limba engleză
beneficiari de ajutoare sociale sau asistență publică.
Cu această scală, elementele care au înregistrat scoruri semnificativ mai mare decât valoarea medie teoretică (3 pe o scară de cinci puncte) poate fi considerat a fi stereotip. De asemenea, elemente aprobate de majoritatea respondenților (50% sau mai mare) pot fi interpretate ca stereotipuri.
Interpretarea rezultatelor la măsurile stereotipurilor explicite de mai sus a fost un subiect de dezbatere printre cercetatori. Mai multe probleme au fost ridicate cu privire la aceste măsuri:
1. Cât de sensibile sunt aceste măsurători la dezirabilitatea socială printre respondenții? În general, nu este acceptabil social să ai prejudecăți rasiale sau sexiste, așa că dorința noastră de a fi acceptați de alții ne poate conduce spre a evita apariția prejudecăților în răspunsurile noastre la aceste măsurători.
2. Când are o trăsătură aprobat de către un grup devenie stereotip? În mod evident, va fi rareori acord 100% într-un in-grup că un outgrup posedă o anumită trăsătură. Deci, este 80% sau 50% sau o diferență semnificativă la medie de acord, suficientă pentru o trăsătură aprobată să fie considerată un stereotip? Există foarte puține lucruri în teorie, că ne-ar putea ghida în luarea acestei decizii. În consecință, aceste decizii sunt adesea arbitrare, și rezultatele sunt prezentate descriptiv, cu trăsături ordonate în termeni de frecvență de aprobare. Sau, rezultatele sunt analizate la nivel individual. Asta înseamnă că un scor individuale este corelat cu alte construct, de exemplu: evaluarea unui candidat la un loc de muncă și concluziile sunt realizate pe baza unor scoruri (mare sau mic pe o scală numerică) sunt legate de, sau pot prezice, un construct conex.
Analize ca aceasta ne ajută să minimizăm dezavantajul dezirabilității sociale a măsurilor explicite.(Tan, 2013)
Măsurile implicite
Măsurile implicite de stereotipurile sunt un subset al Implicit Associations Test (IAT) Testul asocierilor implicite) Majoritatea testelor în IAT măsoară atitudinile implicite – sentimentele pozitive sau negative față de grupurile – sunt, prin urmare, măsurile prejudecăților. Mai multe teste măsoară asocierea trăsăturilor sau comportamentelor cu grupuri, și sunt, prin urmare, măsurile stereotipurilor implicite. Stereotipul IAT urmeză aceeași procedură și ipoteză teoretică de atitudinea IAT; adică, puterea de asociere între concepte este indicată prin viteza relativă în a face aceste asociații. Stereotipurile IAT sunt următoarele, disponibile și pe site-ul IAT:
1. stereotipul asiaticilor – americani: utilizăm șase imagini cu chipuri de asiatici, trei femei și trei bărbați; șase portrete de albii, trei femei și trei bărbați; și șase repere externe (de exemplu: Piramidele egiptene) și șase repere americane (de exemplu: Statuia Libertății). Respondenți, în general, asociază reperele Americane cu albii și reperele externe cu asiaticii, ceea ce presupune stereotipul implicit că asiaticii americani sunt străini și nu sunt patrioți.
2. stereotipul nativ/alb: foloseste aceeași stimuli ca în stereotip asiaticilor americani IAT, cu excepția că sunt folosite șase portrete de nativi Americani și șase portrete de albi. Respondenți, în general, asociază reperele americane cu albii și reperele externe cu nativii americani, ceea ce presupune stereotipul implicit al amerindienilor ca fiind străini.
3. arme și fețe: fețe cu pielea întunecată și deschisă la culoare sunt folosite ca stimuli, împreună cu șapte arme (de exemplu: topor de luptă, ghioagă, revolver) și șapte obiecte inofensive. Respondenți asociază, în general, pielea de culoare închisă cu arme și albii cu obiectele inofensive, ceea ce presupune un stereotip implicite de violență și agresivitate pentru pielea de culoare închisă.
4. știința categoriei genului: acest test stereotip arată o legătură între arte liberale și femei și între știință și bărbați.
5. cariera categoriei genului: acest test stereotip arată o legătură între femei și familie și între bărbați și cariere.
Stereotipul IAT arată că majoritatea oamenilor au deviații implicite pentru și împotriva anumitor grupuri. Aceste distorsiuni pot influența evaluarea grupului, precum și comportamentele discriminatorii și sunt mai susceptibile de a fi dezvăluite decât în măsurătorile explicite ale stereotipurilor.
Amenințarea stereotipurilor
În 1999,Claude Steele dezvoltă următoarea idee: în acele situații în care un stereotip negativ poate fi aplicat anumitor grupuri, membrii lor sunt apăsați de teama e a fi redus la stereotipul respectiv. Steele numește această dificultate amenințarea stereotipului, întrucât inividul aflat în situația relevantă stereotipizarii simte pericolul reducerii sale, de catre ceilalți, la schema stereotipă.(Augustinos&Reynolds, 2001)
Acestea apar când recunoaștem că o persoană poate fi judecată sau amenințată datorită unor stereotipuri negative legate de grupul din care face parte. Se întâmpla atunci când un membru face ceva asupra căruia se poate aplica stereotipul. De exemplu, dacă un batrân încearcă sa îșiamintească unde a pus cheile casei, stereotipul negativ despre memoria slabă a persoanelor în vârstă se aplică și în timp ce caută el este conștient că nu face decât sa confirme acest lucru. Dacă persoana a fost percepută ca având o memorie bună, perspectiva de a fi judecat sau tratat diferit poate fi supărătoare și poate avea chiar efectul suparator de a intervenii în abilitatea persoanei de a găsi cheile.Steele demonstreazăcă amenințarea stereotipului joacă un rol crucial în influențarea performanței intelectualeși a identității membrilor grupurilor stereotipizate.( Augustinos&Reynolds, 2001)
Cel mai des stereotipurile afectează țintele lor prin judecăți și comportamente discriminatorii din partea celor care le dețin. Amenințările stereotipice prezintă câteva trăsături și constante:
-apar intr-o situație care face aluzie și semnalează relevanța stereotipului pentru comportamentul cuiva. Întâmplările nu depind de o anumită stare sau caracteristică a persoanei țintă (a avea așteptări minime, rezultat al unor expuneri dese la stereotip);
sunt o amenințare generală care poate fi trăită virtual de oricine. Toți indivizii beneficiază de identități sociale pentru care există stereotipuri negative – bătrânii, tinerii, atleții, artiștii etc și când aceștia fac lucruri asupra cărora se aplica stereotipurile, ei pot resimți aceste amenințări;
natura amenințării depinde de conținutul stereotipului negativ. Descrierea specifică a stereotipului determină situația, persoanele și activitătile asupra cărora se aplică și astfel devin capabile să determine un sentiment de amenințare. De exemplu, tipul de amenințare stereotipică resimțită de bărbați, femei și adolescenți poate varia considerabil, în funcție de grup, canalizându-se pe sensibilitatea primilor, calitățile matematice pentru al doilea și autocontrolul pentru cel de al treilea grup. Pentru fiecare, amenințarea este resimțită în situații în care stereotipul grupului de care aparțin se aplică nu în alte situații. O femeie se poate simți amenințată la orele de matematică, unde stereotipul negativ al grupului se aplică dar nu și la cursul de engleză unde nu se aplică;
forța amenințării stereotipului depinde, pe de o parte, de înțelesul stereotipului implicat. Unele stereotipuri au un sens mult mai negativ decât altele. Un stereotip care denigrează integritatea grupului ar trebui să constituie o amenințare mai puternică decât un stereotip care înjosește simțul umorului;
forța amenințării stereotipice ar trebui să fie influențată și de cât de mult se identifică persoana cu domeniul de activitate asupra căruia stereotipul se aplică.
Schimbarea stereotipurilor
Stereotipurile sunt foarte puternice iar impactul lor influențează modul în care relaționăm si îi percepem pe cei cu care venim in contact. Și totuși cum putem să scăpăm de stereotipuri? Cum putem să le schimbăm?
Contactul cu membrii contra-stereotipici
Abordarea adepților teoriilor cognitive de a schimba credințele stereotipice s-a focusat pe prelucrarea stereotipurilor care conțin informații inconsistente. Într-un experiment, observatorii primesc informații, inclusiv informații care contrazic stereotipul, despre un numar de membrii aparținand grupului stereotipizat și cerința este de a evalua grupul și membrii caracteristici (Hevestone et al., 1992 apud. Augustinos&Reynolds, 2001). Întrebarea cercetatorilor este urmatoarea: cum raspund observatorii la aceste informații care contrazic stereotipul? Sunt ei mai puțin influențati de acestea decât cei care nu au primit informații care să contrazică stereotipul? Trasăturile evaluate dezvăluie o reducere a stereotipului în evaluarea grupului ca raspuns la aceste informații. Acest efect este totuși moderat de perceperea membrilor tipici.
Dacă indivizii care infirmă stereotipul sunt considerați membrii tipici ai grupului atunci intervine o revizuire a stereotipului, dar dacă sunt considerați atipici pentru grupul din care provin este puțin probabil ca o schimbare a stereotipului sa apară.În acest caz aceste persoane sunt consierate a fi excepții sau membrii neobișnuiti pentru grup și asta aduce justificări pentru a nu schimba stereotipul privind grupul. Acest proces este cunoscut sub denumirea de „subtip” și a fost explicat de nenumărate ori în experimentele de schimbare a stereotipurilor. Motivul sau justificarea pentru care acești membri sunt izolati este că astfel stereotipul grupului nu se schimbă. Astfel de exemple se întalnesc frecvent în viața de zi cu zi. De exemplu: S-a facut o înțelegere între o școală si poliție. Un ofițer de poliție petrece peste doi ani într-o școală fiind implicat în variate activități cu copii. Se spera ca prin aceast lucru vor apărea schimbari în evaluarea negativă a poliției în rândul adolescenților. Rezultatele arată că elevii au îndragit relația cu ofițerul dar nu au generalizat asupra poliției care a fost evaluată la fel de negativ la sfârșitul perioadei (Hopkins et al., 1992 apud. Augostinos&Reynolds, 2001). Ofițerul de legătură a fost considerat atipic pentru poliție în general și a fost izolat de aceasta.
Deci, prezentând informații care dezmint stereotipul pot duce la reducerea convingerilor stereotipice de bază cu condiția ca membrii să nu fie considerați atipici pentru grup.Simpla existență a informațiilor nu este în mod normal, cu toate acestea, suficient pentru a lua în calcul revizuirea convingerilor stereotipice.Experimentele descrise mai sus toate implicată, un set deinformații comportamentale pre-ambalate, inclusiv informații care contrazic, care sunt necesare pentru a procesa înainte de evaluarea grupului. În viața de zi cu zi, suntem cei care caută informații (Yzerbyt și Leyens, 1991), care pot controla informațiile primite cu privire la membrii grupurilor stereotipe și, ca atare, putem decide în mod activ dacă acceptam sau respingem informațiile noi, în special pe cele care infirmă stereotipul, așa cum credem de cuviință .Într-o serie de studii care au permis observatorilorsă selecteze informațiile pe care doreau să le primească despre membrii grupurilor stereotipe, sa constatat că au ales informații care au confirmat convingerile lor stereotipice pre-existente și nu a căuta în mod activ informații care să contrazică stereotipul.Când observatorii, în aceast exemplu, au primit informații-stereotip inconsecvente nu au revizuit stereotipurile lor despre grup deși observatorii care au primit aceleași informații într-un mod tradițional au revizuit aceste stereotipuri ( Johnston și Macrae, 1994 apud.Augostinos&Reynolds, 2001).Atunci când obiectivele importante de procesare (de exemplu, pentru a fi exacte) au fost în contradicție cu menținerea stereotipului, deformarile descoperite ar putea fi depășite. În aceste condiții observatoriicercetează informațiile stereotipice cât și pe cele contra-stereotipice și își revizuie stereotipurile lor, ca raspuns la informațiilestereotipice inconsistente (Johnston, 1996, apud.Augostinos&Reynolds, 2001).
Fenomenul de diluție
Chiar dacă numeroase lucrări au scos în evidență impactul stereotipurilor în prelucrarea informațiilor, alți autori au semnalat „tendința subiecților de a se distanța de așteptările lor stereotipe atunci când trebuie să judece un individ despre care ei dețin informații fără valoare reală. Acest „fenomen de diluție” izvorăște din lucrările lui Kahneman și Tversky (1973).
Locksley și colegii săi (1980) au plecat de la premisa că „stereotipurile sunt judecăți de probabilitate care asociază niște atribute unor categorii sociale” și cer subiecților să precizeze care sunt procentele barbaților si ale femeilor care sunt predispuși la o mai mare siguranță. Existența unui stereotip sexual al certitudinii este confirmată. Pe baza unor date primite, subiecții trebuie să aproximeze, în procente, perioada de timp pe parcursul căruia cele șase persoane observate își vor menține siguranța în comportament. Datele primite despre despre cele șase persoane îndică doar stereotipul legat de diferențele de sex: bărbații sunt mai siguri decăt femeile. Atunci când avem la îndemână și alte informații despre fiecare individ în parte, diferența stereotipă dispare. (Locksley et al., 1982 apud Yzerbyt, Schandron, 1997).
Zukier (1986) susține faptul că diluția nu reprezintă doar o problemă a limitărilor cognitive. Experimentul efectuat de acesta, după modelul lui Tversky și Kahneman (1973), împarte subiecții în doua grupuri. Instrucțiunile pentru primul grup pun accentul pe latura științifica a sarcinii (”luați o decizie ca și cum ați fi un om de știință, examinănd toate datele”). Pentru al doilea grup instrucțiunile se axau pe caracterul clinic al sarcinii (”faceți apel la cunoștințele voastre generale, la sensibilitatea și capacitatea voastră de empatie”). În mod evident, orientarea științifică mărește recursul la probabilitățile de plecare, pe când orientarea clinică accentuează interesul pentru informațiile individuale. (Ginossar & Thorpe, 1980 apud Bourhis, 1997). În concluzie alegerea unei strategii și al unui mod de tratament al informației poate varia în funcție de utilizarea pe care o avem în vedere. Aceste aspecte privesc specificitatea judecătii și pot să se manifeste fără știrea experimentatorului. În acest caz, fenomenul creeaza o înțelegere între experimentator și subiecți, conducând la o neglijare a repertoriului subiecților.
CAPITOLUL II PREJUDECATA
Delimitări conceptuale și definiții
Studiul științific al prejudecăților are o istorie lungă în psihologie, începând cu volumul „The nature of prejudice” a lui Gordon Allport (1954). În conformitate cu Allport prejudecata este un „sentiment, favorabil sau nefavorabil, față de o persoană sau un lucru, înainte de, sau nefiind bazat pe, experiența reală.” Această definiție include și sentimentele pozitive, și pe cele negative îndreptate împotriva persoanei sau lucrului. De exemplu, pot avea sentimente pozitive cu privire la colegii mei studenți și în același timp sentimente negative împotriva susținătorilor supremației rasei albe. Elementul cheie al acestei definiții este că aceste sentimente nu se bazează, în mod necesar, pe cunoștințe suficiente dovezi sau experiențe. De aceea, prejudecata este o predispoziție afectivă care influențează modul în care evaluăm și ne comportăm față de anumite persoane sau lucruri (se întâmplă înainte de întâlnirea cu grupul sau lucrul țintă).
Deși prejudecățile pot fi pozitive sau negative, o mare parte din atenția în cercetare a fost canalizată asupra prejudecăților negative, pentru că acestea se manifestă în sentimente generalizate care cauzează razboaie; violență împotriva persoanelor, tratament inechitabil al oamenilor bazat pe apartenența lor de grup, cum ar fi de rasă sau gen, și, în general, ură. Un exemplu de prejudecată negativă este în cuvintele lui Allport „prejudecată etnica negativă” definită ca fiind „o anticipare bazată pe un defect și pe generalizarea inflexibilă. Ea se îndreaptă împotriva unui grup unitar sau împotriva unui individ deoarece este membru al acelui grup.”
O mulțime de termeni ai psihologiei sociale au fost folosiți pentru a descrie conceptul de prejudecată inclusiv: discriminare, etnocentrism, antagonism social, stereotipurile, distanța sociala etc. Multe dintre definițiile prejudecăților, care au fost populare la momente diferite în psihologia socială, sunt compatibile cu diferite abordări teoretice. De obicei, prejudecata sau termenii înrudiți se referă la atitudini sau comportamente negative față de o persoană din cauza apartenenței sale la un anumit grup. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de termeni transmite, de asemenea, mai mult sau mai puțin explicit, o dimensiune de valoare că un astfel de tratament este rău și nejustificat (Ashmore and Del Boca, 1981; Duckitt, 1992 apud Augoustinos&Reynolds, 2001). De exemplu, prejudecata a fost definită ca fiind „fără suficiente justificări” (Allport, 1954 apud Augoustinos&Reynolds, 2001), „un eșec al raționalului” (Harding et al., 1969 apud Augoustinos&Reynolds, 2001) și „irațional, nedrept sau intolerant” (Milner, 1975 apud Augoustinos&Reynolds, 2001).
Legat de această viziune, prejudecata a fost înțeleasă ca fiind:
o orientare negativă împotriva membrilor unui grup;
rea (din cauza unor astfel de atitudini pot favoriza consecințe negative) și nejustificată;
irațională (deoarece prejudecata nu este vazută ca fiind legată de realitatea sociala a observatorului) și eronată (pentru că astfel de puncte de vedere sunt rezultatul distorsiuni cognitive, printre altele: limitări de prelucrare a informațiilor, impactul efectelor de starea de spirit și personalități disfuncționale);
rigidă (datorită convingerii că prejudecățile oamenilor este puțin probabil să se schimbe, chiar și în fața unor informații contrare).
Tajfel (1982) definește prejudecata ca fiind „o predispoziție favorabilă sau nefavorabilă îndreptată împotriva unui membru al categoriei în cauză”. Similar, Brewer și Kramer (1985) definesc prejudecata ca „sentimente împărtășite de acceptare-respingere, încredere-neâncredere și plăcere-neplăcere care caracterizează atitudinile îndreptate împotriva grupului specific din sistemul social. În general, trecerea la definițiile mai puțin peiorative a fost asociată cu creșterea de modele cognitive ale prejudecății, care au venit pentru a vedea înmulțirea prejudecăților ca o consecință naturală și inevitabilă a proceselor cognitive inerente, cum ar fi clasificarea și stereotipurile. Cu toate acestea, în multe cazuri, această terminologie neutră înseamnă că afectează și valorile care caracterizează prejudecățile, au devenit mult mai dificil de detectat, și identifică în teorie discriminarea și conflictele sociale. Mai mult decât atât, așa cum mulți teoreticieni sociali au susținut, aceasta a avut efectul net de disimulare a dimensiunilor politice și ideologice ale prejudecătii.
Majoritatea definițiilor actuale se bazează pe definiția lui Allport. Ne amintim că Allport a inclus în definiția sa o componentă de atitudine (sentimente negative) și o componentă de credință (transferarea trasaturilor negative grupului țintă). În timp ce unele definiții contemporane pastrează componenta atitudinală și cea de credință a prejudecății altele au redistribuit componenta atitudinală prejudecăților, componenta de convingere stereotipurilor și componenta de comportament discriminării. Generalizările sunt realizate din evaluarea grupului țintă la individ fără excluderi, astfel încât o persoană care aparține grupului vizat îi este atribuit, în mod automat, stereotipul și este beneficiarul sentimentelor negative și a discriminării. În teorie, cele trei componente sunt legate într-un lanț cauzal- stereotipurile ar trebui să conducă la prejudecăti, care la rândul lor ar trebui să conducă la discriminare. Totuși, cercetările nu au stabilit o legătură puternică între aceste trei componente. Corelația dintre prejudecăți si discriminare este de numai 9% (numai acest procent este explicat de prejudecăți) iar între stereotipuri si prejudecați este chiar mai mică, aproximativ 2,5%. (Hecht, 1998 apud Tan, A, 2013). Stereotipurile, prejudecațile și discriminarea sunt influențate fiecare de un numar de factori sociali si de mediu care pot opera independent de oricare altul. Stereotipurile pot fi influențate de un portret negativ din mass-media, prejudecățile pot fi influențate de întâlnirea cu persoana prejudiciată și discriminarea poate fi influențata de o amenințare percepută. De aceea, o persoană poate avea sentimente negative împotriva unei persoane, chiar și in absența unui stereotip negativ, iar discriminarea se poate realiza fără sa fie însoțită de prejudecată când o amenințare reală este percepută.
O altă explicație a corelațiilor scăzute dintre stereotipuri, prejudecăți si discriminare este dificultatea obținerii de măsurători exacte și valide ale stereotipurilor, prejudecăților și intenția de a discrimina (discriminarea sau excluderea evident sunt mai maleabile la observarea directă). Cele mai multe țări, inclusiv Statele Unite, mărturisesc valori egalitariste, care sunt contrare prejudecății. Deoarece prejudecățile sunt defavorizate, majoritatea persoanelor, pentru a fi „dezirabile” în societatea lor nu vor recunoaște în mod explicit prejudecățile sau stereotipurile negative. Întradevăr, cercetarile recente arată numarul în scădere al americanilor care admit că ar avea prejudecăți față de alte rase, atunci când acestea se măsoară în chestionare și interviuri. Pe de altă parte, o mare parte a cercetărilor arată că majoritatea populației (aproximativ 80% dintre americani) are prejudecăți sau deformări implicite care nu sunt deținute în mod conștient.
Prejudecățile sunt „expresii ale unei atitudini sociale sau ale unor credințe defavorabile, ale unor sentimente negative sau ale manifestării unui comportament ostil și discriminatoriu față de membrii unui grup, ca urmare a faptului că aceștia fac parte din grupul respectiv’’(Brown, 1995 apud Chelcea coord., 2008).
Prejudecata de multe ori este considerată ca „o atitudine constând din afecte și convingeri sau cel puțin reacția afectivă sau de evaluare la diferențe de grup.” (Hecht, 1998, apud Tan, 2013) În această definiție se accentuează componenta afectivă și evaluativă a prejudecăților ca o reacție la diferențele de grup.
Prejudecata se poate defini ca atitudinea în general negativă față de membrii unui grup, întemeiată pe simpla apartenență a subiecților-țintă la acel grup. Privită conceptual, prejudecata este deci o noțiune relațională, care pune în legătură o informație categorială (ce desemnează caracteristicile grupului) cu o informație particularizată (specifică subiectului care devine obiectul prejudecății), postulând că trăsăturile categoriei, în general negative, construite pe criteriul diferențierii, sunt proiectate asupra subiectului individual, în absența, cel mai adesea, a confruntării cu realitatea celui din urmă set de trăsături (cel particularizat Baron, Byrne, 1997, p. 195 apud Alin Gavriliuc,2007).
Caracteristicile prejudecaților
Caracteristicile cele mai pregnante ale prejudecății sunt:
– reprezintă o atitudine operațională ce permite o gestionare mai facilă a informației din mediul social. Astfel, dacă împărtășim perspectiva cogniției sociale, vom înțelege că atitudinile sunt scheme cognitive structurate pentru organizarea, prelucrarea, rememorarea și interpretarea informațiilor din mediu (Fiske, Taylor, 1991 apud A. Gavriliuc, 2007), iar cercetările dovedesc că informația consistentă în articularea prejudecății este mai des frecventată și rememorată mai fidel decât cea care nu e concentrată în prejudecată (Judd, Ryan, Park, 1991; Wegener, Clark, Petty, 2006). Pe această cale, în absența experienței nemijlocite și a confruntării cu faptele, se produce fenomenul autoconfirmării sale, subiecții intrând într-un joc simbolic subteran în care filtrează doar informația ce este convergentă cu tiparul stereotip. Printr-un fenomen recurent de întărire dacă pas cu pas stereotipul este reconfirmat în contexte diverse se ajunge la o consolidare și o permanentizare ale prejudecății, energia socială ce trebuie mobilizată pentru a o învinge fiind mult mai costisitoare.
– prejudecata, asemenea stereotipului generic, este puternic încărcată de afectivitate. Prin urmare, acest gen de stereotip nu aduce în relație doar o proiecție depreciativă a celuilalt în registru cognitiv, ci este însoțit de emoții și sentimente pregnant negative față de persoanele din grupul-țintă (de la neliniște și anxietate până la revoltă și dispreț (Bodenhausen et al., 1994 apud A. Gavreliuc,2007), dar și de o serie de expectații și credințe privitoare la celălalt diferit, conform unei logici conspirative implicite (Jussim et al., 1995 apud A. Gavreliuc, 2007), precum și de tendința de a transfera în conduită manifestă stările noastre cognitive și afective (Am să-l pun eu la punct!). Prejudecata mută accentul dinspre evaluarea rațională a celuilalt prin intermediul cunoașterii nemijlocite înspre evaluarea afectivă, întemeiată pe o anumită instinctivitate socială în raportarea la celălalt. Adepții cogniției sociale argumentează cum, în modul în care percepem, actualizăm și valorificăm informația, avem o capacitate limitată atunci când suntem confruntați cu sarcini reunite și suntem nevoiți să adoptăm scurtături cognitive (cognitive shortcuts) pentru a izbuti în efortul nostru de a stăpâni contextul și de a conferi sens realității sociale (Gilbert, Hixon, 1991 apud A. Gavreliuc, 2007). Prejudecata, ca specie de stereotip negativ, dobândește pe o asemenea cale o funcție instrumentală importantă prin faptul că permite o gestionare și o prelucrare mai facile, imediate, ale informațiilor contextuale. Prejudecata este privită, conform acestei perspective, ca o strategie salvatoare în gestionarea efortului cognitiv complex, fenomen dovedit de cercetările ce pun în evidență faptul că activarea stereotipurilor conduce la o creștere a performanței în sarcini realizate simultan (Macrae, Milne, Bodenhausen, 1994 apud A. Gavreliuc, 2007).
Totodată, prejudecățile nu determină doar o activare cognitivă a stereotipurilor, ci sunt însoțite și de generarea unor sentimente negative. O ingenioasă cale experimentală, întemeiată pe măsurători fiziologice realizate prin electromiografie facială, a pus în evidență acest fenomen (Cacioppo et al., 1986 apud. A. Gavreliuc, 2007).
Astfel se poate masura conductibilitatea electrica a activitații mușchilor faciali asociata expresivitații acesteia (zâmbet sau grimase). Măsurătorile se pot face chiar și în cazul în care schimbarile mimici faciale nu sunt vizibile și să evalueze modul în care sunt activate involuntar sentimentele negative sau pozitive legate de anumite categorii sociale.(Vanman et al., 1997, apud Gavreliuc, 2007).
Într-unn studiu coordonat de Fazio, cercetatorii au folosit tehnica priming, în care subiecții vedeau fotografii cu expresiile faciale ale unor persoane caucaziene sau de culoare pe monitorul unui calculator, asociate cu cuvinte conotate pozitiv sau negativ (exemplu: generos, boală, rece, cald etc.). Sarcina participanților era să apese cât mai repede pe unul dintre cele două comutatoare de confirmare, semnalând dacă acea afirmație este pozitivă sau negativă. (Fazio et al., 1995 apud Gavreliuc, 2007). Pentru majoritatea subiecților raspunsurile la cuvintele pozitive erau devansate de chipurile albilor, iar cele negative de fizionomia negrilor. Mărimea acestui interval (cât de repede reacționează la fizionomia negrului , față de cât de repede răspunde pozitiv la imaginea persoanei albe), permitea determinarea unei evaluari aproximative a marimii prejudecății, proprie fiecărui individ în parte.
De unde vin prejudecățile
Putem considera prejudecata universală – o gasim în toate țările lumii. În încercarea de a explica acest fenomen, psihologii sociali au căutat condiții care ar putea exista în indivizi, grupuri și în societăți. Analiza nivelului individual ia în considerare procesele și trăsăturile care apar într-o persoană în momentul in care el sau ea se adaptează la mediu. Această analiză, de exemplu, ia în considerare cum un individ înțelege mediul, prelucrează informații și alege strategii ajutătoare pentru a se adapta la mediu. Analiza la nivel de grup include interacțiunile între membrii grupului, cum grupurile păstrează identitățile și cum grupurile se adaptează la mediu. Analiza nivelului social include procesul de socializare, sau cum valorile sociale, obiceiurile și tradițiile sunt transmise de la o generație la alta și cum putem învăța să fim membru al societății. De asemenea, inclusă la nivel social este și analiza modului în care puterea și ordinea sunt menținute în societate. (Tan, A., 2013)
Analiza nivelului individual
Explicația Sociobiologica
Explicația sociobiologica spune că oamenii sunt înnascuți sau programați să aibă prejudecăți, dar că acest program poate fi modificat de mediu (Baldwin, 1998 apud Tan, 2013). Prejudecata este rezultatul nevoii unei specii (ex. rasei umane) de a supraviețui, înnăscut mascat genetic prin procesul de evolutie. Pentru a supraviețui, o specie trebuie să își protejeze gena pentru a păstra specia pură, și o modalitate de a face acest lucru este de a păstra alte specii la distanță, să se teamă de necunoscut și de a apăra specia agresiv de intruși. O explicație strict biologică a prejudecății – protejarea genei – a fost criticată ca fiind prea drastic. Biologicul afectează comportamentul și nu putem interveni să schimbăm acest lucru ( Baldwin, 1998 apud. Tan, 2013). Având în vedere că prejudecata există chiar și în comunitățile relativ omogene (aceeași rasă, aceeași religie), factorii de mediu si socio-culturali trebuie de asemenea luați în considerație. În plus, cercetătorii au observat că amestecul de gene, cel puțin, la plante și animale adesea au dus la un efect „hibrid”, un pui mai robust, care este mai bineadaptat la mediu, chiar mai rezistent la boli. Și, în cazul în care evoluția este o explicație pentru dorința de a păstra o specie pură, istoria ne spune că această motivație a condus la eliminarea de specii, la un cost enorm material și uman. Deci nu este la fel de rezonabil să ne așteptăm ca supraviețuirea, propagarea speciei umane indiferent de rasă sau de alte categorii biologice și categorii sociale, ar fi mai bine servite de către amestecare și integrare (Baldwin, 1998 apud. Tan, 2013).
Indiferent de aparentele scurtături oferite de explicațiile biologice, există dovezi recente la studii făcute pe alte specii (nu pe oameni) că prejudecățile într-adevăr pot fi înnascute în creierul nostru și în ADN-ul nostru.
Într-un studiu de Martinez, Gutierrez, Diesendruck, Banaji și Santos (2011), maimuțele rhesus, o specie de primate, fac distincție între membrii propriului grup sociale și membri ai altor grupuri sociale și privesc mai mult la membri out-grupului decât o fac la membrii in-grupului. Se uită lung, potrivit cercetătorilor, manifestă o mai mare vigilență față de maimuțele out-grupului, care au fost considerate a fi amenințări la maimuțele in-grupului (grup social propriu). Folosind Testul asocierilor implicite, Martinez et al. (2011) au găsit că maimuțele asociază membrii in-grupulu cu elemente pozitive (de exemplu, fructe) și membrii out-grupului mai mult cu elemente negative (de exemplu, păianjeni), ceea ce înseamnă că maimuțele, ca și om, evaluează automat membri in-grupului pozitiv și membri out-grupului negativ. Martinez et al. (2011) sugerează că „arhitectura minții care permite formarea acestor deviații poate fi înrădăcinată în mecanismele antice filogenetice – instinctul de supraviețuire.
Explicația evoluționistă și biologică a prejudecății, practic, spune că aceasta este înnăscută, și este ceva ce noi (oamenii) toți o avem. Deși acest lucru poate fi adevărat, explicațiile mai recente pun accentul pe influența mediului, în a explica diferențele în nivelurile de prejudecăți în indivizi, grupuri și societăți. Astfel, chiar dacă suntem programați genetic să avem prejudecăți, acest program este maleabil și este puternic influențat, în special, de cultura in care traim, de valorile pe care le împărtășim, normele comportamentale (modurile acceptate de comportament), și, în general, modul de gândire. Explicarea sociobiologica a prejudecății, prin urmare, recunoaște o explicație biologică, dar atribuie o mai mare influență culturii și mediului, influenței dintre interacțiunea cu alte ființe umane și a instituțiilor acestora, cum ar fi școli, familia, colegii, guvernul, și, nu în ultimul rând, mass-media. Centrul influenței sociale este comunicarea care are loc între indivizi, în grupuri, între grupuri și în societățile.
Stilul cognitiv
Stilul cognitiv poate fi definit, în general, ca fiind modul în care procesăm informațiile, în mod special informațiile noi; Cum percepem de mediul înconjurător; și capacitatea de a evalua și adopta perspective alternative (Hodson & Busseri, 2012 apud. Tan, 2013). Premisele de bază ale acestei cercetări sunt:
(1) prejudecata se bazează pe teama de necunoscut;
(2) pentru a cuceri această teamă, o persoană ar trebui să fie deschisă la noi informații prin contact personal sau de comunicare mediatică (de exemplu, mass-media și Internet);
(3) deschiderea spre noile informații este facilitată de un stil cognitiv care, în general, este capabil să prelucreze informații complexe. Cercetătorii au descoperit că mai mulți indicatori ai stilului cognitiv într-adevăr sunt legați de prejudecăți. Iată câteva exemple:
Intoleranță la ambiguitate și preferința pentru răspunsuri simple este legată de prejudecată: cu cât este mai mare intoleranță și preferință pentru simplitate, mai mare este prejudecata (Jost, Glaser, Kruglanski, & Sulloway, 2003 apud. Tan, 2013).
Cu cât este mai mare rigiditatea cognitivă (preferință pentru răspunsuri „Da” și „Nu”, de exemplu; Rokeach, 1948), cu atât este mai mică flexibilitatea cognitivă (deschidere la perspective alternative; Sidanius, 1985 apud. Tan, 2013), și capacitatea mică de a integra informațiile complexe (Stankov, 2009 apud. Tan, 2013) este legată de conservatorismul social (caracterizat prin rezistența la schimbare și menținerea status quo-ului pentru a oferi stabilitatea psihologică și un sentiment de ordine), care la rândul său prezice prejudecata.
Persoanele cu niveluri mai scăzute de inteligență generală măsurată prin teste standardizate sunt mai susceptibile de a fi prejudecate decât persoanele cu scoruri mai mari de inteligenta (Deary, Batty, & Gale, 2008; Schoon, Cheng, ghita, Batty, & Deary, 2010 apud. Tan, 2013). Această relație între inteligență și prejudecată poate fi explicată prin faptul că persoanele cu niveluri mai mici de inteligență sunt mai puțin de încredere decât alte persoane, mai puțin sensibile la indicii interpersonali, mai puțin capabili de a identifica comportamentele și intențiile altor persoane, și mai puțin capabile de raționamente abstracte (Keller, 2010; Murphy & Hall, 2011 apud. Tan, 2013).
Într-un studiu facut în Marea Britanie, a fost evaluată inteligența generală a copiilor între 10 si 11 ani; aceeiași copiii au fost studiați din nou (aceleași persoane) la vârsta de : 33 ani (4.267 bărbați și 4.537 femei) și 30 de ani (3.412 bărbați și femei 3.658), când au fost măsurate conservatorismul social si rasismului. Acest design longitudinal ne poate spune dacă inteligența generală din copilărie este legată de conservatorismul social si rasism mai târziu, în viață.
Cercetatorii au definit inteligenta generală ca „abilitate cognitivă” măsurată între participanții de 11 ani prin „inteligenta verbală” (asemănări între cuvinte, 40 itemi) și „inteligenta nonverbală” (asemănări între forme sau simboluri, 40 de elemente) și, pentru participanții de 10 ani, măsurată prin „abilitatile matematice” (desenarea partilor lipsă ale unor forme, 28 elemente de desen), reamintirea cifrelor (amintirea unor cifre dintr-o serie de numere, 34 elemente), definiții ale cuvintelor (identificarea sensului cuvintelor, 37 elemente), și cuvinte asemănătoare (cuvinte sinonime, 42 elemente). Conservatorismul social, măsurat atunci când copiii au varsta de 33 și 30 de ani, a fost definit ca „rezistență la schimbare și dorința de a menține stratificările sociale existente”, și mai ales ca aprobare a valorilor social conservatoare, precum „dorința pentru lege și ordine, reacții punitive față de delincvenți, aderarea la convențiile sociale sau tradiționale și control social”(Tan, 2013). Aceste credințe au fost măsurate pe o scală Likert de acord – dezacord cu elemente cum ar fi „a da sentințe bețivilor care încală legea”, „școala ar trebui să îi învețe pe copii să se supună autorității”, „viața de familie suferă în cazul în care mama lucrează cu normă întreagă”(Tan, 2013). Cercetatorii au definit rasismul, măsurat atunci când copii aveau vârsta de 30 și 33 de ani, ca un efect negativ (antipatie) împotriva out-grupurilor rasiale în general, mai degrabă decât sentimente negative față de un anumit grup. Pentru a controla și alți factori în afară de inteligența generală și conservatorism social care ar putea afecta prejudecata, cercetatorii au masurat, de asemenea, statutul socio-economic parental atunci când participanții au fost copii (prestigiu social de ocupație), statutul socio-economic personal atunci când participanții au fost adulți (prestigiul social de educație) și nivelul de educație al participanțiilor, atunci când au fost adulți. Statutul socio-economic și educația au fost controlate, astfel că influențele lor potențiale asupra prejudecății au fost eliminate, pentru a permite analiza inteligenței generale și conservatorismul social ca posibile cauze ale prejudecății, cel puțin în acest studiu.
Hodson și Busseri (2012) (Tan, 2013) au ajuns la următoarele concluzii:
inteligența generală a copilului -prevestește nivelul de prejudecată la vârsta adultă. Cu cât sunt mai mici scorurile la testele de inteligență, cu atât sunt mai mari prejudecățile: 62% dintre băieți și 65% de fete care au avut scoruri mai mici la testele de inteligență la vârsta de 10 ani au avut niveluri mai mari de prejudecată la maturitate, comparativ cu 35% la 38% din copiii care au avut scoruri mari la testul de inteligență;
conservatorismul social și prejudecățile sunt legate în mod semnificativ la maturitate: cu cât sunt mai conservatoari adulții, cu atât au mai multe prejudecăți;
inteligența generală la copii este semnificativ legată de conservatorismul social la maturitate:cu cât este mai mic nivelul de inteligență, cu atât sunt mai conservatori;
legătura dintre inteligența generală la copii și prejudecata la maturitate nu este statistic semnificativă atunci când conservatorismul social este contabilizat, ceea ce înseamnă că inteligența nu influențează direct prejudecata. Mai degrabă, influența inteligenței asupra prejudecății este indirectă, și este mediată de conservatorism social. Copiii care au scorul mai mic la testul de inteligență vor fi mai conservatori ca adulți decât copiii care au un scor mare; adulții care sunt conservatori din punct de vedere social vor fi prejudecăți mai mult decât adulții care nu sunt conservatori. Nu există nici o legătură directă între inteligență și conservatorism social. Cu toate acestea, inteligența are o influență semnificativă asupra conservatorismului social, și, prin urmare, are un efect semnificativ indirect asupra prejudecății.
Rezultatele acestui studiu, sunt provocatoare, nu ar trebui să fie trecute cu vederea. Ele arată o legătură între inteligență redusă și prejudecată. Cu toate acestea, această conexiune, semnificativă statistic, este în general modestă, când sunt controlate educația și statutul socio-economic, ceea ce înseamnă că aproximativ 6% din prejudecăți sunt explicate de inteligență. Nu toate persoanele conservatoare sunt prejudecate, și nu toți liberalii sociali sunt fără prejudecăți. În același timp, rezultatele acestui studiu nu ar trebui să fie respinse. Dacă vom adopta o definiție a inteligenței bazată pe stilul cognitiv, mai degrabă decât pe predispoziția biologică, legătura, indiferent cât de mică, oferă îndrumări asupra modului în care educația formală și informală, îi învață pe indivizi cum să gândească abstract indiferent de ideologia politică sau socială. Gândirea abstractă, sugerează cercetătorii, este un element-cheie al gândirii lipsite de prejudecăți, și, prin urmare, mai puțin sensibile la prejudecăți. De asemenea, marimea prejudecăți este explicată de alți factori în afară de inteligență, cum ar fi influența culturii și dinamica de grup. În secțiunea următoare, vom discuta cum identitatea grupului și relațiile dintre grupuri pot afecta prejudecățile împotriva out-grup.
Cele mai multe studii referitoare la inteligență și prejudecată au folosit măsuri explicite ale prejudecăților. Pentru că majoritatea oamenilor, indiferent de stilul cognitiv, sunt susceptibili la exprimarea de răspunsuri sociale dezirabile la masurarea prejudecăților, ne putem aștepta la aceeași, dacă nu mai puternic, rezultat dacă sunt utilizate măsuri subiective implicite. Asta înseamnă că, nivelurile mai mici de inteligență vor fi puternic legate de nivelurile mai ridicate de prejudecăți implicite. Prin urmare, oamenii cu o inteligență mai mare ar trebui să fie conștienți de prejudecățile lor și mult mai capabili de a le controla, și ar trebui să exprime mai puțin subiectivism implicit decât oamenii cu niveluri mai scăzute de inteligență, din nou, presupunând că inteligența este definita ca stil cognitiv, mai degrabă decât o trăsătură biologică determinată.
Analiza la nivelul grupului
Deși tendința de a prejudeca, ca fiind capacitatea și motivația de a procesa informații noi și contradictorii, se dezvoltă în indivizi, grupul rămâne în centrul nostru de analiză și de prejudecăți. După toate, persoane fizice exprima prejudecată împotriva altor persoane pentru că acesta din urmă sunt membri ai unui grup – out-grup, în special. Și,prejudecățile între grupuri facilitează dezvoltarea și întărirea unei identități de grup, și îmbunătățește conceptul de sine al persoanelor ce apartin unor grupuri. Analiza la nivel de grup, considerăm că percepția altor grupuri de persoane și interacțiunea rezultată afectează prejudecata. De asemenea, analizăm modul în care identificarea cu in-grupul de persoane afectează prejudecata.
Elementul cheie în prejudecata intergrupuri (prejudecata didecționată între in-grupuri și out-grupuri) este frica – teama ca out-grupul va prelua puterea, autoritatea și controlul resurselor din in-grup. La baza fricii este amenințarea out-grupului, incluzând amenințările reale și percepute. Stephan și Stephan (2000) prezintă Teoria integrată a amenințărilor (Integrated Threat Theory – ITT) care ne ajută să înțelegem cum amenințările duc la prejudecăți.
Un model de ITT, Stephan și Stephan (2000), cu modificări minore, este indicat în figura de mai jos.
În acest model, primul set de variabile prezice al doilea set (amenințările), care prezic prejudecata împotriva out-grupului (Tan, 2013).
Să aruncăm o privire asupra unor definiții, adoptate cu ceva modificări de către Stephan și Stephan în anul 2000 (Tan, 2013).
Identificarea cu in-grupul este gradul la care individul se identifică cu acesta, identificare stabilită de statutul în cadrul grupului, recompensele primite de ceilalți membrii ai grupului, și, în general, gradul în care o anumită trăsătură a grupului este o parte din identitatea personală individuală. De exemplu, fiecare individ are mai multe identități personale: profesor, soț, jucător de tenis, practicant de arte martiale, activist pentru drepturile civile, și așa mai departe. Punctele forte ale individului de identificare cu fiecare dintre aceste grupuri vor varia și, cel mai probabil, sunt situaționale. Modelul de Teorie integrată a amenințărilor (ITT) prezice următoarele: cu cât persoana se identifică mai puternic cu un in-grup, cu atât mai puternică este amenințarea percepută de un out-grup care duce la o mai mare prejudecată.
Relevanța este gradul în care amenințările percepute sunt percepute de către membrii in-grupului, îi afectează personal prin „pierderi” materiale sau psihologice. De exemplu, unii studenți ai unui colegiu American (in-grupul este Colegiul American de studenți) pot percepe studenți internaționali ca pe o amenințare pentru că ei percep că aceștia le pot lua burse și sprijin financiar cuvenit lor. Amenințarea ar fi relevantă în domenii favorizate de studenți internaționali,ca știință și inginerie, dar ar fi mai puțin relevante pentru domenii în care există mai puțini studenți internaționali, precum științele umaniste și sociale. Modelul de Teorie integrată a amenințărilor (ITT) prezice că relevanță mai mare anticipează creșterea nivelului de amenințare, ceea ce duce la mai multe prejudecăți.
Contactul este față în față sau prin variate interacțiuni cu membrii outgrupului. Interacțiunile față în față se petrec în spații interpersonale, unde participanții ocupa același spațiu și, prin urmare, sunt în măsură să întrețină o conversație cu fiecare participant prezent, și sunt capabili să-și observe reciproc comportamentele, cu oportunități pentru feed-back imediat. Contacte variate indirecte apar în comunicarea mediată prin intermediul mass-media sau internetului. Participanții sunt în diferite locații și se observă reciproc, prin povești sau povestiri, cum ar fi buletinele de știri și programele de divertisment. Contactul direct și indirect facilitează transmiterea informațiilor – corecte sau incorecte – ale out-grupurilor și este baza pentru „impresii despre”, „atitudini față de” și prejudecăți sau lipsa de prejudecăți față de out-grupuri. Contactul poate facilita pozitiv relațiile intergrupuri și a prejudeca mai puțin, atunci când participanții au statut egal, lucrează pentru un scop comun, mai degrabă decât să concureze și atunci când contactul este aprobat de colegi și liderii de grup. Cu toate acestea, posibilitățile de contact personal cu out-grupul sunt limitate, având în vedere motivația membrilor in-grupului să caute alte persoane care sunt „ca ei”. Prin urmare, cele mai multe contacte intergrupale au loc indirect prin intermediul mass-media și majoritatea impresiilor sunt inexacte sau incomplete și nu îndeplinesc cerințele pentru contactul optim, care ar putea duce la mai puține prejudecăți. Modelul Teoriei integrate a amenințărilor (ITT) afirmă că mai multe contacte în condiții optime, conduc la mai puține amenințări percepute de out-grupuri și, prin urmare, mai puține prejudecăți.
Statutul de grup se referă la grupul dominant, la cel care deține controlul puterii și al resurselor. De exemplu, în Statele Unite, imigranții din Mexic au mai puțin puterea și resursele decât, forțele de ordine în unele state. Out-grupul, în acest exemplu, imigranti Mexican și in-grupul, forțele de ordine, teoretic se vor vedea reciproc ca amenințări (Tan, 2013).
După modelul Teoriei integrate a amenințărilor (ITT), există mai multe tipuri de amenințări care ar putea fi percepută de către in-grupuri și out-grupuri. Cele mai multe discuții sunt centrate pe felul in care in-grupurile percep out-grupurile ca amenințări, în primul rând pentru că cele mai multe studii ale prejudecății se concentreză pe prejudecățile direcționate către grupurile care dețin puterea (in-grup) împotriva grupurilor cu mai puțin influente (out-grup).
Amenințarile reale sunt cele percepute ca amenințări la existența grupului, cum ar fi amenințări la adresa puterii politice și economice, limitele teritoriale, avere, resurse naturale, și, în general, bunăstarea fizică a membrilor grupului. Intensificarea amenințărilor realiste, uneori, duce la război și confruntări violente, condusă de competiția pentru resurse limitate și evaluate.
Amenințarea simbolică sunt cele percepute pentru a submina cultura unui grup, inclusiv valorile sale, convingerile, viziunea despre lume, obiceiuri, comportamente, tradițiile, sistemul politic, și, în general, „modul de a trăi” (Tan, 2013). Aceste amenințări se bazează pe convingerea membrilor grupului că modul lor, cultura, este superioară culturii grupului amenințător, și este condus de dorința de a menține, propaga, și chiar și extinde cultura grupului. De exemplu discuția cu privire la ideea că Statele Unite ar trebui să fie o societate multiculturală este uneori încadrată, din punct de vedere simbolic, ca o amenințare. Sunt culturile imigranților o amenințare pentru cultura americană, fiind cele care erodează astfel valorile tradiționale, credințele și standardele de comportament? Aceste amenințări duc la mai multe prejudecăți împotriva grupurilor de imigranți? Modelul Teoriei integrate a amenințărilor (ITT) precizează: cu cât este mai mare decalajul dintre culturile in-grupului și out-grupului, cu atât mai severă va fi amenintarea simbolică și, prin urmare, mai multe prejudecăți vor fi direcționate catre out-grup.
Anxietatea intergrupuri reprezintă disconfortul, stresul și emoțiile negative experimentate în interacțiunea dintre grupuri, cum ar fi contactul personal. Teama de necunoscut duce la aceasta anxietate, care la rândul ei poate fi explicată de incertitudine, lipsa de cunoștințe, stereotipurile negative și o tendință naturală pentru oameni să prefere familiarul (in-grupul) nefamiliarului (out-grupul). În mediul familiar în jurul persoanelor familiare, suntem siguri de modul in care ne comportăm și interacționăm, în timp ce în mediul nefamiliar și cu persoane nefamiliare ne simțim anxioși. Anticiparea interacțiunii cu out-grupul este o amenințare – evităm situatiile care conduc la anxietate. Prin urmare, oportunitățile de a cunoaște grupurile necunoscute nu sunt prea multe deoarece sunt limitate de amenințarea interacțiuni. Interacțiunea indirectă, cum ar fi prin intermediul mass-media, este mai puțin amenințătoare, dar, de asemenea, este puțin probabil să ducă la mai puține prejudecăți pentru că o mare parte din această interacțiune este bazată pe caracteristici ale grupului care sunt incomplete, inexacte sau bazate pe stereotipuri negative. Conform modelului Teoriei integrate a amenințărilor (ITT) cu cât este mai mare diferența percepută dintre grupuri, cu atât este mai mare anxietate interacțiunii și intensitatea prejudecăților.
Cele mai multe prejudecăți sunt negative, deși prejudecățile pot fi, de asemenea, pozitive în favoarea unui grup, cum ar fi in-grupul (Tan, 2013).
Stephan, Ybarra și Bachman (2011) au testat modelul Teoriei integrate a amenințărilor (ITT) într-un studiu al prejudecăților față de imigranții din SUA. Participanți au fost elevii colegiilor din Florida, Hawaii și New Mexico. Grupurile de imigranți studiate au fost mexicani din New Mexico, cubanezii din Florida și asiatici în Hawaii. În sondaje, ei au cerut studenților participanții la cercetare să completeze un chestionar care măsoară amenințările realiste, amenințările simbolice, anxietatea intergrupuri, stereotipurile și prejudecățile. Chestionarul amenințarii realiste a constat în 12 itemi, incluzând itemi despre amenințări ca: crima, boala, medicamente, pierderii locului de munca și cheltuielile pentru sănătate, educație și bunăstare. De exemplu, participanții au fost rugați să precizeze gradul lor de acord sau dezacord cu această declarație: „Mexicanii imigranți contribuie la creșterea criminalității în Statele Unite.” (Tan, 2013) Chestionarul amenințării simbolice a constat din 12 itemi masurând diferențele dintre americani și mexicani la muncă, în familie, valorile religioase și morale. Un exemplu de item, cu răspunsuri pe o scală de acord – dezacord, a fost după cum urmează: „Imigranții mexicani subminează cultura americană.” Anxietatea intergrupuri a fost masurată cu 12 itemi care au cerut participanților să explice cum s-ar simți în interacțiunile cu grupurile de imigranți. Raspunsurile la aceste întrebări au fost: reticent, încrezător, îngrijorat, calm si anxios. Scala stereotipurilor a constat în 12 itemi. Participanții au fost rugați să estimeze în procente trăsăturile grupului de imigranți. Exemple de trasaturi au fost următoarele: necinstit, neinteligent, de clan, harnici și prietenoși. Prejudecata a fost măsurată utilizând 12 reacții emoționale la grupurile de imigranți. Participanții au fost rugați să clasifice emoțiile simțite față de grupuri de imigranți. Emoțiile sunt: ostilitate, admirație, neplăcerea, acceptare, superioritatea, afectiune, dispreț și aprobare. (Tan, 2013)
Stephan (2001) a raportat rezultatele pentru fiecare grup participant (Florida, New Mexico, Hawaii) și pentru fiecare grup de imigranți (cubanezi, mexicani și asiatici). Prejudecățile împotriva grupurilor de imigranți a fost prezise de toate cele patru amenințări în toate probele. În proba colegiului din New Mexico, de exemplu, cele patru amenințări au reprezentat 72% din prejudecățile împotriva imigrantilor mexicani. Rezultatele acestui studiu oferă sprijin puternic Teoriei integrate a amenințărilor. Amenințările percepute explică prejudecățile. Mai multe cercetări sunt necesare pentru a testa predicțiile altor componente ale modelului, cum ar fi: relevanța, contactul și statutul grupului și dacă aceste variabile influențează în mod direct prejudecățile.
Analiza la nivel social
Prejudecata este o creație a mediului. Tendința de a prejudeca și comportamentele sunt învățate de la oamenii din jurul nostru, întărită și încurajată de organizațiile și instituțiile din comunitățile noastre și transmise de la generație la generație. Procesul prin care este învățată prejudecata este socializarea, oamenii si instituțiile care ne invață, în mod intenționat sau neintenționat, sunt agenți de socializare. În această secțiune, ne vom concentra pe socializarea copiilor care, comparativ cu adulții, sunt cel mai probabil să fie influențați de agenți de socializare, deoarece aceștia sunt doar începutul dezvoltării personalități lor și predispozițiilor la mediu și alte persoane. Întrebarea principală este, când și cum învață copiii prejudecata? Sau, cum întreba psihologul Phyllis Katz (2003): „Rasism sau toleranță multiculturală : Cum incep?”. (Tan, 2013)
Copiii sunt capabili de a diferenția rasele umane la o vârstă foarte fragedă și dezvoltă predispozițiile rasiale de la vârsta de 3 ani. Katz și Kofkin (1997) au constatat că sugarii la 6 luni sunt capabili să plaseze oamenii în categorii rasiale. Acestia au arătat fotografii sugarilor cu chipuri nefamiliare de sugari din propria rasă și fotografii de chipuri nefamiliare din altă rasă. Ei au descoperit că sugarii au privit în mod semnificativ mai lung la o fata nefamiliară de o rasă diferită decât au făcut-o la o fata necunoscută a rasei lor. Alte studii au arătat că și copii mai tineri de 2 ani clasifica alți copii în funcție de rasă și deduce comportamentele bazate pe rasă (Hirschfeld, 2008 apud. Tan, 2013). Într-un alt studiu, copii cu vârste cuprinse între 3 – 5 ani dintr-un centru de zi identifică diferențele rasial dintre ei înșiși și alți copii și acesta este un criteriu pentru a include sau exclude alți copii din activitatea lor (Van Ausdale & Feagin, 2001 apud. Tan, 2013).
Există dovezi clare că, de la o vârstă foarte fragedă, copii clasifică alți copii și oameni după rasă. Întrebarea este: cum învață ei sa aibă prejudecăti la o vârstă așa de fragedă? Primele cercetări au sugerat că ei au învățat să aibă prejudecăți rasiale în primul rând de la părinții lor. Cu toate acestea, dovezile influenței parentale sunt amestecate (Fishbein, 2000 apud. Tan, 2013). Unele studii au găsit corelații semnificative între atitudinile rasiale ale părinților și copiilor. Mosher și Scodel (1960) au constatat că etnocentrismul exprimate de mame a fost corelat pozitiv cu etnocentrismul și distanța socială între afro-americani si evrei exprimate de fiicele lor. Carlson și Iovini (1985) au constatat că distanța socială la afro-americani exprimate de către tați și fii a fost corelată pozitiv.(Tan, 2013) Pe de altă parte, alte studii nu au arătat o relație între atitudinile părinților și copiilor (Aboud & Doyle, 1996 apud. Tan, 2013). Aceste rezultate contradictorii sugerează faptul că există și alte influențe privind prejudecățile copiilor și că relația dintre prejudecățile parinților și copiilor pot fi moderate de alte variabile, cum ar fi relația părinte-copil (Sinclair, Dunn, & Lowery, 2005 apud. Tan, 2013).
Mai recent, cercetătorii au extins căutarea lor pentru a găsi alte elemente din mediul care ar putea influența prejudecățile copiilor,în afară de cea a parinților. Recunoscând că copiii au structuri cognitive în curs de dezvoltare și imature, această abordare analizează modul în care copiii recepționează indiciile din mediile lor pentru a înțelege și simplifica o lume foarte complicată (Patterson & Bigler, 2006 apud. Tan, 2013). Copiii sunt capabili de colecta informații despre cum să exploreze mediul lor prin observarea altor adulți decât părinții, de exemplu: profesorii și adulți cu care au venit în contact în viața de zi cu zi, colegii lor (alti copii) și, nu în ultimul rând, relațiile dintre oameni și simboluri în mass-media. (Tan, 2013) Unii cercetători au sugerat, și au adus dovezi pentru propunerea ca în Statele Unite, cultura predominantă prezentată copiilor în mediile lor este, în primul rând, că rasa este o categorie importantă, și, în al doilea rând, că rasa face o diferență în relațiile interpersonale – că rasa contează.
Care este importanța rasei? Unii cercetători susțin că „inconștient sau conștient, cultura clasei albe de mijloc este prezentată ca o norma sau standard în Statele Unite în ceea ce privește aspectul, frumusete, limba, practici culturale, produse alimentare etc. (Winkler, 2009, apud. Tan, 2013). Această cultură, care subtil sugerează că albul este de preferat, este prezentată în cărțile ilustrate, filmele pentru copii, televiziune și cântecele pentru copiii (Giroux, 2001; Morminte, 1999; Katz, 2003 apud. Tan, 2013). În plus, experiențele de zi cu zi a majorității copiilor pot sugera că anumite roluri si relațiile sunt bazate pe rasă. De exemplu, copii albi cresc în cea mai mare parte în cartierele albilor, poate observa că oamenii au înălțimi diferite, vârste și sexe diferite, dar toți au aceeasi culoare a pielii. Apoi ei pot presupune că fiind mereu printre oameni cu aceeași culoare de piele ar trebui să evite persoanele de altă rasă, chiar dacă nu li se spune în mod explicit de către un adult să facă asta (Aboud, 2005 apud. Tan, 2013). Asemenea presupuneri, despre culoarea pielii, pot fi făcute de către copii dacă ei observa că majoritatea medicilor au pielea albă sau că majoritatea oamenilor de serviciu au pielea negră (Bigler & Liben, 2007 apud. Tan, 2013). Astfel, copiii învață prin observare și sunt capabili să tragă concluzii despre rasă bazate pe aceste observații. Deși cultura americană se schimbă, cât mai mulți oameni de culoare sunt în poziții de putere și influență (incepand cu președintele SUA), tiparul este încă neschimbat: rasa albă este asociată cu privilegiul, puterea și influența și că este de dorit să se identifice cu ea (Katz & Kofkin, 1997 apud. Tan, 2013). Un studiu care ilustrează preferința pentru rasa albă printre copii de rasă albă sau neagră a fost făcut de Katz și Kofkin în 1997. Ei au studiat copii la vârsta de 30 luni, din nou (aceeași copii), la 36 de luni, și din nou la 60 de luni. Copiilor le-au fost arătate fotografii ale unor copii necunoscuți de rasă albă și neagră, baieti si fete și au fost îndrumați să-și aleagă un potențial partener de joacă. La vârsta de 30 luni, toți copiii a exprimat interesul pentru un partener de joacă de aceeași rasă. La 36 de luni, majoritatea copiilor albi și negrii au ales parteneri de joacă albi (Katz & Kofkin, 1997 apud. Tan, 2013); la vârsta de 60 de luni, preferința pentru partenerii albi, deși în scădere ușor, a fost din nou observată pentru copii de rasă albă și neagră. Aceste rezultate arată o preferință, în rândul copiilor mai mari, pentru rasa albă. Implicația este că ei au internalizat, prin indicii subtile și directe în mediu, standardele „Albul este bun” și de preferat. Potrivit Tatum (1997), acest mesaj este încă răspândit în societatea americană.
Totuși rolul părinților nu ar trebui să fie omis. Influență părintească, în anumite condiții, este o forță puternică în modelarea modului în care copiii percep oamenii de diferite rase. Sinclair, Dunn și Lowery (2005) s-au întrebat dacă copiii care se identifică puternic cu părinții lor vor dezvolta atitudini rasiale similare cu cele ale părinților mai mult decât copiii care se identifica mai puțin cu părinții lor. Ei au studiat un grup de elevii de clasa a 4-a si a 5-a, 40 fete și 47 băieți. Copiii a răspuns la un chestionar care evaluează identificarea cu părinții și atitudinile rasiale explicite. Identificarea cu părinții a fost măsurată prin patru itemi: cât de mult se străduiesc să îi facă pe părinții lor mândrii (scală de șapte puncte, de la don nu îmi pasă deloc la îmi pasă foarte mult), cât de des au făcut ceea ce le-a spus părinții lor (scală de cinci puncte, de la niciodată la aproape întotdeauna), cât de mult se bucurau de petrecerea timpului cu un părinte (scară de șapte puncte de la nu se bucură deloc la se bucură foarte mult) și cât de mult și-au dorit să fie ca parinții lor (scara de șapte puncte, de la deloc la exact lafel). Atitudinile rasiale explicite au fost măsurate cu o versiune modificată a scalei de măsurare a atitudinilor rasiale (Doyle & Aboud, 1995 apud. Tan, 2013). Copii au primit o imagine a un băiat necunoscut de rasă albă și fotografia un băiat negru necunoscut. Ei au primit apoi o listă de adjective și li s-a cerut să le bifeze pe acelea care cred ei că descriu băiatul din imagine. Adjectivele au fost: săritor, bun, prietenos, minunat, frumos, un fel, inteligent, fericit, curat, sanatos, egoist, rău, neprietenos, obraznic, medie, crud, prost, trist, murdar și rău. Pentru a măsura atitudinile rasiale ale părinților, cercetatorii le-a trimis un chestionar privind amenințarea intergrupuri (Stephan et al., 2002, apud. Tan, 2013), o măsură explicită a prejudecății. Această scală a constat din următoarele elemente: (răspuns: pe o scară de șapte puncte de la dezacord total până la acord puternic) (1) „afro-americani primesc mai mult decât fac pentru țară” (2) „afro-americani sunt o amenințare fizică la siguranța majorității americanilor”, (3) „afro-americani ar trebui să învețe să se conformeze regulilor și normelor din societatea americană”, (4)„valorile și credințele afro-americanilor, în ceea ce privește locul de muncă, sunt în principiu similare cu cele ale celor mai mulți americani” (R), (5)„ valorile și credințele afro-americanilor, în ceea ce privește problemele morale și religioase, nu sunt compatibile cu credințele și valorile majorității americanilor” și (6) „valorile și credințele afro-americanilor, în ceea ce privește problemele de familie și socializarea copiilor, sunt de fapt destul de asemănătoare cu cele ale celor mai mulți americani (R). (Elementele cu un R sunt codificate invers). Cercetatorii au comparat prejudecățile explicite ale părinților cu cele explicite si implicite ale copiilor și au analizat dacă identificarea parentală afectează aceste comparații. Iată rezultatele studiului:
copii nu au exprimat prejudecăți explicite.;
copii au arătat o ușoară preferință pentru rasa albă și prejudecăți implicite împotriva negrilor;
prejudecățile implicite și explicite ale copiilor nu au fost corelate;
prejudecățile implicite și explicite ale părinților nu au fost corelate;
prejudecățile implicite și explicite ale copiilor corespund cu prejudecățile părinților lor atunci când aceștia s-au identificat cu părinții lor decât atunci când s-au identificat într-o mai mică măsură; cu cât este mai mare identificare, cu atât este mai puternică influența părinților asupra prejudecății copiilor;
printre copii care se identifică puternic cu părinții lor, prejudecata explicită parentală prevestește prejudecăți implicite la copii;
printre copiii care se identifică mai puțin cu părinții lor, prejudecățile parentale nu a fost legat de prejudecățile implicite ale copiilor, dar au fost negativ legate de prejudecățile explicite; copiii care se identifică mai puțin cu părinții au adoptat viziunea opusă părinților privind prejudecata explicită – cu cât sunt mai multe prejudecăți explicite, cu atât sunt mai puțin prezente la copilul lor.
În explicarea ultimul rezultat, Sinclair, Dunn și Lowery (2005) (Tan, 2013) sugerează următoarele:
„este posibil, apoi, ca și copiii care se identifica cu parintii lor pot adopta atitudinile rasiale ale părinților mai mult la nivel implicit decât la un nivel explicit, întrucât copiii care nu se identifica cu parintii lor pot respinge atitudini acestora, dar numai pe un nivel explicit.” (Sinclair, Dunn și Lowery, 2005 apud. Tan, 2013)
În concluzie, dovezile sugerează că a aduce copii într-adevăr este influențată de o serie de agenți de socializare, incluzând părinții, colegii, adulții alții decât părinții și mediul cultural, definite prin simboluri și povestiri în mass-media și de comunicare în general. Emergența este că, pe parcursul dezvoltării lor, copiii sunt capabili să internalizeze indicii ale mediilor culturale prin simplificarea distincțiilor dintre oameni folosind indiciile cele mai evidente, cum ar fi culoarea pielii și formularea concluziilor cu privire la care culoare de piele – în acest timp albul în general – de preferat. Cu modificările continue ale acest mediu, inclusiv celebrarea multiculturalismului cu simbolurile sale însoțitoare, speranța este că prejudecățile bazate pe rasă se va diminua (Tan, 2013).
2.4. Activatorii prejudecăților
Cele două surse majore de activare a prejudecăților sunt:
Conflictul intergrupuri ca activator al prejudecății își are fundamentul în teoria ”conflictelor realiste” (Coser, 1956/1982, 1968; Bobo, 1983; Pruitt, 2005, apud Gavreliuc, 2007). Conform acestei teorii toate resursele sociale și simbolice sunt limitate (bunurile, puterea și influența, pozițiile sociale etc.). Deoarece premiul este semnificativ, iar beneficiul este real – contrar ”conflictelor expresive”, unde beneficiul este nerealizabil, iar miza doar un instrument – „competiția” care apare între organizațiile care participă pentru câștigarea câtor mai multe avantaje duce la aprecierea negativă a „celuilalt” și aprecierea acestuia prin prisma prejudecății. Având un acces limitat la resurse, grupurile înclină în mod automat să transforme „competiția în înfruntare” iar angrenajul psihologic care întreține această perspectivă conflictual-simbolică este cel al prejudecății.
Experimentul lui Muzafer Sherif și colaboratorii săi (1961/1988) este cel mai cunoscut experiment care prezintă această situație a conflictelor intergrupuri, dar scoate în evidență și modalități de soluționare a acestora. Experimentul s-a desfașurat in trei etape:
1. subiecții au fost selectați din randul elevilor de 11 ani. Au fost aduși să își petreacă vacanța, supravegheați de specialiști, într-o zonă incitantă, necunoscută și plina de legende numit: „The Robber's Cage”(Peștera tâlharului). Copii au fost împărțiți în două grupuri numite diferit: unul etichetat „Eagles” (Vulturii), iar al doilea „Rattlers” (Guralivii). Fiecare grup și-a construit un program, imnuri și steaguri care să le reprezinte formațiunea. În foarte scurt timp și-au însușit toate acestea și sentimentul de apartenență și-a facut simțită prezența;
2. cele două grupuri sunt angrenate în competiții iar caștigarea și premierea unui simplu concurs de înnot a dus la dispute majore între cele două formațiuni. Prejudecata apare în acest moment și nu face decât să mărească încordarea dintre grupuri și să se treacă de la „aluzii verbale și etichetări negative ale celuilalt (grei de cap, vagabonzi și handicapați) la acte directe de agresiune… Violența sporea cu fiecare clipă și risca să scape de sub control. Evaluările celorlalți ajungeau extreme și părea să nu mai existe cale de întoarcere.”(Gavreliuc, 2007). Responsabilii sunt uimiți de evoluția situației și intervin pentru stoparea conflictelor;
3. în acest moment specialiștii propun ambelor grupuri activități comune care aduc în prim plan cooperarea (exemplu: repararea unui automobil, activităti de refacere a unor perimetre distruse în timpul conflictelor etc). După câteva zile, cele doua formațiuni se dizolvă și copii ajung să se împrietenească cu cei care pâna acum puțin timp se dușmaneau.
Experimentul lui Muzafer Sherif a scos în evidență câteva fenomene psihosociale foarte importante:
„concurența pentru resurse sociale și simbolice limitate între grupuri se transformă, dacă nu este controlată, într-un conflict intergrupuri cu consecințe grave pentru climatul social local;
la bazele acestui conflict se află gândirea stereotipă și activarea prejudecăților sub forma discriminărilor;
sporirea contactului intergrupuri nu este o condiție necesară și suficientă a reducerii imaginilor negative și a acțiunilor manifeste în dauna celuilalt;
conflictul, odată inițiat, determină mai degrabă o accentuare a prejudecăților și discriminărilor decât o diminuare a lor;
pentru a depăși starea de tensiune intergrupuri trebuie identificat de regulă, de către o entitate independentă un scop supraordonat care să răspundă intereselor bilaterale și care să angajeze colectiv ambele tabere ce se aflaseră până atunci în confruntare. Trebuie așadar înlocuită o strategie conflictuală, pentru atingerea unor scopuri exclusive, cu o strategie cooperantă, pentru atingerea unor ținte inclusive.”(Gavreliuc, 2007)
Condițiile social-economice precare sunt o altă sursă a discriminării. Există numeroase studii ce demonstrează prezența unei legaturi importante între mizeria colectivă, sărăcie și apariția conflictelor sociale. Cele mai cunoscute sunt reunite în jurul ipotezei frustrare-agresiune, formulate prima dată de Dollard și colaboratorii săi în 1939. (Gavreliuc, 2007). Pe scurt, ipoteza sună astfel: „condițiile economico-sociale precare provoacă frustrare socială, care, la rândul ei, potențează agresiviatea socială.”
Pentru a acentua acestă premisă, cercetătorii au facut un studiu longitudinal pe o perioadă de aproape cincizeci de ani (1882 – 1930), indicatorii care expun cele două argumente:
– condițiile social-economice instabile: prin evidențierea „anilor buni” și a celor „răi”, exprimați prin rezultatele din anumite ramuri agricole și textile din Statele Unite;
– agresivitatea: prin violența rasială extremă regăsită în numărul de linșaje pe care le-au suferit, din partea albilor, reprezentanții populației de culoare.
Rezultatele sînt cuprinse în figura 2.
Rezultatele sunt zguduitoare și arată cum, pe baza acestor indicatori, în „anii răi” violența rasială extremă, practic, se dublează, iar scăderea relativă a numărului de agresiuni nu trebuie pusă decât pe seama mascării rasismului brut, explicit în forma rasismului modern.
Toate aceste concluzii ne permit să susținem că, atâta vreme cât la nivelul societătii nu va interveni o „instanță mediatoare”, de exemplu, de o forță politică responsabilă, capabilă să identifice scopuri supraordonate pentru diferitele straturi sociale aflate în conflict, „clivajele sociale” și violența colectivă vor cunoaște o exacerbare continuă (Gavreliuc, 2007).
Strategii de învingere a prejudecăților
Cele mai cunoscute mecanisme sunt:
– socializarea critică a subiecților, este o strategie costisitoare, globală, de termen mediu și lung, dar foarte influentă (Godwin, Godwin, Martinez-Ebers,2004 apud Gavreliuc, 2007). Aceasta necesită ca mediul social integrator să producă planuri de remodelare a atitudinilor membrilor societății în vederea restructurării unor atitudini sănătoase cu privire la teme problematice ale socialului care să se întemeieze pe discernământ social. În anii 60, în Statele Unite a avut loc o campanie de presă sprijinită de către guvern prin care părinții erau dezobișnuiți să consume băuturi alcoolice împreună cu copiii lor. Această campanie a avut un ecou remarcabil ajungând ca în anii 90 parinții să se ferească să mai consume bauturi alcoolice în prezența copiilor (Baron, Byrne, 1997 apus Gavreliuc, 2007). Prin „discernămînt social” se înțelege capacitatea dobândită de individ de a evalua în mod critic contextul și de a alege, pe baza indicilor valorici produși de societatea respectivă, conduita pe care trebuie să o urmeze într-o situație anume. Ideea de bază a acestei strategii susține că prejudecata este „învățată social”, iar „o socializare realizată în valorile toleranței și respectului diversității e mult mai profitabilă într-o lume care, prin natura ei, este tot mai puțin omogenă” (Gavreliuc, 2007). Modalitațile prin care tinerii pot fi învățați să devină toleranți față de cei diferiți sunt multiple și se pot aplica încă din școală (exemplu: jocul de rol în care subiectul este pus să interpreteze un „rol empatic”, să devină un student de altă etnie decât cea majoritară). Știind că „socializarea primară” este cea mai importantă schimbarea modului de gândire al parinților v-a avea o influență decisivă asupra copiilor.
Studiile au demonstrat că prejudecata și discriminarea „afectează nu numai persoana supusă evaluării și tratamentului nedrept, ci și pe cea care judecă și se comportă pe baza stereotipului, întreținând, pe termen mediu, o stare de conflictualitate socială și de disconfort psihologic considerabilă (Grau, 1985; Jussim, 1991 apud Gavreliuc, 2007);
– contactul nemijlocit intergrupuri, încearcă să reliefeze în ce situații marirea legăturilor dintre grupuri duce la micșorarea prejudecăților reciproce dând o altă dimensiune modelului lui Muzafer Sherif. Astfel, relația dintre indivizi ce aparțin unor categorii diferite pot să aibă calități similare, mai degrabă decât deosebiri, și, astfel, „să înlăture iluzia omogenității out-group-ului”. Totodată, în pofida rezistenței la schimbare a stereotipurilor, o cunoaștere suplimentară a celuilalt poate conduce la descoperirea a numeroase trăsături care se abat de la imaginea inițială, evidențiind excepțiile de la reprezentarea prefabricată și alterând semnificativ contururile și puterea stereotipului de început (Kunda, Oleson, 1995 apud Gavreliuc, 2004). Pentru ca această ipoteză – conform căreia cunoașterea și contactul dintre grupuri duce la diminuarea prejudecăților – să se confirme, trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
interacțiunea intergrupuri să se producă în cadrul unor sarcini necontrariante (obiectivele lor să nu fie concurente și reciproc exclusive);
membrii grupurilor aflate în contact să dețină statusuri economice și sociale apropiate;
situația de contact să favorizeze cooperarea și interdependența prin identificarea unor scopuri comune supraordonate;
membrii să se cunoască și în registrul informal, nu numai în cel al relațiilor formale, subiecții izbutind, astfel, să se evalueze unii pe alții ca individualități, nu doar generic;
normele existente în grupuri să favorizeze egalitatea șanselor, și nu discreditarea celuilalt;
să se poată crea un climat de analiză critică a contextului interacțiunii și nu de gândire dogmatică (Baron, Byrne, 1997, p. 217 apud Gavreliuc, 2007).
Nu este o sarcină ușoară îndeplinirea tuturor acestor condiții. Doar încălcarea unei singure condiții este suficientă pentru apariția prejudecăților. Tot aceste condiții ne arată rolul major al „responsablității sociale” – capacitate asimilată prin socializare – cea care „impune nevoia de căutare a adevărului, de adecvare, de asumare a conduitelor și de analiză critică a propriilor acțiuni în vederea conservării valorilor sănătoase ale grupului, acțiuni ce nu pot exclude respectul față de alteritate, care întotdeauna îmbogățește universul valoric propriu, nu îl sărăcește” (Gavreliuc, 2007);
– recategorizarea presupune micșorarea prejudecăților prin noi delimitari identitare dintre grupuri, anulând granița simbolică in-group/out-group prin accentuarea și activarea unei apartenențe supraordonate a membrilor grupurilor particulare. În altă ordine de idei, dacă găsim apartenențe multiple (iar noi nu aparținem niciodatã unui singur grup) și relații de legatură între grupuri, putem favoriza o retrasare a graniței celuilalt pentru a include grupurile care anterior au fost excluse. O astfel de strategie nu elimină dar poate echilibra înclinația naturală a subiecților individuali și colectivi de sporire simbolică a propriei identități și diminuare simbolică a „celuilalt”, așa cum ne dovedește teoria identității sociale (Tajfel, 1982 apud Gavreliuc, 2007);
– intervențiile cognitive reprezintă un instrument de înfrângere a prejudecăților și se bazează pe micșorarea „erorii de inferență”produsă de individ, prin „preluarea informației categoriale și neglijarea informației individualizante” (Gavreliuc, 2007). Astfel, se încearcă incitarea persoanei pentru a se concentra pe trasaturile celuilalt care îl particularizează, îl schimbă într-o personalitate unică. De asemenea, o tehnică adecvată se bizuie pe valorificarea mecanismului atribuirii (Mackie et al.,1992 apud Gavreliuc, 2007). Astfel, deseori, când facem „evaluări” asupra celuilalt, ne concentrăm pe urmarile conduitei sale, având tendința de a omite alți factori care intervin. Când un coleg care a aplicat pentru o bursă obține la un test un scor peste limita cerută( scor obtinut 550 – limita minimă 500), rezultatul este că a trecut cu bine selecția. Dacă același coleg, într-o altă împrejurare, obține un rezultat sub limita minimă (scor obținut 550 – limita minimă 600), rezultatul este că a eșuat. Dacă vom face o apreciere a lui se v-a emite o evaluare pozitivă pentru rezultatul obținut la primul test și nefavorabilă în a doua situație, chiar dacă rezultatul a fost identic în ambele cazuri. În concluzie, evaluarea trebuie facută ținând cont nu numai de rezultat ci și de variabilelesituaționale astfel aprecierea celuilalt este mai precisă;
– dezagregarea stereotipurilor implicite, plecând de la ideea că, în pofida strategiilor folosite mai sus, stereotipul poate fi pastrat și întărit, subiectul căutând să explice atributele ce se abat de la viziunea-clișeu prin caracterul lor individualizant, excepțional. Atunci când așteptările stereotipe servesc ca tipar evaluator al unui membru ce aparține unui grup, cei care se abat de la trăsăturile generale ale grupului, necomportându-se așa cum ne-am așteptat, provoacă efectul de contrast. Pentru a-l înțelege, să reluăm concluziile studiului organizat de Manis, Nelson și Shedler (1988), în care cercetătorii au creat un stereotip al unui pacient dintr-un spital de psihiatrie. Subiecții participanți sunt studenții unui colegiu care citesc o scrisoare (fictivă, desigur) redactată de pacientul-țintă, ce dezvăluie fie o alterare severă, fie una foarte modestă a sănătății sale mentale. Apoi studenții citesc scrisori ale altor pacienți, care indică un nivel mediu de patologie mentală. Datorită diferențelor dintre așteptările lor, cei ce s-au aflat sub influența imaginii nebuniei avansate au fost înclinați să-i privească pe noii pacienți ca fiind doar foarte puțin bolnavi, iar cei care, dimpotrivă, și-au fixat foarte jos pragul nebuniei stereotipe i-au privit pe aceiași noi pacienți ca fiind extrem de bolnavi. Astfel, cei ce deviază de la așteptările lor sunt apreciați simbolic ca excepții de la regulă, iar stereotipul inițial este protejat. (Gavreliuc, 2007)
Un mecanism frecvent articulat de subiectul confruntat cu un stereotip îl constituie crearea unor subtipuri, înțelese drept categorii sociale care sunt subordonate obiectului stereotipului. De exemplu, studenții germani realizează atribuiri diferite pentru subcategoriile femeii, precum casnică, femeie de carieră, tânără cuceritoare (Eckes, 1994 apud. Gavreliuc, 2007), iar noile categorii le permit să formuleze expectații mai nuanțate despre reprezentantele particulare ale grupului general, păstrând însă în același timp stereotipul generic nealterat. Pentru ca aprecierea celuilalt să nu conserve prejudecata, iar stereotipul implicit să se dizolve, se impun următoarele:
contactul cu celălalt să furnizeze în mod repetat informații inconstante cu stereotipul generic;
să implice mai mulți membri ai grupului stereotip, pentru a depăși încadrarea lor în subtipuri;
informațiile să parvină de la membrii tipici ai grupului. Doar pe această cale contrastul nu se mai produce, stereotipul se diminuează, iar relațiile intergrupuri se îmbunătățesc (Smith, Mackie, 2000, p. 201 apud. Gavreliuc, 2007).
CAPITOLUL III COPII CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE
Delimitarea conceptului
Copiii cu dizabilități reprezintă circa o treime din copiii aflați în afara școlii, în general în lume (Policy guidelines on inclusion in education, UNESCO, 2009, apud. Vrasmaș, 2010).
Diacronia și sincronia educației persoanelor cu dizabilități reprezintă o problematică foarte complexă și o provocare pentru societate și școală. Viziunea despre aceste persoane (exprimată în terminologie și definiții), modul de identificare, evaluare și orientare, instituțiile și mecanismele care intervin aici, aspectele și prioritățile generale, politice, economice și culturale dintr-o anumită societate, valorile dominante din sistemul de învățământ etc. – iată doar câteva dintre elementele care diferențiază accesul și participarea școlară a acestor persoane – de la o țară la alta.
Din perspectivă istorică, modul de definire a dizabilității s-a legat fundamental de viziunea și terminologia utilizată de o anumită societate. Apariția și dezvoltarea modelului medical – care a dominat în ultimele 2-3 secole atitudinile și practicile față de persoanele cu dizabilități în toată lumea – a determinat și modul de evaluare și intervenție – puternic medicalizată, de echivalare practic a unei dizabilități cu o boală sau deficiență. (Vrasmaș, 2010)
Evoluțiile de după anul 1970, legate de promovarea drepturilor și demnității persoanelor cu dizabilități au condus treptat spre elaborarea unui model nou, cel social. În multe țări se constată o viziune nuanțată, bazată adesea pe combinații și nevoia de compromis între cele două viziuni fundamentale (medicală și socială). OCDE aprecia în 1994 că sunt identificabile cel puțin patru modele în țările membre – modelul medical, modelul patologiei sociale, cel antropologic și cel ecologic.
În anul 1980 a Organizația Mondială a Sănătății a definit grupul terminologic deficiență – dizabilitate (incapacitate) – handicap care a guvernat timp de 2 decenii problematica domeniului.
Sensul celor trei termeni era în 1980: Deficiență (engl. ‘impairment’, franc. ’deficience’) = absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori funcții (leziune anatomică, tulburare fiziologică sau psihologică). Deficiența poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident etc. dar și a unor condiții negative din mediul de creștere și de dezvoltare a unui copil, cu deosebire carențe psiho-afective. (Vrasmaș, 2010)
Regulile Standard (1993) nu mai consideră acest termen ca fiind unul de bază, analizându-l înglobat în cel de „dizabilitate (incapacitate)”.
Dizabilitatea (incapacitatea) (engl. „disability”, franc. „incapacite”) însumează un număr de limitări funcționale, ce pot fi întâlnite la orice populație, a oricărei țări din lume. Dizabilitatea (incapacitatea) depinde, dar nu în mod obligatoriu și univoc de deficiență.
Dizabilitățile pot fi cauzate de deficiențe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiții de sănătate (boli mintale/neuropsihice) sau de mediu. Dizabilitățile (ca și deficiențele) pot fi vizibile sau invizibile, permanente ori temporare, progresive ori regresive.
Utilizarea termenului „incapacitate” a fost evitată, pe bună dreptate, în literatura românească de specialitate, deși în textele de limbă engleză și în documentele internaționale echivalentul „disability” este de departe cel mai frecvent folosit în ultimii 25 de ani, în asociere cu cuvântul persoană. La noi s-a preferat fie folosirea termenului deficiență fie a celui de handicap (intrat și în Constitutia României sau în alte legi, în forma „persoane handicapate” ulterior, persoane cu handicap), formule considerate a fi mai puțin stigmatizante. Relativ recent a apărut tendința de a se utiliza în literatura românească de specialitate, ca și în legislația mai nouă (de după anul 2000) termenul „dizabilitate”, care, chiar dacă are nuanța unui barbarism, pare să redea mai exact conținutul termenului echivalent din terminologia utilizată pe plan internațional. (Vrasmaș, 2010)
Handicapul = dezavantajul social rezultat din pierderea ori limitarea șanselor unei persoane urmare a existenței unei deficiențe sau dizabilități (incapacități) – de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai acesteia.
Handicapul descrie „întâlnirea” (interacțiunea) dintre persoana (cu dizabilitate) și mediu. Sensul acestui termen (Regulile Standard, 1993, apud. Vrasmaș, 2010) este de a concentra atenția asupra disfuncționalităților din mediul înconjurător și a unor acțiuni organizate de societate, ca de pildă informațiile, comunicarea și educația, care impiedică persoanele cu dizabilități să participe în condiții de egalitate.
Definiția OMS din 1980 constituie o primă încercare de desprindere a lumii științifice de modelul medical. Ea a început a fi însă treptat controversată și tot mai amplu criticată, în principal pentru faptul că era încă influențată predominant de modelul medical, care nu reflectă în suficientă măsură drepturile omului (aflate în evoluție evidentă după anul 1970).
Definiția OMS din 1980 este în esență o clasificare a „consecințelor unei boli”. (Vrasmaș, 2010)
Clasificarea OMS 2001 (CIF) – a funcționării, dizabilității si sănătății aparține „familiei” de clasificări internaționale alcătuite de OMS pentru a fi aplicate la diverse aspecte legate de sănătate. „Familia” de clasificări internaționale a OMS, reprezintă un cadru general de codificare a unei largi diversități de informații legate de sănătate (de exemplu, diagnostic, funcționare și dizabilitate, motivul pentru care este necesar un serviciu de sprijin, etc.).
În anul 2007 a fost astfel elaborată o clasificare OMS pentru copii și tineri (CIF-YC) încă necunoscută în limba română. (Vrasmaș, 2010)
Obiectivul general al CIF: oferirea unui limbaj standardizat și unitar, precum și a unui cadru general de descriere a stării de sănătate și a celorlalte stări adiacente stării de sănătate.
CIF nu mai este doar o clasificare a „consecințelor unei boli” (în comparație cu versiunea OMS a dizabilității din anul 1980), ci este o clasificare a „componentelor sănătății”. „Componentele sănătății” identifică elementele constitutive ale sănătății, în timp ce „consecințele” se concentrează pe impactul sau pe rezultatul ulterior al bolilor sau al altor stări de sănătate.
CIF se bazează pe integrarea a două modele opuse – cel medical și cel social. Pentru a reda esența integrării diverselor perspective ale funcționării, este utilizat un model „bio-psiho-social” o sinteză asupra tuturor perspectivelor sănătății: din punct de vedere biologic, individual și social – la fel ca în definirea personalității, ca și concept central al psihologiei. (Vrasmaș, 2010)
Termeni de bază (generici):
– Condiție (problemă) de sănătate – termen generic pentru boli (acute sau cronice), dezordini/tulburări, răniri sau traume;
– Funcționarea – termen generic care se referă la funcțiile corpului, structurile corpului, la activități și participare; relevă aspectul pozitiv al interacțiunii dintre individ și factorii contextuali.
– Dizabilitatea – termen generic pentru deficiențe (afectări), limitări de activitate, și restricții de participare; relevă aspectul negativ al interacțiunii individ-context.
Clasificația OMS 2001 nu mai utilizează, în varianta engleză, termenul de handicap acesta fiind încorporat, ca și termenul de deficiență, în cel de dizabilitate. În varianta franceză a documentului, termenul dizabilitate este exprimat prin cel de handicap.
Cerințe educative speciale (CES) este un concept introdus în terminologia UNESCO în anii 1990. Expresia desemnează acele cerințe ori nevoi față de educație derivate sau nu dintr-o deficiență care sunt suplimentare dar și complementare obiectivelor generale ale educaței pentru un copil.
"Cerințele educative speciale (CES) exprimă trebuința fundamentală a unor copii de a li se acorda o atenție și o asistență educativă suplimentară, fără de care nu se poate vorbi de un mod efectiv de egalizare a șanselor de acces, participare școlară și socială. Această sintagmă desemnează un continuum al problemelor speciale de educație, cu referire la un registru larg de tulburări care se întinde de la deficiențele profunde la tulburările ușoare de învățare."(Gh. Radu, 1999).
"Copiii cu cerințe educaționale speciale (CES) sunt acei copii ale căror cerințe (nevoi) speciale sunt de natură educațională și derivă în principal din deficiențe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective și de comportament ori asociate, indiferent de severitatea acestora. Pot fi cuprinși în categoria copiilor cu CES și unii copii ocrotiți în instituții rezidențiale, precum și anumiți copii/elevi ce prezintă tulburări/dificultăți de învățare și/sau adaptare școlară." (I. Musu, 1997)
Cerințe educative speciale(CES) – concept relativ nou care presupune o viziune nouă ce implică în primul rând ideea de toleranță pentru toate categoriile de copiii.
EcaterinaVrasmaș (1993) definește această sintagmă ca fiind „acele cerințe sau nevoi specifice față de educație derivate sau nu dintr-o deficiență – care sunt suplimentare dar și complementare obiectivelor generale ale educației pentru copil..” și accentuează ideea conform căreia copii cu CES nu se află numai în zona deficiențelor (copii străzilor, copiii unor minoritați, copii abuzați,etc.), aceștia putând fi depistați și în rândul celor cu intelect normal.
Cerințe educative speciale – CES – (special educational needs) – această sintagmă se referă la cerințele în plan educativ ale unor categorii de persoane, cerințe consecutive unor disfuncții sau deficiență de natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiții psiho-afective, socio-economice sau de altă natură (cum ar fi absența mediului familial, condiții de viață precare, anumite particularități ale personalității copilului etc.) care plasează elevul într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur. Această stare nu-i permite o existență sau o valorificare în condiții normale a potențialului intelectual și aptitudinal de care acesta dispune și induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiția sa de persoană cu cerințe speciale. În consecință, activitațile educative școlare si/sau extrașcolare reclamă noi modalități de proiectare și de desfășurare a lor în relație directă cu posibilitățile reale ale elevilor, astfel incât să poată veni în "întâmpinarea cerințelor pe care elevii respectivi le resimt” (Gherguț, 2001)
Actul educațional (acest proces presupune, pe langa continuitate, sistematizare, coerența, rigoare și accesibilizare a conținuturilor, un anumit grad de ințelegere, conștientizare, participare, interiorizare și evoluție în planul cunoașterii din partea elevilor). Altfel spus, cerințele educative speciale solicită abordarea actului educațional de pe poziția capacitatii elevului deficient sau aflat în dificultate de a ințelege și valorifica conținutul invățării și nu de pe poziția profesorului sau educatorului care desfașoară activitatea instructiv-educativă în condițiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi. Evident ca această sintagmă poate avea înțeles pentru fiecare elev în parte, în sensul că fiecare elev este o individualitate și, la un moment dat, într-un domeniu sau altul al învățării, reclamii anumite cerințe educaționale specifice pentru a putea ințelege și valorifica la maximum potențialul sau în domeniul respectiv (spre exemplu, un elev care intâmpină dificultăți de Învățare la matematică sau fizică – unde sunt necesare, în special, anumite categorii de operații ale gândirii la care elevul respectiv este deficitar – poate obține rezultate foarte bune la disciplinele din celelalte arii curriculare, chiar peste media clasei; la fel se poate spune despre un elev coleric sau hiperchinetic care nu-și poate concentra atenția prea mult timp în clasă, dar care poate ințelege cu ușurință conținutul lecțiilor în momentele sale de atenție). Totuși, termenul de cerințe educaționale speciale este utilizat mai ales în domeniul psihopedagogiei speciale unde semnifică necesitatea unor abordari diferențiate și specializate a educației copiilor cu deficiențe, a celor cu afecțiuni neuropsihice, neurofiziologice sau somatice etc. (Gherguț, 2001)
De aceea este foarte importantă abordarea specialiștilor, deoarece în funcție de aceasta trebuie luat fiecare copil în parte, cu particularitățile sale, ce implică o evaluare și o intervenție personalizată.
Aflați pe același palier de vârstă copii indiferent de deficiențe (psihice, fizice, senzoriale, sociale etc.) au aceleași nevoi, dar și necesități particulare, specifice, individualizate.
CES presupune și curriculum adaptat particularităților individuale, utilizarea viabilă a potențialului de învățare, este de fapt o sintagmă care vrea să includă toți copii care au cerințe /nevoi educative speciale.
Dacă vorbim despre cerințe educative speciale, atunci trebuie să abordăm și idea de “nevoie”. Acest termen se raportează la domeniul de manifestare biologic, psihologic, social, economic, cognitiv, la percepția subiectului care resimte nevoia respectivă.
Cu privire la nevoile care condiționează viața umană A. Maslow (1943) a realizat o ierarhie a acestora.
În concepția lui Maslow, acțiunile umane au ca scop satisfacerea unor nevoi – trebuințe. Satisfacerea acestora se realizează potrivit unei ordini de priorități începând cu nevoile primare și terminând cu cele de ordin superior, structurându-se piramidal după cum urmează:
la baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte, nevoi de ordin senzorial, sexual etc.). Satisfacerea lor asigură buna funcționare a organismului;
nevoia de securitate individuală în mediul natural și social ( se referă la protejarea față de forțele exterioare ostile și față de diferiți factori de risc). O astfel de protecție, de securitate, se realizeză prin stabilitatea intervențiilor educative, a locului de muncă și prin asigurarea unor bunuri și resurse cum ar fi: casă, retribuție etc.
nevoile sociale (se referă la necesitatea acceptării și apartenenței; fiecare individ resimte nevoia de a fi acceptat într-un grup, de a aparține cuiva efectiv, de a beneficia de dragostea cuiva).
nevoia de stimă (dorința să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră).
nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, vizează construirea unei imagini de sine favorabile și de autocontrol.
Interesante de abordat sunt nevoile sociale deoarece acestea au un efect mai “vizibil” în comportamentul copilului cu CES.
Legat de neglijarea afectivă se dezvoltă o" teorie a atașamentului" care definește starea de atașament ca fiind în esență, apropierea preferențială, dezinteresată a unei persoane de altă persoană indiferent de vârstă. Nesatisfacerea acestei stări încă de la naștere poate determina perturbări în evoluția ulterioară a copilului. Despărțirea în primul rând de mamă determină apariția unei "tulburări primare de atșament" cu repercursiuni dramatice dacă nu se va încerca substituirea acesteia.
Privarea socială prin neglijările materiale, educaționale, afective poate determina handicapuri social-afective manifestate prin comportamente ca:
lipsa de încredere în oameni,
duritate,
incapacitatea "deschiderii" față de alte persoane,
egoismul și solidaritatea cu cei de aceeași parte,
lipsa capacităților de a lua contact, deși cei din jur manifestă această dorință, etc.
Copilul aflat în dificultate se pare că se află într-un astfel de handicap socio-afectiv. La copiii cu deficiențe (fizice-senzoriale-motrice) la handicapul determinat de aceste deficiențe se pot adăuga și privările socio-afective. Nu toți copiii cu deficiențe sunt puși însă în situația unor astfel de privări sociale.
Educația specială are în vedere un anumit tip de educație adaptată și destinată copiilor care nu reușesc să atingă, în cadrul învățământului obișnuit, nivele educative și sociale corespunzătoare vârstei. Aceștia sunt copii cu cerințe/nevoi educative speciale.
Cerințe/nevoi educative speciale – CES- cerințele în plan educativ ale unor categorii de persoane, ca urmare a unor disfuncții sau deficiente de natură intelectuală, senzorială, psihomotrice, fiziologica sau ca urmare a unor condiții psiho-afective, socio-economice sau de altă natură. Aceste cerințe educative speciale solicită abordarea actului educațional de pe poziția capacității elevului deficient sau aflat în dificultatea de a înțelege și valorifica conținutul învățării și nu de pe poziția profesorului sau educatorului care desfășoară activitatea instructiv-educativă în condițiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi.
În categoria persoanelor cu nevoi speciale putem include:
persoanele cu diferite deficiente (mintale, senzoriale – vizuala, auditiva, fizice, comportamentale, de limbaj, polideficiente)
copiii abandonati, copiii strazii
persoanele abuzate (fizic, psihic, emotional si sexual), indiferent de varsta si sex
femeile gravide si lauzele
persoanele cu disfunctii psihice
persoanele traumatizate emotional/psihic
dependentii de diferite substante (alcoolicii, drogatii, fumatorii)
persoanele eliberate din detentie
batranii
copiii apartinand diferitelor etnii (rroma de ex.)
copiii „genii”.
Una dintre cele mai dramatice deficiente intalnite si in societatea romaneasca este deficiența mentală. Statistic vorbind, in Romania exista aproximativ 50.000 de copii cu dizabilitati intelectuale. (Avramescu, 2007) Din numarul total de copii cu deficienta mintala de la noi din țara, primesc o formă de educație de tip instituiționalizat aproximativ o treime, ceea ce este relativ puțin în raport cu cerința reală.
O alta categorie aparte de persoane cu nevoi speciale sunt cele integrare prin diagnosticare în categoria sindroamelor „celebre” tip: Asperger, autism, sindrom hiperkinetic, sindromul deficitului de atentie (ADHD).
Raportandu-ne la persoanele care au ADHD in perioada copilariei, se constată statistic că un procent de 50-60% dintre aceștia manifestă caracteristici specifice acestui sindrom și în tinerețe și la vârsta adultă. Alte date de ordin statistic accentuează pe incidența crescută a acestui sindrom – ADHD – in țările dezvoltate și pe prezența mai putin reprezentativă în țările subdezvoltate sau în cele în curs de dezvoltare.
Indiferent însă de tipul de deficiență la care ne raportăm, trebuie să avem în vedere necesitarea depistării ei de cât mai de timpuriu, pentru realizarea unui diagnostic complet si complex (inclusiv diferențial – intra si inter categorii de dizabilități) și stabilirea unei posibile strategii individualizate de intervenție de tip recuperator care să aiba drept obiectiv ultim integrarea socială a persoanelor cu deficiență.
La ora actuală, în Occident sunt considerate a fi eficiente, prin rezultatele concrete, vizibile, obținute pe diferitele categorii de dizabilități, strategiile educaționale ce implică o abordare pedagogică de tip integrativ, incluziv. (Avramescu, 2007)
Actualmente, în domeniul recuperatoriu al copiilor cu tulburari de dezvoltare mai ales, se dovedesc a fi mai eficiente abordarile terapeutice de tip comportamental și mai puțin cele de tip medical sau psihologic.
Utilă este aplicarea în recuperare, mai ales la copiii cu diferite forme de dizabilitate, a terapiei de tip ludic (prin joc- concret și creativ/simbolic), a terapiei prin învățare (cu reperele ei fundamentale: imitația dupa model, repetiția și intărirea-pozitivă sau negativă), a celei de tip ocupațional și a terapiei prin artă (desen, miscare, muzica etc.).
Eficientă este alternarea, acolo unde este adecvat acest lucru, a terapiei individuale cu terapia de grup (ținandu-se cont insa ca mai intai se va parcurge o terapie individuala si abia apoi aceasta se poate alterna cu una de grup). (Avramescu, 2007)
De asemenea, nu trebuie să uităm că, terapia în cazul unei persoane cu dizabilități este și o terapie a familiei de apartenență a acestuia (fie ca urmarim instruirea acesteia pentru consolidarea rezultatelor terapiei prin exerciții tip sarcini pentru acasă, fie că vorbim despre o terapie de tip suportiv, cu elemente de catharsis, de lucru cu atitudini tip negare, proiecție a vinovăției, autoculpabilizare etc.). (Avramescu, 2007)
Normalizare – termen care se refera, în principal, la asigurarea unor condiții de viață corespunzătoare pentru persoanele cu nevoi speciale, acceptarea acestora în cadrul societății sau comunității din care fac parte, fiindu-le asigurate aceleași drepturi, responsabilități și posibilități de acces la serviciile comunitare (medicale, publice, educaționale, profesionale, de timp liber etc.) ca și celorlalți membrii ai societății, în scopul dezvoltării și valorificării optime a potențialului de care aceste persoane dispun. Altfel spus, normalizarea se referă la sprijinul oferit persoanelor cu nevoi speciale de către componentele sistemului social pentru a permite acestora un mod de viață similar sau apropiat cu al celorlalți membrii ai societatii; consecințele practice ale normalizării sunt programele și acțiunile bazate pe incluziune și integrare. Conceptul a aparut în țările nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca) și apoi s-a extins și în alte state europene care au preluat și au adaptat sensul și semnificația acestui termen la conditiile specifice din societățile respective, iar ulterior, prin deciziile și actiunile întreprinse în plan juridic, politic, socio-economic, educațional și al serviciilor de asistență, au pus în aplicare înțelesul acestui termen (Ainscow, M., 2005). Aplicarea în practică a normalizării se desfașoară pe patru niveluri funcționale:
normalizarea fizică – se referă la posibilitatea persoanei cu nevoi speciale de a avea acces la mijloacele fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentale – de a avea o locuință proprie, bunuri personale, îmbrăcăminte și hrană, un minim de posibilități financiare pentru unele cheltuieli absolut necesare, posibilitatea de a avea contacte sociale, de a se asocia cu alte persoane etc.
normalizarea funcțională – constă în asigurarea accesului la serviciile publice ale societatii – transport în comun, facilități de acces în școli, instituții publice și de cultură, spații comerciale, facilități de petrecere a timpului liber, accesul la informații/mediile de informare în masa etc.
normalizarea socială – are în vedere posibilitatea de a avea contacte sociale spontane sau permanentizate și de a fi perceput ca făcând parte dintr-un context social normal – relațiile cu membrii familiei, vecinii, prietenii, colegii de munca, oamenii de pe stradă, funcționarii sau prestatorii de servicii publice etc.
normalizarea societală – se refera la nivelul participarii persoanelor cu nevoi speciale în diferite organizații, asociații, sectoare ale vieții publice sau la activități productive, având responsabilități și beneficiind de încrederea celor din jur. (Ainscow, M., 2005)
Educația integrata – se referă în esență la integrarea în structurile invățământului de masa a copiilor cu cerințe speciale în educație (copii cu deficiențe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizați socio-economic și cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psiho-afective și comportamentale, copii infectați cu virusul HIV etc.) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora.
Mai nou se vorbește și despre conceptul de educație incluzivă care are la bază principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii. Indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie, limbă vorbită sau condițiile economice în care trăiesc. Practic aria semantica a conceptului de educație incluzivă înglobează aproape în totalitate aria semantica a conceptului de educație integrată.
În literatura psihopedagogică se întalnesc frecvent mai mulți termeni care, în functie de modul de abordare al problematicii persoanelor cu cerințe speciale, pot clarifica o serie de delimitari semantice utile în înțelegerea corecta și nuanțată a fenomenelor avute în vedere (Terminologie de L'education speciale UNESCO, 1983, apud. Gherguț, 2001).
Educația integrată – presupune ca relațiile dintre indivizi să se bazaze pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le posedă – are drept obiective, urmatoarele:
a educa acei copii cu cerințe speciale în școli obișnuite alături de ceilalți copii normali;
a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educațională, consiliere școlară, asistență medicală și socială) în școala respectivă;
a acorda sprijin personalului didactic, al managerilor școlii în procesul de proiectare și aplicare a programelor de integrare ;
a permite accesul efectiv al copiilor cu cerințe speciale la programul și resursele școlii obișnuite (săli de clasă, cabinete, laboratoare, bibliotecă, terenuri de sport etc.);
a încuraja relațiile de prietenie și comunicarea între toți copii din clasă / școală;
a educa și ajuta toți copiii pentru înțelegerea și acceptarea diferențelor dintre ei;
a ține cont de problemele și opiniile părinților, încurajându-i să se implice în viața școlii;
a asigura programe de sprijin individalizate pentru copiii cu cerințe speciale;
a accepta schimbări radicale în organizarea și dezvoltarea activităților instructiv-educative din școală.
Procesul de integrare a copiilor în dificultate presupune din partea profeșionistilor antrenați nu doar interes, cunostințe și competențe – ci și o capacitate reală de a lucra în echipă. O echipă constituită atât în cadrul școlii, dar și o echipă la nivel interinstituțional, care să-i includă pe toți profesioniștii care răspund de copil: educator sau asistent maternal, asistent social, profesor diriginte, director de școală și alții.
Principalele categorii de persoane cu dizabilități
Se constată ca mulți elevi au eșecuri școlare, datorită limitării în prelucrarea anumitor tipuri de informații, ceea ce deterimină diverse dificultăți: lipsa organizării, socializare dificilă, predispunere la accidente, adaptare dificilă la schimbări, hiperactivitate, lipsa atenției. Deși au aptitudini pentru anumite domenii, acești elevi au randament inegal și deseori nu pot fi încadrați în clase obișnuite.
Deficiența de intelect (dupa Gh. Radu, 1999)
Deficiența de intelect reprezintă o insuficiență globală ce vizează întreaga personalitate, structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă, de natură ereditară sau câștigată în urma unei leziuni organice sau funcționale a sistemului nervos central, care se manifestă din primii ani de viață, în grade diferite de gravitate în raport cu nivelul mediu al populației, cu urmări directe în ceea ce privește adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie personală și socială.
Complexitatea acestei disfuncții psihice este evidentă și în pluritatea noțiunilor utilizate cu aceeași accepție: arierație mintală (E. Seguin), oligofrenie (E. Blener, E. Kraepelin), retard mintal
(A.A.M.S), înapoiere mintală sau întârziere mintală (A. Luria, A.Roșca, M. Roșca), deficiență mintală (Gh. Radu), insuficiență mintală (OMS).
R. Zäzzo (1979) afirmă că: „debilitatea mintală este prima zonă a insuficienței mintale insuficiență relativă la exigențele societății, exigențe variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta insuficiență ai cărei factori determinanți sunt biologici și cu efect ireversibil în studiul actual al cunoștințelor“.
După Gh. Ionescu, definițiile deficienței mintale pot fi grupate în trei categorii:
definiții etiologice-structurale;
A.R. Luria consideră deficiența mintală ca „o atingere cerebrală gravă a copilului înainte de naștere sau în cursul primei copilării, ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului și numeroase anomalii ale dezvoltării mintale“.
definiții constatativ funcționale;
J. Lang afirmă că deficiența mintală corespunde unei imposibilități sau insuficiențe de funcționare, de randament sau organizare funcțională.
definiții operațional-comportamentale.
Asociația Americană pentru Deficiența Mintală consideră că deficiența mintală se referă la o funcționalitate sub medie a inteligenței generale, care își are originea în perioada de dezvoltare si este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ. (Verza, 2011)
Etiologia deficienței de intelect
Teoria etiologică explică natura deficienței mintale prin multitudinea de factori care o determină. În toate formele de handicap, ca și cel mintal, stabilirea cauzelor se constituie ca un demers dificil, ca urmare, pe de o parte, a dificultăților rezultate din faptul că una sau mai multe cauze pot provoca handicapul respectiv.
După E. Verza (1995), cele mai frecvente cauze ar fi:
leziuni și disfuncționalități ale sistemului nervos central care determină forme de handicap denumite, de unii autori, ca fiind exogen, patologic, dizarmonic, etc.
factori ereditari, concretizați în aberații cromozomiale ce duc la așa-numitele forme endogene;
vârsta prea fragedă sau prea înaintată a părinților și scăderea puterii de procreație;
tulburările degenerative și metabolice care influențează dezvoltarea normală a sistemelor cerebrale;
bolile infecțioase apărute în ontogeneza timpurie conduc la stagnarea funcțională în circuitele nervoase sau împiedică dezvoltarea cranio-cerebrală;
traumele fizice de la nivelul craniului, cu efecte negative asupra S.N.C.;
intoxicațiile alcoolice sau cu diferite substanțe chimice ce au efecte negative asupra evoluției sistemului nervos;
factori stresanți și oboseala exagerată a gravidei;
factori socio-economici, prin neasigurarea alimentației suficiente;
privarea afectivă a copilului la vârstele mici, care împiedică achizițiile în plan intelectual și nu stimulează dezvoltarea psihică;
radiațiile, care exercită o acțiune negativă asupra dezvoltării generale a organismului, ș. a. Matty Chiva și Yvette Rutschneanu (1979), în clasificarea factorilor etiologici diferențiază:
Factori genetici, ereditari, endogeni, sau constituționali
nespecifici
specifici datorită unor aberații cromozomiale datorită unor deficiențe specifice genelor
Factori extrinseci, exogeni, dobândiți sau aparținândmediului
prenatali
perinatali
postnatali
psihoafectivi.
Clasificarea deficienței de intelect
O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienței mintale ținând seama de marea varietate a formelor și tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei și de simptomatologia extrem de bogată. (Verza, 2011)
Clasificări psihometrice:
După A. Binet și Th. Simon, 1908:
Deficienți mintal:
Idioți: CI: 0 – 20/25
Imbecili: CI: 20/25 – 50
Debili: CI: 50 – 70
Subnormali:
Liminari CI: 70 – 90
Normali: CI: peste 90
După Gh. Radu, 1999:
deficiență mintală profundă CI < 29
deficiență mintală severă 30 < CI < 49
deficiență mintală moderată 50 < CI < 64
deficiență mintală ușoară 65 < CI < 74
După I. Druțu, 1995:
deficiență mintală profundă CI 0 – 20/25
deficiență mintală severă CI 20/25 – 35
deficiență mintală moderată CI 35 – 50/55
deficiență mintală ușoară CI 50/55 – 70/75
intelectul de limită CI 70 – 85
Trebuie să remarcăm că printre elevii cu deficiență ușoară, moderată și severă din școlile speciale mai întâlnim și liminari, dar și pseudo-deficienți mintal. Caracteristicile intelectului liminar: organizare mintală subnormală, cu funcții fluctuante sau scăzute și cu un nivel fluctuant de dezvoltare ( CI = 70 – 90), ritm încetinit al dezvoltării intelectuale, mari dificultăți în trecerea spre stadiul superior al gândirii abstract-logice, operații mintale imprecise, nesigure și rigide, dificultăți în prelucrarea informației dobândite, capacitate limitată de comutare și transfer a achizițiilor, imaturitate afectivă, dificultăți de control voluntar, dificultăți de actualizare și aplicare a celor învățate, imaturitate socio-afectivă.
Termenul de pseudo-deficiență mintală (I. Druțu, 1995, apud. Verza, 2011) se referă la acele categorii de copii cu întârziere sau încetinire în dezvoltarea psihică, cu blocaje emoționale, cu carențe educative, care sunt determinate, în general, de factori de origine externă și al căror randament școlar și rezultatele la unele teste psihologice sunt similare cu ale deficientului mintal”. (ap. Gh. Radu, 1999, p.73, apud. Verza, 2011)
În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale, putem opera următoarele clasificări:
codificarea OMS (Organizația Mondială a Sănătății):
IQ = 50-70 – întârziere (înapoiere) mintală ușoară, debilitate mintală (aproximativ 85 % din segmentul populațional care prezintă deficiențe mintale);
IQ = 35-49 – întârziere (înapoiere) mintală medie (aproximativ 10% din întreaga populație cu deficiențe mintale);
IQ = 20-34 – întârziere (înapoiere) mintală gravă (aproximativ 3-4% din totalul persoanelor deficiente mintal);
IQ sub 20 – întârziere (înapoiere) mintală profundă (aproximativ 1-2 % din numărul persoanelor cu deficiențe mintale);
înapoiere mintală cu nivel neprecizat – întâlnită în situațiile când există indicii cu privire la prezența întârzierii mintale, însă inteligența persoanei în cauză nu poate fi evaluată prin probe standard (cum ar fi cazul subiecților puternic destructurați, necooperanți, autiști sau cazul copiilor a căror vârstă cu cât este mai mică, cu atât va face mai dificilă aprecierea nivelului lor de inteligență);
codificare clinică după V. Predescu (utilizează denumiri din sectorul psihiatric):
intelect de limită;
oligofrenie gradul I (deficiență mintală ușoară) ;
oligofrenie gradul II (deficiență mintală medie);
oligofrenie gradul III (deficiență mintală gravă).
Disfuncționalitatea este definită ca fiind o perturbare a caracteristicilor de bază a unei unități (structuri sau sistem), din cauza căreia structura sau sistemul sunt dezechilibrate și nu mai realizează nivelul de consonanță cerut de complexul relațional și de starea sistemului.
Existența factorilor de perturbare cu o concentrație definitorie la un pol sau altul al organizării sistemului determină dizarmonia tipului de bază.
Deficiențele senzoriale
Deficientele senzoriale sunt determinate de unele disfuncții sau tulburări la nivelul principalilor analizatori (vizual și auditiv), cu implicații majore asupra desfășurării normale a vieții de relație cu factorii de mediu, dar și a proceselor psihice ale persoanei, având o rezonanță puternică în conduita și modul de existență al acesteia.
Datorită particularităților celor doi analizatori, auditiv și vizual, precum și rolului fiecăruia în structurarea proceselor psihice este nevoie de o abordare separată a tulburărilor care pot interveni la nivelul lor.
Deficiența de vedere
Etiologia deficiențelor de vedere
Deficiența de vedere constă în diminuarea în grade diferite (pâna la pierderea totală) a acuității vizuale. Handicap vizual înseamnă, scăderea acuității vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care are loc din perioada vieții intrauterine pâna la moarte.
Această categorie de deficiențe are o puternica influență asupra calității și specificității relațiilor pe care persoana deficientă le stabilește cu factorii din mediu.
Cunoașterea cauzelor deficiențelor de vedere este importantă pentru personalul care lucrează cu acești copii în școli pentru a armoniza intervenția psihopedagogică cu specificul fiecărui copil, cu dificultățile pe care le întâmpină, cu potențialul pozitiv și mecanismele compensatorii ale fiecăruia. În același timp decelarea cauzelor sprijină în evitarea, prevenirea factorilor care pot conduce la pierderi ale vederii, ca și în combaterea prin activități educativ – recuperatorii a acțiunii nocive a unor asemenea factori. (Verza, 2011)
Mircea Ștefan, (2000) descrie complexitatea cauzelor determinante pe trei niveluri :
Relația cauzală dintre deficiența vizuală și diferite lezări sau disfuncții ale analizatorului vizual. Relația este relevată de diagnosticul medical, de afecțiunile analizatorului vizual care produc deficiența vizuală, afecțiuni prezentate detaliat în tratatele de oftalmologie. Evident că sunt mai importante acele aspecte medicale care intră în sfera de interes a psihopedagogului.
Analiza factorilor cauzali care determină afecțiunile analizatorului vizual în ordinea temporală a posibilității de acțiune : ereditari – genetici, prenatali, perinatali, postnatali.
Factori extraindividuali – de natură ecologică, socială, economică, educațională.
Într-un fel sau altul, în majoritatea cazurilor de ambliopie și nu numai, apare drept cauză un deficit organic și funcțional într-una sau mai multe formațiuni ale analizatorului. Alți factori cauzali
care, la rândul lor, determină afecțiuni ale analizatorului vizual sunt factorii genetici, boli transmise de mamă fătului în timpul sarcinii, de boli contractate în timpul copilăriei precum și de diferite traumatisme care constituie cauze ale afecțiunilor oculare ale copiilor nevăzători și ambliopi.
Consecințe grave asupra funcției vizuale au foarte adesea afecțiunile vasculare și hemoragiile cerebrale, atrofiile cerebrale, traumatismele cranio-cerebrale. Toate acestea pot fi cauze ale ambliopiei și cecității. În fișele medicale ale elevilor unei școli de ambliopi sau nevăzători se găsesc mereu referiri la gripă, variolă, varicelă, rujeolă, scarlatină, tuse convulsivă, herpes sau alte boli infecțioase care pot explica afecțiuni ale corneei, congestia conjunctivitelor oculare, leziuni ale retinei. (Ștefan, 2000, apud. Verza, 2011).
Clasificare în funcție de acuitatea vizuală: (desemnează distanța la care ochiul poate percepe distinct obiectele, dar nu nevăzătoare, iar cele care au o acuitate vizuală sub 1/10 sunt considerate cu cecitate).
ambliopie ușoară (acuitate vizuală : 0,5 (1/2) – 0,2- 1/5)
ambliopie medie (acuitate vizuală : 0,2 (1/5) – 0,1(1/10)
ambliopie forte (gravă) : (acuitate vizuală- sub 0,1 (1/10)
cecitate relativă (practică) – 0-0,005 (1/200) – percepe mișcările mainii și lumina
cecitate absolută – nu percepe deloc lumina. (Verza, 2011)
Clasificarea în funcție de modificarea indicilor funcționali ai vederii
Principalii indici funcționali ai vederii sunt: acuitatea vizuală, câmpul vizual, sensibilitatea luminoasă și de contrast, sensibilitatea cromatică, simțul profunzimii, localizarea vizuală, capacitatea de disociere și rapiditatea actului perceptiv.
afecțiuni care determină scăderea acuității vizuale,
afecțiuni care determină scăderea câmpului vizual, (reprezintă spațiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când privește fix un obiect) de exemplu : -apariția unor scotoame – porțiuni în care funcția vizuală nu este activă – de pildă pata oarbă, care corespunde papilei nervului optic, -hemianopsii – lipsa unui semi-câmp vizual la fiecare ochi
afecțiuni care determină alterarea câmpului vizual,
afecțiuni care determină tulburări ale vederii binoculare (de ex. strabismul)
Sensibilitatea luminoasă (afecțiuni care determină tulburări de adaptare la întuneric și lumină) este capacitatea de a diferenția diferite intensități ale luminii și reprezintă forma elementară a funcției vizuale; capacitatea ochiului de a sesiza lumina și de a se adapta la variațiile luminoase din mediul înconjurător. Incapacitatea ochiului de a se adapta la întuneric poartă denumirea de hemeralopie și apare în retinopatia pigmentară și în carențe de vitamină A.
tulburări ale sensibilității cromatice (de ex. Discromatopsiile lipsa senzației de verde sau roșu; – daltonismul – cecitate pentru roșu; – acromatopsiile – când nu poate distinge nici o culoare) capacitatea ochiului de a percepe culorile și de a realiza o vedere colorată.
sensibilitatea de contrast – este capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasă dintre excitanții prezenți concomitent (evidentă în distingerea obiectului de fond);
Eficiența vizuală – desemnează capacitatea de prelucrare, integrare și activare a stimulilor vizuali la nivel central în raport cu anumiți factori intelectuali, motivaționali, aptitudinali etc. Aceasta depinde de toți indicii funcționali ai vederii și de interacțiunea reflex-condiționată a analizatorilor, realizată prin procesele cognitive superioare.
După gradul leziunii optice și nivelul utilizării resturilor de vedere, deficiențele de vedere pot fi clasificate astfel:
orbirea absolută – fără perceperea luminii;
orbirea socială (practică) – resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spațiu;
alterări ale câmpului vizual (până la 5-10 grade). (Manolescu, 1959, apud. Verza, 2011)
În funcție de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual, pot fi identificate:
deficiențe vizuale congenitale ;
deficiențe vizuale dobândite:
la vârsta micii copilării (0-2 ani);
la vârsta preșcolară (3-6 ani);
la vârsta școlară mică (7-10 ani);
după vârsta de 10 ani. (Verza, 2011)
Deficiența de auz
Pentru a denumi persoanele cu tulburări de auz se utilizează un evantai noțional atât în limbajul științific, cât și în cel obișnuit. De exemplu: surdo-mut, surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncțional auditiv, hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit.
Inițial s-a folosit termenul de surdomut (scris într-un cuvânt) și se referea la persoanele care și-au pierdut auzul înainte de însușirea limbajului verbal (până la vârsta de 2-3 ani). În momentul în care sa conștientizat faptul că între surditate și mutitate nu este o legătură indestructibilă, cuvântul surdo-mut a fost despărțit prin cratimă.
Termenul surdo-vorbitor se referă la deficientul de auz demutizat și la asurzit. Hipoacuzicul este deficientul de auz cu reziduuri auditive. Surditatea totală (pierderi de peste 90 dB) poartă denumirea de cofoză. (I. Stănică, Mariana Popa, D.V. Popovici, 2001, apud. Verza, 2011)
Depistarea și intervenția precoce a tulburărilor auditive sunt o condiție fundamentală pentru evoluția ulterioară a copilului, dat fiind pericolul apariției mutității.
Altfel spus, deficiența auditivă nu este atât de gravă prin tipul, forma de manifestare, gradul de pierdere a auzului, cât mai ales prin influențele negative asupra proceselor de percepere a sunetelor necesare formării și dezvoltării normale a vorbirii, a limbajului, a gândirii copilului deficient. Un copil ce prezintă pierderi mari de auz în primii ani de viață, fără o protezare precoce, inevitabil va deveni și mut.
Cauzele deficiențelor de auz
Literatura de specialitate prezintă numeroase clasificări ale surdității, mai ales pe baza unor criterii etiologice și temporale.
Surdități ereditare și dobândite;
Surdități clasificate după momentul apariției:
prenatale;
perinatale (neonatale);
postnatale;
Surdități în raport cu locul instalării traumei (urechea medie, internă, nerv auditiv, sistemul nervos central);
Surdități pre- și post- lingvistice.
Surditățile ereditare:
tipul Sibenmann: presupune lezarea capsulei și leziuni secundare ale celulelor și fibrelor nervoase;
tipul Sheibe: presupune atrofierea nicovalei, saculei, organului Corti;
tipul Mandini, cu leziuni ale ultimelor spirale ale melcului, atrofierea organului Corti, a nervului Cohlear și a ganglionilor.
Surditățile dobândite pot fi de trei tipuri: congenitale, neonatale și postnatale.
Surditățile prenatale, mai ales embrionare, dar uneori și fetale, pot fi cauzate de:
Viruși ai rubeolei, oreionului, hepatitei, pojarului, paludismului matern (boli ale mamei) etc.
Infecții bacteriene și protozoare: tuberculoza, sifilisul etc.
Medicamente: tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marijuana) etc.
Substanțe chimice și hormonale: chinina, ergotina, apa de plumb etc.
Iradierea mamei cu raze X în timpul cât este însărcinată.
Alcoolismul.
Diabetul.
Factori endocrini și metabolici cu complicații în funcționarea unor glande.
Toxemia gravidică.
Tulburări ale circulației sangvine în placentă (neoxigenarea fetusului).
Hipotiroidismul familial.
Traumatisme în timpul gravidității (gestației).
Incompatibilitate sangvină între mamă și fetus (factori R.H. – Resus).
Desigur, surditatea dobândită congenital are multe cauze cunoscute, dar și necunoscute încă. Astfel, o cauză a surdității congenitale poate fi citomegalovirusul (C.M.V.), infecție intrauterină – o boală de tip febră glandulară sau Rubella (Pojar German) – boală foarte ușoară pentru mamă, dar cu efecte devastatoare pentru copil.
Cauze neonatale (perinatale)
Anoxia sau asfixia albastră. Anoxia este cauzată de neoxigenarea fetusului în timpul travaliului datorită răsucirii cordonului ombilical, nașterii laborioase etc. Insuficienta oxigenare provoacă leziuni anatomopatologice cu repercursiuni multiple în dezvoltarea normală a sistemului nervos (creierului).
Traumatismele obstreticale pot provoca hemoragie în urechea internă, hemoragie meningeană sau cerebro-meningiană.
Icterul nuclear – bilirubinemia.
Cauze post natale ale surdității:
Traumatisme cranio-cerebrale.
Boli infecțioase: meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsivă, oreionul, febre înalte, febra tifoidă etc.
Otita și mastoidita.
Factori toxici (intoxicații).
Boli vasculare.
Subalimentație cronică.
Traumatism sonor (în numeroase țări, muncitorii din întreprinderile zgomotoase sunt protejați auditiv cu ajutorul antifoanelor).
Cauze medicamentoase, tratament neadecvat mai ales cu ototoxice: streptomicină neomicină, canamicină, gentamicină, trombomicină…și chiar aspirină și chinină în doze mari. (Verza, 2011)
Cauze ale disfuncției auditive localizate la nivelul urechii externe, medii sau interne, nerv auditiv.
Cauze la nivelul urechii externe: malformații ale pavilionului urechii, absența pavilionului, obstrucționarea canalului conductor, ceara, excrescențe osoase etc.
Cauze la nivelul urechii medii: inflamarea trompei lui Eustache menține umiditate în ureche, deci mediu pentru infecție; otite, mastoidite, corpi străini; perforarea membranei timpanului, cleiul, leziuni sau malformații ale oscioarelor (ciocan, nicovală, scăriță), otoscleroza etc..
Cauze la nivelul urechii interne (senzoro-neurale): leziuni sau deformări ale labirintului membranos sau osos, ale canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei sau membranei tectoria. Cele mai mari obstacole în audiție sunt considerate, pe drept, leziunile organului Corti și ale membranei bazilare. Cunoașterea cât mai exactă a locului și gradului leziunii contribuie la protezarea adecvată – individualizată – și la folosirea optimă a reziduurilor auditive.
Desigur că sunt și cazuri de leziuni ale traiectului nervos auditiv sau a zonei auditive din scoarță. În cazul în care leziunea se află în creier, surditatea este mult mai gravă și poartă denumirea de surditate corticală. Se pare că unii surdologi au exagerat frecvența surdității corticale (de ex. Bartzi considera existența surdității corticale în procent de peste 70%) în clasificarea cauzelor, gradelor și locului instalării disfuncției auditive. (Verza, 2011)
Gradele deficitului auditiv
Deficitul de auz se diferențiază de la caz la caz în raport cu locul și profunzimea leziunii, deficitul de auz se stabilește prin măsuri clasice și mai precis prin măsurători moderne cu ajutorul unor aparate numite audiometre.
Prin măsurările audiometrice se controlează pragurile audibile la diferite intensități exprimate în decibeli și la diferite frecvențe exprimate în hertzi (duble vibrații).
Auzul normal percepe sunetele la o intensitate de la 0 la 20 și chiar 30 de decibeli. Perceperea sunetelor la intensități de peste 20 dB indică pierderi ușoare, medii și severe ale auzului (hipoacuzie ușoară, medie și severă) și pierderi profunde la peste 90 dB (surditate și cofoză) chiar și în cazul surdității profunde (cofozei) prin protezare pot fi utilizate resturi minime de auz, dar numai dacă surdul conștientizează existența senzațiilor auditive.
0 – 20 dB – Audiție normală – poate auzi conversația fără dificultate
20 – 40 dB – Deficit de auz lejer – Hipoacuzie ușoară. Poate auzi conversația dacă nu este îndepărtată sau ștearsă.
40 – 70 dB – Deficit de auz mediu – Hipoacuzie medie. Poate auzi conversația de foarte aproape și cu dificultăți. Necesită proteză.
70 – 90 dB – Deficit de auz sever – Hipoacuzie severă. Poate auzi zgomote, vocea și unele vocale. Se protezează.
peste 90 dB – Deficit de auz profund – Surditate (cofoză). Aude sunete foarte puternice – dar provoacă și senzații dureroase. Se protezează cu proteze speciale (După B.I.A.F. – Biroul internațional de audio-fonologie)
Tipuri de surditate
Surditate poate fi : transmisie, de percepție și mixtă.
Surditate de transmisie
Cauze: malformații ale urechii externe sau medii, infecții ale urechii medii (otita, mastoidita), cleiul, tulburarea ventilației prin trompa lui Eustache, defecțiuni ale timpanului și lanțului osicular (scăriță, nicovală, ciocan, fereastră ovală), otoscleroză.
Caracteristici: C.O. auz normal; CA. auz diminuat (diminuarea auzului la o intensitate de până la 60-70 dB). Se operează. Se protezează cu rezultate foarte bune; vocea tare puțin diminuată, vocea șoptită puternic diminuată. Percepere mai bună pentru sunete înalte în raport cu sunetele grave.
Surditate de tip percepție (surditate senzorio-neurală sau neurosenzorială)
Cauze: leziuni la nivelul urechii interne (labirint membranos, osos, organul lui Corti, membrana bazilară), leziuni pe traiectul nervos sau în scoarța cerebrală în zona auzului: leziunile pot avea la bază anomalii cromozomiale, infecții bacteriene, encefalopatii, traume, dereglări biochimice sau neurologice, intoxicații medicamentoase etc.
Caracteristici: C.O. și CA. auz diminuat. Nu se operează. Se protezează cu aparate speciale. Solicită intens educație ortofonică clasică. Pierderea auzului poate depăși 120 dB, vocea șoptită și vocea tare sunt amândouă diminuate, perceperea sunetelor acute este defectuoasă.
Surditate de tip mixt
Cauze: otospongioza, otita medie cronică, sechele operatorii după evidare pedromastoidiană, traumatism cranian, cretinism endemic, sifilis congenital, boli eredo-degenerative etc.
Caracteristici: Surditatea mixtă prezintă caracteristici atât de tip transmisie curabile (protezabile) cât și de tip percepție; percepție nulă pentru sunete acute și redusă pentru tonuri grave.
(CO – conducție osoasă ; CA – conducție aeriană) (Verza, 2011)
Tulburările de limbaj
Etiologia tulburărilor de limbaj
Tulburările de limbaj sunt determinate de acțiunea unor procese complexe:
În perioada intrauterină a dezvoltării fătului. Dintre cauzele care pot acționa în timpul sarcinii se pot menționa: diferite intoxicații și infecții (cu alcool, tutun, medicamente, substanțe toxice); boli infecțioase ale gravidei; incompatibilitatea factorului Rh; carențele nutritive; traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului; traumele psihice suferite de gravidă (neacceptarea psihică a sarcinii, trăirea unor stări stresante, frământările interioare, spasme care își pun amprenta asupra dezvoltării normale a fătului).
În timpul nașterii. Din categoria cauzelor care acționează în timpul nașterii se pot menționa: nașterile grele și prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central; asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarței cerebrale; diferite traume fizice la nivelul aparatului fono-articulator.
A treia categorie o constituie cauzele care acționează după naștere. Acestea pot fi:
Cauzele organice pot fi la rândul lor de natură centrală sau de natură periferică. Dezvoltarea sistemului nervos central poate fi influențată negativ de diferite traumatisme mecanice, care pot afecta zonele corticale, unde se află situați centri corticali responsabili pentru diferite funcții psihice. Cu cât zona lezată este mai intensă și mai profundă, tulburările de limbaj vor fi și ele mai complexe. De exemplu, anomaliile dento – maxilo – faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor verbo-motorii implicate în procesul vorbirii, situație întâlnită și în progenie și prognatism, ca și macroglosie și microglosie. Cauzele organice de natură periferică pot fi: infecțiile; intoxicațiile cu substanțe chimice, medicamente și alcool; boli cum sunt: meningita, encefalita, oreonul, pojarul, rujeola și scarlatina.
Cauze funcționale, acestea constau în funcționarea defectuoasă a oricăruia din segmentul limbajului, fie că este segmentul senzorial, segmentul de recepție al vorbirii sau segmentul motor sau efector al vorbirii al aparatului maxilo- labio-dentar. „Cauzele funcționale pot afecta oricare din comportamentele pronunțării: expirație, fonator, articulație. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitație și inhibiție, de nutriție la nivelul cortexului, insuficienței funcționale la nivelul sistemului nervos central, insuficiențe auzului fonematic putând încetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultăți în parcurgerea traseului normal al limbajului” (Verza, 2011)
Cauzele psiho – neurologice se manifestă în predilecție la alienați mintali, respectiv la subiecții cu tulburări ale reprezentărilor optice, acustice și la cei cu tulburări de personalitate, respectiv cei foarte timizi sau foarte infatuați. Din această categorie fac parte și subiecții care se supraapreciază – infatuați, aceste manifestări influențând negativ structura personalității și a limbajului.
Cauze psiho – sociale. La analiză mai atentă s-a constatat că acestea au o frecvență mai mare, iar efectele lor negative afectează dezvoltarea limbajului și întreaga dezvoltare psihică a omului. În această categorie sunt incluse:
metode greșite în educație (iatrogeniile și didactogeniile);
slaba stimulare a vorbirii în ontogeneza timpurie;
încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul adulților;
imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada construirii limbajului;
stresul și suprasolicitări psihice;
fenomenele de bilingvism.
Clasificarea tulburărilor de limbaj
În literatura contemporană există numeroase clasificări care sunt realizate în funcție de diferite criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic.
Cea mai cunoscută este clasificarea profesorului E. Verza care ține seama de mai multe criterii în același timp. Criteriile acestei clasificări sunt: anatomo-fiziologice, lingvistic, etiologic, simptomatologic și psihologic.
tulburări de pronunție sau articulație (dislalia, rinolalia, disartria);
tulburări de ritm și influență a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia, mutația patologică a vocii, etc.);
tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia și disgrafia-agrafia);
tulburări polimorfe (afazia și alalia);
tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen sau mutism electiv sau voluntar, retard sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncțiile verbale din autismul infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect).
tulburări ale limbajului bazat pe disfuncțiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia)”.
Deficiențe fizice (dupa D. Carantină, 1998)
Delimitări conceptuale în deficiențele fizice
Sunt considerate „handicapate fizic” acele persoane care prezintă deficiențe fizice suficient de grave pentru a împiedica sau a face dificilă derularea normală a vieții cotidiene. În general, când se vorbește de deficiențe fizice, se au în vedere infirmitățile motorii, dar pot fi incluse în această categorie și deficiențele funcției cardiorespiratorii, care influențează negativ capacitatea fizică.
Clasificarea deficiențelor fizice
În Clasificarea Internațională a deficiențelor, incapacităților și handicapurilor, varianta experimentală adoptată de OMS, deficiențele scheletului și ale aparatului de susținere sunt interpretate într-un sens larg, cu excluderea organelor interne, ca o reflectare a dispoziției corpului și a părților sale vizibile, incluzând alterările mecanice și funcționale ale feței, capului, gâtului, trunchiului și membrelor, precum și lipsa totală sau parțială a membrelor.
Deficiențele și deformările care nu afectează mișcările corpului, cum ar fi diformitățile nasului, ale capului, tumori, depigmentări, cianoze sunt incluse în categoria deficiențelor estetice, acestea fiind considerate a avea consecințe în relațiile sociale. Astfel, principalele deficiențe ale scheletului sunt:
deficiențe ale feței, capului, gâtului: o deficiențe mecanice și motrice ale maxilarului – ocluzie, prognatism, timus (contracție spastică involuntară a mușchilor mandibulei ce împiedică deschiderea gurii); o paralizie facială, mișcări involuntare ale feței (ticuri, mișcări automate), mișcări anormale ale capului, torticolis;
deficiențe ale staticii și posturii: devierea coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze), mișcări involuntare ale corpului, mișcări bizare sau stereotipe, cum ar fi balansarea sau legănarea;
deficiențe ale staturi și corpolenței: nanism, gigantism, achondroplazie, obezitate;
deficiențe mecanice și motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulații instabile, dislocări și înțepeniri cu reducerea sau pierderea mișcări;
deficiențe mecanice și motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea inegală, luxați congenitale de șold, deficiențe ale genunchiului, gleznei, piciorului, etc.
paralizie spastică a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegi);
paralizie cu flascitatea membrelor;
alterări ale axei membrelor: restul unui membru asemănător amputării ce se poate manifesta ca un defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al intervenției chirurgicale.
Aceste deficiențe au un caracter handicapant, în funcție de intensitatea deficitului funcțional. Deficiențele ușoare nu-i împiedică pe copii să se adapteze cerințelor vieții școlare. Deficiențele funcționale medii, accentuate și grave impun un program diferit, care să conțină măsuri medicale, psihopedagogice și sociale care să creeze cadrul de dezvoltare a potențialului restant. (Carantină, 1998, apud. Verza, 2011)
Tulburările de comportament (după E.F. Verza, 2002)
Delimitări conceptuale în handicapul de comportament
Privind comportamentul ca expresie a relației dintre dezvoltarea psihică, dintre dezvoltarea personalității și mediul ambiant în care trăiește individul, putem defini tulburările de comportament ca fiind abateri de la normele și valorile umane pe care le promovează un anumit tip de societate. Aceste abateri comportamentale se înscriu în categoria largă a fenomenelor de inadaptare și pot apărea la toate nivelurile de vârste, fiind determinate de o varietate de cauze. În limbajul științific, ca apoi și în cel cotidian, handicapurile de comportament sunt cuprinse în mod sintetic în conceptul de delicvență și uneori în cel de infracțiune (mai cu seamă în științele juridice). Acești termeni desemnează comportamente nonconformiste, care pot produce efecte negative atât pentru individ, cât și pentru societate. Din punct de vedere psihologic, indivizii care au astfel de comportamente aberante prezintă dezechilibre sau o stare deficitară în unul sau pe toate palierele: maturizării psihice, structurării conștiinței de sine și a conștiinței sociale, asimilării normelor și valorilor social-culturale, structurării motivațional-caracteriale, maturizării sociale. ( Verza, 2002)
Cauze și forme ale handicapului de comportament
Manifestările comportamentale sunt trăite în plan intern și au un efect circular. Ele se repercutează asupra subiectului, menținând sau modificând caracteristicile ce au stat la baza declanșării acțiunilor respective. Putem vorbi de o categorie de tulburări în planul intern cum ar fi: anxietăți și frustrări prelungite, instabilitate afectivă și depresii, ostilitate și neacceptarea colaborării cu cei din jur, slabă dezvoltare afectivă și indiferență, trăirea unor tensiuni, repulsie față de activitate, dereglări ale unor funcții psihice.
Referindu-se la tulburările de comportament specifice perioadei copilăriei, Mariana Neagoe (1997) subliniază că ele apar pe fondul unor tulburări de dezvoltare, care determină o încetinire a dezvoltării prin menținerea infantilismului, o dezvoltare inegală în unele paliere psihice și o afectare a dezvoltării sau distorsionare a acesteia.
Toate acestea pot ave la bază o multitudine de cauze care acționează asupra subiectului în diferite perioade de vârstă. De asemenea, putem vorbi de sechele datorate leziunilor cerebrale, ca urmare a meningo-encefalitelor sau a traumatismelor, modificări chiar endocrine produse brusc în condiții de mediu nefavorabil și chiar disconfortul psihic și influențele negative ale anturajului. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de autoritate sau autoritatea tiranică a părinților, împreună cu neantrenarea în activitate, pot duce la părăsirea domiciliului și chiar la vagabondaj.
În literatura de specialitate (U. Șchiopu, E. Verza, 1997) s-a pus în evidență și relația dintre infracționalism și conduitele sexuale aberante, la baza cărora se află frecvent experiențe negative de tipul:
– incidente sexuale negative, produse în copilărie, prin reacția unui homosexual, a incestului sau a violului, generează imaturitatea în conduite;
– lipsa unor modele sexuale concrete în familie, cu care să se identifice, determină sporirea riscului apariției conduitelor aberante;
– izolarea excesivă față de alți copii și lipsa de educație socială determină teamă față de sexul opus și dificultăți de stabilire a relațiilor interpersonale;
– imaturitatea și lipsa de responsabilitate determină dependență de ceilalți și sugestibilitate crescută la influențele negative; teama și anxietatea excesivă din familie și școală duce la tensiuni și hiperacțiuni sexuale;
– viața austeră și deprivarea de relații sociale creează un risc în adaptarea comportamentelor mature și armonice. Minciuna este o abatere comportamentală simplă, care semnifică formarea particularităților negative ale personalității cu timpul, prin repetare, devine o obișnuință și se poate transforma într-o caracteristică negativă a personalității.
Furtul este o altă abatere comportamentală cu consecințe mult mai grave. La baza acestuia se află un sentiment de frustrare cu pronunțate note de anxietate. Jaful ca formă de comportament foarte gravă are loc sub amenințare sau ca act de violență. Situația devine tragică și complexă când jaful se produce în bandă, evidențiind caracteristicile personalității dizarmonice, a unei dezvoltări psihice scăzute în care discernământul este limitat.
Fuga de acasă și vagabondajul, ca forme de manifestare a unui comportament tulburat, apar pe același fond. Un asemenea fenomen are loc în cazul copiilor introvertiți, emotivi, anxioși, dar și la cei agitați, frustrați afectiv, neadaptați în colectiv, conflictuali și labili. Vagabondajul se asociazăadeseori cu alte forme aberante, cum ar fi prostituția și perversiunile sexuale. În plan comportamental, oboseala duce la apariția anxietății, irascibilități, insomniei, scăderii apetitului pentru activitate, a manifestărilor unor dereglări ale limbajului, a încăpățânări și negativismului.
Polihandicapul (DUPĂ E.F. VERZA, 2002)
Prin polihandicap se înțelege existența a două sau mai multe forme de handicap, asociate la aceeași persoană și însoțite de o varietate de tulburări. Polihandicapul se găsește în majoritatea sindroamelor handicapului de intelect, în unele deficiente fizice și în deficiente senzoriale, și mai ales în cazul asocierii lor. Dintre acestea, le vom reține pe cele mai importante, cum sunt: toate sindroamele deficienței mintale, surdo-cecitatea, autismul. (Verza, 2002)
Sindroamele handicapului de intelect
Sindromul Down
Acest sindrom a fost descris, în anul 1866, de Langdon Down, și se caracterizează prin triada: dismorfie particulară, întârziere mintală și aberație cromozomială. Aceste persoane au capul mic, faciesul este rotund, aplatizat, cu absența aproape completa a pomeților. Roșeață obrajilor și a vârfurilor nasului îi dă aspectul de „față de clovn”. Gâtul este scurt, toracele este lărgit la bază, cu lordoză în poziție șezândă. Mâinile sunt mici și scurte, late și cu degete divergente. Picioarele sunt scurte, cu degete mici. Subiectul este lent, apatic, pasiv, stă ore întregi în aceeași poziție sau se mișcă monoton.
Instabilitatea psihomotorie consta în trecerea de la docilitate la acțiuni de auto- și heteroagresivitate. Atenția este labilă la toate vârstele, îngreunând influențarea educațională.
Comprehensiunea este redusă, iar memorarea mecanică și limbajul apar târziu. Majoritatea acestor subiecți nu reușesc sa învețe sa scrie, iar desenul lor rămâne rudimentar și inestetic. Vorbirea este infantilă și cu tulburări de articulație. Gândirea este la stadiul concret și nu permite decât achiziția unor elemente cu caracter de stereotipie. Memoria este predominant mecanică și întipărirea de scurtă durată. În aceste condiții, este interesant ca au dezvoltat simțul ritmului, le place muzica și dansul. Sunt veseli și afectuoși cu persoanele cunoscute și simt nevoia sa li se acorde o atenție similara din partea celor din jurul lor. Manifestă, mai ales, comportamente imitative, ceea ce presupune prezența în prejma lor a unor modele comportamentale pozitive. Acest sindrom mai poarta denumirea de „trisomia 21” din cauza apariției unui cromozom în plus, în perechea a-21-a, astfel încât se ajunge la 47 în loc de 46 cromozomi. Subiecții respectivi se încadrează în categoria de handicap sever sau profund și foarte rar în debilitatea mintală.
Oligofrenie fenilpiruvica (fenilcetonuria sau boala lui Folling).
Este o tulburare metabolică ereditară, o forma gravă a handicapului de intelect. La naștere, copilul pare normal pentru primele săptămâni sau pentru primele luni. Apare apoi, o iritabilitate excesiva, o instabilitate psihomotorie, uneori crize manifestate prin convulsii. Observam o întârziere în dezvoltarea motorie, accentuata întârziere în dezvoltarea vorbirii, cu debut după 3-4 ani. De cele mai multe ori, nu realizează decât 3-4 cuvinte, însoțite de fenomenul de ecolalie. Nu depășește Q. I. de 50. Prezintă balansări de trunchi dinainte-înapoi. Mersul este cu pași mici și cu aplecare înainte. La 1/3 cazuri se înregistrează crize epileptice. Are o subdezvoltare staturo-ponderală, parul blond depigmentat, ochii de culoare albastru deschis și eczeme. Pielea este foarte sensibilă și uneori cu spargeri ale unor vase de sânge. Se încadrează doar în formele de handicap profund și sever.
Idioția amaurotică (sau boala lui Tay-Sachs)
Aceasta disfuncție are o frecvență mai redusă. La naștere copilul da impresia de normalitate, pentru ca la 3-6 luni sa devină apatic, cu o motricitate ce nu evoluează în mod normal.
La început, copilul este hipersensibil la lumină și la zgomote, iar mai târziu văzul se va degrada, progresiv, până la orbire. El nu poate apuca obiecte, nu poate ține capul ridicat, iar mai târziu se instalează paraliziile și convulsiile. Boala are un caracter ereditar, de aceea apariția ei poate interveni la diferite vârste, însă durata de viață este relativ scurtă.
Manifestă indiferență față de mediul ambiant, iar pe plan psihic dezvoltarea poate fi extrem de redusă, dar prin exerciții repetate poate fi posibilă elaborarea unor comportamente și activități cu caracter stereotip.
Gargoilismul
Se regăsește la categoriile de handicapați, de la formele cele mai ușoare până la cele mai grave. Copilul are o statură mică, cu gât și membre scurte, prezintă o înfățișare de bătrân. Craniul are un aspect deformat, prin proeminența exagerată a regiunii occipitale. Gura este mare, cu buze groase, iar nasul în forma de șa.
Hipertiroidismul
Este caracterizat de plasarea laterala a ochilor cu distante mari intre ei, determinând un aspect animalic. Craniul este brahicefalic și prezintă, deseori, anomalii ale maxilarului superior. Dezvoltarea psihică este minimă.
Sindromul Turner
Persoanele din această categorie prezintă fața rotundă, urechi late și implantate în partea de jos a craniului, spre gât, care este scurt. Este caracterizat de asemenea de absența semnelor sexuale. Toracele este în formă de scut, cu mameloane îndepărtate. Prezintă scolioză sau cifoscolioză; ca și la hipertelorism și în sindromul Turner, ochii sunt depărtați. Acest sindrom e întâlnit numai la femei.
Sindromul Pseudo-Turner
Prezintă caracteristici ce fac legătura cu sindromul descris mai sus. Este întâlnit la băieți. Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale deficientei Turner clasice, părul este aspru, gura triunghiulară (gura de pește), prezintă strabism. Deficiența mintală e mai frecventa decât în Turnerul clasic.
Cretinismul endemic
Este pregnant legat de mediul de viață. Apariția acestuia se datorează de proporția insuficientă a iodului în sol sau în apă, ceea ce împiedica producerea hormonului tiroidian cu efecte în dezvoltarea psihică și cea fizică. Metabolismul este redus și prezintă imaturitate sexuala. „Cretinul” este scund, greoi cu abdomenul și craniul proeminente, picioare strâmbe, cu pleoape, cu buze, limba umflată, cu pielea uscată gălbuie și rece. Sub aspect psihic, mișcările, mimica și pantomimica sunt rigide. Pot apărea tulburări mentale grave.
Autismul – tulburare de dezvoltare, relaționare și comunicare
Experiența practică a identificat o categorie aparte de copii care prezintă dificultăți de comunicare și relaționare cu cei din jur, instabilitate emoțională, asociate sau nu cu deficiențe de intelect, comportament stereotipic și repetitiv, având relevanță în desfășurarea normală a activităților educative și de socializare a acestor copii, mai ales în primii ani de viață. Conceptul de autism infantil precoce a fost lansat de Leo Kanner în 1943 și definit de A.S. Reber ca un sindrom patologic, apărut în copilărie, caracterizat printr-o stare de înstrăinare/retragere, o lipsă de răspuns social și/sau interes față de cei din jur, dificultăți de comunicare si de limbaj, imposibilitatea de a dezvolta un atașament normal și existența unor căi bizare de a răspunde la stimulii din mediul înconjurător.
Majoritatea autorilor consideră astăzi autismul infantil Kanner ca fiind o manifestare precoce a schizofreniei. În plus, diferența dintre autism, schizofrenie și instabilitate emoțională este în special voalată de dificultățile de comportament și comunicare ce caracterizează indivizii instabili, schizofrenici și autiști. în realitate, copiii autiști pot deveni instabili emoțional ca urmare a unei întârzieri în dezvoltarea socială, emoțională și de personalitate. Oricum, este important să recunoaștem că autismul este o tulburare, cu simptomele sale unice și caracteristicile care o diferențiază de retardarea mintală, instabilitatea emoțională, psihoză și afazie.
Surdocecitatea
În rândul deficiențelor asociate, surdocecitatea (mai ales dacă este însoțită și de mutitate) reprezintă, prin comparație, una dintre cele mai grave forme de deficiență, având în vedere specificul și limitele resurselor biofiziologice și psihologice disponibile pentru susținerea proceselor adaptiv-compensatorii și recuperatorii, precum și dificultățile de integrare școlară și socioprofesională a persoanelor/copiilor care prezintă această dizabilitate. Un copil cu surdocecitate prezintă o combinație de deficiențe vizuale și de auz de pe urma cărora vederea și/sau auzul nu pot fi valorificate ca surse primare pentru învățare.
Copilul cu surdocecitate nu poate fi perceput și nu trebuie abordat ca un copil lipsit de auz care nu vede sau ca un copil nevăzător care nu aude (nu este doar o problemă de surditate la care se adaugă orbirea, cum nu este doar o problemă de comunicare sau de percepție); este o problemă mult mai complexă, care include și alte aspecte pe lângă cele menționate anterior.
Principalele caracteristici ale persoanelor cu surdocecitate:
nu au capacitatea să comunice cu mediul înconjurător într-o manieră inteligibilă;
au dificultăți majore în stabilirea și menținerea relațiilor cu alte persoane ;
prezintă o percepție distorsionată a mediului în care evoluează;
nu au capacitatea de a anticipa anumite evenimente sau rezultatele activității lor;
sunt expuse riscului de a fi catalogate ca persoane retardate sau cu probleme psihice;
sunt lipsite de multe dintre motivațiile extrinsece de bază care intervin și reglează o dezvoltare normală, pe toate planurile;
sunt predispuse la anumite complicații medicale care determină serioase lacune în dezvoltare;
sunt constrânse să aplice doar anumite metode și tehnici de învățare pentru a compensa multiplele lor deficiențe.
Tulburările de învățare (după D.V. Popovici, 1998)
Sintagma „tulburări de învățare” este cunoscută în literatura de specialitate sub denumiri sinonime cum ar fi: deficiențe de învățate, greutate sau dificultăți de învățare.
Preocupările pentru definirea, caracterizarea și recuperarea copiilor cu tulburări de învățare sunt relativ recente și datează de la începutul anilor 60.
Majoritatea definițiilor date tulburărilor de învățare ale elevilor, în țările dezvoltate ale lumi, au câteva trăsături comune. În acest sens, tulburările de învățare ale elevilor sunt caracterizate prin:
disfuncțiile sistemului nervos central;
diferențele și dezechilibrele dintre nivelul de dezvoltare al funcțiilor și proceselor psihice;
dificultățile în realizarea unor sarcini de învățare școlară;
discrepanța dintre nivelul achizițiilor și potențialul elevului;
excluderea altor cauze (acestea nu reprezintă efectul deficiențelor mintale, vizuale, auditive, emoționale și sunt excluse din rândul cauzelor primare efectele influențelor nefavorabile de ordin social și cultural).
Principalele tulburări întâlnite în mod frecvent la elevii cu deficiențe de învățare sunt următoarele:
deficiențe de atenție, datorită cărora elevii nu se pot concentra asupra lecției predate, decât pentru foarte scurte perioade de timp;
deficiențe de motricitate generală și fină cu dificultăți de coordonare spațială a motricității fine și, în general, cu un nivel sărac al actelor motorii;
dificultăți în prelucrarea informațiilor perceptive auditive și vizuale;
lipsuri în dezvoltarea unor strategii cognitive de învățare;
tulburări ale limbajului oral legate de recepție, nedezvoltarea vocabularului, slaba componentă lingvistică și prezența deficiențelor de limbaj;
dificultăți de citire;
dificultăți de scriere manifestate prin greutăți în realizarea unor sarcini ce solicită activități în scris;
dificultăți în realizarea activităților matematice, concretizate prin slaba însușire a simbolurilor și calculului matematic, precum și a noțiunilor spațiale și temporale folosite la această disciplină;
tulburări de comportament social datorate nivelului scăzut al formării deprinderilor sociale, ce determină perturbarea modalităților de acțiune și reacție la diverse situații specifice, dificultăți în stabilirea de relații sociale; de inițiere și păstrare a relațiilor de prietenie.
CAPITOLUL IV CERCETAREA APLICATIVĂ
1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivul general al studiului a fost de a măsura atitudinile publice față de persoanele cu dizabilități. Mai exact, scopul anchetei este după cum urmează:
a) să colecteze informații despre modul în care oamenii înțeleg dizabilitatea ca o caracteristică a unei persoane care îl diferențiază pe acesta de o persoană fără dizabilitate;
b) să colecteze informații asupra percepției publice a dizabilității, egalității și discriminării în societate;
c) să colecteze informații despre atitudinile publice față de grupurile de persoane cu:
1) Deficit de atenție / tulburare de hiperactivitate (ADHD);
2) autism;
3) boală cronică;
4) afectarea auzului;
5) HIV/SIDA;
6) dizabilități intelectuale;
7) boală mintală;
8) fizice pentru persoanele cu dizabilități;
9) dificultăți de învățare specifice;
10) deficiențe vizuale etc.
IPOTEZELE CERCETĂRII
IP. 1. Se prezumă că persoanele care lucrează în mod direct cu persoanele cu dizabilități aderă intr-o mai mică masură la prejudecățile generale.
IP.2. Se prezumă că acceptarea comunității determină integrarea persoanelor cu dizabilități și depășirea barierelor ridicate de prejudecăți.
IP.3. Se prezumă că atitudinea, pozitivă sau negativă, față de persoanele cu dizabilități este influențată puternic de natura dizabilității.
IP.4. Se prezumă că există o relație pozitivă între nivelul educațional și atitudinile față de persoanele cu dizabilități.
IP.5. Se prezumă că dacă prejudecățile cresc gradul de acceptare al persoanelor cu dizabilități scade.
IP.6. Se prezumă că dacă nivelul prejudecăților crește și comportamentul discriminatoriu se accentuează.
IP.7. Se prezumă faptul că dacă nivelul prejudecăților este accentuat și modul de percepere a persoanelor cu dizabilități ca fiind "diferite" și chiar "inferioare" se accentuează.
2. METODOLOGIA CERCETARII
2.1. Subiectii cercetarii
Eșantionul cuprinde un număr de 50 de subiecți, esantion format din 25 de specialiști, 15 angajați ai "Centrului de zi pentru copii cu autism din Constanța, 10 studenți din anul III ai "Facultății de Psihologie și Științele Educației", specializarea psihopedagogie specială și 25 de nespecialiști. Culegerea informațiilor din teren a fost efectuată în perioada 10 octombrie 2013 – 30 martie 2014.
2.2. Instrumentele cercetarii
2.2.1. Attitude toward disabled persons scale ATDP
Atitudini fata de persoanele cu dizabilitati
Scala ATDP a fost dezvoltata după analiza literaturii relevante care indica nevoia unui instrument obiectiv și fiabil pentru măsurarea atitudinilor față de persoanele cu dizabilitati ca si grup. Fiind că proiectul de cercetare care implică măsurarea atitudinilor față de persoanele cu dizabilitați ar presupune colectarea de date într-un atelier de lucru competitiv mediu în care subiectele sunt disponibile doar pentru perioade limitate de timp, a fost necesar ca toate instrumentele de cercetare utilizate să fie relativ scurte și ușor de administrat. Având în vedere aceste considerente, s-a decis să se construiască o scurtă scală de auto-raportare atitudinală ca instrument principal. În timp ce acesta scală a fost recunoscută că ar măsura doar atitudinile verbale, autori cred că acest tip de instrument ar fi valoros în cercetare fiind o contemplare. (Yuker, 1970)
S-a decis în continuare că scala să măsoare atitudinile față de persoanele cu deficiențe, în general, mai degrabă decât atitudini față de grupurile specifice. Cercetătorii cred că, deși persoanele cu dizabilități distincte pot fi privite ca diferite unele de celelalte, există totuși multe asemănări. Accentul a fost pus pe diferențele dintre persoanele cu dizabilități și cele fără. Așa cum a menționat Himes (1958), persoanele cu handicap poate fi percepute ca fiind "diferite" de cele fără dizabilități și au reacționat mult timp în același mod ca membri ai unui grup minoritar. Mai mult, s-a presupus că pentru unele persoane, a avea o "deficiență" de orice forma poate sugera un "caracter inadecvat". Astfel, o măsură care s-ar concentra pe conceptul general de invaliditate a fost considerat a fi un dispozitiv potențial fructuos pentru un program de cercetare care se ocupă de relația dintre factorii psihologici și de posibilitățile de angajare a persoanelor cu dizabilități. (Yuker, 1970)
În cele din urmă, s-a decis că ar fi utilă încercarea de a construi o scală care să măsoare atât atitudinile persoanelor cu dizabilități cât și atitudinile persoanelor fără deficiențe. Deși a fost recunoscut că atitudinea acestor două grupuri ar putea reflecta percepții destul de diferite, utilizarea unui singur instrument cu norme separate și ghiduri pentru interpretarea se poate dovedi valoros. Un astfel de instrument poate fi folosit in studii comparative, să investigheze deosebirile și asemănările dintre atitudinile persoanelor cu dizabilități și a celor fără. În plus, o singură scală poate servi pentru a măsura două tipuri de atitudini; prejudecățile persoanelor fără deficiențe și atitudinile persoanelor cu deficiențe față de ei înșiși. (Yuker, 1970)
Selectarea itemilor
Procedurile utilizate în selectarea elementelor pentru scala ATDP au fost identice pentru cele trei forme. Ca un prim pas, un repertoriu mare de declarații care descriu persoanele cu dizabilități a fost obținut dintr-o revizuire a literaturii. Acești itemi au fost apoi analizați de mai multe psihologi pentru a determina pertinența lor pentru construirea scalei. Unele enunțuri au fost eliminate imediat ca fiind nevalide, unele au fost păstrate în forma lor originală, în alte cazuri, formularea a fost schimbată, astfel încât o declarație inițială referitoare la o categorie specifică de persoane cu dizabilități a fost facută astfel încât să se aplice persoanelor cu dizabilități în general. De exemplu: în unele cazuri forma "pozitivă" a un item a fost schimbată în formulare "negativă". Ca rezultat a acestei revizuiri, un pachet inițial de 300 itemi a fost redus până la faza preliminară de 40-60 itemi. (Yuker, 1970)
Fiecare dintre itemii scalei a fost exprimată ca o declarație cu care o persoană poate sau nu să fie de acord. Instrucțiunile date respondenților au indicat că acestia ar trebui să etaloneze gradul acordului sau dezacordului cu fiecare enunț,s-a folosit scala Likert cu 6 trepte pe care respondentul este rugat să indice reactia lui în termeni de răspuns la o categorie, de la 3 pentru a indica "Sunt de acord în totalitate," -3 pentru a indica "Dezaprob în totalitate". Nu există nici un punct neutru sau zero pe scalț; subiectul este forțat să dea un raspuns pozitiv sau negativ. Versiuni preliminare ale scalei s-au administrat claselor de studenți ai Universității Hofstra din New York.
O tehnică sugerată de Edwards (1957b, apud. Yuker, 1970) a fost folosită pentru a selecta itemii pentru chestionarul final. În primul rând, scorurile înalte și joase au fost stabilite prin împărțirea grupului în două parți bazată pe mediana distribuției scorurilor totale obținute. Aceste scoruri înalte și joase furnizează un criteriu intern de capacitate discriminativă a fiecarui item. În selectarea elementelor pentru formele A si B a fost folosit un criteriu suplimentar "extern". Pentru aceste forme, grupurile cu scoruri înalte și joase au fost selectate pe baza: mediana distribuției scorurilor totale ale seturilor preliminare de itemi, precum și utilizarea scorurilor formei originale a ATDP. În acest ultim caz, scoruri ATDP originale au fost împărțite în două grupe la mediană. Fiecare individ a fost identificat în termenii carei jumătăți din această distribuție a scorurilor a căzut. Formulare A și B au fost împărțite în două grupe în funcție de aceste rezultate. Analiza de itemi pentru fiecare formă determină dacă există sau nu o diferență semnificativă între grupuri. (Yuker, 1970)
Administrarea
ATDP poate fi administrat individual sau ca test de grup. Chestionarul conține itemi la care subiectul răspunde indicând gradul de acord sau dezacord în conformitate cu următoarea grilă:
+3 sunt de acord în totalitate
+2 sunt de acord
+1 sunt de acord puțin
-1 dezaprob puțin
-2 dezaprob
-3 dezaprob în totalitate.
Instrucțiunile sunt imprimate în partea de sus a paginii. Raspunsurile sunt înregistrate în partea stângă a fiecărui item al formularului 0 în timp ce pentru formele A și B sunt prevăzute foi separate pentru răspuns. (Yuker, 1970)
Deși instrucțiuni sunt imprimate pe test, examinatorului ar trebui, de asemenea, să le citească cu voce tare și să răspundă la orice întrebăre care apare. Ar trebui să aibă grijă să nu discute despre afirmațiile individuale. Întrebărilor cu privire la sensul sau aplicabilitatea declarațiilor specifice ar trebui să se răspundă sugerând că subiectul poate interpreta declarația în orice mod îi place. Examinatorul trebuie să sublinieze că fiecare item trebuie să primească răspuns și că răspunsul neutru nu poate fi acordat. (Yuker, 1970)
În majoritatea cazurilor, testul poate fi administrat în aproximativ 15 minute. În forma sa actuală testul necesită ca respondentul să poată citi și scrie. Cu toate acestea, poate fi adaptat pentru persoanele cu dizabilități a căror invaliditate îi împiedică să citească sau să scrie. În aceste condiții itemii pot fi citiți subiectului și examinatorul poate înregistra răspunsurile. Dacă testul este administrat în acest fel, examinatorul trebuie să decidă dacă normele și interpretările obișnuite mai pot fi aplicate. Acesta este, de obicei, cazul în care nu a existat nici o discuție a itemilor. (Yuker, 1970)
Scorarea
În scorarea ATDP primul pas este de a schimba semnele itemilor pozitivi. Prin definiție, un item pozitiv este acela care indică faptul că persoanele cu dizabilități nu sunt "diferite" de persoane fără dizabilități. Odată ce semnele itemilor pozitivi s-au schimbat, se face suma algebrică a tuturor scorurilor obținute. Semn de suma este apoi inversat, negativ în pozitiv sau pozitiv în negativ. Punctajele totale obținute în acest mod sunt cuprinse între: -60 și +60 pentru forma 0 scala cu douăzeci de itemi; și de la-90 la +90 pentru formele A si B cu treizeci de itemi. Pentru a elimina valorile negative o constantă este apoi adăugată pentru a face toate scorurile pozitive. Această constantă este: 60 pentru scala de douăzeci de itemi și 90 pentru scara de treizeci de itemi. Scorurile rezultate sunt: de la 0 la 120 (forma 0) sau de la 0 la 180 (formele A si B), scorurile înalte refectând atitudinile pozitive. Exemplu de scorare ATDP sunt prezentate în tabelelul urmator. În cazul în care mai multe de10% din itemi sunt lăsați nescorați (3 articole pe scala de 20 elemente sau 4 pe scala de 30 de elemente) testul este considerat nescorabil. Dacă 10% sau mai puțini itemi sunt omiși, itemii completați se scorează ca de obicei, constanta adăugându-se pentru a elimina valorile negative și pentru a atribui o valoare neutră la elementelor omise (Yuker, 1970).
Scorarea pentru cele trei forme ale scalei:
1. Schimbarea semnului itemilor formulați pozitiv:
Forma ATDP 0 Forma ATDP A Forma ATDP B
2 5 6 11 12 5 9 12 14 17 1 3 4 6 7 10
19 21 22 23 24 12 13 22 26 28
25 29
2. Se adună toate raspunsurile.
3. Se schimbă semnul rezultatului obținut.
4. Se adaugă constanta la rezultatul obținut după cum urmează:
Forma 0 Se adaugă 60.
Forma A și B Se adaugă 90.
Exemplu de scorare:
ATDP – O
-2 1. Parintii copiilor cu dizabilitati ar trebui sa fie mai putin stricti ca ceilalti parinti.
+3a 2. Persoanele cu dizabilitati fizice sunt la fel de inteligente ca si cei fara dizabilitati.
-2 3. Persoanele cu dizabilitati sunt mai usor abordabile decat celelalte persoane.
-3 4. Multe persoane cu dizabilitati simt compasiune pentru ele insele.
+3a 5. Persoanele cu dizabilitati sunt adesea la fel ca toti ceilalti.
-2a 6. Nu ar trebui sa fie scoli speciale pentru copii cu dizabilitati.
-3 7. Ar fi mai bine pentru persoanele cu dizabilitati sa traiasca si sa munceasca in comunitati speciale.
+1 8. Este datoria guvernului sa aiba grija de persoanele cu dizabilitati.
-2 9. Multe persoane cu dizabilitati isi fac adesea griji.
+1 10. Nu trebuie sa ne asteptam ca persoanele cu dizabilitati sa indeplineasca aceleasi standarde ca si cei fara dizabilitati.
+2a 11. Persoanele cu dizabilitati sunt la fel de fericite ca si cele fara dizabilitati.
+2a 12. Persoanele cu dizabilitati majore sunt la fel de usor abordabile ca si cele cu dizabilitati minore.
-2 13. Este aproape imposibil pentru o persoana cu dizabilitati sa aiba o viata normala.
+1 14. Nu ar trebui sa avem asteptari prea mari de la persoanele cu dizabilitati.
-2 15. Persoanele cu dizabilitati au tendinta de a se inchide in ei insisi cea mai mare parte a timpului.
+1 16. Persoanele cu dizabilitati se supara mai usor decat cele fara dizabilitati.
-3 17. Persoanele cu dizabilitati nu pot avea o viata sociala normala.
-2 18. Majoritatea persoanelor cu dizabilitati au impresia ca nu sunt la fel de capabile ca alte persoane.
+1 19. Trebuie sa ai grija ce spui in preajma persoanelor cu dizabilitati.
-3 20. Persoanele cu dizabilitati sunt adesea morocanoase.
_____________________________________________________________________________
-27 Suma necorectată a scorurilor schimbate
+27 Schimbarea semnului sumei
60 Adăugăm constanta de 60
87 Scorul trasformat
_____________________________________________________________________________
"a" itemi la care schimbam semnul algebric la raspunsul primit la acest item.
Etalonarea
Un scor relativ scăzut pentru scala ATDP indică faptul că respondentul percepe persoanele cu dizabilități diferit față de persoanele fără deficiențe. Un scor ridicat indică faptul că respondentul percepe persoanele cu dizabilități ca fiind nu foarte diferite față de persoanele fără dizabilități. Este adevărat că pentru toate scalele de tip Likert este imposibilă interpretarea absolută a scorurilor brute deoarece gradul de atitudine exprimate de fiecare element nu este cunoscut cum ar fi cu o scală Thurstone (Edwards, 1957b, apud. Yuker, 1970). Scalele Likert indică atitudinea individului față de un grup etalon. Pentru a interpreta un scor este necesar să se compare scorul individual cu scorurile obținute de membrii unui grup de referință corespunzător.
Interpretarea
Interpretarea cea mai simplă a scorurilor scalei ATDP este făcută prin utilizarea definițiilor operaționale a itemilor utilizați în scală. În conformitate cu această interpretare, un scor ridicat în raport cu alte scoruri ar indica faptul că respondentul percepe persoanele cu dizabilități ca fiind similare cu persoanele fără dizabilități. Un scor scăzut ar indica faptul că respondentul percepe persoanele cu dizabilități ca fiind "diferite" de persoane fără dizabilități.
Cu toate acestea, majoritatea itemilor scalei ATDP sugerează că, în cazul în care există o diferență percepută, această diferență are conotații negative. Prin urmare, unii ar putea extinde interpretarea pentru a sugera că un scor scăzut reflectă nu doar faptul că respondentul percepe persoana cu dizabilități diferită, dar, chiar și "inferioară" sau "dezavantajată." (Yuker, 1970)
O interpretare oarecum mai complexă scorurilor scalei ATDP se poate baza pe distincția făcută în literatura de specialitate. De exemplu, Himes a oferit o explicație a modului în care indivizii diferă în atitudinile lor față de persoanele cu dizabilități. El a împărțit oamenii în două tipuri în funcție de reacțiile lor.
Primul tip admite limitarea comportamentul persoanei și permite ajustări necesare aceastei limitări pentru ca el să continue actul legăturii sociale. Acest model de reacții privind persoana cu dizabilități ca fiind capabile de comportament social normal în zonele neafectate direct de dizabilitate. Acest model de reacție socială este obiectivă și de dorit. Este, totuși, foarte puțin întâlnită în societatea noastră.
Al doilea model cristalizat de reacție se bazează pe dispozitivul de stereotipurile sociale. Tendința aici este de a răspunde personalității în totalitate. Caracterul dizabilității este împraștiat în întreaga personalitate.
Pe baza acestui fapt observabil, opresupusă totalitatea considerată consistentă este construită. Comportamentul social devine astfel un răspuns la persoana totală, care este identificată și clasificată folosind ca referințe dizabilitatea imediat observată. Reacțiile la dizabilitate astfel par rezonabil comparabile cu dizabilitatea recunoscută, care servește ca o cheie sau indiciu la această personalitate în totalitate. (Himes, 1951, pp. 11-12, apud. Yuker, 1970).
Autorii cred că este posibil a merge dincolo de definiția operațională a înțelesului scorurilor totale și sugerează că scala are sensuri diferite în funcție de condiția respondentului. Dacă respondentul are o deficiență și percepe persoanele asemenea lui ca fiind diferite și implicit inferioare în unele privințe, autorii sugerează că acesta ar putea proiecta atitudinea sa față de el însuși în raspunsurile sale la itemii scalei ATDP. În acest sens unii susțin că ATDP reprezintă o măsură a concepției persoanei cu dizabilitate despre el însuși. Scorurile înalte ar sugera, relativ, o mai mare auto-acceptare decât un scor scăzut. (Yuker, 1970)
În cazul în care respondentul care este fizic normal percepe persoanele cu dizabilități ca "diferite" și "inferioare", autorii sugerează că ATDP reflectă "prejudecățile" față de ei. Bates (1965) și Bell (1962) au criticat scala ATDP pentru această presupunere. Autorii prezenți cred că scala ATDP reflectă percepția că persoanele cu dizabilități sunt "diferite" de persoanele normale fizic și că acest lucru este mai ușor de apărat decât ipoteza de "lipsă de acceptare". (Yuker, 1970)
Validitate: Ce măsoară testul?
În construirea ATDP, cercetatorii au început cu presupunerea că scala ar reflecta diferite caracteristici atunci când este utilizată de către persoanele cu dizabilități decât atunci când este folosită de către persoanele fără dizabilități. S-a presupus că atunci când o persoană cu dizabilitate răspunde la test referindu-se la dizabilitatea persoanelor în general, el însuși ar fi ca un cadru de referință. În acest sens, s-a presupus că el s-ar identifica cu conceptul "persoană cu dizabilități." Ipoteza de bază a fost că atunci când scala ATDP a fost folosită pentru persoanele cu dizabilități aceasta ar putea oferi o masură de acceptare a dizabilității și chiar de auto-acceptare. (Yuker, 1970)
Pe de altă parte s-a presupus că, atunci când ATDP a fost administrat la persoanele fără dizabilități le-ar oferi o măsură a atitudinilor față de persoanele cu dizabilități văzute ca un grup. Respondenții nu s-ar identifica cu persoanele cu dizabilități, dar ar folosi grupului ca un cadru de referință. Bazat pe această presupunere, scorurile scalei ATDP ar putea fi interpretate în termenii acceptarii sau prejudecăților față de persoanele cu dizabilități. S-a presupus că scorurile indică dacă resondentul tinde să accepte persoanele cu dizabilități la fel ca pe oricine altcineva sau dacă tinde să le vadă ca fiind diferite și-sau necesită tratament special.
Având în vedere această distincție între utilizarea testului cu persoanele cu dizabilități și persoanele fără dizabilități, scala ATDP aproape poate fi considerată ca fiind două instrumente. În consecință, diferite dovezi au fost colectate pentru a stabili validitatea testului pentru utilizarea cu fiecare grup.
Pentru a stabili validitatea testului cu persoanele cu dizabilități, criteriile de validitate includ masurarea personalității, comportamentul și conceptul de sine al persoanelor cu dizabilități. Pentru a stabili validitatea scalei ATDP cu persoanele fără dizabilități, scorurile au fost corelate cu măsuri ale prejudecățiilor și cu alte variabile care s-au dovedit a fi corelate cu prejudecățile. În unele cazuri, date similare au fost colectate pentru ambele grupuri de persoane cu dizabilități și fără dizabilități unde relații similare au fost anticipate.
2.2.2. CHESTIONAR PENTRU DETERMINAREA
PROFILULUI CONȘTIENTIZĂRII DIVERSITĂȚII CPCD
Argument
Susținerea conceptului incluziunii la nivel global se bazează pe principiul drepturilor omului care este cuprins în Declarația Națiunilor Unite privind Drepturile Omului (ONU 1948) și Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului (ONU 1989). Conceptul a fost susținut mai departe și în Regulile Standard ale Națiunilor Unite, privind Egalizarea șanselor pentru Persoanele cu Invalidități (ONU 1993), consolidat apoi în Declarația de la Salamanca (UNESCO 1994). În acea vreme, ideea conform căreia copiii au nevoi speciale a fost înlocuită cu convingerea că acești copii au drepturi, aceleași drepturi ca și adulții: drepturi civile și politice, economice și culturale (Declarația Drepturilor opilului, UNICEF 1997).
Acest chestionar a fost prezentat de Karen Grote în 1995, în Ohio, SUA.
“Profilul conștientizării diversității” a fost conceput pentru a ajuta persoanele să devină conștiente de modalitățile prin care îi discriminează, îi judecă și îi izolează pe alții.
După interpretarea răspunsurile date la întrebări, veți avea posibilitatea să vă evaluați comportamentul și să vă planificați pașii necesari de acțiune pentru a modifica acele comportamente indezirabile descoperite.
“Oare cât de des mi se întâmplă să mă comport așa?”
Forma scalei
Testul este format din 40 de itemi care masoara modul în care respondenții îi discriminează, îi judecă și îi izolează pe cetățenii de altă etnie, precum romii, persoanele de altă rasă, femei, bătrâni, homosexuali și persoane cu dizabilități.
Chestionarul se administreaza in grup sau individual, fara limita de timp (de obicei, completarea chestionarului dureaza in jur de 10-15 minute). Chestionarul se administreaza persoanelor cu un nivel de educatie si dezvoltare intelectuala medie, capabile să surprindă semnificatia itemilor. Trebuie să se asigure o situație de testare adecvată, iar in cazul grupurilor, să se împiedice orice colaborare. Trebuie asigurată atitudinea pozitivă a subiecților față de examinare. Vor fi evitate expresii precum: „chestionar”, „test”, deoarece acestea pot induce o atitudine de scepticism.
Pentru calcularea raspunsurilor se utilizează calculatorul.
Rezultate
Când ați terminat de răspuns, faceți suma punctelor încercuite.
Nu există răspunsuri standard bune sau rele; există doar răspunsuri corecte.
Nu vă treceți numele pe chestionar.
Interpretarea se va face global și nu personalizat: în funcție de scorul obținut, vor fi prezentate cinci categorii/ grade de conștientizare a diversității, care vă vor ajuta pe viitor.
0-40 de puncte – OFENSATOR NAIV
Scorul variază foarte mult, din cauză că această populație nu este conștientă de repercusiunile și prejudiciile acestui impact.
41-79 de puncte – CONTINUATOR
Continuatorii sunt conștienți de părtiniri și prejudicii, dar continuă comportamentele neadecvate.
80-110 de puncte – OCOLITOR
Ocolitorii (suporteri tăcuți) sunt conștienți de părtiniri, dar tolerează comportamente injuste.
120-139 de puncte – AGENT AL SCHIMBĂRII
Agentul schimbării ia act de cea mai oportună cale de schimbare a stării de fapt.
140-160 – COMBATATOR
Luptătorii atacă prejudecățile imaginare sau reale. Ei sunt împotriva discriminării, plătind, câteodată, pentru aceasta.
Interpretare
Următoarele explicații ale categoriilor menționate vă vor ajuta să vă cunoașteți calibrul prejudecăților și să acționați în cunoștință de cauză.
OFENSATORUL NAIV
Oamenii din această categorie nu realizează amploarea comportamentului lor negativ. Chiar atunci când aceștia îi ofensează pe alții, ei nu sunt conștienți de conduita lor ofensativă.
Acceptă afirmațiile stereotipice denigrative ca pe ceva foarte firesc.
Nu sunt conștienți când comit fapte ilegale.
Acestora trebuie să li se administreze formule de trezire a conștiinței și de sensibilizare a raportului cu alții.
CONTINUATORUL
Cei din această categorie sunt conștienți de prejudecățile lor și realizează comportamentul lor pfensator față de alții.
Totuși, ei continuă vechite stereotipuri comportamentale, facând glume sau fiind inerți la afirmații denigratoare față de minoritari.
Acestora trebuie să le fie amintite permanent comportamentele dezirabile față de alteritate.
EVITATORUL
Indivizii din această categorie conștientizează propriile prejudecăți și pe ale altora.
Ei luptă împotriva gândurilor proprii, dar nu adoptă cele mai adecvate poziții față de comportamentele celorlalți.
Încearcă să nu afișeze o poziție vizibilă, și, de aceea, comportamentele lor sunt percepute ca fiind acceptative.
Dunt un fel de suporteri tăcuți.
Răspunsurile cotate cu 1 sau 2 va trebui să le dea de gândit celor care încearcă să schimbe atitudinile indivizilor incluși în această categorie.
AGENTUL SCHIMBĂRII
Indivizii din această categorie nu numai că sunt conștienți de propriile prejudecăți, ci și de cele ale altora.
Sunt doritori să schimbe percepțiile actuale prin acțiuni corespunzătoare.
Încearcă să identifice discriminarea și să lupte împotriva ei.
COMBATANTUL
Oamenii din această categorie sunt constant conștienți de acel comportament care pare clădit pe prejudecăți și se confruntă cu purtătorii acestor conduite.
Joacă un rol important în ajutorarea minorităților pentru drepturile lor, plătind adesea pentru aceasta.
Pot fi recrutați pentru a deveni agenți ai schimbării, apărători ai drepturilor fundamentale ale omului.
Cred deplin în ceea ce fac; s-au înregistrat, de-a lungul istoriei, numele unor combatanți care au plătit cu viața pentru ideile lor.
2.2.3. Persons First Disability Scale PFDS
Atitudinile negative față de persoanele cu dizabilități au fost predominante în întreaga istorie. Anumite tipuri de dizabilități, cum ar fi boli psihice sunt frecvent văzute într-un mod negativ bazat pe atitudini stereotipe nefondate (de exemplu, că toate persoanele cu boli mintale sunt periculoase) (Noble & Collington, 1987, apud. DeLambo, 2007). De fapt, persoanele cu dizabilitati fizice (de exemplu, ulcer, boli de stomac, boli de rinichi, cancer, leziuni vertebro-medulare etc.) sunt mai puțin stigmatizate și discriminate decât cele (de exemplu, schizofrenie, tulburare bipolară, abuz de substanțe) cu deficiențe mintale (Chandras, DeLambo & Chandras, 2007; Noe, Mayville, Wachelka, & Gipson, 1997, apud. DeLambo, 2007). Din fericire, o serie de tehnici sunt disponibile pentru a modifica aceste atitudini față de persoanele cu dizabilități.
Atitudinile sunt dificil de măsurat deoarece ele nu sunt direct observabile, dar sunt concepte descriptive ce se pot deduce din observații sau din comportament. Se crede că atitudinile influențează comportamentul (Antonak & Livneh, 1988, apud. DeLambo, 2007) și există o serie de instrumente adecvate pentru a măsura acest construct (Antonak, & Livneh, 2000, apud. DeLambo, 2007). O metodă frecvent utilizată pentru măsurarea atitudinilor este o chestionarul de distanță socială (Social Distance Scale). Distanță socială a fost definită ca fiind "gradul de înțelegere simpatetică între persoane sau între o persoană și un grup" (Bogardus, 1933, p. 268, apud. DeLambo, 2007). Distanță socială este direct legat de atitudini față de persoanele cu dizabilități; persoanele tind să se distanțeze (adică, gradul de contact social) față de persoanele cu dizabilități percepute negativ (ex. alcoolism, HIV/SIDA, schizofrenie).
Tringo (1970) a conceput un un chestionar cu 21 de itemi, Distanța Socială față de persoanele cu dizabilități ( Disability Social Distance Scale-DSDS), plecând de la chestionarul lui Bogardus (1925) Chestionarul de distanță sociala ( Social Distance Scale). Cestionarul de distanță socială față de persoanele cu dizabilități folosește o scală Likert de 9 puncte care măsoară gradul de apropiere pe care respondentul ar fi dispus să îl aibă cu o persoană cu o anumită dizabilitate. Variantele cu privire la acceptarea persoanelor cu dizabilități au fost:
(1) m-aș căsători cu;
(2) l-aș accepta ca rudă apropiată prin căsătorie;
(3) l-aș accepta ca pe un vecin apropiat;
(4) l-aș accepta ca prieten ocazional;
(5) l-aș accepta ca și coleg de muncă;
(6) l-aș ține la distanță;
(7) l-aș ține în instituție;
(8) l-aș trimite din țara mea, și, în sfârșit,
(9) l-aș trimite la moarte (autorii au eliminat această categorie din scală datorită viziunii negative față de persoanele cu dizabilități).
Person – First Disability Scale (PFDS)
Antonak și Livneh (1988) a sugerat ca DSDS să fie modificată pentru a include terminologia standardizată, eliminarea dizabilităților mai puțin frecvente și includerea celor mai frecvente. Autorii au adoptat DSDS și au făcut următoarele modificări:
(a) adăugarea de noi dizabilități (de exemplu, sindromul imunodeficienței dobândite și virusul imunodeficienței umane) inexistent trei decenii în urmă.
(b) adăugarea de boli curente (ex., scleroza multipla, HIV/SIDA);
(c) eliminarea dizabilităților mai puțin frecvente (de exemplu, poliomielită);
(d) eliminarea din scala Likert a categoriei a 9a "l-aș trimite la moarte" și, utilizarea limbajului adecvat (de exemplu, se referă la client ca "persoană cu schizofrenie" în loc de "client schizofrenic"). 58 de tipuri de dizabilități au fost propuse pentru validare (Falvo, 1999, apud. DeLambo, 2007).
Nouă cercetători au examinat instrumentul, au modificat și raportat dacă fiecare element ar trebui să fie fie inclus, exclus sau modificat. Sugestii au fost făcute pentru includerea de tulburări care nu au fost enumerate. După cum au sugerat Allen și Yen (1979) au fost pastrați itemii cu care au fost de acord peste 80%. Itemii care nu au ajuns la nivelul de 80% au fost șterși sau modificați. S-a scală folosit o scală Likert de 8 puncte. Chestionarul final a constat din 40 elemente.
Procedura
Instrumentul a fost împarțit. Instrucțiunile au fost furnizate fiecărui grup sau individ în scris. Numele nu au fost folosite și a fost asigurata confidențialitatea, reducând valabilitatea amenințări asociate cu reactivitatea.
Interpretare
Scorurile mici indică distanța socială mai mică și scorurile mari demonstrează distanță socială mai mare. În general, dizabilitățile fizice au fost privite mai favorabil decât dizabilitățile mentale (de exemplu, schizofrenie).
2.2.4. Chestionarul Prejudecăți privind persoanele cu dizabilități
Operaționalizarea conceptelor
Miturile și concepțiile greșite despre persoanele cu dizabilități sunt comune. Aceste presupuneri incorecte sunt adesea declanșate de teamă, lipsă de înțelegere și/sau prejudecăți. Promovarea imagini negative a dizabilității este o formă de discriminare, deoarece creează bariere în calea persoanelor care au o dizabilitate. Miturile și stereotipurile care apar în mod repetat în societatea comună includ următoarele ipoteze:
Dizabilitatea unei persoane definește cine este ca individ. Oameni etichetează adesea persoanele cu dizabilități în funcție de starea sau limitărea lor. Este foarte obișnuit, în viața de fiecare zi, să auzi referințe, cum ar fi "epilepticul" sau "handicapatul". Persoane cu dizabilități sunt oameni în primul rând. Amintiți-vă sloganul "etichetați borcanele, nu persoanele".
Persoanele cu dizabilități sunt bolnave și au dureri constante. Persoanele cu dizabilități sunt ca și persoanele fără dizabilități. Oamenii se îmbolnăvesc ocazional sau, uneori, poate avea dureri. Persoanele cu dizabilități de obicei nu suferă sau au dureri din cauza stării lor.
Persoanele cu dizabilități sunt curajoase,demne și un model pentru pentru felul în care traiesc cu handicapul lor.Persoanele cu dizabilități sunt adesea descrise ca supraomeni sau curajoși și ca ei triumfă peste adversității. George Covington, un scriitor orb, a spus: "suntem văzuți ca inspiratie și inspirația se vinde ca pâinea caldă. Dizabilitatea mea nu este o povară: faptul ca sunt osândit este inspirație".
Persoanele cu dizabilități sunt speciale și ar trebui să fie tratate în mod diferit. Eticheta de "special" cu referire la persoana cu o dizabilitate transmite inegalitatea. Așteptările pentru a avea succes nu trebuie subestimate pentru a se potrivi cu eticheta "special", etichetă asociată cu persoanele cu dizabilități.
Dizabilitatea este o tragedie personală și merită milă noastre. Pentru persoanele cu dizabilități este adesea percepută ca o povară nesfârșită. Persoanele cu dizabilități sunt adesea percepute ca figuri tragice pentru care societății ar trebui să-i fie milă. Dizabilitatea nu înseamnă o slaba calitate a vieții. De multe ori este atitudinea negativă a societății și lipsa de accesibilitate în cadrul comunității care sunt adevărata tragedie.
Persoanele cu dizabilități sunt dependente și întotdeauna nevoie de ajutor. Noi toți putem avea dificultăți de a face unele lucruri și necesita asistență. Persoanele cu dizabilități pot solicita ajutor ocazional; cu toate acestea, pentru persoanele cu dizabilități nu înseamnă dependența. Este întotdeauna o strategie bună să presupunem că o persoană cu dizabilități are nevoie de asistență.
Persoanele cu dizabilități doresc să se împrietenească numai cu persoanele asemenea lor. Și prietenii sunt o chestiune de alegere personală. Persoanele cu dizabilități pot partaja caracteristici similare; cu toate acestea, totuși, nu ar trebui să presupunem că toți ar vrea să se asocieze sau să dezvolte prieteniile cu asemenea lor.
Persoanele cu dizabilității, fiind în același grup, împărtășesc aceleași nevoi, au aceleași opinii și interese. Sunt ipoteze sociale care tind să vadă oamenii cu dizabilități ca un grup unidimensional, în care toți au aceleași nevoi, interese și opinii. Persoanele cu dizabilități reflectă aceeași diversitatea care există în restul societății, inclusiv diferite caracteristici sociale, economice, culturale, familie și educative. Punctele de vedere exprimate de un individ cu o dizabilitate nu sunt reprezentative pentru cele de la toate persoanele cu dizabilități.
Persoanele cu dizabilități nu pot duce o viață plină și productivă. Persoanele cu dizabilități sunt capabile de a participa la viața comunității. Provocarea este să ne putem concentra pe capacitatea persoanei, nu asupra limitele lor.
Persoanele cu dizabilități nu sunt încă respectate, ca persoane cu drepturi egale și nu li se recunoaste, pe deplin, valoarea și demnitatea umană.
Dizabilitatea este în special o problemă a persoanelor vârstnice. 72,25% dintre persoanele cu dizabilități din România aparțin grupei de vârstă sub 65 de ani; 58,25 % au vârsta cuprinsă între 19 și 65 de ani și 14,15% au vârsta sub 19 ani.
Persoanele cu dizabilități reprezintă cel mai mic segment din populația României. Persoanele cu dizabilități reprezintă cel mai numeros grup minoritar nonetnic din România.
Dizabilitatea este o condiție patologică neobișnuită. Dizabilitatea este o parte normală a vieții, experimentată aproape de oricine, în special la vârsta bătrâneții.
Majoritatea persoanelor cu dizabilități sunt utilizatori de fotoliu rulant, nevăzători și surzi. Majoritatea deficiențelor sunt foarte puțin vizibile. Bolile de inimă sau alte boli interne sunt dintre cele mai des întâlnite cauze care produc scăderea mobilității.
Persoanele cu dizabilități nu sunt integrate pe piața muncii deoarece dizabilitatea îi împiedică să muncească. Multe persoane cu dizabilități chiar lucrează și multe altele ar putea să muncească dacă li s-ar oferi locuri de muncă accesibilizate.
Persoanele cu dizabilități primesc ajutoare financiare de la stat și, din această cauză, nu mai vor să muncească. Aproximativ 79% dintre adulții cu dizabilități care nu lucrează ar prefera să fie încadrați în câmpul muncii.
Persoanele cu retard mintal sau alte deficiențe mintale nu-și pot menține un loc de muncă stabil. Persoanele cu dificultăți de învățare chiar muncesc. Cu ajutorul serviciilor de suport aceste persoane reușesc să-și păstreze slujbele permanente și plătite.
Dacă faci o rampă la o clădire ai rezolvat problema accesibilității persoanelor cu dizabilități. Barierele fizice și arhitecturale care împiedică accesul unei persoane cu dizabilități într-o clădire sunt mult mai complexe și includ: accesul pe holuri, săli, etaje superioare, corpuri sanitare, etc.
Persoanele cu dizabilități nu utilizează sistemul de transport în comun, deci accesibilizarea acestuia este inutilă. Dacă sistemul de transport în comun ar fi accesibil, numărul persoanelor cu dizabilități care îl folosesc ar crește considerabil.
Excluderea copiilor cu dizabilități de la oportunitățile educaționale și de angajare în muncă prezintă costuri sociale și economice ridicate. De exemplu, există tendința ca adulții cu dizabilități să aibă o situație materială mai proastă decât adulții fără, însă prin educație această tendință este diminuată.
Dizabilitatea afectează membri familiilor altor persoane. Aproape o treime din familiile românilor includ cel puțin un membru cu dizabilități. Dizabilitatea poate afecta orice familie .
Dizabilitatea este o problemă pur medicală. Dizabilitatea este o problemă a drepturilor omului. Este vorba de dreptul persoanelor cu dizabilități la o viața independentă.
Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în învățământul de masă reduce standardele educaționale. În țările în care există această experiență profesorii și părinții au fost de acord că educația inclusivă aduce beneficii atât elevilor cu dizabilități, cât și colegilor lor fără dizabilități.
Facilitățile de accesibilizare sunt folosite numai de o categorie mică de persoane. Facilitățile de accesibilizare sunt folosite de mai multe categorii de persoane: persoane cu mobilitate redusă (permanentă sau temporară), mame cu copii în cărucior. Societatea în ansamblul ei pierde de fiecare dată când un individ este împiedicat să iasă din casă, să se ducă la serviciu, să-și facă cumpărături, să apeleze la servicii bancare sau să mănânce la restaurant. Persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi fundamentale la independență și la deplina participare în societate ca orice altă persoană.
Persoanele cu dizabilitati compensează prin alte aptitudini si talente excepționale.
Persoanele cu dizabilități sunt neajutorate și o povară pentru societate.
O lipsă a datelor cu privire la numărul real al persoanelor cu dizabilități arată slaba preocupare a societății românești cu privire la necesitatea incluziunii sociale a acestora. În lipsa unor strategii guvernamentale viabile, șansele de integrare socială a persoanelor cu dizabilități scad considerabil.
Persoanele cu deficiente de intelect sunt foarte periculoase.
Posibilitatile copiilor cu CES de a se integra in viata comunitatii sunt limitate.
Soluția cea mai potrivită este includerea copiilor cu dizabilități în școlile de masă acolo unde este posibil. În vederea îndeplinirii acestui deziderat este nevoie de accesibilizare, prin aceasta întelegând atât adaptarea mediului fizic cât și adaptarea programelor educaționale în așa fel încât să răspundă copiilor cu cerințe educaționale speciale.
Copii cu CES chiar daca merg la scoala in scurt timp o abandoneaza. Cu cât dizabilitatea e mai severă, cu atât mai mult scade nivelul de educație, iar abandonul școlar după primele patru clase este de două ori mai mare decât în rândul populației generale.
Copii cu CES invata mai greu decat cei normali.
Copii cu CES sunt invidiosi si au resentimente fata de ceilalti copii.
Pretestarea chestionarului
Am pretestat chestionarul pe un eșantion de 30 de persoane, eșantionarea a fost complet aleatoare (chestionarea a fost facută pe stradă), fiind alese persoanele disponibile să răspundă. În urma pretestării am eliminat întrebările:14,20, 25, 28 întrucât nu am obținut distribuție normală pentru acestea.
Modalitatea de răspuns
Am folosit întrebări cu răspunsuri ce vizează acordul pe o scală Likert cu 4 trepte (4 variante de răspuns) unde:
varianta "Acord total" = 1 punct
varianta "De acord" = 2 puncte
varianta "Dezacord" = 3 puncte
varianta "Dezacord total" = 4 puncte
3. REZULTATELE CERCETĂRII SI SEMNIFICAȚIA ACESTORA
3.1. Aspecte etice ale cercetării
Subiecții au fost informați asupra scopului acestei testări și li s-a prezentat fiecare test care a fost administrat. Nu toți subiecții au fost interesați de rezultatele obținute motiv pentru care s-au adus la cunoștință rezultatele doar acelor subiecți care au dorit să le cunoască dar numai sub formă de scoruri fără raportare la etalon.
3.2. Principii în desfășurarea cercetării
Pentru ca cercetarea să fie pertinentă și validă, am aplicat și respectat o serie de principii:
în aplicarea instrumentelor de investigare psihologică am respectat principiul nivelării în ceea ce privește egalizarea condițiilor de desfășurare a testărilor, egalizarea comportamentului examinatorului, asigurarea climatului motivațional favorabil desfășurării cu succes a testărilor ;
am aplicat și respectat principiul validării, stabilind gradul de corespondență între rezultatele subiecților la testări;
pentru ca rezultatele cercetării să se apropie cât mai mult de o apreciere obiectivă, am respectat principiul complexului de tehnici, folosind mai multe tehnici de lucru: aplicarea unor teste recunoscute, aplicarea unui test nou, experimental, analiza și calculul statistic;
deoarece aplicarea testelor poate ridica unele probleme de sinceritate a subiecților, ceea ce poate influența decisiv rezultatele cercetării, am asigurat subiecții de respectarea principiului deontologic al confidențialității, reușind astfel să asigur încrederea și respectul reciproc în relația examinator-subiecți.
Limitări
Cercetarea noastră are câteva delimitări. În primul rând, generalizarea este limitată, deoarece eșantionul de cercetători este format din: specialiștii care lucrează, în momentul de față, doar cu copii cu autism, chiar dacă pregatirea de bază le permite să lucreze cu persoane cu diferite dizabilități iar, studenții, în pofida stadiilor de practică și a voluntariatului desfașurat pe parcursul celor 3 ani de facultate nu au o experiență relevantă. În al doilea rând, eșantionul de specialiști este localizat într-un singur județ și, de aceea, rezultatele nu pot reprezenta specialiștii din întreaga țară.
Rezultate
Acest capitol prezintă rezultatele obținute în cadrul cercetării în două secțiuni:
În prima parte rezultatele demografice, mediana, deviația standard ale ale chestionarelor folosite. Cea ce a doua secțiune însumează rezultatele și raspunsurile la ipotezele cercetării.
Analiza descriptivă
Așa cum se poate vedea în tabelul 4.1 42% dintre respondenți au vârsta sub 30 de ani, respectiv 58% persoanele peste 30 de ani.
În ceea ce privește studiile superioare 30% dintre subiecți nu au studii superioare pe când 70% sunt absolvenți ai unor instituții de învățământ superior (Tabel 4.2).
Datorită faptului că în domeniu, marea majoritate a specialiștilor sunt femei, și eșantionul nostru este format din 74% femei și 26% barbați (Tabel 4.3).
Înainte de începerea cercetării am verificat normalitatea datelor.
CONSISTENȚA INTERNĂ A CHESTIONARULUI
PREJUDECĂȚI PRIVIND PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI
Una din condițiile fundamentale ale unui instrument de evaluare psihologică este aceea de a fi sigur și consistent. Exprimat cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că itemii din care este construit contribuie la constituirea semnificației unui construct psihic. În mod practic și direct exprimat, un instrument este sigur și consistent atunci când itemii din care este compus corelează, fiecare dintre ei cu scorul global al itemilor.
Fără a fi singura procedură statistică utilizabilă în astfel de situații, coeficientul
Cronbach alfa (α) este de departe cel mai cunoscut dintre toate, fiind utilizat ca un indicator al preciziei de măsurare a unui test, al consistenței interne și fidelității unui instrument psihologic. El nu este un test statistic, ci un indice sau coeficient care măsoară caracteristica de consistență internă a unui instrument psihologic compus din mai mulți itemi care sunt însumați într-un scor unic.
În cazul chestionarului nostru am obținut un coeficient Alpha Cronbach 0.829 ceea ce ne arată că testul are o consistență internă bună, că itemii au fost concepuți bine și măsoară ceea ce și-au propus (Tabel 4.4).
Am verificat consistența internă și prin cea de a doua metodă split-half, împărțirea în două părți egale. Ultimul rând din tabelul Reliability Statistics ilustrează coeficientul de validitate obținut prin testul Guttman pentru care avem o valoare de 0.725. Coeficientul de fidelitate obținut prin metoda split-half arată că fidelitatea scalei este una bună. Corelația dintre scorurile la itemii pari și impari este de 0.57 și este semnificativă (Tabel 4.5).
Metodele consistenței interne (split-half și Alpha-Cronbach), care estimează fidelitatea unui test luând în considerare numărul de itemi ai testului și media intercorelațiilor dintre itemii testului, au dat rezultate semnificative, arătând faptul că acest chestionar are o bună validitate internă, adică itemii tind să măsoare același lucru.
Studiul corelațional
In vederea testarii ipotezelor a fost utilizat programul SPSS 20.0 si a fost folosita:
– Corelatia de tip Pearson (Tabel 4.6).
Cercetarea noastra a vizat o serie de obiective atât teoretice cât și practice, dar și o serie de ipoteze.
Corelația este o metodă statistică utilizată pentru a determina relațiile dintre două sau mai multe variabile. Există mai multe tipuri de corelații atât parametrice cât și neparametrice. Coeficientul de corelație este o valoare cantitativă ce descrie relația dintre două sau mai multe variabile. El variază între -1 și +1, unde relațiile extreme presupun o relație perfectă între variabile în timp ce 0 înseamnă o lipsă totală de relație liniară. Conform tabelului care urmează se poate observa că între chestionarul nostru și cele consacrate există corelație după cum urmează:
– între testul prejudecăți privind persoanele cu dizabilități și Persons First Disability Scale coeficientul este -0.38 ceea ce înseamnă că există o corelație inversă (anticorelație), între cele două teste există o relație indirectă și prin aceasta înțelegem că dacă prejudecățile cresc gradul de acceptare al persoanelor cu dizabilități scade ceea ce confirma ipoteza a cincea a cercetării noastre și se respinge ipoteza de nul.
Prejudecata este o atitudine negativă de a limita, restrânge sau de a respinge contactele cu anumite persoane luând în calcul doar apartenența lor la anumite categorii (etnice, naționale, anumite dizabilități, etc.). Măsurarea atitudinilor se face prin analiza distanțelor sociale considerate acceptabile de subiecți în relație cu variate grupuri minoritare. În perspectiva ultimilor ani tendința este de accentuare a raportării negative față de diferitele categorii minoritare și marginale.
Poate că nu a crescut semnificativ volumul populației cu prejudecăți, dar în schimb intensitatea da, în sensul că asistăm la o creștere ușoară a volumului populației care dorește să impună sau să mențină la muncă sau în locul unde locuiește o distanță față de anumite categorii, în speță față de persoanele cu dizabilități.
– între testul prejudecăți privind persoanele cu dizabilități și chestionarul pentru determinarea profilului conștientizării diversității coeficientul este de 0.49 ceea ce înseamnă că există o corelație pozitivă, directă ceea ce înseamnă că dacă nivelul prejudecăților crește și comportamentul discriminatoriu se accentuează. Ipoteza a șasea a cercetarii se accepta și se respinge ipoteza de nul.
Chiar dacă avem reglementări legale și strategii adoptate, există multe bariere pe care persoanele cu dizabilități sunt obligate să le înfrunte, în accesul la educație, încadrarea în muncă și accesul la bunuri și servicii. Discriminarea cu care se confruntă persoanele cu dizabilități se bazează pe prejudecăți, dar adesea este cauzată de faptul că acești oameni sunt pur și simplu uitați ori ignorați. În spatele aparențelor de persoane neputincioase, în unii oameni cu dizabilități se ascund adevărați profesioniști, oameni puternici și talentați, deci, să ne concentrăm mai mai mult pe abilitățile acestor persoane. În țările europene, angajatorii au înțeles acest lucru, iar faptul că ei privesc în mod egal candidații, indiferent de starea lor fizică, nu mai reprezintă un lucru nou. Din păcate pentru România, acest lucru este încă rar întâlnit.
Prejudecata nu este numai o opinie sau credința, ci o atitudine ce include simțăminte precum disprețul, repulsia sau aversiunea. Discriminarea apare atunci când o persoană este tratată mai puțin favorabil decât alta; tratamentul nu poate fi justificat și este rezultatul prejudecății.
Toate studiile realizate de către organizațiile neguvernamentale atestă faptul că "atitudinea față de persoanele cu dizabilități este încă (în mare parte) una de respingere voalată și paternalistă, manifestată prin discriminare, milă, etichetare, izolare si marginalizare" (GIC-CNDR 2004).
In Romania, persoanele cu dizabilități nu sunt încă respectate, ca persoane cu drepturi egale și nu li se recunoaste, pe deplin, valoarea și demnitatea umana. În acest moment, persoana cu dizabilități se confruntă cu o serie de handicapuri create de societate. Drepturile fundamentale sunt încălcate, nu prin modul în care sunt formulate și stipulate în legislație ci prin imposibilitatea de a avea acces real la ele. Persoanele cu dizabilități constituie un grup defavorizat, marginalizat și nu de puține ori supus discriminării.
Credem că sunt necesare eforturi speciale pentru a promova accesul persoanelor cu dizabilități la educație și pe piața forței de muncă. Aceasta este una dintre principalele căi de luptă împotriva excluderii sociale a persoanelor cu dizabilități. Pentru realizarea acestor strategii prioritare ar fi : sprijinirea familiilor care au în îngrijire copii și persoane adulte cu dizabilități, sprijin sub formă de servicii sociale și reglementări legale care să le asigure un trai decent; integrarea socială a persoanelor cu handicap, încă redusă, din mai multe motive, de la existența barierelor de ordin fizic și comunicațional până la lipsa serviciilor de pregătire pentru piața muncii.
– între testul prejudecăți privind persoanele cu dizabilități și cele trei forme ale scalei Attitude toward disabled persons coeficienții sunt: 0.66, 0.64, respectiv 0.53 ceea ce reprezintă faptul că și aici avem o corelație pozitivă explicată prin faptul că dacă nivelul prejudecăților este accentuat și modul de percepere a persoanelor cu dizabilități ca fiind "diferite" și chiar "inferioare" se accentuează. Ipoteza a șaptea a cercetarii se acceptă și se respinge ipoteza de nul.
Istoric, oamenii cu dizabilități au fost etichetați în diferite moduri, etichetare care persistă încă în mintea oamenilor. Informații incomplete, percepții greșite, izolare și segregarea au perpetuat multe stereotipuri. Vizualizarea unei persoane cu dizabilități sau a unui grup de persoane cu dizabilități ținând cont de limitele stereotipice ne face să vedem ce putem aștepta și cum putem răspunde.
Unele stereotipii referitoare la portretul persoanelor cu dizabilități este format din:
• Jalnic și patetic,
• Sinistru sau diavol
• Tragic dar mândru
• Caraghios/ ținta glumelor
• Agresiv / au un chip în umăr
• Povara
• Incapabil de a participa în viața de zi-cu-zi
Oamenii cu dizabilități sunt adesea portretizați de media în diferite căi care au tendința de a reintroduce stereotipii negative. De exemplu, diabolicul Dr. No cu 2 proteze de mână din filmul cu "James Bond"; pateticul și schilodul Tiny Tim din “Colinda de Crăciun” a lui Charles Dickens; personajul autist al lui Dustin Hoffman în "Rainman" care era o povară pentru fratele sau; ciudatul Quasimodo care a fost etichetat de societate în "Cocoșatul de la Notre Dame". Astfel de stereotipuri dezumanizează si consideră dizabilitatea ca o definiție caracteristică mai degrabă decât indivizii așa cum sunt.
IP.1. Se prezumă că persoanele care lucrează în mod direct cu persoanele cu dizabilități aderă intr-o mai mică masură la prejudecățile generale.
Pornind de la ipoteza că persoanele care lucrează în mod direct cu persoanele cu dizabilități aderă intr-o mai mică masură la prejudecățile generale s-au efectuat comparații statistice între scorurile obținute de persoanele care lucreaza în domeniu și cele obținute de persoanele care nu au contact cu persoanele cu dizabilități.
Așa cum se poate observa în tabelul 4.8 există diferențe între specialiștii în domeniu și cei care nu lucrează cu persoanele cu dizabilități de 0.18 în ceea ce privește aderarea la prejudecăți ceea ce confirmă prima ipoteză a cercetării și se respinge ipoteza de nul.
IP.2. Se prezumă că acceptarea comunității determină integrarea persoanelor cu dizabilități și depășirea barierelor ridicate de prejudecăți.
IP.3. Se prezumă că atitudinea, pozitivă sau negativă, față de persoanele cu dizabilități este influențată puternic de natura dizabilității.
IP.4. Se prezumă că există o relație pozitivă între nivelul educațional și atitudinile față de persoanele cu dizabilități.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stereotipul Ca Filtru al Realitatii (ID: 166296)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.