Specificul Functionarii Emotionale la Copiii Abandonati Parental

SPECIFICUL FUNCTIONARII EMOTIONALE LA COPIII ABANDONATI PARENTAL

b#%l!^+a?

Introducere

Este natural să-ți iubești copii, nimeni nu se îndoiește de existența instinctului matern și fie încununat sau nu cu titlul de instinct dragostea paternă mi se pare deasemenea a se înscrie în ordinea firească a lucrurilor. Și totuși, există specii de animale la care, fie masculul fie femela își sfâșie ori își distrug puii, din păcate se întâmplă să întâlnești oameni care-și reamintesc aceste penibile exemple din natură prin înverșunarea cu care se manifestă față de proprii lor copii, cărora se pare că le refuză dreptul de a trăi și orice șansă de dezvoltare.

La vârsta la care alți copii descifrează tainele abecedarului, ei învață legile străzii. Fie că sunt trimiși să cerșească sau sunt școliți de mici pentru a deveni hoți de profesie, „copii-sclavi” trăiesc aceeași dramă, ei ajung niște marionete în mâinile adulților b#%l!^+a?care se îmbogățesc de pe urma muncii lor.

Deoarece a fost atât de multă vreme un subiect interzis, despre abandon s-a scris foarte puțin. Deși a existat și până acum el nu a fost mediatizat decât după anul 1989, când a fost pur și simplu propulsat în centrul atenției opiniei publice prin prezentarea situației dezastruoase existente pe atunci în majoritatea instituțiilor de ocrotire a minorilor. Vânzările de copii, adopțiile ilegale înlesnite de lipsa unor reglementări legale și de funcționari corupți, toate acestea arată cum copilul, ființa aceasta lipsită de apărare, a ajuns obiectul unor afaceri, unor tranzacții în care, paradoxal, de multe ori una dintre părți este chiar părintele lui.

În ultimii ani, departe de a dispare, abandonul de copii este din ce în ce mai frecvent, sociologii, psihologii, juriștii încearcă, arătând care sunt cauzele socio-economice-culturale ale acestui fenomen, să găsească răspunsuri la întrebările care se pun și soluții pentru prevenirea, diminuarea și combaterea abandonului.

Cine sunt acești copii? Din ce medii provin? De ce sunt abandonați? Ce modalități de a le oferi o viață normală există și care sunt efectele abandonului asupra personalității acestor ființe în formare? Acestea sunt câteva din întrebările la care am căutat să răspund prin lucrarea de față, fără a putea afirma că am epuizat toate aspectele acestei probleme, cu rădăcini adânci sociale și economice și vaste implicații în viața individului și a familiei.

Să sperăm la o lume viitoare în care toți părinții își vor aduce aminte că au fost copii, la o lume în care în sfârșit toți părinții își vor privi copii lucid și totodată cu dragoste.

CAPITOLUL I Copilul abandonat – o alta strucura bio-psiho-sociala b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viața copilului, deoarece este marcată de momente cruciale și semnificative pentru evoluția ulterioară. Vîrsta copilăriei mici (0-7 ani) este caracterizată de cel mai activ, rapid și intens ritm de dezvoltare somatică, de metamorfoze spectaculoase și de achiziții multiple în planul dezvoltării fizice și neuropsihice

Nou – născutul prezintă un grad semnificativ de imaturitate morfo-funcțională, a tuturor țesuturilor și sistemelor de organe, inclusiv a sistemului nervos central, care la naștere reprezintă una dintre structurile cele mai subdezvoltate.

Cercetările în domeniile sănătății și dezvoltării copilului arată, că dezvoltarea se bazează pe interacțiunea între nivelul maturizării structurilor morfo-funcționale și conținutul stimulărilor,iar stimularea activizează dezvoltarea substratului morfo-funcțional, pregătind noi capacități de asimilare și adaptare a copilului. O altă regularitate a dezvoltării este determinată de gradul crescut de adaptabilitate al sistemului nervos, care este extrem de înalt în etapele timpurii ale dezvoltării fizice și neuropsihice a copilului și se stinge odată cu progresul în dezvoltare.

Raportînd această plasticitate la influențele ce afectează din exterior dezvoltarea, cu cît un copil este afectat mai devreme, cu atît mai severe pot fi consecințele, iar pe de altă parte, în stadiile timpurii ale dezvoltării sistemului nervos copilul are un potențial mai mare de regenerare, ca rezultat al unei capacități de adaptare sporite.

Cercetările în domeniul sănătății și dezvoltării copilului de vîrstă timpurie confirmă faptul, că există faze/etape sensibile de dezvoltare a copilului în perioada prenatală și postnatală, și că fiecare stadiu de dezvoltare a copilului este sensibil pentru apariția unor tulburări de dezvoltare sau anomalii, atunci cînd acționează unul sau mai b#%l!^+a?mulți factori nocivi. Factorii nocivi care intervin în procesul de dezvoltare a copilului în perioada prenatală, intranatală, postnatală și în perioada primului an de viață au consecințe grave asupra organismului, provocînd tulburări ale stării de sănătate și dezvoltare ale copilului.

Cercetările arată, că tulburările de dezvoltare ale copilului pot fi condiționate de un spectru larg de cauze: maladii ereditare și congenitale, anomalii de dezvoltare, leziuni cerebrale, factori psiho-sociali, educaționali, de mediu, de nutriție, ecologici etc. Diminuarea consecințelor factorilor nocivi și a tulburărilor de dezvoltare este realizată prin diagnosticare precoce și intervenție timpurie.

Intervenția timpurie semnifică depistarea precoce a tulburărilor de dezvoltare,

identificarea metodelor de abilitare/reabilitare, adaptare și asistența holistică a necesităților copilului. Valorificarea maximală a potențialului fizic și neuropsihic a copilului include folosirea tuturor oportunităților pentru a ajuta copilul să se dezvolte și să se adapteze.

Scopul intervenției timpurii este abordarea holistică a necesităților de sănătate și dezvoltare a copiilor de la cele mai timpurii perioade ale vieții pentru a preveni, diminua sau elimina tulburările/întîrzierile de dezvoltare. Intervenția timpurie are la bază următoarele obiective:

– depistarea timpurie a tulburărilor, dezechilibrelor și întîrzierilor în dezvoltarea

copilului;

– diagnosticarea și evaluarea multidisciplinară a dezvoltării copiilor din grupele de risc și/sau cu probleme de dezvoltare;

– oferirea de servicii specializate stimulative, de abilitare și reabilitare – b#%l!^+a?medicale,educaționale, sociale;

– oferirea de servicii de sprijin și suport familiilor.

Intervenția timpurie se realizează prin servicii adecvate, coordonate, eficiente și adaptate la necesitățile individuale, particularitățile de vîrstă ale copiilor și rezidă în:

– abordarea individualizată a necesităților copilului;

– asigurarea progresului în dezvoltarea copilului;

– creșterea calității vieții și stării de bine a copilului;

– consolidarea capacităților familiei în satisfacerea necesităților copilului ;

În cadrul intervenției timpurii sînt dezvoltate programe de prevenire sau remediere a tulburărilor sau problemelor de sănătate și dezvoltare existente.

Programele de intervenție timpurie se adresează copiilor în situații de risc sporit pentru apariția unor tulburări de dezvoltare sau dizabilități în procesul de creștere și dezvoltare.

Cercetările arată, că intervenția timpurie trebuie inițiată cît mai curînd posibil și se realizează în conformitate cu următoarele etape succesive: depistarea și referirea, evaluarea,informarea și valorificarea resurselor familiei, asigurarea serviciilor de specialitate copilului și familiei.

Instituțiile rezidențiale pentru ocrotirea copilului formează practic, în prezent, sistemul public, a cărui prevalență ca soluție la problemele copiilor aflați în situații deosebite este evident.

Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare anașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne sunt generate de absența unor servicii, b#%l!^+a?de nefuncționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor. b#%l!^+a?

Incepând cu anul 1967, România a cunoscut o creștere bruscă a copiilor abandonați îndeosebi la naștere. Fenomenul abandonului, deși incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în condițiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani. În România, ca și în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonați, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp și spațiu, prin care ar deveni tradiție sau ar defini o trăsătură culturală al poporului român.

In noiembrie 1966, s-a decretat politica demografică pronatalistă iar începând cu iunie 1967, apar deja copii abandonați în maternități și spitale/secții de pediatrie. Ca urmare, abandonul a fost perceput ca efect direct al instituirii decretului pronatalist, și va rămâne, ca atare, în conștiința colectivă până în anul 1990.

A ramas insuficient studiat fenomenul care s-a petrecut începând cu anul 1967, în sensul că atribuirea apariției copiilor abandonați măsurilor de interzicere a avorturilor presupune implicit că mamele acestora ar fi recurs obligatoriu la avort ca să nu aducă pe lume copii nedoriți pe care apoi să-i abandoneze.

Recurgerea la avort constituie, între anumite limite (în valorile perioadei respective), o atitudine mai degrabă responsabilă față de reproducere. În această logică este totuși greu de crezut că din această categorie de mame, care utiliza avortul pentru limitarea fertilității, s-a decantat imediat o sub-categorie care a înlocuit controlul fertilității prin avort, cu abandonul copilului.

Cu toate că între abandon și avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini și apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acționeze și alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist și au generat acel segment de populație care recurgea la abandon. Poate că dislocarea unor b#%l!^+a?grupuri mari de populație ca o consecință a industrializării, nesancționarea morală a unor astfel de atitutini, încujarajarea dintr-un motiv sau altul a rupturii între mamă și copil au acționat simultan și s-au încrucișat pentru a impune la nivel social această realitate brutală față de copii – fie ei și nedoriți.

Mai mult decât atât, credem că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacție colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost intensificate și măsurile represive asupra medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu-se excesiv (și exclusiv) sectorul medical, în detrimentul responsabilizării părinților, pentru aceste decese. Acest balans nefast a determinat, într-o primă instanță, acceptarea rămânerii copiilor în unități sanitare pentru a nu risca decesul lor la domiciliu. Anchetele pentru decesele petrecute în spitale semănau mai puțină teroare în rândul personalului medical (din motive lesne de înțeles) decât cele în teritoriu, unde aceste decese erau interpretate ca neglijențe ale personalului sanitar și medicii erau pedepsiți.

Ca urmare, a existat tendința de a trimite – în mod abuziv – copiii din teritoriu în spitale, pentru afecțiuni minore.

Personalul care se ocupa de anunțarea sosirii copilului din spital în teritoriu își aduce aminte de refuzul preluării copilului de către personalul medical al dispensarelor dacă familia acestuia nu prezenta suficiente garanții pentru o îngrijire a copilului fără riscuri.

Dublarea nașterilor într-o perioadă scurtă (fără a pregăti inclusiv infrastructura sanitară) a dublat teoretic și numărul de copii abandonați “normal” la care b#%l!^+a?s-au adăugat și alte problemele, apărute odată cu creșterea acestui număr de copii. Gestionarea acestora de către personalul medical, în absența totală a serviciilor de asistență socială, a generat o serie de anomalii are, perpetuându-se ani în șir, au căpătat un aspect de “normalitate” și “acceptabilitate”.

Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condițiilor de acasă pentru ca să-și lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecință ulterioară – pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conștiința publică, și devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.

La aceeași ordine a zilei era și recomandarea personalului medical adresată mamei, de a lăsa copilul în grija unităților sanitare – pentru binele copilului – când se suspicionau riscuri în îngrijirea la domiciliu. Conform datelor furnizate de studii, în 1990, dintre copiii internați în leagăne și secții de distrofici, 85% aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare (Cauze ale instituționalizării copiilor în România, 1991).

Acestă “complicitate” între mamă și instituții – făcută cu credința că este în favoarea copilului – a contribuit la creșterea, perpetuarea și tolerabilitatea fenomenului de abandon al copiilor în România, în special în unități sanitare.

Politica pronatalistă a fost instrumentată, în principal, prin Decretul 770/1966, de b#%l!^+a?interzicere a avorturilor la cerere, dar și prin limitarea progresivă a accesului populației la orice fel de metodă de contracepție, inclusiv prezervative. Politica demografică a fost justificată politic iar scoaterea metodelor de contracepție în afara legii a fost justificată “științific”. Contrapropaganda agresivă asupra planificării familiale a fost b#%l!^+a?făcută de politicieni, dar și de o mare parte a comunității medicale; ea a fost posibilă din cauza limitării circulației informațiilor științifice în perioada dictaturii comuniste, inclusiv la nivelul învățământului academic. Dezvoltarea umană fără b#%l!^+a?precedent înregistrată în anii ’80, în majoritatea țărilor europene a fost fără ecou în România. Progresele deosebite înregistrate în înțelegerea dezvoltării copilului au provocat noi abordări ale acestuia, cu focalizare pe valorizarea copilăriei timpurii. Aceste progrese au rămas necunoscute în România din cauza izolării sale în spatele cortinei de fier, dar și pentru că învățământul academic socio-uman s-a desființat la sfârșitul anilor ’70.

Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, și, concomitent, dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecție instituțională (pentru copii nedoriți, abandonați și neglijați), total neadecvată nevoilor copilului, confirmă consecințele izolării României de aceste cunoștințe, cu deosebire în plan socio-uman. După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În cei 14 ani scurși după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați. Statul comunist a dezvoltat timp de 25 de ani un sistem de valori care subminează legăturile de familie, încurajează dependența față stat, slăbește capacitatea familiilor de a-și îngriji copiii și în general dez-responsabilizează părinții de asumarea sarcinilor părintești, și uneori a propriei vieți.

Situația abandonului copiilor în România 16. Pe acest fond al crizei de valori a avut loc sărăcirea profundă a unor categorii largi de populație. În același timp, noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afară și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.

Copiii abandonați în spitale staționau mult timp în aceste instituții. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecție dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor b#%l!^+a?de dezvoltare. Luarea tardivă a măsurilor de protecție se “justifica” conjunctural în diferitele momente politice. La început, în spitale se considera că nu există personal calificat desemnat să rezolve aceste probleme iar personalul medical era limitat în posibilitățile sale de intervenție.

După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece.

Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali).

Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.

Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate.

Puțini dintre ei erau declarați juridic abandonați deși erau cu adevărat abandonați. b#%l!^+a?

Cauzele instituționalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social și material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) și terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituție etc.).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF,FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.

Un alt studiu efectuat în 1997, în 7 maternități din țară și 3 din București constata o rată medie de abandon de 1.61% cu limitele cuprinse între 0,75-2,7% (I.M. Dâmbeanu, Petronela Stoian și alții: Abandonul ca formă de neglijență, în vol. COPILUL MALTRATAT, 2001). Caracteristicile mamei care își abandonează copilul sunt definite b#%l!^+a?prin stare civilă (necăsătorite), vârstă (adolescente), nivel de educație (scăzut).

În anul 2000 s-a realizat studiul „Abandonul maternal” (Iuliana Dombici, Minerva Ghinescu și alții). Studiul consemnează o prevalență a abandonului în maternități între 0,7-2,5%, în funcție de numărul de locuitori ai localităților în care se află maternitatea. b#%l!^+a?

Studiile menționate mai sus indică o prevalență aproximativ similară a b#%l!^+a?abandonului în maternități. Nu există cifre despre abandonul copiilor sub 5 ani în spitale/ secțiile de pediatrie cu toate că în mediile spitalicești prezența lor este constant semnalată.

Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor și a intervievării profesioniștilor din maternități. Nici unul din studii nu și-a propus înțelegerea fenomenului de adandon al copilului și din perspectiva mamei.

De asemenea, aceste studii au limite, decurse din asumarea metodologiilor, care nu permit generalizarea rezultatelor pe țară, ele fiind valoroase în calitatea lor de studii de caz.

În același timp, trebuie remarcat faptul că, deși ultimile două studii se ocupă chiar de ”abandon”, noțiunea sau conceptul de abandon nu apare nicăieri definit.

Din acest motiv acea prevalență nu se știe exact la ce se referă.

Studiul pe care-l propunem urmărește cel puțin patru perspective pentru b#%l!^+a?înțelegerea contextului care generează și determină persistența fenomenului de abandon în România: condiția de sănătate a copilului abandonat, condiția socio-culturală și economică a mamei, practicile de îngrijire în unitățile sanitare precum și adecvarea și accesibilitatea serviciilor sociale și medicale adresate mamei și copilului.

La baza organizării sistemului de instituționalizare a copiilor în România s-a aflat timp de câțiva zeci de ani Legea nr. 3/1970. Aceasta lege a reglementat ”regimul de ocrotire al unor categorii de minorii” lege pe baza

căreia au fost instituționalizați toți acești copii în unități sanitare de ocrotire. Decizia de instituționalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui medic, și avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”. Destinația copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă, leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secție de distrofici (dacă copilul nu avea acte de identitate).

În această lege nu apare noțiunea de copil abandonat, pentru că legea “gândește” separarea copilului de familie și părinți și internarea lui într-o instituție, ca un plus de oportunități în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună dezvoltare.

Drept urmare, acești copii nu erau percepuți ca fiind în dificultate, încălcându-li-se drepturile ci erau considerați că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire într-un colectiv și garantată de stat. Colectivitatea și statul erau percepuți în sine garanți.

Legea, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită b#%l!^+a?dezvoltarea copilului, cu ignorarea desăvârșită a relațiilor cu mama/părinții. Satisfacerea nevoilor lor era extrem de restrânsă – la hrană și adăpost – în ideea că nevoile lor educaționale “apar de-abia după vârsta de 3 ani”. Și această perspectivă a fost inoculată și părinților. Si așa se face că această lege care voia să salveze copiii a căror dezvoltare era periclitată în familie, să dezvolte o cultură de abandonare instituționalizată a nevoilor copilului, afectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conștientizată ca atare.Mult timp de acum încolo, acțiunile și comportamentele profesioniștilor care vor veni în contact cu acești copii, lăsați fără părinți în instituții medicale sau de protecție socială, vor fi tributare acestei culturi.

Legea 3/1970 a funcționat până în iunie 1997, dată la care a intrat în vigoare Ordonanța de urgență 26/1997, care reglementează în principal protecția diferitelor categorii de copii neglijați, abandonați – temporar sau definitiv – sub denumirea generică de copii aflați în dificultate. Acest act normativ evita sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), în vigoare la aceea dată, lege care urmărește clarificarea situației juridice a copilului abandonat de părinți în instituții. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanță judecătorească pe baza unor criterii și condiții definite, pentru ca acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecție cum ar fi plasamentul familial și adopția.

După intrarea în vigoare a legii mai sus menționată, mulți profesioniști din sistemul de protecție al copilului au considerat că pot fi numiți abandonați numai copiii declarați juridic abandonați, pentru ceilalți copii abandonați recomandând o noțiune mai puțin savantă, aceea de părăsit.

Perspectiva din care se conferă actualmente, copilului atributul de abandonat sau părăsit – este aceea a mamei/părintelui. Această perspectivă ignoră și lasă b#%l!^+a?nesancționate juridic și moral practicile de menținere în stare de perfectă abandonare (vreme îndelungată și la vârste extrem de importante) a copiilor în unități sanitare unde dezvoltarea normală a copilului este profund periclitată pentru că nu îi sunt satisfăcute nevoile fundamentale.

În conceptia autorilor acestei lucrări un copil sub 2 ani – cu atât mai mult nou născut – lăsat fără mamă, constituie din primul moment o urgență de maximă importanță care nu suferă nici o amânare. Preluarea lui imediată nu poate fi amânată în numele unor proceduri birocratice pentru că dezvoltarea lui normală va fi ireversibil afectată. b#%l!^+a?

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2005 utilizează noțiunile de copil părăsit, găsit dar și abandonat de mamă, strict din aceeași perspectivă și fără ca să le definească.

Începutul unor îndoiri în domeniul ocrotirii rezidențiale s-a produs după 1989, odată cu apariția ONG-urilor în sistem. Acestea au organizat primele instituții private de ocrotire a copiilor. Deși în general se poate spune că fiecare dintre acestea constituie modele moderne și flexibile de ocrotire instituționalizată, monopolul în domeniu (din punct de vedere al numărului de instituții și a celui de copii ocrotiți) aparține încă statului.

Instituțiile publice pentru ocrotirea rezidențială a copilului au fost în mod tradițional b#%l!^+a?organizate pe criteriul vârstei. Tradiția la care se face referire era de a ocroti copilul între 0-3 ani în leagăn, iar pe cel de 3-18 ani în casa de copii. Întrucât copilul aflat între cele două tipuri de instituții are, în principiu aceleași categorii de nevoi, separarea pe criteriul vârstei poate fi considerată artificială; în plus, aceste instituții au avut și o subordonare administrativă și metodologică diferită, leagănele aparținând Ministerului Sănătății, iar casele de copii Ministerului Educației Naționale. Aceste subordonări au generat caracteristicile esențiale și diferențierea celor două tipuri de b#%l!^+a?instituții.

În general, numărul de copii îngrijiți în fiecare instituție publică de ocrotire este mare. Pe de altă parte, perioada de timp pe care copilul o petrece în instituție este îndelungată. Instituțiile fiind mari, insuficient adaptate nevoilor copiilor, sunt dificil de realizat pe scară largă programe individualizate pentru fiecare copil. Totodată, lipsa de alternativă reală la sistemul de ocrotire rezidențială se face ca fiecare copil intrat în „capcana” acestui sistem să trebuiască să treacă cel puțin o dată dintr-o instituție într- alta (în funcție de vârstă) cu schimbarea, în consecință, a întregului mediu: loc, personal, colegi, prieteni. Acest fapt de asemenea, nu poate contribui la o dezvoltare armonioasă a copilului.

Reprezentanța Specială UNICEF a realizat studii asupra cauzelor instituționalizării copiilor în România: decembrie 1991, ianuarie 2000, decembrie 2003, ianuarie 2004. In urma studiilor de cercetare UNICEF s-a constatat ca principala cauză a internării copiilor în lanțul institutiilor de ocrotire era abandonul noilor născuți în maternitate sau a copiilor mici in secțiile pediatrice ale spitalelor. În ultimii ani situația socio-economică a familiilor devine o cauză cu pondere importantă în instituționalizarea copiilor, respectiv în plasarea acestora la vârste mai mari în case de copii.

De cele mai multe ori, nu săracia ca atare a fost menționată în ancheta socială drept cauză a instituționalizării copilului, ci problemele familiale care fie îi amplificau efectul, fie constituiau cauzele sărăciei (abandonul familial, destrămarea familiei prin divorț, despărțire, deces, detenție).

Abandonul, abuzul cu cel mai mare impact negativ asupra copilului b#%l!^+a?

Cea mai frecventa forma de abuz si de violenta asupra copiilor este si cea mai putin dezbatuta si constientizata: abandona nevoilor fizice si psiho-emotionale ale copilului de catre adultul responsabil de cresterea sa.

abandona este o forma non-fizica a violentei si reprezinta incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului in toate aspectele vietii sale.

Ea poate fi de mai multe feluri:

-alimentara – copilul nu este hranit corespunzator nevoilor sale (hrana nepotrivita sau administrata necorespunzator; privare de hrana, etc) 
-vestimentara – copilul nu are haine, sau este imbracat nepotrivit si murdar. 
-abandona igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingatoare, paraziti; 
-medicala – cand parintii nu se ingrijesc de sanatatea copilului si de efectuarea controalelor medicale de rutina;

-abandona educationala – neinscrierea copilului la gradinita/scoala, lipsa preocuparii parintilor pentru stimularea intelectuala a copilului, inconsecventa sistemului de pedepse si recompense, lipsa de urmarire a progreselor scolare;
-abandona emotionala – poate cea mai frecventa si cea mai insidioasa forma de abandon – lipsa atentiei din partea adultului pentru copil, lipsa contactelor fizice, a semnelor de afectiune, a cuvintelor de apreciere

-parasirea copilului/abandonul reprezinta cea mai grava forma de abandon si abuz.

Ce consecinte are abandonul pentru copil

abandona afecteaza negativ atat dezvoltarea fizica a copilului, cat si pe cea b#%l!^+a?psihologica.

Daca alimentele adecvate nu sunt prezente in perioadele de crestere, dezvoltarea copilului nu va urma modelul normal si vor aparea probleme precum: oprirea din crestere, dificultati medicale cronice, dezvoltarea inadecvata a oaselor si muschilor si o dezvoltare neurologica defectuoasa ce afecteaza in mod negativ functionarea creierului si procesarea informatiilor.

Lipsa unei ingrijiri medicale adecvate poate conduce la probleme de sanatate pe termen lung, cum ar fi pierderea auzului datorita netratarii infectiilor la nivelul b#%l!^+a?urechilor.

abandona severa mai ales a copiilor de varsta mica afecteaza major cresterea si dezvoltarea fizica si intelectuala a copilului, iar in cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilitati si/ sau decesul copilului.

Efecte psihologice

Efectele psihologice imediate ale neglijarii sunt teama, izolarea si incapacitatea de a avea incredere in cineva. Alte dificultati de ordin psihologic asociate neglijarii includ depresia, retragerea, tulburari de panica, deficit de atentie si hiperactivitate, furie, tulburare reactiva de atasament, capacitati cognitive, dezvoltarea limbajului, achizitii in plan educational si performante mai scazute.

Copiii abandonati sunt mai predispusi la comportamente antisociale, tulburari de personalitate si comportament violent. Uneori abandona duce la asumarea de responsabilitati prea mari. Responsabilitatea de a ingriji fratii mai mici il impiedica pe copil sa participe la activitati adecvate varstei lui, sa se joace, sa aiba prieteni, mergand chiar pana la absentarea sau renuntarea la scoala.

Pe termen lung, problemele psihologice asociate cu abandona includ tulburari de personalitate, tulburari de stres post-traumatic, depresie, tulburari de anxietate si psihoze. Depresia este, de obicei, cea mai intalnita consecinta a neglijarii. b#%l!^+a?

Transmiterea intergenerationala a neglijarii este o alta consecinta a acestui abuz asupra copilului. Adultii care au fost abandonati in copilarie au un risc mai crescut de a neglija proprii copii.

Cu toate acestea, nu toti adultii care au fost abandonati in copilarie vor suferi aceste consecinte. Unii adulti sunt capabili sa treaca dincolo de abandona pe care au experimentat-o, sunt firi optimiste si se simt mai curand provocati decat atacati de probleme.

Factori de risc

Desi situatia fiecarei familii este unica, tinand cont de factorii de stres si de caracteristicile care pot favoriza abandona, exista factori de risc generali, care cresc vulnerabilitatea unui copil de a fi abandonat:

•Parinti care au fost abandonati la randul lor;
•Parinti cu o stima de sine scazuta, control al impulsurilor scazut, sau care trec prin dificultati psihologice precum anxietatea sau depresia;
•Parinti care nu au suficiente informatii despre dezvoltarea copilului;
•Parinti care se simt coplesiti de responsabilitatile parentale si resimt negativ orice solicitare din partea copilului. Astfel de parinti nu au adoptat complet rolul de parinte, au grija mai mult de propriile nevoi in timp ce le ignora pe cele ale copilului;

•Familiile dezorganizate si izolate social sunt mai predispuse la situatii de abandon;

•Parinti care nu pot fi empatici, de a intelege sentimentele si nevoile celorlalti;

•Factorii stresanti pot fi resimtiti mai dificil de catre familiile cu un singur b#%l!^+a?parinte.

Chiar si in familiile instarite, unde copiilor aparent nu le lipseste nimic, se poate ajunge la situatii de abandon. Astfel de cazuri se vad cand parintii lipsesc mult de acasa, cand nu mai au timp si energie ca sa asculte nevoile reale ale copiilor lor, cand nu reusesc sa fie alaturi de ei in etapele de dezvoltare prin care trec.

Copiii care sunt abandonati in spitale au „casa” in aceste institutii mult timp,deoarece plecarea lor vine numai la instituirea unei măsuri de protecție care dureaza de la câteva luni la 4-5 ani.. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. (Unicef, 2008)

Este cert faptul că nicio instituție de îngrijire nu poate suplini mediul familial, afecțiunea și ocrotirea părintească. Instituțiile, indiferent de calitatea îngrijirii nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar părea că acești copii au ce mînca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar totuși ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afecțiunea și dragostea părintească.

Dezvoltarea sociala fizica si emotionala la copii institutionalizati la varste foarte fragede este foarte slab dezvoltata și prezintă un risc crescut de îmbolnăvire.Îngrijirea în instituție poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții și de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vîrsta de 3 ani, cînd apare conștiința de sine, copilul pricepe și faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o stare dureroasă mai ales nesimțind acea afectivitate sau relație de atașament necesare la această vârstă.

Copiii abandonați prezintă aptitudini motorii și de socializare redusă și întîrzieri în funcționarea intelectuală și logică, dificultăți de învățare, citesc greu, prezintă dificultăți b#%l!^+a?cînd sunt puși în situația de a lua o decizie, etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvență, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziție, frică, depresie, sunt rezervați și reci, au sentimene de culpabilitate considerînd că ei sunt vina și cauza esențială a abndonului lor.

Din nefericire, copil atunci este cel mai nedorit când abia face cunoștiință cu mediul înconjurător, atunci când are mai mare nevoie de o figură de atașament care să-l poată iniția. Ana Muntean în notele sale de curs vorbește despre stadiile de dezvoltare a sinelui. De la naștere până la aprox. 2 luni, corplul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de orgahizare a lumii; de la 2-3 luni la 7-9 luni își recunoaște sinele ca sursă de acțiune, urmând până la 18 luni să intre în funcție „sinele-subiectiv” împărtășind momente de atenție, emoții cu cel care îl îngijește. În jurul vârstei de 2 ani apare „sinele verbal”, începe să vorbească cu cel care îl îngijește. Iar apoi începe să funcționeze „sinele narativ” în care povestirile autobiografice are un rol important în definirea sinelui. Prin urmare, pentru a se defini cât mai bine sinele, copilul trebuie să fie îngrijit de aceeași persoană, pentru a putea prinde încredere în sine cât mai bine, și astfel să devină un copil atașat sigur. „Atașamentul securizant se naște în cadrul unei astfel de comunicări interpersonale rezonante, mutuale.” (Muntean)

Aceeași autoare clasifică depresia copilului abandonat în trei faze succesive:

-Protest.- Copilul plânge, cere atenție.

-Disperare-. Nu i se acordă ceea ce cere și începe să plânga și mai tare și țipă disperat.

-Renunțare.- Este faza durerii în care se instalează sentimentul că „nimic nu mai are rost” și începe să se legăne, comportament ce-l va adopta în continuare chiar dacă a fost preluat de o familie care-l crească (plasament, adopție)

Trăirea unui atașament nesigur, ca în cazul copiilor abandonați în propria familie, poate predispune copilul la o vulnerabilitate psihică, prin alterarea parțială a reacției neuroendocrine a creierului la stres. (Muntean) b#%l!^+a?

Aspecte ce țin de dezvoltarea fizică a copilului sunt tot cauze ale abandonului.Hormonii de stres conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe/somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului (Robert-Ouvray, apud Muntean) Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mai mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii.

2. Relatia de simbioza versus antibioza la copil in prag de abandon

Una dintre reactiile copilului la separarea de familia sa este fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de satisfacerea în familie a trebuințelor primare (de îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psiho-sociale (de apartenență, identitate, comunicare).

Termenul de “frustrare” a fost introdus de Sigmund Freud ca “denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale”; frustrarea a fost apoi extrapolată în cele mai diverse domenii, inclusiv psiho- sociale, b#%l!^+a?fiind interpretată ca un fenomen central al vieții și relațiilor afective.

Pe scurt noțiunilor de frustrare, stress, toleranță la frustrare, compensare, decompensare – pot fi astfel definite:

Frustrarea – concept destul de controversat – este fenomenul de dezechilibru biologic și psihic cauzat de interpunerea obstacolelor în calea satisfacerii trebuințelor, dezechilibru ce se manifestă atât la nivelul pulsiunilor – instinctelor (frustrare primară), cât și la nivelul trebuințelor psihosociale (frustrare secundară).

După Laplanche și Pontalis , frustrare/frustrație constituie “condiția subiectului căruia i se refuză sau care își refuză satisfacerea unei cerințe.

Frustrarea. Frustrarea ca fenomen cuprinde: situația frustrantă, starea de frustrare și reacții la frustrare.

Situația frustrantă este cauzată de obstacole externe și interne generatoare de stări de tensiune și conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului și împiedică satisfacerea trebuințelor.

După Rosenzweig situațiile frustrante sunt determinate de:

-lipsa mijloacelor pentru atingerea scopului;

-pierderea privațiunilor;

-stările de conflict.

Sursa situațiilor frustrante se află în mediul extern – fizic și social – (obstacole materiale și relațiile interpersonale conflictuale) și în mediul intern (incompetențele individului).

Starea de frustrare este determinată de dezechilibrări biologice și psihice b#%l!^+a?manifestate activ producându-se decompensarea personalotății. În funcție de durata obstacolelor și de gradul de periculozitate, starea de frustrare are un caracter tranzitoriu, temporar găsindu-se soluția de rezolvare sau un caracter cronic când obstacolul este persistent și nu sunt posibile soluții de rezolvare.

Starea de frustrare se manifestă prin dezechilibrări ale energiei biologice și psihice exprimate comportamental.

Reacțiile la frustrare sunt:

-adaptative – de acceptare, consiliere sau de depășire de sine prin performanțele

-generatoare de succes;

-fals adaptative – de consolare, autoamăgire;

-dezaptative – de ostilitate, agresive.

După modul de exteriorzare sunt:

-directe (se exprimă trăirile autentice);

-indirecte (defensive, de reprimare, simulare, sublimare)

Reacțiile de frustrare sau manifestările comportamentale sunt trăiri neconștientizate

și/sau conștientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate, violență), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale, etc. Manifestările comportamentale sau reacțiile lafrustrare sunt de fapt modalitățile de apărare a individului față de agresiunea situațiilor frustante.

Clasificarea reacțiilor conștiente la frustrare a fost realizată de Rosenzweig, ce utilizează trei criterii:

1) economi – gradul de deposedare al trebuințelor frustrante;

2) sinceritatea răspunsurilor;

3) adecvarea răspunsurilor.

În cazul primului criteriu (economia trebuințelor frustrante) s-au identificat reacții de apărare a eului, reacții de persistență a trebuinței și reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului.

Răspunsurile de apărare a eului. În funcție de modul în care subiectul frustrării își asumă “agresiunea”, pot fi grupate în:

a.1. extrapunitive – persoana, își exprimă furia și învinovățește pe alții pentru “lipsa sa de noroc,si își direcționează reacțiile spre ceilalți.”Elementele lumii exterioare devin țintele agresiunii și proiecției sale, fără a se ține cont de situația obiectivă. Patologic, acest tip este ilustrat de paranoia.

a.2. intra – punitive – implică trăirea sentimentelor de vinovăție și umilință. Persoana frustrată se consideră responsabilă iar reacția la frustrare este îndreptată spre sine însăși. Acest tip de răspuns îl poate determina pe individ să se simtă inferior și lipsit de orice fel de merite, existând posibilitatea de a se instala stări depresive, psihastenii și obsesii.

a.3. impunitive – presupune trăirea sentimentelor de jenă și rușine. Accentul nu se pune, de această dată, pe învinovățirea unei instanțe din exterior. Situația este considerată inevitabilă și minimalizată. În plan patologic, le corespund anumite manifestări isterice.

Reacții de persistență a trebuinței. Direcționează activitatea și gândirea subiectului spre împlinirea trebuinței frustrante.

Reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului. În acest caz, răspunsurile sunt stereotipe, ca urmare a “dezarmării” individului. b#%l!^+a?

Când obstacolul nu poate fi înlătuat și când acesta agresionează excesiv individul, amenințându-i rezistența fizică și psihică, devine generator al stării de stress, numit de Hans Selye “sindrom general de adaptare”.

Starea de stress după același autor cuprinde trei stadii:

-stadiul de alarmă (individul este pus în gardă);

-stadiul de rezistență (individul face eforturi de apărare, de rezolvare a situației);

-stadiul de epuizare (uzură fizică și psihică).

Starea de stress cauzată de factori stresanți, determină șoc emoțional, suferință,

dezorganizare atitudinală afectivă, intelectuală volitivă.

Stressul acționează atât asupra echilibrului biologic cât și asupra echilibrului psihic, el produce suferință fizică și psihică prin suprasolicitare (cerințele depășesc posibilitățile individului) și prin subsolicitare (cerințele sunt sub nivelul posibilităților individului, făcându-l apatic, inactiv). Hormonii de stress conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe – somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului.

Copii abandonați au o marcă fizică evidentă fiind mai mici de statură. În raportul întocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, în cadrul proiectului CERAB al UNICEF, în câteva instituții pentru protecția copilului, a condus la concluzia că:”La toate grupele studiate, înălțimea mică pentru vârstă înregistrează o prevalență mult peste cea a populației de referință a copiilor neintituționalizați; ea crește de la 33% la copiii sub 2 ani (29,4% la sugari, 44,4% la copii 1 –2 ani) la 54,7% la grupa 2 – 5 ani și este de 44,4% la copiii școlari”. b#%l!^+a?

Dezvoltarea fizica a copilului este de putine ori pusa pe seama abandonului Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii. Este o viziune unilaterală, reducționistă care face abstracție de datele recente privind influențele experiențelor precoce asupra dezvoltării generale a copilului.

“Când un bebe vine dintr-un alt mediu, altă cultură, el are toate șansele de a fi hipersensibil și depășite de schimbare. Oricât de sărac ar fi fost mediul din care vine, copilul s-a adaptat și suferința este inevitabilă. … Această hipersensibilitate îl va face să întoarcă spatele adulților din noul mediu. Nu va vrea să îi privească. Nu le va accepta avansurile. Nu va mânca. El va rămâne izolat și fragil.”(Brazelton, Geenspan)

Funcționarea normală a creierului uman are nevoie de trei condiții majore: afecțiune, predictibilitate și continuitate.(Perry)

Stress-ul generează frustrarea, frustrarea prelungită și nesoluționată devine la rândul ei stress; cele două fenomene se intercondiționează și se presupune reciproc.

În condițiile trăirii stressului și frustrării, restabilirea echilibrului biologic și psihic se realizează prin strategia procesului adaptativ care constă în:

-profilaxia frustrării și a stresului;

-apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți;

-creșterea gradului de toleranță.

Profilaxia frustrării și a stresului presupune prevenirea obstacolului, pregătirea

pentru evitarea lui înainte de a acționa nociv asupra individului.

Apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți se realizează prin înlăturarea (învingerea) obstacolului, evitarea lui.

Când acest lucru nu este posibil, soluția este creșterea gradului de toleranță la frustrare/stress ce constă în acceptarea obstacolului, obișnuirea cu acțiunea lui, rezistență față de efectul lui nociv.

Toleranța la frustrare/stress se realizează prin compensarea cu formele ei:

-substiuirea (înlocuirea unei situații defavorabile cu una favorabilă echilibrului biopsihic și adaptatării);

-comutarea (depășirea stării de tensiune prin antrenarea în activități generatoare de satisfacții);

-proiectarea (exprimarea prin aspirații și produse ale activității)

Sindromul de hospitalism

Este determină prin separarea mamei de copil si considerat un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz și căruia i-a dat denumirea de depresie analitică sau hospitalism. El folosește termenul de depresie în rațiunea similitudinii clinice, în caz contrar structurală, pe care o constată cu depresia adultului.

El a observat copiii dintr-o creșă timp de 10 – 18 luni, copii ai mamelor delicvente. A individualizat la 19 dintre copii un tablou clinic care a primit denumirea de depresie analitică; după țipete, plâns progresiv, într-o lună, micii copii au devenit plângăcioși, ei adoptând o atitudine retrasă, refuzând să ia parte la anturaj, protestul copiilor manifestându-se printr-o letargie cu pierdere apetitului și scăderea în greutate, pierderea b#%l!^+a?interesului față de mediul înconjurător, dificultăți de somn și în ultimul rând o pierdere aparentă a capacității de a crea relații cu cei din jur. Astfel Spitz remarcă:”când ne apropiam, ne ignorau. Uneori expresia feței era avidă, încercând să observe. Dacă insistam, puteau apare lacrimile, adesea țipete ascuțite, un astfel de comportament durând de la două la trei luni. Ei pierdeu în greutate în loc să crească. Unii sufereau de insomnie toți manifestând o mare sensibilitate la rinite și eczeme. S-a observat un declin progresiv al coeficientului de dezvoltare. După vârsta de trei luni, după perioada gălăgioasă urma un fel de rigiditate înghețată a expresiei. Ei refuzau să manânce, rămâneau imobili, inexpresivi. Acest comportament se însoțea de activități auto – erotice orale, anale sau genitale. Contactul cu acești copii ajunși în această stare deveneu totdeauna dificili și finalmente imposibili.”

Condiția de apariție a acestui tablou a fost separarea de mamă între luna a șasea și a opta de viață. În timpul acestor trei luni copilul nu putea vedea mama aproape de loc sau cel mult o dată pe săptămână, în timp ce înainte, mama a fost cea care a îngrijit exclusiv copilul a cărui mamă nu a fost îndepărtată.

Această separare, manifestările sale a fost complet reversibilă după trei luni de la întoarcerea mamei, sau acolo unde a fost posibilă realizarea unei relații privilegiate cu un substitut matern stabil și răbdător. “Singurele semne care arată că s-a realizat contactul cu un substitut sau un observator sunt atunci cînd sunt pe de o parte acceptate jucăriile și pe de altă parte, exprimarea durerii prin plânsul la despărțire.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Măsura terapeutică a reprezentat aducerea mamei la copil. “Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatică. Ei erau adesea amabili și veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a îmbunătățit brusc.” (Pierreax – Antoine Y., 1957) b#%l!^+a?

Fără intervenție, procesul nu are nici o tendință la stabilizare spontană. El a fost descris în aspectul său spontan sub termenul de hospitalism și observat într-o casă “unde normele de echipament medical, de igienă, de hrană echivalează cu cele din creșă dar unde separarea a avut loc puțin după luna a treia, cel mai adesea luna a șasea și unde obiectul dragostei nu a fost restituit. Pe de altă parte copiii erau grav carențați pe planul îngrijirilor materne, o soră având grijă de zece copii. Se instalează un tablou de “stupoare catatonică”, cu o repulsie în a atinge obiecte; pozițiile neobișnuite și bizare ale degetelor și ale mîinilor devenind activitatea esențială a copiilor. Nici o intervenție nu a fost eficace după lungi separări de casă” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Pentru Spitz “pierderea reală a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostilă. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea în general umpleau importante funcții a unei căi naturale de descărcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece b#%l!^+a?activitatea motrică este

inhibată din copilărie, toate descărcările normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu există decât o singură posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui însuși pulsiunea agresivă.” A fost emisă ipoteza că o difuziune a celor două instincte a avut loc și că agresiunea separată a impulsului libidinal este returnată către copilul privat de provizii afective și care amenință să se deterioreze. Activitățile auto – erotice încetează: copilul nu poate considera propriul corp ca obiect, cum este cazul în narcisismul secundar. La reîntoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul parțial al pulsiunilor și copilul devine vesel. “Astfel putem întâlni tablouri clinice de severitate crescută, în funcție de capacitatea instituțiilor de a procura copiilor, privați de obiectele de dragoste, un înlocuitor sub forma unei locomoții libere (sau a unei motricități stimulate) și obiecte de dragoste substitutive încurajând tendințele sale de a alege activ el însuși propriile obiecte de dragoste.” (Spitz, 1948)

Spitz pune accentul pe :

-experienței carențiale rolul major al vârstei;

-gravitatea pierderii obiectului dragostei, mai ales după instalarea de relații obiectivale către lunile 6–8;

– pentru a stabili prognosticul importanța duratei separării carențiale;

pe lipsa stimulării care decurge prin separare.

Tot Spitz observă, la acești copii, apariția bizareriilor în comportament după o

lungă perioadă foarte săracă în stimulări afective și senzorio – mototrii:

-jocul de a-și trece mâna prin față;

-frica de a atinge obiectele și imposibilitatea de a le lăsa când sunt sesizați.

Cu un elan crescut în anii 1970,si in perioada anilor 1960 în Occident s-a renunțat b#%l!^+a?

treptat la “instituționalizare” copiilor abandonați de părinții lor. Internarea lor în case

de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaționării copiilor cu adultul a fost înlocuită prin programe vaste de adopție și plasament familial.

Neglijarea copilului într-o instituție se datorește reducerii numărului de contacte dintre adulți și copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminții). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariția simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat – trecând prin mai multe faze – apatic și dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat, în zadar, să atragă asupra sa atenția celor care-l îngrijesc. (Robertson, 1967). In momentul în care copilul internat într-o instituție plânge mult, este agitat, își exprimă dorința de a stabili relații cu cei din jur, dacă in acel moment nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoționale, el se va inchide in sine si va renunta sa mai relationez cu cei din jurul sau.

După internarea sa într-o instituție și separarea de mama sa prima reactie a copilului este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeții.

În această primă perioadă copilul dă semne de suferință pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la ușa pe care a plecat mama, urmărește atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este atașat va reveni după el, dorește să fie luat în brațe, mângâiat să i se arate interes. Deocamdată coportamentele de joc alimentar și de relaționare ale copilului se păstrează la nivel inițial

Intr-o a doua fază,neconsolarea copilului duce la disperarea acestuia. Comportamentul copilului,in aceasta a doua perioada devine dezorganizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la b#%l!^+a?comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relațiile sociale.

În ce-a de a treia fază, renunțarea, copilul pare detașat de relațiile din jur. Copii cu o bună capacitate de adaptare sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

În privința modalității de stabilire a relațiilor, s-a observat că cei care au fost abandonați, stabilesc ușor relații, dar au mari dificultăți, mai ales în adolescență și la vârsta adultă, de a se atașa în mod stabil de cineva.

Copii care nu beneficiază de suport din partea celor care le-au preluat îngrijirea,si sunt mai vulnerabili pot regresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jurul. Prin acest mecanism se poate explica existența unui număr mare de copii cu retard sever în dezvoltare și comportament de tip autist din leagănele de copii.Formele grave de neglijare pot conduce, așadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor.

Însă, termenul de hospitalism și tabloul clinic pe care îl implică nu trebuie să ne facă să subestimăm faptul că nu toți sugarii și copii reacționează de aceiași manieră la deprivarea materna.

Sindromul carenței afective

Afectivitatea este unul dintre factorii care intră în structura personalității, influențând-o în dezvoltarea pe parcursul vietii.Având în vedere faptul că există o relație strânsă între aceasta și dezvoltarea generală a personalității copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice prin acțiunea / corozirea blocajului afectiv.Cauza apariție unor dificultăți adaptative și a unor devieri de comportament ca reacție de protest împotriva acestor lipsuri.este lipsa de afectivitate și de maturitate afectivă.Afectivitatea este considerată una din cele “șase mari forțe” care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială, inteligența. (Boccia Maria, și Bornestein M.) După J. B. Watson (1987). Viața afectivă este fondată pe trei reacții: frica, dragostea și furia. Aceste trei reacții “necondiționate” (sau naturale) compun toate celelalte reacții afective ulterioare prin jocul condiționării, altfel spus achizițiile experienței.

Se poate spune că două influențe operează în cursul dezvoltării vieții afective: maturizarea și experiența.

Analizând raporturile dezvoltării afectivității cu celelalte aspecte ale personalității, după Piaget, afectivitatea nu creează structuri, iar sentimentele nu se organizează prin ele însăși. Viața afectivă nu se organizează decât prin intelectualizare. Dezvoltarea inteligenței în fiecare din stadiile sale determină formele succesive de afectivitate, acesta furnizând elanul motor, dar modelajul afectiv al conduitei vine de la funcțiile cognitive (percepție, inteligență, judecată). După această concepție, există deci un paralelism limitat între dezvoltarea afectivității și dezvoltarea cunoașterii. În final formarea stadiului operațiilor intelectuale poate dezvolta sentimentele socio – morale și să organizeze viața afectivă personală.

Teoria lui Piaget acordă un loc important constituirii obiective a obiectului și normei (progresul cunoașterii realului) asupra formelor de exprimare a afectivității. Fondată pa analiza dezvoltării și judecății, această teorie explică bine formarea sentimenteleor morale, tributare cunoașterii normelor. Relația este astfel trăită înainte de a fi gândită, valorile afective există înaintea obiectelor, modalitățile emoționale ale percepției / reacției sunt cronologic anterioare activității intelectuale.

Alți psihologi ai copilăriei (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, ș.a.) au susținut în manieră convingătoare că modul de existență al copilui înainte de 6 ani este în întregime afectiv și că la finalul acestei perioade principalele forme de afectivitate ale viitorului adult sunt stabilite. Dezvoltarea normală a inteligenței (obiectivarea lumii, apoi percepția raporturilor între obiecte și eu) nu se face decât dacă relația afectivă anterioară este normală, căci aceasta constituie soclul (securitate, realitate, interes pentru lumea exterioară, posibilitatea afectivă a descentrării) pe care se construiește cunoașterea rațională. Astfel s-a constatat că blocajele afective, obsesiile, regresiile, stările depresive la copil provoacă o inhibare intelectuală, astfel încât recordul intelectual este datorat în mod unic perturbărilor afective.

Un copil ramane mult mai traumatizat daca este despartit de mama sa inainte de 6 luni.

Copilul are deja capacitatea necesara ca la varsta de 6 luni sa identifice persoana care ii este mama,reprezentând o persoană importantă, deci manifestările de anxietate sunt normale. De asemenea se consideră că separarea de mamă la vârsta de 6 luni este multe mai greu suportată comparativ cu copii la care relațiile afective până la această vârstă au fost mai superficiale.După primele două luni de viață. copiii sunt capabili să-și identifice mamele după sunete, miros și înfățișare Este de fapt acel sistem complicat de relații prin care mama și sugarul comunică între ei și oferă în același timp satisfacție unul celuilalt. Atunci când mama nu este disponibilă, un transfer rapid de la mamă către altă persoană nu este posibil, copilul pare nesigur și comportamentul său se dezorganizează. Sugarii, a căror relații externe inițial au fost dezvoltate numai cu mama, suferă mult mai mult atunci când este preluat de mai multe persoane de îngrijire decât dacă ar fi preluat numai de o singură persoană.

Efectele secundare ale separării apar în funcție de faza de reacție la separarea în care se găsește copilul (a. faza de detresă acută cu crize și plâns; b. faza de disperare; c. faza de detașare în cursul căreia copilul acceptă îngrijirile, nu importă a cărui substitut matern, părând să piardă tot atașamentul pentru mama sa).

Această fază depinde de diferiți factori:

vârsta la momentul separării. Vârsta copilului are o importanta mai mică sau mai mare la separare, în măsura în care condiționează capacitatea sa de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul său și ce i se întâmplă.

-sexul copilului. Câteva studi au arătat că băieții sunt mai vulnerabili la efectele separării.

-temperamentul copilului. Numeroase studii au arătat că sunt mari diferențe între caracteristicile psiho – comportamentale ale copiilor, stilul comportamental și răspunsul la situații noi. Importanța acestor diferențe individuale au fost prezentate în asociere cu perturbările comportamentale de mai târziu și în performanțele educaționale.

-motivul separării și capacității copilului de a le înțelege. Aici putem vorbi de o separare de mamă pentru o boală a acesteia sau o plecare, nu are aceeași conotație ca spitalizarea copilului însuși.

-durata separării/deprivării. Heinicke & Westheimer (1965) studiind 10 copii plasați într-o casă de copii au găsit tulburări mai grave după o durată de 7 – 21 saptamâni față de lotul de copii la care separarea a durat mai puțin de 3 săptămâni.

-experiența de separare anterioară. Răspunsul depinde foarte mult de natura primei separări la copii care au avut experiență anterioară de separare, ei devin mult mai sensibili la o altă separare, care este mult mai traumatizantă pentru ei..

-existența unui substitut matern deja cunoscut și stabil în timpul separării. Adaptarea la substitutul matern depinde de asemenea de calitatea relațiilor mamă – copil înaintea episodului de separare și a unei eventuale mențineri a contactului cu părinții. Heinicke & Westheimer (1965) au găsit că frustrarea se reduce atunci când există o persoană cunoscută.

-returul în nucleu poate realiza de asemenea o nouă separare, dar de această dată substitutul matern, și calitățile reperatorii ale mediului familial pot fi alterate.

Efectele separării asupra dezvoltării copilui se împart în două grupe (după J. Robertson)

Efectele separăii pe termen scurt .

Analizand separările scurte, când întoarcerea copilului mic se efectuează în momentul detresei se observă adesea comportamente de atașament anxios, fie imediat după întoarcere, fie după o perioadă de indiferență detașată cu ostilitate și respingerea mamei. Această eventuală ostilitate induce aproape inevitabil la mamă o contraatitudine care se apropie de culpabilitate.

O sensibilitate ulterioară la angoasa de separare pare să fie unul dintre efectele manifeste ale separării, dar poate rămâne discretă chiar ascunsă până ce un episod al vieții familiale a copilului o reînvie.

Douglas & Blomfield (1958) au găsit efecte ale separării numai când sunt însoțite de schimbări ale mediului, de aceea ei considerând că uneori tristețea la separarea pe terme scurt este mai mult determinată de mediul nou în care sunt plasați copii, decât de separarea în sine.

Frustrarea copilului,este mult mai marcată atunci când intervin cele doua cauze,separarea cât și schimbarea mediului.Discutând implicarea separării sau deprivării de afecțiunea maternă a fost amplu evidențiat că chiar și în instituțiile care oferă condiții bune pentru copii, îngrijirea diferă atât calitativ cât și cantitativ de cea de familie. Rezultă faptul că separarea în sine nu este factorul cheie, dar distorsionarea sau ruperea relației mamă – copil este crucială, cel mai probabil ambii factori au o parte importantă în geneza frustrării. Nu se poate determina care este mai importantă – pare că variază în funcție de circumstanțe individuale.

Efectele separării pe termen lung.

În cazul separările de lungă durată, prejudiciul produs este inevitabil, chiar dacă mai mult sau mai puțin profund, si induce un comportament de detașare destul de mare, pentru ca apoi copilul să nu poată reforma atașament normal.

Bender și Bowlby asociaza tulburarile de comportament și delicvența infantilă cu separările îndelungate a copilului de familie și instituționalizarea. Alte studii ale copiilor separați de familie au arătat un ridicat nivel de retardare a limbajului și de inteligență subnormală. Separarea determină anxietăți care sunt recunoscute ca dezordini specifice și care joacă un rol cheie în apariția depresiilor copilului și în dezvoltarea relațiilor intersociale.

Separările repetate

Separările repetate pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp ale sugarului sau ale copilului mic de mama sa sau de substitutul matern determină o afectare precoce, prelungită, mai mult sau mai puțin severă.Distorsionarea investițiilor obiectuale de calitatea variabilă dezorganizează poziția copilului și de asemenea imaginea propriului său corp și jenează progresiv instaurarea noilor legături sau la reinstaurarea celor vechi; toate noile investiții reactivează răni narcisiace de care copilul se poate proteja prin ostilitate sau o detașare aparentă.

Repetarea separării aduce complicatii pentru fiecare nou plasament și fiecare nouă reîntoarcere. Se formează atunci un nou ciclu infernal, în cursul căruia tulburările de comportament în raport cu o intensă carență afectivă niciodată satisfăcătoare angajează o respingere mai mult sau mai puțin conștientă din partea mamei. Aceasta la rândul său, este din ce în ce mai tentată de a repune copilul într-o instituție cu caracter sanitar sau social și pretextele nu lipsesc, pentru că acești copii au adesea o sănătate precară și evoluează într-un mediu precar pe plan social și cultural, incapabil de a rupe singur acest cerc infernal fără ajutorul lucrătorilor sociali.

Separări iterative

Inainte de a regăsi o stabilitate relativă. facandu-se doar deplasari și schimbari ale mediului, copilul de fapt suportă mai mult separări succesive și mai mult rupturi a legăturilor cu adultul, el trecând de obicei prin locuri diferite (creșe, perioade de observație, locuințe provizorii)

Fiecare schimbare de loc adduce si cate o schimbare a fețelor, a persoanelor înconjurătoare; copilul este totdeauna unul “nou și nimeni” în decursul acestei curse, de multe ori el nu poate percepe formele care cuprind suferința sa pentru că nimeni nu poate și nu are timpul de a le compara cu el însuși.

Pentru M. Mead împărțirea îngrijirilor copilului între mai multe persoane permite de a asigure o mai mare continuitate și o sensibilitate la traumatismele constituite de pierderea mamei. În același timp, necesitatea unei figuri materne principale nu trebuie să facă obiectul nici unei contestații, chiar dacă atașamentul trebuie să fie temperat prin investirea de către o altă persoană pentru care copilul este obiectul de îngrijire și de interes, în mod particular de către tată. Obișnuința unor separări fericite permite de a atenua inconveniențele unei separări triste. Dacă mamele multiple sunt prejudiciabile, așa cum sunt în casele de copii, pentru că nici una nu se simte atașată și nu vrea să se dedice copilului, mamele suplimentare ca revanșă pot combina efectele fericite și permite copilului de a suporta mai bine separarea.

Separarea sugarului în primul an de viață poate fi privita ca o dezorganizare generală, sentimentul de abandon cu reacția de furie și protest dă sens senzației de disperare și

nefericire a copilului.Copilul 1–3 ani privește separarea nu numai ca un abandon ci mai mult ca o pedeapsă echivalentă cu pierderea dragostei. Sentimentuele de furie sunt amestecate cu cele de vină, copilul crezând că probabil el este responsabil de dispariția părinților. Copii mai mari pot reacționa cu enuriazis sau mai frecvent cu murdărirea. Tulburările de alimentație, tulburările de somn, creșterea iritabilității, depresia și plânsul sunt comune, uneori apar coșmarurile.

Uneori copilul mic se poate angaja într-o permanentă căutare a părinților punând mereu întrebări și în același timp părăsirea locului în care stă în căutarea acestora. Asigurarea dată copilului că părintele se va reîntoarce după câtva timp nu este de ajutor copilului pentru care noțiunea de timp este puțin formată. Uneori permisiunea de a se simți singur și trist este mai utilă decât crearea uneo diversiuni.

Din analiza efectuata ajungem la concluzia ca fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare datorat în parte unei interferențe cu relațiile de atașament și pe de altă parte efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece.Retardarea intelectuală ce apare pare a fi datorată unei experiențe neplăcute și traumatizante, tulburările apărând datorită perturbării relațiilor interpersonale. Aceasta accentuează importanța specială a afectivității în primii ani de viață, în formarea relațiilor interumane, în dezvoltarea personalității și dezvoltare socială.

Sindromul abuzului parental

In legatura cu acest suvbiect există numeroase necunoscute în plină investigare

Analiza acestui sindrom a starnit multe reactii si pareri care țin de rațiuni diverse: admiterea copiilor în servicii lipsite de mijloace de observație psihiatrică, multitudinea instanțelor administrative implicate, legătura lor adesea defectuasă, complexitatea fenomenelor, dispersia geografică.

Lucrările publicate până acum pe această temă, a abuzului asupra copilului, au relevat o serie de constatări:

-frecvența, care este mult mai mare dacât se crede în mod curent;

-vârsta mică a copiilor, în marea majoritate sub 3 ani, mulți chiar sub 6 luni, uneori chiar nou–născuți;

-dificultatea de dignosticare, care rezultă direct din vârsta mică, din expresia clinică adesea derutantă, din atitudinea de negare sistemică de către autorii abuzului, din ignorarea și neacceptarea ideii de agresiune a copiilor de către proprii părinți, din partea celor care trebuie să intervină;

-recidivarea, care este regulata;

-gravitatea prognosticului: un copil victimă a abuzului corporal este aproape întotdeauna într-un -redutabil pericol. Mortalitatea nu este excepțională. Pentru a nu menționa decât cazurile depistate și remise ulterior famiilor lor, 10 % dintre ei mor (Kempe). Prin ignorare 50 – 60% dintre ei riscă grave infirmități sau mortea. Cele mai frecvente sechele sunt: ortopedice, neurologice, dismorfice și înainte de toate mentale.

-inexplicabila ignorare a problemei din partea a numeroși medici în ceea ce privește prevenirea uneia dintre cele mai grave afecțiuni ale patologiei pediatrice.

Pentru prevenirea si minimalizarea problemei abuzului fiecare suspiciune trebiue analizată cu mai multă acuratețe îndeosebi de către serviciile de igienă mintală.

Trebuie analizat cu atenție comportamentul, structurile familiale și sociale, tipuri de studii care sunt suficient de fragile.Până acum rezultatele cele mai fructuase au fost realizate prin investigarea complementară de către psihiatru și asistentul social la nivelul familiei.

Analizând tipurile de leziuni care pot fi găsite la copii abuzați, în ceea ce privește leziunile cutanate, atenția este adesea atrasă de : echimoze, hematoame, escoriații, mușcături, arsuri (cu fierul de călcat, țigara, arderea părului); topografia lor: față și gură, gură (mai ales la copii anorexici) lombe, perineu (la copii enurezici); numărul lor, recidivarea lor.

Fracturile sunt frecvente la nivelul membrelor, fie izolate și recente, fie însoțite de numerose alte leziuni mai mult sau mai puțin vechi ale craniului, coastelor. Aceste fracturi multiple și vechi la copilul mai mic de 2 ani sunt adesea inaparente și se descoperă la radiografierea scheletului efectuată în cazul suspicionării maltratării copilului. Din cauza structurii unui os în plină formare și creștere, ele nu relevă o agresiune voluntară și directă asupra membrelor cu intenția de a face rău, ci pot rezulta din manipularea brutală, inadecvată (întinderea, torsionarea). Pot apare fracturi de craniu, ale piramidei nazale, coastelor, coloanei vertebrale, care implică totuși un traumatism direct.In afara acestor leziuni care aparțin patologiei traumatice există alte mărturii ale abuzului care sunt mult mai frecvent întâlnite atât de către medici cât și de către asistenții sociali:

-malnutriția, retardul staturo – ponderal mergând adesea până la nanism psiho – social.

-hematomul subdurel care a jucat un rol esențial în istoria copilului maltratat, are o importanță deosebită prin frecvența și gravitatea sa, fie singur, fie asociat la alte leziuni.

-denutriția este un tip de abuz particular care are o mare frecvență, uneori anticipând traumatismele dramatice.

Aceste enumerări sunt incomplete, abuzul nu este totdeauna evident deoarece cel mai adesea este dificil de a diferenția agresiunea de nelijență, de lipsă de îngrijire.

Cel mai bun criteriu pentru diacnosticarea copilului abuzat este contradicția dintre fapte și spusele persoanelor responsabile, având de asemenea o mare importanță calitatea și experiența persoanei care vine în contact imediat cu copilul maltratat.

În ceea ce privește condițiile și etiologia mai multe elemente au fost incluse. Cel mai semnificativ dintre toate este vârsta, cu o prevalență pentru copii până la 3 ani și o proporție mare pentru sugari. S-a remarcat de asemenea la copilul abuzat un număr mare de spitalizări sau plasamente care agravează rejetul atunci când se încearcă reintegrarea în familie. Din contră sexul, rangul frateriei, tipul de comportament (anorexia, tulburări sfincteriene, insomniile) nu par să intervină decât cu titlu secundar.

În fapt problema etiologică este dominată de condițiile sociale pe de o parte și aspectele psihologice pe de altă parte. Elementele patogene care înconjură copilul abuzat sunt complexe, unele interesează personalitatea adulților, celelalte condițiile sociopatice.

Numeroși copii victime ale abuzului aparțin la ceea ce s-a convenit să se numească “cazuri sociale”: familii deosebit de sărace pe plan socio-economic și cultural, împovărate de condiții grele de viață, nivel profesional scăzut, șomaj, izolate în cadrul grupului social în care există promiscuitate și posibilitatea contaminării imorale. Există de asemenea numeroase situații deviante: instabilitatea relațiilor conjugale, concubinaje succesive, copii din relații diferite, mame celibatare sau abandonate. Aceste condiții formează “familiile cu riscuri multiple” – termen introdus de către anglo – saxoni.

Deficiența condițiilor socio – economice apare cel mai frecvent în studiile care au ca temă copilul abuzat și neglijat, dar aceasta nu exclude faptul că există copii abuzați în familii constituite, cu condiții socio – culturale normale.

Este de evidentiat faptul că ameliorarea condițiilor sociale, de exemplu recalificarea profesională sau găsirea unei slujbe, nu este suficientă pentru a preveni recidivele abuzului, fie asupra victimelor, fie asupra unor alți copii.

Autorii abuzului, părinții sau persoanele din anturaj, sunt de obicei tineri. Mama sau tatăl sunt responsabili în proporție variabilă conform statisticelor, dar cu o complezență reciprocă uneori chiar o complicitate cvasiconstantă. Ei sunt rari atinși de tulburări mintale caracteristice și cel mai adesea considerați ca legal responsabili.

În ciuda caracterului artificial se pot separa două tipuri de condiții psihologice:

-decompensările episodice;

-personalitățile anormale

Decompensările episodice sunt adesea legate de circumstanțe suficient de precise: condiții familiale precare, naștere inoportună, izolare, epuizare psihică și fizică, consumul de alcool.

Aceste circumstanțe prelungesc și fixează decompensarea post – partum. Este vorba de personalitățile fragile cu componentă îndeosebi nevrotică.Abuzurile asupra copiilor sunt episodice, neregulate, intermitente.În spatele acestor circumstanțe se găsește un fenomen constant: aceste femei au incapacitatea de a investi afectiv în copilul lor.

Personalitățile anormale au grave anomalii caracteriale chiar dacă ele nu pot fi înscrise într-o nosologie psihiatrică. Elementele cele mai împlicate ar fi: lipsa afectivității și absența culpabilității, intoleranța la frustrare. Au fost calificate ca personalități în mozaic pe un fond de imaturitate, de carență. Ceea ce le caracterizează fără excepție sunt sentimentul de fragilitate și de epuizare fizică și psihică,compensate de perioade de violență fizică sau verbală, cu sărăcia sistemului defensiv care are drept consecință evidențierea comportamentelor primare cu o exacerbare a pulsiunilor agresive.

Două elemente sunt esentiale:incapacitatea fundamentală și permanentă de a investi în copil, de a-și da seama de reacțiile, nevoilor sale, uneori chiar de cele fundamentale.Iar al doilea lucru remarcabil este atribuirea de către acești părinți copilului lor de sentimente aberante. Sunt reclamate adesea principii educative rigide, aplicate unui copil mic, de la care se cere o conduită exemplară. Nu mai puțin sugestivă este incoerența interacțiunilor, în particular alternanța între perioadele de rejet, când copilul este abandonat ore întregi, și perioade de contact impulsiv, intens, uneori cu tonalitate erotică.

S-a considerat că acești părinți au primit la rândul lor îngrijiri materne și paterne inadecvate, uneori ei înșiși au fost victime ale abuzului, în orice caz sunt grav frustrați sau maltratați moral sub forma exigenței excesive și inadaptabile.

Implicațiile abuzului asupra dezvoltării copilului au fost prezentate ca anomalii de comportament la aproximativ 64 % dintre copii.

Copiii sunt triști, apatici, speriați, unii dintre ei prezintă agitații patologice. La copii mai mici, retardul psihomotor, absența limbajului sunt foarte frecvente și par a fi adecvate de inhibiție. După această fază de multe ori copilul progresează rapid, devin capabili să achiziționeze cunoștințe noi, se atașează de personalul care îl îngrijește și este indiferent atunci când este vizitat de părinți. Aceasta reprezintă un adevărat test terapeutic, evocator nu numai a tratamentului la care a fost supus copilul ci și a carenței afective și educaționale grave.

Copilul se poate redresa,daca este plasat intr-un mediu favorabil această reversibilitate este spectaculară în nanismul determinat de suferința psihologică cea mai evidentă și singulară a copilului victimă a abuzului.

Daca privim pe termen lung consecinte ale abuzului sunt găsite peste ani prin tulburari grave de personalitate, semn de tulburare afectivă grave, afecțiuni nevrotice.

Copiii care sunt scoși din mediul familial nociv și plasați în alte familii, cei mai mulți par fragili, foarte dependenți de aparținători, sentimentul de insecuritate fiind prezent permanent. Sunt foarte frecvent găsite.elementele fobice cum ar fi frica de a părăsi casa, frica de întuneric, de a fi furat sau abandonat

Simptomatologia copiilor care se reîntorc în familiile lor este dominată de impulsivitate, comportament predelicvent care necesită intervenție din exterior, ajutor pedagogic, clase speciale, psihoterapie, reeducare.

Aceste elemente evidențiaza faptul că analiza trebuie evaluată mai profund și pe termen mai lung situația familială și de analizat cu foarte mult discernământ dacă menținerea unui copil abuzat în familia naturală este benefică sau este mai bine plasarea lui într-o familiei, unde poate exista o mai mare șansă de a se integra și de a reface relațiile afective interumane, mai ales atunci când vârsta copilului este mică, deaorece este mult mai dificil atunci când copilul abuzat depășește vârsta de 3 ani.

1.3. Endorfinele și rolul lor în viata oamenilor

Endorfinele mai sunt numite de oamenii de știință și moleculele fericirii, deoarece sunt cele care ajută persoanele să se bucure de viață, să fie încântate de multe lucruri și le ajută totodată să iasă cu ușurință din crizele personale fără prea multe cicatrici emoționale.

 Gândește-te la ceva care realmente îți face plăcere, iar când acest gând îți va aduce un zâmbet pe față vei știi că endorfinele acționează.

 Nervii din piele pot elibera endorfine, de aceea masajele blânde, mângâierile, un duș cald sau expunerea la soare te ajută să te simți mai bine, precum și îmbrățișările, cuvintele plăcute sau inclusiv mângâierea animalului tău de casă preferat.

Organismul produce pentru uz propriu hormoni cu efect asemănător narcoticelor, cunoscuți sub numele generic de endorfine. Aceste substanțe sunt eliberate de corpul nostru pentru a estompa durerea, a așterne uitarea peste experiențe fizice traumatizante dar de a căror repetare depinde evoluția speciei umane  (travaliul și nașterea), pentru a ne relaxa, a favoriza procesul de însănătoșire și întărirea sistemului imunitar, dar și pentru crearea senzației de bine.

Creierul secretă endorfine și sub influența efectelor emoțiilor pozitive, precum râsul,  bucuria, dragostea, recunoștința, credința. Prin cultivarea emoțiilor pozitive, se eliberează mai multe endorfine, care, la rându-le, generează fericire. De aceea, endorfinele sunt cunoscute și sub numele de hormonii fericirii și arată că a fi fericit este  "an inside job" (o lucrătură dinăuntru).

Creierul secretă endorfine și sub influența efectelor emoțiilor pozitive, precum râsul,  bucuria, dragostea, recunoștința, credința. Prin cultivarea emoțiilor pozitive, se eliberează mai multe endorfine, care, la rându-le, generează fericire și o stare de bine. Astfel, ca într-o buclă, fericirea se exprimă și este generată prin emoții pozitive, care determină producția de endorfine, ce potențează starea de bine și efectele emoțiilor pozitive. Râdem ca să fim fericiți și râdem de fericire și de bine ce ne este.

Pentru a lucra mai mult din interior și a contribui la propria noastră fericire, ni se recomandă să ne bucurăm din plin de următoarele:b#%l!^+a?

Sport. Orice fel de activitate fizică. Exercițiile aerobice ajută la eliberarea rapidă de endorfine. Unii oameni au nevoie de doar 10 minute de exercițiu fizic moderat pentru a simți efectul lor benefic; altora le trebuie 30 de minute. Efectul este denumit adesea "euforia alergătorului" și este unul dintre motivele pentru care activitatea fizică este tot mai des inclusă  în tratamentul depresiei și anxietății.

Plimbări în aer liber: mersul, ca mișcare fizică moderată, dar și expunerea la soare și aer curat eliberează endorfine și contribuie la starea noastră de bine.

Muzica: Biologii au descoperit că bogația muzicii dă ascultătorilor o senzație de euforie. Diverse studii au arătat că emoțiile pe care le generează muzica au adesea proprietăți de vindecare, astfel că organismul expus la sunete armonioase eliberează propriul anestezic și îmbunătățește sistemul imunitar. De aceea, muzica este preferată în sălile de operații și în maternități, atât pentru medici, cât și pentru pacienți.

Muzica ritmată creează o stare de bine, când este ascultată și cântată. Astfel, fie că e dimineața la duș, fie profesionist, la un instrument sau vocal, dar chiar și bătaia ritmică a unor instrumente de percuție, sunt activități reconfortante și surse minunate de relaxare și bună dispoziție.

Dansul îmbină perfect muzica și sportul, și este considerat un catalizator fruntaș al producerii de endorfine. Conform unui studiu al Universității Londra a demonstrat că persoanele afectate care s-au înscris la cursuri de dans au raportat o scădere și mai semnificativă a anxietății  față de altele, din aceeași categorie, care au preferat orele de muzică, matematică sau sport. Ca o regulă generală, dansul este preferat de oameni pentru că mișcarea pe muzică activează circuitele de plăcere ale creierului și se înscrie într-un model ușor de acceptat de oameni, predispuși în general la ordine și formă. Mai mult, dansul este o activitate sociabilă, iar prin legăturile pe care le creează între oameni, contribuie la dezvoltarea unor stări emoționale pozitive.

Anumite alimente: ciocolata, ardeiul iute. Secreția de endorfine poate fi declanșată de consumul ciocolatei sau a ardeiului iute. Creșterea nivelului endorfinelor ca urmare a savurării ciocolatei a jucat un rol important în transformarea ei ca aliment de confort în perioade stresante. Tot datorită influenței asupra endorfinelor din b#%l!^+a?b#%l!^+a?organism, ardeiul iute este utilizat  ca ingredient în medicamente pentru dureri cronice, și chiar ca afrodiziac.

Atingerea stimulează producția de hormoni. Atât masajul, cât și sexul și acupunctura, contribuie la eliberarea de endorfine, stimulează circulația sângelui, activează sistemele nervos și limfatic și produc o stare de relaxare plăcută.

Râsul diminuează secreția hormonilor de stres, cortizol și epinefrină, și îmbunătățește sistemul imunitar. Efectul psihologic al unei ședințe de râs de o oră, ca urmare a vizionării unei comedii poate dura până la 14 ore. Mai multe despre râs într-un post mai vechi.

b#%l!^

CAPITOLUL II

RELAȚIA DE SIMBIOZÃ MAMÃ-COPIL

Ȋntre mamă și copil se realizează o legatură profundă ce isi are rădăcinile în perioada de inceput a vietii copilului și poate chiar mai timpuriu. Se poate spune ca exista o simbioza intocmai cum mamă și copilul „impart„ unul și acelasi organism.

Prima persoana cu care copilul interactioneaza este evident mamă iar natura relatiei ce se stabileste în primele etape ale vietii, are un caracter covarsitor în dezvoltarea ulterioara a personalitatii copilului. Intre cei doi se stabileste o „relatie„ inca din stadiul în care bebelusul se afla în uter. Se cunoaste foarte bine din studiile efectuate ca acesta manifesta o preferinta puternica pentru vocea mamei și este capabil sa-si aminteasca senzatii pe care le-a avut inainte de nastere. Alte experimente demonstreaza preferinta lor pentru sunetul batailor inimii și pentru vocea feminina comparativ cu cea masculina.

De asemenea, vocea mamei este preferata altor voci feminine. Asadar, b#%l!^+a?intre mamă și copil se stabileste o puternica relatie pe care multi psihologi o denumesc atasament. Cauza acestuia, în ceea ce priveste copilul, s-a dovedit a fi nevoia de hrana, una dintre nevoile fundamentale. Dar alte cercetari în domeniu contrazic aceasta ipoteza. De exemplu, ratustele și puii de gaina se pot hrani singuri imediat dupa nastere și totusi isi urmeaza mamă peste tot și petrec chiar foarte mult timp alaturi de ea. Sentimentul de siguranță pe care il traiesc în prezenta mamei nu poate fi deci determinat de rolul acesteia în asigurarea hranei, cel putin asa ne informeaza psihologii americani.

legatură dintre mamă și copil este una foarte puternica ce presupune o relatie de interactiuni profunde, mai ales la un nivel inconstient. Psihanalistii ne atrag atenția cu privire la consecintele comportamentale și psihologice al copiilor ce au parte fie de mame supraprotectoare, fie de mame indiferente. în primul caz, mamă esta cea care incearca cu toate puterile sa nu-si lase copilul sa initieze sau sa duca la bun sfarsit o activitate pentru a avea certitudinea ca totul este facut bine și ca odraslei nu i se intampla ceva rau. Ea depaseste granitele unei griji normale și nu-si da seama ca pune de pe acum bazele unei dezadaptari a odraslei la cerintele societatii de mai tarziu.

Chiar daca micutul este apt pentru o anumita activitate de unul singur, ea b#%l!^+a?refuza cu desavarsire sa-l lase sa duca la bun sfarsit ceva. Acest comportament are în timp efecte dezastruase asupra copilului dintre care imi permit sa le reamintesc pe cele mai importante. Lipsa de incredere în fortele proprii se datoreaza în primul rand incapacitatii de mai tarziu de a rezolva problemele cu care nu s-a confruntat pana acum și pentru care nu are inca niste raspunsuri adaptate. O alta consecinta ar puteafi „construirea„ unei personalitati dependente de mamă care va evita sa paseasca pe cont propriu în viata și va cere mereu ajutorul mamei asteptand de la aceasta solutionarea problemelor cu care el se confrunta.

In situatia opusa în care copilul este deprivat de afectivitate se constata indreptarea acestuia în primul rand catre comportamente maladaptative la mediu și societate dintre care amintim doar agresivitatea. Studiile realizate în unele inchisori din Statele Unite au demonstrat foarte clar faptul ca majoritatea celor care au ajuns în aceasta situatie au suferit din cauza absentei sau indiferentei mamei. b#%l!^+a?

Asadar, deprivarea sentimentala este principala cauza a coportamentelor deviante de mai tarziu dar mai ales a celor antisociale. Aceste persoane nu resimt empatie pentru altii, nu se pot acorda la niste norme morale acceptate în general de societate și mai ales nu au remuscari cand savarsesc o anumita fapta condamnabila.

De aceea este bine sa nu faceti parte din aceste doua categorii și sa evitati de fiecare data extremele atitudinale fata de copiii dumneavoastra. Incercati sa-i protejati dar atunci cand se iveste ocazia, și sub supraveghere atenta, lasati-i sa se descurce și singuri în cat mai multe situatii deoarece puneti copilului dumneavoastra bazele unui comportament independent și eficient în situatiile sociale de mai tarziu

Margaret Mahler a fost unul dintre primii psihanaliști interesați de studiul psihozelor manifestate în copilăriei. În munca sa a spart multe dintre barierele ștințifice ale acelor timpuri, punând un accent considerabil asupra factorilor genetici și biologici care influențează tulburările copilăriei. În 1975 apare prima lucrare semnificativă a lui Mahler: The Psychological Birth of the Human Infant. Cartea descrie și explică dezvoltarea copilului ca un individ separat și independent de persoana de referință. Procesul de separare-individualizareera văzut în lumina teoriei libidoului și a psihologiei Ego-ului (Eului).

Teoria dezvoltată de Mahler are ca primă etapă de referință primele două luni din viața bebelușui. În această etapă bebelușul este dezinteresat de obiectele lumii exterioare și funcționează precum un autist, procesele psihologice constând în satisfacerea nevoilor fiziologice de bază. A doua etapă este descrisă metaforic ca una de simbioză în care bebelușul și mamă trăiesc o fuziune. Conștientizarea lumii externe asigura trecerea de la simbioză înspre  diferențiere, practică, reapropiere și într-un final permanența sau constanța obiectului.

Etapa autistică – sau prima etapă din relația mamă-copil. Este și una dintre cele mai combătute etape, deoarece Mahler nu a beneficiat de aparatura modernă din zilele noastre, observațiile le-a făcut utilizând ochiul liber și adesea i-au scăpat elemente de maximă finețe. În această etapă, Mahler vorbește despre faptul că bebelușul este practic autist, deoarece nu are abilități de relaționare și exprimare a contactului cu mamă lui. b#%l!^+a?Studiile recente au demonstrat faptul că încă din primele b#%l!^+a?minute de viață, bebelușul, chiar și pentru câteva secunde, este capabil să relaționeze emoțional sau psihologic cu mamă lui.
II. Etapa de simbioză – este etapa care definește al doilea stadiu al relației mamă –copil. În această etapă bebelușul reprezintă universul mamei și mamă universul bebelușului. Este perioada în care cei doi formează o uniune, un întreg. Bebelușul trăiește grație faptului că nevoile lui de bază sunt satisfăcute: hrană, protecție, căldură. Dar legătura dintre cei doi implică și alianța afectivă, emoțională și psihologică. Această relație simbiotică este menită să modeleze atât personalitatea mamei cât și temperamentul copilului. Din această etapă cei doi vor ieșii schimbați. Iubirea, grija, siguranța sunt esențiale pentru sănătatea psihică și fizică a copilului.
III. Etapa de diferențiere – reprezintă debutul unui nou proces, cel de separare. Această etapă debutează în jurul varstei de 7, 8, 9 luni – perioadele de timp sunt relative și ușor influențabile de o serie de factori. Specificul acestei etape este reprezentat de dezvoltarea conceptului de sine la copil, acesta este tot mai interesat de granițele dintre el și mamă, și se implică în comportamente de explorare.

IV. Etapa de practică – este marcată de abilitatea copilului de a merge, de posibilitățile oferite de această competență motrică și de dorința de a descoperii lumea. În această etapă, atât copilul cât și mamă se confruntă cu sentimentul de pierdere – pierderea graduală a relației de simbioză. În timp ce mamă este conștientă de trăirile emoționale și conținuturile sufletești – copilul pare a fi preocupat doar de b#%l!^+a?propriile nevoi. Unele mame verbalizează faptul că – efectiv m-a uitat. Este etapa în care copilul nu are dezvoltat simțul pericolului.

Desigur în această etapă pot să se re-activeze dificultățile care au existat în relația de simbioză dintre mamă și persoana ei de atașament.

V. Etapa de reapropiere – este definită de ambiguitatea copilului datorită apariției sentimentului de vină. Se simte vinovat atunci când se îndepărtează de mamă lui, dar se simte neplăcut și atunci când este foarte aproape de persoana acesteia. Este perioada în care mamei îi este dificil să-i facă pe plac copilului. Atunci când se îndepărtează, copilul simte frica de a nu pierde iubirea maternă, iar când se reapropie se confruntă cu teama de a “realuneca” în etapa de simbioză și pierderea sinelui. Aceasta este etapa în care mamele cu un atașament de tip ambivalent sunt la risc de a exercita primele tentative de șantaj emoțional asupra copilului.

VI. Etapa de permanență a obiectului – reprezintă maturizarea relației mamă-copil și habituarea cu noul tipar de relaționare. Copilul devine conștient b#%l!^+a?de faptul că este iubit de mamă sa și atunci cânde aceasta este furioasă sau strigă la el, respectiv știe ca mamă lui nu dispare nici dacă nu se află în câmpul percepției sale vizuale.

Margaret Mahler și alți reprezentanți ai teoriei relație-obiect (un curent dezvoltat din psihanaliza clasică) sunt de părere că acest proces relațional se repetă atât în interacțiunea părinte-copil cât și în interacțiunea cu alte persoane semnificative din viața noastră.

2.1. Relatia de simbioza versus relatia de antibioza

Momentul producerii abandonului (perinatal sau postnatal) – teorii si reflectii despre constiinta intrauterina

MAMA – DESCRIERE PSIHOLOGICĂ

Mama reprezintă femeia care a dat naștere unui copil. Nașterea este momentul în care mama rupe legătura stabilită cu fătul pentru a descoperi o noua legatura cu bebelusul. In aceasta descoperire mama accepta să faca saltul în necunoscut, fara a ști ce îi rezerva acest necunoscut, acceptă să piarda controlul asupra ei însăsi, este uimita de întalnirea și exprimarea celeilalte parții a fiintei sale , o parte pe care multe femei nu vor să o cunoască. Ea rupe contactul cu orice emotie, și luptand lasă să izbucnească, în forta, o noua viata, ea moare cu o parte din viata ei de femeie, pentru a se renaste în viata de mama : corpul ei dă naștere unui alt corp. Ce poate fi mai minunat?

Mama, oferă laptele ei copilului ca pe un cadou și odată cu el și dragostea ei care-i dă încredere și dorința de a trăi. Seria de schimbări prin care trece femeia ulterior nașterii sunt diverse și necesită ajutorul tuturor celor din jur. Astfel în determinarea sănătății ființei umane există două eveimente hotărâtoare. „Concepția, dacă cei doi genitori, b#%l!^+a?respectiv tatăl și mama sunt sănătoși și nu transmit din patrimoniul lor genetic vreo trăsătură ereditară, bolnavă, urmașii lor au toate șansele de a se naște indivizi sănătoși, înzestrați corespunzător în vederea desfășurării normale a întregii lor existențe.

Al doilea eveniment horărâtor, este Nașterea. După 9 luni de sarcină, însoțită de atâtea speranțe și îndoieli, urmează naștere, care, pe cât a fost de așteptată, pe atât vine de repede și de neprevăzut.

În timpul sarcinii și nașterii fătul este într-o totală unitate cu mama sa, care îi asigură toate condițiile și substanțele necesare dezvoltării.

Mama și fătul sunt într-o stare de simbioză, care se continuă de fapt și în primul an de viață. Premisa de bază pentru un echilibru psihic al mamei, care pentru o b#%l!^+a?dezvoltare normală a sugarului rezidă în felul cum mama recunoaște înlăuntrul ei acest biosistem, unitatea dintre ea și făt. Dacă fătul adus pe lume a fost zămislit de parteneri sănătosi, dacă îngrijirile au fost corespunzătoare în timpul sarcinii, nu există motive de îngrijorare.

Cu un obstetrician care este informat asupra trecutului mamei și asupra modului cum a decurs sarcina, chiar dacă apar situați neprevăzute, acestea se rezolvă rapid și eficient. Imediat după naștere, inclusiv în situațiile în care au survenit unele incidente, mama va încerca să aibă încredere în forțele proprii și să fie convinsă că prin devotamentul ei multe din urmările acestor incidente sau accidente se înlătură cu timpul.

La revenirea în familie, gândurile și grijile întregii familii trebuie să fie îndreptate în primul rând către mamă. De luni și luni de zile, organismului mamei a fost adaptat la prezența fătului. În momentul nașterii intervine o schimbare bruscă. Această modificare biologică, intensă se produce ca un șoc. Urmarea cea mai pregnantă este apariția așa-numitelor „lacrim de lăuzie”12.Este suficient ca nou-născutul să sugă cu 5 ml mai puțin, ca soțul să-și exprime cine știe ce îndoieli despre mamă sau nou-născut sau ca mama să constate că nici o fustă nu-i mai vine bine, pentru ca să verse șiroaie de lacrimi. Acum începe rolul soțului-tată, care trebuie să arate înțelegere pentru aceste manifestări de depresie.

”O femeie are nevoie de 9 luni pentru a deveni mamă.Mama are nevoie de 9 luni pentru a redeveni femeie. Ea are nevoie de menajamente în ambele aceste drumuri!” 13 Am încercat o descriere a tuturor fenomenelor prin care trece femeia tocmai pentru a se înțelege nevoia acesteia de sprijin, îngrijire, susținere, acordate pe toată perioada sarcinii și mai ales după. Dacă aceste femei nu beneficiază de acest sprijin și susținere atât din partea familiei , a societății cât și a sistemului medical cum vrem ca aceste femei să dea naștere unor copii sănătoși, pe care să-i crească în condiții bune, care să fie hrăniți, îngrijiți etc. Cum pot fi satisfăcute aceste nevoi dacă o mamă nu primește ajutorul de care are nevoie și anume , consult de specialitate, înainte și după naștere, acest consult care este atât de necesat în depistarea anumitor boli atât ale ei cât și a copilului, nou –născut. Numai că acesta costă și foarte multe femei nu dispun de resursele financiare necesare, din cauza lipsei unui loc de muncă a mamei , aceasta nebeneficiind de nici un

suport în afara alocației pentru copil și aceea mult ,mult prea mică și pentru nevoile acestuia darămite și pentru ea. De aici decurg și restul, lipsa banilor face ca mama să nu –și permită o alimentație sănătoasă pentru ea și copil, să nu-și poată permite de asemeni o igenă corespunzătoare de care are atâta nevoie atât ea cât și nou născutul.

Toate aceste lipsuri fac ca mama să renunțe destul de ușor la copilul pe care l-a născut, în speranța unei vieți mai bune pentru acesta.

Pe de altă parte pentru multe femei, imaginea mamei este asociată cu aceea a propriilor mame , care le-a dat viață. Fata care va deveni peste ani viitoare mamă, își va trăi rolul după modelul mamei naturale.

Din această idee, se poate desprinde o alta, și anume existența mamelor lipsite de responsabilitate aceasta fiindu-le modelul pe care-l au în față, nu fac altceva decât să-l imite și astfel se perpetuează o greșeală, prin imitatea acesteia în situația când acestea la rândul lor devin mame. Mă refer la mamele care abandonându-și copilul la b#%l!^+a?naștere nu au făcut altceva decât să creeze premisa unui posibil comportament deviant, lipsit de responsabilitate vizavi de noua ființă ce s-a născut. Din experiența mea, din discuțiile purtate cu cadrele medicale din secțiile de nou-născuți, și pediatrie am aflat că marea majoritate a tinerelor care și-au abandonat copilul, sunt mame care la rândul lor au fost părăsite la naștere de propriile mame.

Se remarcă o perpetuare a greșelii și a unei valori care nu a fost cultivată. Ele nu pot fi condamnate pentru fapta comisă, având în vedere circumstanțele care le-a influențat comportamentul. Aceste circumstanțe sunt influențate de următorii factori:

abandonul

lipsa afecțiunii

lipsa educației

creșterea în condiții improprii ( sărăcie, violență domestică, alcoolism,abuz etc.)

lipsa cunoștințelor necesare vizavi de osarcină sau un nou- născut.

Prima naștere poate fi trăită cu sentimente foarte profunde, având în vedere b#%l!^+a?că această experiență este un debut al vieții. Trăind această experiență tânăra mamă poate intui ce o așteaptă la următoarele sarcini.

Deoarece mama este ființa care dă viață aceasta merită tot respectul din partea soțului, a copiilor și a celorlalți, conform maximei :

” Un suflet este mai valoros cu atât mai mult, cu cât dă viață altor suflete; acesta nu poate fi altul decât sufletul de mamă”.

Un suflet de mamă care necesită ajutorul nostru, pentru a avea suflet pentru copilul ei!

Experientele din timpul sarcinii isi pun amprenta deopotriva pe copil si pe mama, si nu in ultimul rand pe tata.

Tocmai de aceea, este important ca perioada de sarcina sa fie traita constient, de catre ambii parteneri de viata, la adevarata ei valoare.

De obicei, sarcina pune   viitoarea mamica fata in fata cu aspecte nerezolvate care tin de relatia cu mama sa, apoi cu aspecte care tin de feminitate si maternitate. b#%l!^+a?

Sarcina si nasterea implica profunde schimbari emotionale si fizice, care pot genera sentimente ambivalente fata de copil, fata de partenerul de viata si frica de a nu face fata sarcinii.

De cele mai multe ori, mamica proiecteaza pe copil, inca din stadiile timpurii ale sarcinii, diferite imagini care, in realitate, nu au nicio legatura cu copilul real.

O solutie pentru inlaturarea temerilor si gandurilor din timpul sarcinii este constientizarea tiparelor de gandire care distorsioneaza comunicarea din inima dintre mamica si bebele nenascut. Trairea constienta a sarcinii uneste inima cu uterul si corpul cu spritul, astfel diminuindu-se teama si crescand acordajul dintre mama si fat.

Relatia cu copilul incepe din momentul in care femeia incepe sa se gandeasca si sa isi doreasca un copil, iar uterul este prima “locuinta” a bebelusului, este locul unde bebelusul cunoaste Totalitatea, cunoaste acel Acasa – prin intermediul respiratiei, emotiilor, miscarilor si batailor inimii mamei.

Se spune ca de-a lungul perioadei in care suntem in burtica  mamicilor noastre, toti suntem yoghini: suntem extrem de flexibili si experimentam stari extatice, chiar se poate spune ca toate pozitiile  din Yoga (asanele) nu sunt decat incercari de a reveni la flexibilitatea si Totalitatea perinatala.

Fatul a inceput calatoria inca de la conceptie, iar mama nu vede nimic. Este o calatorie ascunsa, cea mai lunga si importanta calatorie a omului, de la invizibil catre vizibil, iar Mama este “poarta” prin catre intram in aceasta lume.

Paracelsus, un medic din secolul 16, a scris la un moment dat: “femeia este un artist al imaginatiei, iar copilul din uterul ei este panza pe care ea isi picteaza tablourile”.

In familia de cuvinte: imagine, imaginatie, matrice, mama, mag , toate cuvintele contin particular “ma”, care in sanscrita inseamna “mama’’. b#%l!^+a?

Perioada prin care cu totii trecem inainte de a ne naste seteaza scena, cadrul in care ne vom raporta la viata.

La inceputul secolului 20, aflam din invataturile lui Rudolf Steiner – b#%l!^+a? filosof, esoterist, conferentiar si om de cultura – ca: “in timpul sarcinii, bucuria si placerea mamei sunt fortele care ii asigura bebelusului sanatatea si organele perfecte.”

In cursul sarcinii, la mama se activeaza o serie de procese intrapsihice, ea gandindu-se la copilul sau prin prisma imaginarului,  al  fantasmei, al  mitului si al propriului narcisism.

Este bine ca mama sa cunoasca aceste aspecte, pentru ca nasterea si primul contact cu bebelusul sa fie cat se poate de firesti, de naturale si sa nu intampine blocaje care ar afecta dezvoltarea psiho-emotionala a bebelusului.

Inca dinainte de conceptie, copilul déjà are un prim rol : acela de implinire de destin, de a repara singuratatea mamei si a tatalui. Acest copil este, inca inainte de a se naste, locul de proiectie al capitalului reprezentativ al fiecaruia dintre parinti si purtatorul traseelor biografice ale ascendentilor sai, este de asemenea purtatorul avatarurilor dorintelor lor. b#%l!^+a?

Copilul care se dezvolta in uter ramane imaginar, devenind real doar prin nastere. Intre copilul imaginat in timpul sarcinii si copilul real, in carne si oase, din momentul nasterii, dorinta inconstienta de copil este prinsa in capcana de realizarea sa somatica.

Copilul imaginat – un copil … si totusi nu doar unul

Serge Lebovici, un alt psihanalist preocupat de evolutia relatiei mama – copil,  vorbeste despre copilul pe care mama il are “in cap” inca din copilarie, de cand dorea sa fie ca mama ei, pe fondul problematicii complexului Oedip – copilul pe care a dorit sa-l dea tatalui sau copilul care a fost ea candva.

Cu alte cuvinte,  acest copil nu este doar copilul pe care ea il va purta in brate, ci este si copilul pe care, imaginar, ea l-a purtat deja in ea inainte ca el sa se fi nascut – copilul din timpul sarcinii, cel pe care mama si-l imagineaza, il vede la ecograf, caruia ii da deja un prenume si caruia déjà i-a proiectat un viitor.

Desi real, acest copil este insa mai curand imaginar, fantasmatic :

consecintele ecografiei sunt fundamentale pentru mama care isi vede copilul, cunoaste chiar si sexul si poate, deci, sa ii dea un prenume.

numele poate fi ales prin raportarea la un personaj din istoria familiala, respectat sau b#%l!^+a?detestat, un personaj care s-a sinucis, care este mort sau care a fost iubit in secret…

alegerea prenumelui este dictata de legile culturale obisnuite, alegerea ramane foarte importanta (bunicii din partea mamei/tatalui, etc.) si contine elemente esentiale ale destinului altor persoane semnificative din famile, din generatii anterioare

cunoasterea dinainte a sexului copilului poate sa amplifice temerile mamei in timpul sarcinii: poate sa ii fie teama, dupa caz, ca bebelusul va mosteni o boala de familie

cuvintele medicului ginecolog sunt in egala masura fundamentale, fie pentru a o ingrijora, fie pentru a o linisti pe mamica; primele ecografii sunt si primele fotografii ale copilului, in albumul de familie.

Lebovici descrie “copilul imaginat” sub patru forme care il diferentiaza de copilul real pe care il tine mama in brate si care, adesea,  o deceptioneaza:

copilul imaginar

copilul fantasmatic

copilul mitic

copilul narcisic

Copilul imaginar este rezultatul dorintei de sarcina, al dorintelor preconstiente: alegerea sexului – confirmat sau nu ecografic, alegerea numelui etc. constituie modalitati de a anticipa viitorul copilului.

Copilul fantasmatic este cel al conflictelor interioare refulate ale parintilor, de pe vremea cand ei erau mici. In special pentru mama, el este obiectul dorintei de maternitate si de copil, este copilul pe care si l-a dorit, ca orice fetita, atunci cand  ea era mica si rivaliza cu mama sa, incercand sa atraga atentia tatalui sau.

Copilul mitic este acel copil incarcat cu toate referintele culturale pe care le primeste de la mama sa, prin ingrijirile pe care ea le acorda copilului.

Copilul narcisic este copilul incarcat cu scenariile narcisice ale parintilor.

De multe ori, aceste scenarii, neconstientizate si neasumate,  pot sa duca la respingerea initiala a nou-nascutului.

In toata aceasta calatorie a fatului dinspre Totalitate spre Realitate, un b#%l!^+a?rol deosebit de important ii revine tatalui, care se confrunta si el cu problemele aferente noului statut: ”femeia devine mama printr-un proces biologic, in timp ce barbatul devine tata prin intermediul unui sistem simbolic impus de societate”.

Ca si partenera sa de viata, viitorul tata poate experimenta asa numita “depresie paterna”, care poate sa apara concomitent sau nu cu depresia viitoarei mame, datorita faptului ca paternitatea produce o transformari care si la barbati tin de identificare si de identitate, bulversari pulsionale si, in unele situatiii, chiar reactivari ale conflictelor interioare legate de viitorul rol. De cele mai multe ori, viitorul tata prefera sa nu vorbeasca despre trairile sale. Rolul tatalui este semnificativ redus mai mult la acela de sustinator pe b#%l!^+a?parcursul exercitiilor Lamaze, uitandu-se sau ignorandu-se aspectele intrapsihice cu care si acesta se confrunta. b#%l!^+a?

Barbatul, ca si femeia, poate avea propriile motive de a avea un copil:

perpetuarea numelui tatalui sau si a traditiei paterne

perpetuarea speciei

pentru a face placere sotiei

pentru a face placere familiei sale

Mult mai tarziu, barbatul va investi copilul ca atare si va deveni cu adevarat tata si va fi recunoscut ca tata de catre copilul sau.

Potrivit cercetatorilor de la Imperial College din Londra, fetusii incep sa fie constienti odata cu intrarea in trimestrul trei de sarcina. Observatiile au fost facute pe nou-nascutii prematuri care, in preajma saptamanii 26, par sa fixeze anumite obiecte mai mult decat altele, cum ar fi fata mamei. Asta da un indiciu despre faptul ca sunt constienti de lucrurile dimprejur si pot face diferenta dintre importanta unora si a altora.

Fetusii, se arata in studiu, incep sa reactioneze la durere intre saptamanile 24-26. Responsabil pentru perceperea stimulilor pare sa fie sistemul nervos periferic care se uneste cu cortexul cerebral, regiunea din creier ce se ocupa de procesele mai complicate, ca memoria, atentia, gandurile, limbajul.

La sfarsitul trimestrului trei de sarcina, cand majoritatea gravidelor fac cunostinta cu bebelusul din burtica prin intermediul echografiei 3D, circuitul sau b#%l!^+a?neuronal nu se deosebeste cu mult de cel al unui melc, e de parere David Edelman, cercetator la Neurosciences Institute din La Jolla, California.

Cu alte cuvinte, chiar daca te bucuri de miscarile vivace ale celui mic, ele nu au nicio legatura cu activitatea la nivel cerebral. Conexiunile intre neuronii maduvei spinarii si creier incep sa se formeze intre saptamanile 17-18 de sarcina, cand nivelul de constiinta al fatului atinge stadiul unei reptile. Asta inseamna ca reactioneaza la semnale luminoase si sonore, dar nu se poate angaja in procese de gandire abstracte.

Cum isi ocupa bebe timpul in burtica:7 saptamani: incepe sa se miste
10 saptamani: respira si isi atinge fata cu manutele
11 saptamani: poate casca
12 saptamani: isi dezvolta reflexele de supt si inghitit
16 saptamani: isi misca ochisorii
19 saptamani: se retrage la stimuli durererosi
22-24 saptamani: raspunde la sunete
32 saptamani: alterneaza episoadele de somn cu cele de veghe

Din punct de vedere fiziologic, suntem conștienți atunci când suntem respondenți și alerți, orientați în spațiu și timp, comunicativi; suntem inconștienți atunci când ne arătăm dezorientați, în delir, pierdem sensul comunicării și nu mai răspundem la stimuli fizici. Ce este, totuși, conștiința? DE ACELASI AUTOR Despre o teorie evoluționistă a schizofreniei „Eu sunt mai bun decât alții!”, o eroare de gândire tipică politicieni… De la ce vârstă suntem altruiști? În mod popular, conștiința este definită ca fiind o experiență subiectivă, în stare de “trezire” sau controlul executiv al minții. În mod general, este un termen care se referă la o multitudine de fenomene variate. Suntem conștienți atunci când facem alegeri conștiente. În psihologie și filosofie însă, conștiința are patru dimensiuni: subiectivitate, schimbare, continuitate și selectivitate. Etimologic vorbind, cuvântul conștiință  este derivat din latinescul “conscious” însemnând 1) a avea o cunoștință comună împreună cu un altul, a avea cunoaștere, a știi; 2) a fi conștient de tine însuți. Există însă și un sens dat de etimologia latină termenului latinesc “conscientia” care înseamnă cu precădere “simț/sens moral”. În sensul literar, conscientia înseamnă “cunoștințe, sau cunoștințe împărtășite”. Termenul apare pentru prima dată într-un text juridic și este menționat de Cicero, unde, în acest sens “conștiință înseamnă informația/știința de a fi fost martor la înfăptuirea actului altei persoane; de a fi martor”.  Cuvântul merkwelt înseamnă în Germană sau în Engleză “felul în care vedem lumea”, sau conștiința individuală specifică. El este un concept găsit in robotică, psihologie sau biologie și care descrie capacitatea unei creaturi de a vedea lucrurile, de a manipula informație, de a sintetiza și de a formula un sens în ceea ce privește universul. În biologie însă, merkwelt-ul unui rechin este de exemplu, dominat de “miros” datorită lobilor olfactivi lărgiți, în timp ce merkwelt-ul unui liliac este dominat de frecvențele ultrasonice. În literatură, merkwelt-ul unui personaj poate fi definit ca “propria lui conștiință”. Pentru a avea merkwelt (un fel în care vedem lumea) – sau un zeitgeist b#%l!^+a?individual- (un spirit, un simț al timpului și locului), un individ trebuie să fie conștient, iar această conștiință implică un cumul de gânduri, senzații, percepții, stări, emoții și vise. Nu putem fi conștienți dacă nu suntem oameni și nu putem fi oameni dacă nu suntem conștienți. Cristof Koch, de la universitatea Caltech din California, se întreabă, pe bună dreptate, „când știm că un bebeluș este conștient? Știm cu siguranță că e «treaz»: are ochii larg deschisi, are grimase faciale, și cel mai important, plânge”. Dar toate acestea, nu înseamnă că el e conștient, simte durerea, vede culoarea roșie sau poate mirosi laptele matern. Se spune că infanții nu sunt conștienți, în sensul în care nu sunt conștienți de starea în care se află (habar nu au, sau nu se pot exprima în cuvinte că sunt murdari de fecale, de pildă), nu sunt conștienți de emoțiile, dar mai ales de motivațiile lor. Totuși, sunt trezi. E conștiința totuna cu a fi treaz? Chiar și copiii mai mari de 3, 4 ani să zicem, au o expresie limitată a propriilor actiuni. Deși unui nou-născut îi lipsește conștiința (sau autoconștiința), bebelușul procesează stimuli vizuali complecși, e atent la sunete și lumini în propria lume, și se uită preferențial la anumite fețe. Este evident că preferă anumite fețe, altora. E adevărat, acuitatea vizuală a bebelușului îi permite să vadă în “ceață”, însă circuitul talamo-cortical care sprijină perceptele vizuale simple se afla la locul lui. În plus, capacitățile lingvistice ale copilului sunt formate de mediul în care acesta crește. Drumul către conștiință, susține Koch, necesită o rețea sofisticată de componente interconectate și celule nervoase. Substratul fizic, complexul talamo-cortical care procură conștiinței conținutul ei elaborat, începe să se formeze între săptămânile 24-28 de gestație. După alte două luni, se poate observa integrarea globală neuronală. Așadar, multe dintre elementele circuitelor necesare conștiinței sunt la locul lor până în trimestrul trei. În acest stadiu, nou-născuții pot supraviețui în mediul exterior fără ajutor medical. Însă, există o diferență în termeni de conștiință între bebelușii născuți prematur și cei născuți la termen. Bebelușul născut la termen stă încă două luni în “peștera întunecată și călduță, dar mai ales, el doarme” (cam 95% din timp). Ce este fascinant de observat este că bebelușul este “sedat” de presiunea scăzută de oxigen (e echivalentă cu cea de pe vârful Everest). În același timp, neonatologii sunt de acord că bebelușul, deși are tot suportul fiziologic pentru a prezenta o conștiință la naștere, el este în tot acest timp adormit. Din următoarele motive: mediul intrauterin, precum și o paletă variată de substanțe neuroinhibitorii produse de placentă și chiar de fetus-adenozină, alopregnanolonă și pregnanolonă (doi anestezici steroidali), prostaglandină D2 mențin bebelușul într-o stare de sedare, deci ne-conștientă. Se pare că anumite evenimente dramatice, primul fiind nașterea naturală pot cauza creierului „trezirea”. Fetusul este forțat să părăsească existența sa paradisiacă, acvatică și călduță și să treacă într-un mediu ostil, aerian, rece și uscat care îi asaltează simțurile cu sunete straine, mirosuri și stimuli vizuali. Un eveniment foarte stresant, aproape dureros: trezirea conștiinței.

2.3 Abandonul: handicap social si/sau trauma irecuperabila

Cercetări recente din domeniul psihologiei copilului și ale psihopedagogiei speciale atenționează că privarea copiilor de dragostea maternă, însoțită de privarea emoțională ce urmează în casele de copii, afectează în mod dramatic sănătatea socială, psihică și fizică a acestora.Odată cu “momentul ruperii” de părinți sau de asistenții maternali, majoritatea copiilor abandonați și instituționalizați sunt lipsiți de atenția personală și de stimularea emoțională atât de necesare unei dezvoltării psihice normale, consecințele în planul dezvoltării fiind dereglările complexe ale personalității, ale consțiintei de sine și ale dezvoltării intelectuale. Acest complex traumatizant al “ruperii de mamă” se păstrează la copil pentru toata viața.Ruperea timpurie a copilului de mamă afectează capacitatea acestuia de a se relaționa. S-a observat că nou-născuții izolați de la naștere până la 6 luni devin mai puțin comunicativi decât covârstnicii?crescuți în familie. Izolarea copilului de mamă la vârsta de 1–3 ani afectează grav inteligența și funcțiile personalității

Studii comparative despre particularitățile adaptării efectuate asupra copiilor de vîrstă școlară mică internați în centrele de plasament și copii de aceeași vârstă ce frecventează școala primară indică un demers nefavorabil al adaptării abandonaților din casele de copii, fenomen caracteristic pentru 55% dintre abandonați, și de pentru 3,4%.pentru copii ce frecventează clasele primare. Decurgerea nefavorabilă a adaptării se manifestă prin schimbari pronunțate în sfera psiho-emotională, a reglării vegetative, b#%l!^+a?în formarea dereglărilor neuro – psihice pronunțate, creșterea în intensitate și frecvență a emoțiilor negative precum și suprasolicitarea mecanismelor de reglare.
Analiza anamnezei copiilor educați în centrele de plasament evidențiază faptul că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate, cu părinți alcoolici, persoane care duc un mod parazitar și amoral de viață, copiii fiind expuși încă de la naștere unui mediu insecurizant, frustrant și traumatizant, favorabil unei dezvoltări incomplete în plan bio-psiho-socio-cultural, acești copii urmând să resimtă în viitor că pe un stigmat diferitele efecte negative ale provenienței lor sociale și biologice.

Cauze de ordin social

Cauzele de ordin social decurg din statutul social al copilului orfan sau abandonat, internat în casa de copii sau în școala–internat, și din handicapul social consecutiv acestui statut, din slabele sale capacități de relaționare-comunicare și adaptare, abandonatul fiind practic “copilul tuturor și al nimănui”, din carențele de dezvoltare și din atitudinea general-ostilă a acestuia, rezultantă a influenței negative a familiei de proveniență. Odată internat în casa de copii, acesta beneficiază de ajutor și de protecție socială din partea profesorilor, pedagogilor, educatorilor, personalului angajat. Problemele sale însă rămân prezente, persistă, se pot amplifica, suportă valențe noi care b#%l!^+a?se manifestă sub forma unor probleme noi. Eforturile depuse de echipele de psihologi, pedagogi, educatori, profesori în direcția unei educații de integrare a copilului abandonat în comunitatea din care până nu demult făcea parte, prin acceptarea acestuia în instituțiile de masă și prin egalizarea șanselor–trebuie să țină cont, ca un prim pas, de problemele nerezolvate ale fiecărui individ în parte, integrarea nefiind posibilă decât în direcția individ-societate.

Cauze de ordin medical

Cauzele de ordin medical sunt evidențiate de tendința devierii spre patologic a stării de sănătate a copilului abandonat. Cea mai frecventă cauză a patologiei infantile remarcată la copiii abandonați sunt leziunile scoarței cerebrale, rezultat al intoxicării fătului cu alcool sau cu droguri în perioada intrauterină, traumele suportate la naștere, neuro–infecțiile apărute pe parcursul vârstei copilăriei fragede. La majoritatea copiilor sunt remarcate indicii ale nevrozelor, iar la o parte a acestora– a nevrozelor pronunțate, generate de mediul nefavorabil și traumatizant din fosta familie precum și de abandon.

Cauze de ordin psihologic

Cauzele psihologice ale handicapului social se confundă cu problemele psihologice ale abandonatului. Acestea sunt determinate de cele mai multe ori de lipsa afecțiunii părintești, de deprivarea timpurie de formele de comunicare informală cu adulții, acest b#%l!^+a?ultim factor lasând o pronunțată amprentă negativă în perioada de formare a personalității. Ca o consecință a acestei deprivări a copilului abandonat de mecanismele sale de identificare este dezvoltarea acestuia sub normele stadiului de dezvoltare, fapt responsabil de numeroasele tulburări emoționale (detașare emoțională, depresie, agresivitate), și în același timp de nivelul ridicat al vulnerabilității sale, rezultat al inadaptării sociale. Deasemenea, trecerea de la un mediu familial cald și favorabil la mediul oferit de centrul de plasament, declanșează frustrări, acest copil fiind mai des predispus tulburărilor afective și nevrozelor.

Cauze de ordin pedagogic

Cauzele pedagogice generatoare de handicap social sunt de cele mai multe ori legate de neglijarea social-pedagogică a copiilor orfani sau de “abandonul școlar-mascat”, generat de dezinteresul pentru școală al copilului abandonat. S-a observat că tinerii care ajung în casele de copii sunt caracterizați printr-un comportament deviant chiar dinaintea internării lor în instituție sau din primele luni ale internării, acest fenomen observându-se la 70% dintre copiii și adolescenții instituționalizați.
Astfel, dereglarea adaptării social-pedagogice duce la dizarmonizarea relațiilor personalității cu mediul social. Acest fenomen se manifestă prin nivelul scăzut de socializare al copiilor instituționalizați, inadaptare, dezadaptare și uneori prin comportamente deviante.
Asigurarea dezvoltării psihice armonioase a copiilor abandonați în instituțiile de stat tip centre de plasament, este forte puțin posibilă în prezent, din următoarele considerente:a) copiii ajung în centrele de plasament cu anumite dereglări de dezvoltare, la vârste ce depășesc cu mult perioada optimă de dezvoltare intelectuală și de formare a personalității, pe primul plan trecând astfel problemele de corecție-compensare a b#%l!^+a?comportamentului și mai puțin acțiunile de compensare-recuperare în b#%l!^+a?planul dezvoltării;
b) nu există încă modalități și tehnici standardizate de educare-reeducare a copiilor abandonați;
c) numărul necesar de specialiști anterior instruiți pentru lucrul cu copiii abandonați și instituționalizați este foarte mic;
d) costurile mari necesare dezinstituționalizării, educării, asistenței sociale și psihologice, integrării în viața comunității a tinerilor abandonați, luând în considerare și amploarea fenomenului de abandonare a copiilor înregistrat în România pînă în 2011

CAPITOLUL III – SPECIFICUL EMOTIONAL AL COPILULUI ABANDONAT PARENTAL

STRUCTURA FAMILIALĂ poate influența dezvoltarea psihosocială a copiilor. La aceasta se adaugă și calitatea relațiilor sau modul în care aceasta funcționează. Există astăzi o mare varietate de structuri familiale:

• Mame singure care cresc copiii născuți fie în timpul căsătoriei, fie în afara ei;

• Mame care s-au recăsătorit oficial sau nu cresc copiii alături de cei ai soțului;

• Bunici care cresc singuri copii, părinții fiind plecați fie la muncă în altă țară, fie au abandonat familia; b#%l!^+a?

• Părinți de același sex;

Mulți autori consideră că unele structuri familiale sunt factori de risc pentru problemele de comportament sau de învățare.

Părinții singuri

Un procent foarte mare din familiile cu un singur părinte sunt conduse de către mame, iar restul în principal de tată (cam 1%) Doar o minoritate din mamele singure nu au fost niciodată măritate sau nu au coabitat cu tatăl copiilor. Multe sunt separate sau divorțate de tații copiilor lor și o singură paternitate poate fi doar o stare temporară, mama urmând a se căsători sau a aduce in viața copilului un al doilea sau un al treilea sau… tată. Copii care trăiesc într-o familie monoparentală sunt predispuși să manifeste o serie de probleme de comportament și de învățare, decât aceia care trăiesc în familii convenționale. Acest fenomen este uneori corelat cu faptul că veniturile familiale sunt mai reduse la părintele singur decât la familiile cu doi părinți, iar stresul financiar poate duce la o îngrijire mai puțin satifăcătoare.

Familiile extinse b#%l!^+a?

Atunci când granițele familiale nu sunt foarte clar puse, iar rolurile sunt confuze, riscul apariției unor psihopatologii la copii este mai mare decât în familiile în care vorbim de granițe clare și roluri bine definite.Structurile familiale anormale sau neobișnuite se consideră a fi vătămătoare pentru copii, de cele mai multe ori ele nereușind să creeze pentru copil acel spațiu de siguranță de care el are nevoie pentru a se dezvolta armonios. b#%l!^+a?

Dimensiunea mare a familiei se consideră că este asociată cu un grad de întârziere în dezvoltare, cu un grad redus de inteligență și cu o rată mai crescută de probleme educaționale și de comportament, în special la copiii născuți târziu. În astfel de familii este probabil să existe dificultăți financiare, iar stimularea parentală să fie mai săracă. Ordinea în fratrie sau poziția în familie are o importanță psihologică redusă în ceea ce privește riscul de apariție al unor tulburări de comportament, chiar dacă cei mai în vârstă dintre copii au un oarecare dezavantaj în dezvoltarea intelectuală.

FUNCȚIONAREA FAMILIEI:

• Relația familială

• Îngrijirea parentală b#%l!^+a?

• Stimularea parentală

• Bolile mintale parentale

• Bolile fizice ale părinților

• Relațiile de fratrie

• Aspecte sociale familiale

Relațiile familiale

Calitatea relațiilor familiale este un factor important în apariția tulburărilor emoționale sau de comportament. În familiile în care mariajul este caracterizat prin certuri, tensiuni, insatisfacții reciproce, criticism, ostilitate și lipsă de căldură copiii au o probabilitate mult mai mare să dezvolte o serie de tulburări psihice. b#%l!^+a?

Îngrijirea parentală

Căldura sufletească, grija continuă, sensibilă a părinților sau a altor persoane semnificative conduc adesea la dezvoltarea armonioasă a copilului.

Prezența acestora asigură dezvoltarea atașamentului securizant al copilului față de părinți. Și această relație securizantă părinte copil duce la apariția în prima copilărie a unei serii întregi de forme adaptative de comportament precum capacitatea de explorare cu încredere a mediului înconjurător și căutarea protecției parentale când îl amenință vreun pericol. Pe măsură ce va înainta în vârstă copilul va căpăta o autonomie mai mare, va căpăta mai multă încredere în sine și în capacitatea de a lua decizii bune pentru sine. Mai puțin importante pentru dezvoltarea armonioasă a copilului sunt formele de recompensă și pedeapsă față de consecvența comportamentului parental, acordul între Parinti realizarea acceptării și înțelegerii nevoilor copilului.

Stimularea parentală verbală și nonverbală are o influență importantă în dezvoltarea intelectuală și în achizițiile teoretice.

Bolile mintale parentale sunt frecvent asociate cu depresia și anxietatea și sunt corelate cu circumstanțe sociale nefavorabile (relații maritale defectuoase, locuit inadecvat, dificultăți financiare). Ele conduc frecvent la dezvoltarea unor tulburări emoționale și b#%l!^+a?comportamentale la copii. Factorii genetici au probabil importanța lor în transmiterea problemelor de sănătate mintală dar și celelalete mecanisme sunt relevante. Unele forme de boli mentale slăbesc direct calitatea îngrijirii parentale.

Bolile fizice ale părinților – mai ales cele cronice pot provoca o serie de tulburări patologice la copii. Astfel de copii pot fi implicați în îngrijirea părintelui bolnav într-o măsură care îi face să se izoleze de ceilalți copii de vârsta lor și să le impună responsabilități mult prea mari și chinuitoare pentru ei. Pot să apară și o serie de perturbări la nivelul relației parentale care vor provoca o serie de anxietăți copiilor. Relațiile de fratrie pot conduce la o serie de tulburări dacă părinții nu știu să se raporteze în mod egal la copii, dacă nu știu să gestioneze relațiile tensionate dintre aceștia. Stimularea concurenței și a rivalității dintre frați poate conduce către o serie de probleme de natură psihopatologică la

3.1. Etapele de dezvoltare compromise

Fazele durerii provocaehnici specifice de lucru

Fiecare experienta dureroasa este unica. Fiecare proces dureros prin care trece copilul include trei faze: b#%l!^+a?

* durerea de inceput;

* durerea acuta;

*durerea subsidiara.

Fazele urmeaza una dupa alta si includ, la randul lor, mai multe componente.

           La fel ca adultii, copiii trec prin aceste faze la fiecare pierdere suferita,

oricat de minora ar putea fi aceasta.),

a) Faza durerii de inceput- cele mai comune reactii includ:

– negarea (disocierca, hiperactivitatea, iritabilitatea, protestul);

– alarma;

– panica.

Constient sau inconstient, negarea este un mecanism care ajuta la preventie, evitare si reducere a anxietatii. Ajuta la suprimarea acelor emotii care ne fac sa ne simtim vulnerabili, la conservarea energiei necesare urmatoarelor faze.

In aceasta faza nu este un lucru neobisnuit ca pentru cateva momente pierderea sa fie pur si simplu uitata. Un efect al pierderii il reprezinta disocierea. Multi copii par a se misca prin viata pur si simplu ca niste roboti, zambind si raspunzand unor iluzii. Ei spun ca se simt ca si cum n-ar fi in contact cu ei insisi. Aceasta experienta de disociere poate dura de la cateva ore la cateva luni. Este posibil ca in aceasta perioada copilul sa arate foarte putin interes pentru tot ceea ce este in jurul sau, sa para rupt de realitate, suspendat in timp si spatiu, sa evite conversatiile si orice contact interpersonal, sa se retraga din activitaitile sociale.

Regresia este alta caracteristica ce poate insoti durerea. Regresia poate include, de asemenea, manifestari mai speciale: lovituri, muscaturi, murdarirea hainelor, cresterea activitatii orale (isi sug degetele sau parul, musca hainele, creionele).

Regresia poate fi o parte a procesului de vindecare dupa pierdere, pentru marea majoritate a copiilor. Desi nu trebuie sa fie duri cu copilul, totusi parintii trebuie sa isi impuna deciziile cu fermitate.

Copiii cu un parinte absent pot nega realitatile circumstantiale care au generat pierderea si refuza sa creada ca parintele nu mai este disponibil pentru ei. Ei se pot bucura de amintirile cu parintele respectiv, pot privi poze, scrisori, intr-un mod obsesiv uneori. Pot merge pana intr-acolo incat sunt capabili de orice compromis, numai sa-si vada parintele absent sau sa il sune la telefon.

Pot invinui pe cel care ii ingrijeste sau pe altii pentru absenta parintelui pierdut. Atunci cand adu1tul, care ingrijeste copilul, se simte la un moment dat sub nivelul adultului ????.dinaintea sa, poate avea parte de reactii extrem de neplacute din partea copilului, care pot fi depasite cu dificultate. Cu toate acestea, desi comprtamentul copilului poate determina resentimente sau gelozie din partea adultului implicat, este totusi un semn din partea copilului ca poate dezvolta sentimente puternice de atasament, ca acccpta sa fie ingrijit de cineva si ca poate raspunde cu acceasi dragoste.

Distrugerea, devierea si hiperactivitatea sunt alte reactii comportamentale la pierdere. Dupa o pierdere, multi oameni, de toate varstele, pentru a evita sa se gandeasca la ceea ce s-a intamplat, pot deveni foarte, foarte activi.

Copiilor incepe sa le displaca sa se joace singuri si ca atare, cer compania altei persoane sau privesc in mod constant la TV,pentru a-si distrage atentia de la ceea ce s-a intamplat. Sau isi pot concentra energia in activitati scolare, sport, cluburi sau hobby-uri. Unii incep sa fie preocupati de problemele celorlalti. Adolescentii folosesc adesea caslile caselofonului sau telefonul pentru a umple timpul liber si pentru a-si bloca reactiile interioare. Unii pot incepe sa recurga la alcool sau la droguri, pentru ca acestea ii ajuta sa uite de problemele cauzate de pierderile suferite.

O alta consecinta  a pierderii o reprezinta reactia fata de alarma si panica. Este firesc pentru oricine sa simta frica fata de perspcetiva pierderii celor pe care-i iubeste.  Adultii se pot intreba daca viata mai merita traita, dar cei mai multi au invatat ca isi pot continua viata si dupa pierderea cuiva de care au depins candva. Unii psihologi afirma ca insomnia ce apare dupa o pierdere majora  e legata de resimtirea pericolului in care se gasesc" un pot sa dorm ptr. caun sunt sigur ca inima mea va bate dupa ce ma trezesc." Copiii trebuie reasigurati de faptul ca propria moarte este ceva mult prea indepartat si ca temerile acestea un sunt justificate. 

b) Faza secundara a procesului de jelire – durerea acuta- etape: b#%l!^+a?

– dor si cautare;

– tristete, teama, an.xietate vinovatie si rusine;

– experienta dezorganizarii si disperarii;

– inceperea procesului de reorganizare.

Fiecare faza ajuta copilul sa depaseasca  pierderea prin acceptarea  a ceea ce s-a intamplat si prin inceperea procesului de refacere si reasezare sufleteasca. Uneori copiii prezinta o mixtura a acestor sentimente, nefiind ceva neobisnuit ca la un moment dat sa predomine o stare, ca mai apoi un alt sentiment sa devina predominant. Unii copii se pot simti coplesiti de anxietate sau tristete, in timp ce altii de teama si culpabilizare. Chiar daca aceste sentimente sunt prezente sub forma de mixtura sau in mod succesiv, in procesul de vindecare trebuie urmarite si tratate fiecare in parte.

Cercetarile indica faptul ca sentimentele de ambivalenta si conflictele interioare contradictorii legate de persoana pierduta complica procesul durerii, extinzand perioada de timp necesara refacerii. Copiii trebuie sa stie ca sentimentele si reactiile lor sunt comune si normale in situatiile de durere, ca reintoarcerea la creativitate implica durere si ca nu exista cale de a scurta toate acestea, intreg procesul trebuind sa fie parcurs. Este onest, sa cunoasca faptul ca plansul este o parte a acestui proces si ca trebuie sa inteleaga si sa gaseasca o modalitate de a-i (pcnuite???) permite sa se produca. Este foarte important pentru copil sa simta ca se afla in centrul preocuparilor adultului

c) Faza durerii subsidiare. Refacere si reasezare

Dupa o vreme in care au experimentat toate sentimentele si trairile normale in asemenea momente, copiii se hotarasc sa revina la o viata care sa le asigure cresterea si dezvoltarea personala. Incepe parcurgerea drumului bunastarii fizice si psihice. Inseamna abandonarea trecutului si trairea in prezent si viitor.

Majoritatea copiilor care au suferit pierderi mai pastreaza in primele sase luni dupa dispozitia de doliu si durere.  Inca se mai pastreaza sentimentele de anxietate, furie, planset launtric, iar capacitatea de concentrare si organizare este inca subreda. Pentru cei mai multi copii ajutorul trebuie sa soseasca inainte ca ei sa integreze in mod pozitiv pierderea. Acesti copii pot ramane furiosi sau depresivi .

Cateva tehnici specifice de lucru

Atunci cand copiii nu sunt dispusi sau nu se simt confortabil sa vorbeasca despre sentimentele lor, putem sa apelam la combinarea discutiilor cu activitati externe, ca de exemplu imagini video sau carti de povesti.

O modalitate simpla, dar eficienta, o reprezinta tehnica celorcinci sentimente: tristete, furie, fericire, frica si singuratate. Este foarte important sa nu se anticipeze si nici sa nu se sugereze raspunsul copilului. Se urmareste consonanta dintre comportamentul verbal si cel non- verbal al copilului atunci cand raspunde la test. Intrebarile se reiau, daca este cazul.

O alta modalitate de a ajunge la sufletul copilului este aceea de a concentra toate simturile acestuia spre o activitate care sa fie relevanta scopurilor terapeutice urmarite.

Daca copilul intampina dificultati in exprimarea verbala a ceea ce simte, se poate inventa o poveste in care el insusi sa fie unul dintre actorii acesteia, oferindu-i posibilitatea dezvaluirii sentimentelor (anxietate, teama, ingrijorare etc.). De asemenea, se poate folosi un joc in care se pot implica sentimente legate de pierdere si separare.

Tehnica 'rezolvarii mutuale a problemei'

Parintele sau apartinatorul si copilul se intalnesc cu o alta persoana (consilierul), incercand sa-si imagineze solutii pentru problema, urmarind pasi specifici:

– in primul rand se exprima acordul asupra faptului ca exista o problema si definesc exact care este problema; 

– in al 2-lea rand vor stabili daca sunt capabili sa invinga impreuna problema, parintele si copilul devin o echipa, iar problema devine inamicul numarul unu. Daca este si o terta persoana, atunci aceasta poate veni cu cel putin cinci sugestii care sa priveasca imbunatatirea comunicarii in familia respectiva.

– al 3-lea pas ar fi ca fiecare dintre membrii familiei sa exploreze impreuna toate posibilitatile si toate alternativele in rezolvarea problemei respective;

– in al 4- rand,  membrii familiei vor discuta fiecare punct de pe lista stabilita b#%l!^+a?anterior. Daca cineva are vreo obiectie in legatura cu vreuna din solutiile sugerate, atunci o vor  elimina de pe lista, eliminand astfel conflictul .

-in al 5-lea rand, familia va supune la vot parerile si solutiile discutate ptr. a selecta pe cea care a primit cele mai multe voturi; 

 – in al 6- lea rand, dupa ce s-a realizat un consesns intr-o anume directie, se vor incuraja unul pe altul si vor devaloriza lucrurile care ar putea sabota incercarea respectiva.

– in final, membrii familiei vor incerca sa determine daca fiecare persoana implicata e dornica sa reia acest experiment urmatoarea saptamana. 

Alte tehnici si tactici

O alta modalitate de a lucra cu copiii care au suferit pierderi este aceea de a identifica impreuna cu ei alti copii care au trecut prin situatii asemanatoare, indurand pierderea si separarea. Exista copii care sovaie in a plange in fata altora. Anxietatea de evitare poate fi depasita sugerandu-le beneficiile momentelor de planset.

Situatia se complica in cazul anumitor copii care nu au reusit sa rezolve prin integrare pierderile suferite si la care se instaleaza depresia cronica. In acest caz, o tactica foarte buna este aceea de a discuta franc cu copilul despre timpul pe care il cheltuieste pentru depresia respectiva si pe care ar putea sa-l foloseasca in diverse alte scopuri: sa se imprieteneasca cu el insusi, sa se cunoasca mai bine, sa se simta mai bine, sa faca anumite lucruri care-i fac placere etc.

Copilul va fi tratat cu mult respect, se vor accepta nevoile si dorintele acestuia, ca venind din interior. Acei copii care inainte de separare sau pierdere au avut o relatie calda cu parintii s-au dovedit a fi mult mai cooperanti cu cei care se ocupa de ei dupa pierderea suferita. Iar atunci cand exista o relatie suportiva puternica in familia respectiva, s-a constat ca se trece mai usor si mai repede peste consecintele produse pierdere.

3.2. Relatiile de atasament cu dozaj afectiv deficitar sau tulburat

Separarea copiilor de unul sau de ambii părinți prin plecarea la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalității copiilor. În funcție de durata absenței, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale (Luca și Gulei (coord.), 2007). Din punct de vedere psihologic, devianța apare drept o abatere variabilă, mai mult sau mai puțin evidentă, a comportamentului, gândirii și identității indivizilor de la normalitatea psihică și valorico-normativă, adesea etichetată și sancționată (Turliuc, 2007). Comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la un anume comportament „excentric”, ce poate fi caracterizat prin gesturi insolite, vestimentație diferită și dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncționale sau aberante, înscrise în aria delincvenței, a subculturilor deviante sau marginale.

Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptați (termen sociologic); „copii – problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenți (termen juridic) etc.

Toți acești termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societății din care face parte minorul.

Studiile au arătat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, mai ales în cazul copiilor, sunt regăsite, cel mai adesea, în familie, acolo unde copilul își petrece cea mai mare parte a timpului său (mai ales până la 3 ani), acolo unde au loc primele experiențe și relații cu terțe persoane și unde este educat și format ca om și personalitate.

Cele mai acute probleme educative, culminând cu eșecul școlar provin din absența sau ignorarea atenției părinților față de dezvoltarea și supravegherea copilului, b#%l!^+a?dar mai ales datorită „eroziunii” afective întâlnite în familiile dezorganizate (Spitz, 1968 apud Marcelli, 2003). Trebuințele afective ale copilului sunt la fel de importante ca și celelalte trebuințe vitale, iar nesatisfacerea lor poate avea consecințe grave în dezvoltarea personalității copilului.

Aproape toate nevoile copilului sunt satisfăcute în cadrul familiei, de aceea relațiile și climatul din familie sunt esențiale în evoluția fizică, psihică și spirituală a copilului, aceasta trebuind să asigure dragoste, aprobare, atenție, respect între membrii săi.

Carența afectivă, determinată de lipsa sau insuficiența afecțiunii determină frustrare și rigiditate afectiv-comportamentală; rigiditatea la vârste mici se transformă cu timpul în trăsături de caracter: duritate, severitate, intransigență, încăpățânare. Rygaard ne invită să ne imaginăm un copil care are o mamă ce își iubește sau nu copilul, dar care nu poate să-l atingă frecvent, așa cum ar fi de dorit, să aibă cu acesta un contact fizic regulat și să-l îngrijească. Dacă o face, nu poate interpreta semnalele copilului și îl suprastimulează sau îl privează de stimuli.

Deseori, copilul va fi lăsat în grija altor persoane, de pildă vecini sau alte persoane pe care copilul nu le cunoaște. Va fi acest copil capabil să se simtă atașat de cineva sau să dezvolte relații semnificative mai târziu în viață? (Rygaard, 2011). Unele cercetări aduc în discuție o serie de modele recurente de organizare a relațiilor dintre părinți și copiii lor, care pot fi responsabile pentru dezvoltarea unor probleme de conduită (Nardone, Giannotti, Rocchi, 2003). Comportamentul copilului se realizează totdeauna prin identificare și interiorizare cu sine și cu ceilalți. Astfel, eul uman se formează într-o constelație triunghiulară de factori: dragoste, autoritate și securitate familială. Orice carență afectivă, ca orice tip de carență sau abuz de autoritate, vor determina tulburări de comportament, datorită „demisiei” părinților de la sarcinile lor.

Problemele lor comportamentale interferează nu numai cu propriul progres, ci și cu procesul de învățare al colegilor de clasă, atunci când manifestă furie, teamă sau îi rănesc pe alții, în context școlar. Alți copii, care răspund prin retragere, izolare, rămân deseori neidentificați.

Absența părinților sau doar a unuia dintre ei poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare.

În viața copiilor pot apărea uneori evenimente cu rezultate dureroase care au nevoie să fie înțelese și depășite. Fiecare copil a suferit un anumit tip de pierdere în copilăria sa, în unele cazuri chiar pierderi multiple (divorțul părinților, decesul bunicilor, schimbarea școlii). Datorită pierderii mediului familial stabil, copiii au nevoie de suport și de îngrijire din partea adulților în validarea sentimentelor și încorporarea pierderilor în rândul experiențelor de viață (Mitrofan și colab., 2003).

Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate au sentimentul pierderii stabilității mediului familial, temându-se de pierderea atașamentului și dragostei părintești. Acești copii pot nega realitățile circumstanțiale care au determinat „abandonul” și refuză să creadă că părintele nu mai este disponibil pentru ei. Se hrănesc din amintirile pe care le au cu părintele sau părinții plecați, se bucură să privească poze și să citească scrisori sau e-mail-uri pe care le primesc de la aceștia. Sunt capabili de orice compromis pentru a vorbi cu părintele la telefon sau a-l vedea. Unii se vor simți copleșiți de tristețe sau anxietate, în timp ce alții, de teamă și culpabilizare.

In cercetările lor, specialiștii Asociației Alternative Sociale (2007) au identificat o serie de manifestări psihocomportamentale la copiii care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate, printre care enumerăm: deteriorarea conduitei școlare (scăderea performanțelor școlare, absenteism, risc de abandon școlar, conflicte cu profesorii și colegii); sentimente de abandon, de nesiguranță, tristețe, anxietate, stări depresive; atitudine de indiferență, încăpățânare care poate merge uneori până la comportament agresiv ca rezultat al frustrării și al nevoii de atenție; tulburări de atenție (scăderea capacității de concentrare pentru realizarea sarcinilor și „evadarea din realitate”); tulburări ale stimei de sine: supraapreciere și subapreciere; dificultăți de adaptare; comportamente (pre)delincvente (aderarea acestora la grupuri delincvente, comportament agresiv, abuz de substanțe, implicarea în comiterea de infracțiuni, b#%l!^+a?frecventarea de localuri, săli de jocuri etc.); conduite sinucigașe (Luca și Gulei (coord.), 2007).. Principalele efecte pozitive ale „abandonului” temporar sunt legate de bunăstarea copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate.

În cele mai multe dintre cazuri migrația părinților determină o creștere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Așa cum au arătat și alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite în mare parte la îmbunătățirea condițiilor de locuire și la înzestrarea cu bunuri de folosință îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu părinți plecați în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în cazul copiilor fără părinți plecați (telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun de strictă necesitate pentru copii – la nivel național 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul lor telefon mobil).

Computerele și consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile de migranți decât în celelalte. Și alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role etc.) sunt deținute într-o pondere mai mare de copiii de migranți în comparație cu ceilalți. Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranți, în special cei cu ambii părinți plecați, tind într-o pondere mai mare să aibă experiența unor călătorii în străinătate comparativ cu ceilalți copii. 34% dintre copiii cu ambii părinți migranți au călătorit în străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de nonmigranți. 20% dintre copiii cu ambii părinți plecați și-au petrecut vacanța de vară din 2006 în străinătate la părinții lor (proiect derulat de Asociația Alternative Sociale în 2006). Între efectele negative este interesant de remarcat faptul că plecarea unuia dintre părinți determină în unele cazuri o deteriorare a relației copilului cu părintele rămas acasă.

Astfel, în cazul celor cu tatăl plecat în străinătate, ponderea copiilor care nu au o relație foarte bună cu mama lor este mai mare, decât în celelalte cazuri. Același lucru se poate observa și mai pregnant în cazul relației dintre copil și tată, în condițiile în care mama este plecată din țară. Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru copii atunci când se confruntă cu o problemă, în special dacă respectiva problemă este legată de școală.

În cazul copiilor cu părinți migranți ponderea celor care afirmă că nu apelează la nimeni pentru a-i ajuta în probleme legate de școală este semnificativ mai mare decât în cazul copiilor fără părinți migranți.

Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă existența unei asocieri semnificative între absența ambilor părinți sau doar a mamei și frecvența simptomelor de deprimare la copii. Este îmbucurător faptul că nu apare o corelație între lipsa părinților și înrăutățirea stării de sănătate a copiilor (proiect derulat de Asociația Alternative Sociale în 2006).

Dat fiind potențialul cunoscut al acelora care își etalează de mici exteriorizarea problemelor, este bine să se ia în considerare factorii asociați cu dezvoltarea problemelor inițiale în comportamente ulterioare de risc. Deoarece exteriorizarea problemelor apare adesea împreună cu alte psihopatologii, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind factori ce ajută la dezvoltarea problemelor inițiale în comportamente de risc.

În particular, mulți copii care manifestă exteriorizarea problemelor arată, de asemenea, și un nivel ridicat de anxietate/depresie (Angold și colab. 1999; Burke și colab. 2005; Elliot și colab. 1989; Loeber și colab. 1998; Ruchkin și colab. 2006). Un studiu efectuat de Fundația Soros (2007) cu privire la efectele migrației și care vizează situația copiilor rămași acasă, afirmă că plecarea părinților reprezintă totuși un factor de risc.

Controlul insuficient asupra copiilor din partea celorlalți adulți din familie, alături de problemele de natură emoțională produse de lipsa afectivității parentale și, în plus, creșterea accesului la diverse oportunități pe măsură ce veniturile din străinătate determină o creștere a bunăstării materiale, sunt în măsură să dezvolte la copii și adolescenți anumite tendințe deviante (Toth, 2007).

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?