Rolul Si Functiile Empatiei In Consiliere

I. 1. Istoric al conceptului de empatie

Conceptul de empatie a fost lansat de filozoful german Robert Vischer (1847-1933) care a denumit fenomenul în limba sa maternă Einfühlung, însă Carl Rogers este cel care a introdus termenul în practica medicală.

Theodor Lipps (1851-1914) a fost cel care a inițiat primele studii privind empatia. Ea era privită ca o formă de cunoaștere rezultată din relațiile interpersonale, manifestându-se ca o imitație interiorizată a stărilor și comportamentelor unei alte persoane mergând până la identificarea cu acea persoană.

Cu trecerea anilor, s-a încercat traducerea termenului Einfühlung. Psihologul Vasile Pavelcu a constatat că există o diversitate terminologică, că a fost tradus printr-o serie de termeni ca de exemplu intuiție proiectivă, fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, intuiție afectivă, intuiție simpatetică, întrepătrundere afectivă, simpatie simbolică, comprehensiune prin întrepătrundere afectivă, transpunere, simpatie, transfer, identificare, proiecție simpatetică a eului, proiecție afectivă, intropatie, empatie etc. În final, a fost acceptat conceptul de empatie cu precizări de rigoare pentru a nu exista confuzii „cu alte fenomene psihice aflate în proximitate (proiecție, simpatie, identificare)”.

În 1909 Edward B. Titchener este cel care traduce noțiunea de Einfühlung de la grecescul empatheia prin empathy și en înseamnă în, iar pathos semnifică pasiunea sau suferința.

I. 2. Definiții ale empatiei

Termenul de empatie are o lungă istorie și multe definiții ce dau o importanță, o atenție aspectelor emoționale și viziunilor sociale în înțelegerea faptelor, acțiunilor și stărilor sufletești ale celor din jur, fie familie, rude, prieteni, clienți, elevi, colegi etc.

În Mic dicționar de sociologie, cuvântul empatie reprezintă traducerea expresiei Einfühlung, care desemna, inițial, „procesul prin care un indivind observând gesturile celuilalt le leagă de senzațiile trăite și proiectează asupra celuilalt aceste senzații”.

Termenul de empatie a fost utilizat în sens mai general ca aptitudinea de a te plasa în locul celuilalt. Este un mod de cunoaștere intuitivă asemănătoare simpatiei, dar cu o „preocupare de neutralitate afectivă care asigură obiectivitatea judecății. Activitatea empatică are legături mai mult cu imaginația decât cu afectivitatea”.

Este o atitudine care se obligă, se impune și se remarcă la un anchetator social, consilier care abordează întrebări atingând gândirea personală sau viața intimă a subiecților, a clienților.

În Dicționarul explicativ al limbii române, empatia este definită ca fiind o „formă de intuire a realității prin identificare afectivă”, o altă definiție este „interpretare a eului altora după propriul eu” sau capacitatea intuitivă, descoperire bruscă de a te plasa în locul unei persoane, de a simți ceea ce simte ea.

În psihologie, indică sau desemnează un proces complex (afectiv, perceptiv, intelectual) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (mai ales o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul (individul) trăind în sine viața celuilalt (altuia).

Există o mare varietate de metafore și definiții care au fost oferite de literatura de specialitate cu privire la cuvântul empatie inclusiv „preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); ascultarea cu cea de-a treia ureche (Reik, 1948); introspecție indirectă (Kohut, 1959), cunoaștere emoțională (Greenson, 1960); intrare imaginativă în viața interioară a celuilalt (Kadushin, 1972); efort de a vedea și de a experimenta lucrurile din perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw și Emery, 1979); intrarea în interiorul sentimentelor și experiențelor celuilalt (Compton și Gallaway, 1999); preluarea perspectivei celuilalt (Sheafor, Horejsi și Horejsi, 1994) ”.

La rândul său, Gordon Allport definește empatia drept o transpunere imaginară a sinelui în gândirea, acțiunile și afectele altuia, notând că imitarea atitudinilor și a expresiilor faciale ale individului joacă în viața de zi cu zi un rol foarte important, dar noi nu ne dăm seama de acest lucru.

Wilhelm Wundt, psiholog, fiziolog și filozof german, spune despre empatie că este un proces de percepție și că este „caracterizat de transferul afectiv al unui conținut psihic esențial în obiect; acesta este astfel asimilat subiectului și este atât de legat de el încât subiectul se simte în obiect”.

Fenichel consideră că empatia presupune o identificare cu o altă persoană, cu un alt individ, precum și conștientizarea sentimentelor care o însoțesc, care o acompaniază.

În Dicționar de psihologie Larousse, empatia se referă la rezonanță, la comunicarea afectivă cu un individ, cu semenul. Ea „stă la baza identificării și a înțelegerii psihologice a celorlalți”. În Dicționarul de psihologie al lui Păun înseamnă intuire a ceea ce se petrece în celălalt, dar fără a uita că ești tu însuți.

În domeniul psihoterapiei, Carl Rogers este considerat cel mai influent teoretician al empatiei. El afirma că a fi empatic înseamnă „a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția de ca și cum”. Perceperea acestui cadru intern de referință al semenului, al altuia, se referă, presupune un amplu proces emoțional, motivațional, cognitiv. Gândirea psihanalitică pune accent pe “înțelegerea empatică a structurii inconștiente a experienței, care stă la baza modului clientului de a funcționa, pentru terapeuții din orientarea centrată pe client empatia presupune o concentrare pe experiența și semnificațiile curente, accesibile clipă de clipă”. El încearcă să acceseze (în mod imaginativ) interiorul experienței clientului, efortul lui de a împărtăși, structura și de a dialoga cu analistul, dar și conținutul pe care clientul încearcă să-l comunice. Carl Rogers urmărea capacitatea consilierului, terapeutului de a simți lumea interioară a clientului dar și de a-i comunica acestuia modul în care îl înțelege. Pentru el, empatia terapeutică este preluarea perspectivei și rolulului celuilalt, adică a clientului. Terapeutul își exprimă empatia „prin comunicarea unei percepții asupra situației clientului, așa cum clientul o percepe”. Empatia este o aptitudine care îi oferă consilierului, terapeutului posibilitatea să-și asume, să ia asupra sa perspectiva clientului. Este foarte important ca din punct de vedere clinic, terapeutul să împărtășească, într-o manieră delimitată, controlată, experiența afectivă a clientului. Componenta afectivă în răspunsurile terapeutului îmbunătățește eficiența ședinței de terapie (consiliere) și eficiența schimburilor de replici. Clientul trebuie să perceapă, să observe efortul terapeutului de a comunica empatic, de a fi autentic.

Carl Rogers este de părere că sunt necesare trei condiții de înțelegere empatică. O primă condiție este cu cât terapeutul, consilierul va fi mai congruent în relațiile sale cu clientul, cu atât modificarea personalității acestuia din urmă va avea șanse să se producă. A doua condiție este „cu cât terapeutul manifestă o considerație pozitivă necondiționată față de client, cu atât terapia are șanse mai mari de reușită; îl apreciază în totalitate, are sentimente pozitive fașă de client pe care le exteriorizează fără rezerve, nu emite judecăți de valoare”. Ultima condiție este ca terapeutul să ghicească, să descopere, să înțeleagă sentimentele și reacțiile personale încercate de client în fiecare moment, clipă, să știe să le perceapă, să le sesizeze din interior, așa cum îi apar clientului și să reușească să îi comunice această înțelegere.

Mai târziu, Rogers a definit empatia „ca un proces de intrare în lumea perceptivă a celuilalt, care ne permite să devenim sensibili la toate mișcările afective ce se produc în el”.

Nu ne putem substitui total unei persoane, de aceea empatia este un act, o faptă binevoitoare de imaginație, de închipuire. Încercăm să ne închipuim ce gândește cealaltă persoană, ce simte ea, care este lumea ei internă (în prezent sau în trecut), ce gândește, cum gândește, prin ce trece ea, ce sentimente/ emoții are ea. Obiectivul, gândul nostru este ca stările noastre să se identifice pe cât de mult posibil cu ale partenerului. Cu alte cuvinte empatia presupune efortul de a ne imagina (încercarea de a simți cum ar fi să ne aflăm în corpul unei persoane atunci când ea se confruntă cu o problemă, cu o situație). Într-o relație empatică ne imaginăm ce se întâmplă în sufletul celeilalte persoane. Pentru a ajunge la rezultatul dorit (a ne reuși empatizarea), vom apela la imaginație, la memoria afectivă și la voință. Memoria (afectivă) înseamnă să ținem minte propriile noastre experiențe, gândurile și trăirile. Încercăm să ne reamintim acele momente de fericire, câmd am fost învinși, când ne era frică, teamă, când am suferit, când eram triști și dezamăgiți. Voința înseamnă dorința de a ne folosi potențialul empatic pentru a-i înțelege și a-i ajuta pe cei din jur.

Empatia mai presupune și o stare de deschidere, de decentrare de pe propria persoană, dar și capacitatea de a transmite această stare partenerului. Astfel, partenerul va avea un simțământ de siguranță (că îl înțelegi, că ești lângă el, că il susți, că il asculți), de comunicare/relaționare, de confort și de împăcare cu sine. Obiectivul empatiei este de a folosi ceea ce aflăm, constatăm și simțim pentru sprijinirea clientului, prietenului, grupului de persoane, familiei, rude, vecini etc., să îi ajutăm să depășească momentul greu, să treacă peste acea stare sau de a-și împărtăși, povesti fericirea, bucuria.

Dacă reușim să empatizăm cu clientul, acesta se va deschide, ni se va prezenta așa cum este, cum gândește, cum se simte fără reținere. Pe lângă faptul că reușim să-i percepem stările sufletești, îi oferim și din timpul și energia noastră pentru a-l înțelege, pentru a-i afla punctul de vedere. Prin susținerea noastră emoțională reușim să fim buni terapeuți, buni consilieri, cadre didactice model, manageri care își respectă angajatul, colegi amabili, părinți înțelegători etc.

Pentru Mahrer, empatia reprezintă „acordajul terapeutului la experiența clientului, pentru ca apoi să devină acea experiență”. Această abordare se referă la sprijinul acordat clienților pentru ca ei să-și acceseze propriul potențial de trăire profundă a experienței.

Mark H. Davis (1983) consideră empatia o combinație între asumarea cognitivă a rolului unui individ și activarea preluării experienței de substituire emoțională în stările celuilalt, cu alte cuvinte combinarea direcției emoționale și a celei cognitive.

Empatia este „o componentă esențială a practicii terapeutice și un concept fundamental în încercările de a înțelege modul în care funcționează terapia”. Ea nu este același lucru cu atitudinea pozitivă necondiționată, nu înseamnă nici a fi compătimitor, nici a fi suportiv ci reprezintă una dintre cele trei condiții terapeutice ale lui Rogers.

Chiar dacă nu a considerat-o drept o variabilă majoră în psihanaliză, Freud a menționat în scrierile sale despre empatie. El o considera modalitatea prin care terapeutul putea cunoaște mintea clientului. Terapeutul își „acorda inconștientul la cel al pacientului, pentru ca apoi să observe rezonanțele interne care se stabileau. De asemenea, analistul asculta cu atenție egal flotantă, adică prin suspendarea funcției judicative, cu scopul de a auzi cât mai deplin clientul”. Sigmund Freud afirmă că empatia este un mecanims care face posibil ca o persoană „să preia unele atitudini în toate direcțiile, cu privire la viața mintală a altuia”.

“Empatia înseamnă a trăi pentru câteva momente (pentru o anumită perioadă de timp) viața în mișcare a celuilalt, presupune existența unui sentiment de legătură, care o determină pe cealaltă persoană să se apropie; ea facilitează stabilirea relațiilor (de durată) cu semenii”. Ea este însușirea unei ființe umane, capacitatea omului, individului de a avea senzația, de a simți durerile, frustrările, anxietățile, experiențele, nevoile, bucuriile celuilalt ca și cum ar fi trăirile sale.

În cartea Intelegența emoțională a lui Daniel Goleman este notată ideea că „Empatia se construiește pe conștientizarea de sine; cu cît sîntem mai deschiși față de propriile noastre emoții, cu atît sîntem mai capabili să interpretăm sentimentele” celuilalt.

Empatia a fost descrisă ca avâd un efect motivațional, precum cooperarea, generozitatea, întrajutorarea ca și alte fapte, manifestări altruiste; “un efect reglator asupra agresiunii”; un efect de facilitare, care înlesnește, ușurează comunicarea și relațiile sociale și nu în ultimul rând un rol de structurare, de organizare în adaptare și dezvoltare. Se întâmplă des ca definiția empatiei să fie confundată cu funcțiile ei. Tot empatia a fost asociată cu iubirea, bunăvoința, grija. Uneori empatia și compasiunea sunt folosite ca sinonime.

În general, empatia se referă la un răspuns emoțional care emite, împrăștie, emană din starea emoțională a altui individ (răspunsul fie că este dat de consilier/terapeut/psiholog clientului aflat în cabinet, fie că este folosit în viața de zi cu zi adică un răspuns dat unei persoane din familie sau prietenilor sau unui străin care s-a rătăcit și are nevoie de îndrumare etc.). Cu toate că empatia este definită ca un răspuns emoțional împărtășit, el este dependent de factori cognitivi, dar și de cei emoționali. Această definiție este asemănătoare cu concepțiile variate asupra fenomenului, provenite din psihologia dezvoltării, dar trebuie să ținem cont că nu este identică. Mulți teoreticieni au reușit să diferențieze empatia de compasiune, definind compasiunea ca reprezentând sentimente de grijă, de tristețe pentru semenul nostru, pentru ceilalți. Empatia dar și compasiunea sunt diferite de disconfortul personal (stare neplăcută de nesiguranță, de insatisfacție, lipsă de confort), o stare emoțională care este caracterizată prin aversiune și anxietate față de durerea, suferința unei alte persoane. Hoffman, Zahn-Waxler și Radke-Yarrow “disting empatia matură de disconfortul personal, însă echivalează disconfortul personal cu empatia la copilul mic și cu empatia la bebeluș”.

I. 3. Clasificarea empatiei

Mulți au scris și au păreri diferite despre conceptul de empatie. Astfel s-a făcut o schematizare a empatiei terapeutice. Prima categorie se numește “raport empatic” și este vorba despre amabilitate, acceptarea într-o manieră tolerantă, îngăduitoare a emoțiilor, trăirilor și a cadrului de referință ale clientului și nu în ultimul rând se referă la înțelegere globală. Acest nivel nu implică încercarea de a căuta profund, explora pentru a-l ajuta pe client să-i dea un sens. Terapeutul se va identifica cu clientul dar aplică modul său de a privi lucrurile pentru a da un sens motivului că cel care a cerut ajutor se simte abandonat, singur, trist, melancolic, părăsit, neglijat, furios, vesel etc. Cu alte cuvinte se referă la empatia cognitivă adică atunci când cineva (terapeutul, consilierul, analistul) recunoaște ceea ce simte altă persoană.

A doua categorie se raportează la “înțelegerea lumii clientului în proximitatea experienței lui” și are ca obiectiv încercarea analistului de a înțelege în întregime circumstanțele, imprejurarea, starea, ipostaza așa cum sunt sesizate, percepute de client. Aici terapeutul cercetează, analizează lumea clientului de exemplu relații, detalii despre locul de muncă, familie normele acestuia etc. Dacă un client îi spune analistului că se simte trist datorită prietenilor, terapeutul va dori informații legate de modul în care clientul vede relația cu prietenii. Astfel terapeutul se va putea identifica cu cel care este consiliat. Tot la această categorie analistul explorează elementele conștiente, dar și pe cele inconștiente pentru a-l cunoaște mai bine pe client, pentru a avea acces la trăirile acestuia, pentru a înțelege situația de viață a clientului la care este adăugată experiența acolo și atunci. A doua categorie este empatia emoțională adică atunci când cineva (terapeutul, consilierul, analistul) simte ceea ce simte acea persoană.

A treia categorie de empatie și ultima este “acordajul comunicativ”. Este folosită în special în terapia centrată pe client, iar obiectivul este înțelegerea experienței imediate a celui consiliat, presupune un acordaj clipă de clipă, moment cu moment și răspunsuri dese care reflectă înțelegerea. Analistul încearcă să se pună în locul clientului în acea clipă, să intuiască, să sesizeze ceea ce acesta vrea să spună în mod conștient în acel moment și ceea ce resimte în acea clipă. Cu alte cuvinte să se conecteze, să împărtășească, sau să trăiască concomitent efortul clientului de a se înțelege pe el însuși, iar cuvintele terapeutului sunt aceleași cu cele ale clientului. Este de fapt empatia de compasiune atunci când cineva (terapeutul, consilierul, analistul) derește să ajute cealaltă persoană să facă față situației, emoțiilor etc.

Aceste trei tipuri de empatie pot fi utile la momente diferite în procesul de consiliere. Aceste tipuri de empatie pot ajuta la construirea unei relații (primul tip de empatie) sau pot conduce spre niveluri profunde de înțelegere și de relații interpersonale (cum fac celelalte două tipuri de empatie).

Bachelor (1988) le-a solicitat, cerut clienților să descrie cum au experimentat empatia. Clienții au descris patru tipuri de empatie și anume cognitivă, afectivă, împărtășită și nu în ultimul rând de susținere. Empatia cognitivă se raporta la sentimentul că terapeutul, analistul înțelegea experiența subiectivă a clientului. ”Empatia afectivă ținea de senzația că terapeutul împărtășea aspecte din experiența afectivă a clientului”. Cea împărtășită venea din senzația clientului că terapeutul își arăta empatia prin autodezvăluire”. Ultimul tip, cea de susținere viza faptul că analistul, terapeutul era văzut, perceput ca fiind o persoană grijulie, atentă, suportivă.

I. 4. Măsurarea empatiei

Chiar dacă interesul asupra empatiei are o istorie îndelungată și are ca obiect împărtășirea sentimentelor, emoțiilor unei alte persoane, interesul asupra apariției acesteia timpurii și bineînțeles dezvoltării ei s-a manifestat doar în ultimele două decenii. S-au dezvoltat o varietate, o diversitate de proceduri, variind ca orientare și ca modalitate. Sunt din ce în ce mai multe proceduri de evaluare a empatiei la copii și la adolescenți. Procedurile de evaluare a empatiei la copii pot fi clasificate în mai multe moduri. Ele pot fi clasificate ca fiind cognitive, afective, integrative, predictive și situaționale. Procedurile pot fi clasificate în baza unor modalități de utilizare a unor stimuli, adică putem folosi povești, benzi desenate, înregistrări audio, înregistrări audio-video, planșe și narațiuni, exprimare grafică. Mai pot fi clasificate și în funcție de tipul de modalitate de răspuns, cuprinzând propria relatare și plânsul automat.

Hoffman (1982) a clasificat și el măsurătorile empatiei și anume ca automate (de aici făcând parte și parametri precum conductibilitatea dermică și ritmul cardiac); somatice (postură, privire și expresie facială) și bazate pe indici verbali (cuprinzând stimuli grafici și chestionare).

Eisenberg și Lennon (1983) clasifică măsurătorile existente în poveste-imagine; indici faciali, gestuali, vocali; psihologice; nu în ultimul rând instrumente cu evaluare realizată de ceilalți sau chiar de sine.

Conceptul de empatie este greu de definit și chiar mai dificil de măsurat. Pentru specialiștii în psihologie socială și psihologia dezvoltării măsurarea empatiei constă de fapt în capacitatea unui individ de a experimenta, de a percepe, de a simți sau de a percepe starea afectivă a unei alte persoane sau compasiunea lui pentru un alt individ care are nevoie de ajutor (studierea relației dintre empatie și comportamentul prosocial și de întrajutorare). „Acest lucru are sens dacă acceptăm că tocmai detectarea nevoii de ajutor la o altă persoană este cea care motivează întrajutorarea”.

În opoziție, în terapie, măsurarea empatiei s-a axat pe comportamentul din cadrul terapiei. Aici au existat patru categorii generale de măsurători și anume prima a constat în terapeuții care și-au evaluat propria empatie; a doua, clienții au evaluat gradul sau nivelul de empatie constatat la proprii lor terapeuți. Al treilea tip de măsurarea presupune folosirea instrumentului numit Reamintirea Procesului Interpersonal. Aici clienții sunt cei care ascultă înregistrări ale propriilor sedințe de terapie și evaluează răspunsurile în sensul gradului de neînțelegere sau de empatie. Ultimul mod de măsurare a empatiei se referă la folosirea evaluatorilor obiectivi ce au ca sarcină de lucru urmărirea, studierea unor ședințe de terapie înregistrate video sau audio (secvențe scurte de terapie între două și patru minute) și care evaluează gradul, nivelul de empatie a terapeutului, consilierului.

Există Testul Dymond pentru intuiție și empatie, precum și Chestionarul de măsurare a empatiei emoționale a lui Mehrabian și Epstein. Ele sunt folosite, utilizate în cercetarea cu privire la empatia consilierului, psihoterapeutului (și pacientului) “în psihoterapiile de orientare comportamentală”. Testul Dymond de intuție și empatie pune în lumină comportamentul empatic. Chestionarul de măsurare a empatiei emoționale surprinde capacitatea empatică. Comportamentul empatic este evaluat ca un mijloc de manifestare a unei atare capacități, iar capacitatea empatică este apreciată drept un “potențial psihofiziologic de transpunere în psihologia altora”, celui care cere ajutorul, clientul.

Sunt mai multe măsurători ale empatiei, există și un chestionar al lui Mehrabian și Epstein. Se spune ca bolnavii mental manifestă, au o atitudine „față de ei înșiși o atenție exagerată și sînt incapabili să se intereseze de ceilalți și să le ia în considerare punctele de vedere”.

Recent „s-au folosit măsurători ale excitației fiziologice, precum ritmul cardiac și reacțiile electrodermice”. Reacțiile musculaturii faciale la stările afective ale semenilor sunt “codificate în baza unor sisteme neuroanatomice”. Sunt proceduri bazate pe neuroștiințe și pe fiziologie și contribuie la evaluarea empatiei, dar nu la măsurarea ei.

Măsurătorile variază în funcție de obiectiv, de modalitatea de răspuns și de caracteristicile stimulilor.

I. 5. Nivelurile și formele empatiei

Așa cum spunea Theodor Lipps, Einfühlung este un proces de autocunoaștere și de cunoaștere psihologică, de proiecție a propriilor stări afective, sentimente, trăiri asupra altora. Pentru Max Scheler empatia este o fuziune afectivă, un act vital și instinctiv, astfel cunoașterea perceptivă trece dincolo de barierele, limitele eului individual. În cartea Empatia în psihoterapie de Odette Gîrlașu-Dimitriu, tot el vorbește despre o gradualitate a stărilor de înțelegere afectivă. Din punctul lui de vedere există mai multe niveluri empatice și anume împărtășirea imediată și directă a suferinței unei persoane, respectiv încercarea în comun a unei suferințe psihice; faptul de a lua parte la bucuria sau suferința cuiva; simpla contagiune afectivă care se realizează pe baza expresiei și a imitației; veritabila fuziune afectivă. Scheler susține că noi percepem stările celuilalt absolut la fel ca și propriile noastre stări sufletești, că extrospecția (observare a fenomenelor din afara eului, a trăirilor psihice ale celuilalt) este de aceeași natură cu introspecția (observarea și interpretarea propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale; autoobservare; analizarea vieții psihice proprii).

La rândul lui, Daniel Goleman fixează trei niveluri ale empatiei. Primul nivel este gradul minim de empatie adică perceperea emoțiilor celuilalt la un nivel mediu. Al doilea nivel este gradul mediu și înseamnă “a intui preocupările și sentimentele celuilalt și a le răspunde”, iar ultimul nivel este gradul cel mai înalt și presupune „înțelegerea a ceea ce se află în spatele emoțiilor și a sentimentelor celorlalți”.

G. Apfeldorfer vorbește despre empatia de emoție și cea de abstracție. Empatia de emoție „ne face capabili să ne punem în locul celuilalt, să înțelegem emoția pe care o simte el, fără să o simțim noi înșine și nici să o împărtășim neapărat”, cu alte cuvinte putem să înțelegem ce simte clientul fără să ne pierdem propriul nostru punct de vedere. Putem înțelege tristețea unei persoane (familie, rudă, prieten, elev, profesor, coleg, client, vecin) deoarece știm ce este tristețea. Trebuie să ne comportăm cu semenul nostru așa cum simțim că are nevoie să ne comportăm față de el atunci, în acel moment, astfel arătăm că avem grijă de el, că ne pasă de el așa cum avem grijă de propria noastră persoană.

Așa cum am notat mai sus, putem manifesta și o empatie de abstracție. Această empatie „ne permite să trăim într-o lume împărtășită, în care înțelegem punctele de vedere ale celuilalt, fațetele multiple sub care el își (re)prezintă lumea”. Cu ajutorul limbajului verbal și cel nonverbal, viziunea despre lume și despre lucruri ale ficărui individ ne sunt accesibile.

G. Apfeldorfer distinge trei niveluri ale empatiei și anume cel mai superficial (simpatia), cel mediu (empatia emoțională) și cel mai profund (empatia de abstracție). Simpatia constă în resimțirea unor emoții de armonie cu ale unui alt individ.

Empatia dispozițională se referă de fapt la un anumit moment al raportului interpersonal. Este „o stare internă comună acelor indivizi care tind să manifeste o anumită responsabilitate afectivă și cognitivă față de alții”. Aici există posibilitatea ca empatia să producă sentimente de afiliere cu partenerul, cu celălalt în mod intrapersonal. Interlocutorul, consilierul este interesat și în același timp preocupat de ceea ce i se spune, ceea ce i se comunică astfel empatia exprimată verbal operează într-o manieră interpersonală. Această relație este întreținută din dorința ambilor parteneri (participarea activă a celor doi, client/terapeut și client).

Empatia dispozițională include două componente și anume componenta afectivă și componenta cognitivă. Componenta afectivă se referă la tendința “de a răspunde unei situații sau unei stări emoționale a celuilalt, prin exprimarea unor emoții congruente”. Componenta cognitivă se referă la tendința de a adopta perspectiva psihologică a celuilalt.

Empatia comportamentală se îndreaptă (vizează) către comportamentele constant empatice ale anumitor persoane. Aici vorbim despre psihologi, terapeuți, consilieri, manageri, cadre didactice etc.). Ele se manifestă, au un comportament empatic cu orice persoană, dar și în orice împrejurare.

S. Marcus susține că persoanele empatice sunt caracterizate prin abilitate interpersonală (capacitatea de ați face prieteni și de a întreține această relație), comportament prosocial bine dezvoltat, altruism, generozitate, flexibilitate (ați face timp pentru cei din jur, pentru a-i asculta), emoționalitate, atitudini optimiste, căldură etc.

David Goleman consideră că abilitatea de empatizare cuprinde următoarele însușiri morale pozitive și anume capacitatea de a ști și de a putea să-i ascultăm pe ceilalți, de selectare și reținere a ceea ce aste semnificativ, important; capacitatea de a privi din perspectiva celuilalt (din punctul lui de vedere); capacitatea de îmbunătățire a sensibilității noastre la sentimentele și stările emoționale ale celorlalți.

Persoanele slab empatice sunt caracterizate astfel: sunt mai rigide, singuratice, centrate pe sine, introvertite, nu acordă atenție sentimentelor celorlalți, mai retrase. Aceste persoane “sunt mai puțin dispuse să împărtășească alte pucte de vedere și alte stări emoționale afective decât cele proprii”.

I. 6. Funcțiile empatiei

Trebuie să ținem cont că experimentarea empatiei și comunicarea înțelegerii empatice sunt diferite. A fi empatic presupene pătrunderea în lumea psihologică a unei persoane și trăirea experienței persoanei în acel moment. Comunicarea înțelegerii este o componentă diferită a empatiei, care trebuie să decurgă din acordajul empatic, dar poate fi comunicată în mai multe moduri. O persoană (consilier, terapeut) poate să fie empatică (de exemplu să ajungă, să acceadă la cadrul de referință al celuilalt), „însă apoi să folosească mai buna cunoaștere a celuilalt pentru a-l manipula”, manevra, influența.

Au fost evidențiate o varietate de funcții ale empatiei în literatura de specialitate. În terapia centrată pe client, empatia în principal oferă două moduri diferite de experiențe de cunoaștere.

Primul mod se referă la faptul că terapeutul, consilierul comunică înțelegerea empatică, este privit ca un ajutor acordat clienților, celor care caută și cere ajutor pentru a recâștiga încrederea în ei dar nu în ultimul rând de a se accepta pe ei înșiși. Pentru a ușura, a înlesni acest aspect obiectivul, scopul terapeutului sau consilierului este „să-l urmeze pe client, să fie un însoțitor îngăduitor care ajută la anularea experienței de izolare psihologică trăită de client”. Aici, empatia este considerată un ajutor dat, oferit clienților ca să se accepte pe sine și să-și găsească propriul glas, propria voce. Încrederea ridicată, mărită a clienților în ei înșiși conduce, mai târziu, la o conștientizare sporită.

Al doilea tip de cunoaștere apare prin descoperire și explorare. Aici clienții sunt priviți ca fiind niște exploratori, cercetători „care ajung să se raporteze într-un mod diferit la propria experiență, să vadă lucrurile într-un mod mai inedit și să le trăiască mai profund”. Ei dau o foarte mare atenție la ceea ce trăiesc astfel își extind, își lărgesc, își măresc cunoașterea. Scopul consilierului, terapeutului este să faciliteze explorarea, cercetarea și să fie un însoțitor în această căutare. Aici, terapeutul nu are rolul să-l ghideze pe client, ci îl încurajează, îl sprijină “să privească cu atenție și să continue să meargă acolo unde el s-a temut să meargă”. Descoperirea are ca rezultat o reorganizare internă.

Cercetările moderne, ulterioare asupra actului empatic surprind mai multe funcții. În cartea Empatia în psihoterapie de Odette Gîrlașu-Dimitriu sunt enumerate următoarele funcții și anume funcția de înțelegere și interpretare a stărilor psihice ale pacientului (funcția cognitivă), funcția de transpunere în psihologia pacientului (funcția anticipativă), funcția de comunicare implicită între parteneri (funcția de comunicare), funcția performanțială a empatiei terapeutului (funcția performanțială), funcția de mediere în declanșarea orientării și comportamentului “helping” (funcția de contagiune afectivă).

Mai sus am enumerate cele cinci funcții ale empatiei, iar în continuare le voi lua pe rând și voi spune câteva cuvinte despre fiecare în parte.

Voi începe cu funcția cognitivă care se manifestă “ca un adjuvant științific aflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizării demersului de cunoaștere a psihicului uman”. Cu alte cuvinte, actul empatic permite o cunoaștere rapidă și la timp, promptă, directă a partenerului. Prin această cunoaștere aflăm cât este el de ostil sau de prietenos, de interesat sau de plictisit, de tensionat, încordat sau de relaxat, de agresiv sau de anxios, de deschis sau de închis, de disperat sau de stăpân pe sine etc. Această funcție „rezultă din faptul că prin transpunerea psihologică în sistemul de referință (intern) al altuia se realizează un act de cunoaștere (empirică) a partenerului”.

Funcția anticipativă rezultă din cea cognitivă. Aici, empatia permite „formularea unei predicții (corecte) asupra posibilului comportament al partenerului; implicit, presupune o anticipare a strategiei de comportament a celui ce empatizează”.

Funcția de comunicare implică nu doar comunicarea empatică dintre două persoane, dintre terapeut și client, dar și invers, deschiderea pacientului, clientului în raport cu terapeutul, în fața terapeutului. Această funcție rezultă din nevoia de a dialoga, de a comunica cu cei din jur, de a spune probloemele altora, de a ne ușura de povara unor sentimente, emoții, trăiri (tristețe, bucurie, remușcare, vinovăție, ură, dezamăgire, frică etc.). Este benefică comunicării interpersonale, dezvoltării abilității de ați face noi prieteni și de a întreține, a păstra, de a crește aceste relații. Cu cât relațiile sunt mai solide, cu atât unitatea grupului este mai puternică. Funcția de comunicareâ “reiese și din corelerea nevoii de empatie cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilalt”.

Funcția performanțială reiese din faptul că, în anumite situații întâlnite în viața de zi cu zi sau că vorbim despre anumite profesiuni de exemplu consilierul, psihologul, psihoterapeutul, educatorul, învățătorul, profesorul, empatia “preia ipostaza de însușire psihică”. Aici, empatia este abilitatea de a înlesni, de a dezvolta, favoriza obținerea sau realizarea unui rezultat pozitiv, success într-o activitate ce sunt prezente relațiile interpersonale.

Funcția de contagiune afectivă reiese din implicațiile nivelului de apropiere a unei persoane, individ cu partenerul său. Situația de punere temporară în împrejurarea, ipostaza, poziția, starea celuilalt atrage după sine (și prin actul simpatetic) un proces de contaminare de starea celuilalt. Condiția profesională de psihoterapeut, consilier, psiholog impune adoptarea, acceptarea unei conduite, manieră altruiste (generozitate) față de client, pacient, astfel „empatia terapeutului având rolul de a declanșa acest proces de oferire a sprijinului psihologic”.

Prin funcțiile sale, empatia facilitează adaptarea socială a personalității. În consecință blocarea manifestării ei prin diferite mecanisme sau manipularea funcțiilor ei, de exemplu stimularea funcției anticipative pe diferite căi pentru a crea panică (zvonuri la examenele de admitere, de sfârșit de an; zvonuri despre anumite zone ale țării; zvonuri despre inundații, cutremure etc.), asocieri de imagini și sunete înspăimântătoare, de groază, sinistre în război poate crea efecte fatale, malefice.

I. 7. Empatia ca trăsătură de personalitate

Rolurile variate atribute empatiei în dezvoltarea socială a copilului, dar și locul ei în compoziția socială a societății noastre sunt abigue. Atât în teorie cât și în cercetare empatia a fost descrisă ca având un efect reglator asupra agresiunii; un efect motivațional asupra actelor, comportamentelor de generozitate; un efect de facilitare a comunicării, a relațiilor sociale; un rol de organizare în adaptare și dezvoltare.