Rolul Familiei In Viata Individului. Teoria Atasamentului Parinte Copil

Rolul familiei în viața individului

Teoria atașamentului părinte-copil

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………….p.

Capitolul 1. Familia în societatea românească- istoric și evoluție ………………………p.

Abordarea sociologică a familiei în cadrul societății românești…..p.

1.1.1 Definiții și teorii privind familia…………………………………….p.

Tipuri de familie……………………………………………………………………p.

Evoluția familiei………………………………………………………………………p.

Importanța familiei în cadrul societății………………………………………p.

Capitolul 2. Conceptul de Căsătorie …………………………………………………………………p.

2.1 Căsătoria în prezent ………………………………………………………….p.

2.1.1Vârsta indivizilor la căsătorie………………………………………….p.

2.1.2 Așteptări privind căsătoria……………………………………………p

2.1.3 Etapele prin care trece familia………………………………………p.

2.1.4 Eșecuri în căsătorie……………………………………………………..p.

Capitolul 3. Copiii și familia………………………………………………………………….p.

3.1 Numărul de copii în familie…………………………………………….p.

3.1.1 Familii cu copil unic……………………………………………………..p

3.1.2 Familii cu mai mulți copii……………………………………………..p

3.2 Atașamentul părinte – copil……………………………………………p.

3.2.1 Teoria atașamentului părinte – copil…………………….p.

3.2.2 Caracteristicile atașamentului………………………………..p

Capitolul 4. Cercetarea privind atașamentul părinte – copil…………………………………….p.

4.1 Scopul și obiectivele cercetării…………………………………………….p.

4.2 Ipotezele cercetării……………………………………………………………..p.

4.3 Metodologia cercetării…………………………………………………………….p.

4.4 Rezultatele obținute și interpretarea lor………………………………………….p.

Concluzii………………………………………………………………………………………………………p.

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….p.

Anexe………………………………………………………………………………………………………………..p.

ARGUMENT

Lucrarea de față intitulată ’’Rolul familiei în viața individului. Teoria atașamentului părinte-copil’’ prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate despre problematica abordată, precum și rezultatele unei cercetări personale prin care mi-am propus să evidențiez rolul familiei în viața individului, cum sunt privilegiați cei care sunt crescuți intr-un mediu familial normal și ce carențe au cei care sunt neglijați și neînțeleși de către familie, cum și când este folositor atașamentul părinte copil și dacă este folositor pentru viitorul adult. Cum poate influența atașamentul părinte copil dezvoltarea acestuia.

Așa cum au încercat să evidențieze numeroși specialiști, familia este unul dintre principalii pioni ai societății. Este una dintre cele mai puternice instituții care pot aduce beneficii asupra unei societăți sau pot crea și forma viitori distrugători de societăți. Dacă părinți nu reușesc să rămâna uniți și să-și învețe copiii sa fie oameni cu caracter, să lupte pentru viitorul lor, să înțeleagă că societatea are nevoie de ei aceștia vor deveni un impediment pentru societate și vor fi marginalizați.

Lucrarea este formată din patru capitole, dintre care primele trei abordează partea teoretică, legate de: familia în societatea românească, conceptul de căsătorie, copii și familia, cel de-al patrulea capitol conține subcapitole despre numărul de copiii, familia cu un singur copil, iar umătorul subcapitol este despre teoria atașamentului părinte-copil. Din aceste capitole doresc să extrag și să evidențiez nevoia familiei în viața individului și statutul familiei în societate. Ultimul capitol reprezintă partea de cercetare a acestei lucrări unde am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată precum și rezultatele cercetării.

CAPITOLUL 1

Familia în societatea românească- istoric și evoluție

1.1 Abordarea sociologică a familiei în cadrul societății românești

Familia este o instituție universal umană și face parte deja, din cadrul realităților primare. Cu ajutorul familie ca și grup putem studia realitatea aflată într-o societate dată.

Familia este prin urmare, cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de conviețuire colectivă.

Primele comunități umane unde se putea observa un model de familie lărgită, au fost clanurile, triburie, ele nu erau alcătuite sub o altă formă, ci forma principală în jurul căreia se construia totul era nucleu de familie. Acestea suprapuneau structuri, roluri și relații familiale altor grupuri dar la un nivel global. Multă vreme familia a constituit baza și modelul în funcție de care societatea era construită.

Familia este unul dintre cele mai vechi tipuri de de organizare, este un model de nucleu recunoscut la nivel global. Este grupul principal din cadrul unei societăți, deoarece aici se formeză indivizii, aici învață și se pregătesc pentru un grup la nivel macro, pentru imensa și zdruncinata societate în care va lupta cu alți indivizi pentru o poziție cât mai bună.

În România familia a fost și în unele părți ale țării încă mai este, un obiectiv important în viața unui individ, dacă nu îți întemeiezi o familie nu ești bine văzut, ești văzut ca un individ de neîncredere, pe care nu te poți baza. Familia este ’’pilonul de spijin’’, cea care te ajută să mergi mai departe orice ar fi.

1.1.1 Definiții și teorii privind familia

Familia este un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărui membri adulți își asumă responsabilitatea creșterii copiilor. Legăturile de rudenie sunt relațiile între indivizi stabilite fie prin căsătorie, fie prin liniile de descendență care leagă între ele rude de sânge (mame, tați, frați, urmași etc.).

Din perspectivă sociologică, familia este definită ca un grup social primar, unde membrii grupului împărtășesc scopuri, sentimente și valori comune. Relțiile dintre membrii acestui grup sunt directe și informale.

Din perspectivă jurdică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc modul în care se va încheia căsătoria, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, modalitatea de transmitere a moștenirii, relațiile dintre părinți și copii etc.

Cele două perspective se completează reciproc astfel familia apare ca un tot unitar de relații sociale reglementat prin norme juridice și prin norme sociale difuze.

În literatura sociologică, există numeroase controverse privind caracterul pozitiv sau negativ al efectelor acestor funcții asupra indivizilor si societății.

Teoria funcționalistă (Murdock 1949, Parsons si Bales, 1955) evidențiază funcțiile pozitive ale familiei. Ei consideră că familia este o instituție socială principală, care oferă societății posibilitatea de a își rezolva problemele importante.

Teoria conflictualistă susține că prin funcțiile ei, familia asigură perpetuarea sistemului existent, limitează mobilitatea socială. Din această cauză, familiile din clasa de sus si cea mijlocie tind să obțină mai multă educație, slujbe mai bune, standarde de viață mai înalte decât copiii din familiile clasei muncitoare.

Cert este că din majoritatea afirmațiilor făcute de numeroși specialiști, reiese că familia este principalul grup dintr-o societatea, deoarece sprijină societatea și o ajută să funcționeze în parametri normali.

Aceasta are mai multe funcții dintre care le enumerăm pe cele principale, funcția biologică și sanitară, economică, solidaritate familială, pedagogico-educativă și morală.

Funcția biologică și sanitară, asigura satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, aigură necesitățile igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei.

Funcția economică constă în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun.

Funcția de solidaritate familială se referă la ajutorul reciproc dintre membrii familiei bazat pe sentimente de dragoste și respect reciproc.

Funcția pedagogico-educativă și morală prin intermediul acestei funcții se asigură socializarea copiilor, aici copilul își însușeșete normele și valorile sociale, pentru a putea relaționa cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei se realizează socializarea primară, socializarea de bază.

Dacă aceste funcții sunt îndeplinite copii care vor pași în societate, vor ști să facă față oricărei provocări și vor ști să lupte pentru ce li se cuvine. Socilizarea primară ajută în formarea viitorului adult.

1.2 Tipuri de familie

De-a lungul anilor au fost stabilite mai multe tipuri de familie, acestea fiind stabilite fie de numărul membrilor fie în funcție de criteriul locuinței.

În anul 1949 Murdock, făcea distincția între familia nucleu și familia extinsă. El preciza că familia nucleu este compusă din adulți de sex opus împreună cu copiii lor naturali sau adoptați. În prezent există familii monogame, de homosexuali, ceea ce pune în dificultate pertinența acestei definiții.

De-a lungul timpului tipurile de familie existente au suferit modificări, în prezent noțiunea de familie și tipul acesteia diferă de la individ la individ.

Familia nucleară (familie simplă) este familia alcătuită din soț, soție împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună

Familia extinsă (familie lărgită sau familie compusă) este compusă din nucleul familial, plus alte rude sau alte generații. Familia extinsă, include în afară de copii și părinții acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (frații și surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor). În mod normal, într-o familie extinsă trăiesc și se gospodăresc împreuna trei generații: copiii, părinții, și bunicii.

Familia monoparentală este reprezentată de tipul de familie formată din copiii si unul dintre părinți, aceștia locuind sub același acoperiș. Acest tip de familie poate fi consecința divorțului, a decesului unuia dintre părinți, decizia unui adult de a înfia un minor sau hotărârea unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită.

Din aceste două tipuri majore distingem alte tipuri, cum ar fi: Un alt tip este reprezentat de familia “amestecată” compusă din părinți care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie, un alt tip ar fi familia“fără copii”, care constau într-un cuplu și “cupluri care coabitează” și “căsătorii convenționale” – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

Aceste tipuri de familie există și în prezent, doar că între timp au mai apărut și alte tipuri de familii, de exmplu familia compusă din indivizi de același sex. Însă pe primul loc se află familia nucleară. Ideal ar fi să rămână în viziunea tinerilor acest tip de familie, să fie un ideal pentru cei ce urmează să-și întemeieze propria familie.

În trecut principalul model de familie era familia extinsă și poate era mai bine, căci familia respectivă arată ca o “mini societate”, unde indivizi se ajutau la treburile gospodărești și luptau pentru binele propriei familie, de aici pornea și o societate unită, astăzi însă sunt extrem de multe familii dezbinate, indivizii sunt doar pentru ei, fără a se interesa de binele familiei și implicit de binele societății.

1.3 Evoluția familiei

Sociologul istoric Lawrence Stone a schițat unele dintre schimbările care au condus la apariția formelor familiale moderne în Europa, pornind de la cele premoderne. Stone a deosebit trei etape în evoluția familiei, între 1500 și 1800:

1. În prima etapă a acestei perioade, principala formă familială era un fel de familie nucleară care trăia în gospodării foarte mici, dar menținea relații puternice cu comunitatea, inclusiv cu cei de alt neam. Această structură familială nu era clar separată de comunitate. Conform lui Stone (deși unii istorici nu sunt de acord cu el), familia în acea vremea nu era un centru important al atașamentului afectiv sau al dependenței pentru membrii săi. Oamenii nu trăiau sau nu căutau intimități sentimentale, de felul celor pe care le asociem astăzi cu viața de familie.

În interiorul căsătoriei, sexul nu era considerat o sursă de plăcere, ci o necesitate a procreării. Libertatea individuală în alegerea partenerului și alte probleme ale vieții de familie erau subordonate intereselor părinților, altor rude sau ale comunității. În afara cercurilor aristocrate, unde era uneori activ încurajată, iubirea erotică sau romantică era privită de moraliști și teologi ca o boală. Cum a arătat și Stone, în această perioadă, familia “era o instituție fără contururi precise, nepretențioasă, fără să cultive sentimentele, autoritară… De altfel, ea avea o viață foarte scurtă, fiind adesea dizolvată prin moartea soțului sau a soției, sau plecarea ori moartea timpurie a copiilor” (1980).

Familia era o instituție importantă încă din acea vreme, doar că era privită sub o altă formă, având alte priorități și principii. Relațiile dintre membrii familiilor erau altfel conturate și înțelese.

2. Acest tip de familie a fost succedat de o formă de tranziție, care a durat din prima perioadă a secolului al XVII-lea până la începuturile celui de-al XVIII-lea. Acest din urmă tip aparținea mai mult clasei dominante a societății, dar a fost totuși important, deoarece din el s-au răspândit atitudini care au devenit ulterior aproape universale. Familia nucleară a devenit o entitate mai separată, distinctă de legăturile de alte neamuri sau de comunitatea locală. Se punea din ce în ce mai mult accentul pe importanța iubirii maritale și parentale, deși se înregistrează o creștere a autorității tatălui.

Familia nucleară este axată mai mult pe relațiile din cadrul familie, de integritatea acesteia și înțelegerea membrilor. La început acest tip de familie era întâlnită în cadrul clasei superioare a societății, în prezent o întâlnim indiferent de statutul social al unei familii.

3. În a treia etapă, tipul de sistem familial cu care suntem familiarizați în Occident astăzi a evoluat treptat. Acestă familie este un grup constituit pe baza unor legături emoționale strânse, având un grad înalt de intimitate domestică și preocupare pentru creșterea copiilor. El este marcat de creșterea individualismului afectiv, formarea legăturilor maritale pa baza selecției personale, călăuzită de atracția sexuală sau iubirea romantică. Încep să fie glorificate aspectele sexuale ale iubirii în interiorul căsătoriei, și nu cele extraconjugale. Familia devine mai degraba un angrenaj de consum decât unul de producție, ca rezultat al apariției unui număr din ce în ce mai mare de locuri de muncă în afara casei. Femeia devine asociată vieții casnice, iar bărbatul este văzut drept susținătorul familiei. În ultimii ani, ideea bărbatului ca susținător de familie care “conduce” familia s-a modificat simțitor pe măsură ce a crescut numărul femeilor care ocupă un loc de muncă, iar structurile familiale au continuat să se diversifice.

Anthony Giddens precizează în cartea sa că în ultimele decenii studiile teoretice și empirice feministe au generat un interes crescut pentru relațiile de familie și intime, atât în rândul discuțiilor pur teoretice cât și al populației în general. Termeni precum ’’schimbul doi’’ – care se referă la dualismul rolurilor femeilor, la locul de muncă și acasă – se întâlnesc în vocabularul nostru de zi cu zi. Dar deoarece ei se axează adesea pe controverse specifice în cadrul sferei domestice, studiile feministe asupra familiei nu au reflectat întotdeauna tendințele și influențele mai largi care acționează în afara gospodăriei.

În ultimele decenii a apărut un volum semnificativ de literatură sociologică asupra familiei, construit pe temeiuri feministe, nu neapărat și documentat de acest curent. Principala preocupare o constituie transformările mai largi care au loc în formele familiale – constituirea și dizolvarea familiilor și a gospodăriilor și așteptările evolutive la nivelul relațiilor personale. Ascensiunea divorțului și a creșterii copilului de către un părinte singur, apariția ’’familiilor reconstituite’’ și a celor de homosexuali, precum și popularitatea coabitării – toate sunt subiect de preocupare. Totuși, aceste transformări nu pot fi înțelese separat de schimbările semnificative care survin în perioada noastră modernă târzie. Dacă dorim să înlăturăm prăpastia dintre transformările personale și modelele mai largi de schimbare socială, trebuie să acordăm atenție schimbărilor care apar la nivel societal, chiar global.

1.4 Importanța familiei în cadrul societății

Familia este una dintre cele mai importante instituții din cadrul societății, fiind cea care se ocupă de socializarea primară și de formare membrilor societății. Crescând într-o familie unită un individ se integreză mult mai ușor în societate.

Voi enumera patru aspecte prin care familia realizează funcția de socializare:

a) educația morală, ce are la bază relațiile de autoritate prin intermediul cărora modelele și regulile culturale se impun personalității individului;

b) învățarea sau cunoașterea, adică aflarea și deprinderea reperelor necesare vieții sociale;

c) dezvoltarea capacității creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preț mai ales în perioada modernă și în cadrele culturii postmoderne;

d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivității specific umane.

Aceste dimensiunii diferă de la o formă culturală la alta, de la o societate la alta și depinde de realitatea socială în care se manfiestă individul. Din păcate nu ne alegem familia în care să ne naștem, așa că fiecarui individ îi este dat să se nască într-o familie unită sau mai puțin unită.

Însă în prezent cam toate familiile sau dacă nu toate, majoritate se străduiesc să le ofere copiilor educția necesară pentru a se integra în societate, încearcă să le cultive spiritul copmetitiv benefic. Fiecare luptă pentru a fi cel mai bun.

Importanța familiei în cadrul societății este dată de socializarea primară, fără socializarea primară este mai greu să se realizeze socializarea secundară.

Într-un studiu realizat de Institutul de cercetare a Calității Vieții în anul 2002 în România, reiese că : Familia deține primul loc în ierarhia diferitelor domenii ale vieții, la diferență destul de mare de celelate. Aproximativ 85% dintre persoanele intervievate consideră că familia este foarte importană în viata lor, comparativ, de exemplu, cu un sfert care apreciază că timpul liber sau prietenii sunt foarte importanți. La polul opus se află politica pe care majoritatea subiecților o considera neimportantă. Munca, domeniu plasat pe locul al doilea și religia, domeniu plasat pe locul al treilea sunt considerate de asemenea importante sau foarte importante în viața individului.

Din studiul respectiv rezultă că indivizii au nevoie de familie pentru a dobândi capacitățile necesare adaptării și supraviețuirii în cadrul societății. Fără familie societatea normală ar fi practo inexistentă, haosul dominând peste întreaga populație a Globului Pământesc.

CAPITOLUL 2

Conceptul de căsătorie

2.1 Căsătoria în prezent

În acest capitol vă voi introduce în tainele căsătoriei, până să ajungem în prezent, vă voi face o scurtă prezentare a conceptului de căsătorie, ce însemna în trecut pentru indivizi și ce însemană în prezent. Oare căsătoria este înțeleasă la fel ca în trecut, oare tinerii din zilele noastre se mai gândesc la căsătorie, doresc să-și întemeieze propriile familii, sau altele sunt preocupările lor. Din punctul meu de vedere prea puțin le mai pasă de căsătorie, majoritatea susțin că’’nu-i leagă un act’’, conceptual de căsătorie este perceput diferit, odată cu schimbările sociale, cu evoluția sistemelor și conceptelor și percepția indivizilor să se schimbe.

Căsătoria poate fi definită ca o uniune sexuală aprobată și recunoscută social între doi indivizi adulți. Atunci când doi oameni se căsătoresc, ei devin rude unul cu celălalt; de asemenea, căsătoria asociază un mare număr de oameni legați între ei prin relații de rudenie. Părinți, frați, surori, și alte rude de sânge devin, prin căsătorie rude ale partenerului.

În dicționarul de sociologie găsim la conceptual de căsătorie următoarele:

Căsătorie – modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționare formală de către o instituție legitimă a uniunii mantale) și un aspect religios (sancționare formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale).

Căsătoria civilă (sancționarea juridică) este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era sancționată doar religios, în prezent, căsătoria religioasă este facultativă și nu poate fi făcută decât după sancționarea juridică. În ambele tipuri de sancționare, esențială este recunoașterea socială a uniunii maritale. în mod tradițional, aceasta se realizează printr-o ceremonie publică, organizată la nivel comunitar (nuntă).

Căsătoria împreună cu filiația reprezintă mecanismele sociale de transmitere a moștenirii, a bunurilor materiale și imateriale (de tip religios, spiritual, cultural). Căsătoria are ca funcție

principală să lege intre ele două neamuri între care, în mod obișnuit, nu există legături de

consangvinitate. În majoritatea societăților, legătura este realizată prin femeie.

În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, de alegere a partenerului. În principal, există două tipuri de reglementare maritală: endogamia și exogamia.

Endogamia stabilește alegerea partenerului din cadrul aceluiași grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparțin aceleiași caste, rase, religii sau aceluiași grup etnic.

Exogamia stabilește alegerea partenerului din afara grupului (din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunității locale). Exogamia se bazează pe rudenie și pe afirmarea incestului drept tabu (interzicerea relațiilor sexuale între rude de sînge).

Căsătoria este parte necesară în cadrul societăților, ajutând la stabilirea și impelemtarea anumitor reguli și conduit în cadrul familiilor, refletându-se mai apoi în cadrul comunității de care aparțin tinerii ce recurg la aces proces.

Așa cum este menționat și în cadrul paragrafului extras din dicționarul de sociologie căsătoria civilă este relative recentă față de cea religioasă, în trecut se pune mai mult preț pe uniunea celor doi tineri în cadrul ceremoniei de căsătorie relogioasă de cât în present. În prezent lucrurile stau puțin altfel, oamenii nu mai pun la fel de mult accentul pe sentimente, spititualitate, unirea sufletelor celor doi tineri, totul a devenit material.

Când te gândești la căsătorie, te gândești la petrecere (nuntă), te gândești de unde faci rost de bani pentru petrecere, totul se rezumă la partea materială, această gândire bolnăvicioasă, avară aș numi-o, nu ajută pe nimeni să ducă o viață mai liniștită după celebrarea minunatului concept de căsătorie.

Taina căsătorie este și a fost studiată de-a lungul timpului atât de sociologi cât și de teologi. Din punct de vedere religios actul sexul este legitim doar în cadrul căsătoriei, după ce a fost oficiată cununi religioasă și poate fi practicat doar pentru perpetuarea neamului.

Căsătoria este asociată cu întemeierea unei familii și poate fi asociată cu ciclul primar al vieții de familie, aceasta inflențând fertilitatea și natalitatea. Căsătoria poate da naștere unor multiple consecințe sociale, morale, juridice care privesc atât cuplul cât și descendenții lor.

Studiile arată că oamenii căsătoriți sunt mai fericiți decât celibatarii, predominant bărbații, deși pare surprinzător.

În cazul căsătoriilor în prezent, mai există o problemă, faptul ca majoritatea tinerilor la noi în românia nu au un job stabil, un salariu care sa le perimită să-și achiziționeze o casă. Lipsa banilor și a stabilității financiare este un fenomen ce se reflect în societate prin cți mai mulți tineri singuri, care la vârste înaintate locuiesc cu părinții.

Sunt cazuri în care lipsa banilor îi îndeamnă pe tineri la amânarea căsătoriei și de multe ori un cuplu tânăr este nevot să locuiască cu unii dintre părinți, acest fenomen nefiind favorabil cuplului, apar certuri datorate ideilor diferite, părinții își doresc să dețină controlul asupra copiilor. Astfel cuplul suferă, ajungând de cele mai multe ori la disperare, această ducând către separarea tinerilor.

Căsătoria în prezent este o luptă continua de idei, mentalități diferite, bazele acesteia dispărând.

2.1.1 Vârsta indivizilor la căsătorie

În societatea românească căsătoriile sunt încheiate în pricipiu la vârste tinere, uneori foarte tinere. În prezent căsătoria a început să aibă loc la vârste mai înaintate față de trecut, tinerii au început să aibă alte priorități.

Există anumite studii care suțin că vârsta ideală pentru căsătorie la femei este de 28 de ani iar la bărbați de 30 de ani. Din punctul meu de vedere alegerea vârstei potrivite pentru căsătorie ține de fiecare individ în parte. Atunci când relația de culu ajunge la maturitate vine și acest moment, momentul căsătoriei.

În trecut tinerii se căsătoreau la vârste mult mai fragede decât în prezent, unii se căsătoriau din cauza traiului greu pe care îl duceau în familia de origine, alții că așa au stabilit părinții.

Indiferent de vârsta la care este săvârșită căsătoria imortant este ca familia proaspăt întemeiată să fie bine închegată și să aibă principii clar stabilite pe care să se bazeze pentru o bună funcționare.

2.1.2 Așteptări privind căsătoria

Toți cei care se căsătoresc intră în relația de căsnicie cu diferite așteptări adunate de-a lungul timpului, din familia unde au crescut, din comunitatea de care aparțin, din cărți, mass-media, din propria cultura, imaginație.

Fiecare dintre noi ne imaginăm, ne dorim, visăm la căsnicia perfectă, care să fie construită pe niște baze solide și care să fie solidă indiferent de obstacolele întâmpinate.

Chiar dacă toate cuplurile visează la o viață de căsătorie lină, fără schimbări sau ajustări majore, realitatea este că aproape toate cuplurile trec prin cel putin 3 stadii ale căsniciei:

1. Euforia: în al 9-lea cer, perfect, exact cum trebuie, pentru totdeauna, îndrăgostiți lulea, idolatrizare, amețiți, fascinați, fermecați, captivați, extaziați, încântați, preocupați, în sfârșit…

2. Revenirea la realitate: supărați, groaznic, total greșit, renunț, răniți, dezamăgiți, zdrobiți, iritați, nenorociți, împovărați, incomodați, amărâți, prinși în laț, nu vom reuși niciodată…

3. Maturitatea: cu picioarele pe pământ, am nevoie de tine, cum vezi tu lucrurile?, hai să rezolvăm problema, te voi ajuta, încurajare, unitate, împrospătați, mulțumitori, liberi, încrezători, prietenoși, în dezvoltare, împreună putem reuși…

Stadiul doi este determinat și agravat deseori de: neîmplinirea așteptărilor și nevoilor celor doi, lipsa comunicării în familie, anumiți dușmani ai iubirii.’’

Așteptările noastre nu coincid cu realitatea, lucrurile pot sta total diferit față de ce și cum ne-am imaginat noi vreodată ca va fi căsnicia noastră, lupta pentru binele familiei este dificilă, capacitatea de al ajuta și înțelege mereu pe cel cu care am pornit la drum va fi întotdeeauna o lupta. Căsnicia nu însemnă doar ’’lapte și miere’’, căsnicia înseamnă decizii luate împreună, acceptarea celuilalt așa cum este, puterea de a înțelege că nu ați crescut cu aceleași principii, că nu ați avut aceleași țeluri de când v-ați născut.

Căsnicia înseamnă sacrificii, îndeplinirea nevoilor întegii familii, comunicare, iubire, acceptarea problemelor ce vor interveni și capacitatea celor doi soți de a le depăși.

2.1.3 Etapele prin care trece familia

Familia este reprezentată printr-un sistem deschis, viu ce primește intervenții din diferite direcții din partea mediului și a numeroaselor tipuri de relații cu acesta. Aceasta își schimbă mereu forma prin apariția (naștere) sau dispariția (deces) unui membru al acesteia și trebuie să se adapteze schimărilor ce intervin asupra ei. Programul unei familii se adaptează în funcțiie de nevoile membrilor ce nu se pot încă deplasa sau descurca singuri, de exemplu dacă unul dintre copii începe școala întreaga familie se pliază în funcție de programul acestuia.

Practic o schimbare într-o generație va determina schimbări și în restul generațiilor din cadrul familiei, în caz de apariția unor noi născuți în familie prioritățile membrilor se schimbă, la fel ca în cazul unei căsătorii, divorț, deces.

Salvador Minuchin identifiă patru stadii de dezvoltare care apar în majoritatea familiilor:

1. Constituirea cuplului – diada maritală formează un sistem funcțional prin negocierea granițelor (interacțiunea cu socrii), reconciliind stilurile de viață diferite și dezvoltând reguli referitoare la conflict și cooperare.

2. Familia cu copii mici – sistemul marital se reorganizeaza atunci când apar copiii pentru a se adapta cerințelor cerute de parentalitate.

3. Familia cu copii școlari și adolescenți – familia interacționează acum și cu sistemul școlar. Pe măsură ce copiii devin adolescenți, familia trebuie să se adapteze la probleme ca influența prietenilor, pierderea partială a controlului parental, emanciparea copiilor, etc.

4. Familia cu copii mari – aceștia devin deja adulți, astfel ca relația dintre părinți și copii trebuie modificată pentru a deveni relație de tip adult – adult.

Sociologii Evelyn Duval si Reuben Hill au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor din anii 1940, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt:

·       Etapa cuplului fără copii

·       Etapa familiei cu copii de vârstă școlară

·       Etapa familiei cu copii deveniți adulți;

·       Etapa familiei omului singur (văduvia).

Terapeuții de familie Betty Carter și Monica McGregor (1980, 1999) au imbogățit acest cadru; ei au apelat la orientarea multigenerațională, recunoscând patternurile culturale diverse și având în vedere și etape care nu sunt neapărat specifice, cum ar fi divorțul și recăsătoria. Este de altfel considerată cea mai cuprinzătoare si demonstrată clinic etapizare, organizată pe șase etape distincte:

a)     inițiativa tânărului adult

b)     căsătoria

c)     familiile cu copii mici

d)     familiile cu adolescenți

e)     inițiativele copiilor și părăsirea căminului

f)      familia la batrânețe.

Atunci când familia suferă sau se bucură toți membrii familiei respective trăiesc aceleași emoții, indiferent de capacitatea de adaptare vor reuși să se înțeleagă și să se ajute între ei. Important este ca indiferent de etapele prin care trece o familie să reușească să ajună la un numitor comun și să rămână uniți.

2.1.4 Eșecuri în căsătorie

Această etapă a vieții trăită de unii și de alții nu este tot o parte a schimbărilor ce se petrec în cadrul unei familii. Practic s-ar traduce simplu prin divorț, fenomen întâlnit din ce în ce mai des în cadrul societății noastre.

O lungă perioadă de timp noțiunea de divorț a fost aproape inexistentă pentru unele societăți sau uneori interzisă. Însă în ultima perioadă de timp rata divorțurilor are o creștere constantă, însă conform unei hărți a divorțurilor realizată de Wikipedia ne situăm pe un loc aproximativ în regulă și anume dețineam o rată de divorț cuprinsă între 20-29%.

Suntem depășiți cu brio de : Spania, Portugalia, Ungaria și Cehia, unde rata de divorț este de peste 60%. Apoi Statele Unite, cu doar 53%. Recordul absolut îi aparține însă Belgiei, cu o rată de divorț de peste 70%, iar la polul opus este Chile, unde doar 3% dintre cuplurile căsătorite se despart oficial.

Sursa : http://www.descopera.ro/dnews/13728161-harta-divortului-in-lume-care-este-situatia-in-romania-foto (accesat 07.05.2015)

Divorțul are și părțile sale bune, este benefic în cazul violenței domestice, este o șansă pentru soțiile maltratate. Din acest punct de vedere este un fenomen util, însă în cazul unor căsnicii care chiar funcționează ar trebui să li se propună consiliere psihologică îninte de a divorța, în special în cazul familiilor cu copii.

Divorțul constă în separarea celor doi soți prin intermediul legii, la notariat sau la tribunal din motive invocate și susținute de către unul din parteneri în fața judecătorului. Vă întrebați sau vă mirați de ce a devenit divorțul atât de poupular? Excepând un număr mic de persoane aș spune, căsătoria nu mai are demult același înțeles pentru multe persoane din cadrul societății noastre, oamenii nu se mai căsătoresc din dorința de a transmite mai departe un anumite statut, anumite principii care să fie transmise din generație în generație. Mulți se căsătoresc din motive financiare, pentru a obține o parte din statutul financiar deținut după caz de soț sau soție, după intrarea și impărțirea părții financiare aceștia caută motive de divorț.

A divorța a deveni oarecum un curent’’la modă’’ promovat de întreaga mass-media și aplicat în multe cazuri fără un motiv clar, astefl după divorț există șanse de împăcare.

CAPITOLUL 3

Copiii și familia

Copiii și familia – în acest capitol vă voi prezenta una dintre părțile importante ale familiei și anume rezultatul iubirii dintre cei doi soți acesta fiind copiii. Oare ce femeie nu își dorește copii, printre primele motive ale întemeierii unei familii se află speranța și gândul că într-o zi va deveni mama.

Copii reprezintă ’’comoara’’ unei familii, motivul pentru care părinții muncesc și se străduiesc pentru a le oferi un viitor mai bun. Însă pe măsură ce societatea a evoluat unele familii au devenit din ce în ce mai independente, individualiste și nu mai văd obligatoriu să aibă nici măcar un copil.

3.1 Numărul de copii în familie

Numărul de copii din cadrul unei familii în prezent este la alegerea fiecăruia, unele familii aleg să nu fac copii, în timp ce altele fie au unul, fie doi sau mai mulți, mai mult de doi este deja o excepție.

Individualizarea, independența economică au condus către determinarea indivizilor și mai ales a femeii la indisponibilitatea sacrificării pentru familie, pentru unitatea familială, de aici pornește implicit scăderea numărului de copii din cadrul unei familii.

Față de trecut, când familiile cu un singur copil erau o raritate în prezent numărul de familii cu un singur copil este pe primul loc. În trecut familiile făceau cât mai mulți copii aceștia fiindu-le de ajutor în gospodărie.

Familiile cu doi sau trei copii mai există în prezent în mediul rural. În mediul urban predomină familiile cu un copil sau fără.

Număru copiilor din România se află în continuă scădere, cine să fie oare de vină? Din punctul meu de vedere vina aparține deficiențelor economie și lipsei de comunicare dintre popor și guvern.

Natalitatea din România stă de 15 ani în jurul aceluaiși indicator care anunță o îmbătrânire alarmantă a populației: 1,3. Reprezintă numărul de copii aduși pe lume de o femeie cu vârsta cuprinsă între 15 și 49 de ani. În perioada comunistă, acest indicator depășea pragul de 2 copii pentru fiecare femeie. Dar ruperea de regimul totalitar a schimbat radical modul în care românii privesc familia și copilul, după cum spun experții contactați de romanialibera.ro.

"Scăderea natalității și menținerea acestui fenomen la un nivel redus are în primul rând cauze economice. Tinerii care ar vrea să facă un copil se gândesc înainte la ratele din bancă și la siguranța locului de muncă și, în consecință, renunță. Prin comparație, în comunism, tinerii casătoriți primeau un apartament odată cu repartiția, iar dacă așteptau un al doilea copil se puteau muta într-un apartament mai mare", explică expertul Oficiului de Studii și Proiecții Demografice din Institutul Național de Statistică, Marcela Postelnicu.

După cum ne arată și studiile situația scăderii numărului de copii din România este alarmantă și tristă. Lipsa copiilor aduce după sine mai multe îngrijorări. Statul aar trebui sa găsească și să adopte politici pentru încurajarea noilor familii de a da naștere mai multor prunci.

3.1.1 Familii cu copil unic

În prezent familiile cu un singur copil, sau copil unic sunt în număr mare și se află într-o continua creștere. Un singur copil este mai ușor de crescut, îi poți oferi un trai decent și toată atenția este centrată asupra lui.

Astăzi, 22% din cupluri au un singur urmaș și, conform studiilor pe aceasta tema, unul din trei copiii ce se vor naște va fi singur la părinți.

De cele mai multe ori familiile cu copil unic sunt condamnate pentru alegerea făcută și li se aducă la cunoștință argumente pentru a da naștere și celui de-al doilea copil. Fiecare este conștient de alegerea făcută și fiecare își cunoaște propriile motive.

Important este ca familiile cu copil unic să-i învețe pe aceștia simțul dăruirii, să fie generoși cu ceilalți copii din viața lor și să împartă. Să nu le hrănească egoismul și nici să nu-i protejeze la superlativ.

3.1.2 Familii cu mai mulți copii

Familiile cu mai mulți copii sunt din ce în ce mai rare. Le întâlnim în număr mai mare în zonele rurale și în număr din ce în ce mai scăzut în zona urbană.

Familia cu doi copii este un tip de familie apreciată și foarte întâlnită pentru că prezintă marele avantaj că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze.

Astfel rolurile în casă sunt împărțite pe sexe sau ordinea nașterii. Între cei doi frați apare fenomenul de competiție, aceasta fiind mai ales pentru dragostea părințiilor și pentru resursele materiale.

Atunci când frații sunt apropiați ca vârstă competiția este mult mai evidentă dar, ea nu este o competiție negativă ci stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni diverse situații.

Există o importanță în ceea ce privește și sexul copiilor în manifestarea afecțiunilor dar și a conflictelor, în cazul în care copii sunt de același sex afecțiunea înclină mai degrabă către prietenie contribuind la formarea unor tendințe homosexuale iar dacă aceștia sunt de sexe diferite uneori afecțiunea este amestecată cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu aceasta depinzând de atitudinea părinților.

Și în acest tip de familie pot apărea coaliții, cele mai frecvente fiind între mamă și copii sau mamă cu un copil și tatăl cu celălalt.

Familia cu trei sau mai mulți copii are o caracteristică importantă, aceasta fiind că frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, și să se crească unul pe celălalt. În cazul în care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va avea sarcini asemănătoare cu cele ale părinților îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la creșterea celorlalți copii și lucrând atunci când devine adult acesta numindu-se și copil parental oricare dintre copii din familiile numeroase poate deveni parental, dar șansele cele mai mari le are primul.

Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor ce au o bună funcționare sau neadaptativ, în cazul familiilor cu probleme, când părintele renunță la rolul său și copilul va fi nevoit să îl preia.

Copiii parentali se pot simți supraîncărcați, pot simți că sunt depășiți de sarcini, fiind încercați de sentimente copleșitoare de vinovăție și neputință, care pot duce la tulburări afective sau boli psihogene. Copii parentali când devin adulți își continuă acest rol de îngrijire, inclusiv față de proprii parteneri inclusiv în familile pe care le vor constitui.

Un alt fenomen pe care îl întâlnim în familile cu trei sau mai mulți copii este acela al copilului mijlociu ce se simte ignorat emoțional, neglijat dezvoltând sentimente de fustrare, neîncredere în sine, furie, acestea ducând la apariția unor tulburări de comportament și alte simptome cum ar fi dificultăți în relaționare, insuccese școlare și profesionale, inclusiv boli.

Copilul cel mic poate fi apăsat de nevoile familiei, pe care mai mult le simte, decât le înțelege, aceasta ducând la refularea trăirilor în timpul somnului, având coșmaruri, vorbind în somn.

Ceea ce reiese din cele spuse de specialiști este că fiecare familie cu un număr mare de copii are propriile reguli, toți copiii se ajută între ei și luptă unul pentru binele celuilalt. O familie numeroasă o putem numi ’’ mini societate’’.

Regulile sunt stabilite, se știe foarte clar cine conduce și cine se subordonează și dacă nu muncești e posibil să dai peste cap tot sistemul.

Competiția este mare, unii dintre copii se simt frustrați simțindu-se dați la o parte, deși părinți își împart în mod egal dragostea.

3.2 Atașamentul părinte – copil

Prin atașamentul părinte copil se înțelege legătura emoțională din cadrul unei relații bazată pe atenție, confort și plăcere.

O relație bazată pe înțelegere, explicații, îngăduire îl va ajuta mereu pe copil sa capete încredere în sine și să devină un adult priceut și descurcăreț, pe care te poți baza și poți avea încredere.

Atașamentul dintre părinte și copil este important pentru viața viitorului adult, acest atașament nu trebuie sa devina nici posesiv. Un părinte trebuie să învețe să-i ofere libertate pentru ca acesta să se poată forma.

În continuare voi prezenta câteva persective despre teoria atașamentului, modele de atașament și pioneri ai aceste teorii.

3.2.1 Teoria atașamentului părinte – copil

Hay (1980) a precizat că un atașament sigur este o preachiziție fundamentală a învațării. Acest cercetător a afirmat că până și urmărirea figurii de atașament are funcția de a facilita învățarea. Atașamentul devine astfel o fază obligatorie a procesului de invățare, deci a dobândirii caracterului, a doua dimensiune majoră a personalității achiziționată prin învățare.

Concepțiile bazate pe teoria atașamentului tratate amplu în lucrările grupului lui Guidano, Liotti și Reda (Guidano si Liotti, 1983; Reda, 1986; Guidano, 1987; Liotti, 1991) permit, pe baza analizei tipului de atașament, să se facă predițtii asupra principalelor caracteristici ale tulburării de personalitate ce se vor întâlni mai târziu în viața adultă.

Teoria atașamentului este practic o modalitate prin care copilul preia din viața adulților și folsește mai tarziu când el însăși devine adult.

John Bowlby s-a desprins foarte repede de conceptia motivatiilor umane centrata pe gratificarea pulsiunilor primare dezvoltata de Freud si, utilizand o abordare etologica, a fost preocupat sa demonstreze ca atasamentul la o figura principala este un proces independent si primar, ce reprezinta o caracteristica universala a primatelor, inclusiv omul, si ca este prezenta chiar si la specii inferioare. Dupa John Bowlby, atasamentul este o clasa de comportamente sociale cu o functie specifica proprie, care este in mod esential aceea de a putea mentine proximitatea cu o alta fiinta a propriei specii considerate mai puternice si in masura sa protejeze.Nevoia de atasament face parte din necesitatile de baza ale fiintei umane, este innascuta si are drept scop supravietuirea. Interactiunea genotipului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc la formarea matricei primare de atasament. Securitatea s-ar defini prin asigurarea unui spatiu in care nivelul de stres perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanti pentru constituirea unei matrice de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza scheme comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru partenerii in actiune, generand la copil un tip de atasament sigur.