Rolul Familiei In Integrarea Copilului In Clasa Pregatitoare

LUCRARE DE LICENȚĂ

ROLUL FAMILIEI ÎN INTEGRAREA COPILULUI ÎN CLASA PREGĂTITOARE

CUPRINSUL LUCRĂRII :

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Delimitări conceptuale

I . 1. Statutul familiei în contemporaneitate

I .2.Precizări conceptuale:educație,familie,educație familială,strategii educative …

I .3. Familia în societatea preindustrială

I .4. Dimensiuni ale educației pentru familie

I .5. Relația părinți-copii

CAPITOLUL II. Integrarea în clasa pregătitoare

II .1. Clasa pregătitoare-primul an de școală

II. 2. Școala- componentă a vieții cotidiene

II .3. Dezvoltarea școlarului mic

II .4. Familia-partener activ în educația copilului preșcolar

II .5. Rolul clasei pregătitoare

CAPITOLUL III.Prezentarea cercetării pedagogice

III .1. Obiectivele și tipul lucrării

III .2. Ipotezele și variabilele cercetării

III .3. Coordonatele generale ale cercetării

III .4. Eșantionul de participanți

III .4.1. Eșantionul de conținut

III . 4. 2 .Metodele de cercetare și aplicarea lor

III .4.3. Instrumentele de cercetare

III .5. Descrierea experimentului didactic

III .5.1. Etapa preexperimentală

III .5.2. Etapa experimentală

III .5.3. Etapa postexperimentală

III.6. Prezentarea, analiza și valorificarea rezultatelor cercetării

CONCLUZII.

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

,,Pentru fiecare familie,bijuteria cea mai de preț ar trebui să fie copilul… Calitatea de om se naște din iubire,a cărei unică măsură este conștiința morală.”

(Ion Vulcănescu)

Familia reprezintă mediul în care copilul învață și exersează comportamentele sociale, învață să se descopere pe sine și pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale și culturale.

Încă de la naștere primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie(deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă), toate acestea reprezentând suportul dezvoltării ulterioare ce își pun amprenta pe întreaga personalitate. Educația pentru familie, redescoperirea și redefinirea rolului familiei în viața fiecăruia dintre noi, a calității de familist și părinte presupune o tratare responsabilă și personală a conținuturilor și comportamentelor emergente pe care le presupune instituția familiei. Comportamentul de părinte, comportamentul conviețuirii în doi se învață la fel ca oricare alt comportament , iar asumarea responsabilă a diferitelor roluri merită a fi tratată ca o adevărată profesie.

Pentru ca o familie să-și exercite eficient funcția educativă ea trebuie să dispună de o anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat,valori etice și morale, precum și de un cadru economic decent de viață.Calitățile de familist și de părinte solicită efort și pregătire de specialitate, perfecționare și ceea ce presupune o anumită vocație și orientare socială de tip umanist.

Una dintre bogățiile fundamentale ale mediului familial o reprezintă, fără îndoială, faptul că oferă deja în sânul său o confruntare permanentă între vârste-tineri și bătrâni, între statutele care există inevitabil în rețeaua de rudenie, între sexe, între personalități.

Familia trebuie să fie larg deschisă influențelor exterioare, nu pentru a primi,, indicațiile” unui stat mai mult sau mai puțin autoritar, ci pentru a contribui la progresul unei comunități mai largi în care este inserată și pentru a primi în schimb suportul și ajutoarele pe care este îndreptățită să le primească. Familia nu este nici atotputernică în privința devenirii membrilor săi, dar nici simplă,, curea de transmisie” lipsită de inițiativă. Pentru copiii săi, ea reprezintă un spațiu de trecere în care ei trebuie să învețe înainte de toate să gereze propria autonomie și să devină cetățeni și cetățene capabili să contribuie la binele colectiv.

Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției copilului. De la părinți , cei mici vor învăță să aprecieze ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. În sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg și prieten.

Copilul nu este un adult în miniatură,ci este un,, candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Din aceste motive, copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său univers afectiv, social și cultural.Trăsăturile și coordonatele personalității copilului se construiesc în relație cu mediul social,cu situațiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinților având o influență importantă asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult.

CAPITOLUL I.Delimitări conceptuale.

I.1. Statutul familiei în contemporaneitate.

Motto: ,, Spune-mi și o să uit.

Arată-mi și poate n-o să-mi amintesc.

Implică-mă și o să înțeleg”.

(proverb american).

Educația, definită în termeni foarte generali, este un proces ce are drept scop ușurarea unor anumite modificări de comportament. Părinții sunt primii profesori ai copilului, educarea începând din mediul familial.

În ceea ce privește educația familială în societățile contemporane dezvoltate, întâlnim două teze opuse.Unii afirmă că nu mai există educație realizată în sânul familial, fie pentru că aceasta a fost deposedată(de privilegiul de a educa)în profitul unor instanțe exterioare, fie pentru că ea însăși a ,,demisionat”din responsabilitățile sale. Alții, afirmă, că importanța educației familiale care se exercită mai ales înainte de naștere și în primii ani de viață ai copilului, este atât de covârșitoare încât dă naștere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare.

Educația familială este percepută,, atât de naturală” încât este de neînlocuit sau ca accidentală în diferite culturi.

Educația, în calitate de transmitere, inculcare și socializare, se situează în centrul vieții colective ca ,, fenomen social total” .Totuși, educația,, în toată libertatea” (,, de plein vent” )nu înseamnă școala străzii, unde copiii sunt abandonați lor înșile într-o lume prea dură pentru ei,în care regulile sunt cele ale rivalității și ale disprețului, iar relațiile sunt marcate de violență și de agresivitate. A trăi printre egali, în bande sau în grupuri unde toți au probleme și luptă pentru supraviețuire materială sau morală indiferent dacă este vorba despre cadrul luxos și protejat al unor așezăminte școlare sau despre locuri de petrecere a timpului liber rezervate celor mai bogați, ori mai dramatic, despre cadrul îngrijorător și mizer al cotloanelor spațiului public, duce la rezultatele pe care toți le cunoaștem.Toate acestea ne trimit într-un mod pozitiv, să ne gândim la specificul rolului jucat de familie în procesul educativ.

Educația nu este un simpu refugiu, nici ,, gogoașa protectoare” la care visează unii. Prin natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membri, ea poate juca un rol securizant necesar unei lente maturizări a copiilor. Datorită permanenței sale, ea îi învață să trăiască în durabil, iar nu efemer și le permite să decanteze încet lecțiile primite în interiorul sau în afara casei părintești. Educația, datorită nevoilor cotidiene poate înfăptui schimbul și darul reciproce și poate arăta modul în care fiecare poate contribui la o lucrare comună.

Din punctul de vedere al dialecticii principalelor instanțe educative în societățile contemporane,gândirea funcționalistă clasică reprezentată de Le Play, Durkheim, Parson, constată o diminuare a rolului educativ al familiei, pe care o corelează cu nuclearizarea familiei, cu accentuarea specializării funcționale a societății și cu creșterea rolului școlii. Impunerea școlii ca principală instanță educativă a generat reacții polare în rândul psihologilor și pedagigilor. Dacă, de pe poziții inspirate de filozofia educativă expusă de Rousseau în Emile, Alain(1938)o găsea salutară, întrucât ,, Familia instruiește și chiar educă rău.” La polul opus, Ellen Key deplângea consecințele ei negative în plan moral-afectiv. Ea susține faptul că ,, școala pune stăpânire foarte curând pe copil și căminul părintesc își pierde toate mijloacele prin care viața morală a copilului căpăta formă altădată și se înnobila prin viața de familie” (Key,1900,trad. rom.1978:71) .

Educația este înțeleasă ca proces obiectiv asociat unei structuri obiective: fiecărui tip de structură socială îi corespunde un tip particular de educație care reprezintă în același timp produsul structurii respective și condiția conservării ei. Structurii nucleare a familiei îi corespunde un tip de educație particularist și încărcat de afectivitate care răspunde,, exigențelor funcționale” ale familiei, dar nu și a celor ale colectivității naționale.

În context teoretic, funcția educativă a familiei ar consta nu doar în transmiterea, reproducția culturală și socială, ci și în adaptarea structurilor existente. Într-o lume în schimbare accelerată și în care schimburile familiei cu alte subsisteme sociale se multiplică, educației familiale îi revine un rol important. Familiile îndeplinesc o funcție educativă atâta timp cît sistemul recompensează direct sau indirect acest serviciu, respectiv atâta timp cât părinții și familia ca întreg obțin la rândul lor un beneficiu.

Societățile contemporane urmăresc să facă din copil o sursă de plăcere și de mîndrie a părinților, rațiunea lor de a trăi, o modalitate de împlinire , o creație și o expresie a cuplului și a familiei(Kellerhals și Pasini, 1976 ; Perrenoud , 19870) . Mobilitatea intergenerațională caracteristică societăților actuale permite părinților să atingă prin copiii cu care se identifică pozițiile sociale la care ei însuși nu au avut acces. Reciprocitatea în schimburile familie-societate implică politicile familiale în materie de educație a copiilor, asociate, de regulă, politicilor privind natalitatea,activitatea profesională feminină sau familiile,, cu risc”.(Pitrou,1994).

Evoluțiile contemporane ale sistemului familial se desfășoară în două direcții contrarii, dar care se presupun reciproc: pe de o parte, familia își poate defini cu tot mai multă claritate limitele în raport cu mediul social: pe de altă parte, deschiderea sa către acest mediu crește, volumul și diversitatea schimburilor materiale și informaționale fiind tot mai mari.

Educația familială nu mai poate fi redusă la procese intra-familiale, ea presupune intense legături cu exteriorul.

De la sfârșitul anilor 1970, dezvoltarea personalității copilului este înțeleasă de cercetători ca fiind rezultatul încrucișării unui ansamblu de factori, familiali, școlari, comunitari . J. P. Pourtois, situează acești factori pe o axă,, proximal” – ,, distal” , în funcție de influența lor directă asupra dezvoltăriicopilului; pe această axă, factorii familiali sunt evaluați ca factori ,, proximali” (Durning,1995) .

În anul 1979, au fost elaborate o serie de modele conceptuale care articulează influențele pe care le exercită diferiți factori asupra copilului. Aici amintim pe Urie Bronfenbrenner (1979) care a elaborat un model ecologic al dezvoltării umane. În concepția ei, copilul este plasat în centrul unui ecosistem structurat pe patru niveluri:

1).Un nivel microsistemic-ce cuprinde o serie de influențe educative directe,formând un microsistem educativ integrator al copilului, compus din: familie, grupul de egali, școala.

2). Nivelul mezosistemic-alcătuit din diferitele interacțiuni între microsisteme.

3). Nivelul exosistemic-integrează într-un întreg microsistemele, mezosistemul și grupurile de apartenență ale presupune intense legături cu exteriorul.

De la sfârșitul anilor 1970, dezvoltarea personalității copilului este înțeleasă de cercetători ca fiind rezultatul încrucișării unui ansamblu de factori, familiali, școlari, comunitari . J. P. Pourtois, situează acești factori pe o axă,, proximal” – ,, distal” , în funcție de influența lor directă asupra dezvoltăriicopilului; pe această axă, factorii familiali sunt evaluați ca factori ,, proximali” (Durning,1995) .

În anul 1979, au fost elaborate o serie de modele conceptuale care articulează influențele pe care le exercită diferiți factori asupra copilului. Aici amintim pe Urie Bronfenbrenner (1979) care a elaborat un model ecologic al dezvoltării umane. În concepția ei, copilul este plasat în centrul unui ecosistem structurat pe patru niveluri:

1).Un nivel microsistemic-ce cuprinde o serie de influențe educative directe,formând un microsistem educativ integrator al copilului, compus din: familie, grupul de egali, școala.

2). Nivelul mezosistemic-alcătuit din diferitele interacțiuni între microsisteme.

3). Nivelul exosistemic-integrează într-un întreg microsistemele, mezosistemul și grupurile de apartenență ale părinților.

4). Nivelul macrosistemic- cuprinde modelele culturale ce structurează rolurile parentale și infantile.

Diferit de teoria sistemică au fost elaborate în 1991 patru modele de funcționare a familiei. Dintre acestea amintim:

-Modelul opoziției ce se caracterizează prin faptul că familia nu recunoaște decât competențele foarte specifice, și nu consideră necesar să intervină în acțiunea pe care acestea o exercită asupra copilului.

-Modelul delegării , familia recunoaște competența difuză celorlalți agenți, competență asemănătoare celei pe care o exercită ea însăși.

-Modelul medierii, implică recunoașterea de către familie a unor competențe specifice dar și o intervenție a părinților în relațiile copilului cu ceilalți factori educativi.

-Modelul cooperării, consideră familia drept pivot central în coordonarea acțiunilor acestora.

Componentele esențiale ale mediului din care copilul face parte sunt: rețelele de rudenie, în special familiile de apartenență ale adulților(părinți/ bunici, surori/ mătuși) ; școala, rețelele de sociabilitate ale părinților și copiilor, rețelele de vecinătate;diferite instituții culturale; instituții de educație parentală, intervanție și suplinire familială; ,, orașul educativ” .

I. 2. Precizări conceptuale: educație, familie, educație familială, strategii educative ale familiei.

Pe baza teoriilor sociologice, amintite de Stănciulescu(1996) în lucrarea sa Teorii sociologice ale educației , a fost întocmită o definiție complexă a educației ca proces neîntrerupt de producere și actualizare a sinelui, înțeles ca unitate tensionată și proteică a unei componente reproductive(eu social) și al alteia creatoare(eu individual) .

Educația ca proces are drept finalitate atât socializarea, cât și individualizarea, atât identificarea, cât și diferențierea subiectului și presupune interacțiune, cunoaștere, comunicare, sisteme simbolice.

Conceptul familie , din punct de vedere etnologic, antropologic, istoric și sociologic insistă asupra caracterului contextual-istoric al oricărei definiții.

Definiția familiei.

Din punct de vedere al teoriei sociologice se consideră familia o unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație-naturală(de sânge) sau socială-indiferent de orice alte considerente.

P. Durning(1995) numește,, educație familială” acțiunea de a crește și educa unul sau mai mulți copii, desfășurată cel mai adesea în grupuri familiale de către adulți, părinții copiilor respectivi.

Cu timpul, sfera conceptului,, educație familială” s-a lărgit, astăzi ea desemnează ansamblul funcționării familiale în raport cu educația.

Conceptul,, educație familială” este folosit de cele mai multe ori de psihologi, pedagogi și specialiști în intervenție socială. Termenul are o încărcătură normativă și finalistă greu compatibilă cu o știință. Din punctul de vedere al sociologilor aceștia preferă să vorbească mai cu seamă de ,, strategii educative ale familiei” .

Strategia educativă a familiei cuprinde finalitățile, conținuturile, metodele proceselor educative care îi au drept actori pe membrii familiei(părinți și copii) în condițiile în care educația familială se realizează preponderent ca pedagogie implicită și nu ca o pedagogie conștientă.

Sociologii, vorbind de ,, strategii educative ale familiilor” au în vedere pluralismul modelelor familiale, pe de o parte, și al modelelor educative pe de altă parte.

I.3. Familia în societatea preindustrială.

Sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a fost marcat de izolarea progresivă care a avut loc sub impactul proceselor de industrializare și urbanizare a familiei conjugale dintr-o comunitate mai largă și puternic solidară.

Societatea preindustrială este expresia formei dominante a producției. Producția industrială nu s-a impus ca tip dominant de activitate economică,de la cele pe care etnologii le numesc ,, primitive” până la cele care au precedat istoric și au pregătit procesul industrializării. Încă din perioada medievală se observă că societatea tradițională europeană avea o slabă reprezentare a familiei ca grup distinct. Acest lucru a fost studiat de Aries în iconografie și memoriile medievale. El amintește faptul că familia este,, topită” într-o comunitate locală caracterizată printr-o rețea foarte densă de sociabilitate. Termenul ,, familie” făcea trimitere la posesiunea ereditară. Iconografia trata copilul ca adult în miniatură, el este întotdeauna așezat lângă părinți, purtând aceleași haine, și practicând aceleași activități ca și adulții. Durata copilăriei a fost redusă la perioada cea mai fragilă, după care copilul era asimilat calitativ adulților, participând la muncă și la jocuri alături de aceștia. În perioada medievală, familia îndeplinea funcții ce țineau de patrimoniu, practicarea comună a unei meserii, protejarea onoarei și a vieții, dar nu și funcții educative. După vârsta înțărcatului, copilul era opera întregii colectivități și mai ales a grupurilor de vârstă. Copilul era ,, plasat” într-o altă familie cu obligația de a,, servi bine” , serviciu în schimbul căruia primea adăpost, hrană și educație. În acea perioadă , grija și dragostea maternă față de sugari lipsea. Edward Shorter(1975) afirma faptul că ,, mamele bune sunt o invenție a modernității.”

Europa occidentală a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, a fost marcată de separarea adolescenților de genitorii lor, tradiție caracteristică Angliei secolului al XIX-lea, perioadă în care apare sistemul școlar al internatului. Separarea adolescenților de familii avea drept cauză descărcarea familiilor numeroase de sarcina de a hrăni ,, o gură în plus” , și în concordanță cu aceasta acoperea nevoia de mână de lucru în familiile de primire.

Cercetările etnologice confirmă teza potrivit căreia rolul educativ al părinților este în societățile primitive și în cele preindustriale marginal.

Lucrările de specialitate vorbesc despre copilul samoan ce se afla permanent în atenția colectivității adulte; el este supravegheat și controlat de membrii adulți ai rețelei de rudenie, dar căruia i se încrediința foarte devreme responsabilități reale, legate de supravegherea unor copii mai mici.

Copilul Manu este ținut la distanță de spațiul și preocupările adulților până la pubertate. La indigenii australieni copilul crește fără a i se acorda prea multă atenție, într-un climat de permisivitate absolută, abia la pubertate în momentul riturilor de inițiere , ochii se îndreaptă asupra lui. P. H. Chombart de Lauwe caracterizează familiile de agricultori din regiunea montană Lozere, ale cărui practici în timpul liber le analizează și par să surprindă o regularitate manifestată în forme și grade diferite în toate societățile preindustriale. Din perspectiva lui copilul,, se află la el acasă pretutindeni și nicăieri.” (Chombart de Lauwe, 1976: 296) .

Educația părinților este răspunsul logic la schimbărilor adânci și rapide ale familiei contemporane. Modul de cunoaștere a familiei atâta timp cât se reduce la posibilitățile unei cunoașteri spontane, la experiența de viață a fiecărui membru adult al familiei, nu poate fi interpretat decât ca unul din semnele ce sunt implicate în schimbările intervenite.

Cercetarea familiei în România își are tradițiile în ceea ce privește investigația de teren, în lucrările școlii sociologice de la București conduse de D.Gusti, numărând printre colaboratori pe H. H. Stahl, Xenia Costa- Foru. Dezbaterile teoretice și metodologice sunt prezente în țara noastră și în ultimii ani, aici amintim pe: Traian Herseni cu lucrarea,, Puncte de vedere în sociologia familiei” 1966, Leon Țopa, Pregătirea tineretului pentru viața de familie Instrumente de cercetare, în ,, Revista de pedagogie”, nr .8/ 1968.

A fi părinte înseamnă a transmite, a acționa ca intermediar între societate ai căror agenți investiți cu puterea de a transmite sunt părinții-către copii; iar în complementaritate, ,, a fi copil” înseamnă a primi mesajul pe care părinții îl transmit.

Numeroși autori sesizează că părinții aparținând unor categorii socio- economice diferite transmit copiilor lor valori diferite: în clasele mijlocii și superioare le este valorizată autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul se pune pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare.

Valorile educative depind de tipul de interacțiune familială, obținute prin intersecția a două dimensiuni:

Coeziunea internă se referă la modul în care membrii grupului se definesc ca atare,accentul fiind pus pe identificarea cu celălalt sau pe autonomie personală.

Integrarea externă relevă faptul că grupul se deschide către exterior , văzând în contactele informaționale sau relaționale cu exteriorul un pericol la adresa consensului și armoniei familiale.

În acest sens identificăm patru tipuri de coeziune familială:

Familie de tip paralel: se caracterizează prin faptul că grupul este închis în el însuși, evită contactul cu exteriorul, spațiul și timpul sunt individualizate, rolurilr sunt diferențiate.

Familie de tip bastion: se caracterizează prin închidere și fuziune, închiderea grupului în sine este considerată dezirabilă, contactele cu exteriorul sunt trăite ca frustante și periculoase.

Familie de tip tovărășie: sunt deschise și fuzionale, deschiderea către exterior este raportată la grup, în interior domină consensul și spiritul comunitar.

Familie de tip asociație: acestea se caracterizează prin deschidere către exterior și autonomie a membrilor, importanța raporturilor cu exteriorul este considerabilă iar contactele nu mai sunt raportate la nevoile grupului.

În ceea ce privește finalitățile educative, familiile închise sunt cele care preferă acomodarea; autoreglarea reprezintă opțiunea familiilor individualiste. Familiile de tip ,, asociație ” sunt cele care valorizează cel mai bine expresivitatea, în timp ce familiile de tip ,, bastion” acordă importanță acomodării.

Familia pare a avea o importanță deosebită în transmiterea atașamentului față de meserii moderne cărora li se atașază o semnificație eroică,astfel întâlnim în Franța meseria de învățător, iar în S.U.A meseria de polițist.

Prin interacțiunile membrilor săi, familia sintetizează influențele pe care diferite instanțe exterioare- școala, grupul de egali, mediul profesional) le exercită asupra fiecăruia în parte.

Un rol aparte îl au cele două variabile familiale: coeziunea și adaptabilitatea grupului.

Coeziunea familială reprezintă legătura emoțională între membri și este măsurată prin intermediul a nouă variabile: angajare emoțională, independență, frontiere, coaliții, timp, spațiu, prieteni, luarea deciziilor, interese și loisir.

Adaptabilitatea se caracterizează prin capacitatea sistemului familial de a-și schimba structurile de putere, rolurile și regulile ca răspuns la un stres situațional sau de dezvoltare și măsurată prin intermediul a șapte variabile: disciplină, control, posibilități de afirmare a sinelui, stil al negocierii, complementaritatea rolurilor, reguli relaționale, mecanisme de autoreglare.

În evoluția familiei de-a lungul timpului se deosebesc patru tipuri de familii:

a). Familii rigide;

b). Familii structurate;

c). Familii flexibile;

d). Familii haotice.

I. 3. Modelul olsonian al sistemelor maritale și familiale

Sursa: Durning și Pourtois, 1994: 91

Scăzută…………………coeziune……………………ridicată………………..

Dezangajate separate conectate împletite

Scală de evaluare clinică

Familiile care obțin un scor situat în zonele marginale sunt disfuncționale din punct de vedere al coeziunii familiale, iar funcționale sunt familiile al căror scor se situează în cele două zone centrale. Din punctul de vedere al adaptaabilității, sunt disfuncționale familiile al căror scor le plasează la extreme și funcționale al căror scor le plasează în centru.

În societatea contemporană, se disting o serie de funcții specifice familiei:

Funcția biologic-sexuală.

2. Funcția de procreare.

Funcția economică.

4. Funcția psiho-afectivă.

5. Funcția educațională. (I. Mitrofan, N. Mitrofan,1991, p.142) .

Pentru a se simți în siguranță, copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, lucru care este posibil doar atunci când părinții sunt atenți la nevoile copiilor, dau dovadă de înțelegere, sunt calmi, afectuoși, se ocupă de educația lor și participă la activitățile din viața sa. Atitudinile pe care le au părinții față de copii pot influența evoluția viitoare a acestora, stimulând-o sau estompând- o. ,, Un climat familial lipsit de securitate emoțională va genera o percepție asemănătoare despre realitatea socială, copilul manifestând reținere și dificultăți de relaționare, nefăcând față unui mediu pe care îl percepe ca fiind ostil. ” (E. Crețu,1970, p.17) .

Stilul educativ al familiei reprezintă modelul orientativ al acțiunilor educative în familie, amprenta subiectivă ce caracterizează mediul respectiv. Fiecare familie are propriul stil educativ. Stilul educativ fiind dependent de stilul parental, cu care deseori este confundat.

În societatea contemporană au devenit tot mai vizibile modificări ale rolurilor în viața familiei. Paternitatea și maternitatea au luat o nouă înfățișare; diversele funcții circumscrise lor au ajuns să fie îndeplinite fie de un soț, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor care țin de viața de familie practicându-se pe o scară destul de vastă.

Familia modernă se caracterizează printr-o flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există modelul în care tatăl era cel care decidea viața conjugală și relația parentală, ci apare efectul de reciprocitate la diferite nivele și intensități. Totul se petrece pe fondul unui egalitarism general.

I.4. Dimensiuni ale educației pentru familie.

Conceptul de educație pentru familie reprezintă o etapă calitativ nouă în evoluția conceptelor din domeniul științelor educației, a reprezentărilor și judecăților cu privire la demersul educațional ce vizează formarea și dezvoltarea personalității în vederea realizării rolurilor familiale și deschiderea acestuia spre imperativele lumii contemporane.

Geneza conceptului a pornit de la următoarele constatări:

în ultimele decenii ale secolului XX savanții au identificat o serie de probleme sociale, dintre care și deteriorarea familiei, ce se impune atât prin caracterul său complex și grav cât și printr- un proces de globalizare;

Globalizarea.

Globalizarea este modalitatea sau sistemul de receptare si abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de intercatiunea multiplelor procese si fenomene: tehnice, politice, sociale, culturale si preconizarea solutionarii lor intr-o larga perspectiva de comunitatea internationala.

– imperativul vizat se regăsește și în recomandările UNESCO, definite în anul 1978 și tendința promovată de această organizație internațională după anul 1990, formulată în sintagma ,, educația pentru valori” . Această sintagmă se referă la om și la problematica lumii contemporane privind domeniul moral și civic, natura și mediul înconjurător cultural și tehnologic;

– Cercetătorul Văideanu G. numește un domeniu separat educației, educația pentru viața de familie și economia modernă , pe care îl consideră prioritar pentru anii 2001- 2020;

– Revoluția sexuală n-a contribuit la consolidarea familiei, nici nu a soluționat problema fericirii umane, iar abundența de informații cu privire la relațiile și viața sexuală reprezintă o condiție importantă, dar nu și suficientă pentru crearea unei familii armonioase;

– Lumea ce se află într-o continuă schimbare necesită o adaptare a personalității umane la condițiile inovațiilor și ale reformelor sociale.

Din prisma filosofiei fenomenul,, educația pentru familie” a fost abordat de John Dewey, care considera procesul educației ca mijloc remarcabil prin care este realizată unirea dintre cunoaștere și valorile ce acționează în conduita concretă.

Procesul de educație pentru viața de familie cuprinde:

Educația familială- rezidă în acțiunile și influențele din cadrul familiei cu caracter educativ ce parvin de la adulți, orientate spre formarea personalității copilului;

Educația prin intermediul familiei- educația se desfășoară prin intermediul modului de viață al familiei, ambele aflându-se într-un feed-back permanent de evidențiere și consolidare a rolurilor familiale;

Educația pentru familie- reliefează direcționarea specială a procesului educațional pentru pregătirea copiilor în vederea realizării eficiente a rolurilor sociale de familist și părinte.

Rolul educativ al familiei în societatea contemporană

În cadrul abordării educației pentru familie ca fenomen social și proces de formare a competențelor de realizare eficientă a rolurilor familiale s-a stabilit că teoria generală a educației plasează problematica celor trei planuri educaționale: formal, informal și nonformal în centrul atenției practicienilor din următoarele considerente:

Planurile formal-informal-nonformal se raportează la ansamblul instituțiilor sociale unde familia și școala sunt antrenate în realizarea funcțiilor educative de bază ceea ce le plasează într-o triplă ipostază: de actor, de agent și partener educativ;

Valorizarea eficientă a activităților de tip formal, informal și nonformal asigură crearea rețelelor de cunoaștere cu caracter educativ care corespund nu numai intereselor personale, ci și necesităților comunității umane;

Articularea resurselor proprii educației formale –nonformale- informale este eficientă la nivelul unor proiecte de tip curricular integrat și transcurricular.

Pentru o mai bună ghidare și orientare a procesului educației pentru familie , tipurile de familii au fost asociate la trei modele educative generale:

Modelul educativ tradițional- caracterizat printr- o ierarhie clar definită, părinții dețin o poziție autoritară în toate aspectele ce țin de viața familială;

Modelul educativ partenerial-constă pe principiile colaborării, cooperării, sprijinului și avantajului reciproc îmbinat cu elemente ce subliniază spiritul de riguriozitate acționară;

Modelul educativ umanist- charismatic- copiii se aaflă în centrul atenției iar părinții se află pe post de ghid și consilier.

De mare importanță în vederea realizării educației pentru familie sunt concluziile elaborate de Forumul European al Familiei de la Atena, 1998, unde se amintește faptul că:

În contextul complex și variat contemporan familia este complexă și variată.

Europa trage un semn de alarmă referitor la familia de mâine. Familia este cel mai productiv și vulnerabil grup social. Părinții nu pot face față sarcinilor educative și de aceea familia trebuie sprijinită educativ și social.

Secolul al XXI- lea se caracterizează ca fiind o redefinire și o revalorizare a relației dintre comunitate, societate, familie, cultură.

Pentru realizarea unei educații pentru familie care să răspundă noilor tendințe moderne , conceptului învățământului formativ și praacticii educaționale contemporane trebuie să se elaboreze un sistem ce include fundamentele teoretice și metodologice ale educației pentru familie, elaborate prin prisma noilor educații, ținându-se cont de exigențele pedagogiei postmoderniste de tip integrativ, tendințelor de reconfigurare a modelelor comportamentale familiale și a stilurilor educative ale acestora.

I.5. Relația părinți- copii

Gândirea funcționalistă a dezvoltat ideea că societățile actuale, eterogene și complexe, reglate de o morală universalistă și rațională declasează familia ca instanță educativă și o subordonează școlii. Școala fiind singura capabilă să îndeplinească funcțiile de transmitere a cunoașterii și moralei sociale. Acest mod de gândire a coincis cu o gândire politică centrată pe conceptele,, statului- providență” și ,, familiei- țintă” : părinții sunt considerați mai mult sau mai puțin incompetenți în creșterea și educarea copiilor lor, iar cadrele didactice reprezintă una dintre principalele categorii de specialiști prin intermediul cărora statul instruiește tânăra generație, modelând, viața familială(condițiile de igienă, alimentația, moravurile) în conformitate cu valorile sociale. Din punctul de vedere al lui Denzelot(1977) familia este tratată ca un,, utilizator captiv” , fără posibilitate de opțiune, întrucât se pretinde că sistemul constrângerilor școlare servește nu numai intereselor societății ci și celor ale individului.

Cadrele didactice și- au modificat opțiunile, tot mai mulți consideră legătura familie- școală foarte importantă pentru reușita procesului educativ și care inițiază întâlniri cu părinții sau dau curs inițiativelor părinților.

Raporturile active ale familiei cu școala sunt stimulate, în ultimele decenii de apariția unor importante mize familiale ale școlarității: instrumentale, statuare, afective și culturale.

Numeroase cercetări pun în evidență preocupaarea părinților pentru viitorul economic al copiilor lor, pentru pasarea acestora în câmpul muncii pe o poziție convenabilă din punct de vedere al stabilității și nivelului veniturilor.

Școala pare a fi instrumentul cel mai la îndemână pentru părinți, în special pentru cei aparținând categoriilor sociale lipsite de resurse economice și culturale.

Într-o societate mobilă , școala devine o miză importantă pentru toate categoriile sociale, fără ca aceasta să însemne că, în mod necesar, ea asigură mobilitatea(Thelot, 1982) .

Într-o societate în care raporturile părinți copii au o puternică încărcătură afectivă, școala, în special nivelurile sale primare, se orientează și ea către obiective vizând dimensiunea emoțională iar familia își vede ,, teritoriul” invadat.

Unii părinți consideră ilegitimă această ,, invazie” mulți fac din personalizarea activității școlare un deziderat, o condiție a înfloririi personalității copilului, a fericirii sale.

Apariția unor mize familiale ale școlarizării și resemnificarea raporturilor familie- școală, au condus la o implicare mai consistentă a părinților în activitatea școlară a copiilor și la multiplicarea interacțiunilor personale între reprezentanții școlii și membrii familiei.

M. Henripin și V. Ross(1976) identifică două dimensiuni ale acestei implicări:

Dimensiunea relației părinte-copil-reprezentând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul acordat de părinți în rezolvarea temelor, și în general în îndeplinirea sarcinilor și suportul ,respectiv susținerea morală și materială a activității școlare a copilului.

Dimensiunea relației familie- școală- se referă la alegerea filierei și unității școlare și la contactele directe ale părinților cu reprezentanții instituției școlare.

Toate aceste dimensiuni pot îmbrăca forma unor întâlniri colective ce se desfășoară în cadrul formal al negocierilor între administrația școlaară și asociațiile părinților, al reuniunilor de informare, exigențelor cadrelor didactice, al lecțiilor deschise pentru părinți. Ele îmbracă și forma unor întâlniri individuale , ce se realizează în cadrul formal al unor întâlniri programate la inițiativa cadrelor didactice.

Atitudinile cadrelor didactice față de diferitele forme de legătură cu familiile sunt diferite.

Deschiderea cea mai mare față de familiile elevilor o au cadrele didactice care au un nivel mai înalt al studiilor, dar și o experiență pedagogică mai îndelungată.

Cadrele didactice mai tinere efectuează mai des întâlniri colective (reuniuni cu părinții). Categoria socială din care provine cadrul didactic nu interesează în mod deosebit, ceea ce contează este mediul din care vine copilul.

Caracteristicile elevilor reprezintă o variabilă importantă: atât părinții, cât și cadrele didactice manifestă o mare disponibilitate în a- și coordona acțiunile exercitate asupra copiilor handicapați.

Nivelul reușitei școlare este, de asemenea important: reprezentanții școlii organizează mai frecvent întâlniri formale cu părinții copiilor aflați în dificultate și deplâng faptul că tocmai aceștia evită legăturile cu școala. (Favre și Montandon,1989) .

Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influențată în proporție de 70% de către familie. Responsabilitatea creșterii copilului revine cu prioritate părinților, care oferă copilului îngrijirea de bază, siguranță, căldură emoțională, îndrumare, înțelegere. Tot în familie copilul își însușește limbajul. Un limbaj corect depinde în cea mai mare măsură de modelele oferite de părinți, de felul în care aceștia interacționează și îi solicită pe copii. După cum am menționat mai sus modelul parental ajută cel mai mult, părinții oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte.

Educația din familie se va continua cu cea din grădiniță, chiar dacă între cele două există diferențe majore. În grădiniță copilul este supus adaptărilor și readaptărilor repetate. Putem vorbi chiar și de o traumă emoțională , copilul se simte vinovat dacă va adera la valorile grădiniței, în defavoarea vaalorilor familiei.

Cei doi factori implicați în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3- 6/ 7ani, familia și grădinița, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să transmită reciproc informații privind particularitățile de dezvoltare ale copilului,valorile promovate, climatul educațional, așteptări în ccea ce privește educarea acestuia.

CAPITOLUL II.Integrarea în clasa pregătitoare

,, Lăsați copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice și să se înșele.

Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși, sunt posibile.”

(Johann Heinrich Pestalozzi)

Noul curriculum pentru învățământul preșcolar are la bază conceptul de educație timpurie și se încadrează în paradigma pedagogică a curriculumului centrat pe copil, punând în centrul atenției copilul cu particularitățile sale de vârstă și individuale.

Educația timpurie se referă la influențele modelatoare exercitate asupra copilului în intervalul de viață de la naștere la 6/ 7ani- momentul intrării copilului la școală. Educația timpurie are ca finalitate asigurarea dezvoltării generale globale a copilului și pregătirea lui pentru școală și viață. În științele educației, dezvoltarea copilului este abordată holistic, ea reunind dezvoltarea fizică, sănătatea, dezvoltarea limbajului și a comunicării, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea socio- emoțională.

Din punct de vedere al activității de învățare, se disting principiile învățării autentice, în cadrul cărora copilul se implică activ, el fiind autorul propriei învățări .Învățarea timpurie favorizează apariția oportunităților de învățare de mai târziu, iar cunoștințele și deprinderile dobândite devreme favorizează ulterior, dezvoltarea altora.

Prin integrare se înțelege acțiunea prin intermediul căreia sunt făcute să interrelaționeze diverse elemente pentru a construi un întreg, rezultat care reprezintă mai mult decât simpla reuniune aditivă a părților componente.

A integra înseamnă a pune în relație, a coordona, a îmbina, a aduce împreună părți separate într- un întreg coerent, funcțional unitar și armonios.

La nivelul curriculumului, integrarea înseamnă stabilire de relații clare de convergență între cunoștințele, capacitățile, competențele, atitudinile și valorile ce aparțin unor discipline școlare distincte. Integrarea curriculumului ajută copiii să identifice legăturile nu numai între paradigmele, ideile și procesele dintr- un singur domeniu , dar și ideile, modelele de lucru și procesele din domenii diferite și din lumea din afara școlii.

Un curriculum integrat face ca educația să fie organizată în așa fel încât să traverseze barierele obiectelor de studiu și să fie centrată pe arii mai largi de studiu.

Abordarea integrată a curricumului depășește cadrele unei singure discipline, reprezintă o modalitate de dezvoltare curriculară, de completare a curricumului disciplinar.

Reușita activităților didactice integrate se bazează pe un scenariu unitar foarte bine întocmit de către educatoare, cu obiective clare, cu o repartizare a sarcinilor zilnice în fiecare sector de activitate și asigurarea unei palete variate de opțiuni care duc la atingerea obiectivelor educaționale propuse.

Un rol important în structurarea conținuturilor învățământului îl constituie interdisciplinaritatea.

Interdisciplinaritatea a fost susținută încă de la începuturile școlii, de către sofiștii greci care definiseră programul unei enkylios paidea, învățământul circular conceput pentru a oferi elevului un orizont unitar al fundamentelor educației intelectuale.

Ca modalitate de organizare a conținuturilor școlare în planuri, programe și manuale de învățământ, interdisciplinaritatea a fost aplicată la începuturile istoriei școlii și a universității, dar ulterior a fost progresiv limitată, pe măsură ce societatea a evoluat către specializare și superspecializare pe domenii de cunoaștere și investigație. (Gustorf, G.1986) .

Conceptul de interdisciplinaritate cuprinde o dublă perspectivă:

Epistemologică- prin intersecția teoretico- metodologică a disciplinelor în procesul de cercetare;

Pragmatică- fie ca aplicare a soluțiilor elaborate prin valorificarea mai multor științe la luarea unei decizii sau la proiectarea unei acțiuni.

Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conținuturilor învățării, cu implicații asupra întregii strategii de proiectare a curriculum- ului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor studiate în cadrul diferitelor discipline de învățământ și care facilitează contextualitatea și aplicarea cunoștințelor școlare, în diferite situații de viață.

După cum afirmă M. I. Kondakov(1976, p. 6) ,, în procesul de refacere al educației școlare problema legăturilor interdisciplinare ocupă un loc central în didactica modernă. ”

Monodisciplinaritatea- reprezintă forma tradițională de organizare a conținuturilor învățării, pe discipline predate relativ independent unele de altele. Principalul avantaj este acela că oferă elevului siguranța avansării lineare.

Multidisciplinaritatea- este o formă mai puțin dezvoltată a transferurilor disciplinare, ce se realizează prin juxtapunerea anumitor cunoștințe din mai multe domenii, în scopul reliefării aspectelor comune ale acestora.

Pluridisciplinaritatea- prezintă avantajul abordării unui fenomen din diferite perspective, reliefând multiplele sale relații cu alte fenomene din realitate.

Transdisciplinaritatea- este descrisă ca o formă de întrepătrundere a mai multor discipline și de coordonare a cercetărilor, astfel încât poate să conducă, în timp prin specializare, la apariția unui nou areal de cunoaștere. Transdisciplinaritatea desemnează o nouă abordare a învățării școlare, centrată nu pe materii, teme, subiecte ci ,, dincolo” de acestea.

Condiții ale aplicării interdisciplinarității în învățământ

Interdisciplinaritatea trebuie aplicată în combinație cu monodisciplinaritatea și cu pluridisciplinaritatea, pentru a accentua avantajele și pentru a limita riscurile pe care le impune fiecare dintre formele respective.

În vederea aplicării demersurilor interdisciplinare, trebuie modificate actualele planuri și programe de învățământ, concepute pe strategii intradisciplinare.

Interdisciplinaritatea trebuie asociată cu alte strategii inovatoare de organizare a conținuturilor, cum ar fi modularizarea și informatizarea.

Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, pentru aplicarea demersurilor interdisciplinare sistematice.

Din perspectiva educației permanente, integrarea conținuturilor este abordată atât ca o integrare verticală, ce asigură coerența diferitelor stadii ale educației unui individ , cât și ca integrare orizontală, ce determină formarea capacității de a transfera cunoștințele dobândite în context școlar la domenii de cunoaștere sau de acțiune care nu au fost abordate de școală.

Interdisciplinaritatea este o necesitate în sistemul educațional, aceasta pregătește copiii pentru a face față cu succes provocărilor lumii contemporane, școala punând accent pe formarea la aceștia de competențe, atitudini transversale și transferabile.

II.1. Clasa pregătitoare- primul an de școală

Clasa pregătitoare constituie o noutate în învățământul românesc, respectă principiul continuității între nivelurile sistemului de învățământ și în vederea atingerii nivelului de performanță elementar în formarea competențelor cheie care determină profilul de formare al elevului.

Clasa pregătitoare integrată învățământului obligatoriu, propune o abordare educațională sistemică, destinată formării și testării aptitudinilor școlare ale preșcolarilor și o abordare educațională, care să eficientizeze inserția școlară, accesul și participarea de succes în educație. Clasa pregătitoare are rolul de a pregăti un debut școlar de calitate prin educație timpurie instituționalizată și prin crearea premiselor educaționale pentru o integrare școlară cu indici reduși de părăsire timpurie a școlii și cu șanse crescute de integrare viitoare pe piața muncii.

Clasa pregătitoare este puntea de legătură dintre educația din familie și grădiniță la formarea inițială ce este asigurată de școaală.

Rolul clasei pregătitoare îl constituie, consolidarea cunoștințelor deja dobândite , de socializare și adaptare la schimbare.

Continuitatea dintre învățământul preșcolar și primar se realizează prin obiective comune, prin conținuturi și metode similare. Clasei pregătitoare îi revine sarcina de a dezvolta, de a exersa, procesele psihice de cunoaștere ale copiilor, până la nivelul maturității școlare.

Curriculumul pentru clasa pregătitoare vizează dezvoltarea integrală a elevului de vârstă școlară mică , necesită un mod integrat de abordare a activităților de predare- învățare- evaluare.

Un mod de a integra experiențele de învățare ale elevilor îl constituie activitățile tematice. Proiectarea unor astfel de activități îl ajută pe elev să exploreze lumea înconjurătoare.

Învățarea bazată pe proiect reprezintă modalitatea de proiectare a unei activități tematice și o modalitate prin care elevul participă la o mare diversitate de experiențe de învățare.

Învățarea prin cooperare(formarea de grupuri de câte 3- 5 elevi care lucrează în perechi) reprezintă un mod prin care elevii clasei pregătitoare învață să se cunoască mai bine, să coopereze, să- și ofere sprijin, învață unii de la alții , lucru ce reprezintă un mare avantaj

în dezvoltarea socio- emoțională a elevului. În acest sens elevii își dezvoltă foarte bine limbajul, ei comunică între ei, se apreciază, toți considerându- se egali.

Curriculumul aferent clasei pregătitoare este format din ideile evolutive ale proceselor și activităților psihice reglatorii . Școala, prin aceasta solicită în mod permanent capacitatea de atenție a copilului.

Complexitatea condițiilor din mediul școlar determină nevoia asimilării unui nou statut. Capacitatea elevului de a- și regla ritmul reacțiilor, ca o secvență inițială a procesului școlar, provine din aria proceselor formative. Pe lângă celelalte procese psihice, limbajul reprezintă elementul de bază în susținerea proceselor adaptative, are rol în stimularea și funcționalitatea proceselor cognitive, afectiv- motivaționale, elaborarea și consolidarea comportamentelor specifice vieții sociale desfășurându- se prin intermediul limbajului.

O altă parte de analiză a personalității școlarului mic, o constituie caracterul operatoriu al gândirii școlarului mic.Gândirea se desprinde de datele percepției globale intuitive și începe să manifeste o tendință de decentrare, cea care intervine atunci când copilul, depășindu- și egocentrismul, realizează o reflectare adecvată a obiectului.

Școlarul mic gândește asupra obiectelor și relațiilor fizice existente, chiar dacă ele lipsesc din câmpul lor vizual. Aceștia nu pot găndi abstract, ci doar limitat, și în situații privilegiate. Școlarul mic nu se mai încrede în simple afirmații , ci în relații pe care este capabil să le surprindă. El poate să pornească de la o serie de date și să le găsească răspuns, ceea ce duce la un început de deductibilitate. Memoria copilului de 6 ani- 7 ani este centrată pe detaliu și concret, influențată de trăirile afective, realizată relativ fragmentar și mai cu seamă în formă involuntară.

Școlarizarea copiilor de 6 ani impune o schimbare fundamentală a curriculumului precum și noi abordări în predare- învățare care să asigure copiilor debutul școlarității, o parte a universului familiar al preșcolarității.

Sistemul de cunoștințe noi, îndatoririle pe care școala le pune în fața școlarilor mici pot provoca dezamăgiri.

Clasa pregătitoare are drept obiectiv adaptarea copiilor la tot ce presupune școala, printr- o comunicare deschisă și firească prin care să crească încrederea lor în învățător, în colegi, și în tot ceea ce i se întâmplă în această perioadă.

Toți copiii își doresc să devină școlari! Rolul școlii și al familiei este acela de a veghea ca această bucurie să nu se transforme în regret, stres, plictiseală sau chiar frica de a merge la școală.

În mod concret, clasa pregătitoare trebuie să aibă în vedere următoarele repere:

Toți copiii sunt unici, din punct de vedere emoțional, trebuie tratați diferit, fiecare în parte;

Prima întâlnire cu sala de clasă este hotărâtoare, pentru micul școlar, de aceea, asigurarea unui mediu prietenos, atractiv, este prioritară;

Centrarea activității de învățare pe joc și cultivarea unei relații de încredere între cadrul didactic și elev, dă un plus de curaj și- l stimulează pe elev să vină cu drag la școală;

Implicarea elevului în învățare, pentru a- și înțelege nivelul de achiziții la un moment dat.

II.2. Școala- componentă a vieții cotidiene a familiei

Școala ,, face parte din familie” și reprezintă în viața acesteia o prezență tot atât de importantă ca și activitatea profesională a adulților. Ph.Perrenoud (1987 b) numește douăsprezece domenii care sunt esențial afectate de relația cu școala. Modul în care familiile se raportează la școlaritatea copiilor este, fără îndoială dependent de numeroși factori:

– categoria socio- profesională;

– structura familiei;

– ,,paradigma ” familială.

Prin intermediul celor douăsprezece domenii Perrenoud, vizează în mod direct raporturile familiei cu școala.

Domeniile lui Perrenoud:

1 ) .Timpul studiilor este o etapă în cursul vieții individuale, dar și o etapă a ciclului vieții familiale, în care școala, ca organizație care funcționează conform unui orar riguros, determină ritmurile familiale.O gamă largă de presiuni se exercită asupra orarului anual, săptămânal și cotidian al fiecăruia dintre membrii familiei, obligat să- și coordoneze programul în funcție de cantitatea și de dificultatea temelor pentru acasă, de nevoile de odihnă și de destindere al copilului, de nevoia de a- l ajuta să găsească soluții unor probleme ivite în relația cu sarcina școlară, cu cadrele didactice saau cu colegii.

Din punctul de vedere al raportului cu timpul, școala apare ca o prezență benefică : ea își asumă, pentru o parte a zilei sarcina supravegherii copilului, oferind părinților posibilitatea de a utiliza în alte scopuri duratele respective. Ea introduce o ritmicitate și o stabilitate , o ordine în viața familiei.

2) . Școlarizarea copiilor impune, o modificare a raportului familiilor cu spațiul. Oferă copiilor un spațiu propriu de învățătură și de joacă, de întâlnire cu persoane de aceeași vârstă, pe care spațiul limitat al locuințelor și amenajărilor urbane nu îl asigură .

3) . Bugetul familial este foarte afectat de școlarizarea copiilor. Foarte mari sume se alocă școlii pentru plata ,, serviciilor” școlare: taxe, în cazul învățământului privat, plata unor lecții specializate(arte, dans, limbi străine, sport) plata unor mediatori particulari, transportul la școli situate departe de locuința familiei.

Chiar și în cazul învățământului de stat, gratuit, chiar și acolo unde rechizitele școlare sunt gratuite se exercită presiuni asupra bugetului familiei care constau în : copilului căruia i se cere reușită școlară trebuie să fie bine hrănit, în interacțiunea cu colectivitatea școlară trebuie să aibă o ținută adecvată, el, trebuie de asemenea să participe la diferite activități colective(serbări, vizite, excursii) care contribuie la integrarea lui școlară.

Școala contribuie la ușurarea sarcinilor financiare ale familiei, preluând supravegherea copiilor, inițierea lor în anumite activități artistice, tehnice, sportive, oferind acces la biblioteci, consultații medicale, asigurări subvenționate, consultații psiho- pedagogice și de orientare școlară.

4) .Volumul și distribuția sarcinilor între membrii familiei sunt serios influențate de școlarizarea copiilor. De remarcat este faptul că diferențele de implicare a părinților în sarcinile școlare, în special în asistența care este oferită copiilor în realizarea temelor pentru acasă. Acestea reprezintă argumente pe baza cărora este susținută, la nivelul cunoașterii comune, teza ,,demisiei” parientale în categoriile defavorizate.

5). Școala obligă părinții să exercite asupra copiilor un control accentuat: sunt supuse controlului mai ales conduitele ,, publice” , iar aceasta implică un control social la care școala supune familia în întregul său.

6). Prezența școlii modifică formele și conținuturile educației familiale. Dorind să ofere copiilor un capital cultural și intelectual rentabil din punct de vedere al reușitei școlare și o educație morală care să atragă o evaluare pozitivă din partea cadrelor didactice , părinții modelează în mod continuu formele, conținuturile, mijloacele educației familiale, formând o adevărată școală, având roluri similare celor ale cadrelor didactice. Modificările cele mai evidente le întâlnim în clasele mijlocii școlarizate, unde parinții au un rol pedagogic propriu- zis.

7) . Școala deposedează familia de copil, prin faptul că stabilește o distanță spațială între ei. Școala reprezintă o etapă a cursului vieți- impusă de structurile sociale care limitează școlarizarea copiilor la nivelul general obligatoriu.

Școala prin influența esențială asupra identității copilului, deposedează familia de puterea de a- l modela ,, după chipul și asemănarea sa” și creează, în familiile ce aparțin claselor populare, o distanță socială care se adîncește pe măsură ce copilul înaintează în cariera școlară.

8) . Școala afectează climatul emoțional al familiei, creând stări de satisfacție și de tensiune(Perrenoud, 1987b) .

9) . Școala evaluează activitatea parentală. Evaluările școlare au rolul de a clasa elevul, acestea ajută la cristalizarea imaginii de sine și a reputației sale în fața profesorilor și a colegilor.

10) . Cel mai important canal de ,, scurgere a informațiilor” dinspre familie către școală îl reprezintă comportamentul cotidian al elevului. Acesta constă în ținută, starea sa fizică și psihică, opiniile sale, interesele sale cognitive.

11) . Familiile ce aparțin categoriilor defavorizate trăiesc deziluziile și frustrările generate de ,, capcana școlară” , acestea sunt cu atât mai puternice cu cât decalajul între speranțe și realitate sunt mai mari.

12) . Școala introduce familia într-o rețea de sociabilitate ai cărei poli sunt colegi ai copilului, părinți ai acestora, cadre didactice, conferind adulților un rol și o identitate socială particulară.

Deschiderea școlii către părinți implică un interes mai ridicat sau mai scăzut asupra comportamentului, conduitei școlare și evaluării elevului. În acest sens familia elevilor este dependentă de caracteristicile instituției școlare.

II. 3. Dezvoltarea școlarului mic

La 6 ani, copilul se află într-o perioadă de tranziții pe multiple planuri: cognitiv, afectiv și social. Trecerea lui de la grădiniță la clasa pregătitoare, aduce o problematică psihopedagogică de o reală importanță, cu profunde semnificații asupra evoluției educației lui, pe termen mediu și lung, ceea ce necesită o abordare integrată.

Copilul vine la școală și către învățător, cu universul său unic, cu personalitatea specifică vârstei, cu atitudini și dispoziții afective din cele mai diverse, cu comportamente și achiziții formate în mediul familiei și în cadrul grupei mari, de la ciclul preprimar. Conceptul,, zona proximei dezvoltări” ne deschide perspectiva anticipării unor dezvoltări, putând interveni educațional- activ în atingerea unor parametri corespunzători etapei ulterioare de dezvoltare.

Perioada școlară mică, de la intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar, se caracterizează prin importante progrese în dezvoltarea psihică datorită conștientizării procesului învățării. Învățarea devine tipul fundamental de activitate și tinde să ocupe un loc major în viața de fiecare zi a copilului școlar.

Dezvoltarea psihică a școlarului mic

P. Golu afirma că dezvoltarea psihică reprezintă,, procesul ce se desfășoară ca un lanț de transformări cantitative și calitative cu sens ascendent progresiv, exprimat în treceri progresive de la nivele psihice primare, slab diferențiate și slab specializate, la nivele psihice superioare, bine diferențiate și bine specializate.”

În mica școlaritate, transformările psihice se fac lent și nespectacular, ele sunt fundamentale pentru evoluția ulterioară a copilului.

Senzațiile și percepțiile se dezvoltă atît pe linia calitativă, cît și pe cea cantitativă. Ele sunt mai precise, mai complexe, mai corect orientate pe obiect sau pe situație și au conținut tot mai complex. Percepția se restructurează în direcția orientării pe baza unui plan adoptat, ce determină capacitatea copilului de sesiza caracteristicile definitorii și generale ale obiectelor percepute în funcție de criterii mai precise.

Reprezentările devin tot mai variate și pot fi desprinse de obiect, ceea ce îi dă independență copilului să opereze cu noi imagini.

La nivelul gândirii, construcțiile logice joacă un rol important, iar prin intermediul judecăților și raționamentelor, copilul are posibilitatea să opereze cu elemente desprinse de contextul dat intuitiv. În gândire intervine tot mai mult spiritul critic, logic și operarea cu seturi de reguli ca afirmații despre concepte.

În primul an de studiu, copiii utilizează forme de învățare simple, bazate pe solicitările memoriei. La începutul perioadei, reproducerile nu sunt fidele, dar spre 10 ani ele devin tot mai exacte.

Motivația dă consistență învățării. În primul an școlar, copilul este ajutat de adulți pentru a răspunde statutului de școlar. Pe parcurs, învățarea este impulsionată de relaționarea copiilor cu colegii, percepută ca ambiție, cooperare și competiție.

Dezvoltarea biofizică a școlarului mic

La vârsta de 6/7 ani are loc o încetinire a procesului de creștere, ca ulterior acesta să se identifice ușor. Dentiția provizorie începe să fie înlocuită cu dentiția permanentă, lucru ce creează disconfort și o serie de modificări ale vorbirii sau dificultăți în alimentație.

Procesul de osificație este mai intens la nivelul toracelui, al claviculei și al coloanei vertebrale. La 7 ani are loc o creștere a creierului, acesta cântărind aproximativ 1200 gr. La aceste vârste cresc îndemânarea și agilitatea, crește forța musculară și se accentuează caracterul ambidextru, se dezvoltă lateralitatea stângă sau dreaptă. Se dezvoltă organele de simț și modalitățile senzoriale, gustul, olfacția, văzul, auzul și tactul. Toate acestea fac posibilă o mai bună orientare și adaptare la mediu, se extinde câmpul de acțiune și dezvoltarea unor noi abilități.

Dezvoltarea cognitivă- conturează formele învățării preferențiale.

Copilului îi apar motive ce impulsionează învățarea în general și motive ce întrețin învățarea preferențială. Acestea stimulează interesele copilului și dezvoltarea unor trăsături de voință, de perseverență, de hărnicie.

Domeniul dezvoltării cognitive a fost definit în termenii abilității copilului de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane, dincolo de caracteristicile lor fizice. Amintim abilități de gândire logică, rezolvare de probleme simple, cunoștințe elementare matematice precum și cele ce fac referire la lume și mediul înconjurător.

Dintre caracteristicile de bază ale dezvoltării cognitive specifice vârstei de6/ 7 ani fac parte:

Gândirea este concret – intuitivă;

Percepția lucrurilor este globală;

Desenul este o abatere de la model: copilul desenează ceia ce știe, nu ceia ce vede;

Dezvoltarea limbajului;

Creativitatea este multidimensională.

Din punct de vedere al dezvoltării cognitive copilul de 6/ 7 ani manifestă elaborări de tip scenarii cognitive sub forma planurilor sau a redării unei procesualități. La vârsta de 9/ 10 ani apare o conservare a greutăți; la vârsta de 11/ 12 ani apare capacitatea de conservare a volumului; vârsta de 8 ani se detașează prin independența sa.

La școlarul mic se dezvoltă MLD (memoria de lungă durată) și se fundamentează amintirile, legate de momente deosebite, cu încărcătură afectivă.

Dezvoltarea limbajului și a comunicării

II. 3. Factori care influențează dezvoltarea limbajului:

Limbajul constituie caracteristica de bază ce îi diferențiază pe copii la intrarea în școală. Mediul din care provine copilul imprimă un anumit nivel al dezvoltării limbajului.

Competența lingvistică este mai dezvoltată decât performanța. Competența este întreținută de limbajul pasiv al copilului. La intrarea în școală, copilul are un vocabular format din aproximativ 2500 de cuvinte, iar la terminarea ciclului primar ajunge la 4000- 4500 de cuvinte. Debitul verbal crește de la 80 de cuvinte/minut în clasa I la 150 cuvinte/minut, la nivelul clasei a IV –a.

În perioada școlară mică se dezvoltă toate formele de limbaj.Conduitele verbale încep să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze și să le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral, contribuie la o disciplinare mintală a copilului.

Motivația pentru școală se constituie din preșcolaritate,când copilul dorește să devină școlar după modelul altor copii, deoarece numai așa poate dobândi un alt statut, cel de școlar. Odată cu intrarea în școală, asupra copilului se exercită o serie de factori interni și externi, ceea ce îl determină să renunțe la cstivități plăcute și să se mobilizeze pentru cele dificile, de cunoaștere.

Copilul este capabil de un efort susținut, dozat și previzibil în care se impune tot mai mult voința sa.Copilul este nevoit să fie atent la comportamentele sale și ale altora,astfel i se dezvoltă capacități importante ale atenției, cum sunt: suplețea, mobilitatea, volumul, flexibilitatea și cele legate de voință, intenționalitate, punctualitate și conștiinciozitate în executarea sarcinilor.

Copilului i se formează o serie de deprinderi și abilități ce facilitează desfășurarea activităților școlare cu un efort redus. Multe din aceste deprinderi sunt destinate executării scris- cititului, a calcului aritmetic, utilizării corecte a regulilor gramaticale.

Limbajul are un impact major asupra dezvoltării intelectuale, contribuind astfel la formarea capacității micilor școlari de a raționa, de a argumenta, și de a demonstra.

Dezvoltarea socio-emoțională a școlarului mic

Vârsta preșcolară se caracterizează prin dezvoltare accelerată în toate planurile: fizic, cognitiv și socio-emoțional. Aceste planuri se află în stânsă legătură și pot fi separate doar artificial. Capacitatea de a inhiba un răspuns(funcție cognitivă) depinde în mare măsură de maturarea ariilor cerebrale frontale(aspect fizic) și are consecințe importante la nivelul interacțiunilor sociale,de exemplu așteptarea rândului(aspect socio-emoțional).

În perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă rapid în acuratețe,claritate și complexitate și, lucrul cel mai semnificativ îl reprezintă raportarea la posibilele cauze ale sentimentelor oamenilor. Limbajul emoțiilor are implicații semnificative pentru dezvoltarea emoțională a copilului.

Dezvoltarea socio-emoțională

Caracteristicile de bază ale dezvoltării afective:

Din punctul de vedere al dezvoltării sociale copilul își alege prieteni de aceeași vârstă cu el, după interese comune, personalitate, suport. Acordă o mare importanță grupului de prieteni, intră în competiție cu ceilalți copii pentru a ocupa poziția de lider, reușește să dialogheze cu ceilalți copii,putând avea o conversație de durată mai lungă.

Dezvoltarea socio-emoțională implică:

Interacțiunea părinte-copil;

Comunicare afectivă;

Încurajarea împlinirii de sine;

Soluționarea constructivă a conflictelor;

Valorificarea resurselor personale;

Implicarea emoțională;

Respect reciproc.

Curriculumul pentru clasa pregătitoare urmărește dezvoltarea fizică, socio-emoțională, cognitivă a limbajului și comunicării, precum și dezvoltarea capacităților și a atitudinilor în învățare,asigurând punțile către dezvoltarea celor 8 competențe- cheie.

Cele 8 competențe- cheie ce determină profilul de formare a elevului :

1). competențe de comunicare în limba română și în limba maternă, în cazul minorităților naționale;

2). competențe de comunicare în limbi străine;

3). competențe de bază de matematică, științe, tehnologie;

4). competențe digitale de utilizare a informației ca instrument de învățare și cunoaștere;

5). competențe sociale și civice;

6). competențe antreprenoriale;

7). competențe de sensibilizare și de expresie culturală;

8). competența de a învăța să învăț.

Curriculumul pentru clasa pregătitoare ține cont de următoarele principii:

Principiul considerării copilului ca un întreg;

Principiul respectării depline a drepturilor copilului;

Principiul medierii învățării în cadrul procesului educațional;

Principiul diferențierii și individualizării;

Principiul învățării prin joc;

Principiul abordării integrate a curriculumului;

Principiul diversității contextelor și situațiilor de învățare;

Principiul alternării formelor de organizare a activității și a strategiilor de învățare;

Principiul parteneriatului cu familia și cu comunitatea.

Educatorii au un mare rol în extinderea aptitudinilor prin oferirea unui model pozitiv și prin susținerea copilului și stimularea capacităților sale implicate în astfel de activități de reușită.

II. IV. Familia-partener activ în educația copilului preșcolar.

La educarea și formarea copilului preșcolar contribuie mai mulți factori educaționali: grădinița, familia și societatea. În acest context rolul primordial îi revine grădiniței.

Activitatea educatoarei implică un înalt grad de responsabilitate profesională și civică deoarece de modalitățile concrete de realizare a educației preșcolare depinde în mare măsură întreaga dezvoltare a personalității ulterioare a copilului.Un bun învățător înseamnă ani de muncă, perseverență, încordare, multă aplicare către copil, supărare, bucurie. Cei care recunosc acest lucru sunt părinții și copiii.

Implicarea părinților în activitatea educativă a dus la conștientizarea rolului lor în educația intra și extracurriculară la nivel preșcolar, i-a mobilizat în a se implica mai mult în activitățile propuse de educatoare. În ce constă implicarea familiei în educație?

Dezvoltarea parteneriatelor eficiente cu părinții solicită din partea educatoarei multă,foarte multă pricepere și implicare. Acestea trebuie să creeze un mediu școlar care să-i întâmpine deschis pe părinți și să-i încurajeze, să le asculte îngrijorările, să participe la luarea deciziilor legate de educația copilului, să le arate cum pot să se implice mai mult, să le dea informațiile necesare.

Realizarea unei colaborări stânse, sistematice și permanente încă din perioada preșcolarității între părinți și școală reprezintă un început bun și garanția unei educații deschise, flexibile a copilului preșcolar.În acest mediu, părinții înțeleg rolul educatoarei și își însușesc procedee educative pe care să le aplice în educația copiilor lor.

Creșterea și educația copilului este mult modificată în zilele noastre. Majoritatea părinților își pun speranța în sistemul de educație care este cu mult reînnoit față de trecut, oferind alternative educaționale ca: Step by Step, Planul Jena, Waldorf, Freinet.

Planul Jena, ca și Freinet sau Waldorf, se înscrie în pedagogiile reformei, în procesul educațional se pune accent pe copil și pe dezvoltarea integrală a personalității acestuia. Părinții, educatorii, profesorii, copiii care formează comunitatea grădiniței urmăresc aceeași problemă-o bună educație.

Învățământul preșcolar este principalul partener al familiei. Parteneriatul, asigurarea coerenței influențelor educative și a tuturor factorilor care acționează asupra copiilor este un deziderat major și trebuie să se realizeze.

Familia trebuie să înțeleagă importanța rolului său în educația și viitorul copiilor, necesitatea unei implicări active în relația cu programele și activitățile școlare. Multe familii consideră școala singura responsabilă de educația și viitorul copiilor. Drept exemplu putem lua în considerare alternativa Step by Step pentru învățământul primar care recunoaște,respectă și sprijină rolul părinților ca prim profesor și expert asupra copilului său.Programul pentru școală consideră părinții ca parteneri în educația copiilor. În societatea de astăzi, familia nucleară este definită diferit. Familiile mari, extinse, cu rude care locuiesc împreună, sau familiile mici cu un părinte și copil sunt la fel de valoroase cât privește influența primară asupra copiilor.

Clasa pregătitoare vine în sprijinul copilului pentru că implică o trecere mai ponderată spre învățământul primar. Deși apar schimbări referitoare la mediul fizic în care se desfășoară activitatea un cadru didactic nou, prezența elevilor mai mari, sau de multe ori, și colegii noi, specificul activităților instructiv-educative ține cont de specificul activitășilor din grădiniță, fiind astfel preîntâmpinate probleme de adaptare.

Începerea școlii reprezintă un moment încărcat de emoție și foarte important și pentru familie.

Părinții trebuie să-și pregătească copilul din punct de vedere psihologic, pentru această schimbare. Deoarece micuțul nu are nici o imagine referitoare la școală,părintele este nevoit să-l ducă să vadă școala, clasele, vor alege drumul spre școală, poate află care este orarul,cât timp va sta la școală,va afla despre pauze, despre învățătoare și ceilalți colegi, și nu în ultimul rând cum se desfășoară o oră de curs. Este bine ca părinții să meargă împreună cu copilul să cumpere rechizitele necesare pentru școală, viitorul elev având timp să poată pune întrebări și să se pregătească.

O relație eficientă școală-părinte poate fi realizată pe două căi:

O comunicare bilaterală clară și consistentă;

Variate mijloace de implicare.

Comunicarea- relația părinte-școală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă asigură încrederea reciprocă.

Pentru ca această comunicare bilaterală să fie la rândul ei eficientă, profesorii trebuie să apeleze la bunele deprinderi de ascultare. Procesul ascultării părinților cuprinde 4 părți:audiția, interpretarea, evaluarea și răspunsul. La întâlnirea cu părinții nu trebuie uitat că ascultarea implică toți acești 4 pași.Ascultarea activă și reflectarea sunt elemente ale informării reciproce. Următorul tabel ilustrează fluxul comunicării atunci când ascultarea activă este o unealtă a acesteia.

Avantajele colaborării dintre părinte și învățător.

Implicarea activă a familiilor încă din primele clase este benefică atât pentru părinți,învățători cât și pentru copii. Învățătorii creează o atmosferă deschisă prin implicarea și încurajarea părinților să pună întrebări, să vină la ore, să- și împărtășească interesele și talentele. Dacă părinții sunt implicați în activitatea de la clasă, învățătorii pot observa direct felul în care familia își motivează copiii, în care îi ajută să rezolve problemele, să se apropie de o sarcină de lucru sau felul în care familia își împărtășește preocupările și interesele.

Implicarea părinților îl ajută pe învățător să cunoască mai bine fiecare copil.Implicarea părinților oferă profesorilor șansa de a fi mai puțin izolat în clasă.

Dacă părinții ajung să se simtă parte constitutivă a educării copiilor lor ei ajung să aprecieze eforturile pentru predare și învățare făcute de învățător.Acest lucru devine generator de noi idei și de așteptări valoroase pentru copii.

II . 5. Rolul clasei pregătitoare.

Clasa pregătitoare reprezintă etapa care face trecerea de la grădiniță la școală. Prin această tranziție au loc schimbări importante, unele care sunt caracteristice trecerii de la grădiniță la școală în general, iar altele care sunt proprii acestei etape.

Schimbările generale se referă la:

mediul fizic- reprezentat de locație, de școală;

programul copilului- durata activităților;

programa- asemănătore cu programa utilizată anterior în grupele pregătitoare de la grădinițe;

persoana responsabilă cu realizarea activităților din clasa pregătitoare-învățătorul;

colegii copilului;

reguli mai stricte.

Schimbările specifice au în vedere:

Activități care au ca rezultat dezvoltarea aptitudinilor școlare;

Posibilitatea de a identifica probleme de comportament sau dificultăți de învățare.

Foarte multe persoane își pun întrebarea de ce clasa pregătitoare?

Unii părinți doresc să își înscrie copiii la școală mai devreme(la 6 ani) deoarece consideră că aceștia sunt pregătiți pentru acest pas. Alți părinți preferă să amâne acest moment din motive cum ar fi:

-nevoia pentru maturizarea emoțională;

-probleme de comportament la grădiniță,

-nefrecventarea grădiniței;

-programul părintelui care nu permite adaptarea la programul de la școală al copilului.

Trecerea copilului la clasa pregătitoare prezintă atât avantaje dar și dezavantaje dintre care amintim în următorul tabel.

CLASA PREGĂTITOARE

Rolul clasei pregătitoare este acela de a pregăti elevul pentru învățarea specifică în primul rând clasei I , dar și următorilor ani de școală.

Clasa pregătitoare acomodează elevul cu mediul școlar într-un mod cât mai prietenos, principalul context de învățare fiind jocul, ca activitate predominantă pentru vârsta de șase ani.

CAPITOLUL III . Prezentarea cercetării pedagogice

Lucrarea își propune o abordare a problematicii familiei din perspectiva copilului de 6-7 ani.

Cercetarea încearcă să pună în evidență reprezentările copilului despre propria familie, cu scopul de a caracteriza diferite aspecte ale calității vieții copilului.

Familia reprezintă cadrul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea este un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social, are rolul în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare a copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului. Modul de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul socio-cultural al acesteia sunt importante în integrarea socială și în cristalizarea și constituirea comportamentelor sociale. În relația cu mama, tata, frații și surorile, copilul se va implica într-un ansamblu de relații sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să își formeze imaginea de sine.

Procesul cunoașterii de sine, al identificării propriei persoane, au loc chiar în primii ani de viață, cei petrecuți în familie. Adaptarea copilului la societate și mai apoi integrarea acestuia în relațiile sociale se petrec la nivelul relațiilor de familie. Locul în care copilul crește, mediul familial, căldura sau indiferența căminului, îi vor influența puternic personalitatea, conduita și modul de viață.

Familia trebuie să influențeze în mod conștient și responsabil formarea și informarea copiilor. Primii ani de viață sunt definitorii în ceea ce privește dezvoltarea complexă și armonioasă a fiecărui individ.

Oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea copilului, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, el face parte dintr-o familie, iar valorile culturale, sociale și morale ale familiei nu sunt întotdeauna în concordanță cu valorile promovate în școală, de foarte multe ori ele fiind chiar opuse. În general, părinții au o viziune despre viitorul copiilor lor, ca fiind expresia unei dorințe profund subiectivizate.

Părinții nu conștientizează suficient întreaga problematică pe care o creează traseul devenirii copilului, prin interferența altor factori care pot influența dezvoltarea normală și formarea personalității la parametri standardelor sociale acceptate.

Tema cercetării: Reprezentarea familiei la copiii de 6-7 ani.

Tipul cercetării: Cercetare exploratorie cu caracter explicativ.

III . 1. Obiectivele cercetării

În această cercetare mi-am propus identificarea unor aspecte ce au în vedere imaginea familiei și relațiile intrafamiliale, din punct de vedere al copiilor de 6, respectiv 7 ani. În acest sens am urmărit realizarea următoarelor obiective:

Prin prelucrarea statistică a datelor chestionarului:

Stabilirea nivelului de asociere între nivelul de educație al părinților și rolurile acestora în familie;

Identificarea gradului în care stabilitatea familiei influențează rezultatele școlare ale copiilor;

Determinarea măsurii în care se corelează situația economică a familiei copilului și influența familiei extinse asupra lui;

Ierarhizarea influențelor negative și a traumelor copilului datorate familiei.

Prin analiza de conținut a produselor elaborate de copii(desenele proprii ale copiilor):

Identificarea interacțiunilor copilului cu membrii familiei și a profunzimii acestor interacțiuni;

Identificarea imaginii de sine a copilului în cadrul familiei;

Prin analiza asociației semantice:

7 . Ierarhizarea membrilor familiei în funcție de importanța acordată de copil acestora;

8 . Descrierea caracterizării făcute de către copii membrilor familiei considerați importanți.

III . 2. Ipotezele cercetării

Reprezentarea familiei la copii, a pornit de la următoarele ipoteze:

Ipoteza generală:Reprezentările copiilor despre familie, depind în mod semnificativ de elementale de stratificare socială- nivel de educație, ocupație, situație economică- ale părinților.

Ipoteze specifice:

Nivelul de educație al părinților determină modificări comportamental-atitudinale ale acestora privind rolurile în familie(sarcinile domestice, luarea deciziilor, stilul de loisir, rețeaua socială);

Influența membrilor familiei extinse asupra copilului este mai puternică în cazul familiilor cu situație economică și nivel de educație mai scăzute.

III . 3 .Coordonatele generale ale cercetării

Eșantionul de participanți:

În această cercetare populația vizată este formată din mulțimea copiilor din orașul Vatra- Dornei și din comuna Poiana Ștampei . Categoria de vârstă avută în vedere este limitată la intervalul 6- 7 ani, din mai multe motive, printre care faptul că,, există câteva dimensiuni generale ale familiei și stilul ei general de existență care se reflectă în acest moment al dezvoltării psihice prin rezonanțe comportamentale și afective pe care le creează în personalitatea copilului.” (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p. 163) . Școala creează copilului condiții directe și indirecte de a intui existența altor tipuri de familie decât a sa și de a face comparații.

Aspectele de ordin practic ale cercetării nu sunt de neglijat deoarece acestea au dus la constituirea eșantionului. Din acest motiv, putem spune că mediul școlar ne este de ajutor în realizarea unei anchete, deoarece gruparea elevilor pe clase reprezintă avantajul aplicării simultane a instrumentelor de cercetare tuturor elevilor, prin tehnica autocompletării.

Referitor la cel de-al doilea instrument de cercetare, testul familiei, categoria de vârstă aleasă corespunde,, realismului convențional , putându-se vorbi în această perioadă de o reprezentare mai fidelă a aparențelor vizuale, de abandonarea schematismului, de atenția crescută a formelor, detaliilor, atitudinilor, de schițarea celei de-a treia dimensiuni, unei figuri obiective și convenționale.” (A. Neculau, G. Ferreol, 1999, p. 56) .

Realizând o cercetare exploratorie cu caracter explicativ, am selectat pentru studiu două clase pregătitoare, aparținând unor școli din zone diferite:Școala Generală Nr. 2 Vatra- Dornei, și Școala cu clasele I – IV din Poiana Ștampei. Am ales cele două școli în ideea cuprinderii în eșantion a două subeșantioane contrastante, cu copii ale căror familii provin din medii economico- culturale diferite, respecti mediul urban și mediul rural. Au fost studiați în total 48 de elevi: 25 aparținând Școlii Generale Nr. 2 din Vatra- Dornei și 23 aparținând Școlii cu clasele I – IV din Poiana Ștampei.

III .4. Instrumentele de cercetare :

.Chestionarul

În realizarea chestionarului am urmărit respectarea normelor și recomandările metodologice ale unor specialiști (T. Rotariu, P. Iluț, 1997, p. 71- 90) , formulând întrebările în funcție de nivelul de percepție și înțelegere al copiilor de 6-7 ani. Având în vedere complexitatea aspectelor legate de imaginea familiei, acestea au fost sistematizate în mai multe dimensiuni, după cum urmează: membrii familiei, starea economică, roluri, autoritate, afectivitate, violență, loisir, sistem de relații, măsura în care sunt posibile imitațiile-preluarea de modele.

Chestionarul cuprinde în total 20 de întrebări dintre care 7 sunt de identificare(variabile personale) , cuprinzând caracteristicile de bază ale statutului social al copiilor după sex, situație școlară, și al părinților ce cuprinde nivelul de școlaritate, ocupație, stare civilă. O serie de întrebări sunt închise, cu un număr mic de variante de răspuns, iar restul sunt întrebări deschise. Prin întrebările deschise am încercat să descoperim unele aspecte de profunzime și de finețe referitoare la stările și trăirile copilului. Consider că ,, închiderea” ar fi reprezentat un obstacol în declararea și descrierea unor situații neplăcute, lipsuri, nemulțumiri în familie ce ar fi putut determina o creștere a ponderii răspunsurilor de tipul ,, nu știu” sau a non- răspunsurilor.

În funcție de conținut chestionarul cuprinde 15 întrebări factuale și 5 întrebări de opinie.

Mod de aplicare

Validarea chestionarului s- a realizat printr- un studiu pilot pe un grup de elevi de la Școala Generală Nr. 1 din Vatra- Dornei, aleși aleatoriu. În urma acestui studiu pilot am ameliorat chestionarul definitiv, care a fost aplicat elevilor de la cele două școli implicate în cercetare.

Am aplicat chestionarele la cele două clase alese în eșantion, în funcție de orarul elevilor, cu acordul învățătoarelor și în absența acestora. Le- am explicat elevilor scopul chestionarelor ce constă în identificarea modului în care copiii de vârsta lor percep și își reprezintă familia, modul de lucru și anume- selectarea unei singure variante de răspuns la întrebările închise, importanța formulării de răspunsuri sincere, în condițiile în care este asigurat anonimatul.

Autocompletarea chestionarelor a durat 30- 35 min. Nu au fost elevi absenți și nu s- au înregistrat refuzuri de a răspunde sau non- răspunsuri. Copiii au colaborat deschis, cu foarte mare plăcere, datorită caracterului inedit al acțiunii la care au luat parte.

b).Testul familiei

Testul familiei este o tehnică folosită în mod special în psihologie și în psihiatrie. Introducerea acestui test în cercetare l- am considerat oportun deoarece Desenul unei familii sau desenul Eu, casa mea, familia mea pune în evidență multitudinea de relații ale copilului cu mediul în care trăiește.

Psihologul Constantin Enăchescu apreciază că ,,testul familiei este derivat din testul persoanei umane a lui K. Machower, dar urmărește alte aspecte decât acesta. Elementul esențial pe care acest test caută să- l scoată în evidență sunt relațiile interpersonale în cadrul familiei între frați, între copii și părinți și între familie și restul societății”(C. Enăchescu, 1973, p. 103). Sarcina tematică are un scop precis și impune anumite reguli subiectului în vederea realizării sale, în condițiile testului proiectiv, există o oarecare libertate a realizării acestei sarcini. O situație mult mai interesantă o reprezintă transferul tipurilor de răspuns ale subiecților. În acest sens, asistăm la o renunțare la ,, verbalizarea” impresiei produse de sarcină, incompletă și neconvenabilă pentru subiect și la elaborarea unor noi răspunsuri de tip ,, neverbal” .

În urma testului proiectiv am aplicat testul familiei, încercând să creăm condițiile optime investigației: asigurarea de materiale tuturor copiilor(creioane colorate, și hârtie) , acordarea de timp suficient realizării lucrării- 1oră.

Experimentul s- a desfășurat în condiții normale, fără evenimente nedorite, iar lucrările realizate reprezintă o bogată sursă de analiză a reprezentărilor copiilor despre familie, ce vin să întărească concluziile formulate în urma prelucrării rezultatelor chestionarului.

Analiza și interpretarea rezultatelor:

În acest subcapitol sunt prezentate graficele de frecvență rezultate în urma prelucrării statistice a datelor chestionarelor fiind luate în considerare cele mai relevante informații.

Analiza și interpretarea graficelor de frecvență:

Ca urmare a împărțirii eșantionului total în două subeșantioane reprezentat de elevii clasei pregătitoare de la Școala Generală Nr. 2 din Vatra- Dornei și elevii clasei pregătitoare de la Școala cu cls.I – IV din Poiana Ștampei, am urmărit surprinderea diferențelor de structură, funcționalitate și sisteme axiologice și atitudinale ale familiilor, așa cum reies din lucrările copiilor.

Variabilele personale

La nivelul de preșcolaritate al părinților elevilor celor două clase se observă că cei de la Școala Generală Nr. 2 din Vatra-Dornei au un nivel mult mai ridicat. Astfel, școlaritatea mamelor copiilor primului subeșantion este reprezentată în proporție de 51% de nivelul universitar , 44% de nivelul liceal și 5 % de nivelul școlii profesionale, pe când manele din ce- l de- al doilea subeșantion au absolvit în proporție de 4 % facultatea, 63% liceul, 19% 10 clase, și 14% școala profesională.

Figura. 1.Compararea frecvențelor relative ale nivelului de instrucție al mamei

Ce școală a absolvit mama?

Același fenomen îl întâlnim și din analiza nivelului de școlaritate al tatălui, cei cu copii la Școala Gimnazială Nr. 2 din Vatra- Dornei, absolvind în proporție de 59% facultatea, 37% și 4% școala profesională, față de 3%absolvenți de facultate, 54% absolvenți de liceu, 25% absolvenți de școală profesională și 18% absolvenți de 10 clase la cei cu copii la Școala cu cls.I- IV din Poiana Ștampei.

Figura . 2.Compararea frecvențelor relative ale niv. de instrucție al tatălui

STRUCTURA NIVELULUI OCUPAȚIONAL

Tații elevilor de la Școala Gimnazială Nr. 2 din Vatra- Dornei sunt intelectuali în proporție de 52% , 8% patroni, 9% funcționari, 10% maiștri, 4% lucrători în comerț, 11% muncitori, ți 6% lucrează în srăinătate.

Tații elevilor de la Școala cu cls. I- IV, din localitatea Poiana Ștampei sunt muncitori în proporție de 61% ,țărani 16%, funcționari 15% , maiștrii, tehnicieni 4%, lucrători în comerț 4% , patroni 3% , lucrători în străinătate 7% .

Figura 3. Compararea frecvențelor relative privind domeniile ocupaționale ale tatălui

Ce ocupație are tata?

Ce ocupație are tata?

Mamele elevilor de la Școala Gim. Nr. 2 din Vatra- Dornei sunt intelectuale în proporție de 40% , 16% funcționare, 13% maistre, 6% muncitoare, 7% casnice, 13% șomere și 5% lucrează în străinătate.

La Școala cu cls. I- IV din Poiana Ștampei, se observă că doar 5% dintre mamele elevilor sunt intelectuale, 7% funcționare, 41% muncitoare, 3% lucrătoare în comerț, 21% casnice, 19% sunt șomere și 4% lucrează în străinătate.

Figura 4 . Compararea frecvențelor relative privind domeniile ocupaționale ale mamei

Ce ocupație are mama?

Din perspectiva copiilor referitor la situația materială a propriei familii, în urma realizării unor comparații cu cazurile altor colegi, se observă că starea materială a familiilor elevilor din Școala Gimnazială Nr. 2 Vatra- Dornei este la un nivel mult mai ridicat față de cea a elevilor din Școala cu cls. I- IV din Poiana Ștampei.

Figura 5. Compararea frecvențelor relative privind situația economică a familiei

În urma sondajului s-a constatat că situația economică a familiei elevilor din Școala Gim. Nr. 2 Vatra- Dornei este în 52% din cazuri identică, în timp ce 4% dintre ei consideră familia mai înstărită decât a colegilor, iar 44% nu se pronunță.

Copiii din localitatea Poiana Ștampei apreciază că starea materială a familiilor lor este în proporție de 30% similară, 17% mai bogată, 9% mult mai bogată, 9% mai săracă, iar 35% răspund că nu știu.

Referitor la structura familiei, copiii din mediul urban locuiesc cu 6 rude de gradul I (bunici) iar cei din mediul rural cu 16 (11 bunici, 2 mătuși, 3 verișori). Familia din mediul urban pare a fi mai îndepărtată de sistemul tradițional, de proiecție și influență a familiei extinse, construindu- și un sistem de relații sociale care include colegi, vecini, prieteni, pe când familia din mediul rural rămâne în spiritul tradițional.

Figura 6. Compararea frecvențelor relative privind relațiile de prietenie ale mamei

Modernizarea familiei conduce la negocierea rolurilor în ideea instaurării parteneriatului conjugal, caracterizat prin egalitate și echilibru, însă cel mai important membru al familiei rămâne mama, atât în creșterea cât și în educarea copilului. Astfel că în Vatra- Dornei cel mai des gătește mama 94% , iar în Poiana Ștampei 81% din cazuri.

Figura 7 . Compararea frecvențelor relative privind persoanele care gătesc

În ceea ce privește ședințele cu părinții s- a constatat că la Școala Gim. Nr. 2, mamele participă în proporție de 84%, iar la Școala cu cls.I- IV,în proporție de 81 %.

Figura 8 . Compararea frecvențelor relative privind interesul față de școală

Fenomenul de democratizare a relațiilor din cadrul familiei constă în tipul de autoritate și puterea în cadrul grupului domestic, hotărârile cele mai importante fiind luate în proporție de 56 % de mamă, tată și copil împreună, 36 % mama împreună cu tata și 8 % mama, pentru grupul din Vatra- Dornei, și în proporție de 48 % de mamă și tată, 30 % de tată, 13 % de mamă și 9 % de către bunici,pentru cei din Poiana Ștampei.

Figura 9. Compararea frecvențelor relative privind implicarea membrilor familiei în luarea deciziilor

Implicarea copiilor în luarea deciziilor rămâne condiționată de nivelul de instrucție al părinților.În ceea ce privește pedepsirea copiilor, remarcăm faptul că ambele subeșantioane se încadrează în cazul deciziilor democratice, responsabilitatea venind din partea ambilor părinți.Există o mică diferență între cele două subeșantioane, la Școala din Vatra- Dornei sunt părinți care nu îi pedepsesc pe copii, în timp ce în localitatea Poiana Ștampei nu reiese acest aspect.

Figura 10. Compararea frecvențelor relative privind membrul familiei care stabilește pedepsele

Între cele două subeșantioane există diferențe și în tipul de pedeapsă aplicat, copiii din localitatea Poiana Ștampei semnalând pedeapsa fizică în proporție de 17% ,proporție destul de ridicată care poate fi datorată nivelului mai scăzut de instrucție al părinților.

Un rol important îl constituie modul de petrecere al vacanței, care diferă la cele două subeșantioane în funcție de situația financiară și de sistemul valorico atitudinal.

Copiii din Vatra- Dornei au șansa unor vacanțe la mare, la munte sau chiar în străinătate, pe când copii din localitatea Poiana Ștampei nu toți au posibilitatea de a beneficia de astfel de vacanțe.

Figura 11. Compararea frecvențelor relative privind petrecerea vacanțelor

La această vârstă principala activitate realizată de copil este jocul. În mediul urban (Vatra- Dornei) este ușor de sesizat că ponderea ridicată a jocului pe calculator este cu mult mai mare decât la copii din mediul rural(loc. Poiana Ștampei).

Figura 12 . Compararea frecvențelor relative privind jocul preferat

Analiza și interpretarea asocierii semantice

Această metodă a fost introdusă cu scopul de a valida și completa informațiile furnizate de chestionar prin ierarhizarea membrilor familiei .

În urma chestionarului realizat la cele două școli mama apare cu o frecvență de 73% , sora 8% , tata și fratele cu câte 6% , bunicul cu 4% , animalul familiei cu 3% .

Figura 13. Distribuția membrilor familiei

Pe a doua poziție distribuția frecvențelor alegerilor este următoarea:tata- 58% , mama – 23% , fratele- 6 % , sora, bunica- 4 %, unchiul și animalul de casă- 2,5%.

În ceea ce privește cea de-a treia poziție distribuirea este următoarea: – bunica- 31 % ,tata- 21% , sora- 17% , animalul de casă- 6 % , bunicul- 4% , mama- 2% , mătușa- 2% ,nonrăspunsuri- 2% .

Indiferent de poziție avem următoarea clasificare a membrilor familiei și atașare a etichetelor:

Tabelul 1. Frecvența asocierilor semantice la membrii importanți ai familiei

CONCLUZIILE CERCETĂRII

Implicarea în luarea deciziilor și autoritatea mamelor în familii are loc în funcție de nivelul lor de instrucție.

În mediul rural, în ceea ce privește democratizarea relației cuplului conjugal, modernizarea se produce mai lent în distribuția rolurilor, spiritul tradiției fiind prezent.

Figura paternă rămâne reprezentativă pentru dominare, autoritate și putere, dar în același timp generatoare de agresivitate și violență.

Instabilitatea cuplului conjugal, plecarea părinților la muncă în străinătate reprezintă principalele surse ale tensiunilor, trăirilor copilului și a traumelor copilului.

În urma investigațiilor realizate putem concluziona că ipotezele formulate au fost confirmate și că elementele de stratificare socială influențează în mod diferit reprezentarea copiilor despre familia modernă.

Limite ale cercetării

Puncte slabe

Posibilitatea de generalizare a rezultatelor este redusă datorită lipsei de reprezentativitate a eșantionului- la acest nivel nu este posibilă asigurarea reprezentativității eșantionului. Nu putem aprecia că diferența de structură, instrucție, ocupație, comportament, atitudine, relaționare, loisir, situație economică a tuturor familiilor încadrate după rezidență în zona urban- rural este atât de evidentă. Selectarea nealeatoare a eșantioanelor interzice generalizarea rezultatelor.

Pregătirea pentru școală înseamnă pentru copil pe lângă tot ceea ce implică civântul ,, pregătire” și acea stare psihologică pozitivă în raport cu intrarea în clasa I , de așteptare pentru acest eveniment dar și pentru specificul activităților proprii școlarului.

Adaptarea școlară presupune alături de maturitate intelectuală și prezența unui anumit grad de maturitate socială. Aceasta se referă la însușirea și respectarea deprinderilor de conduită civilizată în colectiv.

Clasa pregătitoare are un rol important în formarea și dezvoltarea limbajului. La vârsta de 6 ani copilul este atras de basme, povești și povestiri. Ei pot reda pe fragmente conținutul unor texte, pot face aprecieri asupra comportamentului manifestat de personaje. Tot la această vârstă încearcă să să imite personaje din textele literare și încep să trăiască emoții datorate textului liric în versuri.

Este important să cunoaștem copilul din clasa pregătitoare deoarece numai așa îi asigurăm o creștere sănătoasă, o dezvoltare a proceselor psihice ca, în final să facă față cerințelor de mai târziu impuse de activitatea școlară.

O bună cunoaștere psihologică a elevilor duce la o proiectare optimă a procesului educativ, la organizarea celor mai potrivite situații de învățare, la o adaptare a conținutului predat la nivelul de înțelegere al elevilor, la utilizarea celor mai potrivite metode, procedee, jocuri, forme de activitate.

BIBLIOGRAFIE:

Băban, A. (2000) ,Ghid pentru părinți, Editura Casei Corpului Didactic, Cluj- Napoca.

Bodo V. (2000) , Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj- Napoca.

Catalano, H. (coord.), Dezvoltări teoretice și instituționale în alternativele educaționale, Editura Nomina, 2011, Pitești.

Cucoș, C. , Dafinoiu, I. (coord. ), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005.

Chiș V., Albulescu I., Catalano H.(coord.), (2013), Dimensiuni ale educației și formării în școala contemporană, Editura Eikon, Cluj- Napoca.

Crețu, E. (1999), Psihopedagogie școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, București.

Crețu, E. (1970), Dragoste și exigență, în ,,Revista de Pedagogie” , Nr. 2, Supliment pentru învățământul preșcolar.

Enăchescu, C. (1973), Elemente de psihologie proiectivă, Editura Științifică, București.

Iluț, P. (1995), Familia- cunoaștere și asistență, Editura Arganaut, Cluj- Napoca.

Iluț, P. (2000), Iluzia localismului și localizarea iluziei, Editura Polirom, Iași.

Mitrofan, I. (1998), Cuplul conjugal- armonie și dizarmonie, Editura Științifică , București.

Stănciulescu, E. (1997), Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași.

Șchiopu, U. , Verza, E. (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică. Truța, E. , Mardar, S. (2005), Relația profesor- elevi:blocaje și deblocaje, Editura Aramis, București.

Tomșa, G.(coord. ),(2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, București.

Vrășmaș, E. A. (2002), Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București.

http: // portal. icos- edu. ro.

w.w.w. didactic. ro

BIBLIOGRAFIE:

Băban, A. (2000) ,Ghid pentru părinți, Editura Casei Corpului Didactic, Cluj- Napoca.

Bodo V. (2000) , Ghid practic de educație a copilului, Editura Dacia, Cluj- Napoca.

Catalano, H. (coord.), Dezvoltări teoretice și instituționale în alternativele educaționale, Editura Nomina, 2011, Pitești.

Cucoș, C. , Dafinoiu, I. (coord. ), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2005.

Chiș V., Albulescu I., Catalano H.(coord.), (2013), Dimensiuni ale educației și formării în școala contemporană, Editura Eikon, Cluj- Napoca.

Crețu, E. (1999), Psihopedagogie școlară pentru învățământul primar, Editura Aramis, București.

Crețu, E. (1970), Dragoste și exigență, în ,,Revista de Pedagogie” , Nr. 2, Supliment pentru învățământul preșcolar.

Enăchescu, C. (1973), Elemente de psihologie proiectivă, Editura Științifică, București.

Iluț, P. (1995), Familia- cunoaștere și asistență, Editura Arganaut, Cluj- Napoca.

Iluț, P. (2000), Iluzia localismului și localizarea iluziei, Editura Polirom, Iași.

Mitrofan, I. (1998), Cuplul conjugal- armonie și dizarmonie, Editura Științifică , București.

Stănciulescu, E. (1997), Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași.

Șchiopu, U. , Verza, E. (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică. Truța, E. , Mardar, S. (2005), Relația profesor- elevi:blocaje și deblocaje, Editura Aramis, București.

Tomșa, G.(coord. ),(2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, București.

Vrășmaș, E. A. (2002), Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București.

http: // portal. icos- edu. ro.

w.w.w. didactic. ro