Rolul Familiei In Dezvoltarea Si Educarea Copilului

Psihologie

Rolul Familiei In Dezvoltarea Si Educarea Copilului

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Familia și copilul

Familia – unitatea de bază a societății

Funcțiile familiei

Rolul de părinte

Educația copilului în familie

Educația copilului în școală

Capitolul II

Rolul familiei în educarea și dezvoltarea copilului

2.1. Comportamente și obiceiuri nesănătoase în educația copilului

2.2. Joc – Joacă – Jucării și implicarea familiei

2.2.1. Beneficiile jocului dintre părinți și copii

2.2.2. Trucuri pentru joaca în familie

2.3. Avantajele relației de prietenie părinte – copil

2.4. Comunicarea în familie

2.4.1. Barierile comunicării

2.4.2. Strategii de comunicare cu un școlar

Capitolul III

Obiectivele și metodologia cercetării

3.1. Metodologia cercetării

3.2. Obiectivele cercetării

3.3. Ipotezele cercetării

3.4. Eșantionul de studiu

3.5. Metode utilizate

Capitolul IV

Prezentarea și interpretarea datelor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

,,Când vezi sufletul curat și nevinovat al unui copil, îți vine

parcă să zici că orice mamă e o născătoare de Dumnezeu”

Francisc Bacon

Această lucrare are la bază analiza familiei și studierea rolului familiei în educarea și dezvoltarea copilului.

Copilăria nu este niciodată o etapă blândă, netedă, regulată. Ea se compune dintr-un șir de conflicte, de contradicții, de izbucniri ancestrale în mijlocul celor mai autentice progrese (Zazzo, 1995, p. 5).

Când însă copilul crește și se dezvoltă în condiții armonioase, favorabile lui, el își dezvoltă un echilibru stabil atât cu sine însuși, cât și cu mediul ambiant.

Lucrarea de față își propune să vă prezinte importanța rolurilor și funcțiilor familiale în educația copilului. Astfe că începând cu primul capitol am analizat familia, alături de educația copilului primită în familie și în școală. Tot în primul capitol am subliniat și rolul pe care îl ocupă părintele în viața copilului.

În al doilea capitol am încercat să evidențiez importanța familiei și rolul ei în educarea și dezvoltarea copilului. În educarea și dezvoltarea copilului un rol important îl are și jocul care dezvoltă multilateral copilul.

Un punct important în viața unui copil, pentru o dezvoltare armonioasă, o constituie comunicarea. Am prezentat atât câteva bariere în calea comunicării cât și cum putem evita aceste greșeli. Am încheiat partea de teorie a acestei lucrări cu prezentarea unor strategii de comunicare cu școlarul.

Consider că secretul unei familii armonioase nu este perfecțiunea ci naturalețea și iubirea de care oricare copil are dreptul să beneficieze.

Am încercat să scot în evidență faptul că o familie care acordă importanța celor menționate mai sus va avea un copil bine educat și frumos dezvoltat pe toate planurile. Cele prezentate mai sus influențează pozitiv educația și dezvoltarea copilului.

În ultimele două capitole am prezentat obiectivele și metodologia cercetării alături de prezentarea și interpretarea datetelor chestionarelor și interpretarea activității realizate cu elevii și părinții.

Lucrarea este astfel structurată încât să cuprindă aspectele necesare pentru a putea înțelege familia și rolul ei în educarea și dezvoltarea copilului. Structura se regăsește astfel:

Capitolul I: Familia și copilul;

Capitolul II: Rolul familiei în educarea și dezvoltarea copilului;

Capitolul III: Obiectivele și metodologia cercetării;

Capitolul IV: Prezentarea și interpretarea datelor.

În partea de cercetare a lucrării am vrut să evidențiez legătura dintre familie și rolul ei în educarea și dezvoltarea copilului.

În vederea realizării obiectivelor propuse am utilizat un chestionar aplicat părinților, care cuprindea 7 întrebări. La aceste întrebări părinții au răspuns alegand varianta DA sau NU.

În continuare o altă metodă folosită a fost observația. În cadrul unei sedințe cu părinții am încercat să realizez o activitate comună între ele și părinții, scopul întâlnirii fiind facilitarea cunoașterii între ambele părți.

Voi încheia lucrarea prin a prezenta rezultatul studiului realizat în scopul evidențierii rolului familiei în educarea și dezvoltarea copilului. Folosirea metodei chestionarului și observației în cadrul unei activități commune între copii și părinți a ajutat la scoaterea în evidență a familiei și cât de importanță este ea în educarea și dezvoltarea copilului.

Capitolul I

Familia și copilul

,,Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice familie’’

Andre Berge

Familia – unitatea de bază a societății

Familia este cea mai veche și cea mai importantă instituție din lume.

După cum menționa și Voinea (1978, p. 34): familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție.

De obicei nucleul familiei îl formează părinții și copii. Sunt însă și situații în care la acest nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri și rudele apropiate (unchi, mătuși) se implică sau sunt implicate în activitatea educativă.

In familiile formate din părinți și copii, mama este cea care începe educația, în primul an de viață având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se accentuează, ci în realizarea și a celorlalte dimensiuni ale educației, între care căldura afectivă și formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei. Aceasta este prima autoritate cu care se confruntă copilul. El face cunoștință cu primele reguli, cu primele obligații, cu primele forme ale moralei. Acest rol de inițiator, de ghid și de model are o deosebită strălucire în primii ani de viață ai copilului.

Prezența bunicilor în familie ar trebui să exercite influențe benefice în educație. Și așa se și întâmplă în acele familii în care bunicii își înțeleg corect rolul de colaboratori ai părinților. În momentul însă când bunicii fac exces de zel, considerându-se în continuare părinții tuturor și tratându-și copiii ca pe niște copii, influența bunicilor devine dăunătoare prin faptul că știrbesc autoritatea părinților (Muntean, 2006, pp. 67-68).

În procesul educațional ponderea cea mai mare a influențelor le revine părinților (sau persoanelor care îi înlocuiesc) și familiei în întregime. Rolul părinților este foarte important și trebuie să fie puternic prin fermitate, nu prin severitate sau brutalitate , prin răbdare și dragoste.

Tot în familie copilului își formează primele deprinderi de igienă personală și socială, va fi obișnuit să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.

A pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supraprotecție sau indulgență , iar tații spre respingere sau autoritarism este o exprimare cu totul simplistă.

Familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura societății.

În familie copilul își însușește limbajul și corectitudinea în exprimare (Vicent, 1972, p. 38).

Funcțiile familiei

Familia a îndeplinit și îndeplinește o serie de funcții, și anume: de reproducere, economică,

de socializare, de așteptare, familială (Osterrieth, 1973, p. 5).

Familia este o comunitate umană întemeiată prin căsătorie care unește pe soți și pe soții și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual și juridic.

Familia este : ,,un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcatuită din soț, soție, copii născuți prin unirea lor (grup căruia i se pot adăuga rudele), pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale. Ca grup social întemeiat alegerea reciprocă a partenerilor măritari cu roluri și statute precise asociate membrilor lui, apoi având aptitudini, țeluri și aspirații comune și asigurând creșterea copiilor (Popescu, 1978, p. 262).

Familia nu se întemeiază pe comoditate. Nu are ca scop doar tovărășia. Nu este de ajuns să locuiești în aceeași casă, să mănânci la aceeasi masă și să dormi sub același acoperiș.

Țelul familiei este împlinirea reciprocă, creșterea și devenirea.

O familie inseamnă unitate în idealuri, interese și în filozofia de viață.

O familie se bucură de bucuriile celuilalt și este alături în necaz.

Familia este un mediu optim pentru formarea și devenirea umană, este un mediu afectiv, social și cultural.

Rolul de părinte

Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soții operează unele modificări, atât în așteptările reciproce, cât și în stilul de viață. Se pregătesc deci , pentru apariția copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spațiului și mobilierului), financiar, emoțional (încurajări, discuții, manifestări de tandrețe și întelegere reciprocă) (Florian, 1997, p. 3).

Începe o perioadă de negocieri cu privire la timp, bani, energie și activități. De multe ori soții se simt neglijați deoarece soțiile-mamă sunt obosite, iar ritmul cotidian al familiei este corelat cu ritmul biologic al nou-născutului (Jinga, 1999, p. 62).

De la înscrierea la școală a primului copil născut și până la nașterea ultimului copil, părinții se întâlnesc periodic cu responsabilități cărora le pot sau nu le pot face față complet.

1.4. Educația copilului în familie

Ce înțelegem prin educație?

Educația este ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic și conștient în vederea formării și dezvoltării unor facilități intelectuale, fizice sau morale. Aceste măsuri se aplică în general copiilor și tinerilor dar se potrivesc oricui individ indiferent de vârstă, sex sau alte categorii.

Copilul este o ființă cu însușiri calitativ diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un ,,tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea și educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei. Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului prin securizare materială, dragoste și educație (Cristea, 2005, p. 103).

În familie se transmit atitudini, valori, concepții sau modele de comportament. Pentru copil comportamentul părinților este un punct de reper în ceea ce privește viitorul. Tot în familie deprind și termenul de comunicare, ei învață să comunice, să-și spună părerea. Mai apoi învață să socializeze, când ajung în primul grup mai numeros de personae sau în primul grup de joacă alături de alți copii.

Familia îi dă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale (Voinea, 1996, p 23).

Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viață, afecțiune, dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viață pe care copilul, încă de la naștere începe să și-l însușească. Părinții sunt modele importante pentru copiii lor și au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică și emoțională a acestora.

Cine ar dori mai mult și din toată inima, binele și fericirea copilului și cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinții. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea și întotdeauna există teama de a nu face greșeli.

Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupune participarea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa. Activitățile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinții se desfășoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect și timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinții, cu familia lor și situațiile mai frecvente de cooperare în familie (Osterrieth, 1973, p. 33).

1.5. Educația copilului în școală

Familia este prima școală a copilului și contribuția pe care o are la educația acestuia poate favoriza s, binele și fericirea copilului și cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinții. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea și întotdeauna există teama de a nu face greșeli.

Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenței și pentru integrarea socială presupune participarea la activitățile familiale și asumarea unor responsabilități prin care fiecare își îndeplinește statutul și rolul în familia sa. Activitățile la care participă mai frecvent copiii împreună cu părinții se desfășoară cotidian, altele sunt periodice sau ocazionale. Prin aceasta se constată indirect și timpul pe care îl petrec copiii în mod activ, împreună cu părinții, cu familia lor și situațiile mai frecvente de cooperare în familie (Osterrieth, 1973, p. 33).

1.5. Educația copilului în școală

Familia este prima școală a copilului și contribuția pe care o are la educația acestuia poate favoriza sau îngreuna activitatea școlii.

Părinții sunt cheia capacității copiilor de a învăța și de a reuși în toate direcțiile dar în educarea ,,puiului de om”, părinții , educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de educație și instrucție.

Cunoașterea de către educatorii de profesie (educatoare, învățători, profesori și diriginți) a structurii familiei elevilor are o mare importanță, căci fiecare structură creează un climat educativ specific.

În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.

În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. Este bines ă se păstreze o legătura strânsă cu școala, cu învățătorul. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc.

În ceea ce privește temele copilului nu trebuie rezolvate de către părinți ci copiii au nevoie de îndrumare, de explicații cât mai corecte și clare. Părinții care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greșeală: copilul rămâne dependent, nu se obișnuiește să judece și să lucreze singur, devine comod, răsfățat și, cu vârsta, va deveni leneș (Ionescu, 2006, p. 236).

Majoritatea părinților nu mai au timp să-și ajute copiii la rezolvarea sarcinilor școlare se arată în sondajele realizate în ultima perioadă.

Cadrele didactice au semnalat în mod repetat această situație, precum și necesitatea elaborării de strategii și proiecte care să implice mai mult familia ca partener educativ.

Familia trebuie să ințeleagă importanța rolului său în educația și viitorul copiilor, necesitatea unei implicări active în relația cu programele și activitățile școlare.

Multe familii consideră școala singura responsabilă de educația și viitorul copiilor. Dacă ceva nu merge în dezvoltarea și educația copilului profesorii sunt singurii responsabili pentru acest impas neplăcut.

Este recomandată menținerea vie și întărirea relației părinți – școală.

Cheia rezolvării multor probleme cu care se confruntă copilul stă în familie. Părinții ar trebui să înțeleagă că școala nu îi poate substitui în rolul pe care îl au în raport cu propriii copii. Învățătorul nu poate suplini lipsa de autoritate a unor părinți prin bătăi, amenințări, sancțiuni . Nu poate suplini nici afectivitatea de care au nevoie copiii atunci când se află în sânul familiei (Vicent, 1972, p. 34).

Berger (1973, pp. 202-203) amintește câteva exemple în care copilul are o atitudine negativă față de școală:

– Lipsa de preocupare a familiei pentru cultivarea de timpuriu la copil a interesului pentru activitatea intelectuală. De obicei părinții care nu au preocupări intelectuale nu se îngrijesc de pregătirea copilului pentru școală . Acestor părinți le este indiferent dacă copilul învață bine sau nu, dacă își pregătește lecțiile, potrivit cerințelor sau la întâmplare, dacă are o conduită corespunzătoare sau este indisciplinat, dacă are o ținută vestimentară corespunzătoare. În aceste cazuri copilul vine dezordonat la școală, cu temele nepregătite, este indisciplinat și are rezultate slabe.

– Absența unui regim rațional și stabil de viață și activitate a copilului în familie. Copilul care nu are un astfel de program își desfășoară activitatea la întâmplare, își pregătește temele la ore improprii pentru activitatea intelectuală, nu are deprinderi de muncă ordonată și sistematică și întâmpină greutăți în îndeplinirea sarcinilor școlare.

– În alte cazuri lipsa deprinderii de a munci duc la indiferență , apatie , nepăsare față de învățătură . Nefiind deprins în familie să muncească ,să învingă greutățile ,primele dificultăți întâlnite în școală îl descurajează și apare delăsarea. Alarmați de situația școlară precară, de perspectiva corigenței sau repetenției unii părinți recurg la ajutorarea copiilor prin meditații fără să realizeze că astfel încurajează lenea, nepăsarea, dezinteresul față de învățătură.

Problemele copiilor nu se opresc aici . Ei vin la școală abătuți și datorită unor incidențe familiale ori din cauza unor dureri fizice. Dacă nici la școală nu găsește înțelegere, ce vină are elevul pentru insuccesul lui ?

Cele mai folosite forme în care școala ia legătura cu familia sunt întâlnirile lunare cu părinții elevilor și consultații cu aceștia ori de câte ori este nevoie. Învățătorul trebuie să facă vizite la domiciliul elevului pentru a-i cunoaște atât familia cât și mediul în care el stă și își desfășoară activitatea ¾ din zi. Un alt mod ar fi corespondența cu părinții și lectorate pedagogice organizate pe serii de învățământ.

Capitolul II

Rolul familiei in educația și dezvoltarea copilului

Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educația și instrucția copilului și un continuator al cerințelor impuse de practica educațional instituționalizată.

În fiecare an, milioane de bărbați și femei se avântă în slujba de a deveni părinte și pentru aceasta nu li se cere examen sau licență. Cu toate acestea „una din cele mai provocatoare și grele sarcini în viață este să iei un copil, o ființă mică, total neajutorată și să-ți asumi toată responsabilitatea pentru creșterea lui", astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii și societății (Vincent, 1972, p. 72).

Pentru că educația este arta formării omului de mâine, părinții nu pot fi oameni ai trecutului, ancorați în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-și adapteze pasul cu ei „pentru a-i lăsa liberi să continue singuri". Ei au datoria de a le forma copiilor conștiința, caracterul, voința, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili și deschiși cu generozitate slujirii celorlalți.

Marele secret constă în faptul că educația nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecțiune, precum și căutarea și dezvoltarea raporturilor simple, imediate și iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire și credință (Nancy, 2002, p. 101).

Pentru a creea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândețe, bunătate fără margini și jertfă.

Cosmovici (1996, p. 29) spunea că educația nu e programată să se desfășoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită continuu în desfășurarea vieții zilnice, într-un climat familial prin de încredere, într-un stil de iubire. În preocuparea lor de a-și vedea copiii fericiți, unii părinți îi protejează în mod exagerat și intervin mereu pentru ei. Astfel ei sunt privați de posibilitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile și faptele lor. Din această cauză nu pot lua singuri decizii corecte, nu vor fi în stare să nutrească sentimente pozitive față de sine și față de ceilalți, să aibă un echilibru emoțional stabil, să se simtă acceptați pentru ceea ce sunt și nu pentru reușitele lor.

Unii părinți cred că au dreptul de a conduce și controla viitorul copiilor lor. Ei nu concep (și în special mama) faptul că el este o persoană independentă, creată de Dumnezeu pentru sine și că acesta nu este proprietatea părinților. Deși au o mare responsabilitate în a-i crește și educa, ei nu devin prin aceasta stăpânii lor și nu au dreptul să le reproșeze faptul că ar fi nerecunoscători pentru efortul și truda lor, atunci când se mută din căminul părintesc.

Mama are rolul de a dezvolta latura emoțională, cea sensibilă, spirituală, culturală, creatoare și protectoare a copilului, ea ghidându-și copiii, hrănindu-i trupește, sufletește și intelectual, fiindu-i inițiatoare în lumea în care a venit. Iubirea mamei este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul, aceasta influențându-i chiar și sănătatea. Relația cu mama determină atitudinea adultului în relațiile sale interumane și consolidează sentimental de siguranță. Felul în care mama îl privește pe tată va influența relațiile copilului cu sexul opus.

Rolul tatălui în familie este acela de a îndeplini nevoia hranei, al confortului exterior și al disciplinei. Tatăl modern însă, are un ușor comportament matern, ca și mama modernă ce a preluat din comportamentul patern.

Bărbatul este considerat capul familiei, cel care clădește acoperământul, cel care asigură hrana, dar și cel care binecuvântează masa, încă din vechime, înainte ca ceilalți să înceapă să mănânce, acesta fiind un ritual respectat pe atunci cu rigurozitate. Tatăl transmite copiilor săi lecția măsurii, a dreptății, dar și a supraviețuirii, echilibrând astfel balanța între feminin și masculin. Pe lângă aceste aspecte, tatăl contribuie și la ,,dezlipirea” copilului de mamă, tăind cu blândețe ,,cordonul ombilical’’ emoțional, ajutându-l să-și dezvolte încredere în forțele proprii (Tarcovnicu, 1975, p. 107).

În cadrul familial se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, dreptății, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieții sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-și conduite (Margineanu, 1973, p. 47).

De aceea copilului trebuie să-i dăm viziunea lumii pentru care îl pregătim, spre ai permite să se orienteze în funcție de viitor. Fiecare copil trebuie să învețe viața în comun, „să învețe egalitatea modului în care este tratat de adult, să învețe să coopereze, să dobândească o relativă armonie și să se raporteze la altul” (Șchiopu, 1997, p.92).

Părinții au rol major în disciplinarea copilului , misiune dificilă care presupune înțelepciune, imaginație, răbdare și multă dragoste .

Există cinci modalități în care copiii exprimă și înțeleg iubirea : mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile .

Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii . Copiii care sunt ținuți în brațe , sunt îmbrățișați, sărutați, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional, decât cei care sunt lăsați multă vreme fără un contact fizic. Ținutul în brațe în timp ce i se citește o poveste devine amintire pentru tot restul vieții .

Cuvintele de încurajare , ,,balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine și al siguranței, căci ,,în voia limbii este viața și moartea”.

Tonul vocii, blândețea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoțională și multă iubire . Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil și o mânie stăpânită vor aduce oricând un câștig însutit . Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative .

Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezența sa copilului .Cu cât legătura emoțională dintre copil și părinte este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delicvență . Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut și plin de afecțiune precum și a desfășura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtășind gândurile și sentimentele . Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna .

Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bunăvoie. Serviciile cu compasiune și iubire sunt caracteristice părinților cu vocație . A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce își dorește .

Darurile sunt o formă de recunoștință sau de stimulare . Adevăratul dar exprimă iubirea pentru orice persoană, gestul fiind făcut de bunăvoie (Campbell, 2000, pp. 99-100).

Copiii n-au fost niciodată adulți. Dar, privindu-ne pe noi, doresc s-ajungă. Ne investesc cu calități și puteri și nu renunță la credința lor niciodată în cazul părinților care au reușit să le fie aproape și să păstreze aura de eroi.

Adulții au fost cu toții, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în sufletul, în memoria lui afectivă nu atât ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat niște probleme, cât felul în care s-a simțit în anumite situații și cum a văzut lumea de la „înălțimea” vârstelor copilăriei.

Acest avantaj, de fi trecut pe acolo, se constituie într-o resursă accesibilă oricui; atunci când nu ai timp sau informații la îndemână poți apela cu sinceritate și deschidere la copilul din tine. Pentru restul există cărți, teorii, metode, studii de caz și specialiști (Mitrofan, 1991, p, 37).

Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinți sunt în același timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăța și apăra față de excesele impuse de celălalt părinte.

Foarte frecvent, o astfel de situație este creată prin diferența de atitudine între părinți și bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având o comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relațiile cu străinii.

Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferența față de ceea ce gândește copilul este o altă mare greșeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.

În familiile dezorganizate copiii suferă și prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt triști, neliniștiți. Astfel de reacții au copiii în cazul când părinții se ceartă frecvent, nu se înțeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorț, lipsa îndelungată a unuia dintre părinți).

Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie și tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniți din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înțelegere, de afecțiune, dacă nu încearcă să și-i apropie, să-i privească apropiat, aceștia devin dezadaptați, triști, retrași sau încăpățânați, neascultători, ambele forme de reacție determinând scăderea randamentului școlar, obținerea de note slabe la învățătură (Mihăilescu, 2004, pp. 21-22).

Psihicul copilului este sensibil față de situațiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el și între părinți, este puternic tulburat de certuri, neînțelegeri.

Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, afecțiunea părinților, înțelegerea familială sunt esențiale.

(2002, p. 13) spunea că în creșterea, educarea și formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-și și iubindu-și părinții. Dacă sunt neascultători sau greșesc uneori, să-i ,,pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm și cu fermitate ce au greșit, vorbindu-le ca unor ,,prieteni” care ne înțeleg și pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greșit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obișnui cu bătaia, se va îndepărta sufletește de noi.

Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecțiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiționăm obținerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învățătură și nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independență de la o vârstă mică.Vom obține în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpățânați, nestăpâniți.

În concluzie ,,,meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinți, plini de afecțiune, pentru ca grija și eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea și bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic și afectiv. Adevărata căldură familială se întâlnește în familiile în care părinții sunt în bune relații, se preocupă suficient, cu dragoste, dar și cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt și trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

O mare importanță are și nivelul de instruire, bagajul de cunoștințe al părinților, pentru buna educare și pentru a putea ajuta în pregătirea lecțiilor acasă.

Implicarea părinților în dezvoltarea copiilor pe termen lung trebuie făcută cu multă responsabilitate și în deplină conștiință de cauza a situației.

Baren-Pescaru (2004, p. 52) clasifică rolurile părinților astfel:

1) Să încurajeze continuu!

Este la fel de important să încurajezi un copil cu performante mai slabe, cât și să-l feliciți pe cel care obține rezultate bune. Adevărata învățare nu se bazează pe recompensă, ci pe valorile pe care copilul le descoperă. Este esențial să tragem concluzii pozitive dintr-un eșec și să-l ajutăm pe copil să înțeleagă cât este de important să încerce din nou și din nou, pentru a reuși în cele din urmă.

2) Să fie un prieten!

Să învete să citească și să socotească nu sunt singurele lucruri cu care un copil se confruntă la școală. El poate avea probleme cu un profesor, cu un grup de prieteni sau cu alți copii la locul de joacă.

Câteodată chiar au nevoie de cineva care să ii asculte cu adevărat – și acel cineva ești tu. Fără cineva în care să aibă încredere, copilul va fi mai stresat, iar acest lucru poate diminua încrederea în sine și motivația.

Încearcă să iți amintești problemele cu care te-ai confruntat când erai copil. E momentul să-i transmiți copilului tău o experiență pozitivă. Dacă tu îți vei lua copilul în serios, este foarte probabil ca și el să-și ia propria educație în serios.

3) Sa fie un bun profesor

Nu poți lăsa toată educația în seama învățătorilor și profesorilor de școală. Este treaba lor, desigur, dar chiar și cel mai strălucit profesor nu se poate adresa unui singur elev din clasă.

Copiii au nevoie de atenție personală și e sarcina părinților să le-o acorde. Așa că fii la curent cu temele, proiectele și testele copilului. Lasă ceva din timpul tău ca să îi poți oferi ajutorul celui mic.

Fii disponibil și entuziast: copilul are nevoie să știe că vrei sa fii lânga el. Discută cu profesorii regulat, ca să știi cum merg lucrurile la școală.

4) Să se impună în fața copiilor. Atenție! Nu e vorba despre pedepse!

Da, uneori e nevoie să fim mai fermi. Dar e vorba doar despre disciplină.

E important să-i reamintești copilului că e bine să-și respecte programul, că temele sunt responsabilitatea lui și e necesar să-și îndeplinească sarcinile la timp. Trebuie să impunem respect pentru că de cele mai multe ori copiii nu înteleg de prima dată sau nu iau prea în serios anumite obligații. Puțină fermitate manifestată în fiecare zi îl va învăța pe copil cum să-și organizeze timpul și activitățile. Aceasta îi va da un un simt al controlului și poate preveni întârzierile în terminarea temelor.

Fiti pregătiți să faceți pe ,,tipul cel dur” dar nu depășiți măsura, altfel copilul va percepe școala și temele ca pe o pedeapsă.

2.1. Comportamente și obiceiuri nesănătoase în educația copilului

Voinea (1996, pp. 99-102) subliniază faptul că în educația copilului sunt și unele comportamente și obiceiuri nesănătoase cum ar fi: limbajul nepotrivit, fumatul în fața copiilor, etc.

Un părinte conștiincios își educă copilul indirect, prin faptul că îl duce la teatru, la un muzeu, la filarmonică sau îl inițiază într-un sport. Aș dori să evidențiez faptul că, există o diferență între a ne „duce” și a-i „trimite” pe copii la o activitate. Ca educația primită acasă să fie eficientă, copilul trebuie să simtă că și noi, ca părinți, ne implicăm în activitățile lui, și nu le finanțăm doar.

Excursiile tematice, precum o plimbare în natură, unde părinții împreună cu copiii observă frumusețile peisajului, n-ar trebui să lipsească din familie, pentru că timpul petrecut astfel este cel mai eficient din punct de vedere educațional. Părinții își pot educa cel mai bine copiii prin acest gen de activități și ieșiri în familie. O plimbare de două ore în pădure dă ocazia părinților să le arate copiilor lor diferite feluri de copaci, pot discuta despre animale, anotimpuri, vreme, tipuri de sol, ecologie și despre multe alte subiecte. Copiii nu vor fi nevoiți să stea pe un scaun și să memoreze dintr-un manual aceste informații, ci le vor învăța din „mers”. Desigur, acest tip de educație necesită multă dedicație și efort din partea părinților, iar de multe ori, chiar părinții sunt mai puțin dispuși să participe la aceste activități decât copiii lor.

Este important să nu transformăm aceste ieșiri într-o oră de matematică, unde noi preluăm controlul și ne transformăm într-un profesor dornic să dea cea mai mică notă posibilă. Noi suntem părinții copiilor noștri și trebuie să rămânem în acest rol, indiferent de situație. Cea mai sănătoasă atitudine pe care o putem avea este să fim cât mai naturali, altfel spus, să fim noi înșine.

Există o „tendință” în societatea noastră, și anume, acea în care părinții se transformă în profesori. Conform acestei viziuni, părinții respectabili fac zilnic diferite exerciții didactice cu copiii lor. Această modalitate de învățare înseamnă, pentru mentalul colectiv, că atât părintele, cât și copilul stau pe scaun și discută diverse subiecte prelucrate la școală sau rezolvă teme pentru acasă. Nu văd nimic rău în a ne ajuta din când în când copiii, dacă au nevoie, la rezolvarea temelor pentru acasă. Problema intervine când copilul este obligat să stea zi de zi, mai mult de două ore pe scaun, concentrat, pentru a rezolva acele probleme, pe care ar fi trebuit să le facă la școală. Dacă un copil sănătos, cu capacități intelectuale medii, este nevoit să studieze acasă jumătate sau mai mult din timpul petrecut la școală, competența profesională a cadrelor didactice este îndoielnică. Fie metodele lor de predare nu stârnesc interesul copiilor, fie nu au tactul pedagogic necesar pentru a le explica cunoștințele noi pe înțelesul lor, sau pot fi ambele cazuri.

Nu este drept și moral să-i învinovățim pe copii pentru eventualele performanțe slabe. Mai mult ca sigur că, ori noi ca părinți, ori școala nu s-a dedicat suficient de mult pentru a-i dezvolta corespunzător.

2.2. Joc-joacă-jucării și implicarea familiei

Copilului de vârstă școlară nu îi este de ajuns școala. El trebuie să stea cu mama, cu tata, în mijlocul familiei, jucându-se cu frații săi și cu copiii din vecini, iar joaca în mijlocul naturii este cea mai recomandată.

Este atât de comod să așezi copiii în fața televizorului! Ei stau liniștiți, nu incomodează și lasă părinților timp pentru a face altceva. Acest lucru generează în copii un anumit comoditism, lene și din adevarata lipsă a contactului părinților cu copiii apare incapacitatea de a-i educa și înstrăinarea completă a copiilor.

Adultul tinde să dea valoare numai activităților conștiente și intelectuale, tinde să disprețuiască copilăria, considerand-o neserioasă și iresponsabilă.

Prezența părinților la ora de joacă și participararea acestora dau copilului energie, îl sprijină psihic, îi crează sentimentul de acceptare și de satisfacție, simțind că împarte cea mai importantă activitate și mulțumire a sa cu două persoane apropiate, care îl iubesc, îl îngrijesc și îl supraveghează.

Sentimentul copilului că părinții înteleg necesitatea lui de a se juca, de a savura și de a creea, este necesar pentru dezvoltarea sa psihică normală.

Relația copilului cu părinții este trăită profund mai ales atunci când aceștia îl privesc în ochi cu tandrețe, când îi vorbesc, când îl mângâie, când îl laudă și îl îngrijesc. Noțiunea de prietenie este înțeleasă atunci când părinții se joacă și râd împreună cu copiii.

Importanța jocului în educarea copilului a fost sesizată încă din antichitate. Aristotel și Platon vorbesc în scrierile lor despre valoarea educativă a jocului pentru copii, dar și despre necesitatea implicării familiei în desfășurarea lui.

Rolul familiei în formarea personalității copilului a fost demonstrat științific mult mai târziu și a fost catalogat ca esențial. Părinții sunt cei care trebuie să găsească zilnic metoda educativă cea mai bună, să gestioneze reacțiile în situații concrete, variate.

Participarea activă a tuturor membrilor familiei dezvoltă pasiunea pentru joc, permite copilului să se manifeste, transformă jocul în formă de activitate.

Jocul este cel care satisface cel mai bine nevoia de mișcare, antrenează imaginația, dezvoltă limbajul, călește voință, încurajează socializarea, permite exprimarea afectivă etc.

Implicarea adulților este diferită în funcție de tipul de joc și de vârsta copilului. Este demonstrat că nu numărul de jucării și varietatea lor face copilul fericit, ci timpul activ alocat de părinți jocului alături de copil. De multe ori copilul se joacă cu anumite obiecte pe care imaginația lui le transformă în jucării. Acest lucru nu înseamnă că nu contează ce jucării se oferă copilului, ci mai mult faptul că activitatea de joc primește forță prin participarea activă a membrilor familiei.

Jucăriile sunt importante, dar nu sunt indispensabile. Dacă atmosfera de joacă este plăcută orice se poate transforma în obiect de joacă. Dacă lipsește atmosfera propice jocului (relaxare, voie bună, destindere, bucurie), nici o jucărie, oricât ar fi ea de scumpă și sofisticată, nu contribuie la starea de bine a copilului și cu atât mai puțin la formarea și dezvoltarea lui.

Implicarea părinților este importantă și în dezvoltarea emoțională a copilului. Acesta învață să se poarte, să socializeze, dobândește valori morale etc. Părinții pot supraveghea ca jocurile copilului să fie bine structurate, să fie finalizate (învață astfel să nu lase lucrurile neterminate). Activitatea de strângere a jucăriilor la încheierea jocului are și ea puternice valențe educative.

Jucăriile alese trebuie să fie capabile să mobilizeze copilul, să antreneze gândirea, limbajul, memoria, spiritul de observație, abilitățile și deprinderile. Jucăriile pot fi foarte importante atât timp cât părintele nu încearcă prin ele să înlocuiască prezența lui.

Timpul destinat jocului alături de copil poate fi fructificat la maximum dincolo de obiectivul jocului și de petrecerea unui timp de calitate împreună (un timp de joacă limitat dedicat exclusiv copilului este mai important decât timpul nelimitat în care părintele este în preajma copilului doar fizic, sau și mai rău încearcă să educe prin observații). În timpul jocului copilul poate fi motivat, încurajat, apreciat, învăța să reacționeze, să aștepte, să respecte, în timp ce părintele îl ghidează eficient, îl ajută să se descurce singur, să aibă inițiativă, să ia decizii, îl solicită, îi incită curiozitatea etc.

Atitudinea pozitivă, zâmbetul generat de voia bună și de statutul de partener de joc sunt în sprijinul părintelui în a transmite diferite mesaje care ajung mai bine în sufletul și mintea copilului.

Orice activitate, oricât ar fi ea de serioasă, importantă, dificilă, complexă, poate fi abordată cu o tentă de joc. Astfel ea devine mai bine acceptată și se poate finaliza cu rezultatele dorite de adult. Părinții au nevoie de răbdare și de o nesecată inspirație, iar răsplata implicării lor în jocul copiilor nu va întârzia să apară. Jocul este poarta spre inima copilului și prin el se obține cel mai bine colaborarea, cooperarea și prietenia acestuia (Lawrence, 2012, pp. 294-295).

2.2.1. Beneficiile jocului dintre părinți și copii

Chiar dacă specialiștii vorbesc despre beneficiile jocului pentru relația dintre părinte și copil, sunt multe familii în care nu se prea întâmplă acest lucru. Lipsa timpului este invocată cel mai des, alături de oboseală, de stres sau chiar de teama părintelui că nu știe să se joace.

Când pătrunzi în lumea celor mici prin joacă poți afla multe despre nevoile lor nesatisfăcute, despre temerile lor sau despre modul în care aceștia percep mediul, oamenii și experiențele prin care trec. În plus, copilul va fi fericit de disponibilitatea și afecțiunea pe care le va resimți în aceste momente și îți va răspunde, la rândul său, cu afecțiune, respect și cooperare.

Jocul este un instrument necesar în evoluția copilului și poate contribui la relații satisfăcătoare și la o atmosferă armonioasă pentru întreaga familie.

2.2.2. Trucuri pentru joaca în familie

Dacă nu știi cum să te joci cu micuțul tău, iată câteva idei recomandate de Lawrence, psiholog specializat în parentaj (2012, pp. 103-104):

– lasă-l pe pe copil să te ghideze. Tu doar observă-l și intră în joc.

– pornește de la evenimentele din viața de zi cu zi și transpune-le în joc. Astfel vei putea afla și sentimentele sau opinia lui vizavi de aceste lucruri.

– apelează la treburile casnice pentru a iniția un joc util. De exemplu, când speli rufe, poți face un concurs de sortat hainele pe culori.

– creează situații pline de umor.Un joc numit ,,păcăliciul satului”, în care adultul joacă un personaj neputincios, prostuț și fricos îi va ajuta pe cei mici să se regăsească în aceste situații legate de lipsa de putere, control și cunoaștere. Astfel ei își vor putea observa propriile temeri și comportamente și veți putea găsi împreună soluții pentru ele într-un mod indirect și plin de amuzament.

2.3. Avantajele relației de prietenie părinte – copil

Bourbeau (2009, p. 112) spunea că prietenia părinte – copil se manifestă cel mai bine atunci când părinții participă alături de copii la jocul lor. Jocul copilului, indiferent de vârstă, are nevoie de stimulare și organizare de condiții, orientate în sensul dezvoltării – nu de îndrumare și control. Jocul împreună cu părinții este pentru copil dovada prieteniei.

Părintele trebuie:

– să aleagă acele activități care corespund nivelului de dezvoltare a copilului;

– să aibă o mare flexibilitate în alegerea metodelor de interacțiune cu copilul;

– să laude și să încurajeze pozitiv eforturile copilului;

– să creeze o legătură de comunicare cu copilul;

– să asigure un mediu comod pentru copil;

– să sprijine învățarea unor comportamente prin demonstrarea eficienței lor;

– să exprime prin gesturi și mimică plăcerea de a fi împreună.

2.4. Comunicarea în familie

Comunicarea este cheia principală pentru consolidarea relației dintre părinți și copii. Iar comunicarea trebuie începută încă de la cele mai mici vârste, astfel încât, la adolescență, copiii să fie mult mai deschiși și chiar să fiți primii cărora le cere ajutorul sau în fața cărora să-și deschidă sufletul atunci când au probleme (Renaud, 2010, p. 35).

Renaud (2010, pp. 75-76) ne oferă câteva metode pentru a ne îmbunătăți comunicarea cu copiii:

1) Nu fii insistent!

Dacă ești prea insistent în a vorbi cu copilul tău, vei obține doar efectul contrar. Gândește-te cum vorbești tu cu un prieten. Sunteți calmi, nu insistați asupra anumitor aspecte dacă celălalt nu își deschide sufletul. Urmează aceiași pași și când vorbești cu copilul tău.

2) Prețuiește tăcerea!

Mai multe studii au relevat faptul că unii copii sunt mai închiși și au nevoie de mai mult timp pentru a-și face curajul să vorbească. Ia-l în brațe, alintă-l, arată-i dragostea ta. Așteaptă răbdător până când va simți că este momentul.

3) Nu critica!

Dacă simți că vrei să faci un comentariu acid, o critică, e timpul să-ți muști limba. Nu te transforma într-un procuror sau judecător.

4) Ascultă-l când vă jucați!

Mulți copii, în special băieții, sunt mult mai receptivi și comunicativi când se joacă sau întreprind o activitate împreună cu părinții. Dacă ai observat asta la copilul tău, găsește activitățile care-i plac cel mai mult și vorbiți câte în lună și în stele.

5) Discută despre pasiunile lui!

Încearcă să canalizezi discuțiile către pasiunile lui: fie că-i place să colecționeze CD-uri, păpuși Barbie sau download-ările de pe net. Pornind astfel în discuții, vei reuși să deschizi portița către sufletul lor.

6) Poartă discuțiile pe teritoriul lui!

De fiecare dată când vrei să vorbești cu copilul tău, poartă discuțiile într-o zonă în care el se simte confortabil. Du-te tu pe teritoriul lui și astfel copilul va fi mai relaxat și mai deschis.

7) Evită întrebările generale!

Întrebările de genul ,,Ce-ai mai făcut azi?”, nu sunt prea stimulatoare. Pune întrebări mai specifice: ,,Ce povești v-a spus învățătoarea azi?”, ,,Ce v-ați jucat azi la ora de sport?”, ,,Ce ai făcut în pauza mare?” etc. Pe lângă faptul că pari mai ancorat în realitate, îi demonstrezi copilului că îți pasă și că ai întrebări concrete. În plus, este mai simplu pentru ei să răspundă unor întrebări concrete, decât să se gândească ce răspuns ar trebui să-ți dea pentru a te satisface.

8) Nu pune întrebări pentru răspunsuri scurte!

Ca să obișnuiești copilul să vorbească, evită întrebările care presupun răspunsuri scurte. În loc de ,,Ți-a plăcut cartea X?” să-l întrebi ,,Cum ți-ar fi plăcut să se fi terminat cartea X?”. În loc de ,,Te simți bine ?/ Te-a suparat Y?”, ,,Cum te simți? / Cum te-a afectat Y?”

9) Găsește momentul potrivit!

Fiecare părinte își cunoaște cel mai bine copilul. Sunt unii care sunt mai vorbăreți dimineața, alții la prânz, alții seara. Găsește momentul în care copilul tău este cel mai receptiv și poartă discuțiile importante în acele momente ale zilei.

10) Stați unul lângă altul!

Unii copii, în special băieții, sunt mai receptivi dacă stai lângă ei și nu față în față. În acest fel nu se vor simți în inferioritate și dominați. Cu adolescenții aceasta este o bună metodă de a discuta. Puteți vorbi în timp ce sunteți pe canapea sau în mașină, în drum spre școală/magazin etc.

11) Instaurați momentul ,,Toată familia împreună!”

Cu toții suntem plecați care încotro cu serviciul, afacerile sau școala. Indiferent de meseria părinților și vârsta copiilor, trebuie să existe o dată fixă în calndar (cu cât mai des cu atât mai bine), în care membrii familiei să petreacă timpul împreună.
12) Deconectați-vă!

În foarte familii a fost instaurată această regulă și pare că funcționează. În fiecare seară, timp de două ore (segmentul orar și-l alege fiecare familie în funcție de program – 17:00-19:00; 18:00-20:00; 19:00-21:00) absolut fiecare membru al familiei renunță la telefon mobil, calculator, televizor, laptop etc. În aceste două ore fie luați masa împreună, fie discutați, însă toată lumea trebuie să fie ,,prezentă” și nu cu gândul în altă parte.

Fiecare familie este unică și nu există soluția magică, universal valabilă pentru toți. Cheia este să descoperi ceea ce ți se potrivește ție și familiei tale. Însă nu uita că cel mai prețios cadou pe care îl poți da copilului tău este prezența ta.

2.4.1. Barierile comunicării

Panișăara (2006, pp. 299-300) spunea că există și barieri în calea comunicării, care pot se pot evita. Odată descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu.

Iată câteva exemple:

AMENINȚĂRILE (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): ,,Fă așa, dacă nu …"

A DA ORDINE (folosirea puterii asupra altuia): ,,Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă așa spun eu!"

CRITICA (descurajează inițiativa): ,,Nu muncești destul."

INSULTA: ,,Numai un idiot ar spune asta."

ETICHETAREA : ,,Ești un leneș."

INTEROGAREA: ,,Ce-ai făcut de la 10 la 12? Cât timp ți-a luat să termini ce aveai de facut? Ce-ai facut după? Unde ai fost?"

LAUDA ÎN SCOPUL MANIPULĂRII: ,,Dar ție îți iese așa de bine! Nu vrei să-l faci și pe al meu?"

SCHIMBAREA SUBIECTULUI: ,,Lasă c-o să-ți treacă. Să-ți povestesc ce film am văzut aseară."

PUNEREA ÎN PRIM-PLAN A PROPRIEI PERSOANE: ,,Să mă fi văzut pe mine când mi s-a întâmplat."

A ACCEPTA PROBLEMA: ,,Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici."

ÎNCURAJAREA PRIN NEGAREA EXISTENȚEI PROBLEMEI: ,,Nu fi nervos." ,,Nu te teme, va merge." ,,Vei fi bine."

În calitate de părinți vom constata că avem o mare putere dar și o mare responsabilitate oferită de cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui părinte va determina un efect de predicție care se autoîmplinește. El va ajunge să fie ceea ce spun și cred părinții lui că este (,,fără minte", ,,un mincinos", ,,un leneș" etc.). Deși intențiile părinților sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutățirea unei situații), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii.

Câteva exemple :

,,Și ce dacă am spart geamul; oricum mama și tata mi-au spus că nu sunt bun de nimic."

,,Ești ca unchiul Ion." (care e la pușcărie).

,,Ai înnebunit sau ce ai?"

,,Ce leneș ești."

,,Ești un egoist."

,,Nu mă mai bate la cap!"

,,Ești neîndemânatic."

,,Habar nu ai pe ce lume trăiești."

"Nu ții cont de nimic."

,,Întârzii întotdeauna."

,,N-ai minte nici cât o ceapă degerată."

,,Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură."

,,Ești ca taică-tău! De ce nu ești bun cu fratele tău mai mic?"

,,E foarte timidă, nu știu ce se va face mai târziu."

,,Nu prea îi merge mintea la școală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!"

,,Mă înnebunești. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?"

,,Uite ce-i faci mamei tale."

,,Mai bine nu te nășteai."

Să ne imaginăm aceiași părinți dar care cântăresc mai întâi greutatea cuvintelor înainte de a le rosti.

Ar putea spune:

,,Știu că ești deștept și că vei face față la matematică dacă te va ajuta cineva."

,,Corpul tău se reface repede după boală. Odihnește-te puțin și te vei face repede bine."

,,Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede."

,,Ai fost foarte grijuliu cu copilașii aceia. Chiar te-au plăcut."

,,Băiete, ai multă imaginație. Îmi place ce ai făcut."

,,Cânți extraordinar. Ai o voce deosebită."

,,Îmi place cum ai făcut asta."

,,Te-ai comportat ca un copil mare."

,,Chiar dacă ai greșit, ai învățat ceva din asta."

,,Tu ești un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat."

,,Am încredere că tu o să-ți respecți promisiunea."

,,Pentru că ai greșit trebuie să plătești. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."

,,Faptul că ai mințit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aș vrea să am încredere în tine."

,,Îți cer ajutorul pentru că știi să faci asta foarte bine."

Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceștia să se simtă iubiți și acceptați.

2.4.2. Strategii de comunicare cu un școlar

Partea bună în comunicarea cu un copil de această vârstă este că de acum puteți avea discuții destul de complexe și de interesante.

Panișoara (2006, p. 89-90) recomandă următoarele strategii de comunicare cu un școlar:

1) Arată-i respect. Ironia, critica, glumele care au drept țintă copilul, întreruperile, lipsa de disponibilitate pentru comunicare din partea părinților (,,Nu acum, nu am timp!”) îi transmit copilului că el nu este suficient de important pentru ei și că nu merită respectul lor. De aceea, de multe ori, copiii oferă în schimb ceea ce primesc: lipsa de respect față de părinți. Așadar, este bine să iei în serios ce iți povestește copilul, chiar dacă este vorba doar despre ce s-a întâmplat în pauza după ora de mate în curtea școlii și să eviți să îl întrerupi, să glumești pe seama lui sau să minimalizezi importanța subiectului.

2) Folosește umorul. Chiar dacă acest îndemn pare a fi în contradicție cu cel de mai sus, este vorba de umor care nu e îndreptat către copil. Copilul tău ți-a povestit ceva amuzant? Nu ezita să duci gluma mai departe. Sau este puțin trist ori îngrijorat? O perspectivă mai veselă asupra problemei îl poate ajuta să îi facă fața mai ușor.

3) Recunoaște atunci când ai greșit. La această vârstă, copilul începe să își dea seama, cel puțin intuitiv, când cineva greșește față de el prin atitudine sau gesturi și, mai ales, când susține ceva care nu este adevărat sau logic. Așadar, dacă îți dai seama că ai greșit (că te-ai comportat incorect față de copil sau ai spus un lucru care nu corespunde realității), recunoaște acest lucru și explică de ce ai făcut acest lucru. Îl vei încuraja pe copil să facă la fel când i se întâmplă lui acest lucru și îi vei confirma că este important pentru tine felul în care comunici cu el.

4) Reformulează în propriile tale cuvinte ce ți-a spus. Este o strategie pe care o poți păstra pentru toate etapele de dezvoltare a copilului. Îl ajută pe copil să vadă ce mesaj a transmis și pe tine să verifici dacă ai ințeles corect.

5) Acordă-i timp. De multe ori, părinții ocupați preferă să nu își întrerupă activitatea și să amâne discuția cu copilul, atunci când acesta le solicită atenția. De obicei însă, discuțiile cu un școlar nu sunt atât de lungi încât să îți întrerupă pentru foarte mult timp activitatea. În câteva minute, este posibil să ,,rezolvi problema” și să te poți întoarce la ceea ce făceai.

Capitolul III

Obiectivele și metodologia cercetării

3.1. Metodologia cercetării

Metodologia cercetării s-a constituit, în principal, în raport cu natura obiectului cercetării, cu scopul și mijloacele ei, ținând seama de mijloacele, resursele de a s-a dispus.

Obiectul cercetării – educația în familie – este un ,,teren mișcător’’ cu conturi difuze, privit din perspective teoretice diferite, cu transparență redusă, ceea ce sporește dificultatea încercării de a descoperi semnificații noi și de a surprinde rolul și implicarea pe care o are familia în viața propriului copil.

Scopul cercetării a fost, în principal, de a surprinde punctele tari și slabe ale educației realizate în familie, pentru a demonstra că o implicare cât mai mare în educația copilului va duce la succes, la un copil bine dezvoltat.

3.2. Obiectivele cercetării

Identificarea rolului familiei în educarea și dezvoltarea copilului.

Surprinderea relației dintre familie și educarea\dezvoltarea copilului.

3.3. Ipoteza cercetării

Presupunem că familia influențează semnificatin educarea și dezvoltarea copilului.

Când am început planificarea acestei lucrări am pornit de la formularea ipotezei. O altă ipoteză luată în calcul în redactarea lucrarii a aceea în care am presupus câ familia are un rol decisiv în educarea și dezvoltarea copilului. Am pornit de la ideea că o familie care-și îndeplinește rolul, care se implică în viața copilului nu are cum să dea greș, acel copil trebuie să fie dezvoltat armonios.

3.4. Eșantionul de studiu

În studiul meu am aplicat un chestionar părinților, unei clase de 15 elevi de la școala gimnazială ,,Dr. Ștefan Vonhaz’’ Petrești. Din totalul de 15 elevi din clasa a III-a 6 sunt fete, iar restul de 8 elevi sunt băieți.

Elevii din clasa pe care am realizat cercetarea, sunt omogeni ca vârstă, nivel de școlaritate, naționalitate și mediu de proveniență.

O altă metodă de cercetare folosită a fost observația, în cadrul activității ,,Alături de școală’’.

3.5. Metode utilizate

În vederea realizării obiectivelor propuse am utilizat un chestionar aplicat părinților, care cuprindea 7 întrebări. La aceste întrebări părinții au răspuns alegand varianta DA sau NU.

În continuare o altă metodă folosită a fost observația. În cadrul unei sedințe cu părinții am încercat să realizez o activitate comună între ele și părinții, scopul întâlnirii fiind facilitarea cunoașterii între ambele părți.

Capitolul IV

Prezentarea și interpretarea datelor

Partea de cercetare a lucrării începe prin aplicarea unui chestionar părinților pentru a prezenta gradul de implicare a lor în viața copiilor. Părinții vor răspunde la chestionar prin alegerea răspunsului DA sau NU.

Chestionar aplicat părinților

Încercuiește DA sau NU

Cunoști doi dintre cei mai buni prieteni ai copilului tău? DA NU

Petreceți zilnic ninim două ore cu copilul dumneavoastră? DA NU

Cunoașteți două activități recreative pe care le iubește copilul dumneavoastră? DA NU

Provocați copilul la discuții referitoare la ceea ce s-a întâmplat în ziua curentă? DA NU

Vă ajutați minim, de două ori pe săptămână, copilul la teme?

DA NU

Vă implicați în minim o activitate recreativă agreată de copilul dumneavostră?

DA NU

Cunoașteți minim două materii preferate de copilul dumneavoastră?

DA NU

Interpretare chestionar:

Dacă majoritatea răspunsurilor sunt pozitive atunci părintele se implică activ în cunoașterea și dezvoltarea copilului.

Rolul chestionarului este de a afla cât de mult își cunoaște părintele copilul. Cunoașterea copilului se realizează prin implicare, implicare activă, consecventă în educarea și dezvoltarea copilului. Dacă părintele se implică în educarea și dezvoltarea copilului nu are cum să dea greș, iar copilul observă implicarea părintelui.

Pentru a prezenta interpretarea chestionarului pentru fiecare elev, am introdus datele într-un tabel, iar mai apoi am încercat centralizarea lor într-un mod cât mai atractiv în program Microsoft Office Excel după care le-am introdus în paginile lucrării.

La sfârșitul fiecărei întrebări am notat explicațiile referitoare la interpretarea lor.

Întrebarea numărul 1) Cunoști doi dintre cei mai buni prieteni ai copilului tău?

Din totalul de 15 părinți, 67% dintre ei, adică 10 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 33% adică 5 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 2) Petreceți zilnic ninim două ore cu copilul dumneavoastră?

Din totalul de 15 părinți, 60% dintre ei, adică 9 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 40% adică 6 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 3) Cunoașteți două activități recreative pe care le iubește copilul dumneavoastră?

Din totalul de 15 părinți, 27% dintre ei, adică 4 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 73% adică 11 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 4) Provocați copilul la discuții referitoare la ceea ce s-a întâmplat în ziua curentă?

Din totalul de 15 părinți, 47% dintre ei, adică 7 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 53% adică 8 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 5) Vă ajutați minim, de două ori pe săptămână, copilul la teme?

Din totalul de 15 părinți, 87% dintre ei, adică 13 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 13% adică 2 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 6) Vă implicați în minim o activitate recreativă agreată e copilul dumneavoastră?

Din totalul de 15 părinți, 67% dintre ei, adică 10 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 33% adică 5 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

Întrebarea numărul 7) Cunoașteți minim două materii preferate de copilul dumneavoastră?

Din totalul de 15 părinți, 67% dintre ei, adică 10 părinți au răspuns cu DA la prima întrebare iar 33% adică 5 părinți au răspuns cu NU la întrebare.

După ce s-a interpretat fiecare întrebare în parte acum se va trece la interpretarea întregului test.

După interpretarea fiecărei întrebări am trecut la interpretarea întregului test.

Din totalul de 15 părinți, 60% dintre ei, adică 9 părinți au avut majoritatea răspunsurilor DA iar 40% adică 6 părinți au avut majoritatea răspunsurilor NU. Această statistică duce la concluzia că 60% dintre părinți, adică 9 se implică în educarea și dezvoltarea copilului iar 40% adică 6 părinți nu se implică în educarea și dezvoltarea copilului.

Activitatea ,,Alături de șscoală’’

O altă metodă folosită a fost observația, în cadrul activității ,,Alături de șscoală’’.

La această activitate au participat atât copiii cât și părinții. În prima parte a activității, copiii alături de părinți vor juca câteva jocuri menite să asigure acomodarea. În a doua parte a activității cadrul didactic propune un joculeț numit ,,La restaurant’’. În cadrul acestui joc părinții vor juca rolul copiilor iar copiii rolul părinților. În cadrul jocului părinții și elevii își vor imagina că sunt în oraș, la un restaurant și împreună vor savura un mic dejun delicious. Fiecare trebuie să se comporte în conformitate cu noua sarcină. Primul lucru cerut este ca fiecare participant să comande mâncarea și băutura preferată rolului atribuit. Dacă unul dintre ei greșește, celălalt are dreptul de a-l certa. Aici se urmărește cât de bine cunoaște părintele mâncarea și băutura preferată a copilului său. Ceea ce s-a observat coincide cu rezultatele chestionarului. Părinții care la chestionar au avut mai multe răspunsuri de DA (ceea ce înseamnă că se implică în viața copilului) au cunoscut mâncarea și băutura preferată a copilului său. Prin acest lucru s-a întărit idea că un părinte un părinte implicat cunoaște foarte multe lucruri despre copilul său. Mai departe părinții și copiii își vor imagina dialoguri și comportamente. La fel ca și în cazul de mai sus părinții care se implică în viața copilului au dezvoltat discuții interesante iar cei care nu se implică în viața copilului au rămas mai închiși discuției. Un lucru interesant observat a fost corectitudinea conversațiilor, răbdarea și căldura de care au dat dovadă. Prin acest ultim fapt s-a dovedit că un părinte implicat duce la o bună educare și dezvoltare a copilului.

Scopul activității constă în crearea unui cadru care să faciliteze socializarea copiilor și adulților.

Pentru destindere la sfâritul activității fiecare părinte cât și copil va adresa întrebări de genul:

Cum v-ați simțit în rolul respective?

Cum vi s-a părut activitatea?

V-a fost greu să vă intrați în rol?

Care a fost cea mai distractivă parte a rolului?

Concluzii

La începutul cercetării am aplicat un chestionar părinților pentru a vedea dacă se implică sau nu în viața copilului.

În a doua parte a cercetării în cadrul activității ,,Alături de școală’’ am urmărit să demonstrez cele obținute în cadrul chestionarului.

Prin schimbul de roluri între copii și părinți se urmărește idntificarea imaginii pe care părinții o au despre copiii lor și pe care, la rândul lor, copiii o au despre părinți.

Se mai urmărește cât de bine își cunoaște părintele copilul. Ceea ce s-a observat coincide cu rezultatele chestionarului. Părinții care la chestionar au avut mai multe răspunsuri de DA (ceea ce înseamnă că se implică în viața copilului) au cunoscut spre exemplu mâncarea și băutura preferată a copilului său. Prin acest lucru s-a întărit idea că un părinte un părinte implicat cunoaște foarte multe lucruri despre copilul său. La fel ca și în cazul de mai sus părinții care se implică în viața copilului au reușit să dezvoltat discuții interesante cu copiii lor iar cei care nu se implică în viața copilului au rămas mai închiși discuției. Un lucru interesant observat a fost corectitudinea conversațiilor, răbdarea și căldura de care au dat dovadă. Prin acest ultim fapt s-a dovedit că un părinte implicat duce la o bună educare și dezvoltare a copilului.

În concluzie obiectivele acestei cercetări au fost atinse, s-a identificat rolul familiei în educarea și dezvoltarea copilului și s-a surprins relația dintre familie și educarea\dezvoltarea copilului.

La fel s-a confirmat faptul că familia influențează semnificatin educarea și dezvoltarea copilului. Alături de asta este adevărat că familia are un rol decisiv în educarea și dezvoltarea copilului.

O familie care-și îndeplinește rolul, care se implică în viața copilului nu are cum să dea greș, acel copil trebuie să fie dezvoltat armonios.

Bibliografie

Voinea, M., (1978), Familia și evoluția sa istorică, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Osterrieth, P., (1973), Copilul și familia, Ed. Științifică și Enciclopedică. București;

Popescu, P., (1978), Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București;

Florian, E., (1997), Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București;

Jinga, , (1999), Familia, acest miracol insulator, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Vicent, R., (1972), Cunoașterea copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Muntean, A., (2006), Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, ;

Cristea, D., (2005), Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, București;

Voinea, M., (1996), Psihosociologia familiei, Ed. Universității din București, București;

Zazzo, R., (1995), Educația copilului în familie, Ed. Agora, ;

Nancy, L., (2002), Secretele părintelui deplin, Ed. Viață și Sănătate, București;

Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Ed. Polirom, ;

Tarcovnicu, V., (1975), Pedagogie generală, Ed. Facla, București;

Margineanu, N., (1973), Condiția umană, Ed. Științifică, București;

Șchiopu, U., (1997), Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Campbell, R., (2000), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Ed. Curtea Veche Publishing, București;

Mitrofan, N., (1991), Familia de la Z – Mic dicționar al vieții de familie, Ed. Științifică, București;

Ionescu, M., (2006), Educația în familie. Repere și practici actuale, Ed. Cartea Universitară, București;

Mihăilescu, , (2004), Rolul familiei în dezvoltarea copilui, Ed. Cartea Universitară, București;

Baran-Pescaru, A., (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, București;

Lawrence, J., (2012), Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău, Ed. Trei, București;

Bourbeau, L., (2009), Despre relațiile părinți-copii, Ed. Ascendent, București;

Berger, G., (1973), Omul modern și educația sa, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Panișoara, O., (2006), Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, .