Rolul Atasamentului In Dezvoltaterea Personalitatii

,,Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire și apoi lasat în libertate deplină.’’ Rudolf Steiner

INTRODUCERE

Tranziția României de la o economie centralizată și un regim politic autoritar la o economie de piață și o democrație liberală a antrenat o serie de bulversări și de mutații majore nu numai în plan politic dar, în egală masură, pe plan economic, social, instituțional, cultural, comunitar. La moștenirea lasată de regimul anterior se adaugă apariția și amplificarea unor fenomene inedite, care modifică profund echilibrul sistemului social.

Societatea românească contemporană acordă o atenție din ce în ce mai mare drepturilor omului și, în special, drepturilor copilului, prin structurile societății civile.

După anul 1990, din cauza faptului că veniturile reale au scăzut foarte mult s-a ajuns la o sărăcire a unui număr mare de persoane. Grupurile cele mai afectate au una sau mai multe din următoarele caracteristici:

Familiile numeroase, cu mulți copii;

Familiile monoparentale;

Familiile în care unul sau mai mulți membrii se află în șomaj.

Recensământul din 1992 a relevat faptul că 7,47 % din familii aveau trei sau mai mulți

copii în întreținere, ceea ce reprezenta 15,04 % din populație.

De asemenea, în urma unor cerecetării ale Institutului de Cercetare a Calității Vieții din 1993 în România se aflau sub pragul de minim de subzistență un procent de 65,6% dintre copii, în timp ce 47,8% erau adulți.

,,Conform datelor Eurostat, în anul 1990 în România 23,7 la sută din totalul populației era reprezentat de copii de până la 14 ani. Două decenii mai târziu, în 2010, statistica arată că ponderea copiilor în totalul populației a scăzut la 15,2 la sută. Scăderea de 8,5 la suta este a patra cea mai mare înregistrată în această perioadă în statele Uniunii Europene. ”1)

Dintre țările membre U.E. cea mai ridicată mortalitate infantilă se înregistrează în România și a avut valoarea de 9,01 în anul 2012 la 1000 de născuți vii, în comparație cu țările foste socialiste doar Republica Moldova și Ucraina ne depașesc.

Din punct de vedere sociologic fenomenul de criză al familiei în societatea românească prezintă carecteristici, valori și rezultate care se manifestă diferențiat de la o zonă geografică și socială la alta, antrenând schimbări în organizarea, funcțiile și modul de viață al familiei.

Numeroasele schimbării la nivelul societății românești din ultimii douazeci și cinci de ani au condus la o varietate a formelor familiale, modelul familiei tradiționale fiind în scădere.

Abandonul are repercursiuni asupra dezvoltării copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele abandonului însoțesc individul de-a lungul întregii vieți și sunt devastatoare. De aceea, este necesară abordarea aceastei probleme și se cuvine a acorda o atenție deosebită traumelor trăite în copilărie, în special la vârstele timpurii ale dezvoltării copilului.

În contextul modificărilor de conținut a normelor care reglementează relațiile din societatea românească, trebuie acordată o atenție specială protecției drepturilor copilului ca cetățean al acestei țări. În consecință, este datoria noastră să creem condițiile ca drepturile, dar și îndatoririle și responsabilitățile să fie învățate și transmise astfel încat să nu existe decât persoane demne, indiferent de vârstă.

Abandonul și implicațiile pe care acesta le are asupra dezvoltării copilului mic este o temă de interes ca și întrebările ,, De ce copiii instituționalizați sunt diferiți de ceilalți?” sau “Ce anume îi determină să fie diferiți?”. Ce ne determină, să-i recunoaștem și să-i catalogăm ca atare? Care sunt factorii care-i determină să fie “altfel” decât ceilalți copii? Iată doar câteva dintre multele întrebări ale căror răspunsuri vor fi abordate pe parcursul lucrării.

Când privim un copil, despre care știu că este abandonat, ne putem gândi la traume emoționale ascunse sau va fi dezvoltaltarea sa ca adult.

Fiecare copil merită un mediu securizant, stabil și afectiv, mediu pe care-l poate asigura la stdandardele cele mai înalte doar familia.

Instituția familiei este instanța privilegiată a socializării, de aceea familia reprezintă primul contact al copilului cu lumea înconjurătoare. În mijlocul familiei copilul învață primele deprinderi, învață primele cuvinte, învață să relaționeze cu cei din jurul lui. În familie copilul face primii pați din viata ți învață normele de viață. Familia aceasta “lume” la scara mică -este parte constitutivă a societății și, deci, ceea ce se întamplă acesteia din urmă se reflectă în prima. În ultimii ani, familia a parcurs toate fenomenele de criză, aceasta confruntându-se cu situații foarte dificile cum ar fi: scăderea nivelului de trai, creșterea șomajului, inflația, creșterea numărului de divorțuri și a separărilor de facto, astfel a crescut numărul copiilor abandonați, instituționalizați, abuzați sau neglijați.

Ce se întamplă cu un copil care nu are parte de dragostea și afectivitatea mamei sau cu copilul care nici măcar nu are formată imaginea mamei? Ce se întamplă cu copilul care nu este stimulat suficient pentru că nu are cine să o facă sau pentru că nu este nimeni interesat?

Copiii trebuie sa fie fizic sănătoși, normali psihic, în siguranță din punct de vedere emoțional, competenți din punct de vedere social, capabili să învețe și să continue procesul de învățare pe tot parcursul vieții, și să participe la luarea deciziilor care le pot afecta viitorul. Copiii nu trebuie să fie expuși la violență și conflicte, muncă și exploatare.

Lucrarea de față iși propune să studieze nu cauzele care duc la astfel de situații, cauze care sunt, de cele mai multe ori, de ordin social, ci efectele pe care aceste cauze le au în dezvoltarea psihosocială a copilului.

CAPITOLUL I

ABANDONUL. CADRU TEORETIC

I.1. Introducere în problematica abandonului

a. Precizări conceptuale

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii romane, abandonul reprezintă:

1. părăsirea împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a copiilor, a familiei;

2. părăsirea unui bun sau renunțarea la un drept.

Potrivit articolului 378 din Codul Penal, abandonul de familie constă în săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia din urmatoarele fapte:

,, (1) Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzute de lege;

c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească,

se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează neexecutarea, cu rea-credință, de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(4) Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile.

(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta”

Dezinteresul față de copil presupune încetarea oricaror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.

Tutela este o instituție socio-juridică de ocrotire a drepturilor copilului ce oferă temporar sau permanent un mediu familial alternativ necesar dezvoltării minorului și administrării bunurilor sale.

Potrivit art.44 din legea nr.272/2004, tutela copilului este alături de măsurile de protecție specială și adopție, o formă de protecției alternativă, la care are dreptul orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Tutela este mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire părintească. Într-o definiție, tutela este o sarcină gratuită și obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată să exercite drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor, ai cărui părinți sunt decedați ori în imposibilitatea permanentă de a-și exercita atribuțiile. Așadar, pentru minor tutela este un mijloc de ocrotire, pe când pentru tutore ea este o sarcină.(3

Așa cum precizează art. 150 din Codul Civil ,,ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special.”

Curatela minorului este o instituție socio-juridică alternativă de ocrotire temporară a drepturilor copilului. Curatela mai este cunoscută și sub numele de “tutela provizorie” datorită caracterului ei ad-hoc.

Măsurile de protecție specială a copilului în legislația actuală sunt :

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență;

supravegherea specializată.

Creșterea și ocrotirea copilului se realizează, în special, de către părinți. În situația în care, din motive de deces sau independent de voința acestora, părinții nu-și pot exercita îndatoririle și obligațiile, copilului aflat în dificultate i se acorda o serie de măsuri de protecție care se pot rezuma la:

Plasamentul copilului unei familii sau unei persoane

Plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial, cu mențiunea că pentru minorii care nu au împlinit vârsta de doi ani nu se poate dispune plasamentul înntr-un astfel de serviciu, exceptie făcand copilul cu handicap grav care necesită dependență de îngrijire în servicii de tip rezidențial specializat.

Plasamentul este măsura de protecție care se impune în situațiile în care securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în propria familie, din motive independente de voința părinților. Această măsură se instituie la solicitarea părinților și reprezintă o instituție mixtă la nivelul căreia ocrotirea drepturilor copilului se realizează, în comun, de către familia sau persoana care a consimțit să primească minorul și familia acestuia. Ea reprezintă o formă de asistență și sprijin intracomunitar. Pe toată durata acestei măsuri de ocrotire părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta.

Plasamentul în regim de urgență este măsura care se instituie în situațiile în care părinții copilului pun în pericol securitatea, dezvoltarea și integritatea morală a acestuia, prin exercitarea abuzivăa drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte. Plasamentul în regim de urgență se poate institui și în situațiile în care copilul este găsit, lipsit de supraveghere sau părăsit de părinți. Măsura aceasta este luată în mod excepțional de către Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului județene sau de sector, la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice și presupune suspendarea drepturilor părintești pe toată durata plasamentului, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului fiind îndeplinite de persoana, familia, asistentul maternal sau de șeful serviciului de tip rezidențial din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului care a instituit măsura iar pentru bunurile copilului, drepturile sunt exercitate de către președintele Consiliului județean sau de primar.

Supravegherea specializată se dispune, în condițiile noii legislații, față de copilul care a săvârșit fapte penale dar nu răspunde penal datorită vârstei. Măsura poate fi luată prin Comisia de Protecție a Copilului locală în condițiile în care există acordul părinților și de către instanță atunci când nu avem acordul părinților.

Asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată conform legii, care asigură creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiiilor pe care îi primește în plasament. Asistentul maternal profesionist exercită temporar sau permanent, drepturi și îndatoriri părintești cu privire la persoana copilului.

Centrul de plasament face parte dintr-un sistem județean de servicii, destinate protecției copilului, care sunt oferite de Direcțiile Județene de Protecție a Copilului. El nu mai este o instituție cu personalitate juridică, ci un serviciu al comunității, cunoscut și sprijinit de comunitate. Sunt și centre care oferă servicii de zi, de tip familial, de tip rezințial (centrele maternale).

Tutela, în situația în care ambii părinți se află în imposibilitatea permanentă de a-și manifesta voința (ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție ori dispăruți).

Curatela instituita ca mijloc de protectie si ocrotire a drepturilor copilului pana la numirea tutorelui.

Adopția ca masură de protecție și ocrotire a copilului prin mijloace cu caracter permanent, care vizează integrarea sa într-un mediu familial alternativ prin stabilirea relațiilor de filiație între copil și adoptatori.

b. Cadrul legislative și organizatoric în protecția copilului

România a ratificat în 1990 prevederile Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului. Această ratificare impune obligația respectării și aplicării celor 54 de articole conținute de aceasta și crearea instrumentelor necesare prevenirii situațiilor ce pot determina nerespectarea acesteia. Conventia este o lege internationalã care stabilește drepturile civile, politice, economice, culturale și sociale pentru copii. Ea dorește să impuna o nouă atitudine față de problemele copiilor. Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001 și adoptat de Parlamentul României.â Cadrul legislativ actual cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului este prevăzut în Legea nr. 272/2004 publicată în Monitorul Oficial din 21/06/2004.

Principiile fundamentale prevăzute în Convenție ONU cu privire la Drepturile Copilului sunt:

Respectarea primordialității interesului copilului;

Afirmarea dreptului acestuia la o creștere într-o familie;

Afirmarea principiului nediscriminării copilului;

Luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc;

Primordialitatea siguranței copilului și posibilitatea luării unor măsuri de urgență pentru asigurarea acestui deziderat;

Necesitatea existenței unei perspective și a unei planificări pe termen lung în privința dezvoltării copilului;

Asigurarea participării profesionițtilor în activitățile de protecție a copilului;

Asigurarea continuității relațiilor copilului cu familia sa naturală;

Preferința acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile cu dificultăți, înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie.

Printre actele juridice internationale care au stat la baza elaborării legislației în domeniul

drepturilor copilului , putem aminti urmatoarele:

. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948);

. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950);

. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului (1989);

. Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind interzicerea celor mai grave forme

de muncă a copiilor (1999);

. Recomandarea nr.5 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind drepturile copiilor institutțonalizați (2005).

c) Particularitățile drepturilor copilului

Principiile și drepturile fundamentale a drepturilor copilului pornesc de la Declarația Universală a drepturilor omului și de la alte documente și convenții de referință în materie. Sintagma "drepturile omului" se referă, în general, la raportarea drepturilor legale fată de natura noastră, fară de care nu am ști să trăim ca fiițte umane. Drepturile omului ne permit să dezvoltăm și să utilizăm din plin calitațile noastre umane, capacitatea intelectuală, abilitățile și să răspundem nevoilor noastre spirituale și de altă natură. Statutul special al copilariei necesită protecție prin reglementarea unui ansamblu de instituții socio-juridice, asistență și ocrotire.

Drepturile copilului cuprinde standarde universale, aplicabile tuturor copiilor lumii, fără niciun fel de discriminare. În același timp, pe fondul recunoșterii și proclamării acestor standarde comune, Convenția ia în considerare diferețele de natură culturală, socială, economică și politică dintre state, subliniind dreptul acestora de a identifica mijloacele proprii de implementare a drepturilor comune tuturor copiilor. Convenția a construit un important pas înainte în elaborarea unor standarde în materia protecției și ocrotirii copilului.

Orice reglementare în domeniul protecției copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează pe baza urmatoarelor principii: respectarea interesului superior al copilului, nediscriminarea, responsabilitatea părinților de a împlini obligațiile părintești, respectarea demnității copilului, asigurarea îngrijirii, creșterii și educării copilului respectând originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție.

I 2. Factorii dezvoltării psihice a copilului

Fiecare specie are un anumit număr de gene specific pentru ea. Specia umană are aproximativ 30000-40000 de gene care asigură transmiterea ereditară. Specia umană are cea mai lungă copilărie ,,dintre toate mamiferele, ființele umane se caracterizează, imediat după naștere, printr-un inalt grad de imaturitate, necesitând un lung proces de învățare, dezvoltare și interacțiuni cu ceilalți înainte de dobandirea independenței” (Atkinson, 2002).

Ereditatea este un factor necesar, dar nu și suficient pentru dezvoltarea psihică umană . Putem aminti cazurile copiiilor crescuți de animale. ,,În anul 1781 un țăran român a găsit în pădurile din aproprierea Brașovului un tânăr de aproximativ 23-25 ani, total sălbăticit, pe care a încercat să-l ,,umanizeze”. Timp de mai mulți ani nu s-au putut obține decât câteva performanțe accesibile animalelor superioare: să umble încălțat și îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Achiziția limbajului i-a fost imposibilă. ”(Zlate M., 2000) Astfel, lipsa relațiilor cu semenii are consecințe negative asupra dezvoltării psihicului, ceea ce înseamnă că psihicul este produsul acestor relații.

Influențele mediului, care sunt extrem de variate se răsfrâng asupra tuturor dimensiunulor ființei umane. Obiceiurile, tradițiile, sisitemele de valori promovate, colectivitatea, toate acestea vor avea o importanță majoră în stucturarea personalității viitorului adult.

Mediul este cel care susține și creează ocazii de manifestare a particularităților psihocomporatamentale.

În relațiile cu orice mediu, copilul, adolescentul nu sunt doar factori pasivi care suportă doar influențele, ci încă de la o vârstă fragedă, aceștia se manifestă activ atât în felul în care recepționează ceea ce vine de afară, cât și în provocarea unor împrejurări de viață care li se potrivesc. Fiind studiată maniera de relaționări cu ambianța cercetării s-au descoperit trei feluri de interacțiuni: reactivă, evocativă și proactivă.

Ponderea celor trei tipuri de interacțiune se schimbă în timpul dezvoltării. În copilăria timpurie domină interacțiunile reactivă și evocativă și, pe măsura creșterii independenței copilului se manifestă frecvent interacțiunile proactive, dar rămân importante și celelalte două, aspect care se păstrează pe parcusul întregii vieți.

Influențele exercitate de diversele medii traverste de fiecare nu sunt numai pozitive.Se poate vorbi de un mediu familial pozitiv sau negativ, de prietenii bune sau rele.

Trebuie reținute următoarele aspecte referitoare la rolul mediului în dezvoltarea psihică: este primul mare transformator care actionează asupra fondului ereditar și dă astfel conținut uman vieții psihice, este factor de socializare, punând la dispoziția ființei umane o varietate de modele de acțiune și comunicare, îndeplinește funcția de asimilare a culturii, întrucât participă la formarea acelor capacității psihice care permit accesul la cultura materială și spirituală a societății.

O însemnătate importantă o are și mediul familial, natura influențelor acestuia pentru întreaga dezvoltare a copilului. Perioada antepreșcolară prezintă o importanță deosebită, dat fiind ritmul accentuat al dezvoltării somano-fiziologice și psihice a copilului la această vârstă. Această perioadă are un rol decisiv pentru dezvoltarea intelectuală, pentru formarea morală, dezvoltarea vorbirii și educarea afectivă a sociabilității.

I.3. Problematica psihologică a copilului instituționalizat

a. Cauzele instituționalizării

Condițiile precare de trai și sărăcia extremă cu care se confruntă mare parte din populația țării este considerată principala cauza a abandonului și instituționalizării copilului. Mulți copii sunt internați în instituții din cauza sărăciei și a problemelor asociate acesteia, precum divorțul, separarea părinților, decesul, violența intrafamilială, alcoolismul și prostituția.

Copiii instituționalizați provin, în special, din rândul familiilor cu multi copii, iar lipsa spațiului poate fi un factor determinant (de exemplu familii formate din 7-8 membrii și chiar mai mulți locuiesc într-o singură camera de 4-5 mp).

O altă cauză a instituționalizării o reprezintă lipsa sprijinului social și material în cazul mamelor singure sau adolescente, deprivarea materială reprezentând cauza determinantă.

De asemenea, sunt abandonați copiii rezultați din sarcini nedorite, precum si cei care prezintă boli cronice sau handicap (situații în care, de obicei copilul este abandonat în maternitate sau unitate sanitară).

Absența informațiilor privind planificarea familială au contribuit, și contribuie înca, la cauzele instituționalizării, dar și la o rată crescută a avorturilor și a mortalității materne provocată prin avorturi rudimentare.

b. Efectele instituționalizării

Familia este considerată ca reprezentând sursa primară pentru a satisface nevoile fizice și psihologice ale copilului. Familia trebuie să ofere siguranță, afectivitate, recunoaștere, respect, atitudine pozitiva, întărire și sprijin, parteneriat în actțiune și decizii și negocierea de soluții. Iată, deci, un conglomerat de situații de viață pe care copiii le pot învața doar într-o familie, situații care-i ajută să crească sănătoși din punct de vedere fizic și afectiv. Toate acestea, însă, nu se întâlnesc în cazul copilului instituționalizat.

Moștenire a sistemului comunist, copilul instituționalizat din vechile case de copii, ne indică o multitudine de efecte negative pe care institutia le-a impregnat în dezvoltarea sa: de la dezvoltarea fizică (în general copiii instituționalizați au o costituție mai mica față de ceilalți), până la relații sociale defectuoase și devianța comportamentală.

Numeroase studii au arătat că experiențele timpurii din viața copilului au un impact hotărâtor asupra dezvoltării sale ulterioare. Nestimularea suficientă impusă de mediul instituțional și lipsa experiențelor de viață vor duce la o stagnare cognitivă a copilului și mai târziu la eșecul școlar (“retardare intelectuală”-potrivit lui Bowlby). De asemenea, limbajul copilului este slab dezvoltat, vocabularul său este sărac și, în general, prezintă dislalie.

Copilul instituționalizat stabilește cu greu legături interpersonale și este distant cu persoanele necunoscute. Numeroase cercetării au arătat că, mai tarziu, în viața adultă va stabili relații sociale nesatisfăcătoare.

În lipsa modelului matern și a valorilor familiare, copilul de vârstă mai mica îl ia ca model pe cel mai mare, imitând comportamentul acestuia din urmă.

Pornind de la aceste observații, cercetătorii au atras atenția asupra relațiilor emoționale foarte puternice dintre mamă și copil și urmărilor dezastruoase asupra copilului în cazul întreruperii acestora, lucru perceput ca o traumă. O astfel de experiență provoacă, din acest motiv, un înalt grad de anxietate ce modifică comportamentul copilului.

De exemplu, un copil nefericit aflat într-o instituție poate respinge hrana și, chiar dacă o acceptă totuși, nu crește și nu se dezvoltă normal; sau un copil plasat de curând la o familie substitut (cum ar fi asistentul maternal) poate refuza să doarmă de teamă să nu rămână singur acasă.

În societatea noastră accentul se pune nu numai pe nevoile fizice, ci și pe nevoile psihosociale, clasificate în patru categorii:

Nevoia de dragoste și siguranță,

Nevoia de experiențe noi,

Nevoia de laude și recunoaștere,

Nevoia de responsabilități.

Aceste nevoi trebuie să fie satisfăcute încă de la începutul vieții copilului și continuă să existe pe tot parcursul vieții individului.

Nesatisfacerea acestor nevoi psihosociale va dezvolta o simptomatologie preponderent de tip somatic asociată cu tulburări neurovegetative (teama, fobii, sentimente de insecuritate) iar, în ceea ce privește comportamentul, copilul va prezenta dificultăți de adaptare, relaționare și integrare socială, comportament agresiv și/sau autoagresiv, tulburări afective și emoționale (furie, protest, disperare și detașare).

Efectele spitalizării de lungă durată enumera:

efecte asupra dezvoltării psihosomatice (60% dintre copiii instituționalizați au întarzieri în dezvoltarea fizică);

sindrom anemic (carențe alimentare);

avitaminoze (lipsa elementelor minerale) și rahitism;

întârzieri în dezvoltarea motorie și tulburări de echilibru;

tulburări de integrare senzorială prin lipsa stimulării adecvate;

tulburări de atenție;

scăderea capacității de concentrare;

întârzieri globale în dezvoltare;

tulburări de atașament și tulburări emoționale;

lipsa fricii de străini;

autostimulare (leganat, automutilare) și stereotipii;

reducerea sociabilității.

CAPITOLUL II

PERIOADA PREȘCOLARĂ

II.1. Caracterizare generală

“Dezvoltarea ontogenetică generală se realizează prin creștere și maturizare – doua aspecte fundamentale ale dezvoltării. Creșterea se referă la aspectul cantitativ, de acumulare treptată, care favorizează transformări, restructurări etc; iar maturizarea se exprimă ca un proces de modificări calitative. Creșterea psihică este indisolubil legată și de creșterea fizică, de maturizarea sistemului endocrin” (Șchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, EDP, București, 1981, pag. 43).

Principalele perioade sau stadii ale dezvoltării psihice a copilului până la intrarea în școală sunt:

– perioada care durează de la naștere până la 1 an sau perioada sugară;

– perioada antepreșcolară sau prima copilărie ( de la 1 – 3 ani);

– perioada preșcolară sau a doua copilărie (de la 3 – 6/7 ani);

În continuare, ne vom referi la perioada 3-6/7 ani și vom analiza principalele achiziții ale perioadei, precum și aspectele comunicării la copil.

Perioada se caracterizează printr-o expansiune a conduitelor motorii și verbale. Apare un început de independență în relația cu cei din jur, se dezvoltă mersul, vorbirea, manevrarea obiectelor din jur cu mai multă precizie.

Perioada preșcolară se împarte în trei subperioade (Șchiopu U., Verza E, 1997):

Preșcolarul mic (3-4 ani) se caracterizează printr-o puternică expansiune și explorare a mediului;

Preșcolarul mijlociu (4-5 ani): jocul este bazat în mare măsură pe acțiuni. Preșcolarul mijlociu manifestă receptivitate față de mediul înconjurător, fapt cei dezvoltă percepția. Reacțiile emoționale sunt mai controlate. Copilul se socializează într-un mod rapid.

Preșcolarul mare (5-6/7 ani): activitățile devin din ce în ce mai sistematizate, însă activitatea de bază rămâne jocul. Limbajul capătă o structură mult mai sistematizată și închegată, fiind construit după regulile gramaticale. Apar primele forme ale gândirii logice, atenția voluntară devine mai lungă, apare memoria.

a. Dezvoltarea fizică a preșcolarului

La vârsta de un an greutatea medie este de 9,5 Kg, iar la 3 ani de 15 Kg. Talia crește, de asemenea, de la 74 cm la 92 cm.

La 3 ani, ritmul de creștere se mai diminuează față de perioada anterioară, membrele cresc mai rapid decat trunchiul până la pubertate, după care se inversează raportul de creștere, iar infățișarea generală a organismului se modifică.

Între 4 și 5 ani creșterea este mai înceată cu o medie de 4-6 cm, după care ritmul de creștere se accentuează din nou. În general, în această perioadă a preșcolarității, copilul crește în înălțime de la aprox. 92 cm la 116 cm, iar în greutate de la 14 Kg la 22 Kg. Viteza de creștere a diferitelor părți ale corpului va duce la schimbarea proporțiilor pe parcursul dezvoltării. Procesul de osificare continuă, se constituie curburile coloanei vertebrale, dantura provizorie se deteriorează și apare noua dentiție,.

Tesutul nervos se diferențiază, crește sub raport morfologic și își perfecționează funcțiile. Volumul creierului de aprox. 370 g la naștere se triplează la vârsta de 3 ani, iar la 6/7 ani reprezintă 4/5 din greutatea finală.

Creșterea și dezvoltarea fizică depinde de:

– Factorii ereditari (responsabili de creștere și dezvoltare, este programul genetic moștenit de la părinți);

– Factorii hormonali (responsabil fiind hormonul de creștere, un deficit determină încetinirea proceselor de creștere, iar un excedent determină accelerarea ritmului de creștere);

– Factorii de mediu (din care enumeram nutriția);

– Factorii socio-economici (prin modul de viață, obiceiuri, tradiții culturale);

– Factorii psihici și emoționali (ambianța familială, climatul afectiv, relațiile dintre părinți-copil).

b. Dezvoltarea senzorială

Consecință a dezvoltării motricității, spațiul în care se mișca copilul devine tot mai vast. Stimularea variată (ghidată, în special de părinți și educatori) va conduce la o accentuată dezvoltare senzorială (tactilă, vizuală, auditivă). Prin urmare, percepțiile preșcolarului se formează în urma acțiunii directe cu obiectele. Accesul la obiecte, manipularea și descompunerea lor va conduce la formarea percepțiilor, copilul dorind să atingă și să pipăie tot ceea ce vede.

Sensibilitatea și percepțiile vizuale sunt antrenate, de asemenea, de jocul copilului, de explorarea lumii înconjurătoare. Preșcolarul este capabil de discriminări vizuale mai fine pe care acum le poate identifica prin folosirea limbajului și pe care poate să le fixeze mai bine în memorie. Astfel, percepția preșcolarului poate beneficia de experiență anterioară, însă uneori transferurile sunt deformate. De exemplu, daca vede un recipient sub formă de cilindru, el va spune că este un pahar sau dacă vede la gradina zoologica un lup, el va spune ca este un câine. (T. Crețu, Psihologia vârstelor, Universitatea București, 2001, pag. 104)

Până la vârsta de 5 ani, copilul recunoaște formele geometrice principale și culorile de bază: roșu, galben, albastru, verde, maro.

Auzul se dezvoltă și devine mai fin, iar auzul fonematic pentru limba maternă îi permite acestuia să audă foarte bine cuvintele, însă este un auz verbal global ce nu-i permite să distingă ușor sunetele din structura cuvântului (T. Crețu, Psihologia vârstelor, Universitatea Bucurețti, 2001, pag. 104).

Preșcolarul învață să cânte și poate reproduce linii melodice simple, iar stadiul acesta este favorabil dezvoltării auzului muzical.

În concluzie, reprezentările copiilor sunt ghidate în primă fază de transformăriile impresiilor senzoriale. Formarea reprezentărilor de mărime, formă, timp și spațiu are o valoare importantă pentru formarea noțiunilor de mai târziu.

“Motricitatea și acțiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogățirea și diversificarea planului cognitiv al copilului, ci și la închegarea personalității sale. Pe măsura elaborării diferitelor conduite motorii independente (igienice, alimentare, vestimentare), copilul se detașează tot mai pregnant de mediul înconjurator, se individualizează” (Golu, M; Verza, E; Zlate, M, Psihologia vârstelor, EDP, București 1993, pag.81).

c. Dezvoltarea proceselor cognitive

Gândirea copilului preșcolar se află la nivelul preoperațional (conform teoriei lui J. Piaget).

Stadiul preoperator debutează în jurul vârstei de doi ani și continuă până la 7/8 ani, însă, pe parcursul lui, dezvoltarea cognitivă înregistrează progrese evidente.

”La începutul perioadei preoperaționale apare funcția semiotică care se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru sau obiecte din realitate cu ajutorul unui “semnifiant” diferențiat și care nu servește decât pentru această reprezentare: limbaj, imagine mintală, gest simbolic” (G. Sion, Psihologia vârstelor, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003, pag. 106).

Funcția semiotică folosește două tipuri de instrumente:

– simbolurile – sunt semnificații apropiate de realitatea pe care o desemnează;

– semnele – sunt convenționale și nu mai păstrează nici o asemanare cu realitatea pe care o desemnează.

Stadiul preoperator prezintă următoarele caracteristici generale:

Egocentrismul gândirii copilului caracterizează starea în care propriile dorințe și plăceri sunt suverane, copilul nu poate înțelege că ceilalți trăiesc sentimente diferite și gândesc diferit. El este centrat pe sine, are dificultăți în a corela punctual său de vedere cu al altora și proiectează propriile senzații asupra celorlalți.

Animismul se referă la faptul că fenomenele și obiectele din jur sunt privite ca fiind însuflețite (în prima etapă toate obiectele apar ca animate, de la 3,5 ani doar jucăriile sunt însuflețite, iar după vârsta de 5 ani mai persistă doar unele rămășițe ale animismului).

Artificialismul. Până la vârsta de 5 ani gândirea copilului este stăpânită de magism, proces în care posibilul și imposibilul se suprapun, iar personajele fantastice pot interveni în viață. Fenomenele au legatură cu acțiunea copilului. Dupa vârsta de 5 ani copiii încep să decidă asupra realității acestora.

Realismul gândirii copilului se referă la materializarea elementelor de factură spirituală datorită nediferențierii între fizic și psihic.

Acest stadiu cuprinde două substadii, respectiv:

Substadiul gândirii simbolice și conceptuale (2-4 ani)- copilul întâmpină dificultăți în a înțelege termeni de comparație ca "mai mare ” sau ”mai puternic”, el vede lucrurile în termeni de ”cel mai mare” sau pur și simplu ”mare”. Copilul de această vârstă poate clasifica lucrurile pe baza unui singur criteriu (de exemplu, dacă i se cere copilului să împartă merele în mere mari roșii și mere mici verzi, el va pune fie merele roșii deoparte, fie merele mari amestecate). Copilul se centreaza doar pe un singur aspect al unui obiect.

Substadiul gândirii intuitive (4-7/8 ani). În acest stadiu copilul depășește obstacolele anterioare, însă este lipsit de capacitatea de a efectua operații logice. El nu înțelege, încă, relațiile ce se stabilesc între întreg și părțile acestuia.

O trăsătură caracteristică a acestui stadiu este incapacitatea copilului de a înțelege conservarea. Copilul nu înțelege că lucrurile rămân aceleași, în pofida schimbărilor în înfățișarea lor. Ceea ce domină este înfățișarea perceptivă. De exemplu, conservarea volumului: în fața copilului se pune apa în două vase de sticlă până când copilul consideră că în amândouă există aceeași cantitate. Apa dintr-un vas este mutată apoi, într-un vas înalt și subțire. Copilul va spune că în acesta din urmă este mai multă apă decât în vasul mai mic.

“Lărgimea remarcabilă a câmpului explorărilor perceptive, marea curiozitate, însușirea tot mai bună a limbajului ca și implicarea în joc și în alte forme de activitate împreună cu adultul și sub conducerea lui, sunt condiții de bază ale dezvoltării mintale. Preșcolarul reușește din ce în ce mai mult să se desprindă de acțiune iar aceasta devenind din ce în ce mai articulate, mai promptă și mai ușor transferabilă, nu-i mai absoarbe toată atenția și îi permite să fie mai receptive la real. Copilul devine capabil să se orienteze și să cunoască lumea nu numai în măsura în care aceasta îi satisface trebuințele ci și pentru că este o realitate din afara sa, care – se opune și de care trebuie să țină seama. Părinții sunt văzuți și că cei care cer, interzic, aprobă și chiar pedepsesc” (T. Crețu, Psihologia vârstelor, București, 2001, pag.109).

d. Dezvoltarea personalității

Personalitatea copilului preșcolar corespunde (dupa H. Wallon) stadiului personalismului. Caracteristica stadiului este in continuare centripetal, copilul fiind încă centrat pe sine.

În cadrul acestei perioade se disting trei substadii:

Perioada de opoziție (3 – 4 ani). Acum se naște nevoia afirmării personalității copilului, bazându-se pe relația de independență și autonomie, copilul câștigă prin opoziție față de ceilalți, conștiința de sine ca fiind diferit de ceilalti.

Perioada de grație (4 – 5 ani). Eul copilului tinde să se valorizeze, el caută aprobare, îi place să se dea în spectacol și se vrea seducator pentru cei din jurul lui. Este o perioadă de narcissism.

Perioada imitației (5 – 6 ani). Copilul încearcă să imite adultul nu doar la nivelul gesturilor, ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor.

În perioada preșcolarității se cristalizează mai multe componente ale personalității și se conturează personalitatea de bază. Comportamentul copilului nu mai depinde de situațiile concrete, ci dobândește mai multă stabilitate, consistență și organizare.

Pe lângă trebuințele biologice apar și trebuințele sociale și chiar spirituale. Interesul pentru lumea înconjurătoare capătă amploare prin observarea tot mai atentă a ceea ce-l înconjoară și punerea de întrebări de genul: “Ce este aceasta?” sau “De ce?”.

Interesul pentru învățare apare la preșcolarul mare dar și la cel mijlociu. Într-o oarecare măsură apar și manifestări artistice cultivate, în special, la grădiniță.

În perioada de imitație, copilul interiorizează cerințele parentale și implicit, cele sociale. Încălcarea sancțiunilor parentale va duce la culpabilizare, iar memoria copilului va conserva aceste efecte negative. Copilul își va aminti și va putea să prevadă neplăcerile ca urmare a încălcării regulii și aceasta va putea face ca el să se comporte adecvat. La aceasta se adaugă trăirile afective pozitive generate de respectarea normelor și câștigarea siguranței, iar în caz contrar vor apare remușcări, culpabilitate, anxietate datorate pierderii dragostei parentale. Tot în această perioadă, copilul va interioriza normele sociale sub forma: “bine sau rău”, “drept sau nedrept”. Cheia acestei morale o reprezintă autoritatea adultului care are întotdeauna dreptate.

La această vârstă, identitatea și conștiința de sine beneficiază de experiența de viață a copilului, pe care se și fundamentează.

Eul fizic este deja constituit, copilul își recunoaște imaginea din oglindă și se poate identifica în fotografie. La 3 ani copilul își dă seama de apartenența sa la sex.

Eul social. Preșcolarul conștientizează poziția sa de copil în cadrul familiei, dar și rolurile fiecărui membru. Procesul identificării cu părintele de același sex va duce la cristalizarea personalității de bază, iar această identificare va consolida conduitele comportamentale și atitudinale ale copilului.

Eul spiritual nu este foarte bine consolidat la această vârstă, copilul va prelua modelul de la adult.

CAPITOLUL III

Metode și tehnici folosite în asistența socială

Interviul este o tehnică folosită de asistentul social care prin intermediul comunicării directe

a culegerii datelor, se acordă un diagnostic situației clientului și este sprijininit în vederea rezolvării problemei.

În literatura de specialitate există trei forme de interviu :

interviul de explorare

inteviul diagnostic

interviul terapeutic

Caracteristici

Tehnica interviului se utilizează în toate etapele de instrumentare ale unui caz, după cum

urmează:

În etapa de evaluare asistentul social va folosi atât interviul de explorare cât și interviul diagnostic.

Interviul de explorare se folosește în vederea obținerii informațiilor cu privire la situația beneficiarului. Având în vedere că întrevederea presupune culegerea unor informații generale despre beneficiar ( date de identificare, stare civilă, stare de sanătate, structura familiei), în cadrul interviului de explorare asistentul social va urmări să analizeze mai profund caracteristicile problemei, un istoric al clientului și familiei sale, sistemul de relații în familie și comunitate, resurse care pot fi implicate în rezolvarea cazului.

Interviul de tip diagnostic, prin natura întrebărilor specifice, va fi orientat spre delimitarea problemei, conștientizarea acesteia de către client, identificarea resurselor personale /familiale /comunitare și responsabilizarea clientului pentru implicarea în procesul de intervenție și alegerea tipurilor de servicii de care clientul va beneficia. Ca urmare a analizei informațiilor obținute prin interviul de tip diagnostic se va elabora planul de intervenție/permanență și structura ghidului pentru interviul terapeutic.

În etapa de intervenție asistentul social, alături de alte tehnici și metode specifice, poate utiliza și interviul terapeutic în cadrul unei echipe interdisciplinare. Acest tip de interviu are scopul de a-l spijini pe client în schimbarea acelor comportamente care au generat situația de criză în vederea restabilirii echilibrului psiho-social.

Pentru a realiza un interviu bine direcționat asistentul social trebuie să construiască un ghid de interviu care trebuie să cuprindă mai multe tipuri de întrebări. Întrebările pot fi deschise și închise. Pentru a induce un anumit răspuns, în cadrul interviului este recomandată alternarea întrebărilor închise cu cele deschise.

Interviul cu copilul este o metodă de evaluare folosită de către psiholog și asistentul social cu

scopul de a identifica nevoile copilului și ulterior necesarul de servicii de reabilitare și reintegrare socială.

Observația este o tehnică de investigație utilizată și în domeniul asitenței sociale care are ca scop culegerea de informații cu valoare de fapte, necesare pentru a le complete/confirma pe cele rezultate în urma altor tehnici (documetarea, interviul sau întrevederea).

Observarea are o mare importanță în mod deosebit în primele etape ale instrumentării cazului (după sesizare/referire, evaluare inițială, evaluare complexă) dar se aplică pe tot parcursul lucrului la caz.

Observația este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se aplică în spațiul profesional al asistentului social și în mediul de proveniență/de viață al clientului (familie, grup de prieteni, comunitate școlară/profesională), în situații clar determinate (vizita la domiciliu, întrevedere) și în situații experimentale. Observarea presupune urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al interlocutorului/clientului, tipul și structura relațiilor din mediul investigat, atitudini, stări și reacții emoționale.

Documentarea

Documentarea este atât o metodă distincă de evaluare a clientului, cât și un process care

se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Responsabilitatea principală în realizarea documentării revine managerului de caz/responsabilului de caz sau asistentului social, care stabilește un plan de documentare ce cuprinde resursele cheie din sistemul client care pot oferi informații relevante despre acesta.

Genograma

Genograma este o tehnică utilizată în domeniul psiho-social care presupune culegera de informații pentru crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui ,,arbore genealogic”.

CAPITOLUL IV

Rolul atașamentului în dezvoltaterea personalității

Teoria atașamentului a fost formulată pentru a explica anumite tipare de comportament, specifice nu numai bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților.

Teoria atașamentului pune accentul pe :

caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor emoționale intime între indivizi, ce demonstrează că formarea și menținerea acestor legături sunt controlate prin intermediul unui sistem cibernetic situate în sistemul central nervos central, sistem care utilizează modele interne de lucru ale sinelui și ale figurii de atașament aflate în relație unul cu celălalt.

Influența puternică pe care o au asupra dezvoltării unui copil, modurile în care el este tratat de către părinții lui, în special de către mamă.

Cunoștințele actuale referitoare la dezvoltarea bebelușului și a copilului necesită ca o teorie a liniilor de dezvoltare să înlocuiască teoriile care invocă studii specifice ale dezvoltării, la care se presupune că o persoană poate să rămână fixate.

Caracterul primar al legăturilor emoționale intime

Teoria atașamentului consideră că tendința de a crea legături emoționale cu anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane. În perioada de nou-născut și în copilărie, aceste legături se creează cu părinâi sau înlocuitorii acestora, care sunt căutați pentru protecție, sprijin și liniște.

În primele luni de viață, un bebeluș prezintă multe dintre răspunsurile care compun ceea ce mai târziu va deveni comportament de atașament, însă un tipar va apărea în cea de-a doua jumătate a primului an de viață.

Capitolul V

Metodologia cercetării

Justificarea temei

Deși tema aleasă poate fi considerată perimată, abandonul copiiilor este un fenomen încă prezent. Copiii abandonați rămân încă unul dintre grupurile sociale în situații de risc, care se confruntă cu multe probleme rămase nerezolvate în perioada de continuă tranziție prin care trece țara noastră.

Dacă numărul copiilor părăsiți în maternități și în alte unități sanitare în anul 2008 a fost de 1317, în anul 2014 numărul acestora a fost de 1213, față de anul 2008 înregistrându-se o scădere de doar 8%.

Obiectivul lucrării

1 Analizarea interdependenței dintre influențele mediului (asistent maternal profesionist /familie de plasament / centru rezidențial) și dezvoltarea afectivă și intelectuală a copilului

Ipoteze

1 Se presupune că mediul familial raportat la creșterea și îngrijirea copilului creează un context favorabil al creării și dezvoltării atașamentului, a afectivității și limbajului, fapt care contribuie la dezvoltarea unor structuri psihice de performanță în evoluția comportamentelor.

2 Se presupune că un atașament nesecurizat este un factor de risc pentru comportamentele ulterioare externalizate.

3 Se presupune faptul că experiențele timpurii exercită o influență puternică în modelarea creierului imatur, un copil care ascultă limbajul vorbit de cei din jur și care se uită în jurul lui primește stimuli vizuali și verbali specifici perioadei esențiale pentru dezvoltare. 

Grupul țintă a fost contituit dintr-un număr de 22 de copii pentru care a fost instituită o măsură de protecție specială la nivelul serviciului de prevenire din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 6 din care 21 au fost părăsiți în anul 2008 în maternitățile Spitalului Clinic de Obstetrică-Ginecologie ,,Prof. Dr. Panait Sârbu,, cât și a Spitaluilui Universitar de Urgență București (s-au dispus măsuri de protecție specială pentru copiii ai căror mame aveau domiciliul legal situat în sectorul 6), iar un copil a fost abandonat de mama sa la vârsta de 2 ani într-o creșă pentru care s-a instituit măsura de plasament familial la bunicii materni.

Dintre cei 21 de copiii abandonati 9 au fost de băieți iar 12 au fost fete, iar copilul abandonat de mamă la vârsta de 2 ani este de sex feminin. .

Analiza documentelor

Am analizat rapoartele de evaluare inițială, rapoartele anchetelor sociale, rapoartele de consiliere, precum și planurile de intervenție personalizate utilizate în instrumentarea cazurilor.

Menționez faptul că în perioada noiembrie 2005-iunie 2013 am lucrat în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială sector 6 și am avut acordul instituției pentru a accesa aceste date (vezi anexa nr. 1).

Studiu de caz 1

Copilul P.I.N. (.A) s-a născut în luna ianuarie 2009, în Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie ,,Prof. Dr. Panait Sârbu” și a fost abandonat de mamă în acest spital imediat după naștere. La internare mama copilului a folosit un nume pe care îl folosea în familie și s-a dovedit ulterior că aceasta avea un alt nume.

Cazul a fost sesizat DGASPC Sector 6 pentru efectuarea demersurilor necesare instituirii unei măsuri de protecție a copilului și înregistrarea nașterii copilului.

A fost întocmit procesul verbal de abandon, asistentul social din cadrul spitalului deplasându-se la sediul secției de poliție arondate pentru demararea identificării mamei. Lucrătorii din cadrul secției de poliție datorită mai multor cauze nu acordă suficientă atenție acestor cazuri, de cele mai multe ori intervenția acestora constă în a semna procesul verbal de constatare a părăsirii copilului.

În cadrul D.G.A.S.P.C. Sector 6 au fost înainatate adrese către Direcția Locală de Evidența a Persoanelor sector 6 pentru efectuarea verificărilor în bazele de evidență a persoanelor dacă persoana cu datele prezentate la internare în spital există, către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ialomița pentru contactarea rudelor copilului până la gradul IV, deoarece din informațiile deținute mama ar fi avut domiciliul în localitatea Urziceni, județul Ialomița, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București Poliția Sector 6 – Secția 22 Poliție pentru identificarea în teren a mamei.

Din datele obținute în teren a reișit faptul că mama copilului locuia fără forme legale într-o locuință improvizată din cartoane în spatele unui hipermarket din sectorul 6, avea în grijă un copil de aproximativ 3 ani, de sex masculin, care potrivit declarațiile mătușii paterne a copilului s-a născut în maternitatea Polizu și a fost declarat ca fiind al acesteia, deoarece mama nu avea acte de identitate.

Tatăl copilului, M.F. în vârstă de 35 ani, cu domiciliul în județul Teleorman, în luna august 2008 a decedat în circumstanțe încă neclare în Lacul Morii, sector 6.

Din declarațiile mătușii paterne, M.M. a rezultat faptul că numita C. L.are șapte copiii, care beneficiază de măsuri de protecție atât în București cât și în județul Ialomița.

În urma verificărilor efectuate de lucrătorii secției de poliție 22, aceștia nu au putut identifica mama copilului, deoarece acesta nu a avut carte de identitate și nu i s-a putut stabilii identitatea, pentru că la data când aceasta și-a întocmit buletin de identitate nu exista o evidență informatizată a persoanelor.

Mama copilului avea suferea și de o boală psihică, deoarece aceasta a declarat că ar avea 26 de ani, iar rudele concubinului au declarat că ar avea în jur de 32 ani.

Astfel, la sfârșitul lunii aprilie 2009 s-a solicitat Serviciului de Stare Civilă Sector 6 eliberărea unui extras din registrul de stare civilă a nașterii pentru uz oficial, pentru copilul de sex femeiesc, născut luna ianuarie 2009, în Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie ,,Prof. Dr. Panait Sârbu”.

Anterior, prin Dispoziția emisă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 la 31.03.2009, copilul mai sus menționat a fost dat în plasament în regim de urgență doamnei O. F., atestată ca asistent maternal profesionist, cu domiciliul situat în municipiul Slobozia, județul Ialomița.

De asemenea, a fost emisă Dispoziția în data de 14.04.2009 către Serviciul Autoritate Tutelară- Primăria Sector 6, prin care i se stabilește copilului numele de familie C. iar prenumele A.

După efectuarea celor menționate mai sus D.G.A.S.P.C. Sector 6 a obținut certificatul de naștere pentru copilul născut în luna ianuarie 2009 și a fost predat asistentului maternal pentru înscrierea copilului la medicul de familie și obținerea alocației de stat.

Ulterior, minora a fost adoptată de o familie din județul Ialomița în anul 2010.

Studiu de caz 2

Copilul de sex feminin s-a născut la data de 12.09.2010 prematur în Spitalul Universitar din sectorul 5, dintr-o relație de concubinaj a doamnei S.M. în varstă de 34 ani și R.C. în vârstă de 38 ani, mama aflându-se la primul copil. Minora deoarece s-a născut prematur a necesitat o mai lungă perioadă de spitalizare pentru a ajunge la o greutate normală.

După naștere, mamei i s-a comunicat că fetița are o întârziere în dezvoltare, însă cu ședințe de kinetoterapie se poate recupera. Din nefericire părinții nu au vizitat copilul după ce acesta s-a născut, au refuzat să fie consiliați cu privire la posibilitățile pe care le are copilul de a se recupera, toate încercările asistentului social cât și ale psihologului pentru început au eșuat.

Ca urmare, Comisiei pentru Protecția Copilului Sector 6 a dispus instituirea plasamentului la un asistent maternal profesionist în județul Ialomița, (deoarece D.G.A.S.P.C. sector 6 avea convenție cu D.G.A.S.P.C. Ialomița) și obligarea părinților la plata unei sume de bani pentru refuzul acestora de a se îngriji de copil.

În data de 15.11.2010 asistentul social s-a deplasat la Spitalul Universitar București pentru externarea copilului și plasarea minorei la asistentul maternal din localitatea Săveni, județul Ialomița.

La familia asistentului maternal se mai afla un copil în plasament în vârstă de 4 ani și un copil propriu de 12 ani, acesta având experiență în creșterea și îngrijirea minorilor.

Copilul R. F. a recuperat ușoara întârziere avută la naștere, pentru că erau și alți copiii în jurul ei de la care să împrumute anumite comportamente și asistentul maternal a fost deschis la problemele minorei, încercând să stimuleze cât mai mult fetița pentru a ajunge la o dezvoltare adecvată vârstei.

Minorei i-a fost deschisă procedura de adopție, iar până la vârsta de 12 luni aceasta a fost adoptată.