Rolul Asistentului Social In Reabilitarea Adolescentului Delincvent

Psihologie

Rolul Asistentului Social In Reabilitarea Adolescentului Delincvent

Byadmin ianuarie 1, 2024

ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN REABILITAREA ADOLESCENTULUI DELINCVENT

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Asistența socială și rolul acesteia în cadrul societății actuale

1.1. Asistența socială – caracteristici generale

1.2. Funcțiile asistenței sociale

1.3. Asistența socială la nivelul României

Capitolul 2

Delicvența în rândul adolescenților

2.1. Adolescența – caracteristici generale

2.2 Delicvența – caracteristici generale

2.2.1. Delicvența în rândul adolescenților

2.2.2. Specificul personalității tânărului delincvent

2.3. Rolul asistentului social în prevenirea delicvenței

2.3.1. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu adolesecenții delicvenți

Capitolul 3

Cercetare asupra reabilitării adolescentului delicvent

3.1. Obiectivele cercetării

3.2. Ipotezele cercetării

3.3. Chestionarul

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Introducere

Astăzi, în cadrul societății contemporane, adolescenții se confruntă cu o serie de elemente care pun presiune asupra comportamentului și caracterului precum schimbările din mediile socio-economice și politice, transformarea și redefinirea ocupațiilor și meserii.

Titlul lucrării mele de liucență este „Rolul asistentului social în reabilitatea adolescentului delicvent”, iar prin cercetarea realizată mi-am propus să subliniez cât de importantă este activitatea derulată de serviciile de asistență socială, în spetî de asistentul social în reintegrarea în societate a tinerilor delicvenți. În acest sens, mi-am propus sa demonstrez că adolescentul delicvent comite o serie de activități ilegale din cauza mai multor factori conjucturali nefavorabili, precum familia, grupul de prieteni și cunoștințe, adică anturajul, educație defectuoasă etc., situație în care îl putem considera o victimă a sistemului în care s-e formează ca adult. Bineînțeles, în această situație, este foarte importantă prevenirea comportamentului deviant al adolescentului, deoarece, odată comisă infracțiunea atrage după ea o serie consecințe pe care acesta trebuie să le suporte și care îi vor marca dezvoltarea personală ulterioară.

Delicvența în rândul adolescenților este situată de specialiștii în domeniu in categoria inadaptării de ordin social, a tulburărilor de conduită și personalitate și presupune o serie de probleme ce probleme care fac obiectul de studiu al mai multor domenii de activitate. Astfel, conduita devinantă a adolescentului este abordată din punt de vedere juridic, pedagogic, psihologic, dar și sociologic, iar acest lucru face necesară conlucrarea specialiștilor din domeniile anterior amintite. Din punctul de vedere al cercetării noastre important este modul și modalitățile de reintegrare socială a adolescentului delincvent, situație care impune realizarea anumitor studii amănunțite legate de caracteristicile individuale ale adolescentului asistat social și în acest fel de identificare a unor măsuri de reintegrare a acestuia în societate.

Perioada de viată a adolescenței presupune o serie de transformări a individului pe plan fizic, psihic și mai ales social. De multe ori, schimbarea presupune refuzul comunicării, rușinea față de cei apropiați (familie, colegi și școală, prieteni), sfiala, și în ansamblu toate aceste manifestări conduc la manifestarea unor reacții de agresivitate și împotrivire față de familie, cadre didactice sau instituții ale statului. Astfel, delincvența în rândul adolescenților poate fi privită ca o problemă socială reală și complexă care se află în relație severă cu modul în care iecare societate își resursele și de modalitatea în care diferitele structuri și instituții ale statului înțeleg și reușescă să acționeze în scopul dezvoltării unor programe care să ajute tineri delicvenți să se reabiliteze, respectiv să se reintegreze în societate.

Obiectul cercetării întreprinse îl reprezintă procesul de reabilitare a adolescenților delicvenți și a rolului pe care îl au asistenții sociali în acest demers.

În acst sens am structurat lucrarea de licență pe patru capitole.

Paragraful introductiv al lucrării prezintă succint analiza ce urmează a fi întreprinsă și face cunoscut conținutul acesteia. Astfel, introducerea are rolul de a fumdamenta actualitatea temei de cercetare, de a prezenta scopul și obiectivele cercetării.

Capitolul I, intitulat “Asistența socială și rolul acesteia în cadrul societății actuale” cuprinde 3 subcapitole în care am prezentat caracteristicile generale și funcțiile asistenței. Capitolul se încheie cu o serie de mențiuni legate de activitatea de asistență socială la nivelul României.

“Delicvența în rândul adolescenților” este denumirea capitolului secund. În cadrul acestuia sunt prezentate caracteristicile generale ale adolescentului, dar și ale delicventului. De asemenea, în cadrul capitolului secund am făcut referire la rolul asistentului social în prevenirea delicvenței, prezentând principalele tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu adolescenții delicvenți.

Capitolul III prezintă o cercetare asupra reabilitării adolescentului delincvent.

Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii și recomandări.

Capitolul 1

Asistența socială și rolul acesteia în cadrul societății actuale

1.1. Asistența socială – caracteristici generale

În cadrul societății moderne asistența socială este privită ca o activitate ce presupune multidisciplinaritate, complexitate și un grad înalt de specializare și sprofesionalism.

În aceste condiții, asistența socială este definită ca un ansamblu de organizații, programe, măsuri, activități, servicii care au rolul de a proteja persoanele sau grupurile de persoane de problemele deosebite cu care acestea se confruntă în anumite perioade de timp și care le pun în situații dificile ce au la bază motive de ordin economic, social, cultural sau, de ce nu, psihologic, situație în care se află în imposibilitatea de a avea, prin mijloace personale, un mod de viață aflat în limitele normalității. Conform definiției, asistența socială se adresează și acționează asupra eliminării problemelor la diferite niveluri, respectiv la nivel de individ (ajutorul fiind acordat persoanelor aflate în dificultate, precum șomerii, dependenții de droguri, alcool, medicamente etc.) și la nivel de grup (acordând asistență familiilor, cuplurilor sau grupurilor defavorizate sau marginalizate). Însă, o altă latură din ce în ce mai prezentă în societatea modernă a asistenței sociale este aceea care acționează în sensul dezvoltării anumitor competențe în rândul celor aflați în dificultate, astfel încât aceștia să poată crea grupuri ce pun presiune sau atrag simpatia forurilor cu capacitate decizională, pentru a înlesni măsuri de tip social în favoarea lor. De aceea, organizațiile sociale și asistenții sociali din țările dezvoltate, ăși derulează activitatea atât în sistemul public al asistenței și protecției sociale, cât și în sectorul privat. Explicația este aceea că organizațiile private, de tip nonguvernamental, pe fondul unei dezvoltări extraordinare, au preluat o serie de funcții de protecție ale sistemului public, aspect care conduce la construcția și dezvoltarea societății civile.

Așadar, obiectivul recunoscut al asistenței, respectiv asistentului social este acela de a acorda ajutor celor aflați în dificultate, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a duce un trai decent, iar pentru aceasta cel mai important este ajutorul acordat în sensul dezvoltării unor capacități și competențe proprii în vederea unei funcționări sociale corespunzătoare.

Conform celor de mai sus, putem susține ideea conform căreia, asistența socială pune în practică programe de protecție socială pentru persoanele defavorizate sau care în anumite momente ale vieții lor nu au capacitatea de a trăi normal. Practic, asistența socială are menirea de a asigura, prin intermediul programelor, măsurilor, activităților și serviciilor atenuarea parțială și uneori totală a inegalităților manifestate, ajutându-i pe cei aflați în situații dificile să se integreze în comunitatea din care fac parte, și, ceea ce este cel mai important, de a/și recăpăta autonomia.

Revenind la profesia de asistent social, este evident și vizibil că aceasta a evoluat de-a lungul timpului și cu preponderență în ultimul timp ritmul de evoluție a fost unul alert. Astfel, dacă la începutul existenței acesteia se apela la mijloace clasice de abordare a persoanelor aflate în dificultate, iar ulterior s-a utilizat asistența grupurilor de persoane cu probleme temporare în criză, astăzi se acționează pentru a susține și proteja drepturile persoanelor, scopul activităților întreprinse fiind acela de a găsi soluții de readucere la un mod normal de viață.

Pentru readucerea la o viață normală, asistenții sociali ajută persoanele, grupurile de persoane, inițial prin găsirea resurselor de care dispun aceștia și ulterior prin dezvoltarea unor măsuri de eliminare a problemelor acestora. Pe scurt, aceștia ajută la integrarea celor aflați în difcultate în societatea normală prin intermediul unor activități sau servicii specializate.

1.2. Funcțiile asistenței sociale

În societatea modernă, asistența socială este caracterizată de o serie de funcții, cele mai importante fiind următoarele:

– găsirea și evidența persoanelor ce fac obiectul asistenței, precum și punerea în funcțiune a unui sistem viabil care să cuprindă programe, proceduri, măsuri și activități de protecție a acestora;

– diagnosticarea problemelor de natură socio-umană cu care se confruntă persoanele sau grupurile de persoane expuse;

– găsirea și atragerea de surse de finanțare a programelor de asistență;

– capacitatea de a face conștiente persoanele aflate în situații dificile de problemele cu care se confruntă, precum și de a preveni aceste probleme și de a dezvolta și promova modalități de prevenire a situațiilor dificile;

– identificare și cunoașterea legislație în vigoare pentru a putea determina drepturile și a modul de a accede la programele și serviciile de natură socială.

Parcurgând funcțiile de mai sus, putem afirma că asistența socială poate fi privită din trei perspective, respectiv: din perspectiva profesiei, din cea a formării asistenților sociali cu grad înalt de specializare, dar și din punctul de vedere al sistemului instituțional – legislativ.

Din punctul de vedere al profesiei, asistența socială este preponderent aplicativă, reprezentând o activitate carecterizată de pregătire și profesionalism, care presupune pe lângă un complex de cunoștințe de ordin teoretic, și abilități de ordin practic. De asemenea, aceasta presupune o serie de valori, reguli, principii de ordin moral care fac parte din codul deontologic al profesiei și care au rolul de a elimina discriminarea, sau cu alte cuvinte de a asigura respectarea drepturilor omului, fără a avea în vedere sexul, etnia, vîrsta, religia, orientarea sexuală etc. De fapt, discrimiarea, respectiv lipsa acesteia este foarte importantă în prezent, deoarece asistența socială este tot mai centrată pe diminuarea discrepanțelor economico-sociale, a inegalităților dintre grupurile minoritare dezavantajate și populația majoritară, aflate în ultimul timp în creștere rapidă.

Observăm că printre funcțiile asistenței sociale se află și cea a prevenției. Practic, asistența socială de ordin financiar (referitoare sau realizată prin intermediul alocațiilor, indemnizațiilor etc.) este absolut recuperatorie, iar cea a serviciilor de tip social este mai mult preventivă. Însă un sistem de asistență socială eficient trebuie să îmbine cele două componente, corelarea lor fiind absolut necesară, complementaritarea beneficiilor și serviciilor sociale conducând la recuperarea treptată a celor expuși factorilor de risc, dar și prevenirea și eliminarea unor riscuri ce își pot face apariția pe viitor.

1.3. Asistența socială la nivelul României

Precum în alte țări mai mult sau mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic, în România, pe fondul crizei economico-financiare ce a afectat țara noastră începând cu anul e află și cea a prevenției. Practic, asistența socială de ordin financiar (referitoare sau realizată prin intermediul alocațiilor, indemnizațiilor etc.) este absolut recuperatorie, iar cea a serviciilor de tip social este mai mult preventivă. Însă un sistem de asistență socială eficient trebuie să îmbine cele două componente, corelarea lor fiind absolut necesară, complementaritarea beneficiilor și serviciilor sociale conducând la recuperarea treptată a celor expuși factorilor de risc, dar și prevenirea și eliminarea unor riscuri ce își pot face apariția pe viitor.

1.3. Asistența socială la nivelul României

Precum în alte țări mai mult sau mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic, în România, pe fondul crizei economico-financiare ce a afectat țara noastră începând cu anul 2008, sistemul de asistență socială, care nici până atunci nu era unul performant, se confruntă cu o criză acută, vinovate pentru situația actuală fiind măsurile de austeritate impuse de Guvern, precum și de Fondul Monetar Internațional și care au afectat cu o deosebită amploare persoanele și grupurile de persoane expuse factorilor de risc. Însă, dacă situația post criză a asistenței sociale este una dificilă, nici înainte de anul 2008 nu era cu mult mai bună, știind că în anul 2008, în baza datelor oferite publicului de Institutul Național de Statistică, doar 1% din PIB era direcționat către asistență socială din totalul cheltuielilor sociale de 17% din PIB, astfel România fiind țara membră a Uniunii Europene cu cele mai mici cheltuieli sociale, respectiv cu mai mic buget pentru domeniul asistenței sociale. Totuși, la nivelul țării noastre nu putem afirma că, criza economică, lipsa profesioniștilor în domeniu sau resursele financiare precare au condus la un sistem de asistență socială deficitar, ci și reformele încercate de-a lungul timpului în domeniu de diferite guverne, care s-au dovedit a fi nesustenabile.

Însă, din păcate, nu numai aspectul financiar este vinovat de situația catastrofală a asistenței sociale a României în comparație cu alte state din lume sau din Europa, ci și procesul de degradare umană a societății românești, sau mai bine spus dispariția calitățiii umane a opiniei publice, respectiv dispariția normelor de tip moral a societății la nivel de familie, comunitate etc.

Capitolul 2

Delicvența în rândul adolescenților

2.1. Adolescența – caracteristici generale

Adolescența este profund tratată în literatura de specialitate națională și internațională. Astfel, adolescența este definită de Pantelimon Golu „vârsta oglinzii, vârsta la care adolescentul caută să coincidă cu sine”. Gorgos Constantin, la nivelul anului 1994 definește adolescența ca „etapa de tranziție în dezvoltarea individului care a depășit puseul puberal, caracterizată prin transformări biologice și psihologice majore”.

Așa cum menționează Ursula Șchiopu și Emil Verza, adolescența este considerată perioada de viață a unui individ în care se petrec cele mai intense schimbări ale caracterului și cu cele mai evidente efecte în înfățișare. Tot Ursula Șchiopu și Emil Verza, sunt de părere că adolescența debutează după vârsta de 10 ani și ține până la 25 de ani. În acest interval de timp, copilul este caracterizat de atenție și curiozitate de intensitate sporită care se pot manifesta prin explorarea mediului mai puțin cunoscut, precum cel al școlii și familiei. De asemenea, în această perioadă, personalitatea tânărului poate fi direcționată către o serie de roluri asimilate și statuturi sociale legate de viața familială, școlară sau grupul de prieteni, context în care are loc dezvoltarea de interese, porniri, idealuri, așteptări, dar și încercări de autocunoaștere și autodezvoltare.

În lucrarea sa, Dicționar de psihologie, Sillamy Norbert definește definește adolescența ca fiind perioada de viață care se situează între copilărie și vârsta adultă, perioada marcată, atât de schimbări corporale, cât și de modificări psihice care debutează la vârsta de 12-13 ani și care se termină la aproximativ 18-20 de ani. Însă, nu putem afirma cu precizie care sunt limitele acesteia, deoarece nașterea și întinderea adolescenței fluctuează în funcție de o serie de elemente, precum sexul, mediul socio-economic, chiar și de condițiile de ordin geografic. În plan psihologic, adolescența este marcată de îndepărtarea instinctului sexual, de consolidarea preocupărilor de tip profesional și social și de extinderea dorinței de independență. În această perioadă apar modificări și na nivel intelectual, astfel inteligența se diversifică, iar aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează.

Maurice Debesse consideră că adolescența este „epoca entuziasmului juvenil”.

În cadrul lucrărilor de specialitate, adolescența, stadiu a dezvoltării biologice, este intens studiată, aceasta regăsindu-se atât în lucrări din domeniul de activitate juridic, social, dar și sociologic, psihologic, educațional, medical etc.. Cu toate acestea, deși larg abordată, ea rămâne în continuare o temă de dezbatere controversată, motivul fiind faptul că aceasta este supusă unor condiționări multifactoriale, ispostază care provoacă susținerea unor opinii diferite din partea specialiștilor. De asemenea, putem afirma că la baza multiplelor opinii și abordări referitoare la adolescență provin din plurivalențaacestei perioade de dezvoltare a individului, dar și de statutul adolescentului care din punct de vedere adaptativ se regăsește între copilărie și vârsta adultă.

Perioada adolecenței este caracterizează de trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă. Astfel, perioada adolescenței este marcată de modificări puternice și cu efecte evidente în înfățișarea, comportamentul și relaționarea internă cu lumea exterioară a adolescentului. În această perioadă este observată și o extindere a capacității de integrare a adolescentului în specificacitatea vieții sociale. Conform specialiștilor, în această perioadă se formează imaginea și percepția sinelui, privit ca o componentă a identități care este considerată centrul personalității și, totodată, are loc constituirea personalității și a caracteristicilor sale principale, această perioadă fiind cea în care se formează sentimentele de răspundere și de datorie.

Observăm că adolescentul manifestă tendințe tot mai ample de explorare, cunoștințele dobândite la școală fiind cele care dau naștere cadrului integrării lui sociale, respectiv a creării identității sociale reale.

În perioada adolescenței, tânărul se maturizează pe toate planurile, iar imaginația, afectivitatea, relațiile cu ceilalți din jur, tineri sau mai puțin tineri, încep să cuprindă identitatea sexuală socializată și integrarea ei în sinele corporal.

Lăsând la o parte evoluția categorică a adolescentului din punct de vedere biologic și psihologic, perioada adolescenței este caracterizată de următoarele trei elemente importante:

– dezvoltarea conștiinței de sine;

– afirmarea propriei identități;

– integrarea socială.

Așa cum afirmă Ursula Șschiopu, criza adolescenței are tendința de ași face apariția pe fondul unor labilități a personalității adolescentului în perioada când acesta își constutuie o conștiință normativă și motivațională axată spre negarea și recuzarea modelelor adultului și căutarea unor modele proprii.

În perioada adolescenței, pe fondul funcție de reușita sau eșecul procesului de socializare, tânărul adolescent poate întâlni o serie de impedimente care pot orienta purtarea acestuia într-o direcție greșită. În aceste condiții, în adolescenșă putem întâlni revolta tânărului ce are tendința de a nu se supune regulilor impuse de adulții din jur, fie ei părinți sau profesori. În acest sens, al manifestării revoltei, adolescentul va încerca să atragă atenția celorlați, iar cel mai la îndemână va fi aspectul exterior al acestuia, respectiv obiectele vestimentare, însă va apela și la alte modalități de a ieși din anonimat precum: consumul de alcool, tutun sau droguri, sau chiar mai rău fuga de acasă sau chiar comiterea unor infracțiuni minore. Toate acestea u scopul de a demonstra celor din jur că tânărul este avizat pentru asumarea rolului de adult. Constat astfel că perioada adolescenței este marcată de conflicte, direcționate fie împotriva societății, fie a normelor și valorilor pe care persoanele adulte le stabilesc, astfel existând situațiile pomenite de specialiști, cele ale conflictelor dintre generații. Însă există și cazul în care conflictele sunt și interne, ale tânărului cu propriile nevoi și argumente.

Împărțirea vieții pe etape de vârstă dă naștere la opt etape ale evoluței umane, respectiv: perioada prenatală (de la plămădire până la naștere) perioada de nou născut și vârsta însușirii mersului (de la naștere până la 3 ani), prima copilărie (între 3 și 6 ani) copilăria mijlocie (între 6 și 11 ani), adolescența (de la 11 la 20 ani), începutul vârstei adulte și adultul tânăr (de la 20 la 40 ani), vârsta mijlocie ( între 40 și 65 ani) și vârsta a treia (peste 65 ani).

Printre cele opt etape identificăm adolescența, perioada aflată între copilăria mijlocie și perioada de început a vârstei adulte și a adultului tânăr. Astfel, în această etapă a existenței individului independența este deja câștigată sau este pe cale de a fi cucerită, fapt ce aduce tănârului un plus de vitalitate și o individualitate. Totuși, tot în această perioadă este posibil să apară una sau mai multe probleme legate de apartarea, internă sau externă, psihică și socială a individului. În aceste condiții este foarte posibil ca adolescentul să manifeste fenomenul delicveneței. Lucrările care au analizat factorii care duc la apariția delicvenței fac trimitere directă la mediul familial, cu precădere la situația economică a familiei ca elemente primordiale ce duc la manifestarea fenomenului deviant. Astfel, tulburările de comportament ale adolescentului apar atunci când părinții manifestă atitudini corective, recuzarea parentală sau lipsa de implicare și de supervizare a părinților.

Așa cum am spus, conduita delicvențială a adolescentului este determinată și de situația economică a familiei, respectiv de lipsurile materiale manifestate în cadrul familiei. S-a demonstrat că, copiii săraci sunt mai predispuși la comiterea actelor antisociale. De asemenea, s-a constatat că dacă familiile reușesc să îmbunătățească stituația financiară în perioada în care copilul este mic, se reduce considerabil probabilitatea de apariție a problemelor comportamentale pe viitor ale acestuia, situația fiind inversă în cazul copiilor care provin din familii care nu s-au confruntat niciodată cu sărăcia.

În sens larg, cauzele care stau la baza delicvenței în rândul adolescenților pot fi:

a) cauze interne (individuale). În ceastă categorie regăsim: disfuncțiile cerebrale, deficiențele de tip intelectual și tulburările de caracter ale tânărului;

b) cauze externe – sociale. Printre aceste cauze întâlnim: cauzele de tip socio-economice și culturale (sărăcie, șomaj, violența, crima organizată etc.);

c) cauze socio-afective. În această ultimă categorie includem: cauzele educaționale (divorț, neîențelegeri între părinți, absența autorității părinților, etc.) și cauze legate de educația școalară (potențial școlar scăzut, randament școlar scăzut, nerespectarea regulilor și conduitei școlare, absenteism, repetenție, conduita agresivă în raport cu cadrele didactice și colegii, etc.).

Cercetările din domeniul sociologic și criminologic au demonstrată că aproximativ 85% din tinerii cu comportament delincvent fac parte din familii dezorganizate, care, și mai mult, manifestă un sentiment de neglijență a școlii și a mediului școlar, aspect care-i determină pe adolescenți să abandoneze studiile. În aceste condiții, prin asocierea cu grupuri infracționale și incapacitatea îndeplinirii normale a funcțiilor de bază, adolescentul devine delincvent și resimte dificultățile de adaptare specifice acestei perioade de dezvoltare și maturizare.

De regulă, atitudinea adolescentului delincvent față de părinți este negativă, sentimentele pe care le manifestă aceștia fiind cele de ofensă, ostilitate, dușmănie, ură, sau violență. de asemenea, adolescenții își învinuiesc părinții pentru faptele de rea credință pe care le comit.

2.2 Delicvența – caracteristici generale

Delicvența, fenomen ce face parte din categoria devianței patologice, pune în pericol stabilitatea și securitatea socială și din aceasta cauză pentru combaterea acesteia este nevoie de reacții redutabile de control social.

În categoria formelor devianță, delincvența este fenomenul cu gradul cel mai înalt din punct de vedere al periculozității, motivul fiind acela că aceasta afectează cele mai notabile valori sociale prin uzurparea normelor de ordin moral și juridic care îndrumă comportamentul persoanelor în societate.

Delicvența, concept complex, definită ca fiind comportamentul social care constă în săvârșirea infracțiunilor, face parte din totalitatea formelor de devianță socială care lezează cele mai însemnate valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal și care presupune adoptarea unor măsuri de pedepsire, aplicate de organizațiile abilitate, a celor care prin faptele și actele sâvărșite au încălcat actele juridice din domeniul penal. Deși, delicvența este în primul rând un proces juridic, acesta este un fenomen social care aduce leziuni securității persoanelor.

Delincvența, poate fi privită din punctul de vedere a celui care încalcă legea, a actului care desemnează această abatere de la lege și a împrejurărilor care conduc la săvârșirea lui. Astfel, delicnvența este formată dintr-un ansamblu de acte și fapte aflate în conflict cu actele normative în vigoare în domeniul penal, care prezintă o anumită dezvoltare în timp și spatiu, anumite regularități, uzualități, intensitati ce pot fi contabilizate și evaluate din punct de vedere statistic.

Delicvența este caracterizară de următoarele trei elemente:

a) violarea legislației care interzice săvârșirea numitor fapte;

b) manifestarea unei conduite ce se află în antiteză cu regulile morale și de conviețuire socială;

c) întreprinderea unei acțiuni antisociale care pune în pericol siguranța cetățenilor șia instituțiilor statului, care duce la manifestarea unuisentiment de teamă și nesiguranță în rândul populației.

Putem afirma că delicvența este un act ce cuprinde o contopire a ințenției cu actul de vinovăție, care are consecințe negative, prin manifestarea ei fiind prejudiciate interesele intregii societății și care este atent formulată și trată de legislația penală.

Delicvența în rândul tinerilor este caracterizată de o multitudine de dimensiuni, cele mai importante pentru stidiul nostru fiind cele sociologice și asistențiale. Astfel, în timp ce dimensiunea sociologică a delicvenței se referă la identificarea cauzelor actelor infracționale și pe elaborarea și promovarea unor măsuri de prevenire, dimensiunea asistențială însistă, cu precădere, asupra metodelor resocializare și reintegrare a adolescențilr care comit infracțiuni.

Practic, asistentul social care acționează pentru reintegrarea adolescentului delincvent în societate trebuie să acționeze în multiple direcții, respectiv pentru reintegrarea personală, acționând în acest caz pentru restructurarea personalității, dar și pentru reintegrarea culturală care presupune crearea de mecanisme care asigure accesul adolescentului delicvent la diferite programe de formare profesională sau de dezvoltare a aptitudinilor acestuia.

În concluzie, pentru a reduce dimensiunea delicvenței în rândul adolescenților instituțiile de asistență socială trebuie să dezvolte o serie de programe de reintegrare socială care să fie pe aceeași lungime de undă cu resursele și necesitățile comunităților din care aceștia provin.

2.2.1. Delicvența în rândul adolescenților

Delincvența în rândul adolescenților reprezintă o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății și include încălcarea principiilor de conviețuire în societate, integritatea persoanei, drepturile și libertățile persoanelor.

Adolescenții delicvenți se remarcă și se deosebesc de celelalte persoane prin o serie de caracteristici psihice și comportamentale precum: inconsecvența emotivă și acțională, sensibilitatea mare, inadaptarea socială, imaturitatea la nivel afectiv și de intelect, ipocrizia, frustrarea, complexul de inferioritate, violența, egocentrismul, și agresivitatea.

În momentul de față, în România, una dintre cele mai grave probleme sociale o reprezintă delicvența în randul adolescenților sau delicvența juvenilă, aceasta fiind considerată de specialiști o urmare a modului de funcționare a familiei, școli sau a mediilor de socializare. În țara noastră, statisticile indică serie de forme de manifestare a comportamentului delincvent, cele mai importante fiind: furtul, tâlhăria, vagabondajul, formele deviante ale sexualității, toate acestea izvorând din schimbările multiple pe care le presupune perioada de tranziție de la stadiul copilăriei la cel al maturizării. Astfel, examinarea datelor și informațiilor de ordin statistic demonstrează faptul că cea mai mare parte a adolescenților delicvenți au săvârșit infracțiuni de furt din avutul public sau privat, tâlhărie, delicte de vagabondaj, cerșetorie, prostituție, agresiuni fizice și chiar perversiuni sexuale.

Per ansamblu, majoritatea tinerilor delicvenți sunt în situația în care se manifestă o serie de deficiențe de socializare în rândul familiei sau școlar, manifestate prin fuga de acasă, abandon școlar, consum de alcool și droguri, companii sau prietenii nefaste care, împreună cu instabilitatea lor morală și afectivă, au cret o serie de factori importanți în structurarea comportamentului delincvent.

2.2.2. Specificul personalității tânărului delincvent

Teoriile de ordin sociologic sunt de părere că mediul familial, respectiv erorile și imperfecțiunile de la nivelul acesteia, conduce la apariția delincvenței în rândul tinerilor. Astfel, delincventul este considerat victima părinților care, pe de o parte îi ignoră drepturile și care, pe de altă parte, aplică pedepse prin intermediul unui sistem cu lacune, respectiv, care pedepsește acțiunile pozitive și care recompensează abaterile. În acest sens este acceptat aspectul supraconformist al educației care duce la înfrânarea creativității, sau promovat regimul "laissez faire", care prin libertatea deplină acordată tânărului conduce la dezorganizare, respectiv la orientarea cu dificultate a acestuia în societate.

De asemenea, comportamentul delincvent, respectiv apariția acestuia, este determinat de dezorganizarea familiei (cele mai întâlnite scenarii fiind decesul, divorțul sau abandonul), fenomen explicat în aceste cazuri de nașterea unor condiții negative, precum lipsa monitorizării timpului liber, a grupului de prieteni a tânărului, lipsa posibilității de identificare a tânărului cu tatăl sau cu mama acestuia etc. Însă, apariția dezorganizării la nivel de familie, nu este, neapărat cel mai intâlnit motiv al delicvenței în rândul tinerilor, existând cazuri în care, deși există familii dezorganizate, acestea sunt caracterizate de un climat educațional adaptat nevoilor tânărului și care nu nasc comportament delincvent.

Cu alte cuvinte, cel mai important este factorul de funcționalitate a familiei și nu neapărat aspectul dezorganizării acesteia. Este cunoscută situația în care, chiar și în familiile organizate să apară manifestări precum violența, conflictele între părinți, alcoolismul etc.. Odată apărute, acestea produc traume copiilor care, sunt fie bruscați fie sunt spectatori la acte de violență exercită asupra mamelor, cu precădere, deși nu este o regulă, pot manifesta tendințe și comportament antisocial. Ca o concluzie, dezorganizarea familiei nu trebuie considerată cauză, ci situație care fazorizează delicvența manifestată de tineri.

O serie de cercetări realizare de-a lungul timpului au ajuns la concluzia că tinerii delicvenți provin din familii nu neapărat dezorganizate, ci din familii sărace, unde condițiile de trai sunt precare, confruntate cu greutăți de ordin material, șomaj și condiții de locuit neprotrivite nevoilor tânărului. Practic, familiile defavorizate nu pot asigura nevoile strict necesare, de bază, ale tânărului, precum hrana și educația, situație care dă naștere tendințelor antisociale și asociale ale tânărului, care conform lui Robert Merton, poate adopta fie conduită în afara legii, care presupune acceptarea scopurilor sociale legitime, însă prin modalități ilegitime, fie conduita de "evaziune", respectiv vagabondaj, consum de alcool sau de droguri. Concluzia este că, de obicei, delincvența în rândul tinerilor este un fel de protest al acestora contra inegalități sociale, o formă mai puțin licită de acțiune a acestora, scopul acesteia fiind de fracturare a obstacolelor sociale în calea realizării scopurilor dorite.

Per total, putem afirma că delincvenții tineri provin din familii dezorganizate sau în care nu se manifestă funcționalitatea educativă, în care părinții exercită o autoritate fie prea slabă, fie prea intensă și în care educația de ordin moral nu este conștientizată de părinți. În aceste condiții prezente în mediul familial, tinerii preferă să evadeze, alegând să-și petreacă timpul alături de cei pe care-i consideră egali lor din punct de vedere al condițiilor de trai sau al nivelului de educație.

Sigmund Freud consideră că delicventul este o persoană ce nu poate ține sub control pornirile antisociale, la baza acestei incapacități aflându-se fie controlul exagerat exercitat de părinți asupra acestuia în cursul primei copilării, fie carența sau excesul de afectivitate primită din partea mamei, fie lipsa posibilității de identificare a individului cu imaginea tatălui. Cu alte cuvinte, Freud afirmă că delicvenții sunt persoane ce manifestă un supraeu slab care se confruntă cu imposibilitatea de a-și opri pornirile antisociale și care acționează impulsiv și de multe ori agresiv fără a ține cont de reguli impuse în familie sau societate, ci doar de propriile dorințe sau plăceri. Astfel, delicenții, de regulă cu un coeficint scăzut de inteligență sunt conduși în activitățile zilnice întreprinse de frustrare, agresivitate și iresponsabilitate și nu sunt capabili de a trăi raporturi de tip social normale.

În vederea reabilității tinerilor cu abateri este necesară o abordare de tip multidisciplinar care să se axeze pe factorii de risc implicați.

În ultimul timp, așa cum se intâmplă și în alte state ale lumii, în România s-au intensificat activitățile care au ca scop protecția socială a tinerilor, și, implicit, a celor care se referă în mod direct la activitățile de prevenire a delincvenței tinerilor.

2.3. Rolul asistentului social în prevenirea delicvenței

Asistentul social reprezintă unul dintre agenții educativi cu cel mai însemnat aport în îndeplinirea terapiei colective și individualizate a tinerilor delincvenți. Astfel, asistenții sociali contribuie determinant la realizarea sarcinilor ce au scop de reabilitare și reintegrare.

În activitatea pe care o derulează zilnic, asistentul social întâlnește numeroase probleme, precum cele ale familiilor dezorganizate, sărace, a copiilor orfani, abandonați sau delincvenți, a persoanelor care se confruntă cu consumul de droguri sau alcool, persoane cu deficiențe de sănătate, șomeri etc.. În aceste condiții, rezolvarea acestor probleme implică folosirea unor cunoștințe de ordin teoretic care provin din domenii precum sociologia, psihologia, dreptul, economia, medicina etc., însă nu se va limita la acestea, deoarece asistența socială are la bază metodologii specifice studierii obiectului ei.

Asistența socială acționează cu scopul de a schimba situația beneficiarului, asistatului, iar pentru aceasta, asistentul social trebuie să știe cum să acționeze, cum să intervină în viața persoanelor, a grupurilor de persoane, a întregii comunități, aspect care impune ca pe lângă cunoștințele teoretice, asistentul să folosească și aptitudini dobândite prin practică, prin aplicarea metodelor, tehnicilor, strategiilor specializate de intervenție în situația de criză.

Astfel, în sens larg, putem afirma că asistența socială reprezintă o activitate specifică cu rol de protecție, ocrotire a persoanelor, metodele de intervenție având rolul de a ajuta asistatul să-și depășească greutățile, să-și dezvolte abilitățile de a rezolva de unul singur problemele. În sens restrâns, activitatea de asistență socială este o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane sau ale unor grupuri de persoane, prioritari fiind cei care, în monetul aistenței acordate de specialiști, nu au la îndemână resurse materiale, sociale și morale și care în aceste condiții date nu au capacitatea de ași asigura prin eforturi proprii o viașă decentă.

Fiecare persoană se poate confrunta pe parcursul vieții cu crize existențiale sau poate participa la astfel de trăiri ale celor din jur. Pe de o parte, unii dintre aceștia, cu potențial cert de dezvoltare a personalității, precum și cu abilități de rezolvare a problemelor cu care se confruntă în diferite perioade ale vieții, pot face față acestor deviații prin forțe proprii, însă există și categoria celor ce au nevoie de ajutor care poate proveni de la familie, prieteni sau din partea celor specializați în acest sens. Astfel, asistenții sociali au menirea de a facilita descoperirea, la ce-a de-a doua categorie de indivizi, a acestui potențial și de a înlesni dezvoltarea unor mecanisme care să le permită celor din această categorie să facă față problemelor.

Dacă a evalua, la modul general, semnifică a estima, a calcula, a analiza o situație, scopul fiind acela de a observa și percepe o problemă în vederea elaborării unor prezumții de a supraveghea acea situație prin utilizarea în acest sens a unor criterii și instrumente specifice, prin evaluarea realizată de asistentul social se încearcă identificarea resurselor de care dispune fiecare individ, în vederea demarării intervenției de tip social, pentru eliminarea obstacolelor existente și a realizării obiectivelor planului de acțiune, precum și contorizarea progreselor îndeplinite pe parcursul intervenției și a rezultatele obținute în final.

Astfel, considerăm că procesul evaluării trebuie să fie permanent, adecvat și temporar, adaptat la individ și având statutul de ipoteză de lucru, aspect care face posibilă revizuirea periodică și constantă, în funcție de modificările ce apar în viața asistatului social.

În acest sens, evaluarea are rolul de a clarifica problema ce trebuie rezolvată. Astfel, colectând și analizând o serie de date necesare identificării, respectiv formulării corecte a problemei sociale cu care se confruntă asistatul social se pot identifica și căile de rezolvare a problemei. Uneori, își poate face apariția riscul de a strânge și analiza un volum însemnat de informații, uneori puțin relevante pentru problema asistatului, aspect care face dificilă emiterea unui diagnostic, respectiv identificarea unor soluții viabile de rezolvare a problemei, precum și de intervenție.

Pentru realizarea acestui demers, asistentul social trebuie să fie subiectiv și să dea dovadă de o pregătire și experiență profesională necesară evaluării.

La final, evaluarea va trebui confirmată sau infirmată, acest deziderat putând fi posibil fie prin confruntarea sa cu faptele și cu evoluția ulterioară a problemei analizate, fie prin raportarea sa la perspectiva aisstatului social asupra problemei.

Asistentul social ce dorește realizarea unei evaluări atente și eficiente trebuie să respecte următoarele reguli:

– corecta cosntruire a instrumentelor ce sunt folosite pentru culegerea datelor și de evaluarea problemelor sociale;

– recoltarea și valorificarea datelor observabile și demonstrabile, precum și consemnarea fidelă a acestora, fără reconstituirea informațiilor din memorie;

– identificarea împrejurărilor în care și-a făcut apariția un anumit tip de comportament/problemă.

Practic, evaluarea precede intervenția socială, situație în care are rolul, pe de o parte de a furniza acesteia datele necesare, iar pe de alta de a indica principalele căi de acțiune.

Asistentul social, în cadrul evaluării, pentru a determina principalele căi de acțiune trebuie să țină cont de o serie de aspecte, cele mai importante fiind următoarele: cine solicită ajutorul; care sunt problemele celui ce solicită ajutorul și modul în care acesta le percepe; care sunt prioritățile pe care le identifică asistentul social și care este percepția celui cu probleme asupra acestora; identificarea naturii problemei, respectiv a originii acesteia, sau a provenienței (problemă externă sau internă), precum și a raportului existent între aceste tipuri de probleme; identificarea datelor semnificative ce indică prezența problemei în cauză. De asemenea, evaluarea încearcă să identifice diferite aspecte ce caraterizează persoana asistată, precum: mărimea asistatului (persoană sau grup de persoane); date de identificare ale acestuia; modul în care asistatul își percepe propria situație în care se află; felul în care acesta tratează asistența socială și așteptările acestuia în legătură cu activitatea de asistare; gradul de motivație în vederea modificării situației prezente, precum și nivelul de motivare în acest sens; potențialul de ordin intelectual, fizic, afectiv necesare aisstatului pentru a putea confrunta situația prezentă; identificarea elementelor potrivnice implementării măsurilor de asistență socială.

În sinteză, evaluarea are în vedere identificarea următoarelor categorii de probleme:

– probleme interpersonale (care privesc familia, cuplul);

– probleme emoționale (legate de stări de suferință, boală etc.);

– probleme legate de comportament;

– probleme ce privesc asigurarea resurselor de ordin material;

– probleme de tranziție socială (schimbare de rol; de mediu; de situație);

– probleme în relația cu instituțiile și organizațiile formale.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de ordin profesional, asistentul social apelează la un ansamblu de metode de investigare și intervenție, fie de tipul strategiilor executive, ce au ca scop aplicarea diferitelor politici de tip sociale, sau normalizarea și controlul abaterilor, fie de tipul strategiilor creative, care se orientează către acordarea de ajurtor asistaților prin declanșarea unor procese pozitive de schimbare socială.

În cazul primei categorii de strategie, și anume cele de execuție a politicilor de tip social, profesionistul care acordă asistență socială lucrează ca un salariat al unei societăți publice sau private, caz în care libertatea de acțiune a acestuia este limitată de normele de contuită internă impuse de instituția în cauză. Însă, atunci când sunt folosite strategii creative, accentul este pus pe extinderea capacităților relaționale ale profesionistului ce acordă asistență și pe responsabilizarea asistatului, elementele de natură instituțională fiind puse pe plan secund.

2.3.1. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu adolesecenții delicvenți

Principalele tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu delincvenții adolescenți sunt: evaluarea, autoevaluarea, interviul, interogarea și consilierea.

Interviul în munca cu adolescenții delincvenții

Interviul, utilizat frecvent în scopul cunoașterii unei persoane, în cazul asistenței sociale, este folosit, cu precădere, în vederea conferirii unui ajutor de specialitate persoanei asistate.

Interviul derulat în cadrul activității de asistență socială prezintă o serie de caracteristice care-l deosebește de conversațiile curente. Acesta este caracterizat de un anumit context, este dirijat spre un scop anume și se derulează pe o durată planificată, de regulă limitată. De asemenea, acesta nu presupune numai o discuție între asistentul social și persoana asistată, ci o tehnică specifică de investigare de ordin științific pe care o aplică profesionistul în domeniul asistenței sociale, scopul fiind acela de culegere a datelor necesare stabilirii unui plan de combatere a comportamentului delincvent.

Una dintre metodele de investigație folosită de asistentul social este interviul care se bazează pe ascultare susținută, analizare și chestionare. Astfel, pentru ca asistentul social să deruleze interviul trebuie să dețină o serie de abilitățile tehnice dublate de cunoștințe de ordin teoretic, dar și de o experiență practică evidentă care să îi dea acestuia posibilitate de a evita confuzia între interviu și schestionare, cu toate că ambele au rolul de a înregistra o serie de opinii. De asemenea, asistentul social va manifesta pe tot parcusul interviului va avea un comportament profesional, va respecta confidențialitatea informațiilor furnizate de către asistat pe parcursul derulării interviului și se va asigura de faptul că este perceput corect de persoana asistată.

În momentul în care asistentul social folosește interviul atunci când acordă ajutor adolescenților delicvenți, scopul interviului este de a diagnistica și de a întelege problemele cu care aceșția din urmă se confruntă. De regulă, interviul are scopul de a: circumscrie neliniștile personale ale adolescentului, de a dumeri argumentele de acțiune, de a estima impactul și riscul de ordin social al infracțiunii săvârșite. În același timp, interviul simbolizează startul terapiei instituite de asistentul social și poate fi considerat stratul procesului de reabilitate a adolescentului delincvent.

Asistentul social care folosește interviul se bazează pe o serie de tehnici de intervievare.

Astfel, una dintre aceste tehnici este ascultarea activă, care presupune stabilirea de către asistentul social a unei stări de atenție sporită la informațiile oferite de persoana intervievată. Ascultatrea activă are avantajul de a oferi asistentului posibilitatea de a remarca și consemna formele de comunicare nonverbală ale asistatului și de a grupa informațiile astfel obținute în categorii de semnificație.

O altă tehnică folosită este cea interogativă care se impune a fi utilizată atunci când asistentul dorește o direcționare a discuției către anumite elemente. Astfel, asistentul adresează o serie de întrebări de tip închis, situație în care oferă posibilități de răspuns, sau întrebări de tip deschis al căror răspuns este acordat printr-o serie de cuvinte. Cele două tipuri de întrebări au avantajul de a concentra atenția asupra anumitor aspecte. Uneori sunt folosite și întrebări din categoria celor de probă, care sunt întrebări indirecte al căror final este deschis, scopul acestora fiind de a încuraja asistatul de a trata elemente la care s-a făcut doar aluzie și care au menirea de a clarifica și prelucra informații abandonate la un moment dat în cadrul interviului. Totuși, asistentul care adresează întrebările trebuie să fie atent și să nu sugereze răspunsuri prin modul de formulare a întrebării, situație care poate conduce la înregistrarea și evaluarea unor informații care nu provin de la adolescentul intervievat.

O altă tehnică de intervievare este cea denumită "ascultarea cu cea de-a treia ureche", care presupune interpretarea sensului informațiilor oferite de cel intervievat și pe care acesta nu are dorința de a le devzălui.

Un element foarte important al interviului o reprezintă pregătirea acestuia. Astfel, în prealabil, asistentul social trebuie să cunoască cazul adolescentului delincvent, cel mai bun mod de a se familiariza cu situația și problemele acestuia fiind pe de o parte, documentele oficiale ale instituțiilor statului (poliție, procuratură etc.), iar pe de altă parte din completarea unui formular cu date generale de către adolescent, urmate de o situație din care să reiasă starea de sănătate, precum și ro prezentare a infracțiunii comise.

Ascultarea susținută este recunoscută ca fiind o îndatorire fundamentală a intervievării. Astfel, interviul se bazează pe capacitatea de bun ascultător a asistentului social, care în timp ce adresează întrebările se și implică în dialog, manifestând interes și concentrare asupre spuselor asistatului. De asemenea, este recunoscut faptul că interviul nu trebuie să se deruleze ca o rutină. Astfel, ascultând cu atenție persoana intervievată și observând cu maximă atenție modul în care intervievatul caută ajutor din partea profesionistului în asistență socială, se poate ajunge la o serie de soluții la problemele identificate.

Interviul are încă de la început o direcție de atac și se bazează pe o structură cu trei părți componente, început, mijloc și sfârșit.

Inițial, interviul are rolul de a trece în revistă aspete generale ce-l caracterizează pe asistat și de a identifica dacă persoana respectivă are sau nu nevoie de aistență socială. Astfel, în partea introductivă întrebările adresate (desghise sau închise) de asistentul social au caracter general și au scopul de pregătire, de deschidere a asistatului.

În partea de început a interviului, întrebările adresate au scopul de a:

– cercetarea problemei și a situației persoanei;

– volubilizarea persoanei și asumarea rolului de intervievat;

– stimularea persoanei în vederea împărtășirii de informații factuale și reale;

– susținerea persoanei astfel încât această se se simtă respectată și să aibă o atitudine confortabilă în cadrul interviului.

Cum am spsu și mai sus, întrebările adresate de asistentul social pot fi deschise sau închise. Cu alte cuvinte acestea sunt directe și implică responsabilitatea persoanei pentru răspunsul acordat sau indirecte și au rolul de clarificare.

În faza de mijoc a interviului, asistentul social trece la explicarea scopului și a obiectivelor. Pentru acest demers, asistentul se bazează pe o serie de abilități dezvoltate în timp, precum cele de explorare și însoțire, de îndrumare spre schimbare; de cunoaștere; de ascultare; de focalizare, ghidare și concentrare; de dirijare a clientului spre îndeplinirea obiectivelor propuse; de rezumare; de comparare; sau de dezvoltare a cadrului în care se desfășoară interviul.

Interviul se încheie în momentul în care persoana asistată reușește să trează peste problema cu care se confruntă sau atunci când asistentul social nu mai poate lucra cu acesta.

Specialiștii în domeniu au identificat o serie de întrebări care au rolul de a eficientiza interviul. Acestea fac referire la locul cel mai potrivit pentru derularea interviului, cuprinsul interviului și modul de acomodare a asistatului social cu condițiile interviului.

În final, se stabilește dacă interviul încheiat a avut sau nu succes, succes care nu depinde de conținut, ci de obținerea de către asistat a elementelor solicitate de către acesta. Cu alte cuvinte, asistentul social este evaluat de către asistat, care îl cataloghează peprofesionist ca o persoană capabilă sa-i înețeleagă preocupările și trările cu privire la problemele cu care se confruntă în perioada respectivă. De asemenea, un rezultat pozitiv al interviului presupune eliminarea barierelor de comunicare între cele două părți, bariere care pot duce la neînțelegeri.

Specificul consilierii în lucrul cu delincvenții adolescenți

O altă metodă de investigare o reprezintă consilierea, metodă care se concentrează pe detaliile interacțiunii dintre asistentul social și persoana asistată. Rolul acestei metode de investigare este de a oferi asistatului șansa de a explora, de a afla și de a se dumeri în legătură cu modl de trai bazat pe o penurie de resurse și prosperitate mai mare. În cadrul consilierii, asistenții sociali trebuie să aibă capacitatea de a asculta, de aobserva și de a răspundă, motiv pentru care aceștia trebuie să aibă abilități specifice, precum cele de a aștepta, de a particulariza, de a compara, de a personaliza, de a soluționa probleme și de a programa acțiuni.

Terapia adolescentului delincvent presupune folosirea unui model de negociere și reglementare a problemelor acestuia, scopul acestui model fiind de a reinsera și reabilita în contextul familial și comunitar în care s-au dezvoltat adolescenții delicvenți. astfel, în vederea atingerii acestui obiectiv asistentul social are nevoie de o serie de abilități specifice meseriei, însă este important ca acesta să posede diferite niveluri și modalități ale intervenției:

– la nivel administrativ;

– la nivel de grup;

– la nivel individual.

La nivel individual cea mai folosită tehnică de consiliere o reprezintă consilierea, care antrenează multiple componente psihodinamice și care scoate în evidență o serie de probleme necunoscute.

Prin consiliere, asistenți sociali încearcă să acorde ajutor adolescenților prin adaptări cotidiene la probleme și dezvoltarea unei personalități deja existente.

Conform specialiștilor, asistenții sociali care oferă serviciu de consiliere trebuie să fie caracterizați de:

– empatie;

– înțelegere;

– respect;

– specificitate ;

– autocunoașterea și autoacceptare;

– autenticitate în relațiile cu asistații;

– congruență.

Asistentul social are la dispoziție cinci teorii asupra consilierii: două dintre ele au în vedere consilierea nondirectivă (terapia psihanalitică și terapia centrată pe persoană), iar restul de trei pe cea directivă.

Toate cele cinci teorii au un element comun, și anume acela că pun accent pe abilitatea asistaților de a-și descoperi de unii singuri propriile capacități/resurse sau soluții la problemele cu care se confruntă. În aceste condiții consilierul are un rol relativ pasiv, scopul lui nefiind de a impune clientului valorile sau să-i sugereze acestuia soluții.

Prima teorie, psihanaliza, este singura care se concentrează pe trecut, scopul fiind acela de a determina influența trecutului asupra comportamentului prezent. Aceasta consideră importantă explorarea trecutului pentru înțelegerea prezentului său, motivul fiind acela că multe probleme emoționale și comportamentale izvorăsc din experiențele trecute.

Psihanaliza este utilă pentru asistenții sociali ce lucrează cu delicvenți deoarece aceasta oferă o serie de informații care conduc la o mai bună înțelegere a luptei adolescentului cu el însuși și cu lumea ce-l înconjoară. Cu precădere, înțelegerea mecanismelor de apărare este deosebit de utilă în înțelegerea rezistenței adolescentului în procesul de consiliere.

A doua teorie nondirectivă utilizată de asistentul social este abordarea centrată pe client. Aceasta elaborează o serie de tehnici de consiliere, punctul de plecare fiind aserțiunea că prioritatea absolută o are natura relației dintre consilier și persoana asistată. Terapia centrată pe client folosește o singură tehnică, respectiv ascultarea activă. Astfel, atributele principale ce trebuie aduse în relația stabilită în această tehnică sunt: atitudinea necondiționat pozitivă, onestitatea și empatia.

Conform celor de mai sus este elocvent faptul că empatia, acceptarea și autenticitatea sunt condiții ale unei bune derulări a consilierii.

Astfel, empatia, privită ca activitatea ce are scopul de a “intra” în lumea interioară a persoanelor asistate, are menirea de a înțelege gândurile, intențiile, simțurile, comportamentele și semnificațiile pe care pe care persoana în cauză le atribuie unor evenimente. Nivelul de manifestare al empatiei este strâns corelat cu gradul în care persoana asistată reușește să-și exploreze lumea interioară.

Autenticitatea, din punctul de vedere al asistenței sociale, simbolizează gradul în care aisstentul social este el însuși în cadrul relației cu persoana asistată. De asemenea, autenticitatea poate fi privită și ca o precondiție a empatiei care stimulează persoana asistată să se descopere și să manifeste o atitudine sinceră și deschisă.

În cadrul activității de consiliere, o altă condiție esențială a bunei derulări a actului de consiliere o reprezintă acceptarea. Aceasta, șa rândul ei, conține o altă condiție, cea a recunoaștrii unicității persoanei. Așadar, acceptarea reprezintă cadrul necesar schimbării. Asistenții sociali manifestă grade diferite de acceptare, acestea putându-se modifica de la zi la zi sau de la persoană la persoană.

Un asistent social cu experiență trebuie să conștientizeze faptul că, consilierea este un proces cu dublă direcționare, iar asistentul social și persoana asistată trebuie să țină cont unul de celălalt.

De fapt, scopul ajutorului acordat de asistentul social este acela de a ajuta persoanele în procesul de evoluție, de a ajuta asistatul să devină o persoană cu funcționalitate deplină prin deschiderea către experiență și ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare și învățarea faptului că, creșterea și revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată pentru totdeauna ale terapiei.

Pentru aceasta asistatul trebuie să renunțe la convingeri precum “ar trebui” și “ar fi bine”, respectiv la a viețui în funcție de așteptările celor din jur (familie, colegi, cerc de prieteni), aspect care va conduce la situația de a decide cu privire la propriile standarde de viață și la validarea independentă a alegerilor și deciziilor pe care le ia.

În practică, sunt utilizate cu precădere două tipuri de consiliere: cea centrată pe soluționarea problemelor și cea centrată pe persoana asistată.

Specialiștii în domeniul asistenței sociale au elaborat un model de consiliere în care nu asistentul social, ci asistatul decide la ce se va limita discuția. Astfel, asistentul social are rolul de a facilita și stimula dialogul, iar de obicei, acesta se focalizează pe emoțiile asistatului și nu asupra problemelor cu care se confruntă acesta. Ideea ce stă la baza acestei abordări este aceea conform căreia problemele persoanei asistate au la bază tulburări de tip emoțional ale acestuia. În cadrul consilierii, atidutinea afișată de asistentul social trebuie să fie una deschisă, care să-l determine pe asistat să renunțe la mecanismele de apărare, astfel, empatia fiind considerată fundamentul procesului de consiliere.

Capitolul 3

Cercetare asupra reabilitării adolescentului delicvent

Așa cum am menționat în capitolele anterioare, delicvența în rândul tinerilor este un fenomen de proporții cu care se confruntă societatea românească. Prin cercetarea întreprinsă am constatat că, de-a lungul timpului, profesioniști din diverse domenii de activitatea au întreprins o serie de studii și cercetări în scopul identificării unor soluții de prevenire și combatere a fenomenului de delicvență în rândul adolescenților. În partea de început a lucrării de licență am afla cauzele care duc la sâvărșirea infracțiunilor de către adolescenți, cele mai prezente fiind: dezorganizarea din sânul familiei, mediul conflictual de acasă, lipsa comunicării între părinți și copil sau între părinți și reprezentanții instituțiilor de învățământ a copilului, absenteismul, atitudinea negativă a adolescentului față de școală, de profesori, starea economică precară, grupul de prieteni.

Ținând cont de aceste elemente am elaborat un chestionar, un interviu prin care am dorit să realizez o evaluare a adolescentului delincvent. Astfel, am formulat o serie de întrebări care am fost adresate unui grup de 100 de adolescenți, toți băieți, aflați în Centrul de reeducare Târgu Ocna, cu vârste cuprinse între 14 și 21 de ani care au avut condamnări pentru infracțiunile sâvărșite, rolul cercetării întreprinse fiind acela de a stabili posibilitățile de reabilitare a acestora.

Chestionarul realizat este compus dintr-un număr de 18 de întrebări care urmăresc obținerea, în primul rând a unor informații legate de vârsta, sexul, naționalitatea, religia și infracțiunea comisă de adolescent. În cadrul chestionarului am folosit o serie de întrebări închise al căror răspuns l-am stabilit, o serie de întrebări deschise, prin care subiecții sunt chestionați au avut posibilitatea să se exprime liber, dar și o serie de întrebări dihotomice, cu variante de răspuns de genul „da / nu”.

3.1. Obiectivele cercetării

Obiectivele generale ale cercetării s-au axat pe:

Evidențierea percepției delicvenților adolescenți asupra rolului școlii în prevenirea traseului lor infracțional;

Evaluarea factorilor considerați responsabili pentru ajungerea în situație infracțională;

Depistarea factorilor de suport afectiv și a modelelor de conduită;

Investigarea nivelului de așteptare a tinerilor privind calitatea vieții, functie de natura climatului afectiv din familia de proveniență.

3.2. Ipotezele cercetării

Au fost stabilite mai multe ipoteze ale cercetării plecând de la ideea că evoluția delicvenței în rândul adolescenților este generată de o serie de factori precum:

– destructurarea întâlnită în rândul familiilor;

– nereușita școalară manifestată prin absențe, abandon și rezultate proaste la învățătură;

– lipsa une siguranțe a încadrării adolescenților pe piața muncii în urma frecventării studiilor;

– creșterea numărului de grupuri „de cartier” care atrag tot mai mulți adolescenți nesupravegheați de către părinți.

3.3. Chestionarul

CHESTIONAR

Vârsta……………………………………………………

Naționalitatea………………………………………….

Infracțiunea comisă………………………………….

1. Ce infracțiune ati comis?

a) furt

b) tâlhărie

c) spargeri de autoturisme și locuințe

d) viol

e) omor

2. Ce v-a deteminat să comiteți infracțiunea?

a) anturajul

b) nevoia de bani

c) dorința de aventură

d) situația familială

e) nu pot explica

3. Cine considerați că este vinovat pentru infacțiunea comisă?

a) eu

b) membrii familiei

c) educația

d) grupul de prieteni

e) altcineva………………………………………..

4. Care este persoana la care apelați atunci când aveți probleme?

a) familia

b) cadrele didactice

c) prietenii

d) alte persoane………………………………..

5. Mai aveți frați/surori?

a) niciunul/niciuna

b) unul/una

c) mai mulți/mai multe

6. Care este calificativul pe care-l acordați familiei dumneavăastră?

a) foarte bine

b) bine

c) satisfăcător

d) nesatisfăcător

7. Vă mândriți cu părinții dumneavoastră?

a) da

b) nu (în acest caz motivați de ce nu?)……………………..

8. Ați urmat vreodată școala? Ce stadiu ați absolvit?

a) nu

b) da, liceul

c) da gimnaziul

d) da, școala primară

9. Până la ce nivel vreți să continuați studiile?

a) nivel general – 8 clase

b) nivel mediu – liceu

c) colegiu

d) nivel superior – facultate, masterat, doctorat

10. Care este atitudinea manifestată de dumneavoastră față de școală?

a) pozitivă

b) indiferentă

c) încordată

d) negativă

11. Ați schimbat vreodată școala la care ați învățat?

a) da, o singură dată

b) da, de două sau de mai multe ori

c) nu, niciodată

12. Profesorii din școala unde ați studiat vă considerau o „componentă negativă”?

a) da

b) nu

13. Colegii dumneavoastră vă considerau o „componentă negativă”?

a) da

b) nu

14. Ați avut nereușite la școală?

a) da, am rămas corigent

b) da, am rămas repetent

c) nu am avut nereușite

d) am fost elev bun

e) am fost un elev foarte bun

15. În situația în care educația (școala) și situația educațională (școlară) era una deosebită credeți că ați mai fi ajuns aici?

a) da

b) nu cred

c) nu știu ce să spun.

16. În reabilitarea dumneavoastră cine credeți v-ar ajuta cel mai mult?

a) școala

b) familia

c) prietenii

d) asistentul social

e) alții………………………………..

Interpretarea datelor din chestionar

Mai departe vom detalia informațiile pe care asistentul social le-a obținut în baza răspunsurilor acordate la cele 20 de întrebări ale chestionarului. Astfel, sunt detaliate informațiile dobândite, analizând în detaliu fiecare întrebare din chestionar aplicate lotului format din 100 subiecți (toți băieți).

Graficul nr. 3.1.

Vârsta celor chestionați

Cea mai mare pondere în rândul respondenților o au cei cu vârsta de 17 ani (37 de subiecți), fiind urmați de cei de 16 ani (19 subiecți) și cei de 18 ani (15 subiecți). Cei mai puțini subiecți chestionați au 14 ani (1 subiect), respectiv 19 ani (5 subiecți).Categoria modală (cu frecvența cea mai mare) este reprezentată de cei a căror vârstă este 17 ani (36 subiecți). Subiecții cu această vârstă reprezintă aproximativ 49% din total eșantion, fiind urmați de cei care au 16 ani, aceștia reprezentând aproximativ 29% din totalul celor chestionați. Cei mai puțini subiecți au 13, respectiv 14 ani.

Graficul nr. 3.2.

Naționalitatea chestionațior

Graficul nr. 3.3.

Infracțiunea săvârșită

Din cei 100 de adolescenți chestionați, 64% sunt adolescenți care au comis infracțiuni de furt, 17% au comis tâlhării, iar 14% spargeri din locuințe sau autoturisme. Cele mai rar săvârșite infracțiuni au fost cele de viol și omor.

Graficul nr. 3.4.

Ce v-a determinat să comiteți infracțiunea?

Majoritatea celor chestionați pun pe seama anturajului fapta comisă. Astfel, 61% dintre aceștia indică anturajul ca fiind direct responsabil de infracșiunea săvârșită. Pe locul secund întopul cauzelor ce a determinat comiterea faptei ilegale se află lips de bani, iar pe locul trei situația familială. Un număr de trei respondenți nu a putut indica un factor de influență în comiterea faptei penale.

Graficul nr. 3.5.

Cine este vinovat pentru fapta comisă?

Cu toate că majoritatea chestionaților acuză anturajul de comiterea faptei, când este adresată întrebarea cu privire la principalul vinovat, mare parte din subiecți (71%) sunt conștienți că principalii vinovați pentru fapta comisă sunt ei înșiși. 16% dintre aceștia pun comiterea faptei pe seama anturajjului, în timp ce 7% acuză membrii familiei, iar 5% educația primită.

Graficul nr. 3.6.

Care este persoana la care apelați atunci când aveți probleme?

Din răspunsurile acordate de cei chestionați reiese că relațiile acestora cu familia sunt bune. Astfel, 81% dintre aceștia apelează la părinție în cazul unor probleme, iar 11% se adresează pentru sprijin prietenilor. Doar 6% dintre aceștia apelează la cadrele didactice din instituțiile școalare, explicația fiind aceea că percepția adolescenților delicvenți asupra rolului școlii în prevenirea conduitelor infracționale este una negativă.

Graficul nr. 3.7.

Mai aveți frați/surori?

Privind situația familială a chestionaților din punctul de vedere al numărului de copii, constatăm că 63% provin din familii cu mai mulți de 2 copii, 29% dintre cei chestionați mai au un singur frate/soră și doar 8% sunt singuri la părinți. Astfel, pe fondul familiilor în care există mai mulți copii, acțiunea realizată de părinți care are ca scop educarea copiilor să fie dispersată, iar supravegherea sporadică. Acesastă situație influențează caracterul copiilor și determină un comportament negativ al acestora în societate.

Graficul nr. 3.8.

Care este calificativul pe care-l acordați familiei dumneavăastră?

Calificativul acordat de cei chestionați familiei din care aprovin este rezultanta celor discutate anterior: 68 subiecți acordă “foarte bine”, alți 19 acordând calificativul “bine”. Calificativele negative adună 13 procente, astfel 6, respectiv 7 respondenți acordă calificativele satisfăcător și nesatisfăcător.

Graficul nr. 3.9.

Vă mândriți cu părinții dumneavoastră?

Și această întrebare a chestionarului reflectă o bună înțelegere a celor chestionași cu părinții. Astfel, 91 dintre chestionați declară că sunt mândrii de părinții lor (88%), doar 9% dintre rerspondenți fiind nemulțumiți de părinții lor.

Graficul nr. 3.10.

Ați urmat vreodată școala? Ce stadiu ați absolvit?

Din punctul de vedere al nivelului de studii, chestionații se prezintă astfel: 57 au urmat cursuri gimnaziale, 23 sunt absolvenții ai școlii primare și doar 14 au terminat liceul. 6 dintre cei schestionați nu au fost niciodată la școală. Per total, putem afirma că eșantionul nu relevă indici mari la nivelul educației, cei chestionați fiind deficitari la capitolul educațional (doar 14 dintre ei au urmat liceul).

Graficul nr. 3.11.

Până la ce nivel vreți să continuați studiile?

Din punctul de vedere al planurilor de viitor din punctul de vedere al pregătirii școlare cei chestionați s-au arătat interesați de continuarea studiilor, unii dintre aceștia (15 la număr) arătându-se interesați chiar de urmarea unei facultăți.

Graficul nr. 3.12.

Care este atitudinea manifestată de dumneavoastră față de școală?

Majoritatea celor chestionați manifestă o atitudine pozitivă față de școală (44% dintre subiecți), însă sunt și tineri care privesc școala negativist, respectiv 12% dintre aceștia. Restul sunt idiferenți la actul școlar, respectiv 24%, iar 20 % simt o oarecare încordare atunci când vine vorba de școală.

Graficul nr. 3.13.

Ați schimbat vreodată școala la care ați învățat?

Fluctuația școlară, aspect interpretat ca secvență a inadaptabilității educaționale și a insuccesului școlar prezintă următoarea situație: 31% dintre chestionați au schimbat cel puțin odată școala în care învățau, aproape un sfert dintre aceștia au fost în situația de a-și schimba unitatea de învățământ chiar de mai multe ori, iar 45% au declarat că nu au fost în situația de a-și schimba școala.

Graficul nr. 3.14.

Profesorii din școala unde ați studiat vă considerau o „componentă negativă”?

Cei chestionați au întâmpinat probleme școlare. Astfel, 44 dintre cei chestionați au recunoscut că școală erau considerați de către profesori “componente negative”. Restul de 56, fie nu au avut probleme școlare majore, fie nu își asumă acest statut.

Graficul nr. 3.15.

Colegii dumneavoastră vă considerau o „componentă negativă”?

Aceeași percepție asupra celor chestionați au avut-o și colegii acestora. Astfel, răspunsurile la întrebarea ilustrată în graficul nr. 3.15. sunt identice cu cele analizate anterior: 44 dintre chestionați consideră că percepția asupra lor ca fiind copii problemă au avut-o și colegii, în timp ce 56 cred că nu.

Graficul nr. 3.16.

Ați avut nereușite la școală?

Un indicator care reflectă conduita deviantă în școală, este cel al înregistrării nereușitelor școlare. ținând cont de sinceritatea chestionaților situația se prezintă astfel: 35 dintre ei au avut corigențe în timp ce 30 au repetat clasa. Elevi buni, fără eșecuri școlare se consideră doar 14 dintre aceștia, iar restul de 11 se consideră elevi buni și foarte buni.

Graficul nr. 3.17.

În situația în care educația (școala) și situația educațională (școlară) era una deosebită credeți că ați mai fi ajuns aici?

La acestă întrebare, 55 dintre cei chestionați au acordat dau un răspuns afirmativ, 34 un răspuns negativ, în timp ce restul de 11 nu pot stabili în ce măsură ajutorul școlii ar fi fost unul relevant.

Graficul nr. 3.20.

În reabilitarea dumneavoastră cine credeți v-ar ajuta cel mai mult?

Ajutorul pe care trebuie să îl primească adolescenții delicvenți în vederea reabișitării acestora este așteptat să vină partea familiei (afirmă jumătate din cei chestionați). A doua instituție de la care se așteaptă să vină reabilitarea este instituția socială, respectiv asistentul social (26 dintre cei chestionați). Restul celor chestionați așteaptă ajutor pentru reabilitare din partea școlii (11 persoane) și din partea prietenilor (8 persoane).

Concluzii și recomandări

Analiza datele din chestionare reiese că majoritatea adolescenților delicvenți au întâmpinat dificultăți educative, atât la nivelul școlii, cât și al familiei.

Factorii considerați responsabili de situația actuală sunt propria persoană și anturajul, dar totuși percepția asupra rolului școlii în prevenirea conduitelor infracționale este negativă. De altfel, delicvenții adolescenți au înregistrat conduite specifice eșecului școlar, ei considerând că principalul factor de suport în dezvoltarea lor este familia și nu școala.

Concluzionând, putem afirma că factorii considerați responsabili de ajungerea în situația infracțională sunt propria persoană, anturajul și condiția economică precară. Astfel, se validează cea de-a treia ipoteză a anchetei realizate.

Performanțele școlare scăzute, frecvența școlară minimă și abandonul școlar, indică faptul că aceste comportamente negative sunt rezultatul unui ansamblu de factori pentru care sunt responsabile: educația, familia și alte instanțe de socializare.

Paradoxul constă în faptul că deși reies cert deficiențe în ceea ce privește relațiile intrafamiliale și organizarea normală a vieții de familie, mulți dintre adolescenți au răspuns la chestionar având o atitudine pozitivă față de mediul familial, și nu conștientizează aportul adus de către familie în formarea și dezvoltarea lor ca persoane, și chiar mai mult, tot la familie apelează în caz de criză (probleme, etc.), iar principalul factor negativ de influență, fiind considerat de către ei ca fiind: propria persoană, anturajul sau mediul școlar.

Concluzionând, cele mai multe familii nu cunosc anturajul propriilor copii, nu colaborează suficient și optim cu școala, nu se preocupă de organizarea timpului liber al acestora și astfel minorii ajung să se implice în fapte antisociale, săvârșite adesea în grup. Este esențial ca în dezvoltarea armonioasă, echilibrată a copilului și în consolidarea sentimentului de securitate al său, familia să dovedească implicare și educare adecvată. Posibilitatea comiterii unor infracțiuni este mult mai mare în cazul în care copilul resimte dezinteresul și neimplicarea familiei și ale școlii.

Copiii care sunt frustrați de supraveghere, control și afectivitate în relațiile cu semenii sunt „favorizați” (din nefericire) spre comportamente predelicvente și de aici, spre cazuri penale.

Semnalele de alarmă care ar trebui să fie în vizorul familiei, cât și al pedagogilor, vis-a-vis de acești tineri sunt: situațiile de criză în viața copilului (inadaptare, necomunicare, negativism, refulare, etc.), eșecuri școlare, absențe nemotivate, corigențe repetenții, etc. Sesizând timpuriu aceste semnale, este mult mai ușor pentru persoanele implicate în dezvoltarea tânărului, cât mai ales pentru beneficiul acestuia, să se prevină și să se consilieze la timp, decât să se combată.

Rolul asistentului socail în reabilitarea adolescentului delincvent este unul de implicare a tânărului înn activități de reintergrare în societate, de găsire a de metode oportune de intensificare a relațiilor dintre acesta și familie, precum și cu mediul socio-cultural ce-l înconjoară. Astfel, asistentul social trebuie să deruleze activități în sensul îmbunătățirii modului de viață al adolescentului și sporirea potențialului educativ.

În acest sens, asistentul social poate acționa în următoarele direcții:

stabilirea unor relații strânse, reale între școală și familie;

indentificarea activităților care-l atrag pe adolescent și care-l țin departe de factori perturbatori care l-ar putea împinge spre recidivă;

realizarea unor acțiuni în care primează interesele adolescenților;

găsirea unor modalități pozitive de abordare a adolescenților, nonetichetarea, nonagresiunea, nonstigmatizarea, empatizarea, câștigarea încrederii, îmbogățirea orizonturilor culturale ale acestora;

determinarea conștinentizării alegerilor făcute spre a suporta consecințele, responsabilizarea lor, înlăturarea sentimentelor de frică/teamă și dezvoltarea sentimentelor de reușită, etc.;

implicarea tuturor instanțelor de socializare în a sprijini și orienta adolescenții sub diferite abordări: servicii adecvate de intervenție, metode de recuperare, training-uri pentru antrenarea deprinderilor personale și sociale, intervenții (bazate pe: comportamente, familie, cognitive, etc. consiliere structurată și bazată pe mai multe niveluri), comunități terapeutice, etc.

Nu există societate fără delicvență și consecințele sale. Fenomenul de delicvență nu poate fi ignorat, realitatea trebuind privită ca atare iar ceea ce ne rămâne de realizat este căutarea de modalități optime de reabilitare și reintegrare a adolescenților delicvenți în societate.

Bibliografie

Banciu, D., Rădulescu, N. S. – Evoluții ale delicvenței juvenile în România (Cercetare-prevenire socială), Editura Lumina Lex, București, 2002

Bauman, Z., Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură, București, Editura Antet, 2001.

Boncu, Șt. – Devianța tolerată”, Editura Universității „Al.I.Cuza, Iași, 2000

Buzducea Doru – Aspecte contemporane in asistenta sociala, Editura Polirom, București, 2005

Debesse M. – Psihologia copilului de la naștere la adolescență,Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Durnescu Ioan – Asistenta sociala in penitenciar, Editura Polirom, București, 2009

Durnescu Ioan – Probatiunea. Teorii, legislatie si practica, Editura Polirom, București, 2011

Dumitru, Al. I. – Consiliere psihopedagogică, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004

Dumitrascu Hanibal – Consilierea in asistenta sociala, Editura Polirom, București, 2012

Dumitrascu Hanibal – Consiliere: Terapia sistemica familiala, Editura Polirom, București, 2012

Gorgos Constantin – Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Bucuresti, Editura Medicala, 1992

Pantelimon Golu, Zlate Emil, Zlate Mielu – Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Pop, O. – Implicațiile delicvenței juvenile, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Pop, L. M. – Politici sociale. Elemente de teorie, analiză și evaluare a politicilor sociale, București, Editura Economică, 2005.

Richard Nelson-Jones: Practical Counselling Skills. London: Holt, Rinehart and Winston, 1983

Sillamy, N. – Dicționar de psihologie, Univers Enciclopedic Publishing-House, București, 1996

Stiglitz, J. E. – In cădere liberă, București, Editura Publica, 2010.

Șchiopu U., Verza E. – Adolescența – personalitate și limbaj, Editura Albatros, București, 1989

Șchiopu U., Verza E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997,

Șchiopu U. – Psihologia modernă, Editura: Romania Press, București, 2008

Turliuc Maria-Nicoleta – Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iasi, 2007.

Zamfir, E. – Serviciile de asistență socială, în Zamfir, E., Zamfir, C., (coord.), Politici sociale. România în context european, București, Editura Alternative, 1995.

Zamfir, E. – Asistența socială în România. Teorie și acțiune socială. Texte alese, Craiova, Editura Mitropoliei, 2009.

Zamfir, E., Runcan, L.-P. (coord.) – Riscuri și oportunități ale sistemului de asistență socială în România, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2011.