Riscurile la Reintegrarea Copiilor Abandonati In Familie

“Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută și necruțătoare a spiritului uman.” (Daro și Mc. Carthy, 1991)

“Spiritul uman” al copiilor abandonati traiesc cu sentimentul ca sunt ai “nimanui’.Copilul abandonat moare incet spiritual iar afectiv ajunge sa nu isi gaseasca locul in societate.

Capitolul-Abandonul

Scurt istoric

Harward scrie că “nivelul de civilizație atins de o societate este cel mai bine ilustrat de locul pe care femeia îl ocupă în acea societate, iar locul pe care îl ocupă femeia în acea societate este cel mai bine ilustrat de grija pe care acea societate o acordă copilului ei încă de la naștere. Despre nivelul de civilizatiei al societatii romane putem spune ca se afla inca in stadiu de lucru..Insa din cele mai vechi timpuri omenirea s-a preocupat de ocrotirea si drepturile copilului abandonat asa numitul fenomen de abandon ,pe care il trataez in aceasta lucrare.

Abandonul copiilor are la originea mituri ale civilizației noastre.Si anume: fiica lui Faraon care a ridicat de pe apă coșulețul cu micul Moise, ilustratie din Vechiul Testament sau dacă Polibiu nu l-ar fi primit pe micul Oedip, Sofocle nu și-ar mai fi scris frumoasa tragedie.

“Cu ochii plecați, cu capul înclinat și brațele întinse o tânără femeie prezintă, cu umilință soțului și stăpînului său, copilul pe care tocmai l-a născut. O singură privire îi ajunge acestuia pentru a hotărâ destinul acestui mic “obiect” plângăcios. Un surâs semnifică viața, o clătinare a capului – moartea. În acest ultim caz nu-i mai rămâne mamei decât o alegere atroce: să-și arunce copilul în fundul unei prăpăstii sau să-l abandoneze la un colț de stradă, la discreția vagabonzilor sau a animalelor! Scena se petrece în mod obișnuit în Sparta și se intitula “prezentarea copilului” – fiind un ritual obligatoriu; ea simbolizează dreptul de viață și de moarte a tatălui asupra copiilor săi. Acest drept se regăsește în toată Grecia Antică – tatăl avea dreptul până într-a cincea zi după naștere să accepte sau să refuze copilul.” (Allan et Olivier Morel – Le drame des enfants marys – Paris, PUF, 1987)

Primul imparat crestin-ortodox,Constantin cel Mare prin lex Pompeia a combatut infanticidul.Imparatul Volens in anul 365 print-un edict a ordonat parintilor sa asigure adapost si hrana propriilor copii condamnand abandonul si infanticidul.

Primele instituții destinate ocrotirii copiilor abandonați au fost oficializate de împăratul Justinian în secolul VI.iar la Roma in 374, dreptul tatălui de viață și de moarte asupra copiilor săi a fost abrogat.

Principalele instituții de asistență socială în Biserica veche au fost: Brefotrofiile (leagănele de copii părăsiți sau găsiți), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

S-au bucurat de o atenție deosebită din partea Bisericii Brefotrofiile (legănele de copii mici părăsiți sau găsiți) și primele așezăminte de acest fel apar în veacurile IV-VI.Copii rămâneau până la vârsta de 7 ani, in leagăne dupacare treceu în orfelinate unde făceau școala primară, profesională și alte îndeletniciri.

În Evului Mediu copii abandonați sunt subiect al preocupărilor bisericii: “În interiorul bisericii Notre-Dame, pe patrea stângă, se afla un “pat” de lemn așezat direct pe pardoseală unde în zilele de sărbătoare sunt puși copii abondonați și copii găsiți pentru a influeța populației și a declanșa sentimente de milă.”(Verdier-Soule-Le secret sur les origines, Paris, E.S.P., 1986).

Sfântul Vicent de Paul, preot la Clichy, in 1638 crează “Spitalul Copiilor Găsiți”, printr-un edict regal, instituție recunoscută și atașată apoi “Spitalului municipal”.tot el introduce și folosirea “turnichetelor” – un fel de dispozitive realizate în zidul spitalului ce permitea mamei vederea din exterior a copilului fără ca ea sa fie văzută. Apoi prin manevra unui scripete “turnichetul” se întorcea spre interior, copilul fiind astfel preluat spre ocrotire de surorile din respectivul așezământ respectând astfel secretul abandonului. Acest “turnichete” se întâlnesc și sunt oficializate la Roma în 1741. Ele devin o soluție pentru a se separa de copiii nedoriți. (Catherine Bonnet-Geste D”Amour, Ed. Odille Jacob, Paris, 1990).

Asistență socială era indeplinita de așezările spitalicești a copiilor părăsiți orfani; cu timpul se vor separa așezămintele de asistență socială de cele spitalicești.

Cele mai vechi aziluri – spitale au fost atestate în Transilvania în secolele XIII-XI

-Sibiu(1292), Bistrița (1295), Cluj (1366), Oradea (1339), Brașov (1385), etc.

În “Inventarul protocoalelor primăriei din Sibiu” (1571-1700) se consemnau cazuri de atribuire a bunurilor moștenite de către orfani și cazuri de plasare a acestora în famili de către magistratul sibian.

Principalele opere juridice din Moldova și Țara Românească din secolul al-XVII-lea sunt: “Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești” a lui Vasile Lupu (1646) și “Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab (1652).

Ocrotirea copilului se realiza prin sprijinirea natalității, prevederea exercitării, puterii părintești care avea însă un caracter absolut și necontrolabil și care, cu timpul, se va tempera, asigurarea tutelei de către rude sau de către ispravnic.

Hrisoavele secolului al-XVIII-lea vor recunoște și vor întări Cutia Milelor ce va deveni instituția filantropică pentru ajutorarea orfanilor.

Biserica Domnița Bălașa și Biserica Tuturor Sfinților in timpul lui Alexandru Ipsilanti (ridicată de Antim Ivireanu) au adăpostit copii părăsiți și orfani până la 10 ani.

Funcții de asistență socială au îndeplinit fundațiile spitalicești din secolul al-XVIII-lea: Colțtea (1714), Pantelimon (1735) din București și Sfântul Spiridon din Iași (1757).

In anul 1831 prin Regulamentul Organic s-au facut primele începuturi de organizare a asistenței sociale pe baza de legi în România,,dar abia în anul 1881 se înființează la Primăria Capitalei un serviciu de asistență socială. Potrivit noilor reglementări se organizează un serviciu al copiilor găsiți, adică se repartiza copii găsiți și orfani la doici și mame crescătoare. În anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de copiii găsiți și orfani.Comunele aveau datoria de a îngriji și procura mijloacele pentru întreținerea copiilor găsiți, infirmilor și alienaților săraci, având în acest scop așezăminte necesare. Din această perioadă, statul începe să creeze instituții de protecție pentru copii și maturi cu carențe fizice, psihice, sociale..

In 1901 in Bucuresti se infiinteaza azile de sugari, in 1905 orfelinate de fete orfane si copii gasiti,ulterior acestea si-au marit capacitatea si sau extins

În jurul anilor 1901-1902 pe lângă Primăria capitalei funcționa un “serviciu al crescătoarelor”, prin intermediul căruia copiii găsiți erau repartizați la doici pentru alimentație artificială fiind ținuți aici până la 4 ani când erau dați la grădinița de copii.

În primele decenii ale secolului al-XX-lea, s-a realizat unificarea legislativă a României reîntregite.

In 1920,ca urmare a măsurilor de organizare administrativă centrală s-a infiintat Ministerul Muncii, Sănătății și Prevederilor Sociale.Sub acest minister s-au emis mai multe legi cu privire la protecția copilului: Legea Oficiului Nțional al Invalizilor, Legea orfanilor, Legea privind statutul juridic al copilului natural.

După adoptarea Constituției în anul 1984 cadrul juridic al reglementării relațiilor de familie, al ocrotirii mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient s-au modificat. Prin Codul Familiei (1954) s-a adaptat conceptul de ocrotire părintească, în locul celui de putere părintească.

Uitandu-ne in urma la asistența și ocrotirea socială a familiei, mamei și copilului, copilul privat sau dezavantajat de familie, deficient,ea evoluează de la acțiunile filantropice exclusiv bazate pe caritate morală și religioasă la reglementării juridice, la organizarea administrativă locală și centrală de stat a acestei activități.

Anii post-belici, influența sovietică, ideologia perioadei, femeile intră tot mai mult în producție, nevoia și moda determinând familiile să-și încredințeze copiii creșelor, căminelor și, în cazurile cele mai crave, leagănelor.

Instituțiile pentru copii își cresc capacitatea prin suprasolicitare, concepție organică, intenția de a economisi fonduri.

Decretul 770/1966 – dat în scopul creșterii brutale a populației a interzis întreruperea de sarcină și contracepția. Urmarea a fost creșterea natalitățiii, aducerea pe lume a unui mare număr de copii în familii care erau departe de a fi pregătite să îi primească.

Atunci,Ministerul Sănătății, înmulțește numărul leagănelor – numita “Casa Copilului”.

După revoluția din decembrie 1989 evoluția politicilor sanitare este marcată de numeroase transformări.

După 1990 cadrul normativ și administrativ de ocrotire a minorilor a suferit modificări importante, în special prin modificarea unor reglementări parțiale, și nu printr-o reconsiderare globală și comprehensivă a întregului sistem. Au fost elaborate numeroase acte normative referitoare la ameliorarea condițiilor de viață ale copiilor din instituții, înființarea de noi structuri administrative cu atribuții în domeniul ocrotirii copiilor. Au fost ratificate convenții internaționale cu privire la copil.

Actualul cadru legislativ cu privire la protecția copiilor are un caracter fragmentar, cu multe ambiguități și contradicții.

Definitiile abandonului

Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul de abandon ca:’ părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunîndu-l la suferințe fizice si morale;.” Observăm că acest act este perceput de toată lumea ca o greșeală imensă, comisă în mod conștient, caruial i se va da șanse slabe de iertare.

In Dicționarul de Politici Sociale Luana Miruna Pop explică abandonul copilului ca fiind acțiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinții săi sau de către persoanele care au obligații legale de întreținere față de copil.

Vechea legislație (Legea 47/1993) explică din punct de vedere juridic ca reprezentând o hotărâre judecătorească luată ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat în mod vădit de copil o perioadă mai mare de 6 luni. Ca urmare a declarării judecătorești a abandonului, instanța deleagă exercițiul drepturilor părintești consiliului județean, respectiv consiliior locale ale sectoarelor municipiului București care le îndeplinesc prin Comisia pentru Protecția Copilului. Dezinteresul manifestat față de copil putea fi dovedit cu orice probă adusă de autoritatea tutelară sau serviciul public pentru protecția copilului. Însă părinții, prin cerere, puteau să-și recapete acel exercițiu în momentul în care încetau împrejurările care au condus la declararea abandonului și evident dacă nu s-a găsit nicio familie să-l adopte. Aceeași lege spunea că odată cu declararea judecătorească a abanonului, părinții își pierdeau orice drept asupra copilului și că singura soluție posibilă este adopția. Însă vin în contradicție câțiva specialiști care spun că această hotărâre judecătorească consideră ca nefiind în interesul superior al copilului mai ales pentru copilul de vârstă mare instituționalizat, care este neeligibil pentru adopție, fără șansa reintegrării în familia biologică, va rămâne fără sprijin la împlinirea vârstei de 18 ani (parapsihologul Nina Petre).

 În situația copiilor declarați judecătorește abandonați în temeiul Legii nr.47/1993, art.74 din Legea nr.273/2004 a prevăzut obligația reevaluării împrejurărilor care au stat la baza dispunerii măsurilor de protecție pentru acești copii; în măsura în care planul individualizat de protecție al acestor copii stabilea reintegrarea în familie sau în familia extinsă (rude până la gradul al IV- lea cu copilul), instanța judecătorească avea posibilitatea ca odată cu admiterea cererii du Protecția Copilului. Dezinteresul manifestat față de copil putea fi dovedit cu orice probă adusă de autoritatea tutelară sau serviciul public pentru protecția copilului. Însă părinții, prin cerere, puteau să-și recapete acel exercițiu în momentul în care încetau împrejurările care au condus la declararea abandonului și evident dacă nu s-a găsit nicio familie să-l adopte. Aceeași lege spunea că odată cu declararea judecătorească a abanonului, părinții își pierdeau orice drept asupra copilului și că singura soluție posibilă este adopția. Însă vin în contradicție câțiva specialiști care spun că această hotărâre judecătorească consideră ca nefiind în interesul superior al copilului mai ales pentru copilul de vârstă mare instituționalizat, care este neeligibil pentru adopție, fără șansa reintegrării în familia biologică, va rămâne fără sprijin la împlinirea vârstei de 18 ani (parapsihologul Nina Petre).

 În situația copiilor declarați judecătorește abandonați în temeiul Legii nr.47/1993, art.74 din Legea nr.273/2004 a prevăzut obligația reevaluării împrejurărilor care au stat la baza dispunerii măsurilor de protecție pentru acești copii; în măsura în care planul individualizat de protecție al acestor copii stabilea reintegrarea în familie sau în familia extinsă (rude până la gradul al IV- lea cu copilul), instanța judecătorească avea posibilitatea ca odată cu admiterea cererii de reintegrare/integrare în familia extinsă să procedeze și la redarea exercițiului drepturilor părintești sau după caz, la delegarea acestor drepturi membrilor familiei extinse. Referitor la numărul copiilor „declarați abandonați” de părinți în perioada 2005-2007, ca urmare a faptului că Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii a fost abrogată,  statisticile sistemului de protecție a copilului nu mai utilizează terminologia de ’’copil declarat judecătorește abandonat”. În legislație găsim termenul de „copil lipsit temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi” (Legea 272/2004).

Evoluția abandonului în România

Decretul nr. 770 din 1967, prin care Nicolae Ceaușescu interzicea avorturile,a provocat o adevarata explozie a abandonului care sa produs in ultimele decenii,lege care a facilitat nașterea a aproximativ 2 milioane de copii, veniți pe lume pentru că mamele lor și-au pierdut dreptul de a opta între a menține o sarcină sau a o întrerupe Intre 1967 și 1970 copii născuți au avut un destin paradoxal: dictatorul se baza să construiască România comunistă, insa acesti copii au condus la dizolvarea regimului comunist. Prin interzicerea avorturilor, se interzicea și comerțul cu produse anticoncepționale, tocmai în ideea de a crește numărul pooulației. Acest lucru din pacate a vut consecințe negative, și anume nașterea unui număr mare de copii nedoriți și creșterea ratei mortalității materne datorate avorturilor empirice.Din nefericire cele mai afectate zone au fost zonele sărace,zone cu familiile sărace care aveau un interes scăzut pentru planificarea familială.. Schimbarea politicii demografice prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 (avortul fiind permis în primele 3 luni de sarcină) car fi trebuit să determine o reducere drastică a numărului de copii abandonați.

In anii 1990-1991 dupa caderea regimului comunist situatia s-a schimbat dandu-se acces la contraceptive si avorturile fiind permise.In urma acestor decizii se spera scaderea ‘naturala” a fenomenului de abandon,insa din pacate acest lucru nu s-a intamplat si abandonul a căpătat forme din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați.

In acea perioada cauza abandonarii copiilor la nastere,de catre mame ce aveau o sarcina nedorita sau neacceptata era datorata mentalitatilor invechite a familiei acesteaia.Prezența sau persistența lor în societățile moderne este generată de absența unor servicii, de funcționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor și poate că noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afara și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.

În prezent in Romania continua sa fie o realitate dura abandonul copiilor sub 5 ani,deoarece reformele implementate dupa 1989 în domeniul protecției copilului au avut o prea mica influenta asupra populatiei. În anii 2009 și 2010, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituționale și servicii în domeniul protecției copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternitățile și spitalele de pediatrie continuă să găzduiască acești copii.

1.4 Factori considerați

ca generatori de abandon

a) starea civilă a cuplului

Situația familială precară – mame singure sau care conviețuiesc cu parteneri întâmplător. În cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social și de subzistență sau dacă nu simt responsabilitate și atașament față de copilul, de obicei nou născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor acesta îmbracă forme tipice: părăsirea copilului mic în spitalele de copii sau a sugarului în maternitate.

În ceea ce privește starea civilă a mamei, s-a remarcat că din 387 de cazuri de copii abandonați, 312 provin din afara căsătoriei, față de 75 care provin din familii legal constituite (conform studiului multicentric efectuat în anul 2009 în maternitățile din Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București).

O altă rațiune a abandonului este reprezentată încă de blamul social. Un copil “din flori”, al unei femei necăsătorite, aduce după sine în multe din comunitățile rurale scoaterea persoanei

în afara comunității. Din cauza acestor prejudecăți, de multe ori gravida aflată într-o astfel de situație pleacă la oraș pentru a naște copilul și al abandona acolo.

Divorțul este precedat, de regulă, de neînțelegeri, conflicte care se resfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijența copiilor. Uneori divorțul are efecte benefice pentru copii (prin eliminarea sursei conflictelor, a tensiunilor – se reechilibrează viața de familie). Dar adesea copii sunt “împărțiți” între cei doi parteneri și de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituției.

b) vârsta părinților

Un alt factor de risc pentru abandonul copilului este vârsta mică a mamei. Se

observă că un număr mare de nou – născuți abandonați provin din mame tinere (15 – 19 ani). La această grupă de vârstă, rata abandonului e mai crescută (2,45% față de rata generală de 1,61%), (conform studiului multicentric menționat mai sus).

Tabelul 1

Numărul de copii abandonați în funcție de vârsta mamei și legitimitatea copilului

(Studiului multicentric realizat în anul2009 în materniteți din orașele: Brașov, Craiova, Iași, Ploiești, Oradea, Sibiu și București)

c) absența unui părinte

Decesul unuia dintre părinți (sau a ambilor) este un alt risc al abandonului, mai ales atunci când nu se găsește sprijin la familia lărgită sau în cazurile când aceasta nu există. In urma studierii dosarelor copiilor instituționalizați am observat că sunt mai frecvente cazurile de abandon după decesul mamei decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copiilor este mică. Mamele rămase văduve încredințează copiii instituției numai în situații disperate: șomaj, pierderea locuinței, îmbolnaviri,. Insa din pacate tatii rămași văduvi,încredințează copii cu mai multă ușurință,mai ales dacă există copii de vârstă mică ce necesită îngrijire permanentă,.

d) nivelul de instruire al familiei

Se remarcă faptul că femeile cu instrucție medie și cu studii superioare abandonează mai rar decât cele cu studii elementare sau fără studii.

Faptul că mama are o ocupație nu reprezintă un risc pentru abandon; mai mult, copiii ale căror mame sunt angajate într-o activitate sunt protejați de abandon așa cum arată o cercetare restrânsă efectuată pe 127de cazuri de abandon la Spitalul Clinic de Obstretică și Ginecologie “Prof. Dr. Panait Sârbu” București (2009).

S-au observat două tipuri de comportamente în cazul mamelor care au intenția de a abandona copilul în maternitate. Femeile dintr-o primă categorie au o atitudine care poate fi numită defensivă, de autoprotecție, încercând să nege existența copilului. Ele nu vor să vadă copilul și nici să-l alăpteze, încercând astfel să nu se lege afectiv de el. Se cred neînțelese de societate, pradă unor conjucturi nefericite și privesc abandonul ca unica soluție de a ieși din această situație. În discuțiile cu asistenții sociali sau cu personalul medical, argumentele invocate pot fi rezumate de sintagma: “Nu vă dați seama în ce situație specială mă aflu?”

O a doua categorie de mame care abandonează copilul în maternitate este reprezentată de femeile a căror motivație o reprezintă, în optica lor, soarta copilului (așa zisul abandon “din dragoste părintescă”). Ele consideră că în situația lor economică dificilă nu îi pot oferi copilui un viitor sau nu doresc ca și copilul lor să trăiască în lipsurile în care atrăit și respectiva mamă, acționând din punctul lor de vedere în interesul copilului. Sintagmele folosite de ele ar pute fi: “Lasă, să aibă el o situație mai bună, eu nu îi pot oferii condiții de viață!” sau “Să fie măcar el fericit”.

Tabelul 2

(Studiu efectuat în Timișoara pe 160 de copii din instituțiile de ocrotire și 160 de copii neinstituționalizați, dar care provin din familiile cu probleme sociale (la ambele eșantioane 30 de copii au vârsta cuprinsă între 0 – 3 ani, iar 130 cu vârsta cuprinsă între 4 – 18 ani))

e) situația socio-economică

In societatea noastra lipsa situatiei materiale si numarul mare de copii care convetuiesc in conditii necorespunzatoare si care au nenumarate lipsuri duce la abandon in majoritatea cazurilor, insa mai sunt si exceptii.Ceea ce e de remarcat este că nu toate famiile sărace își abandonează copiii. Acest factor si anume ”saracia” este dublata în cazul abandonului cu alți factori răspunzători, de obicei, de scăderea responsabilității (consumul de alcool, afecțiuni psihice sau promiscuitatea relațiilor de familie).

Ca alt factor generator de abandon, însă nu de foarte mare amploare, putem enumera lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunității în cazul familiilor imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, și venite în căutarea unei vieți mai bune. Fiind în general respinși de comunitate, ei ajung să-și dezvolte comportamente anomice și nu țin de obicei seama de sancționarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii.

f) alte situații

Alți factori considerați responsabili de producerea abandonului sunt:

bolile cronice somato-fiziologice sau psihice ce creează îndeobște o stare de tensiune din cauza imposibilității respectării obligațiilor vieții de familie. Mai ales când mama este bolnavă, tatăl nu-și asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor este mică atunci ei sunt mai expuși abandonului (la o vârstă mai mare – ex. preadolescenți și adolescenți – copii pot deveni un sprijin în familie și riscul de abandon este mai scăzut).

prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel “imitația socială” (concept creat de Gabriel Tarde) credem că poate funcționa în acest caz, părinții fiind la curent cu beneficiile și riscurile acestui act, de obicei, sancționat de morala publică. Trebuie însă subliniat faptul că nu se întâmplă acest fenomen al “imitației sociale” și cu părinții (care copii fiind au fost abandonați). Se spune despre copii abandonați că nu au un model familial adecvat și că, adulți fiind, ei își vor abandona la rândul lor copiii. Se constată însă un paradox: femeia abandonată de societate (“copil al străzii”), cu situație economică sub limita subzistenței, refuză să-și abandoneze copilul, pe care îl ia să trăiască alături de ea, în timp ce mame care ar avea posibilitatea de întreținere a copilului preferă să îl lase în grija societății.

Copilul cu risc de abandon

Pornind de la același studiu multicentric realizat în anul 2009 pot fi evidențiate grupele de copii la care riscul de abandon în maternitate este mai mare:

a) Greutatea la naștere

Se remarcă faptul că fenomenul abandonului în maternitate are o amploare mai mare în rândul copiilor cu greutate mică și foarte mică la naștere. Rata abandonului copiilor cu greutate la naștere mai mică de 1.500 g este de 10,03%, în timp ce la copii cu greutate cuprinsă între 1.501 – 2.500 g este de 4,06%, iar la cei cu greutate de peste 2,500g este de 1,24%.

b) Rangul copilului

Rangul copilului abandonat diferă în funcție de etnie. Astfel, în cazul rromilor se abandonează preferențial copiii cu rang înalt (III și IV), în timp ce în cazul familiilor neaparținând acestei etnii sunt abandonați de obicei copiii de rang I și II.

c) Starea de sănătate sau handicap a copilului

Cercetările au arătat că prezintă un risc de abandon mult mai mare copii care se nasc cu un handicap fizic sever sau cu boli (ca de exemplu Sindromul Dawn) ce afectează atât dezvoltarea fizică cât și psihică mai târziu. Acețti copii se știe, au nevoie de o îngrijire specială față de copii ce se nasc normali fizic și psihic. Abandonul se produce pentru că unii părinți/mame nu știu să le acorde îngrijirea necesară iar cei mai mulți nu vor să-și asume acestă răspundere.

Locuri ce se pot constitui ca circumstanțe ale abandonului

a) Abandonul în maternitate

Copilul abandonat în maternitate reprezintă un factor de infecție intraspitalicească.Pe termen lung, abandonul are drept consecință o muncă suplimentară pentru personal. Întreținerea copilului abandonat duce la apariția de costuri suplimentare pentru alimentație si tratament.Costurile de întreținere a unui copil abandonat în maternitate nu sunt prevăzute in sistemul de asigurări medicale lucru care duce la tensiunii în jurul acestei categorii de copii. De fapt, serviciile de nou-născuți din maternitate nu sunt pregătite pentru îngrijirea unor copii care uneori împlinesc 6 – 8 luni, moment în care ridică probleme legate de alimentație și de nevoi crescute de stimulare a dezvoltării psiho – afective.

Anumite maternități sunt considerate focare abandogene. Personalul acestora facilitează admiterea în spitale a unor paciente cu domiciliul în alte localități (în special zone rurale), permițând abandonul copiilor acestora în maternitate. Aceste zone sunt considerate zone abandogene acelea unde se află centre de practicare a prostituției. În spitalele în care nu se practică îngrijirea mamei și a copilului în aceeași încăpere, în sistem rooming-in, rata de abandon este mai mare.

Mamele care au tendință de asi abandona copilul ascund această intenție față de personalul medical din secțiile unde este abandonat copilul, fiindu-le este teamă că ar putea fi împiedicate să-și ducă la îndeplinire intenția și pentru că ar fi privite cu ostilitate de ceilalți.

Atipatia cu care sunt privite acest mame de către personalul secțiilor unde apare abandonul, are mai multe explicații. Personalul medical dezaprobă mamele si nu poate înțelege gestul acestora de asi abandona propriii copii.O altă explicație poate fi faptul că un copil abandonat aduce, după cum am amintit mai sus, pentru secție o sarcină suplimentară, de lungă durată, pentru care de multe ori unitatea nu este pregătită din punct de vedere material și logistic.

Din mai multe rațiuni, copilul care este abandonat poate fi încadrat în categoria de copil neglijat. Spitalizarea îndelungată în colectivitatea, reperezentată de maternitate, determină un retard de instituționaliazre. Progremul acestor instituții nu este adecvat pentru vârsta copilului, acesta nu este stimulat corespunzător. Ca rezultat al aceste conjuncturi apare o dezvoltare mintală neconcordantă cu vârsta copilului care este considerat în mod eronat ca având un handicap. Riscul de retard de instituționalizare este diferențiat în funcție de caracteristicile copilului: un copil sociabil, zâmbitor, cu aspect fizic plăcut, sănătos, va fi stimulat de personalul secției, copilul având condiții de dezvoltare neuropsihică mult mai apropiate de normal, pe când un copil dificil, care plânge, bolnăvicios, nu va beneficia de aceeași atenție din partea personalului. Se constată că secțiile unde sunt îngrijiți copii abandonați sunt evitate de personalul medical, cei care lucrează aici se consideră în mod eronat pedepsiți, retrogradați.

b) Abandonul în spitalele de copii

Sunt abandonați în spitale, copii de diverse vârste, în general acestea sunt suferinzi de boli cronice sau recurente. Pentru copii abandonați în spitale crește riscul de infecții intraspitalicească cum ar fi: infecții respiratorii, digestive și chiar infecții cu virusul imunodeficienței dobândite (SIDA). Bineanteles ca acesti copii ajung în cele din urmă în leagăne sau alte instituții de ocrotire si au un prognostic social pe termen lung destul de sumbru. Ei vor fi instituționalizați pănă la vârsta de 18 ani, după care se produce un al doilea abandon, ei fiind de această dată “abandonați” de către stat. In instituțiile de ocrotire tinerii dobândesc o calificare, insa de multe ori meseria pe care aceștia o învață nu are căutare, fiind pusi in situatia de nu a avea cu ce se intretine.,si problema apare de la faptul ca ei au un tip de personalitate dependentă, fiind incapabili să-și trăiască viața pe cont propriu. Mulți dintre copii abandonați sunt nedeclarați, si nu isi pot procura acte de identitate după împlinirea vârstei de 18 ani.lucru care le provoaca foarte multe dezavantaje.

c) Abandonul copiilor în stradă

Putem observa insa si cazuri in care copii sunt de fapt cei ce părăsesc familia, fiind o formă de apărare.Provenind din familiile dezorganizate în care conflictele și abuzurile de tot felul sunt

frecvente, de multe ori cu repercursiuni grave asupra copiilor. În legătură cu dispariția lor de acasă, părinții nu își pun nici o întrebare, aceasta însemnând un abandon tacit.

d) Abandonul în locuri publice

Mass – madia ne face cunoscute, adesea, aceste forme de abandon. De obicei copiii nou născuți sau pănă într-un an, sunt abandonați în locurile publice. Abandonul are loc în diverse locuri (în mijloacele de transport, lângă tomberoane, etc.) de multe ori abandonul se soldează cu moartea copilului datorită condițiilor nefavorabile în care au fost abandonați (lipsa hainelor grose pe timp friguros, locurilor dosite din care copiii nu au putut fi auziți atunci când plângeau, etc.)

e) Abandonul în centre de plasament

De multe ori părinții/mamele îl internează în centru de plasamen sub pretextul că nu au ce le da de mancare sau un acoperis pentru copii lor, ulterior nemainteresându-se de el. Acești părinți/mame pot recidiva aducând și alți copii născuți ulterior. Acest lucru se intampla in mai totate centrele unde putem observa cate doi trei frati. Aceste cazuri sunt cele mai grele deoarece sunt putine asistenti maternali care vor cate doi trei copii.

f) Abandonul în familie (sau instituție)

Abandonul in familie este considerat cea mai grava forma de abandon deoarece este foarte greu de depistat.Neglijarea, relele tratamente, abuzurile de tot felul de care are parte copilul în familie au adesea consecințe mult mai grave. Pe lângă inadecvatul mediu de dezvoltare fizică și psihică (datorită prezenței stimulilor negativi – indiferență, conflicte permanente, etc.) dezvoltarea copilului va avea urmări grave pe planul adaptării sociale adecvate (datorită lipsei educației, izolării de societate și a unui model negativ de comportament).

Abandonul prin neglijare care se petrece în familie este dramatic, pentru că nu permite substituiri.

Concluzie

Ce trebuie subliniat si remarcat la acesti factori este ca ei nu actioneaza decat foarte rar singuri,de obicei ei sunt cate 3 sa 4 factori ce actioneaza imprena si duc la abandon.

Toți factorii implicați în situația de abandon sunt marcați de situații:

copilul abandonat, care, indiferent de vârstă sau circumstanțele abandonulu, este o victimă;

părintele/părinții care comit violența. De regulă,mama mama este cea care ia hotararea de asi abandona copilul însa in spatele ei sunt cel puțin două persoane care refuză să-și asume responsabilitatea de părinte. Kari Killen spunea: “sunt diferențe de cultură, dar ca profesioniști, să nu blamăm niciodată mama care abandonează.” Mama, în gestul ei de abandon al copilului, exprimă rejetarea adresată copilului de către familie; ea este simptomul disfuncțiilor unei familii;

comunitatea ca scenă. Încă nu se face simțită o responsabilitate a comunității față de copiii abandonați. Nu există sentimentul apartenenței la comunitate și nici reciproca, preocuparea comunității pentru bunăstarea fiecărui cetățean. În momentul în care ar funcționa responsabilitatea comunității, s-ar putea căuta soluții ieftine și eficiente, exploatându-se resursele existente în comunitate.

Acești factori au consecințe foarte grave, care pot transforma un copil normal , dar abandonat, într-unul dezechilibrat pe toate planurile, având carențe deosebit de garve.

1.5 Repercusiunile abandonului

Abandonul de copii dupa parerea mea trebuie analizat atât din perspectivă psihică, ceea ce înseamnă mai concret copil abandonat, ce urmări și traume poate să producă acea neglijență din partea îngrijitorului față de un copil, cât și din ordin politic, ce urmări poate să aibă fenomenul de abandon de copii dacă nu se găsesc politici și proceduri de combatere a fenomenului.

1.6 Trauma,produs al abandonului

Copiii care sunt abandonati in spitale au „casa” in aceste institutii mult timp,deoarece plecarea lor vine numai la instituirea unei măsuri de protecție care dureaza de la câteva luni la 4-5 ani.. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. (Unicef, 2008)

Este cert faptul că nicio instituție de îngrijire nu poate suplini mediul familial, afecțiunea și ocrotirea părintească. Instituțiile, indiferent de calitatea îngrijirii nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar părea că acești copii au ce mînca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar totuși ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afecțiunea și dragostea părintească.

Dezvoltarea sociala fizica si emotionala la copii institutionalizati la varste foarte fragede este foarte slab dezvoltata și prezintă un risc crescut de îmbolnăvire.Îngrijirea în instituție poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții și de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vîrsta de 3 ani, cînd apare conștiința de sine, copilul pricepe și faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o stare dureroasă mai ales nesimțind acea afectivitate sau relație de atașament necesare la această vârstă.

Copiii abandonați prezintă aptitudini motorii și de socializare redusă și întîrzieri în funcționarea intelectuală și logică, dificultăți de învățare, citesc greu, prezintă dificultăți cînd sunt puși în situația de a lua o decizie, etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvență, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziție, frică, depresie, sunt rezervați și reci, au sentimene de culpabilitate considerînd că ei sunt vina și cauza esențială a abndonului lor.

Din nefericire, copil atunci este cel mai nedorit când abia face cunoștiință cu mediul înconjurător, atunci când are mai mare nevoie de o figură de atașament care să-l poată iniția. Ana Muntean în notele sale de curs vorbește despre stadiile de dezvoltare a sinelui. De la naștere până la aprox. 2 luni, corplul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de orgahizare a lumii; de la 2-3 luni la 7-9 luni își recunoaște sinele ca sursă de acțiune, urmând până la 18 luni să intre în funcție „sinele-subiectiv” împărtășind momente de atenție, emoții cu cel care îl îngijește. În jurul vârstei de 2 ani apare „sinele verbal”, începe să vorbească cu cel care îl îngijește. Iar apoi începe să funcționeze „sinele narativ” în care povestirile autobiografice are un rol important în definirea sinelui. Prin urmare, pentru a se defini cât mai bine sinele, copilul trebuie să fie îngrijit de aceeași persoană, pentru a putea prinde încredere în sine cât mai bine, și astfel să devină un copil atașat sigur. „Atașamentul securizant se naște în cadrul unei astfel de comunicări interpersonale rezonante, mutuale.” (Muntean)

Aceeași autoare clasifică depresia copilului abandonat în trei faze succesive:

-Protest.- Copilul plânge, cere atenție.

-Disperare-. Nu i se acordă ceea ce cere și începe să plânga și mai tare și țipă disperat.

-Renunțare.- Este faza durerii în care se instalează sentimentul că „nimic nu mai are rost” și începe să se legăne, comportament ce-l va adopta în continuare chiar dacă a fost preluat de o familie care-l crească (plasament, adopție)

Trăirea unui atașament nesigur, ca în cazul copiilor abandonați în propria familie, poate predispune copilul la o vulnerabilitate psihică, prin alterarea parțială a reacției neuroendocrine a creierului la stres. (Muntean)

Aspecte ce țin de dezvoltarea fizică a copilului sunt tot cauze ale abandonului.Hormonii de stres conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe/somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului (Robert-Ouvray, apud Muntean) Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mai mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii.

1.7 Reactiile copilului

la separarea de familie

Una dintre reactiile copilului la separarea de familia sa este fenomenul de frustrare/stresare prin privarea acestuia de satisfacerea în familie a trebuințelor primare (de îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psiho-sociale (de apartenență, identitate, comunicare).

Termenul de “frustrare” a fost introdus de Sigmund Freud ca “denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale”; frustrarea a fost apoi extrapolată în cele mai diverse domenii, inclusiv psiho- sociale, fiind interpretată ca un fenomen central al vieții și relațiilor afective.

Pe scurt noțiunilor de frustrare, stress, toleranță la frustrare, compensare, decompensare – pot fi astfel definite:

Frustrarea – concept destul de controversat – este fenomenul de dezechilibru biologic și psihic cauzat de interpunerea obstacolelor în calea satisfacerii trebuințelor, dezechilibru ce se manifestă atât la nivelul pulsiunilor – instinctelor (frustrare primară), cât și la nivelul trebuințelor psihosociale (frustrare secundară).

După Laplanche și Pontalis , frustrare/frustrație constituie “condiția subiectului căruia i se refuză sau care își refuză satisfacerea unei cerințe.

Frustrarea. Un subiect (S) este motivat în acțiune (1) către un scop, întâlnește

un obstacol (2), este blocat și încearcă diferite răspunsuri (3) până la

identificarea soluției corecte (4) (Sawewy, Telford, 1968, 235)

Frustrarea ca fenomen cuprinde: situația frustrantă, starea de frustrare și reacții la frustrare.

Situația frustrantă este cauzată de obstacole externe și interne generatoare de stări de tensiune și conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului și împiedică satisfacerea trebuințelor.

După Rosenzweig situațiile frustrante sunt determinate de:

-lipsa mijloacelor pentru atingerea scopului;

-pierderea privațiunilor;

-stările de conflict.

Sursa situațiilor frustrante se află în mediul extern – fizic și social – (obstacole materiale și relațiile interpersonale conflictuale) și în mediul intern (incompetențele individului).

Starea de frustrare este determinată de dezechilibrări biologice și psihice manifestate activ producându-se decompensarea personalotății. În funcție de durata obstacolelor și de gradul de periculozitate, starea de frustrare are un caracter tranzitoriu, temporar găsindu-se soluția de rezolvare sau un caracter cronic când obstacolul este persistent și nu sunt posibile soluții de rezolvare.

Starea de frustrare se manifestă prin dezechilibrări ale energiei biologice și psihice exprimate comportamental.

Reacțiile la frustrare sunt:

-adaptative – de acceptare, consiliere sau de depășire de sine prin performanțele

-generatoare de succes;

-fals adaptative – de consolare, autoamăgire;

-dezaptative – de ostilitate, agresive.

După modul de exteriorzare sunt:

-directe (se exprimă trăirile autentice);

-indirecte (defensive, de reprimare, simulare, sublimare)

Reacțiile de frustrare sau manifestările comportamentale sunt trăiri neconștientizate

și/sau conștientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate, violență), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale, etc. Manifestările comportamentale sau reacțiile lafrustrare sunt de fapt modalitățile de apărare a individului față de agresiunea situațiilor frustante.

Clasificarea reacțiilor conștiente la frustrare a fost realizată de Rosenzweig, ce utilizează trei criterii:

1) economi – gradul de deposedare al trebuințelor frustrante;

2) sinceritatea răspunsurilor;

3) adecvarea răspunsurilor.

În cazul primului criteriu (economia trebuințelor frustrante) s-au identificat reacții de apărare a eului, reacții de persistență a trebuinței și reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului.

Răspunsurile de apărare a eului. În funcție de modul în care subiectul frustrării își asumă “agresiunea”, pot fi grupate în:

a.1. extrapunitive – persoana, își exprimă furia și învinovățește pe alții pentru “lipsa sa de noroc,si își direcționează reacțiile spre ceilalți.”Elementele lumii exterioare devin țintele agresiunii și proiecției sale, fără a se ține cont de situația obiectivă. Patologic, acest tip este ilustrat de paranoia.

a.2. intra – punitive – implică trăirea sentimentelor de vinovăție și umilință. Persoana frustrată se consideră responsabilă iar reacția la frustrare este îndreptată spre sine însăși. Acest tip de răspuns îl poate determina pe individ să se simtă inferior și lipsit de orice fel de merite, existând posibilitatea de a se instala stări depresive, psihastenii și obsesii.

a.3. impunitive – presupune trăirea sentimentelor de jenă și rușine. Accentul nu se pune, de această dată, pe învinovățirea unei instanțe din exterior. Situația este considerată inevitabilă și minimalizată. În plan patologic, le corespund anumite manifestări isterice.

Reacții de persistență a trebuinței. Direcționează activitatea și gândirea subiectului spre împlinirea trebuinței frustrante.

Reacții care exprimă inevitabilitatea obstacolului. În acest caz, răspunsurile sunt stereotipe, ca urmare a “dezarmării” individului.

Când obstacolul nu poate fi înlătuat și când acesta agresionează excesiv individul, amenințându-i rezistența fizică și psihică, devine generator al stării de stress, numit de Hans Selye “sindrom general de adaptare”.

Starea de stress după același autor cuprinde trei stadii:

-stadiul de alarmă (individul este pus în gardă);

-stadiul de rezistență (individul face eforturi de apărare, de rezolvare a situației);

-stadiul de epuizare (uzură fizică și psihică).

Starea de stress cauzată de factori stresanți, determină șoc emoțional, suferință,

dezorganizare atitudinală afectivă, intelectuală volitivă.

Stressul acționează atât asupra echilibrului biologic cât și asupra echilibrului psihic, el produce suferință fizică și psihică prin suprasolicitare (cerințele depășesc posibilitățile individului) și prin subsolicitare (cerințele sunt sub nivelul posibilităților individului, făcându-l apatic, inactiv). Hormonii de stress conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe – somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului.

Copii abandonați au o marcă fizică evidentă fiind mai mici de statură. În raportul întocmit sub coordonarea Ecaterina Stativa, în cadrul proiectului CERAB al UNICEF, în câteva instituții pentru protecția copilului, a condus la concluzia că:”La toate grupele studiate, înălțimea mică pentru vârstă înregistrează o prevalență mult peste cea a populației de referință a copiilor neintituționalizați; ea crește de la 33% la copiii sub 2 ani (29,4% la sugari, 44,4% la copii 1 –2 ani) la 54,7% la grupa 2 – 5 ani și este de 44,4% la copiii școlari”.

Dezvoltarea fizica a copilului este de putine ori pusa pe seama abandonului Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii. Este o viziune unilaterală, reducționistă care face abstracție de datele recente privind influențele experiențelor precoce asupra dezvoltării generale a copilului.

“Când un bebe vine dintr-un alt mediu, altă cultură, el are toate șansele de a fi hipersensibil și depășite de schimbare. Oricât de sărac ar fi fost mediul din care vine, copilul s-a adaptat și suferința este inevitabilă. … Această hipersensibilitate îl va face să întoarcă spatele adulților din noul mediu. Nu va vrea să îi privească. Nu le va accepta avansurile. Nu va mânca. El va rămâne izolat și fragil.”(Brazelton, Geenspan)

Funcționarea normală a creierului uman are nevoie de trei condiții majore: afecțiune, predictibilitate și continuitate.(Perry)

Stress-ul generează frustrarea, frustrarea prelungită și nesoluționată devine la rândul ei stress; cele două fenomene se intercondiționează și se presupune reciproc.

În condițiile trăirii stressului și frustrării, restabilirea echilibrului biologic și psihic se realizează prin strategia procesului adaptativ care constă în:

-profilaxia frustrării și a stresului;

-apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți;

-creșterea gradului de toleranță.

Profilaxia frustrării și a stresului presupune prevenirea obstacolului, pregătirea

pentru evitarea lui înainte de a acționa nociv asupra individului.

Apărarea de agresiunea stimulilor frustranți/stresanți se realizează prin înlăturarea (învingerea) obstacolului, evitarea lui.

Când acest lucru nu este posibil, soluția este creșterea gradului de toleranță la frustrare/stress ce constă în acceptarea obstacolului, obișnuirea cu acțiunea lui, rezistență față de efectul lui nociv.

Toleranța la frustrare/stress se realizează prin compensarea cu formele ei:

-substiuirea (înlocuirea unei situații defavorabile cu una favorabilă echilibrului biopsihic și adaptatării);

-comutarea (depășirea stării de tensiune prin antrenarea în activități generatoare de satisfacții);

-proiectarea (exprimarea prin aspirații și produse ale activității)

Sindromul de hospitalism

Este determină prin separarea mamei de copil si considerat un retard temporar, fenomen studiat de Rene Spitz și căruia i-a dat denumirea de depresie analitică sau hospitalism. El folosește termenul de depresie în rațiunea similitudinii clinice, în caz contrar structurală, pe care o constată cu depresia adultului.

El a observat copiii dintr-o creșă timp de 10 – 18 luni, copii ai mamelor delicvente. A individualizat la 19 dintre copii un tablou clinic care a primit denumirea de depresie analitică; după țipete, plâns progresiv, într-o lună, micii copii au devenit plângăcioși, ei adoptând o atitudine retrasă, refuzând să ia parte la anturaj, protestul copiilor manifestându-se printr-o letargie cu pierdere apetitului și scăderea în greutate, pierderea interesului față de mediul înconjurător, dificultăți de somn și în ultimul rând o pierdere aparentă a capacității de a crea relații cu cei din jur. Astfel Spitz remarcă:”când ne apropiam, ne ignorau. Uneori expresia feței era avidă, încercând să observe. Dacă insistam, puteau apare lacrimile, adesea țipete ascuțite, un astfel de comportament durând de la două la trei luni. Ei pierdeu în greutate în loc să crească. Unii sufereau de insomnie toți manifestând o mare sensibilitate la rinite și eczeme. S-a observat un declin progresiv al coeficientului de dezvoltare. După vârsta de trei luni, după perioada gălăgioasă urma un fel de rigiditate înghețată a expresiei. Ei refuzau să manânce, rămâneau imobili, inexpresivi. Acest comportament se însoțea de activități auto – erotice orale, anale sau genitale. Contactul cu acești copii ajunși în această stare deveneu totdeauna dificili și finalmente imposibili.”

Condiția de apariție a acestui tablou a fost separarea de mamă între luna a șasea și a opta de viață. În timpul acestor trei luni copilul nu putea vedea mama aproape de loc sau cel mult o dată pe săptămână, în timp ce înainte, mama a fost cea care a îngrijit exclusiv copilul a cărui mamă nu a fost îndepărtată.

Această separare, manifestările sale a fost complet reversibilă după trei luni de la întoarcerea mamei, sau acolo unde a fost posibilă realizarea unei relații privilegiate cu un substitut matern stabil și răbdător. “Singurele semne care arată că s-a realizat contactul cu un substitut sau un observator sunt atunci cînd sunt pe de o parte acceptate jucăriile și pe de altă parte, exprimarea durerii prin plânsul la despărțire.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Măsura terapeutică a reprezentat aducerea mamei la copil. “Schimbarea comportamentului copiilor a fost dramatică. Ei erau adesea amabili și veseli, iar coeficientul de dezvoltare s-a îmbunătățit brusc.” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Fără intervenție, procesul nu are nici o tendință la stabilizare spontană. El a fost descris în aspectul său spontan sub termenul de hospitalism și observat într-o casă “unde normele de echipament medical, de igienă, de hrană echivalează cu cele din creșă dar unde separarea a avut loc puțin după luna a treia, cel mai adesea luna a șasea și unde obiectul dragostei nu a fost restituit. Pe de altă parte copiii erau grav carențați pe planul îngrijirilor materne, o soră având grijă de zece copii. Se instalează un tablou de “stupoare catatonică”, cu o repulsie în a atinge obiecte; pozițiile neobișnuite și bizare ale degetelor și ale mîinilor devenind activitatea esențială a copiilor. Nici o intervenție nu a fost eficace după lungi separări de casă” (Pierreax – Antoine Y., 1957)

Pentru Spitz “pierderea reală a obiectului dragostei echivala pentru copil cu o privare ostilă. Din punct de vedere dinamic, mersul, motilitatea în general umpleau importante funcții a unei căi naturale de descărcare a unei pulsiuni agresive. Deoarece activitatea motrică este

inhibată din copilărie, toate descărcările normale ale impulsiunilor agresive sunt blocate. În acest caz nu există decât o singură posibilitate de drenaj: aceea de a dirija contra lui însuși pulsiunea agresivă.” A fost emisă ipoteza că o difuziune a celor două instincte a avut loc și că agresiunea separată a impulsului libidinal este returnată către copilul privat de provizii afective și care amenință să se deterioreze. Activitățile auto – erotice încetează: copilul nu poate considera propriul corp ca obiect, cum este cazul în narcisismul secundar. La reîntoarcerea obiectului dragostei, apare refuzul parțial al pulsiunilor și copilul devine vesel. “Astfel putem întâlni tablouri clinice de severitate crescută, în funcție de capacitatea instituțiilor de a procura copiilor, privați de obiectele de dragoste, un înlocuitor sub forma unei locomoții libere (sau a unei motricități stimulate) și obiecte de dragoste substitutive încurajând tendințele sale de a alege activ el însuși propriile obiecte de dragoste.” (Spitz, 1948)

Spitz pune accentul pe :

-experienței carențiale rolul major al vârstei;

-gravitatea pierderii obiectului dragostei, mai ales după instalarea de relații obiectivale către lunile 6–8;

– pentru a stabili prognosticul importanța duratei separării carențiale;

pe lipsa stimulării care decurge prin separare.

Tot Spitz observă, la acești copii, apariția bizareriilor în comportament după o

lungă perioadă foarte săracă în stimulări afective și senzorio – mototrii:

-jocul de a-și trece mâna prin față;

-frica de a atinge obiectele și imposibilitatea de a le lăsa când sunt sesizați.

Cu un elan crescut în anii 1970,si in perioada anilor 1960 în Occident s-a renunțat

treptat la “instituționalizare” copiilor abandonați de părinții lor. Internarea lor în case

de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaționării copiilor cu adultul a fost înlocuită prin programe vaste de adopție și plasament familial.

Neglijarea copilului într-o instituție se datorește reducerii numărului de contacte dintre adulți și copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a îmbrăcăminții). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariția simptomelor de hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat – trecând prin mai multe faze – apatic și dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat, în zadar, să atragă asupra sa atenția celor care-l îngrijesc. (Robertson, 1967). In momentul în care copilul internat într-o instituție plânge mult, este agitat, își exprimă dorința de a stabili relații cu cei din jur, dacă in acel moment nu i se răspunde prin satisfacerea nevoilor sale emoționale, el se va inchide in sine si va renunta sa mai relationez cu cei din jurul sau.

După internarea sa într-o instituție și separarea de mama sa prima reactie a copilului este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeții.

În această primă perioadă copilul dă semne de suferință pe care le manifestă activ, adesea zgomotos: se uită adesea la ușa pe care a plecat mama, urmărește atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este atașat va reveni după el, dorește să fie luat în brațe, mângâiat să i se arate interes. Deocamdată coportamentele de joc alimentar și de relaționare ale copilului se păstrează la nivel inițial

Intr-o a doua fază,neconsolarea copilului duce la disperarea acestuia. Comportamentul copilului,in aceasta a doua perioada devine dezorganizat, el prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la comportamentul de joc, pierderea interesului pentru relațiile sociale.

În ce-a de a treia fază, renunțarea, copilul pare detașat de relațiile din jur. Copii cu o bună capacitate de adaptare sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul, jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

În privința modalității de stabilire a relațiilor, s-a observat că cei care au fost abandonați, stabilesc ușor relații, dar au mari dificultăți, mai ales în adolescență și la vârsta adultă, de a se atașa în mod stabil de cineva.

Copii care nu beneficiază de suport din partea celor care le-au preluat îngrijirea,si sunt mai vulnerabili pot regresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jurul. Prin acest mecanism se poate explica existența unui număr mare de copii cu retard sever în dezvoltare și comportament de tip autist din leagănele de copii.Formele grave de neglijare pot conduce, așadar, la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor.

Însă, termenul de hospitalism și tabloul clinic pe care îl implică nu trebuie să ne facă să subestimăm faptul că nu toți sugarii și copii reacționează de aceiași manieră la deprivarea materna.

Sindromul carenței afective

Afectivitatea este unul dintre factorii care intră în structura personalității, influențând-o în dezvoltarea pe parcursul vietii.Având în vedere faptul că există o relație strânsă între aceasta și dezvoltarea generală a personalității copilului, lipsa dragostei materne aduce perturbări ale normalității structurilor fizice și psihice prin acțiunea / corozirea blocajului afectiv.Cauza apariție unor dificultăți adaptative și a unor devieri de comportament ca reacție de protest împotriva acestor lipsuri.este lipsa de afectivitate și de maturitate afectivă.Afectivitatea este considerată una din cele “șase mari forțe” care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul, celelalte cinci fiind: factorii fizici, familia, școala, condiția socială, inteligența. (Boccia Maria, și Bornestein M.) După J. B. Watson (1987). Viața afectivă este fondată pe trei reacții: frica, dragostea și furia. Aceste trei reacții “necondiționate” (sau naturale) compun toate celelalte reacții afective ulterioare prin jocul condiționării, altfel spus achizițiile experienței.

Se poate spune că două influențe operează în cursul dezvoltării vieții afective: maturizarea și experiența.

Analizând raporturile dezvoltării afectivității cu celelalte aspecte ale personalității, după Piaget, afectivitatea nu creează structuri, iar sentimentele nu se organizează prin ele însăși. Viața afectivă nu se organizează decât prin intelectualizare. Dezvoltarea inteligenței în fiecare din stadiile sale determină formele succesive de afectivitate, acesta furnizând elanul motor, dar modelajul afectiv al conduitei vine de la funcțiile cognitive (percepție, inteligență, judecată). După această concepție, există deci un paralelism limitat între dezvoltarea afectivității și dezvoltarea cunoașterii. În final formarea stadiului operațiilor intelectuale poate dezvolta sentimentele socio – morale și să organizeze viața afectivă personală.

Teoria lui Piaget acordă un loc important constituirii obiective a obiectului și normei (progresul cunoașterii realului) asupra formelor de exprimare a afectivității. Fondată pa analiza dezvoltării și judecății, această teorie explică bine formarea sentimenteleor morale, tributare cunoașterii normelor. Relația este astfel trăită înainte de a fi gândită, valorile afective există înaintea obiectelor, modalitățile emoționale ale percepției / reacției sunt cronologic anterioare activității intelectuale.

Alți psihologi ai copilăriei (Ainsworth, Bowlby, Cichatti, Rutter, ș.a.) au susținut în manieră convingătoare că modul de existență al copilui înainte de 6 ani este în întregime afectiv și că la finalul acestei perioade principalele forme de afectivitate ale viitorului adult sunt stabilite. Dezvoltarea normală a inteligenței (obiectivarea lumii, apoi percepția raporturilor între obiecte și eu) nu se face decât dacă relația afectivă anterioară este normală, căci aceasta constituie soclul (securitate, realitate, interes pentru lumea exterioară, posibilitatea afectivă a descentrării) pe care se construiește cunoașterea rațională. Astfel s-a constatat că blocajele afective, obsesiile, regresiile, stările depresive la copil provoacă o inhibare intelectuală, astfel încât recordul intelectual este datorat în mod unic perturbărilor afective.

Un copil ramane mult mai traumatizat daca este despartit de mama sa inainte de 6 luni.

Copilul are deja capacitatea necesara ca la varsta de 6 luni sa identifice persoana care ii este mama,reprezentând o persoană importantă, deci manifestările de anxietate sunt normale. De asemenea se consideră că separarea de mamă la vârsta de 6 luni este multe mai greu suportată comparativ cu copii la care relațiile afective până la această vârstă au fost mai superficiale.După primele două luni de viață. copiii sunt capabili să-și identifice mamele după sunete, miros și înfățișare Este de fapt acel sistem complicat de relații prin care mama și sugarul comunică între ei și oferă în același timp satisfacție unul celuilalt. Atunci când mama nu este disponibilă, un transfer rapid de la mamă către altă persoană nu este posibil, copilul pare nesigur și comportamentul său se dezorganizează. Sugarii, a căror relații externe inițial au fost dezvoltate numai cu mama, suferă mult mai mult atunci când este preluat de mai multe persoane de îngrijire decât dacă ar fi preluat numai de o singură persoană.

Efectele secundare ale separării apar în funcție de faza de reacție la separarea în care se găsește copilul (a. faza de detresă acută cu crize și plâns; b. faza de disperare; c. faza de detașare în cursul căreia copilul acceptă îngrijirile, nu importă a cărui substitut matern, părând să piardă tot atașamentul pentru mama sa).

Această fază depinde de diferiți factori:

vârsta la momentul separării. Vârsta copilului are o importanta mai mică sau mai mare la separare, în măsura în care condiționează capacitatea sa de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul său și ce i se întâmplă.

-sexul copilului. Câteva studi au arătat că băieții sunt mai vulnerabili la efectele separării.

-temperamentul copilului. Numeroase studii au arătat că sunt mari diferențe între caracteristicile psiho – comportamentale ale copiilor, stilul comportamental și răspunsul la situații noi. Importanța acestor diferențe individuale au fost prezentate în asociere cu perturbările comportamentale de mai târziu și în performanțele educaționale.

-motivul separării și capacității copilului de a le înțelege. Aici putem vorbi de o separare de mamă pentru o boală a acesteia sau o plecare, nu are aceeași conotație ca spitalizarea copilului însuși.

-durata separării/deprivării. Heinicke & Westheimer (1965) studiind 10 copii plasați într-o casă de copii au găsit tulburări mai grave după o durată de 7 – 21 saptamâni față de lotul de copii la care separarea a durat mai puțin de 3 săptămâni.

-experiența de separare anterioară. Răspunsul depinde foarte mult de natura primei separări la copii care au avut experiență anterioară de separare, ei devin mult mai sensibili la o altă separare, care este mult mai traumatizantă pentru ei..

-existența unui substitut matern deja cunoscut și stabil în timpul separării. Adaptarea la substitutul matern depinde de asemenea de calitatea relațiilor mamă – copil înaintea episodului de separare și a unei eventuale mențineri a contactului cu părinții. Heinicke & Westheimer (1965) au găsit că frustrarea se reduce atunci când există o persoană cunoscută.

-returul în nucleu poate realiza de asemenea o nouă separare, dar de această dată substitutul matern, și calitățile reperatorii ale mediului familial pot fi alterate.

Efectele separării asupra dezvoltării copilui se împart în două grupe (după J. Robertson)

Efectele separăii pe termen scurt .

Analizand separările scurte, când întoarcerea copilului mic se efectuează în momentul detresei se observă adesea comportamente de atașament anxios, fie imediat după întoarcere, fie după o perioadă de indiferență detașată cu ostilitate și respingerea mamei. Această eventuală ostilitate induce aproape inevitabil la mamă o contraatitudine care se apropie de culpabilitate.

O sensibilitate ulterioară la angoasa de separare pare să fie unul dintre efectele manifeste ale separării, dar poate rămâne discretă chiar ascunsă până ce un episod al vieții familiale a copilului o reînvie.

Douglas & Blomfield (1958) au găsit efecte ale separării numai când sunt însoțite de schimbări ale mediului, de aceea ei considerând că uneori tristețea la separarea pe terme scurt este mai mult determinată de mediul nou în care sunt plasați copii, decât de separarea în sine.

Frustrarea copilului,este mult mai marcată atunci când intervin cele doua cauze,separarea cât și schimbarea mediului.Discutând implicarea separării sau deprivării de afecțiunea maternă a fost amplu evidențiat că chiar și în instituțiile care oferă condiții bune pentru copii, îngrijirea diferă atât calitativ cât și cantitativ de cea de familie. Rezultă faptul că separarea în sine nu este factorul cheie, dar distorsionarea sau ruperea relației mamă – copil este crucială, cel mai probabil ambii factori au o parte importantă în geneza frustrării. Nu se poate determina care este mai importantă – pare că variază în funcție de circumstanțe individuale.

Efectele separării pe termen lung.

În cazul separările de lungă durată, prejudiciul produs este inevitabil, chiar dacă mai mult sau mai puțin profund, si induce un comportament de detașare destul de mare, pentru ca apoi copilul să nu poată reforma atașament normal.

Bender și Bowlby asociaza tulburarile de comportament și delicvența infantilă cu separările îndelungate a copilului de familie și instituționalizarea. Alte studii ale copiilor separați de familie au arătat un ridicat nivel de retardare a limbajului și de inteligență subnormală. Separarea determină anxietăți care sunt recunoscute ca dezordini specifice și care joacă un rol cheie în apariția depresiilor copilului și în dezvoltarea relațiilor intersociale.

Separările repetate

Separările repetate pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp ale sugarului sau ale copilului mic de mama sa sau de substitutul matern determină o afectare precoce, prelungită, mai mult sau mai puțin severă.Distorsionarea investițiilor obiectuale de calitatea variabilă dezorganizează poziția copilului și de asemenea imaginea propriului său corp și jenează progresiv instaurarea noilor legături sau la reinstaurarea celor vechi; toate noile investiții reactivează răni narcisiace de care copilul se poate proteja prin ostilitate sau o detașare aparentă.

Repetarea separării aduce complicatii pentru fiecare nou plasament și fiecare nouă reîntoarcere. Se formează atunci un nou ciclu infernal, în cursul căruia tulburările de comportament în raport cu o intensă carență afectivă niciodată satisfăcătoare angajează o respingere mai mult sau mai puțin conștientă din partea mamei. Aceasta la rândul său, este din ce în ce mai tentată de a repune copilul într-o instituție cu caracter sanitar sau social și pretextele nu lipsesc, pentru că acești copii au adesea o sănătate precară și evoluează într-un mediu precar pe plan social și cultural, incapabil de a rupe singur acest cerc infernal fără ajutorul lucrătorilor sociali.

Separări iterative

Inainte de a regăsi o stabilitate relativă. facandu-se doar deplasari și schimbari ale mediului, copilul de fapt suportă mai mult separări succesive și mai mult rupturi a legăturilor cu adultul, el trecând de obicei prin locuri diferite (creșe, perioade de observație, locuințe provizorii)

Fiecare schimbare de loc adduce si cate o schimbare a fețelor, a persoanelor înconjurătoare; copilul este totdeauna unul “nou și nimeni” în decursul acestei curse, de multe ori el nu poate percepe formele care cuprind suferința sa pentru că nimeni nu poate și nu are timpul de a le compara cu el însuși.

Pentru M. Mead împărțirea îngrijirilor copilului între mai multe persoane permite de a asigure o mai mare continuitate și o sensibilitate la traumatismele constituite de pierderea mamei. În același timp, necesitatea unei figuri materne principale nu trebuie să facă obiectul nici unei contestații, chiar dacă atașamentul trebuie să fie temperat prin investirea de către o altă persoană pentru care copilul este obiectul de îngrijire și de interes, în mod particular de către tată. Obișnuința unor separări fericite permite de a atenua inconveniențele unei separări triste. Dacă mamele multiple sunt prejudiciabile, așa cum sunt în casele de copii, pentru că nici una nu se simte atașată și nu vrea să se dedice copilului, mamele suplimentare ca revanșă pot combina efectele fericite și permite copilului de a suporta mai bine separarea.

Separarea sugarului în primul an de viață poate fi privita ca o dezorganizare generală, sentimentul de abandon cu reacția de furie și protest dă sens senzației de disperare și

nefericire a copilului.Copilul 1–3 ani privește separarea nu numai ca un abandon ci mai mult ca o pedeapsă echivalentă cu pierderea dragostei. Sentimentuele de furie sunt amestecate cu cele de vină, copilul crezând că probabil el este responsabil de dispariția părinților. Copii mai mari pot reacționa cu enuriazis sau mai frecvent cu murdărirea. Tulburările de alimentație, tulburările de somn, creșterea iritabilității, depresia și plânsul sunt comune, uneori apar coșmarurile.

Uneori copilul mic se poate angaja într-o permanentă căutare a părinților punând mereu întrebări și în același timp părăsirea locului în care stă în căutarea acestora. Asigurarea dată copilului că părintele se va reîntoarce după câtva timp nu este de ajutor copilului pentru care noțiunea de timp este puțin formată. Uneori permisiunea de a se simți singur și trist este mai utilă decât crearea uneo diversiuni.

Din analiza efectuata ajungem la concluzia ca fenomenul de carență afectivă determină sentimentul de frustrare datorat în parte unei interferențe cu relațiile de atașament și pe de altă parte efectelor unui mediu înconjurător nou, străin și rece.Retardarea intelectuală ce apare pare a fi datorată unei experiențe neplăcute și traumatizante, tulburările apărând datorită perturbării relațiilor interpersonale. Aceasta accentuează importanța specială a afectivității în primii ani de viață, în formarea relațiilor interumane, în dezvoltarea personalității și dezvoltare socială.

Sindromul abuzului parental

In legatura cu acest suvbiect există numeroase necunoscute în plină investigare

Analiza acestui sindrom a starnit multe reactii si pareri care țin de rațiuni diverse: admiterea copiilor în servicii lipsite de mijloace de observație psihiatrică, multitudinea instanțelor administrative implicate, legătura lor adesea defectuasă, complexitatea fenomenelor, dispersia geografică.

Lucrările publicate până acum pe această temă, a abuzului asupra copilului, au relevat o serie de constatări:

-frecvența, care este mult mai mare dacât se crede în mod curent;

-vârsta mică a copiilor, în marea majoritate sub 3 ani, mulți chiar sub 6 luni, uneori chiar nou–născuți;

-dificultatea de dignosticare, care rezultă direct din vârsta mică, din expresia clinică adesea derutantă, din atitudinea de negare sistemică de către autorii abuzului, din ignorarea și neacceptarea ideii de agresiune a copiilor de către proprii părinți, din partea celor care trebuie să intervină;

-recidivarea, care este regulata;

-gravitatea prognosticului: un copil victimă a abuzului corporal este aproape întotdeauna într-un -redutabil pericol. Mortalitatea nu este excepțională. Pentru a nu menționa decât cazurile depistate și remise ulterior famiilor lor, 10 % dintre ei mor (Kempe). Prin ignorare 50 – 60% dintre ei riscă grave infirmități sau mortea. Cele mai frecvente sechele sunt: ortopedice, neurologice, dismorfice și înainte de toate mentale.

-inexplicabila ignorare a problemei din partea a numeroși medici în ceea ce privește prevenirea uneia dintre cele mai grave afecțiuni ale patologiei pediatrice.

Pentru prevenirea si minimalizarea problemei abuzului fiecare suspiciune trebiue analizată cu mai multă acuratețe îndeosebi de către serviciile de igienă mintală.

Trebuie analizat cu atenție comportamentul, structurile familiale și sociale, tipuri de studii care sunt suficient de fragile.Până acum rezultatele cele mai fructuase au fost realizate prin investigarea complementară de către psihiatru și asistentul social la nivelul familiei.

Analizând tipurile de leziuni care pot fi găsite la copii abuzați, în ceea ce privește leziunile cutanate, atenția este adesea atrasă de : echimoze, hematoame, escoriații, mușcături, arsuri (cu fierul de călcat, țigara, arderea părului); topografia lor: față și gură, gură (mai ales la copii anorexici) lombe, perineu (la copii enurezici); numărul lor, recidivarea lor.

Fracturile sunt frecvente la nivelul membrelor, fie izolate și recente, fie însoțite de numerose alte leziuni mai mult sau mai puțin vechi ale craniului, coastelor. Aceste fracturi multiple și vechi la copilul mai mic de 2 ani sunt adesea inaparente și se descoperă la radiografierea scheletului efectuată în cazul suspicionării maltratării copilului. Din cauza structurii unui os în plină formare și creștere, ele nu relevă o agresiune voluntară și directă asupra membrelor cu intenția de a face rău, ci pot rezulta din manipularea brutală, inadecvată (întinderea, torsionarea). Pot apare fracturi de craniu, ale piramidei nazale, coastelor, coloanei vertebrale, care implică totuși un traumatism direct.In afara acestor leziuni care aparțin patologiei traumatice există alte mărturii ale abuzului care sunt mult mai frecvent întâlnite atât de către medici cât și de către asistenții sociali:

-malnutriția, retardul staturo – ponderal mergând adesea până la nanism psiho – social.

-hematomul subdurel care a jucat un rol esențial în istoria copilului maltratat, are o importanță deosebită prin frecvența și gravitatea sa, fie singur, fie asociat la alte leziuni.

-denutriția este un tip de abuz particular care are o mare frecvență, uneori anticipând traumatismele dramatice.

Aceste enumerări sunt incomplete, abuzul nu este totdeauna evident deoarece cel mai adesea este dificil de a diferenția agresiunea de nelijență, de lipsă de îngrijire.

Cel mai bun criteriu pentru diacnosticarea copilului abuzat este contradicția dintre fapte și spusele persoanelor responsabile, având de asemenea o mare importanță calitatea și experiența persoanei care vine în contact imediat cu copilul maltratat.

În ceea ce privește condițiile și etiologia mai multe elemente au fost incluse. Cel mai semnificativ dintre toate este vârsta, cu o prevalență pentru copii până la 3 ani și o proporție mare pentru sugari. S-a remarcat de asemenea la copilul abuzat un număr mare de spitalizări sau plasamente care agravează rejetul atunci când se încearcă reintegrarea în familie. Din contră sexul, rangul frateriei, tipul de comportament (anorexia, tulburări sfincteriene, insomniile) nu par să intervină decât cu titlu secundar.

În fapt problema etiologică este dominată de condițiile sociale pe de o parte și aspectele psihologice pe de altă parte. Elementele patogene care înconjură copilul abuzat sunt complexe, unele interesează personalitatea adulților, celelalte condițiile sociopatice.

Numeroși copii victime ale abuzului aparțin la ceea ce s-a convenit să se numească “cazuri sociale”: familii deosebit de sărace pe plan socio-economic și cultural, împovărate de condiții grele de viață, nivel profesional scăzut, șomaj, izolate în cadrul grupului social în care există promiscuitate și posibilitatea contaminării imorale. Există de asemenea numeroase situații deviante: instabilitatea relațiilor conjugale, concubinaje succesive, copii din relații diferite, mame celibatare sau abandonate. Aceste condiții formează “familiile cu riscuri multiple” – termen introdus de către anglo – saxoni.

Deficiența condițiilor socio – economice apare cel mai frecvent în studiile care au ca temă copilul abuzat și neglijat, dar aceasta nu exclude faptul că există copii abuzați în familii constituite, cu condiții socio – culturale normale.

Este de evidentiat faptul că ameliorarea condițiilor sociale, de exemplu recalificarea profesională sau găsirea unei slujbe, nu este suficientă pentru a preveni recidivele abuzului, fie asupra victimelor, fie asupra unor alți copii.

Autorii abuzului, părinții sau persoanele din anturaj, sunt de obicei tineri. Mama sau tatăl sunt responsabili în proporție variabilă conform statisticelor, dar cu o complezență reciprocă uneori chiar o complicitate cvasiconstantă. Ei sunt rari atinși de tulburări mintale caracteristice și cel mai adesea considerați ca legal responsabili.

În ciuda caracterului artificial se pot separa două tipuri de condiții psihologice:

-decompensările episodice;

-personalitățile anormale

Decompensările episodice sunt adesea legate de circumstanțe suficient de precise: condiții familiale precare, naștere inoportună, izolare, epuizare psihică și fizică, consumul de alcool.

Aceste circumstanțe prelungesc și fixează decompensarea post – partum. Este vorba de personalitățile fragile cu componentă îndeosebi nevrotică.Abuzurile asupra copiilor sunt episodice, neregulate, intermitente.În spatele acestor circumstanțe se găsește un fenomen constant: aceste femei au incapacitatea de a investi afectiv în copilul lor.

Personalitățile anormale au grave anomalii caracteriale chiar dacă ele nu pot fi înscrise într-o nosologie psihiatrică. Elementele cele mai împlicate ar fi: lipsa afectivității și absența culpabilității, intoleranța la frustrare. Au fost calificate ca personalități în mozaic pe un fond de imaturitate, de carență. Ceea ce le caracterizează fără excepție sunt sentimentul de fragilitate și de epuizare fizică și psihică,compensate de perioade de violență fizică sau verbală, cu sărăcia sistemului defensiv care are drept consecință evidențierea comportamentelor primare cu o exacerbare a pulsiunilor agresive.

Două elemente sunt esentiale:incapacitatea fundamentală și permanentă de a investi în copil, de a-și da seama de reacțiile, nevoilor sale, uneori chiar de cele fundamentale.Iar al doilea lucru remarcabil este atribuirea de către acești părinți copilului lor de sentimente aberante. Sunt reclamate adesea principii educative rigide, aplicate unui copil mic, de la care se cere o conduită exemplară. Nu mai puțin sugestivă este incoerența interacțiunilor, în particular alternanța între perioadele de rejet, când copilul este abandonat ore întregi, și perioade de contact impulsiv, intens, uneori cu tonalitate erotică.

S-a considerat că acești părinți au primit la rândul lor îngrijiri materne și paterne inadecvate, uneori ei înșiși au fost victime ale abuzului, în orice caz sunt grav frustrați sau maltratați moral sub forma exigenței excesive și inadaptabile.

Implicațiile abuzului asupra dezvoltării copilului au fost prezentate ca anomalii de comportament la aproximativ 64 % dintre copii.

Copiii sunt triști, apatici, speriați, unii dintre ei prezintă agitații patologice. La copii mai mici, retardul psihomotor, absența limbajului sunt foarte frecvente și par a fi adecvate de inhibiție. După această fază de multe ori copilul progresează rapid, devin capabili să achiziționeze cunoștințe noi, se atașează de personalul care îl îngrijește și este indiferent atunci când este vizitat de părinți. Aceasta reprezintă un adevărat test terapeutic, evocator nu numai a tratamentului la care a fost supus copilul ci și a carenței afective și educaționale grave.

Copilul se poate redresa,daca este plasat intr-un mediu favorabil această reversibilitate este spectaculară în nanismul determinat de suferința psihologică cea mai evidentă și singulară a copilului victimă a abuzului.

Daca privim pe termen lung consecinte ale abuzului sunt găsite peste ani prin tulburari grave de personalitate, semn de tulburare afectivă grave, afecțiuni nevrotice.

Copiii care sunt scoși din mediul familial nociv și plasați în alte familii, cei mai mulți par fragili, foarte dependenți de aparținători, sentimentul de insecuritate fiind prezent permanent. Sunt foarte frecvent găsite.elementele fobice cum ar fi frica de a părăsi casa, frica de întuneric, de a fi furat sau abandonat

Simptomatologia copiilor care se reîntorc în familiile lor este dominată de impulsivitate, comportament predelicvent care necesită intervenție din exterior, ajutor pedagogic, clase speciale, psihoterapie, reeducare.

Aceste elemente evidențiaza faptul că analiza trebuie evaluată mai profund și pe termen mai lung situația familială și de analizat cu foarte mult discernământ dacă menținerea unui copil abuzat în familia naturală este benefică sau este mai bine plasarea lui într-o familiei, unde poate exista o mai mare șansă de a se integra și de a reface relațiile afective interumane, mai ales atunci când vârsta copilului este mică, deaorece este mult mai dificil atunci când copilul abuzat depășește vârsta de 3 ani.

1.8 Preantampinarea abandonului

Să preantampini înseamnă să acționezi în așa fel încât probabilitatea apariției unui eveniment să se reducă, iar consecințele umane și sociale ale acestuia să se limiteze. (Selosse).

Preantampinarea sau prevenirea inseamna ansamblu de măsuri luate pentru a lupta împotriva apariției și dezvoltării unei probleme (precum abandonul copiilor, maltratarea lor, etc.). Societatea este direct raspunzatoare si are datoria de a preveni aceste fenomemene/probleme,cu atât mai mult cu cât este vorba despre un fenomen determinat în principal de contextul socio – cultural.

Diferitele contexte de aplicare ale programelor de prevenire permit delimitarea a trei niveluri:

Prevenirea primară oferă servicii oamenilor în general și are ca masura diminuarea prevalenței sau prevenirea apariției abandonului. Prevenirea în sens strict, este cea care face posibilă evitarea unor situații de risc, prin informare, prin ridicarea nivelului de cunoștințe și prin sensibilizarea asupra problemei;

Prevenirea secundară creează servicii orientate spre grupurile care prezintă un risc ridicat de a deveni victime ale abandonului sau abandonatori. Se încearcă prin depistarea precoce și prin tratarea primelor semne să se evite dezvoltarea fenomenului de abandon;

Prevenirea terțiară oferă servicii abandonaților sau celor care abandonează în vederea diminuării acestui fenomen sau a consecințelor acestuia. Se lucrează asupra mediului pentru a încerca înlăturarea condițiilor care favorizează sau chiar întrețin abandonul.

Prevenirea primară

Prevenirea primara este adresată comunității în general.Reducerea situațiilor de criză din familii, o mai bună educație a adolescenților, sensibilizarea întregii populații cu privire la consecințele abandonului asupra copilului, acestea fiind câteva din măsurile de prevenire ale abandonului.

Activitățile unor ONG- uri sunt incadrate tot in prevenirea primara,ca de exemplu “Alianța pentru o societate fără abandon” din Iași, care promovează campanii de sensibilizarea a comunității și în privința copiilor instituționalizați. Cu preponderență această acțiune a vizat categoria de copii din instituțiile de ocrotire ce împlinește vârsta de 18 ani și care sunt nevoiți să părăsească aceste instituții suferind un al doilea abandon. Conform unei statistici întocmite de această Alianță populația cunoaște problema acestor tineri în proporție de 56,4%. Tinerii din centrele de plasament reprezintă pentru comunitate o categorie de populație acceptată în special în sfera relațiilor strict profesionale /la locul de muncă, dar foarte puțini sunt cei care îi acceptă în casa sau familia lor (62% dintre cei chestionați preferă distanța socială față de acești tineri)

Se urmărește expunerea situtuatiei acestor copii prin:

-o informare mai bună a locuitorilor privind problemele tinerilor din Centrele de plasament;

prezentarea principalelor cauze ale abandonului și metode de eliminare a acestuia la nivel comunitar;

-informații referitoare la instituții care trebuie să se implice în prevenirea abandonului;

-scoaterea în evidență a rolului comunității în sprijinirea tinerilor din Centrele de plasament;

-încurajarea atitudinilor pozitive față de acești tineri rezultând un grad de acceptabilitate mai mare al populației față de aceștia și de problemele lor.

Prevenirea secundară

Prevenirea secundară desertismului familial s-ar putea face printr-o serie de măsuri după cum urmează:

Educația familiei/mamei pentru acceptarea psihologică a copilului, să fie îndrumată și coordonată din punct de vedere psihologic, pedagogic și medical. Această activitate se referă la pregătirea femeii în perioada prenatală și postnatală, a cuplului familial pentru venirea pe lume a copilului

Profilaxia desertismului și abandonului de famile se referă la:

-supraveghere, mediatizare, îndrumare constantă a familiilor “problemă” cu mediu tensionant și conflictual pentru a preveni destrămarea familiei, neglijarea sau abandonarea copilului;

-supravegherea familiilor “disimetrice” (descompletate prin deces, divorț, abandon) pentru a susține reechilibrarea și refacerea familiei;

-supravegherea familiei reconstituite prin recăsătorie pentru a urmări acceptarea psihologică a copiilor din căsătoriile anteriare;

-ocrotirea specială a mamei singure cu probleme sociale (părăsite, respinse de familie)

Terapia desertismului și abandonului de familie se referă la:

-instruirea, supravegherea și controlul tutelei copiilor lipsiți sau dezavantajați de familie (încredințarea spre creștere, plasament familial, adopție);

-remedierea greșelilor părinților în relație cu copiii;

-aprobarea internării în leagăn a copiilor trebuie să se facă cu discernământ după ce au fost epuizate toate celelate alternative;

-supravegherea reintegrării temporare sau definitive a copiilor instituționalizați în familiile naturale;

-sprijinirea înfierilor/adopțiilor.

Prevenția terțiară

Această prevenție abordează problema prin prisma programelor educative și include și activitatea serviciilor de protecție a mamei și copilului.

Ca exemplu, pentru diminuarea rate mare a copiilor abandonați în maternitate, la interval mic după nașterese pot lua o serie de măsuri cu scop educativ ce ar putea duce la scăderea numărului de copii care se transferă din maternitate direct în leagăn:

-extinderea sistemului rooming–in de îngrijire a mamei și copilui în 100% din cazurile de nașteri normale și prin cezariene;

-începerea precoce, în prima jumătate de oră sau o oră de la naștere, a alimentației naturale;

-educația gravidei și lehuzei privind rolul alimentației naturale și impactul afectiv mamă – copil și deci la scăderea ratei abandonului;

-cursuri cu cadrele medicale pentru promovarea alimentației naturale și pregătirea gravidei pentru alimentația nou-născutului;

-efectuarea unor cursuri privind planificarea familială cu lehuzele, pe perioada spitalizării, ținute de specialiștii cabinetelor de planificare familială;

-creșterea numerică a personalului astfel încât să revină doar 4 lehuze și 4 nou – născuți unui singur cadru sanitar și nu câte 20 de mame, pentru o mai bună supraveghere și cunoaștere a mamei.

Putem aminti la acest nivel modelul familiei de sprijin, a părinților voluntari ca strategie complementară ce permite prelungirea intervenției realizate de profesioniști. Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susținere și acompaniere în viața cotidiană mai ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obișnuite de intervenție (centre de protecție a copilului, justiție, servicii sociale).

Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special selectate pregătite și evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie:

-să ofere copiilor ocrotire, afecțiune, încredere și siguranță;

-să ofere educație și îngrijire, prin experiența vieții de familie, pentru copiii a căror părinți se află în imposibilitatea, temporară sau pe termen lung, de a face acest lucru;

-să ofere sprijin copiilor pentru a depăși experiența traumatizantă a separării, a pierderii sau experiența negativă a instituționalizării;

-să ajute copilul să depășească posibile dificultăți emoționale și de comportament;

-să pregătească copilul pentru reintegrare, adopție sau pentru viața independentă;

-să încurajeze menținerea legăturilor copilului cu familia naturală și să colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil (cu excepția cazului în care acest lucru este cu totul contraindicat)

Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecție ai fiecărui membru al familiei țintă pentru a le reda speranța.

Pentru părinții din familia țintă, efectele acestui tip de prevenție terțiară sunt: sentimentul de control asupra educației propriilor copii, însușirea unui rol valorizant de părinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a problemelor, apariția momentelor de complicitate cu copiii și îmbunătățirea calității vieții de familie.

Pentru copiii din familiile țintă, prezența familiei de sprijin le permite să trăiască într-un mediu familia sănătos,să învețe, să împărtășească momente agreabile cu părinții, să capete stimă de sine, să-și însușească strategii mai bune de adaptare, etc.

Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniștii se substituie profesioniștilor fără a integra întotdeauna acțiunile lor într-un plan de intervenție.

Capitolul-Adoptia

2.1 Proceduri,evolutie si legislatie

Adopția a avut o evoluție destul de lentă. În vechiul drept românesc, era cunoscută sub denumirea de „înfială” potrivit Codului Caragea, „facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii” (EMESE,Florian, 2005, p.206).

Codul civil românesc de la 1864, inspirat de cel francez, reglementa adopția ca un act solemn între adoptat și adoptator. Dispozițiile sale au fost abrogate în 1954, odată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, adopția primind o nouă reglementare. Adopția nu mai era instrumentul prin care ce-l care își dorește un copil îl poate avea, ci mijlocul prin care copilul poate primi familia de care are nevoie, adică o măsură de protecție pentru copilul abandonat.

Legea nr.11/1990 a ajustat unele prevederi ale Codului Familiei pentru ca regimul juridic al adopției să fie în concordanță cu documentele internaționale la care România face parte, și anume Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adoției internaționale, Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg și Convenția O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului. Legea din 1990 a fost modificată prin Legea nr.48/1991 și Legea nr. 65/1995, care la rândul ei a fost abrogată prin Legea nr.87/1998, care în 2004 este abrogată prin Legea nr. 273/2004 în scopul armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu care intră în vigoare pe data de 1 ianuarie 2005 (EMESE, Florian, 2005)si care in 2009 a fost Republicata in temeiul dispozitiilor art. III OUG nr 102/2008,ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Ledii nr 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei,publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 639 din 5 septembrie 2008, aprobata cu completari prin Legea nr. 49/2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 190 din 26 martie 2009, dandu-se textelor o noua numerotare. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. A se vedea si Decizia Curtii Constitutionale nr. 369/2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008.

Din pacate pana in anul 2005, aceste Convenții nu au fost respectate decat partial în România.Cu riscul încălcării drepturilor fundamentale ale copiilor anumite prevederi au fost încălcate.Chiar daca au fost sesisate multe cazuri în acest sens care veneau din partea comunității internaționale, nu se schimba aproape nimic în domeniul adopției.Copiii din țara noastră erau percepuți ca o marfă, care putea fi adoptata după bunul plac al anumitor persoane care doreau să adopte și nu puteau adopta un copil din propria țară (așa cum arată studii realizate în acea perioadă), fie pentru că nu îndeplineau condițiile impuse privind adopția națională, care de obicei sunt mult mai restrictive decât cele în cazul unei adopții internaționale, fie pentru că în țara lor de rezidență se respectau prevederile Convențiilor internaționale în materie.

Din pacate in Romania impresia despre copii din sistemul de protectie a ramas aceeas,desi în sistemul de protecție a avut loc o reformă reală și profundă.Se consideră că ei pot fi adoptați dacă cineva dorește acest lucru. Dar persoanele în cauză nu se gândesc că acești copii au propriii lor părinți sau rude. Nu se înțelege încă faptul că și copiii aflați în sistemul de protecție a copilului din România au părinți, la fel ca alți copii din alte țări, aflați în grija statului. Mai mult decât atât, nu se înțelege că și copiii români au drepturi, la fel ca și ceilalți copii din alte țări ale lumii.

Drepturile copiilor români să fie respectate asta doreste Romania.Dorește ca drepturile părinților copiilor români să fie respectate. Dorește să aibă grijă de propriii copii și pentru fiecare copil aflat în sistemul de protecție să găsească cea mai adecvată familie care să îl îngrijească. România dorește să pună drepturile copiilor români pe primul plan, așa cum ar fi trebuit să facă de mult timp. Primordialitatea drepturilor copiilor în raport cu drepturile adulților trebuie să fie înțeleasă și în cazul României.

Dorințele adulților în raport cu drepturile copiilor la momentul acela erau mai importante.Daca o famile dorea un copil dorinta trebuia sa si fei indeplinita.Autoritățile române nu au înțeles că rolul lor era să reprezinte drepturile copilului, nu să caute un copil pentru o familie care își dorea un copil. Era încurajată separarea copiilor de propriii părinți, dacă o familie dorea să adopte un copil.

Noua legislație în domeniul adopției,care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, a pornit de la constatarea că adopțiile internaționale urmau anumite proceduri care intrau în contradicție cu convențiile internaționale ratificate de România, în principal Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Convenția de la Haga privind protecția copilului și cooperarea în materia adopției internaționale.

Chiar daca România prin ratificarea acestor convenții internaționale avea astfel angajamentul respectării lor, acest angajament nu a fost respectat în totalitate. Astfel, încălcarea prevederilor internaționale și neconcordanța între prevederile internaționale și prevederile interne în materia adopției au dus la încălcarea drepturilor copiilor din România.

Daca ne raportam la Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, în adopție, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte cea mai importantă rațiune.Ea presupune că nici un alt interes, economic, politic sau al persoanelor care adoptă nu va prima și nici nu va fi considerat egal cu cel al copilului, primordiale fiind drepturile copilului în raport cu cele ale adulților. Trebuie subliniat faptul că noua legislație în domeniu are în vedere pentru adopție găsirea unei familii pentru un copil, în nici un caz găsirea unui copil pentru o familie.

Legislația noua are reglementate următoarele aspecte care in vechea legislatie nu erau reglementate:

– situațiile și procedura prin care un copil devine adoptabil (atunci când planul individualizat de protecție al copilului prevede ca finalitate adopția internă, această finalitate putând fi prevăzută numai dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă au eșuat);

Daca ne raportam la legislația anterioară un copil putea deveni adoptabil prin consimțământul părinților copilului care era dat în formă notarială (fără să existe o consiliere a părinților în ceea ce privește consecințele acestei decizii), precum și prin intermediul Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecatorească a abandonului de copii; această lege a fost criticată pentru că nu stimula activitățile de reintegrare a copilului în familie, copilul fiind declarat adoptabil, acordând în acest fel prioritate adopției și nu revenirii copilului lângă părinții săi, ceea ce era în contradicție cu prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.

– instanța judecătorească este cea care face deschiderea procedurii adopției naționale, numai după realizarea de către aceasta a unui control riguros asupra demersurilor care s-au făcut în vederea reintegrării copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă;

Precedenta legislatie trimitea lista centralizată cu copiii adoptabili din întreaga țară tuturor județelor de fosta Autoritate Centrală în domeniu; aceasta procedura din pacate incuraja găsirea unui copil pentru o familie care dorea să adopte, nicidecum găsirea unei familii în funcție de nevoile și particularitățile unui copil; practica a demonstrat că unele familii cunoșteau copiii înainte ca aceștia să fie adoptabili, nerespectând astfel reglementările Convenției de la Haga.

– păstrarea dreptului de a consimți la adopția copilului a părintelui decăzut din drepturile părintești sau a celui căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești; această prevedere vine pe de o parte din caracterul provizoriu, reversibil al măsurii decăderii din drepturile părintești, iar pe de altă parte din caracterul permanent și ireversibil pe care adopția îl are asupra filiației firești;

Legea vechea nu punea acent pe responsabilitățile si drepturile părinților față de proprii copii chiar și în condițiile menționate.

– obligativitatea consilierii părinților biologici sau a reprezentanților legali înainte de a-și da consimțământul la adopție; instanța se asigură astfel că părinții își dau consimțământul în mod liber și că nu a fost obținut prin contraplată sau contraprestație de orice fel;

Anterioara legislatie nu cuprindea această prevedere, din contră copilul putea fi declarat abandonat „din oficiu” dacă familia nu se interesa de el pentru o perioadă mai mare de 6 luni (conform Legii 47/1993). Mulți părinți care au consimțit la adopția propriilor copii nu au avut șansa de a beneficia de servicii de sprijin în vederea cunoașterii drepturilor și obligațiilor pe care le au, precum și a consecințelor consimțământului dat. Mai mult, intermediarii și chiar profesioniștii sugerau abandonarea copiilor de către părinți în vederea adopției acestora.

– ca instituție de drept civil este tratată adoptia și nu ca masură de protecție asa cum a fost ea reglementată în legislația anterioară, cu alte cuvinte ea nu se mai adresează în mod automat tuturor copiilor care au nevoie de o masură de protecție, ci doar acelora pentru care o astfel de operațiune juridică este potrivită nevoilor și situației particulare a copilului.

Autorul Emese Florian vede adopția ca un fapt social care dă dovadă de altruism, de genorozitate și de solidaritate față se semenii noștri. Susține că este consacrată în mai toate legislațiile fiind cunoscută și acceptată de mai toate popoarele antice, excepție făcând unele state islamice care au un alt tip de tradiție familială și religioasă:” adopția nu are nicio valoare și nu antrenează nici un fel efectele filiației”. O altă excepție e cea a legislației Vietnamului care „pur și simplu ignoră adopția prin aceea că nu-i consacră nici măcar o singură regulă de drept.

Autorii Ion P. Filipescu și Andrei I. Filipescu concep adopția ca o a doua șansă a unui copil care nu mai poate fi integrat în familia sa de origine și de aceea familia adoptatoare este o familie permanentă care trebuie să-l crească și să-l formeze pentru a deveni folositor societății (FILIPESCU, Ion, FILIPESCU, Andrei).

2.2 Actuala procedura juridica de adoptie din Romania

Legea privind regimul juridic al adopției se înscrie în cadrul stabilit atât prin Legea privind protecția si promovarea drepturilor copilului, cât si prin prevederile convențiilor internaționale în domeniu ratificate de România.

Primordialițății îngrijirii copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi în cadrul familiei extinse (rude până la gradul IV inclusiv)este rațiunea care a stat la baza reglementării întregii proceduri a adopției, promovarea adopției naționale, identificarea celei mai potrivite persoane sau familii adoptatoare pentru copil și introducerea obligativității organizării la nivel național a unei evidențe a copiilor pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, a familiilor adoptatoare, precum și a adopțiilor încuviințate.

Avantajul adoptiei este ca oferi o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsit un mediu corespunzator în familia sa de origine și pentru care o astfel de alternativă raspunde nevoile identificate în urma procesului de evaluare realizat de către profesioniștii din domeniu.

Primul articol al actualei legislații definește adopția ca fiind „operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”(Legea nr.273/2004 republicata in 2009). Filiația fiind „legătura de rudenie între copii și părinți, legătură în linie dreaptă, descendență” (DEX, 1998).

Restricționare adopțiile internaționale este cea mai evidentă schimbare pe care a produs-o noua legislație,după cum se poate observa și în graficul de mai jos evoluția adopțiilor pe parcursul a 10 ani. Legea a stârnit proteste în rândul familiilor americane ale căror cazuri de adopție erau în curs de derulare în 2001, moment în care România a interzis adopțiile internaționale în urma unui raport extrem de critic al baronesei Emma Nicholson, raportorul Parlamentului European pentru România, și a cererilor ulterioare ale oficialilor UE.

Nicholson a condamnat "afacerile profitabile din traficul de copii" și a criticat autoritățile pentru "abandonul repetat al copiilor, abuzul și neglijarea copiilor". Ea a mers până la a-i acuza pe oficiali de vânzarea de copii. Descriind sistemul românesc de protecție a copilului ca fiind corupt "din cap până în picioare", ea a avertizat că refuzul de a restructura sistemul ar putea afecta șansele României de aderare la UE.

Grafic 1: Evoluția adopțiilor în România din anul 1997 până în 2007

Sursa: www.adoptiiroamnia.ro/statistici.aspx

Familia care dorește să ia în adopție un copil, trebuie să depună la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul de domiciliu, o cerere scrisă în vederea evaluarii condițiilor morale și materiale și obținerea atestatului ca familie/persoană aptă să adopte un copil.

Procedura adopției interne presupune pentru persoana sau familia care dorește să adopte parcurgerea după caz a urmatoarelor etape:

– Obținerea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte;

– Încredințarea copilului în vederea adopției;

– Încuviințarea adopției.

Iar pentru copilul care urmează să fie adoptat procedura adopției interne presupune parcurgerea după caz a urmatoarelor etape:

– Deschiderea procedurii adopției interne;

– Încredintarea în vederea adopției;

– Încuviințarea adopției.

Din ultimele doua etape observăm ca ele coincid. Prima etapă delimitând cele două entități, familia doritoare să adopte și copilul eligibil pentru adopție și acestea o parcurg în paralel, iar la trecerea celei de-a doua etapă se întâlnesc și formează o entitate, o nouă familie.

Pentru o perioadă de 2 ani familia sau persoana adoptatoare sunt monitorizate după încheierea adopției. Legea exclude orice legături/contacte între părinții biologici ai copilului și adoptatori.

Copilul dobândește prin adopție numele celui care adoptă. Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, Serviciul de Stare Civilă competent va întocmi, în condițiile legii un nou act de naștere al copilului în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții firești. Părinții adoptivi preiau drepturile și obligațiile părinților naturali, iar copii adoptați, au toate drepturile și obligațiile copiilor naturali.

În mod obligatoriu în cursul procedurii adopției se urmăresc urmatoarele principii:

– principiul interesului superior al copilului;

– principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

– principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

– principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârstă și gradul sau de maturitate;

– principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

Pe tot parcursul procedurii de adopție direcția în a cărei raza teritorială domiciliază copilul este obligată să ofere copilului informații și explicatii clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora.

Din cele 18 aliniate ale condițiilor de adopție aflăm că aceasta se încheie numai dacă este în interesul superior al copilului. Copilul poate fi adoptat până la implinirea vârstei majoratului civil. Iar o persoană majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorității sale.

La momentul procedurii de adopție se iau măsurile necesare in cazul in care exista frații acestea să fie încredintati împreună. Încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior. Copilul, respectiv majorul nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici simultan, nici succesiv.

Modificări in domeniul de reglementare al adopției au fost determinate de apariția, în martie 2008, a Deciziei Curții Constituționale nr.369/20.03.2008 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.35 alin.(2) lit.i) teza întâi și ale art. 63 alin. (3) și (4) din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, dispoziții care și-au încetat efectele juridice după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art.147 din Constituție.

Criticile Curții Constituționale au vizat faptul că, din analiza prevederilor art.35 alin.(2) lit.i) teza întâi rezulta că soluționarea cererii de încuviințare a adopției se face fără să se prevadă exprimarea consimțământului părinților firești, în această etapă, în fața instanței de judecată, ci doar pe baza documentelor care atestă exprimarea acestui consimțământ în faza de deschidere a procedurii. Totodată, a fost considerat neconstituțional faptul că, potrivit art.63 alin.(3), părinții firești nu sunt părți în procedura de încuviințare a adopției, judecarea cererilor de încuviințare a acesteia făcându-se cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul și a persoanei sau a familiei adoptatoare.

Încetarea aplicabilității dispozițiilor speciale prevăzute în art.63 alin.(3) și (4), cu privire la citarea separată a părinților firești în procedura de deschidere a adopției și, respectiv a viitorilor adoptatori în procedurile de încredințare în vederea adopției și de încuviințare a adopției, a fost de natură să afecteze interesul superior al copilului – prin crearea unui risc de condiționalizare ilicită a consimțământului la adopție – și dreptul celor două categorii de părți la ocrotirea vieții private și a datelor cu caracter personal, putând conduce, totodată, la încălcarea art.20 din Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg.

De asemenea, în practică, la acel moment se dovedea ca nefiind complet acoperită din punct de vedere al reglementării situația în care consimțământul la adopție era dat doar de către un părinte din cauza faptului că celălalt părinte este necunoscut, declarat mort sau dispărut, pus sub interdicție, iar ulterior, pe parcursul procedurii de adopție, această cauză încetează.

Cadru legislativ generat de încetarea aplicării dispozițiilor articolelor Legii nr. 273/2004 ce au fost declarate neconstituționale, a fost elaborată și publicată OUG nr. 102/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Actul normativ prevede posibilitatea instanței judecătorești ca, în anumite condiții și cu respectarea confidențialității asupra datelor conținute în dosarul de adopție, să poată solicita din nou consimțământul părinților firești, în cea de-a treia etapă a procedurii adopției, și anume în faza de încuviințare a acesteia.

Consimțământului părinților este prevazut in ordonata si cerut de către instanța care soluționează cererea de încuviințarea a adopției în condiții strict determinate, astfel încât conferirea calității de parte părinților firești și citarea acestora în etapa a treia a procedurii, cu posibilitatea acestora de a reveni oricând și în orice condiții asupra consimțământului să nu afecteze întreaga procedură, toate demersurile efectuate pentru găsirea unei familii adoptatoare și pentru verificarea compatibilității între aceasta și copil și nici să nu confere automat persoanelor implicate – părinți firești, pe de o parte și adoptatori pe de altă parte – acces reciproc la toate actele și lucrările dosarului, având în vedere că acesta conține o serie de informații de natură strict personală (situație materială, stare de sănătate, cazier judiciar, profil psiho-social, etc).

Grafic 2. Numărul de adopții încheiate conform noii legislații

Sursa: www.adoptiiromania.ro/statistici.aspx

2.3.Procesul adopției

2.3.1.Implicarea parintilor in procesul adoptiei

Trecut prin totul felul de examene, tratamente, speranțe deșarte și decepții dureroase este tabloul parintilor care vor sa adopte.Acești părinți nu se deosebesc cu nimic de toți ceilalți: își au trecutul lor de suferință legată de sterilitate, dar și experiențe mai mult sau mai puțin dureroase trăite în copilărie, în viața de cuplu, își au propriile fragilități și puncte forte, au o putere de empatie mai mare sau mai redusă, își au propriile vise legate de o familie ideală, de un copil ideal, au așteptări uneori exagerate sau, mai degrabă, pe măsura așteptării lor.

Atunci când trebuie să vorbească despre o pierdere majoritatea părinților adoptivi întampină greutăți.Trecerea peste aceste dificultăți trebuie sa fie facuta cat mai repede cu putinta, pentru a putea să îl ajute pe copilul adoptat să se confrunte cu furia și durerea pe care o resimt față de părinții biologici (în special între vârsta de 6 si 18 ani).

Ultimul pas al procesului de adopție este momentul cand copilul este dat in plasament la părinții adoptivi și se finalizează toate documentele necesare.

Momentul în care se creează legatura dintre copil și noua sa familie reprezintă ultimul pas,in care se dezvoltă o rutină familială și se creează o relație de familie. De asemenea, în această perioadă trebuie rezolvate toate problemele care pot apărea post-adopție.

Este vital pentru integritatea familiei ca între membrii săi să existe o legatură strânsă, să se recunoască unii pe ceilați ca făcând parte din familie și să dezvolte relații bazate pe grijă.

Părinții adoptivi care își fac griji în privința procesului de stabilire a unei legături între ei și copilul adoptat sunt sfătuiți să nu se impacienteze și să încerce să se lege în mod forțat de copil, ci în schimb să fie răbdători și să înțeleagă că această legatură se va stabili în timp.

Decizia de a adopta un copil nu este luata cu usurinta de catre un cuplu.Din punctul de vedere al unui cuplu, adopția reprezintă asumarea responsabilității asupra unei vieți umane și devotamentul total pentru a face tot ce este posibil ca acea viață umană, copilul, să fie crescut într-un mediul familial iubitor.

Este vorba de un devotament, de o implicare permanentă, care este costisitoare în ceea ce privește partea financiară, atenția și energia.

Părinții care vor să adopte simt anumite temeri, însă trebuie să le depaseașcă în totalitate înainte de a lua decizia de a adopta.

Faptului că nu sunt parinții biologici ai copilului, sau pentru că au intrat în viața copilului după ce a inceput procesul de dezvoltare și formare este prima teama care apare in mintea parintilor.Eliminarea acestei temeri se realizeaza prin timpul petrecut cu copilul, răbdare și demostrarea afecțiunii pentru copil, prin satisfacerea necesităților acestuia.

O a doua teamă sunt urmările în ceea ce privește starea de sănătate a unui copil adoptat. În general, părinții biologici trebuie să completeze un istoric medical, dar în situațiile în care acest lucru nu este posibil, există posibilitatea ca familia adoptivă să se confrunte cu o susceptibilitate a copilului la boli de ordin genetic, medical sau psihologic.

Referitor la decizia de a adopta este o alta teamă cu care se pot confrunta cuplurile care decid sa aleaga calea adopției este reacția familiei și a prietenilor.Teama este ca familia sau prietenii să nu aibă o reacție negativă. Membrii familiei vor fi, în cele mai multe cazuri, îngrijorați despre rasa sau vârsta copilului adoptat, dacă acel copil se va integra în familie și dacă părinții adoptivi vor putea face față financiar și emoțional.

Parintii trebuie să asigure familia și prietenii că au luat în calcul toate posibilitățile, atât părțile negative cât și cele pozitive, că se simt încrezători că pot susține o familie și că speră că vor putea conta pe sprijinul familiei și al prietenilor.

Desi adopția este o decizie personală, trebuie avut în vedere și impactul pe care îl are această hotărâre asupra prietenilor și familiei, prin prisma efectului pe care aceste reacții le are asupra părinților și a copilului.

2.3.2.Relatia afectiva dintre copil si familia adoptiva

Aflat într-o zi în brațele mamei care l-a născut, iar a doua zi, aceasta dispăruse: degeaba a plâns, a chemat-o: ea nu s-a mai întors niciodată,asa suna povestea unui copil abandonat. Memoria lui conștientă nu și-o mai amintește, dar creierul lui a înregistrat o mare deznădejde și teama de a muri. Prima rană, rana primitivă.

Apoi, în funcție de povestea fiecăruia și de destin, copilul a putut fi încredințat unei alte persoane, unei instituții, unei familii de plasament ; uneori, el a avut un parcurs în care au apărut numeroase plasamente. Unii dintre copii, cei mai mari, au fost nevoiți uneori să se descurce singuri pe stradă pentru a supraviețui, alții au fost maltratați sau au fost lăsați ore, zile, săptămâni de-a rândul culcați într-un pătuț, cu biberonul legat de gratiile acestuia.

Cum sa ne închipuim că un astfel de copil își poate întâlni părinții adoptivi cu inima plină de dragoste pentru niște persoane pe care nu le-a văzut niciodată, care nu sunt nici pe departe primii care se apropie de el, care se ocupă de el?

Copilul a trăit o nouă despărțire,pana sa ajunga la familia adoptiva despărțirea de mediul pe care îl cunoștea, mediu care nu era, poate, prea plin de căldură, dar care era singurul pe care îl cunoștea, în care își avea propriile repere, despărțire de persoanele care se ocupau de el, poate nu foarte bine, dar erau singurele persoane pe care le cunoștea, despărțire de un mod de viață, de alimentație … poate nu prea sănătos, dar singurul pe care îl cunoștea

Ce simte acest copil? Câtă încredere poate avea în acești noi părinți când, de fapt, încrederea lui a fost de atâtea ori înșelată în trecut? Se va putea oare atașa de acești părinți și trăi intimitatea unei vieți de familie împreună cu ei?

După o perioadă de ezitare, de încercare a părinților, el va decide să aibă încredere în ei, să se lase iubit și să-și iubească părinții. Și asta cu atât mai ușor cu cât părinții vor fi înțeles miza situației și vor putea să-i respecte propriul ritm, cu atât mai ușor cu cât trecutul lui de abandon este mai scurt iar el nu va fi cunoscut neglijarea și/sau maltratare.

Din pacat,în anumite cazuri, copilul nu mai are suficientă încredere în lumea care îl înconjoară, în adulți, în el însuși și opune rezistență la ceea ce noii lui părinți îi propun. Ceea ce face să apară la aceștia din urmă un sentiment de neînțelegere, de incompetență și, foarte curând, un sentiment de neputință. Părinții trebuie să fie în stare să sesizeze particularitățile copilului lor legate de ceea ce acesta a trăit înainte dacă vor să devină „tutori de rezistență la șocuri” – ca să-l parafrazăm pe Boris Cyrulnik. Fără empatie și fără compasiune pentru ceea ce el a trăit înainte, părinții au toate șansele să-l victimizeze din nou pe copil și să pună în primejdie relația de atașament, de încredere și de tandrețe dintre părinte și copil.

O importanță majora pentru copil, este procesul de atașament pe care trebuie să il trăiască, său mai bine zis sa il retrăiască; pentru părinți, si anume legaturile care se creează intre copil si viitorii parinti.

In lucrările lui Bowlby notiunea de atasament poate fi formulată după cum urmează: construirea primelor legături între copil și mamă sau cea care îi ține locul răspunde unei nevoi biologice fundamentale. Este vorba despre o nevoie primară. Prima legătură pe care o cunoaște în general copilul, legătura cu propria lui mamă, devine, prin forța lucrurilor, primul model a ceea ce este o relație și a ceea ce el poate aștepta de la ea. (John Bowlby)

Experiențele cotidiene de îngrijiri materne, de explorare, de căutare a proximității sau de absență a îngrijirilor materne, copilul își construiește un model operațional intern al mediului, al mamei sale și al lui. Pentru copil acest model, reprezentarea relațiilor sociale în general și reprezentarea a ceea ce el poate aștepta de la o anumită legătură afectivă, reprezentarea lumii și a siguranței sau a nesiguranței pe care ea le generează.

Ca si ideal, copilul își construiește un model flexibil și securizant pe care îl generalizează la relațiile care urmează. Un model operațional intern eficient permite copilului mic să anticipeze diferite fenomene și îl protejează împotriva pericolelor care pot apărea în mediul lui înconjurător ca și în noile medii.

Ocazia primelor interacțiuni dintre mamă și copil, evoluează o dată cu creșterea și noile experiențe ale acestuia din urmă. Dar, în ciuda noilor experiențe, modelul relațional de bază pentru copil (ca și pentru adultul care va deveni) va rămâne întotdeauna dependent de primul model de reprezentare a lumii și de relațiile pe care le va fi „integrat”.

In primul an de viață al copilului cel mai important lucru este reprezentat de nevoile lui și de mijloacele prin care acestea pot fi satisfăcute.Prioritatea normală a părinților lui sunt nevoile copilului. Când simte o nevoie – hrană, căldură, contact sau mângâiere -, copilul plânge pentru a fi satisfăcut. Plânsul se transformă ușor în mânie atunci când copilul, în neputința și în disperarea lui, se află într-o situație de neliniște insuportabilă pentru că nevoile lui nu au fost satisfăcute. Cand el implineste deja 7 zile, atașamentul lui față de mamă este de așa natură încât această îi înțelege plânsul și comunicarea non-verbală (Verny, 1981). Când persoana care se ocupă de copil este schimbată – așa cum se întâmplă în cazul familiilor de plasament, al creșei sau al unei internări în spital – noua persoană nu cunoaște limbajul copilului. Atunci când copilul plânge, noua persoană, incapabilă să-i descifreze plânsul și chemările în ajutor, va satisface adesea greșit nevoia.Chemările lui în ajutor,cand copilul plange daca sunt înțelese corect și satisfăcute din priviri, din atingeri, cu un surâs, prin mișcare și cu zahăr, îl fac să se simtă în siguranță, să aibă încredere și să se atașeze.

Elementul esențial il reprezinta sentimental de siguranta care va permite copilului, începând aproximativ de la vârsta de un an, să exploreze lumea exterioară. La această vârstă, copilul este extrem de sensibil la despărțire, la orice amenințare de pierdere a persoanelor importante pentru el, dar este și natural pornit spre explorare atunci când se simte în siguranță.

În cel de-al doilea an, copilul începe să exploreze lumea. Dar se află în fața unei dileme: curiozitatea îl împinge înainte, teamă însă îl reține.

Se simte frustrat pentru că nu poate răspunde propriilor dorințe, dar liniștit să constate că părinții îi controlează mediul și îi asigură securitatea.

Este perioada în care învață cuvântul „nu”, dar și gratificația pe care o obține îndeplinindu-și așa cum trebuie acțiunile. Formarea personalității sale va fi consecința firească a acestor experiențe.

Între prima și a doua aniversare, accentul ar trebui pus pe limitele impuse de părinți. Trebuie să se dezvolte conceptul de „NU” și acceptarea limitelor. Copilul vrea să aibă unele lucruri, vrea să facă unele lucruri cum ar fi să se joace cu butoanele de la instalațiile electronice din casă. Un părinte eficient stabilește limite spunând „nu” și gândind acest lucru. Copilul care este atașat vede nemulțumirea din ochii părintelui, încetează să se joace cu butoanele de la instalațiile electronice și observă apoi mulțumirea din ochii părintelui. În acest fel, copilul învață să accepte limitele. Acest ciclu de dorință – stabilire a limitelor – acceptare a limitelor se repetă de nenumărate ori în timpul zilei în acest al doilea an de viață a copilului, care dobândește mai multă libertate și mai multă autonomie acceptând limitele. El învață astfel să se controleze și să respecte regulile societății ( Cline, 1982).

Mary Ainsworth prin lucrările ei despre copiii de această vârstă a demonstrat legăturile strânse dintre sistemul de atașament și sistemul de explorare, ajungând la conceptul de mamă ca fundament al siguranței (Ainsworth, Bell și Stayton, 1974).

În cursul dezvoltării, comportamentele de explorare și de atașament se succed. Într-adevăr, așa cum arată și M. Ainsworth, de îndată ce un copil poate merge de-a bușilea, el pleacă „în excursie” – este ceea ce numim sistemul de comportamente de explorare – depărtându-se uneori atât de mult încât iese din raza de observație a mamei. El revine totuși din când în când ca să se asigure că aceasta este prezentă și disponibilă – este ceea ce numim sistemul de comportamente de atașament – cu atât mai mult cu cât mama poate să fie ocupată cu treburi altele decât cele legate de îngrijirea copilului – este ceea ce numim sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne.

CAPITOLUL

Metode și tehnici de lucru cu copilul abandonat

Asistentului social

Munca asistentului social are două componenete:

intervenția propiru-zis reprezinta anumite activitati directe,din care aminti:rezolvarea „crizei” prin care copilul trece,vizite in familia copilului,stabileirea relatiei intre copil si parinti,negocierea situatiei cu alti factori.

Administrarea cazului privind actiunile birocratice prevazte de lege ex:demersuri la organele de stat,elaborarea actelor si corespondentei,etc.

Astenta sociala se deosebeste prin trei elemente si anume:

-un sistem de cunostinte suficient de dezvoltat

– un sistem de tehnici și procese specifice meseriei

– un sistem de principii și “expresii teoretice”

Pentru reușita proiectelor de intervenție socială, asistentul social trebuie să aplice “regula setului de tehnici”, nici un procedeu și nici o tehnică, oricât de perfecționate ar fi, nu pot satisface toate exigențele și nu pot acoperi întreg “spațiul social” vizat.

Principalele metode de interventie sunt in functie de natura clientului,dimensiunile acestuia si scopul urmarit.

Vom analiza urmatoarele metode:

-Interviul

– Sculptura familială

– Genograma

– Harta eco

– Matricea ciclului de viață

– Analiza cîmpului de forțe

– Istoricul social

-Studiu de caz

-Consilierea

Interviul

Intrviul este o metoda de comunicare,dar si o metoda de interventie.

Modele de interviuri folosite de asistentii sociali sunt:

Interviul informaționa:are ca scop obtinerea de informatii privind istoricul social al copilului pentru ca asistentul social sa inteleaga problemele acestuia.

Structura interviului este următoarea:

informații de identificare

prezentarea problemei

date despre familie și copilăria mică

performanțe școlare

starea de sănătate

istoria maritală

istoric al angajării

contacte cu alte instituții sau agenții care au ajutat până în prezent copilul

impresii generale

Interviul de diagnostic: deosebirea de interviul informational este doar natura intrebarilor.Interviul de diagnostic are ca scop tipuri de servicii oferite clientului în funcție de problemele evidențiate.

Interviul terapeutic Scopul acestuia este de a sprijini clienții pentru a produce schimbări în modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament

Sculptura familială

Este o tehnică ce are ca scop să ajute clientul sau famila să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie, fiind folosită la fel de eficientă ca și tratament cu reală valoare terapeutică.

Genograma

Mai este numită și arborele familiei este un instrument utilizat în înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica sa principală constă în descrierea relațiilor inter- generaționale într-o familie; se realizeaza u ajutorul unor coduri a căror desciere este menționată într-o legendă, ajută la exprimarea schematică a relațiilor inter-generaționale cu revelanță pentru istoricul social.Asistentul social împreună cu familia completează genograma..

Simbolurile folosite pentru întocmirea genogramei sunt:

Bărbat Bărbat divorț

34 ani decedat

Femeie

30 ani căsătorie separare

Familie cu doi copii

avort

Familie cu un copil

natural și unul adoptat concubinaj

Harta eco

Mai este denumita si ecomapa.Se realizeaza tot cu ajutorul graficului si prezinta locul individului și al familiei în contextul social evidențiind natura relațiilor existente, intensitatea conflictelor; ca și genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale și sociale ale subiecților

analizați.

Exemplu:

Legendă:

relație solidă

relație normală

relație tranzitorie

relație conflictuală

Matricea ciclului de viață

Este una dintre tehnicile semnificative deoarece ea reprezinta lucrul cu familia ai căror membri se află în cicluri diferite de viață. Matricea ajută asistentul social să-și ordoneze ideile despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de viață al fiecăruia dintre ei.

Analiza cîmpului de forțe

Reprezinta identificarea forțelor care contribuie la rezolvarea unei probleme sociale a unei familii.Face parte dintr-o tehnică de culegere a datelor care ajută cleintul să-și canalizeze efortul pentru identificarea forțelor generatoare de schimbare.

Realizarea ei se face in sase etape si anume:

stabilirea obiectivelor;

identificarea factorilor/forțelor pozitive și negative care determină schimbarea;

analiza factorilor în termeni de influență (puterea forței de a produce schimbarea), consecvență (stabilirea în timp (pe parcursul procesului de ajutor) a forței și oportunități);

depistarea forțelor favorabile/vulnerabile care influențează atingerea obiectivelor;

identificarea actorilor sociali (persoane, grupuri, organizații) capabili să influențeze trecerea de la un nivel scăzut de influență la unul ridicat;

selectarea strategiei de schimbare în vederea atingerii obiectivelor.

Istoricul social

Istoricul social conține date brute despre subiect precum și aprecierea acestor date de către asistentul social.

Schema istoricului social:

Informații personale:

Dezvoltarea fizică și cocnitivă;

Sănătate fizică/mentală;

Comportări critice și modele de răspuns;

Sentimente, trăiri emoționale;

Educația;

Încadrarea în muncă;

Starea materială;

Antecedente penale sau legale.

Relații interpersonale:

Starea civilă și familial;

Apartenența la grup, asociații sau organizații;

Relații de serviciu.

3. Informații de ordin social:

Cultură;

Comunitatea;

Relații cu instituții.

Mediul fizic – descrierea mediului fizic, acordând o importanță specială siguranței mediului, nivelului de accesibilitate și de întreținere, accesibilități la:

Locul de trai;

Vecinătate

Mediu de lucru;

Transport.

Studiul de caz

Timp indelungat asistenta sociala a fost cunoscuta sub numele de “family case work” (studiu de caz familial). ). Aceasta a fost justificată de obiectivul serviciilor sociale de a asigura bunăstarea și protecția copiilor din familia considerată drept sistem. Lucru cu copii și familia se fundamentează pe câteva teorii.Aflata sub incidența destrămării sau a altor dificultăți și crize au fost considerate “centrifuge” (încă din anul 1972 de către Jordan, B.), determinând asistenții sociali să-și adaptaze și actualizeze metodologia. . Studiul de caz cuprinde toate tehnicile enumerate mai sus, lăsând loc de altele noi adaptate la situațiile prezente,el porneste de la un cadru teoretic urmat de selectarea cazurilor si precizarea unității de analiză studiul fiecărui individ în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor (Radu, I., p. 343)

Clasificarea studiului de caz:

studii de caz intrinseci – reprezinta investigarea minuțioasă a unui caz particular fără scopul de a “testa” o ipoteză sau o idee. Se limitează doar la descrierea și explicarea teoretică.

studii de caz instrumentale – se analizeaza uncaz particular ce este cercetat detaliat cu scopul de a lămuri o problemă sau o teorie generală. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoaștere mai largi.

studii de caz colective – cazurile sunt alese pe baza unor criterii specifice de ordin teoretico – metodologic (concepte, ipoteze, eșantioane) ci pe studierea mai multor cazuri pentru înțelegerea unui fenomen social.

Principii generale ale studiului de caz:

Selecția și delimitarea cazurilor – studierea avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unui caz și un al altuia.

Selectarea în interioerul cazului – persoane, locuri, evenimente sau dacă este vorba de un studiu individual eșantionarea în actele de comportament (individul nu poate fi observat tot timpul).

Focalizarea pe caz din perspective diferite și cu metode diferite (principiul triangulației).

Interpretarea cazului se face prin comparație și generalizare.

Etapele realizarea unui studiu de caz:

Prezentarea problemei (problemelor)

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de copil;

prezentarea problemei (problemelor) așa cum au fost văzute de asistentul social;

identificarea sistemului copilului (copil, familia, clasa, grupa, școala, etc.);

Istoria problemei

eforturile anterioare de rezolvare a problemei și efectele lor.

Găsirea punctelor tari și a punctelor slabe prin cunoașterea:

sistemelor interpersonale (biologic: sistemul dezvoltării – înălțime, greutate, motricitate, analizatori, organe, sisteme, caractere sexuale, predispoziții, tulburări ale regimului zilnic (somn, alimentație, baia, ținuta), activități recreative, și

social (familia, alte persoane importante: relația copil – părinte, părinte educator/profesor, părinte – asistent social, condiții materiale (camera, locul de joacă, igiena, alimentația, îmbrăcămintea, încălțămintea, materialele educative), climatul educativ (relația copil – profesor/educator, relația copil – copil), eul și lumea (conștiința de sine, atitudinea față de norme și valori), statutul financiar (burse, bani de buzunar).

Evaluarea inițială

Cum trebuie abordată problema principală?

Ce probleme suplimentare s-au perceput?

Ce factori bio-psiho-sociali și de mediu influențează problema principală și pe cele percepute anterior?

Ce factori din cadrul sistemului clientului vor influența rezorlvarea problemei?

Ce factori de mediu vor afecta reabilitarea clientului și acceptarea ajutorului?

Roluri

Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung pentru fiecare scop în parte.

Atingerea scopului (care trebuie să fie realizabil, credibil, măsurabil, dorit și să ofere siguranță) clientului și asistentului social.

Anticiparea obstacolelor și a modalităților de îndepărtare

Stabilirea duratei de intervenție.

Plan de intervenție

Modelul individual.

Sarcinile – de cine și în ce ordine vor fi îndeplinite.

Persoanele care oferă ajutor – în funcție de tipul intervenției și momentul intervenției.

Resurse – copil, familie, școală, asistent social, grup de suport.

Evaluarea finală

Evaluarea finală a intervenției.

Limite ale intervenției și modalități de depășire.

Consilierea

Este o metoda recenta adoptata profesiilor orientate spre serviciile umane.Consilierea include acțiunea desfășurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre:

dezvoltarea personală;

sprijin în situații de criză;

ajutor psihoterapeutic;

rezolvarea problemelor.

Consilierea exprimă o relație profesională între un consilier special format și un clein, desfășurându-se, în general, individual sau față în față, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup.

Consilierea are drept scop ajutorarea clienților în înțelegerea și clarificarea punctelor lor de vedere asupra spațiului de viață, asupra mediului, consilierea susține și rolul învățării găsirii scopurilor determinate pentru înțelegerea de sine și a celor din jur, pentru o mai bună informare cu privire la posibilitățile, pentru soluționarea probremelor de natură emoțională și interpersonală

Sunt peste 400 de modele distincte de cosiliere și psihoterapie.

Abordările clasice recunoscute se regăsesc în demersurile:

psihodinamic – orientat spre “insight”, spre perspicacitate;

cognitiv – comportamental – în special pentru managementul și controlul comportamentului;

umanist – orinetat spre autoacceptare și libertate personală.

Acestor modele li se adaugă perspective impuse de dezvoltarea socială: abordarea sistemică, abordarea multiculturală, specificitatea genurilor masculin și feminin, managementul de caz, politici sociale, percepția asupra conviețuirii, analiza tranzacțională, terapia centrată pe realitate, abordarea gestaltistă, etc.

Studiu de caz nr 1

Date de identificare ale copilului

1.Nume:V

2 Prenume:A

3 Sexul:masculin

4 Data nasterii:1.05.2005

5 Rangul nasterii:8

6 Religia: ortodoxă

7:Etnia: română

8:Naționalitate: romănă

Descrierea copilului

Descrierea fizică

Istoricul dezvoltării

Aspecte legate de mediul în care a fost crescut și stimulat copilul:

Internat la Leagănul de copii din data de 28.05.2005, aproximativ o lună a stat în familie.

Din 2009 este internat într-un Centru de Plasament.si de atunci nu a mai fost vizitat de părinți sau alte rude până la gradul IV inclusiv și a fost declarat abandonat.

Aspecte legate de atașament /de cine este atașat copilul, la cine caută înțelegere, copii cu care vrea să fie împreună)

Nu prezintă un atașament deosebit față de nici o persoană din Centrul de Plasament. Este foarte atașat de fratele mai mic, cu care a fost internat în același centru de plasament.

Descrierea deprinderilor însușite de copil

de igienă corporală (se spală singur, știe să folosească accesoriile de igienă)

Da

de folosire a hainelor

Da

alimentare (mănâncă singur, știe să folosescă vesela)

Da

de folosire a aparaturii casnice

Nu

Aspecte ale dezvoltării psihomotorii:

Dezvoltarea afectiv – emoțională și psiho – motorie

dispoziție afectivă predominant veselă;

comunică bine, își exteriorizează sentimentele;

normal dezvoltat din punct de vedere psihomotor;

conformă vârstei cronologice;

Dezvoltarea intelectuală

capacitate intelectuală medie;

copilul va urma activități specifice grupei pregatitoare.

Comportament social

Inadaptat social datorită instituționalizării îndelungate, dar cu potențe de adaptare rapidă deoarece are o fire sociabilă.. Simte nevoia de dragoste, înțelegere, afecțiune.

Abilități, aptitudini, interese

știe să se facă plăcut când dorește;

este un copil harnic, conștiincios și docil;

Concluzii, recomandări

Copilul se pote integra fosrte ușor într-o familie de asistenți maternali, până se va găsi o familie adoptatoare (copilul și-a dat acordul de a fi înscris pe lista copiilor adoptabili).

Starea de sănătate

Actuală: bună

Spitalizări: nu a avut

Educația

Forma de învățământ frecventată în prezent

(în ce clasă, ce clase a repetat, atitudinea copilului față de școală)

va urma activități specifice grupei pregatitoare

copilul are capacitate intelectuală medie;

nu îi place prea mult actul educativ (pentru că nu l-a încurajat nimeni în ceea ce privește activitatea preșcolară) dar perseverent

Preferințe, aptitudini școlare și extrașcolare

copilului îi plac mult activitățile în aer liber;

îi place să se joace cu celalți copii;

sportul preferat este fotbalul;

Istoricul problemei copilului

de unde provine, mediu, cum s-a produs abandonul, încercări de prevenție, plasamente efectuate

Copilul V.A. este unul din cei treisprezece copii rezultați în urma unirii libere dintre T.Z. și V.N (starea civilă – concubinaj). Minorul a fost internat în Leagănul de copii Iași la aproximativ o lună după naștere deoarece părinții mai aveau în întreținere 6 copii și nu se puteau ocupa de creșterea și îngrijirea minorului. În 2009, septembrie, copilul a fost transferat în Casa de Copii Preșcolari Hălăucești și până în prezent copilul V.A. nu a fost vizitat de părinți și nici de o altă rudă până la gradul IV inclusiv. Din acest motiv se fac demersurile necesare pentru declarearea judecătorească a abandonului copilului V.A.

Copilul și-a dat acordul pentru adopție. Până la găsirea unei familii potrivite se va plasa minorul în asistență maternală împreună cu fratele său din acelați centru de plasament.

Până în prezent minorul nu a mai beneficiat de nici un plasament în cadrul unei familii.

Genograma

Harta Eco

Legendă:

legături puternice

legături normale

legături slabe

legături foarte slabe

perioadă de adaptare

Date despre familia lărgită

Identitatea părinților

Identitatea fraților

n – neșcolarizat, C.P. – Centru de Plasament, Șc. – Școala generală, h – prezintă handicap fizic,

ab- abandonați la naștere

Date despre familia lărgită

bunicii materni: –

–

bunicii paterni: – V.M.

– V.F.

mama are : frați:

surori:

tata are: frați:

surori:

Observații:

Nu se cunosc date despre familia lărgită (bunici, unchi, mătuși, etc.). Bunicii paterni amintiți sunt cei care mai sprijină uneori familia biologică a minorului, însă nu se cunosc date despre ei.

Istoricul social al familiei

Minorul provine dintr-o failie numeroasă. Din legătura stabilă, dar de concubinaj, dintre V.N. și T.Z. (părinții minorului) au rezultat 13 copii, dintre care 5 sunt abandonați în Centre de Plasament și 8 dintre ei stau împreună cu părinții (iar dintre aceștia 1 copil prezintă handicap fizic). Conform anchetei sociale, efectuată de asistentul social (de la Fundația Bethany), toți membrii acestei familii locuiesc într-o casă din chirpici, constituită dintr-o singură cameră, fără nici un fel de mobilier, membrii familiei dorm pe jos și pe paturi improvizate; condițiile igienico – sanitare sunt aproape inexistente.

Prin derularea Programului de Sprijin PIN 2, pentru familiile vulnerabile, pentru această familie a fost aprobat un ajutor material pe timp de patru luni în valoare de 700 lei. Din prima parte de materiale primite, cei doi părinți au vândut la cetățenii din sat toate alimentele și obiectele primite cumpărându-și în schimb băutrui alcoolice.

Singura sursă de venit a familiei este alocația se stat a copiilor minori ce-i au în “îngrijire”. Cei doi părinți lucrează ocazional, cu ziua, pe la diverși cetățeni din sat, însă ceea ce consumă pe băuturi alcoolice.

Membrii familiei mai primesc sprijin de la bunicii paterni, ajutorul constând în găzduirea familei în casa prorietate personală a acestora (o casă cu două camere și bucătărie de iarnă, însă au condiții necorespunzătoare de locuit).

În societate / comunitate familia este cunoscută ca o familie de oameni săraci, fără nici un venit, cu condiții de viață foarte grele.

Matricea ciclului de viață

Relația copilului cu familia în perioada instituționalizării

După naștere copilul a stat o lună în cadrul familiei, dar datorită condițiilor neadecvate de creștere părinții l-au internat în Leagănul de copii, de aici fiind mutat mai târziu în centrul de plasament unde era internat și fratele său. Familia l-a vizitat sporatic pe copil, însă din anul 2009 părinții nu și-au mai vzitat și interesat de cei doi copii din centru.

Situația materială a familiei

locuința: o casă cu o cameră făcută din lut/chirpici;

venituri: fără venituri constante și sigure, alocațiile copiilor minori, găsesc servicii ocazionale la cetățenii din sat dar le cheltuie pe băuturi alcoolice.

proprietăți: își construiesc o casă (cea cu o cameră vor să o extindă); nu au în prorietate suprafețe de teren arabil.

Nevoi ale copilului

dezvoltarea unei relații de atașament stabile cu un adult;

nevoia copilului de a ave o copilărie (adolescență) fericită, normală;

stimularea dezvoltării cognitive și afective;

adaptarea copilului la un mediu familial sănătos;

însușirea modalităților de relaționare dintr-un mediu familial sănătos;

însușirea modului de folosire o obiectelor casnice dintr-o gospodărie.

STUDIU DE CAZ 2

Date de identificare a copilului

Nume: S

Prenume: R

Sexul: M

Data nașterii: 09.08.1999

Rangul nașterii: 2

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitate: română

Descrierea fizică:

Statut legal: nerecunoscută paternitatea

Date de identificare a mamei copilului

Nume: S

Prenume: A

Data nașterii: 12.08.1982

Stare civilă: necăsătorită

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea: română

Pregătirea profesională: școala generală

Ocupația: elevă la școala profesională, specializarea croitorie

Venit: alocație de elev

Date de identificare a tatălui copilului

Nu se cunoaște identitatea tatălui copilului deoarece minorul este conceput în urma unui act sexual forțat (viol în grup).

Date despre familia lărgită a mamei

Identitatea părinților

Date despre familia lărgită

bunicii materni ai mamei: –

–

bunicii paterni ai mamei: –

–

mama minorei are : frați: 2 frați (unul rezultat din prima căsătorie a tatălui)

surori: o soră (rezultată din recăsătorirea mamei)

tatăl copilului are: frați:

surori:

Observații:

Familia lărgită se compune din tatăl clientei și fratele bun, L.M., care este major și locuiește în alt județ al țării unde lucrează, dar cu care clienta ține legătura în mod constant prin corespondență. Nu se cunosc alte date despre familia lărgită (unchi, bunici, mătuși, etc.)

Istoricul social al cazului:

S.D., mama minore, a fost instituționalizată la vârsta de 3 luni. Familia naturală nu s-a interesat niciodată de situația ei. Rareori s-a întâlnit cu fratele său, S.A., ocrotit în Centrul de Plasament Bucuresti.Despre mama clientei se știe doar că este stabilită în București, este recăsătorită și are un copil de circa 4 – 5 ani. ultima dată când clienta a văzut-o pe mama sa a fost atunci când s-a pronunțat divorțul dintre părinții săi. Aceștia erau despărțiți în fapt de foarte mulți ani, clienta și fratele ei fiind rezultați din relații pasagere dar pentru că părinții nu erau divorțați copii au fost recunoscuți de tatăl lor, primind numele acestuia.

În prezent tatăl clientei trăiește în concubinaj și refuză să își sprijine fiica, dând vina pe sistemul defectuos de organizare a caselor de copii.

Nu există posibilități de reintegrare în familia de origine și nici în cea lărgită a mamei.

Genograma

Harta eco

Legendă:

legături slabe

legături puternice

legături nesemnificative

Relația mamei cu tatăl copilului

Din pacate stabilirea paternității, minorei nu se poate realiza, deoarece minora a rezultat în urma unui act sexual forțat (viol în grup). Mama copilului (minora și ea) la momentul respectiv nu a declarat la Poliție incidentul și nici la pedagoga căminului în timp util pentru a putea fi deschisă acțiunea penală.

Relația asistent social – clientă

Mama a fost găzduită în Centrul maternal în ultimele luni de sarcină de către centrul de plasament. Asistentul social a început educarea și sprijinirea mamei pentru a dezvolta relația mamă-copil încă din această etapă. După naștere mama nu avea cunoștințele și nici responsabilitatea necesară pentru a crește un copil. În timpul orelor de pregătire și de consiliere, date în acest sens, relația asistent social – client s-a conturat, devenind una de încredere.

Mama fost sprijinită între timp să-și termine studiile începute la școala profesională de croitorie.

Relația mamă – copil

Cuplul mamă copil a necesitat o îngrijire specială având în vedere faptul că amândouă sunt minore. La început relația mamă – copil era una afectivă puternică, mama nefiind de acord nici cu avortul și nici cu plasarea copilului la un asistent maternal profesionist după naștere.

Legătura mamă – copil a devenit în timp deosebit de puternică, mama reușind să asigure un program de îngrijire, de alimentație și educație suficent de competent, sub supravegherea personalului Centrului Maternal.

Analiza câmpului de forțe

Concluzii

Centrul Maternal a sprijinit mama și copilul până la îplinirea vârstei de 2 ani a copilului, împlinirea majoratului mamei și terminarea studiilor începute de aceasta. Externarea din centru s-a făcut în momentul în care fundația World Vision a facilitat clinetei găsirea unei locuințe și a acordat sprijinul material întreținerii acesteia.În această apartament a locuit împreună cu încă o clientă (cuplu mamă – copil) din Centru Maternal. Aceasta din urmă a avut o influență negativă asupra mamei S. S. – D., care în timp a ajuns la neglijarea copilului. Cei doi copii de 2 ani, respectiv 1 an erau lăsați singuri în apartament în timpul zilei, timp de mai multe ore. Vecinii acestui apartament s-au plâns că cele două mame aduceau seara indivizi ce nu prezentau încredere. Centrul Maternal, în aceste condiții, a fost nevoit să acționeze în favoarea copilului luându-l de lângă mamă și încredințându-l în plasament.Ulterior s-a făcut decăderea din drepturile părintești (mama se dezinteresa total de copil, practicând prostituția) și încredințarea copilului spre adopție.

Anexe

Legea Nr. 47/1993 cu privire la declarația judecătorească a abandonului de copii

Publicată în Monitorul Oficial nr. 153 din 8 iulie 1993

Parlamentul României adoptă prezenta lege:

ART. 1

Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandinat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 (șase) luni.

Prin dezinteres se înțelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.

Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. Instituțiile care au în îngrijire copii sunt obligate să comunice autorității tutelare sau instanței de judecată, la cererea acestora, numărul vizitelor efectuate, precum și orice fapte ale părinților care să poată caracteriza comportamentul părintesc al acestora față de copil. În acest scop, instituția este obligată să țină o strictă evidență a vizitelor și faptelor menționate.

ART. 2

Cererea pentru declararea abandonului se adresează tribunalului județean sau, după caz, al municipiului București pe raza căruia se află sediul instituției de ocrotire ori domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat sarcina îngrijirii copilului.

Sesizarea instanței va fi făcută de conducerea instituției unde se află copilul părăsit sau de procuror, în termen de trei luni de la data împlinirii termenului de șase luni de când părinții au încetat legăturile cu copilul în înțelesul celor prevăzute la art. 1, alin. 2.

La cererea pentru declararea abandonului se va anexa ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă cu privire la condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psihofizică, de instruire și educare a copilului, condițiile pe care le are și modalitatea de îmbunătățire a acestora, precum și orice alte date interesând creșterea, instruirea și educarea copilului. În cadrul anchetei sociale autoritatea tutelară va opina în legătură cu poziția sa față de cererea de declarare judecătorească a abandonului.

Citarea părinților, a autorității tutelare și a persoanelor prevăzute la art. 3 este obligatorie.

Participarea procurorului la proces este obligatorie.

ART. 3

În cazul copiilor aflați în instituțiile prevăzute la art. 1, abandonul nu va fi declarat dacă, înăuntrul perioadei de șase luni ori în timpul judecării procesului o rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se încredințeze copilul spre creștere și educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul copilului.

Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat de instanță.

ART. 4

În cazul declarării abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituției private legal constituită ori, după caz, alte persoane, în condițiile legii.

Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege.

ART. 5

Pentru copiii care la data intrării în vigoare a legii se află în instituții de ocrotire socială sau medicale de stat, părăsiți de părinți de peste șase luni, sesizarea instanței, în condițiile art. 2, alin. 2, se poate face de îndată.

ART. 6

Instanța competentă poate decide oricând, la cererea unuia sau a ambilor părinți, redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului.

Dispozițiile alineatului precedent nu se aplică în cazul în care copilul a fost adoptat în condițiile legii.

ART. 7

Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 50.000 la 300.000 lei neîndeplinirea de către conducerea instituțiilor care au în îngrijire copii a obligației prevăzute de art. 1, alin. 3 și de art. 2, alin. 2.

Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor se vor face de către personalul cu atribuții specifice de control al organului central sau local în supordinea căruia se află instituția de ocrotire socială sau sanitară.

ART. 8

Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României.

ART. 9

Orice dispoziții contrare prezentei legi se abrogă.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 22 iunie 1993, cu respectarea prevederilor art. 74, alin. (2) din Constituția României.

Bibliografie

Abraham, Pavel, Legislația în asiatența socială, Editura Național, București, 2000.

Alexiu, Teodor Mircea, Parinți care își abandonează copii, Editura Mirton, Timișoara, 2001.

Balahur, Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All, București, 2001.

Bocancea, Cristian, Neamțu George, Asistența socială în România, Editura All, București, 1997.

Ciofu, Carmen, Interacțiunea părinți copii, Editura Medicală Almateea, București, 1998.

Codul familiei, Editura Lumina Lex, București 1993.

Coulshed, Veronica, Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.

Filipescu, Ion, Adopția și protecția copilului aflat în dificultate,Editura ALL, București, 1997.

Florescu, Laura, Frățiman, Livia, Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundația “Andrei Șaguna”, Constanța, 2000.

Iluț, Petru, Familia. Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1995.

Ionescu, Șerban, coordonator, Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție, Fundația Internațională pentru Copil și Familie, București, 2001.

Killen, Kari, Copilul maltratat, Editura Eurobit, 2000.

Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistența socială în România, Editura All, București, 1996.

Miftode, Vasile, coord., Dimensiuni ale asistenței sociale, Editura Eidos, Botoșani, 1995.

Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.

Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto – Franco, Galați, 1995.

Miftode, Vasile, Teorie și Metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995.

Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela SRL, București, 1998.

Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, Familia de la A la Z, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1991.

Moroșanu, Corneliu, Adopția națională și adopția internațională, Editura Moldogrup, Iași, !997.

Muntean, Ana, Familii și copii în dificultate, Editura Mirton, 2002.

Robert – Ouvray, Copilul abuzat, copilul meduzat, Editura , 2001.

Roth – Szamoskozi, Maria, Protecția Copilului – dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.

Șchiopu, Ursula, Psihologia Vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Șoitu, Laurențiu, Havârneanu, Cornel, coordonatori, Agresivitatea în școală, Institutul European, 2001.

Spânu, Mariana, Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău, 1998.

Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996.

Octavian Pop, Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara, 2008

***

Gârleanu, Daniela – Tatiana, Consiliere în asistența socială. Curs, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2002

Irimescu, Gabriela, Metode și tehnici în asistența socială.Curs,Ed. Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2001

Holt International Children Services, Ghid pentru aistenții maternali, București, 1999.

Mic dicționar explicativ, Editura Enciclopedică română, București, 1975.

Organizația World Vision, Curs de calificare în profesia de asistent maternal, Iași, 2002.

Sursa: www.adoptiiroamnia.ro/statistici.aspx

Internet www.google.ro

DEX 2008

Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 639 din 5 septembrie 2008, aprobata cu completari prin Legea nr. 49/2009

Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 190 din 26 martie 2009

Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. A se vedea si Decizia Curtii Constitutionale nr. 369/2008,

Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008.