Rezilienta

REZILIENTA

Clarificari conceptuale

“Nu putem vorbi despre rezilienta decat daca a existat un traumatism, urmat de reluarea unui tip de dezvoltare – o sfasiere refacuta ” (Boris Cyrulnic, Murmurul fantemelor, pag,15, 2005)

Trauma psihica si evenimentul traumatic

„Ca si corpul, psihicul uman poate fi traumatizat si ranit.”(Diana Vasile, Trauma, atasament, pag. 85) A defini „trauma” este un demers delicat si dificil, deoarece de multe ori sensul sau este denaturat, asa cum „a vorbi despre suferinta este o indrazneala, nu doar pentru cel care vorbeste, ci si pentru cel care se apropie sa asculte.”(Corpul isi aminteste, pag.7)

Cuvantul “trauma” provine din termenul grecesc ce inseamna rana sau leziune, fiind derivate din verbul titrosko ce inseamna a gauri, a penetra. Din perspective sensului originar, termenul trauma se refera la “semnul fie lasat de o rana (obtinuta in urma unei presiuni menite sa penetreze), fie de o experienta cathartica, de curatire (presiune si frictiune aplicate pentru a curata)”(Papadopulus R. C. (2000), “But how can I help if I don’t know?”, Supervising work with refugee families. In Campbell D and Mason B., Perspectives on supervision (pp. 157-184). London: Karnac Books). Termenul are asadar o dubla semnificatie, in sensul ca o experienta afectiva puternica poate rani profund o persoana sau o poate curati si reinnoi.

Putem vorbi despre ranire psihica atunci cand principalele procese psihice (perceptia, afectivitatea, gandirea, memoria sau imaginatia) nu mai functioneaza normal sau sunt considerabil limitate. „Din cauza violentei excitatiilor traumatice exceptionale, functiile obisnuite de organizare perceptiva, de orientare, de memorie si motricitate voluntara sunt depasite.” (16 conferinte despre trauma, pag. 33) O trauma este “un eveniment vital de discrepanta intre factori situationali amenintatori si posibilitatile de surmontare individuale, care apare cu sentimente de neajutorare si abandon lipsit de aparare si determina astfel o zdruncinare de durata a intelegerii de sine si a intelegerii lumii.” (Fischer si Riedesser, 1999, pag. 79)

Dar, ”deși este adevărat ca toate evenimentele traumatice sunt stressante, nu toate

evenimentele stressante sunt traumatice”(Peter A.Levine, Healing Trauma, pag.7) – Healing Trauma, Peter A. Levine, Sounds Time,2008. Aceeasi situatie poate fi resimtita de o persoana ca traumatizanta, iar de o alta ca o experienta stresanta sau apasatoare. Evenimentul trebuie sa fie perceput copleșitor de către individ, un individ anume. „Nu toate persoanele care experimentează un eveniment cu potențial traumatizant vor fi efectiv traumatizate din punct de vedere psihologic.”( Storr CL, Ialongo NS, Anthony JC, Breslau N (2007).Childhood antecedents of exposure to traumatic events and posttraumatic stress disorder. Am J Psychiatry, 164(1), 119-25.). Severitatea traumei este unul dintre factorii cu o mare influenta asupra raspunsurilor individuale de natura traumatica.

Prin urmare, trauma se referă la un eveniment care nu poate fi asimilat si deci pus in relație și integrat în ansamblul experiențelor.

Evenimentul traumatic poate fi singular, izolat sau repetitiv, divers si cronicizat, poate avea loc la maturitate când structura personalității este deja închegată sau în copilărie când persoana este mult mai fragilă. În funcție de acești factori reacțiile determinate de traumă și alterările psihologice pe care le produce vor fi diferite. Reactia la evenimentul stresant este determinata asadar de varsta, experienta, sex, viteza de reactie, antrenament sau incarcare preliminara prin experiente traumatice anterioare.

Evenimentul traumatic implica „amenintarea la adresa vietii si integritatii fizice sau confruntarea apropiata cu violenta si moartea” (Psihologia traumei, pag. 19). Indivizii au senzatia de neputinta, lipsa de aparare, lipsa de putere, de teroare. Evenimentul traumatic conduce la un raspuns de intensa frica, neajutorare, oroare. Herman (1992) spune ca evenimentul potential traumatic „este extraordinar nu atat pentru ca apare rar, cat mai ales pentru ca este coplesitor pentru capacitatile normale de adaptare la conditiile de viata ” (Herman, J.L.(1992). Trauma and Recovery, New York: Basic Books). Trauma actioneaza mai ales la nivelul sentimentelor. Situatia traumatica rascoleste emotional intr-un mod extrem si duce, in consecinta, la trairea unor sentimente extraordinare cu un rezultat negativ. O experienta traumatica determina o modificare de durata in corp, spirit si suflet.(Diana Vasile, Trauma, atasament, pag. 88)

Sentimentul de eveniment se traieste datorita faptului ca un aspect al realitatii da nastere unei surprize si unei semnificatii. Daca un eveniment nu are sens pentru individ, acesta nu se integreaza in istoria sa personala, si prin urmare se sterge. “In lipsa surprizei, realitatea nu da nastere la nimic” pentru ca “in lipsa evenimentului nu exista nici reprezentare a sinelui” (pag. 18). Dupa cum spune si M. Leclerc-Olive “evenimentul este o inaugurare, un fel de nastere pentru reprezentarea de sine” (M. Leclerc-Olive, Le dire l evenement (Expresiile evenimentului), Presses universitaires du Septentrion, Villeneuve d’ Ascq, 1997). Nu putem vorbi de traumatism decat daca exista o intruziune, daca surpriza copleseste subiectul, il zdruncina si nu-i permite sa-I dea niciun sens. Prin urmare, “o reprezentare in imagini si cuvinte va putea forma din nou un univers intim, reconstituind o viziune coerenta” (pag. 19).

De asemenea sensul pe care il conferim evenimentului traumatic depinde de istoria noastra personala.

Stres si trauma

In principiu, despre deosebirea dintre stres si trauma se poate spune: intr-o situatie de stres exista optiunea de a lupta sau de a fugi (“fight or flight”); intr-o situatie de trauma exista doar posibilitatea de a incremeni sau de a te cliva interior (“freeze or fragment”). Reactia de stres duce la o mobilizare a energiei, mecanismul de urgenta in cazul traumei duce la o demobilizare, la deconectarea energiei si la amortirea senzatiilor. Reactia de stres deschide canalele psihice, reactia traumatica le inchide. Exista astfel o deosebire calitativa intre reactia la stress si reactia la trauma. Ambele sunt mecanisme de urgenta. In timp ce reactia la stres energizeaza, reactia la trauma paralizeaza. Stresul trezeste, trauma amorteste. Deoarece „multe traume, in calitate de traume de soc, nimeresc individul nepregatit si il surprind temporar” (Tratat de psihotraumatologie, pag. 158), mecanismul de urgenta al traumei este precedat de reactia la stres. El este ultimul mijloc, cand altceva nu mai merge.
Exista patru tipuri fundamentale ale retragerii din situatia traumatica: (Diana Vasile, trauma, pag. 94)
– blocarea perceptiva – persoana afectata se gaseste ca intr-un fel de ceata sau ca sub un clopot de sticla;
– incremenirea sentimentelor – omul traumatizat devine rigid, rece si lipsit de emotii;
– constiinta treaza “eul” paraseste corpul, intamplarile sunt traite ca venind din afara;
– personalitatea se disociaza in subpersonalitati;

Rezilienta

Studiul rezilientei isi are inceputurile in cercetarile realizate asupra unor esantioane de copii care traiau in conditii de adversitate cronica. Cele trei mari contributii care au marcat inceputurile cercetarii asupra rezilientei au fost: studiul longitudinal realizat de Emmy Werner si Ruth Smith, cercetarile lui Michael Rutter asupra diferitelor populatii care se aflau in situatii de risc si proiectul coordonat de Norman Garmezy. Studiul rezilientei la adult s-a realizat din perspectiva ciclului vietii si este mai tardiv, prima lucrare pe aceasta tema fiind scrisa de Reich, Zautra si Hall (2010).

Cuvantul rezilienta este de origine latina, provenind din resilere (recul in urma unui soc fizic violent (Ana muntean, 2011) si se refera la abilitatea de a face fata cu succes celor mai grele adversitati (dezastre, experiente traumatice, caderi, factori de risc) si efectelor negative ale stresului (Wustman, 2005, p. 15). In fizica materialelor, “rezilienta caracterizeaza rezistenta la soc” (Manciaux, 2001). Prin urmare termenul rezilienta nu poate fi definit decat in stransa legatura cu cel de trauma sau soc, deoarece un individ nu demonstreaza rezilienta in lipsa conditiilor adverse, ci tocmai datorita acestora.

Desi in majoritatea definitiilor este prezenta “adversitatea sau situatiile stresante”, “caci rezilienta nu inseamna absenta suferintei”(Duchet, 2006, p. 107), accentual cade pe “transformarea intr-o persoana mai puternica si mai buna” (avantajul rezilientei, p. 261). Experiența stresului extrem poate conduce persoana la revelarea unor puncte forte de care nu a fost niciodata conștientă si, in felul acesta, la realizarea unor lucruri de care nu s-ar fi crezut capabilă. Dupa cum spune Bentovim (2009 – ana), “dovada rezilientei o avem atunci cand individul care a fost subiectul unor experiente semnifcative de stres este capabil de achizitii rezonabile“.  

Autorul conceptului de reziliență (în domeniul psihologic) este Boris Cyrulnik. Ca resursă terapeutică, reziliența apare ca o adaptare psihologica pozitiva atunci cand individual se confrunta cu un factor stresor semnificativ ce ii afecteaza dezvoltarea si chiar supravietuirea.

Alti autori vad rezilienta ca pe o „aptitudine a indivizilor si sistemelor (familiile, grupurile, comunitatile de a invinge adversitatile si situatiile de risc”. (Brandibas, Seguin, 2007, p. 148)

John Bowlby insista pe pe rolul atasamentului, definind rezilienta ca “resort moral, calitate a unei personae care nu se lasa descurajata, nu se da batuta” (Manciaux, 2001, p. 15). Calitatea atasamentului este vazuta ca o parte importanta a rezilientei care este “mai degraba un proces decat o trasatura” (Weinfield, 1999, p. 81)

Serban Ionescu (2008, pp. 4-5) prezinta sintetic o definitie a rezilientei individului, bazata pe trei caracteristici:

capacitatea de a se dezvolta normal din punct de vedere psihologic, in ciuda evenimentelor destabilizatoare aparute, a conditiilor dificile de viata sau a traumatismelor puternice; capacitatea de a se adapta rapid la situatia dificila ivita si de a se recupera

rezultat ce consta in absenta tulburarilor mentale in timpul sau in urma unoe situatii adverse care au putere de a genera tulburari

proces care implica interactiunea intre subiect si mediul sau de viata; acesta implica factori de protectie care modereaza adversitatea si riscul (individuali, familiali si de mediu)

Rezistenta- irezistenta vs rezilienta-irezilienta

„Repercursiunile unei experiente traumatice sunt ample – ele vizeaza atat intelegerea de sine, adica modul in care un om se percepe si traieste, cat si perceperea lumii in care traieste.” (Diana Vasile) Urmarea poate fi o confuzie de identitate sau sentimentul unei identitati fragmentate. Dupa o experienta traumatica lumea poate parea un loc periculos chiar si unui om care inainte se simtise puternic si sigur.

Pentru a-si conserva identitatea si a merge mai departe, in ciuda situatiilor adverse cu care s-a confruntat, individul poate intreprinde mai multe actiuni prezentate in figura de mai jos: (Serban Ionescu)

REZISTENȚĂ

Menținerea

evoluției

IREZILIENȚĂ Neodezvoltare Colaps Neodezvoltare REZILIENȚĂ

alienată eliberatoare

Dezinvestire

IREZISTENȚĂ

Figura 1. – Strategii ale persoanelor care evadează (Serban Ionescu. Pag. 60)

Axa rezistenta-irezistenta trimite la “strategiile de adaptare la trauma, pentru a evita colapsul identitar”(Serban I, pag. 61). Atunci cand subiectul opune o forta reala pentru a rezista situatiilor traumatice, el poate alege doua trasee diferite.

Rezistenta apre atunci cand persoana traumatizata nu cedeaza cu niciun prêt in fata unei presiuni immense, mentinandu-si integritatea identitara (isi protejeaza punctele slabe, isi accepta slabiciunile, isi mobilizeaza aptitudinile) si continandu-si drumul stabiliat inainte de aparitia traumei

Irezistenta apre ca o tendinta a subiectului de a renunta, dezinvestind o parte a potentialului de dezvoltare propriu; el manifesta o forma de detasare sau de indiferenta, care-I permite insa autoconsrvarea.

Axa reziliență/ireziliență trimite la “o noua dezvoltarea a persoanei”(Serban I, pag. 62). Unele cai de dezvoltare pot fi eliberatoare, altele se pot dovedi a fi fatale.

Rezilienta apare ca o consecinta a unui proces complex si nelinear (care contine si strategii de rezistenta si riscuri de irezilienta), pe parcursul caruia individul descopera si se angajeaza pe un drum nou, eliberator, de crestere personala.

Irezilienta se manifesta prin negarea valorii unei lumi din care individual simte ca nu mai face parte, prin refuzul atribuirii oricarui sens propriei vieti si prin negarea existentei celorlalti. Se produce o izolare sociala, iar orice relatie umana este conceputa sub forma vasalitatii sau a supunerii.

Caracteristici si factori ai rezilientei

Reziliența este alcătuită dintr-un “ansamblu de caracteristici mergând de la temperament si resursele de care dispune individual, până la calitatea sprijinului familial și social”, afirmă Michaud (2001, p. 63 – ana). Rezilienta este utilizata uneori ca un substitut al conceptului de factori protectivi, fiind studiata in contextual evenimentelor traumatice ale vietii. Ceea ce se schimba, in opinia lui Joseph si Linley (2006 -ana), in urma acestor evenimente este sintetizat in trei dimensiuni:

Se intaresc relatiile cu ceilalti, cresc compasiunea si altruismul

Persoana isi schimba viziunea asupra ei insasi, capata putere si intelepciune

Se schimba filosofia de viata, se redefinesc lucrurile care conteaza, sistemul de valori

Prin urmare, rezilienta deschide posibilitatea unei dezvoltari umane: emotionale, sociale, spirituale (ana, p. 251)

Oamenii au personalitati diferite si se vor plasa diferit fata de situatiile pe care le intalnesc. Doi factori esentiali in marcarea acestor diferente sunt “locul controlului” si modelul comportamental A sau B” (Rees, D. and Cooper, C.L. (1992) Occupational Stress in Health Service Workers in the UK. Stress Medicine. 8: 79-90.

Locul controlului se refera la masura in care o persoana considera ca are control asupra unei situatii date. Cei cu un loc al controlului intern “se simt stapani asupra propriilor actiuni si asupra celor din jurul lor” (Irina Crumpei, Stresul traumatic secundar, pag 83, 2014). Persoanele cu un loc al controlului exrern au “convingerea ca evenimentele sunt influentate de sansa si noroc, fara ca ei sa poata avea un impact semnificativ asupra a ceea ce li se intampla”(apud, pag. 83, 2014)

A doua insusire specifica persoanelor stresate este modelul comportamental de tip A. Acesta se refera la “un stil general de comportament, asociat stereotipului de om de actiune dynamic si de success”(apud, pag. 83). Meyer Friedman si Ray Rosenman sunt cei doi cardiologi care au initiat conceptual de comportament de Tip A. Ei au constatat ca aceasta tipologie pare a fi un predictor important al patologiilor coronariene si a altor tulburari legate de stress.

Persoanele cu modelul comportamental de tip B au sansa de a trai o viata mult mai sanatoasa si de a fi mult mai reziliente in situatii adverse.

Stresul si adaptarea la stress

“Stresul apare din efortul unei persone de a se adapta la mediul dinamic in care traieste atunci cand eveimentele solicitante, in special cele semnificative din punct de vedere personal, sunt evaluate ca fiind amenintatoare pentru starea sa de bine, cand sunt percepute ca depasind resursele proprii”(Psihologia traumei, pag.13). In functie de aceasta evaluare sunt declansate mecanisme de aparare si de coping, raspunsuri cognitive, afective si comportamentale, evenimentul in sine nefiind cel care indica daca o persoana este stresata sau nu, ci reactia acelei persoane. Stresul reprezinta “presiunea si tensiunea generate de circumstante emotionale, sociale, economice, ocupationale, de evenimente sau experente greu de gestionat si suportat” (Colman, A. M. (2003). Oxford Dictionary of psychology. Oxford: Oxford University Press). Maria Nicoleta Turliuc si Cornelia Mairean defines stresul ca “dezechilibrul real sau doar astfel perceput dintre un stressor (o provocare, o amenintare) si capacitatile (resursele, abilitatile de coping ale) persoanei”(Psihologia traumei, pag. 14).

Medicul Hans Seyle a descries sindromul general de adaptare (SGA). Contributia lui Seyle consta in faptul ca el a recunoscut faptul ca aceste raspunsuri pot fi provocate de stimului psihici si/sau psihici, pe de o parte si de stimuli neplacuti sau placuti, pe de alta parte. A facut astfel distinctia dintre eustres (stresul pozitiv), care poate fi transformat in motivatie si energie pozitiva si distress (stresul negativ).

Randall si Bodenmann au definit stresul ca stimul, ca eveniment critic de viata, caredeclanseaza reactii fizice si psihice, ca reactive psihologica si fizica la solicitarile acute sau cornice si ca process, care se desfasoara intre persoana si mediul sau.

Procese si strategii de coping

Psihanaliza a pus in prim plan rolul mecanismelor defensive, in timp ce perspective cognitive s-a orientat spre rolul mecanismelor de coping.

Lazarus si Folkman (Lazarus, R. S., Folkman, S. (1984). Stres, Appraisal and Coping. New York: Springer) au oferit explicatii ale adaptarii la stress din perspective abordarii cognitiviste, subliniind faptul ca “solicitarile unei situatii devin stresante doar atunci cand sunt evaluate negative de catre persoana” (Turliuc, pag 16). Evaluarea primara a stresorului este importanta, ea determinand felul in care o persoana face fata situatiei. Lazarus si Folkman (1984) vorbesc, in cazul evaluarii primare, de trei categorii: amenintare, casi pierdere potential, vatamare/pierdere, care implica pierderea déjà produsa si provocare, intelegandu-se prin aceasta capacitatea de a face fata evenimentului. Evaluarea secundara reprezinta evaluarea resurselor de coping ale persoanei, a gradului in care o situatie stresanta este controlabila. Evaluarea tertiara apare mult dupa ce evenimentul sau situatia stresanta a luat sfarsit. (Stanton, Bower si Low, 2006) – Stanton, A.L., Bower, J.E., Low, C.A. (2006). Posttraumatic growth after cancer. In L.G. Calhoun, R.G. Tedeschi, Handbook of posttraumatic growth: Research and practice (pp. 138-175).

Copingul cu stresorii reprezinta “efortul cognitive si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale”(Turliuc, pag. 16). Vorbim asadar de efortul constient al unui individ de a depasi o situatie.Copingul se concretizeaza in anticiparea situatiei, confruntarea propriu-zisa si redefinirea situatiei raportata la semnificatia personala. De aici rezulta aspectul evolutiv, procesual al copingului.

Lazarus si Folkman au identificat mai multe tipuri de coping: cel centrat pe problema, care presupune confruntarea cu agentul stressor si rezolvarea situatiei, sic el centrat pe emotie, care consta in evitarea confruntarii.

Mecanisme defensive

Mecanismele de aparare sunt “un tip de microactiuni desfasurate la nivel intrapsihic, spontan si inconstient”(Psihologia traumei, pag. 15). Principalele mecanisme de aparare descries in cadrul psihologiei analitice sunt (Turliuc, pag. 13, 2014): refularea, negarea/denegarea, rationalizarea, regresia, proiectia, introiectia, formarea reactionala.

Potrivit Anei Muntean (2011, pp.262-264), principalele mecanisme de aparare sunt impartite pe mai multe nivele, dupa cum urmeaza:

Nivelul I – mecanisme psihotice: proiectia deliranta, negarea, distorsionarea

La acest nivel individual creaza o alta realitate in mintea lui, reusind sa depaseasca dificultatile de nedepasit ale realitatii date.

Nivelul II – mecanisme immature: proiectie, fantezii schizoid, ipohondrii, comportament pasiv-agresiv, izbucniri nepotrivite, disocierea

Nivelul III – mecanisme nevrotice: intelectualizarea, izolarea ideilor de emotii, reprimare/refulare, deplasare, formarea de reactii

Nivelul IV – mecanisme mature, adaptative (de coping): altruismul, umor, suprimare, anticipare, sublimarea

Mecanismele defensive mature, adaptative sunt expresia sanatatii mentale a unei personae. Sunt instrumente care au rolul de a sprijini individual pentru a face vietii cotidiene. Cei care le folosesc integreaza realitatea, relatiile personale si isi controleaza emotiile.

Tabel 1. Compararea mecanismelor defensive cu cele de coping (Băban, 1998)- Băban, A. (1998). Stres si personalitate. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitara Clujeana)

Factori protectivi – resurse ale rezilientei

Factorii protectivi sunt de regula asociati cu rezilienta, fiind numiti si resurse, deoarece au ca efect “anihilarea si diminuarea consecintelor adversitatilor”(ana, 2011, p. 268). In literatura de specialitate apar doua categorii de factori protectivi: interni, reprezentati de competentele mostenite si dobandite ale individului si externi, reprezentati de reteaua sociala, de interactiunile afectuoase, valorizante cu ceilalti. Asadar, “factorii primordiali ai rezilientei sunt siguranta afectiva si responsabilizarea sociala” (Boris, pag. 186)

Conform Anei (2011, p. 268), factorii protective pot fi apanajul celor care prezinta o infatisare placuta, o buna atentie, forta fizica, o buna atentie, imunitate si sanatate bune si mai ales un atasament securizant.

Garmezy (1971) considera ca factorii protectivi tin de:

caracteristici individuale (temperament, sanatate, stima de sine, reactii positive in relatiile cu ceilalti); factorii de protectie individuali reprezinta de fapt bune mecanisme de adaptare .

mediul familial (relatii stabile, armonioase, de incredere)

mediul extrafamilial (sprijin social)

Rolul experientei timpurii in construirea vulnerabilitatii

Vulnerabilitatea se poate datora specificului stadiului de dezvoltare a copilului/persoanei sau poate fi consecinta unor evenimente adverse la care a fost expus. Factorul de risc cel mai important este experienta timpurie, insa niciun factor nu actioneaza izolat, ci se asociaza cu ceilalti factori de risc sau protective. Atasamentul insecurizant este un predictor al comportamentelor de risc.

In urma cercetarilor s-a stabilit ca exista cinci “factori de risc al caror efect de vulnerabilizare a copilului este linear si direct “ (Ana, 2011, p. 277):

maltratarea copilului

a asista la scene de violent domestica

evenimente negative deosebite in famile

mediul stresant al vietii de familie

saracia

Modelul Wagnild si Young al rezilientei

În cercetările timpurii (1990), Wagnild și Young au identificat cinci caracteristici definitorii pentru reziliență, ce servesc ca și baze conceptuale pentru gradarea, măsurarea, evaluarea rezilienței. Acum ne referim la aceste caracteristici ca fiind Esența (Nucleul) Rezilienței. Un nucleu al rezilienței puternic va permite unei persoane să își revină imediat, să învețe, să crească datorita dificultăților vieții și să prezinte un răspuns sănătos.

Cele cinci caracteristici originale ce constituie esența rezilienței sunt descrise în cele ce urmează:

Scopul

A avea o noțiune despre menirea sau scopul unei persoane în viață este probabil cea mai importantă caracteristică a rezilienței, deoarece aceasta este baza pentru celelalte patru caracteristici. Viața fără un scop este inutilă și fără rost. Poate deveni dificil să te trezești dimineața dacă nu ai nici un motiv să faci asta. Scopul furnizează forța ce ne conduce în viață. Când experimentăm niște dificultăți care sunt inevitabile, scopul este cel ce ne face să trecem peste și să mergem mai departe.

În ciuda literaturii „self-help”care evidențiază “găsirea scopului”, rareori Scopul unei persoane este pierdut sau ascuns. Scopul este cel care ne găsește pe noi și nu viceversa.

Perseverența

Determinarea de a merge mai departe indiferent de dificultăți, descurajări și dezamăgiri, aceasta este perseverența. Winston Churchill a spus-o cel mai bine: “Niciodată nu ceda, niciodată nu ceda; niciodată, niciodată, niciodată, niciodată nu ceda.” (1941)

Eșecurile repetate sau respingerea (și descurajarea care urmează) pot fi adevărate blocaje în viață. Ele ne pot împiedica din a înainta și a ne atinge idealurile. Persoanele reziliente sunt foarte bune la a depăși aceste blocaje. Acestea tind să termine ce au început, iar datorită acestui lucru te poți baza pe ele. Dacă au spus că vor face ceva, o vor face.

Reziliența este abilitatea de a te ridica când ești trântit iar pentru asta e nevoie de perseverență. Întotdeauna este tentant să renunți sau să alegi calea mai ușoară. Este nevoie de curaj și rezistență emoțională pentru a lupta până la capăt, iar persoanele rezilente demonstrează clar această abilitate.

Stabilitate emoțională

Unii oameni trăiesc în dezamăgire, sunt împovărați de regrete sau tind să transforme orice lucru rău care li se întâmplă într-o catastrofă. Aceștia au o perspectivă denaturată și dezechilibrată despre viață. Stabilitate emoțională înseamnă echilibru și armonie. Persoanele reziliente învață să evite răspunsurile extreme.

Oamenii rezilienți înțeleg că pot exista și rezultate pozitive atunci când se întâmplă lucruri rele. Viața nu este doar bună sau rea. Oamenii care răspund cu reziliență recunosc asta și sunt deschiși către mai multe posibilități. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii rezilienți sunt descriși ca fiind optimiști, deoarece, chiar și atunci când situația pare îndoielnică, ei sunt cel mai probabil în căutarea de oportunități. Oamenii rezilienți au învățat de asemenea să evolueze bazându-se pe experiența și înțelepciunea proprie sau ale altora și să folosească asta pentru a-și ghida răspunsurile.

Stabilitatea emoțională se manifestă de asemenea prin umor. Persoanele reziliente pot râde de ei și de condiția lor.

Încrederea în sine

Încrederea în sine se bazează pe o înțelegere clară a propriilor capabilități și limitări. Vine din experiență și foarte multă practică care conduce la încrederea în abilitățile proprii.

Pe parcursul vieți noastre ne lovim de provocări peste care uneori reușim să trecem cu succes, alteori nu. Persoanele cu încredere în sine au învățat din aceste experiențe și și-au dezvoltat nenumărate abilități de rezolvare a problemelor. În plus, își folosesc, adaptează, întăresc și rafinează aceste abilități pe parcursul vieții, astfel încrederea în sine crește.

Singurătatea existențială (autenticitatea)

Cu toate că toți trăim pe această lume înconjurați de alți oameni, persoanele reziliente învață să trăiască cu ele însele. Devin cel mai bun prieten al lor. Oamenii rezilienți trăiesc autentic și au învățat să se întoarcă acasă în propria ființă. În viață, cu cele mai multe probleme, de multe ori trebuie să ne confruntăm singuri; dacă suntem mulțumiți de noi înșine, totul devine mai ușor. Drumul către acasă este o călătorie ce începe prin a te cunoaște mai bine pe tine, iar pe această cale ajungi să te simți bine în propria piele.

Fiind singur nu scade cu nimic importanța împărtășirii experiențelor sau relațiilor apropiate cu alții; înseamnă doar că trebuie să te accepți așa cum ești, în totalitate.

Majoritatea dintre noi suntem oameni obișnuiți ce trăiesc vieți obișnuite, însă fiecare este unic în felul său. Avem multe cu care putem contribui pentru lumea din jurul nostru. Mulți oameni nu reușesc să vadă acest lucru despre ei și sunt plini de deznădejde. O persoană rezilientă își va cunoaște întotdeauna propria valoare.

Oamenii rezilienți vor recunoaște de asemenea că ei sunt într-o clasă a lor și nu simt nici o presiune atunci când trebuie să se conformeze. Ei au puterea de a face ceva singuri dacă trebuie.

Fiecare din noi are capabilități și puteri extraordinare. Fiecare are puterea de și capabilitatea de a reveni și a continua drumul. Aceasta este reziliența. Oamenii rezilienți au curaj, rezistență emoțională și răspund la provocări într-un mod eficient. Cu toții putem deveni mai rezilienți.

Reziliența contează, este importantă. Reziliența este foarte importantă pentru sănătatea mentală și fizică a unei persoane. Reziliența ne protejează de (și poate inversa) depresie, anxietate, frică, neajutorare și alte emoții negative, având astfel potențialul de a reduce efectele psihologice asociate. Fiind mai rezilient, ȋti îmbunătățești calitatea vieții.

Oamenii care își înțeleg esența rezilienței își recunosc propria putere și știu unde mai au de lucrat. Asta le permite să facă pașii necesari pentru a-și clădi reziliența, să continue încrezători și să trăiască asumat.