Responsabilitatea

Responsabilitatea este un lucru extrem de greu de învățat. Câteodată, chiar și adulții dau dovadă, prin vorbele și acțiunile lor, de lipsă de responsabilitate. Ne întrebăm de ce este, totuși, atât de greu pentru un om să se poarte responsabil.

Știm un copil pe nume Tudorel care a aflat pe propria piele răspunsul la această întrebare.

Tudorel era elev în clasa I și deși era deja luna martie, încă nu prea se obișnuise cu programul. Cel mai tare îl enerva să se trezească de dimineață. Nu se dădea jos din pat până nu îl ridica mama lui.

Tot ea îl ducea la baie și îi dădea cu apă pe ochi până se dezmeticea puțin, apoi îi aranja hăinuțele pe pat, îi punea cărțile în ghiozdan, fugea repede la bucătărie să pregătească ceaiul și îl ducea la școală.

Într-o zi, din prea mare grabă, mama a uitat să-i pună în ghiozdan Abecedarul.

La școală, bineînțeles că Tudorel a fost mustrat de învățătoare.

– “Ar trebui să o certați pe mama, nu pe mine. Ea e cea care a uitat să-mi pună Abecedarul în geantă”.

– “Tudorel, ești destul de mare ca să-ți pregătești singur ghiozdanul, a continuat învățatoarea. Trebuie să înveți să te comporți ca un copil responsabil”.

Mica “muștruluială” i-a dat de gândit lui Tudorel. Într-adevăr, nu știa ce presupune faptul de a fi responsabil. Atunci, a mers în pauză la doamna învățătoare și a întrebat-o care dintre colegii lui poate fi numit copil responsabil.

– “Păi, uite….Dănuț, Teo, Miruna și…Anca. Ai putea învăța multe de la ei.”

Bucuros de răspuns, Tudorel merge la Anca să o întrebe cum face ea ca să fie considerată responsabilă.

– “Nu prea știu ce să-ți răspund, a ezitat fata. Dar cred că are de-a face cu faptul că îmi fac temele fără să îmi zică nimeni, mă trezesc, mă îmbrac și vin singură la școală.”

– “Și îți pregătești singură ghiozdanul?” a privit-o neîncrezător băiatul.

– “O, da, sigur. Chiar și pachețelul mi-l pregătesc tot eu.”

– “Hmmm, nu înțeleg, făcu Tudorel. Și tu cu ce te alegi de pe urma responsabilității tale?”

– “Părinții mei îmi acordă foarte multă libertate pentru că au încredere în mine, iar mie îmi place acest sentiment de libertate.”

– “Da, se gândea în sinea lui copilul, nici mie nu mi-ar strica să nu mai fiu supravegheat cu atâta strictețe mereu. Aș putea încerca chestia asta cu responsabilitatea.”

Ajungând acasă, Tudorel și-a înștiințat imediat părinții:

– “Să știți că de mâine sunt un copil responsabil.”

Și le-a explicat în ce vor consta actele lui de responsabilitate. Părinții zâmbeau și se priveau cu subînțeles, dar nu au spus nimic.

A doua zi, ca de obicei, Tudorel nu se putea trezi la timp. Mama a intrat în camera lui, dar fără să-l mai ridice, i-a spus doar de la ușă:

– “Cred că ar trebui să te trezești.”

Tudorel a mormăit ceva și a adormit la loc.

Când s-a trezit, în sfârșit, era aproape ora 10.

– “Mamăăăăăă, sări el din pat speriat, ai văzut cât e ceasul?”

Mama, calmă, i-a zis:

– “Eu te-am trezit. Nu poți da vina pe mine. Am crezut că nu mai vrei să mergi azi la școală.”

– “Mamă, ce îi spun doamnei?”

– “Nu știu, Tudorel. Ești un copil responsabil acum.”

Băiatul a plecat din casă în fugă. Se gândea la o minciună pe care ar putea-o spune la școală.

La întoarcerea acasă, mama îl aștepta curioasă:

– “Tudorel, cum a fost?”

Plângând, el a răspuns:

– “Cea mai oribilă zi din viața mea. În primul rând, am luat un autobuz greșit și am mers în partea opusă a orașului. Apoi, când mi-am dat seama de greșeală, am luat un altul, dar oricum era foarte târziu. Am ajuns la școală pe la ora 11. Când am intrat în clasă, toți colegii mei au izbucnit într-un hohot de râs. Tu chiar nu ai văzut, mamă, că mi-am luat pantalonii pe dos?”

Mama se abținea cu greu să nu râdă.

– “Așa, și mai departe ce ai făcut?”

– “I-am cerut voie doamnei să intru. Dar doamna știi ce a făcut? Nu mi-a crezut deloc minciuna pe care o ticluisem eu și m-a obligat să port un coif pe care mi-a scris cu litere mari SOMNOROSUL CLASEI. M-am simțit așa de rău….Apoi, toată ora au împărți impresii despre cât de frumos a fost la planetariu. Îți dai seama? Au fost la planetariu fără mine. Mi-e atât de ciudă că nu m-am trezit. Îmi doream mult să fi fost și eu.”

– “Tudorel, și care e concluzia ta?” îl iscodea mama mai departe.

– “Că e foarte greu să fii responsabil pentru că nu mai poți să dai vina pe nimeni, răspunse printre lacrimi copilul. A trebuit să recunosc că din cauza mea nu am fost la planetariu cu colegii mei.”

Mama a reușit să-l împace, spunându-i că, de fapt, responsabilitatea e o chestiune care vine treptat, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, dar că trebuie să se deprindă încă din copilărie cu aceasta. Iar că cel mai important lucru este ca omul să aibă puterea de a-și asuma consecințele acțiunilor sale, chiar dacă la un moment dat și-ar dori să poată învinui pe altcineva pentru ele.