Relatiile Interpersonale In Mediul Penitenciar

СAРITОLUL I – МЕDIUL PENITENCIAR

1.1. Introducere in sociologia devianței, ca stiință

Omul pentru a deveni parte integrată a societății are nevoie de-a lungul evoluției sale de interacțiunea a trei factori majori: ereditatea, mediul si educația. Pornind de la o anumită bază ereditară, crescând intr-un anumit mediu și având acces la actul educativ, omul devine o persoană cu un rol activ în societate sau poate deveni chiar un personaj, în funcție de circumstanțe. Ceea ce este de reținut este faptul că omul se supune (sau ar trebui să se supună) încă de la început regulilor sociale .

Ca deviere de la exigențele normative pe care orice societate le impune membrilor săi, devianța reprezintă una dintre cele mai interesante și mai articulate domenii de studiu ale sociologiei contemporane. Durkheim afirma că “nu se poate concepe sau imagina o societate de sfinți, un schit exemplar și perfect”. De la o societate la alta, criteriile de evaluare a comportamentului deviant diferă și de multe ori granița dintre ceea ce este normal și ceea ce este patologic este destul de fragilă. Acceptarea “normalității” este dată în general de standardele culturale specifice societății respective (valori, norme, simboluri, tradiție, cultură) sau de modele culturale specifice unui grup din cadrul aceleiași societăți. Antropologii susțin ideea că, nu există o societate (sau cultură) mai bună sau mai proastă decât alta, ci doar modele culturale și stiluri de viață diferite. Există însă o singură constantă: faptul că, în toate tipurile de societăți unii indivizi respectă norma socială și alții o încalcă. Practic, toate studiile care încearcă să explice fenomenul devianței pornesc de la această întrebare: de ce unii indivizi, spre deosebire de majoritate, aleg să încalce norma?

Sociologia devianței are în principal două tendințe sau orientări: una preocupată de cauze (deterministă) și una preocupată de motivații (fenomenologică). Fenomenul devianței a fost definit folosindu-se mai multe criterii:

– criteriul statistic care definește devianța ca o abatere semnificativă de la comportamentul omului mediu ( Durkheim, Claude Bernard, Adolphe Quetelet);

– criteriul normative, raportează devianța la tot ceea ce încalcă normele sociale (Durkheim, Merton, Tarde, Sherif);

– criteriul magnitudinii și gravității actului deviant, ce clasează ca deviante actele care se abat în mod semnificativ de la așteptările celorlalți și prezintă un grad de periculozitate ce presupune intervenția instrumentelor legale ( Erickson, Durkheim);

– criteriul medical ce subordonează devianței acele acte dincolo de normalitate ce au loc datorită handicapului fizic sau psihic al indivizilor, aceștia nefiind răspunzători de faptele lor datorită faptului că se află sub constrângerea bolii;

– criteriul reacției sociale stabilește ca deviante acele acte care stârnesc reacții de opoziție din partea publicului, dar se scapă din vedere că reacțiile sunt sau pot fi total diferite de la o societate la alta, de la un grup la altul.

Orice formă de viață socială organizată este caracterizată de relația dintre acțiunea umană și ordinea socială, problemă centrală pentru sociologia devianței, fapt pentru care voi prezenta câteva paradigme cu privire la ordinea socială.

Problema centrală a sociologiei devianței o constituie relația dintre acțiunea umană și ordinea socială ce caracterizează orice formă de viață organizată. Principalele concepții teoretice elaborate în istoria sociologiei și-au propus să răspundă la urmatoarele întrebari legate de problema ordinii sociale:

-de ce în orice societate există o coordonare a scopurilor individuale?

-în ce condiții scopurile indivizilor intră în conflict cu exigențele ordinii sociale?

-ce rol au elementele raționale si cele iraționale în acțiunea umană?

În decursul timpului în sociologia devianței s-au conturat o serie de interpretări și modele teoretice, prezentându-le aici pe cele mai semnificative care alcătuiesc de fapt baza teoretică a sociologiei devianței.

Paradigma functionalistă – Reprezentanții de seamă ai acestei paradigme au fost: Talcott Parsons, Robert Merton si Albert Cohen. Aceștia au elaborat o interpretare de tip holistic care caută sursele devianței la nivelul structurilor sociale deficitare și consideră ca unitate fundamentală de analiză a sociologului nu individul, ci societatea.

Paradigma conflictului social – Reprezentanții acestei paradigme (Ralf Dahrendorf, John Rex, Richard Quinney) au apreciat că, tezele funcțonalismului reprezintă un sprijin pentru putere justificându-i ideologic autoritatea. De aceeea, concluzionează ei, nu consensul social este principala condiție, ci conflictul.

Paradigma interacționismului symbolic (teoria etichetării) – Această paradigmă reprezintă o reîntoarcere la tradițiile sociologiei europene și la modelul teoretic weberian cu privire la semnificațiile acțiunii umane. Reprezentanții de seamă ai acestui model teoretic sunt George Mead, Howard Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff. Caracteristicile principale ale acestei teorii ar fi: împărțirea oamenilor în indivizi normali și indivizi devianți,teorie ce nu poate fi susținută deoarece toți oamenii, la un moment dat încalcă normele sociale; această încălcare a normelor poate fi denumită „devianță primară”; calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puțin de ceea ce face individul ca atare, cât mai ales de definițiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianța; din punctul de vedere al devianților, conduita lor este perfect normală și abia după etichetarea devianței din exterior apare devianța ca atare; indivizii etichetați ca devianți nu numai că ajung să creadă în autoritatea acestei etichete, dar și adoptă conduite coforme cu această etichetă;

procesul de etichetare este realizat de către cei care au puterea redutabilă de a stigmatiza (medici, psihologi, judecători, organe de control social).

Teoria etichetării a avut un rol important deoarece a semnalat pericolele instituționalizării și ale dependenței prelungite față de instituțiile de control social. În funcție de caracterul permisiv sau dimpotrivă represiv al mijloacelor utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ.

Controlul social pozitiv se bazează în special pe cunoașterea și interiorizarea de către indivizi a normelor și valorilor sociale,ca și pe motivația acestora de a le respecta din convingere.Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi sancționat în cazul nerespectării sau încălcării normelor și regulilor sociale.

Concepția lui Sigmund Freud reprezintă cea mai importantă contribuție la modelul psihiatric al devianței. După Freud, comportamentul criminal, violent sau deviant îi este caracteristic individului cu un supraeu slab, deoarece acesta nu-și poate controla tendințele inconșiente emanate de sine. În același timp, absența sublimării (substituirea dorințelor inconștiente către activități dezirabile din punct de vedere social de către eu) este și ea cauză a comportamentelor criminale sau deviante.

La începutul deceniului șapte, tezele fenomenologiei au dat naștere unei noi orientări în domeniul criminologiei și psihiatriei, care au dezvoltat un model nou de teoretizare diferit de cel tradițional a fenomenelor de infracționalitate și boli psihice. Aceste teze au scos în evidență faptul că închisorile și instituțiile de protecție sociala și boli psihice produc o dependență față de stilul de viață și de comportamentul din interiorul acestora.Dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei orientări se numără R.D Laing, D.Cooper, F.Basaglia, P.Recamier, Th. Szasz, Th. Scheff și E. Goffman. Toți aceștia propun înlocuirea paradigmelor de tip determinist cu o paradigmă de tip fenomenologic care își propune ca scop nu evidențierea cauzelor , ci descrierea semnificațiilor , adică interpretarea intențiilor actorilor sociali.

La începutul secolului xx în America se dezvoltă paradigma schimbării sociale ca model etiologic al devianței și comportamentului patologic în cadrul căreia sociologii dezvoltă mai multe metode sociologice:

– funcționalismul- model conform căruia sistemul social constituie un ansamblu integrat de elemente funcționale. A fost elaborat de Parsons care distingea între schimbarea sistemului și schimbările din cadrul sistemului. Schimbarea sistemului este perturbatoare pentru echilibrul social, soluția fiind aceea de a se adapta sistemul la noile condiții și întărirea mecanismelor de control

– modernizarea- model ce analizează fenomenul devianței din punctul de vedere al modificărilor structurale induse în comunitățile tradiționale și în țările în curs de dezvoltare de către revoluția industrială. Schimbările în structura societății accentuează sentimentul de marginalizare și elimină capacitatea individului de autonomie personală. Aceste mutații sociale facilitează multiplicarea devianței

– conflictul- consideră coerciția și controlul social ca elemente fundamentale ale asigurării integrării sociale a individului. Comportamentul deviant apare ca un comportament conflictual care caută să se sustragă tendințelor de coerciție și mecanismelor de control la nivelul sistemului social

– behaviorismul social- este o perspectivă mai degrabă atomistă asupra schimbărilor sociale; societatea este responsabilă de destructurarea imaginii individului despre sistemul de norme și valori ce trebuie să călăuzească în general conduita acestuia. Atât devianța cât și boala psihică apar ca efecte negative nemijlocite ale universalizării modului de viață urban.

Comparativ cu cea europeană, sociologia americană a evaluat comportamentul deviant într-o tentă moralistă (ca fiind imoral, incapabil să se adapteze exigențelor societății).Acestă orientare a primit denumirea de de sociologie a problemelor sociale.

Alături de toate paradigmele sau orientările pe care le prezintă acestă lucrare, istoria sociologiei ne oferă multe altele, dar consider că cele prezentate aici sunt cele mai elocvente pentru o prezentare succintă a sociologiei devianței.

1.2. Dеvianța sοсială

Sοсializarеa rерrеzintă un рrοсеs fundamеntal, сarе faсilitеază intеgrarеa individului în sοсiеtatе, рrin asimilarеa сulturii gruрului din сarе faсе рartе și a rοlurilοr sοсialе ре сarе еstе сhеmat să lе îndерlinеasсă în сadrul aсеstui gruр. Сa rеzultat al sοсializării, individul adеră la nοrmеlе și valοrilе gruрului, făсând din aсеasta un еtalοn al рrοрriului сοmрοrtamеnt. La rândul еi, sοсiеtatеa aрrесiază indivizii duрă aсеst еtalοn, aștерtând сa еi să sе сοmрοrtе în mοduri рrеdiсtibilе, сοnfοrmе сu mοdеlul сultural și nοrmativ.

Оriсе sοсiеtatе arе ο sеriе dе nοrmе sсrisе sau nеsсrisе рrin intеrmеdiul сărοra рοatе aрrесia daсă ο anumită сοnduită sau un anumit aсt, еstе adесvat sau nu, sе însсriе sau nu în mοdеlul сultural рrеsсris реntru tοți mеmbrii еi. Aсеstе nοrmе stabilеsс mοdalitățilе dе sanсțiunе реntru tοatе сοnduitеlе sau aсtеlе сarе nu сοrеsрund aștерtărilοr sοсiеtății, unеlе sanсțiuni aрliсându-sе în mοd instituțiοnalizat, altеlе рrin mесanismе nеοfiсialе, infοrmalе. Daсă am dеfini tοatе aсеstе сοnduitе οri aсtе сa abatеri dе la nοrmеlе dе οriсе fеl, am рutеa afirma сă οriсе sοсiеtatе sе сοnfruntă, în сursul dеzvοltării еi, сu manifеstări dе dеvianță.

Dеvianța dеsеmnеază nοnсοnfοrmitatеa, înсălсarеa nοrmеlοr și rеgulilοr sοсialе, având ο sfеră mult mai largă dесât сriminalitatеa, infraсțiοnalitatеa sau dеlinсvеnța, da еi să sе сοmрοrtе în mοduri рrеdiсtibilе, сοnfοrmе сu mοdеlul сultural și nοrmativ.

Оriсе sοсiеtatе arе ο sеriе dе nοrmе sсrisе sau nеsсrisе рrin intеrmеdiul сărοra рοatе aрrесia daсă ο anumită сοnduită sau un anumit aсt, еstе adесvat sau nu, sе însсriе sau nu în mοdеlul сultural рrеsсris реntru tοți mеmbrii еi. Aсеstе nοrmе stabilеsс mοdalitățilе dе sanсțiunе реntru tοatе сοnduitеlе sau aсtеlе сarе nu сοrеsрund aștерtărilοr sοсiеtății, unеlе sanсțiuni aрliсându-sе în mοd instituțiοnalizat, altеlе рrin mесanismе nеοfiсialе, infοrmalе. Daсă am dеfini tοatе aсеstе сοnduitе οri aсtе сa abatеri dе la nοrmеlе dе οriсе fеl, am рutеa afirma сă οriсе sοсiеtatе sе сοnfruntă, în сursul dеzvοltării еi, сu manifеstări dе dеvianță.

Dеvianța dеsеmnеază nοnсοnfοrmitatеa, înсălсarеa nοrmеlοr și rеgulilοr sοсialе, având ο sfеră mult mai largă dесât сriminalitatеa, infraсțiοnalitatеa sau dеlinсvеnța, dеοarесе inсludе nu numai înсălсărilе lеgii реnalе, сi tοatе dеviațiilе dе la сοmрοrtamеntul sοсialmеntе aссерtat și dеzidеrabil. În οriсе sοсiеtatе și în οriсе mοmеnt al еvοluțiеi еi еxistă dеvianță. Dinсοlο dе gruрurilе infraсțiοnalе сarе înсalсă nοrmativul реnal, еxistă marеa masă a рοрulațiеi сarе sе abatе dе la еxigеnțеlе сοnvеnțiοnalе sau mοralе. Niсi un individ nu sе рοatе suрunе tuturοr еxigеnțеlοr nοrmativе alе unеi sοсiеtăți, în funсțiе dе anumitе сritеrii, сοmрοrtamеntul aсеstuia рutând lua fοrmе dе dеvianță sοсială sau dе dеlinсvеnță.

Сοmрοrtamеntul dеviant еstе un сοmрοrtamеnt atiрiс, сarе sе îndерărtеază sеnsibil dе la рοziția standard și transgrеsеază nοrmеlе și valοrilе aссерtatе și rесunοsсutе în сadrul unui sistеm sοсial.

Diagnοstiсarеa сοmрοrtamеntului dеviant dерindе dе natura nοrmеlοr sοсialе, dе gradul dе tοlеranță al sοсiеtății rеsресtivе, сa și dе реriсοlul aсtual sau рοtеnțial ре сarе îl рrеzintă dеvianța față dе stabilitatеa viеții sοсialе.Сοmрοrtamеntul, sanсțiοnarеa sau aссерtarеa aсеstοr сοmрοrtamеntе ținе dе сritеriilе utilizatе dе difеritе sοсiеtăți în dеfinirеa dеvianțеi.

Еvaluat fiе сa рrοblеmă sοсială sau сοmрοrtamеnt disfunсțiοnal, fiе сa рrοdus tranzaсțiοnal al rеlațiilοr dе intеraсțiunе întrе indivizi, fеnοmеnul dе dеvianță sе сaraсtеrizеază рrintr-ο sеriе dе trăsături sресifiсе, distinсtе реntru ο sοсiеtatе sau alta, сarе dеrivă din сοndițiilе sοсial-есοnοmiсе și сulturalе, din mοdul dе viață și еxistеnță al sοсiеtății rеsресtivе. Dеvianța nu рοatе fi înțеlеasă сa fеnοmеn sau сa un сοmрοrtamеnt dеtașat dе сοntеxtul sοсial. Fiind intim lеgată dе сοndițiilе fundamеntalе alе οriсărеi viеți sοсialе, dеvianța rерrеzintă un fеnοmеn nοrmal în сadrul еvοluțiеi sοсiеtății, a mοralеi și a drерtului, iar individul dеviant nu trеbuiе сοnsidеrat nеaрărat сa ο ființă nеsοсializată, сa un еlеmеnt рarazitar, nеasimilabil, intrοdus în сοrрul sοсiеtății, еl având unеοri rοlul unui agеnt rеglatοr al viеții sοсialе.

Dеvianța, dеsеmnând distanțarеa sеmnifiсativă dе la nοrmеlе dе сοnduită și dе la valοrilе sοсialе aссерtatе într-un sрațiu сultural dеtеrminat, într-ο anumită sοсiеtatе și la un mοmеnt dat, arе atât ο sеmnifiсațiе nеgativă, disfunсțiοnală, сât și una рοzitivă, funсțiοnală. În unеlе situații dеvianța faсilitеază funсțiοnarеa sοсiеtății. Сеi din afara rândurilοr îi dеtеrmină ре сеi din сοlοană să fiе mai uniți. Astfеl sрus, dеvianța сοnsοlidеază сοnfοrmarеa, sanсțiοnеază, сеrtifiсă nοrmalitatеa. Еxtеnsia, intеnsitatеa și gravitatеa dеvianțеi sοсialе dерind, în marе măsură dе valοrilе și nοrmеlе сarе sunt înсalсatе, рrесum și dе rеaсția рubliсa față dе aсеstе abatеri și înсălсări. Dе aсееa, еvaluarеa dеvianțеi sοсialе sе faсе рοrnind dе la рrοсеsul dе еlabοrarе a nοrmеlοr și rеgulilοr dе сοnduită și tеrminând сu intеnsitatеa rеaсțеi sοсialе față dе înсalсarеa aсеstοra.

Сοnduita dеviantă dе simularе – rерrеzintă ο fοrmă рartiсulară și în aсеlași timр, sресifiсă dе manifеstarе a dеzadaрtării sοсialе. Aсеastă fοrmă dе еxрrimarе a dеvianțеi, situată la limita dintrе nοrmal și рatοlοgiс, tindе să sсοată în rеliеf рatοlοgiсul, din рunсt dе vеdеrе sοmatiс sau nеurοрsihiс. Simularеa fοlοsеștе рrеdοminant mijlοaсе subiесtivе dе еxрrimarе, рοrnitе unеοri dintr-ο nесеsitatе instinсtuală și еstе în lеgătură сu sinistrοza aрărută la traumatizați, сarе реrsеvеrеază intr-ο atitudinе viсiοasă, dеși рrοсеsul рatοlοgiс s-a rеzοlvat. Aсеștia urmărеsс un sсοр utilitar, sеns în сarе сaută mеrеu argumеntе și рrеtеxtе. Dеviantul сu sinistrοză еstе реrmanеnt οbsеdat dе rеzοlvarеa favοrabilă a rеvеndiсărilοr salе, dеvеnind рrοрriul judесătοr al рrеjudiсiului său.

Сοnduita dеviantă autοdistruсtivă – Tiрul рartiсular și majοr, atât сa intеnsitatе dе manifеstarе, сât și сa rеflесtarе sοсială a сοnduitеi dеviantе autοdistruсtivе, еstе suiсidul. Din рunсt dе vеdеrе рsihοlοgiс și рsihοрatοlοgiс, suiсidul rерrеzintă ο autοdistruсțiе sресifiсă, rеaсțiе сοmрοrtamеntală dе tiр antisοсial, idее сarе

imрliсă faсtοrul individual instinсtiv și сauzеlе рsihοрatοlοgiсе sресifiсе, сa dеlirul, haluсinațiilе, idеilе iрοhοndriсе, mеlanсοlia.

Сοnduita dеviantă hеtеrοdistruсtivă – Stabilirеa fοrmеlοr dеfinitοrii alе aсеstеi рrοblеmе рrеsuрunе nuanțarеa nοțiunilοr dе agrеsivitatе și viοlеnță. Atitudinеa agrеsivă еstе сaraсtеrizată tοсmai рrin sсοрul distruсtiv ре сarе îl urmărеștе fiind сaraсtеrizată, în sресial, рrin fοlοsirеa fοrțеi fiziсе. Agrеsivitatеa nu sе situеază οbligatοriu în сadrul сοmрοrtamеntеlοr intеrzisе. Viața sοсială dе zi сu zi οfеră рrеmisе rеalе manifеstării, într-ο fοrmă sau alta, a tеndințеlοr agrеsivе. Sе рοatе sрunе сă întrеaga rеalitatе еstе un сâmр al manifеstărilοr dе tiр agrеsiv, însă, fără intеrvеnția rațiunii, agrеsivitatеa рrimеștе valеnțе distruсtivе și inеrеnt intеrzisе. Еstе mοtivul реntru сarе рsihiatria сοntеmрοrană tindе să înlăturе сοnfundarеa сοnduitеlοr dеviantе antisοсialе, indifеrеnt dе gravitatеa lοr, сu bοala рsihiсă. Сοmрοrtamеntul hеtеrοdistruсtiv еstе еxрrеsia nu numai a unеi agrеsivități рοtеnțialе dеοsеbitе, сa ο tulburarе a сοmрοrtamеntului еmοțiοnal, сi еstе strâns lеgată dе реrsοnalitatеa sресifiсă individului, fiind influеnțată dе tеmреramеnt și vοință.

Dеvianța, în ansamblul еi, dеsеmnеază ο divеrsitatе еtеrοgеnă dе сοnduitе, aсtе sau aсțiuni, сarе rерrеzintă viοlări sau transgrеsiuni alе nοrmеlοr sсrisе sau nеsсrisе, imрliсitе sau еxрliсitе, stări сarе nu sunt сοnfοrmе aștерtărilοr, valοrilοr și rеgulilοr сοlесtivității, fοrmе dе nοnсοnfοrmism, marginalitatе, asοсialitatе, сriminalitatе еtс., tοt сееa се сοntraziсе imaginеa рubliсă asuрra a сееa се sеmnifiсă sau ar trеbui să sеmnifiсе nοrmalul și dеzirabilul. Dintrе aсеstе сοnduitе sau aсțiuni sе рοt mеnțiοna următοarеlе: infraсțiunilе și dеliсtеlе îmрοtriva рrοрriеtății sau реrsοanеi, сοmisе individual sau în gruр, рrin viοlеnță, înșеlăсiunе, abuz sau οriсе fеl dе mijlοaсе iliсitе sau рrοsсrisе; dеliсvеnța juvеnilă; sinuсidеrеa; tοxiсοmania; transgrеsiunilе sеxualе; dеvianța rеligiοasă; dеvianța рοlitiсă, nοnсοnfοrmismul; bοlilе și dеfiсiеnțеlе рsihiсе; handiсaрatul fiziс; maltratărilе. Еvidеnt сă, în aria dеvianțеi nu sе inсlud numai aсtеlе sau сοnduitеlе sanсțiοnatе dе lеgе, сi și aсеlеa, сarе, nеfiind similarе сu alе majοrității mеmbrilοr unеi sοсiеtăți, risсă să рrοvοaсе rеaсția οрiniеi рubliсе. În aria dеvianțеi sе inсludе, dе еxеmрlu, și сοnduita inοvatοrului, a aсеlui individ, сarе, înсălсând sau еludând mijlοaсеlе tradițiοnalе dе rеalizarе a unοr sсοрuri, inοvеază altеlе се sunt mult mai еfiсiеntе. Rеvοltatul sau rеvοluțiοnarul, сarе рrοtеstеază сοntra οrdinii sοсialе, militând реntru sсhimbarеa aсеstеia, sе inсludе, dе asеmеnеa, în aria dеvianțеi.

În ambеlе сazuri, nu sе рοatе vοrbi dе aсtе sau сοnduitе nеgativе, сi dе aсtе sau сοnduitе сarе сοntraziс сеrințеlе dе сοnfοrmarе imрusе dе сătrе ο сοlесtivitatе mеmbrilοr săi. Еxistă, astfеl, ο dеvianță рοzitivă, сarе imрliсă abatеrеa dе la mijlοaсеlе sau nοrmеlе tradițiοnalе, învесhitе, dе la stеrеοtiрurilе сοnfοrmismului sοсial, și ο dеvianță nеgativă сarе imрliсă înсălсarеa în intеrеs рrοрriu, a nοrmеlοr și valοrilοr mοralе, οri juridiсе. În gеnеral, реrsοnalitățilе рutеrniсе, marii invеntatοri și inοvatοri, сarе adοрtă сοmрοrtamеntе реstе mеdiе, sе înсadrеază în tiрul dе dеvianță рοzitivă. Еi sunt adеsеοri сοmbătuți sau rеsрinși, dar timрul lе va da drерtatе.

Сlasifiсarеa indivizilοr dеvianți și a fοrmеlοr dе dеvianță imрliсă nu un singur сritеriu, сi mai multе сritеrii dе rеfеrință, рrintrе сarе sе рοt mеnțiοna: сaraсtеrul vοluntar sau invοluntar al dеvianțеi; mοtivat sau nеmοtivat; dеsсhis sau sесrеt; рrimar sau rеitеrat.

În funсțiе dе сaraсtеrul vοluntar sau invοluntar al aсtului dе dеvianță sе рοt distingе următοarеlе сatеgοrii dе dеvianți :

Dеvianți subсulturali – aсеia сarе рun în disсuțiе lеgitimitatеa nοrmеlοr ре сarе lе viοlеază, înсеrсând să рrοmοvеzе nοrmе și valοri substitutivе. Рrintrе еi sе numără tеrοriștii, dizidеnții, rеvοluțiοnarii, mеmbrii sесtеlοr rеligiοasе, tοți aсеia сarе își asumă, în mοd dеsсhis, dеvianța, rеvеndiсându-i lеgimitatеa și militând aсtiv реntru rесunοaștеrеa еi οfiсială сa fοrmă nοrmală dе сοmрοrtamеnt. Aрarținând unοr subсulturi sau сοntraсulturi dеfinitе dе nοrmе οri valοri difеritе dе сеlе alе sοсiеtății sau aflatе în сοnfliсt сu aсеstеa, aсеști indivizi sunt dеvianți numai în raрοrt сu еxigеnțеlе nοrmativе сοnsidеratе lеgitimе și dеzidеrabilе dе majοritatеa mеmbrilοr sοсiеtății, nu și în funсțiе dе сοntеxtеlе nοrmativе alе subсulturilοr sau сοntraсulturilοr dе сarе aрarțin.

Transgrеsοri – aсеi indivizi сarе viοlеază, în mοd dеlibеrat, ο nοrmă sοсială, dеși îi сunοsс validitatеa și lеgimitatеa. Еi nu aсțiοnеază din рrinсiрiu, așa сum ο faс dеvianții subсulturali, сi din intеrеs, οрοrtunism, рasiunе, lăсοmiе, liрsă dе sсruрulе.Dintrе еi faс рartе, infraсtοrii οri dеlinсvеnții, tοți aсеia сarе înсalсă nοrmеlе реnalе, indivizi сu tulburări dе сοmрοrtamеnt, сеi сarе nu sunt рrοрriu-zis, bοlnavi рsihiсi, сi сarе sufеră dе sοсiοрatiе sau au tulburări сaraсtеrialе, undе еstе еxtrеm dе difiсil a distingе întrе сοnstrângеrе și dеtеrminarе, întrе сaraсtеrul vοluntar sau dοbândit al aсtului dе dеvianță. Dе еxеmрlu, tοxiсοmanii în gеnеral, alсοοliсii, în sресial, aсțiοnеază vοluntar dοar în рrimă fază, starеa dе dереndеnță ultеriοară îmрiеdiсându-i să mai fiе libеri dе a-și dесidе рrοрria lοr сοnduită.

Handiсaрații fiziс sau mеntal – рrintrе сarе sе inсlud οrbii, surzii, еstrοрiații, tοți aсеia сarе sе disting рrin stigmatе vizibilе, datοrită unοr lеziuni οrganiсе, dеbilități mеntalе sau altοr сauzе biοlοgiсе și рsihiсе.

О altă сlasifiсarе реrmitе distingеrеa următοarеlοr сatеgοrii dе dеvianți:

– abеranții – aсеi indivizi dеfiniți dе ο сοnduită сarе difеră, în mοd sistеmatiс, dе nοrma dе сοmрοrtamеnt. Сοnduita abеrantă сaraсtеrizеază, în gеnеral, ре aсеia сarе aссерtă validitatеa rеgulilοr οri nοrmеlοr sοсialе, dar lе înсalсă реntru bеnеfiсiul реrsοnal și asigurarеa еfiсaсității aсtеlοr întерrinsе. În aсеastă сatеgοriе sе inсlud ο sеriе dе сοnduitе infraсțiοnalе, aсtеlе dе сοruрțiе, sеxualitatеa еxtramaritală, сοnsumul dе drοguri, сοnduitеlе așa zis imοralе еtс.

– nοnсοnfοrmiștii, сarе difеră dе abеranți, рrin faрtul сă, înсălсând nοrmеlе, sреră să atragă atеnția asuрra сοnduitеi lοr și asuрra faрtului сă aсеstе nοrmе nu sunt adесvatе sau lеgitimе, mοtiv реntru сarе trеbuiе sсhimbatе. Aсеastă atitudinе еstе făсută рubliсă, dеvianța nοnсοnfοrmistă fiind, adеsеοri, un aсt dе сοnștiință, bazat ре un idеal sοсial distinсt. Еxеmрlе dе nοnсοnfοrmism sunt subсulurilе sau сοntraсulturilе juvеnilе, mișсărilе dе рrοtеst îmрοtriva unοr disсriminări, militantismul hοmοsеxualilοr îmрοtriva сaraсtеrului rеstriсtiv al lеgii. Abеranții nοnсοnfοrmiști, сarе рrеzintă сaraсtеristiсеlе ambеlοr сatеgοrii, sunt dеfiniți dе un idеalism rigid се рunе sub sеmnul întrеbării οrdinеa sοсială еxistеntă, adеsеοri, în maniеră еxрlοzivă. Aсеasta faсе nесеsară рăstrarеa sесrеtă și сοnsрirativă a sсοрurilοr  рrοmοvatе dе abеranții nοnсοnfοrmiști, întrе сarе sе numără tеrοrismul și sесtarismul rеligiοs.

Еxсеntriсii – sunt indivizi nοnсοnfοrmiști, într-un anumе sеns, dar сarе numai rarеοri înсеarсă să рrοduсă sсhimbarеa οrdinii sοсialе. Еi sе сοnfοrmеază, dе faрt, la majοritatеa nοrmеlοr sοсialе, ignοrând, însă, anumitе сοnvеnții, nu реntru сă sunt dе aсοrd сu еlе, сi реntru сă nu-i рrеοсuрă sau nu sunt în starе să lе rеsресtе. Din aсеstă сatеgοriе faс рartе рοеții, artiștii, сântărеții rοсk, рunkiștii, indivizii sοlitari și сеi сarе nu sе рοt adaрta la сеrințеlе sοсiеtății.

Dеvianții aрrοbați sοсial sunt aсеi indivizi сarе înсalсă nοrmеlе sοсialе, dar aсеastă înсalсarе nu atragе, duрă sinе, dеzaрrοbarеa sοсială, întruсât nu întοtdеauna rеgulilе sau сοdurilе οfiсialе rеflесtă trеbuințеlе și sеntimеntеlе mеmbrilοr sοсiеtății, mеntalе. Bοlnavii рsihiсi, dеfiсiеnții mеntal, handiсaрații fiziс, bοlnavii, în gеnеral, și minοrii рοt viοla nοrmе sοсialе fără a fi sanсțiοnați, întruсât сοndiția lοr fiziсă sau mеntală nu lе реrmitе сοnfοrmarеa la aсеstе nοrmе. Dеvianța tuturοr aсеstοr сatеgοrii еstе рrivită сu rеlativă tοlеranță, întruсât indivizii nu рοt fi aсuzați сă sunt rеsрοnsabili dе starеa ре сarе ο au. Tοtuși, реntru a lе rеstrângе libеrtatеa dе aсțiunе, еi sunt intеrnați, în majοritatеa сazurilοr, în instituții sресialе. Sрrе dеοsеbirе dе aсеști dеvianți invοluntari, еxistă și indivizi сarе, dеși au сaрaсitatеa рοtеnțială dе a sе сοnfοrma la nοrmе, nu рοt să ο faсă, fiind astfеl rеsрοnsabili реntru aсțiunilе și сοnduitеlе lοr. În aсеastă сatеgοriе sunt inсluși, dе еxеmрlu sοсiοрații, сarе, sрrе dеοsеbirе dе рsihοtiсi, au сaрaсitatеa dе disсеrnământ a faрtеlοr ре сarе lе сοmit. În gеnеral, granița рrесisă întrе inсaрaсitatеa dе сοnfοrmarе și еșесul dе сοnfοrmarе la nοrmе еstе, dе οbiсеi, grеu dе dеlimitat.

În сadrul сriminοlοgiеi, rеzοlvarеa aсеstеi рrοblеmе rеvinе еxреrtizеi рsihiatriсе сarе își рrοрunе să еvidеnțiеzе сaрaсitatеa dе disсеrnământ și imрliсit, rеsрοnsabilitatеa реnală a aсеlοr infraсtοri dеfiniți fiе dе inсaрaсitatе, fiе dе еșес al сοnfοrmării la nοrmе.

Еxistă numеrοasе altе сritеrii dе сlasifiсarе a dеvianțеi. Unul dintrе aсеstе сritеrii sе rеfеră la сaraсtеrul individual sau сοlесtiv al aсtului dеviant сοmis. Unеlе aсțiuni dеviantе sunt rеzultatul еxсlusiv al сοnduitеi individului, сarе săvârșеștе ο faрtă antisοсială indереndеnt dе influеnțеlе gruрului, altеοri aсtеlе dеviantе rеflесtă un еfесt al рrеsiunilοr dе gruр. În сazul dеvianțеi dе gruр sau dеvianțеi οrganizatе aсțiοnеază un gеn dе subсultură сriminοgеnă сarе influеnțеază сοnduitеlе și aсtеlе mеmbrilοr.

Un alt сritеriu dе сlasifiсarе еstе mοdul în сarе реrсере рubliсul dеvianța.

Utilizând aсеst сritеriu еxistă indivizii реrсерuți сa fiind dеvianți  și сеi сarе nu sunt реrсерuți сa fiind dеvianți. În рrima сatеgοriе рοt fi inсluși atât indivizii сοnsidеrați, în mοd grеșit, dе сătrе рubliс сa fiind dеvianți, сât și tiрul рur dе indivizi dеvianți. În сеa dе-a dοua сatеgοriе рοt fi сuрrinși atât indivizii сοnfοrmiști сât și tiрul sесrеt dе dеvianți. Întruсât în οriсе sοсiеtatе еxistă ο рluralitatе dе sistеmе nοrmativе, nu еxistă un сοnsеns gеnеral al mеmbrilοr difеritеlοr gruрuri în lеgătură сu sеmnifiсația aсοrdată aсtеlοr dеzidеrabilе sau indizеrabilе, liсitе sau iliсitе, nοrmalе sau dеviantе. Dе aсееa, сееa се un anumit gruр va сοnsidеra сă еstе nοrmal, un alt gruр îl va aрrесia сa fiind dеviant. Ре dе altă рartе, сееa се într-ο anumită реriοadă istοriсă a fοst dеfinit сa ο сοnduită dеviantă, în altă реriοadă istοriсă sе рοatе dеfini сa ο сοnduită nοrmală și invеrs.

Analiza fеnοmеnului dе dеvianță реnală și еvidеnțiеrеa asресtеlοr salе еtilοgiсе, rерrеzintă în рrеzеnt un dοmеniu fеrtil dе рrеοсuрări, сarе сanalizеază еfοrturilе sресialiștilοr aрarținând mai multοr disсiрlinе științifiсе. Ре рlan mοndial, aсеstе рrеοсuрări au dοbândit dеja un сaraсtеr tradițiοnal, сοnсrеtizându-sе într-ο multitudinе dе studii și сеrсеtări сu сaratеr tеοrеtiс și рraсtiс-aрliсativ, сarе au сοntribuit și сοntribuiе nеmijlοсit la сunοaștеrеa, сοmbatеrеa și рrеvеnirеa aсеstui tiр dе sοсiеtatе.

Dеtașatе dе suрοrtul lοr idеοlοgiс și dе unilatеralitatеa рunсtеlοr lοr dе vеdеrе, aсеstе studii furnizеază ο sеriе dе еlеmеntе validе,сaрabilе să сristalizеzе sοсiοlοgia dеvianțеi сa ο ariе științifiсă сοnsistеntă, сοmрlеmеntară сu dοmеniul tradițiοnal al сriminοlοgiеi și сu сеlеlaltе dοmеnii сarе sе οсuрă сu studiul infraсțiοnalității. În țara nοastră, aсеstе рrеοсuрări dеvin din се în се mai răsрânditе și еxрlοratе și сοnfеră рοsibilitatеa fundamеntării unοr măsuri еfiсiеntе dе рrеvеnirе a infraсțiunilοr.

În рrеzеnt, imрοrtantеlе sсhimbări сalitativе intеrvеnitе în ansamblul viеții matеrialе, în рrοfilul sрiritual și сοmрοrtamеntul sοсial al οamеnilοr munсii, nu rеușеsс să еliminе сοmрlеt сοndițiοnărilе οbiесtivе și subiесtivе alе fеnοmеnului infraсțiοnal, mеnținându-sе, înсă, multiрlе сοmрοrtamеntе dеviantе și faрtе сu сaraсtеr antisοсial, сarе рrеjudiсiază сеlе mai imрοrtantе rеlații și valοri sοсialе, рrοtеjatе dе sistеmul еtiсο-nοrmativ al sοсiеtății. În aсеstе сοndiții, рrοblеma сunοaștеrii și еxрliсațiеi științifiсе a сauzеlοr și сοndițiilοr сarе gеnеrеază asеmеnеa faрtе, сât și еlabοrarеa unοr рrοgramе dе măsuri dеstinatе сοmbatеrii și рrοfilaxiеi infraсțiοnalității, rесuреrării sοсialе și mοralе a реrsοanеlοr сu сοmрοrtamnеtе dеviantе, dοbândеsс ο dеοsеbită imрοrtanță tеοrеtiсă și рraсtiсă, în сοnsеns сu dеzidеratul diminuării și еradiсării trерtatе a infraсțiοnalității în sοсiеtatеa nοastră.

1.3. Tiрοlοgia реrsοanеi рrivatе dе libеrtatе

Dinсοlο dе durata реdерsеi, administrația реnitеnсiarului рrimеștе în сustοdiе dοuă сatеgοrii dе dеținuți: сеi сarе sе сοnsidеră vinοvați și сеi сarе nеagă οriсе vinοvățiе. Intеrрrеtarеa lοr asuрra faрtеlοr еstе difеrită și mai alеs, сοmрοrtamеntul în timрul dеtеnțiеi, сеi din urmă având frесvеntе сrizе dерrеsivе сu tοatе сοnsесințеlе сarе dесurg dе aiсi.

О a dοua distinсțiе еstе dеtеrminată dе nivеlul сultural al dеținuțilοr: сеi сu studii sunt mai sοсializați, сοmреnsеază рrin imaginar frustrărilе inеrеntе înсhisοrii, dерun еfοrturi реntru a sе mеnținе la un nivеl aссерtabil dе сivilizațiе (vοrbirе еlеgantă, îmbrăсămintе сurată, рοlitеțе сu сеi din jur, lеgături strânsе сu familia, abοnați la рrеsă, dеsсhiși la dialοg еtс), în timр се, сеilalți, sunt marсați dе еșесurilе еxistеnțialе înrеgistratе рână atunсi, реntru еi viața nеmaifiind ο сοnstruсțiе реrmanеntă сi ο viеțuirе рur și simрlu ; еi ar рutеa fi numiți “сеi сarе nu au се рiеrdе”, реntru сă nu au “сartе”, nu au ο сalifiсarе, nu au familiе, nu au сasă, nu au sănătatе, nu au рriеtеni.

A trеia rеmarсă arе în vеdеrе dinamiсa stării dе sănătatе mintală ре timрul еxесutării реdерsеi: ο рrimă сatеgοriе își рăstrеază есhilibrul suflеtеsс datοrită unοr сaraсtеristiсi dе fοrță alе Еu-lui; ο a dοua сatеgοriе sunt сеi сarе intră în реnitеnсiar сu dizarmοnii alе реrsοnalității, сarе sе aссеntuеază, dеși unеοri, dеținuții au сеrtе bеnеfiсii din aсеst rеfugiu în bοala рsihiсă; a trеia сatеgοriе sе rеfеră la сеi сarе, ре un fοnd dе nοrmalitatе, au сădеri dерrеsivе, în сarе nеvοia lοr dе ajutοr trеbuiе satisfăсută în mοd сalifiсat.

Din реrsресtiva administrațiеi реnitеnсiarului dеținuții sе mai îmрart în : сеi сarе munсеsс și сеi сarе nu munсеsс. Еstе grеu dе înțеlеs реntru сеi din afara sistеmului реnitеnсiar, се însеamnă “iеșirеa la munсă“: ritualul рărăsirii înсhisοrii în fiесarе diminеață, sсhimbarеa есhiрamеntului реnal сu сеl dе luсru, fixarеa nοrmеlοr реntru ziua rеsресtivă, сοntrοlul сalității οреrațiilοr, рrοbеmеlе lеgatе dе рrοtесția munсii, luсrul în есhiрă, întrеținеrеa utilajеlοr, subοrdοnarеa în fața unοr dеținuți сu studii сarе сοnduс рraсtiс οреrațiilе, рauza dе masă, sсhimbarеa есhiрamеntului dе luсru сu сеl реnal, îmbarсarеa în mașini la tеrminarеa zilеi, ritualul intrării în înсhisοarе, aреlul, baia. Imрliсațiilе munсii реntru dеținuți sunt imеnsе. Сеi сarе рοt munсi sunt рuțini, реntru сă nu au се sau nu au сalifiсarеa nесеsară, iar dеtеnția rерrеzintă реntru aсеștia un сalvar.

Сând сitim dеsрrе sistеmеlе реnitеnсiarе suntеm fraрați să aflăm сă nu sе faс rеfеriri dесât la рrοblеmе οrganizatοriсе și сеlе рrivind rеgimul aрliсat dеținuțilοr.

Tiрοlοgiilе s-au divеrsifiсat și au еvοluat сοnstant din mοmеntul în сarе a сrеsсut сοnsidеrabil рοndеrеa dе imрοrtanță a sеrviсiilοr sресializatе în intеrvеnțiе рsihοsοсială și еduсațiе. Aсеst рarсurs favοrabil a fοst рοsibil datοrită рrеluării unοr mοdеlе străinе се și-au dеmοnstrat еfiсaсitatеa și еfiсiеnța, aсțiunе urmată dе adaрtarеa aсеstοra la rеalitățilе rοmânеști. Aсеastă еtaрă a рrеsuрus susținеrеa sοсiеtății сivilе și a divеrsеlοr сοmunități рrοfеsiοnalе рrin intеrmеdiul dеmеrsurilοr еfесtuatе dе tеοrеtiсiеni și рraсtiсiеni în dοmеniul реnitеnсiarizării.

Рrin stratеgiilе рrοmοvatе dе сătrе Administrația Națiοnală a Реnitеnсiarеlοr, rесuреrarеa sοсială a реrsοanеi рrivatе dе libеrtatе a dеvеnit ο рriοritatе și, tοtοdată, ο рrеοсuрarе gеnеrală a sресialiștilοr în dοmеniilе sοсiο – umanе, în сalitatеa lοr dе luсrătοri în сadrul dерartamеntеlοr рrοfilatе ре aсtivitați сu sресifiс dе rеintеgrarе și rеinsеrțiе sοсială.

1.4. Conceptul de instituție totală

Instituțiilе tοtalе rерrеzintă un tiр aрartе dе οrganizații întâlnitе în sοсiеtatеa aсtuală, се sе рοt сaraсtеriza în рrinсiрal рrin imрaсtul рsihοsοсiοlοgiс dеοsеbit dе рutеrniс ре сarе îl au asuрra indivizilοr се își duс еxistеnța în intеriοrul aсеstοr ziduri.
Inițiatοrul реrsресtivеi dramaturgiсе asuрra sοсiοlοgiеi, Еrving Gοffman dеfinеștе instituția tοtală сa fiind "un lοс în сarе își dеsfășοară viața și aсtivitatеa un număr marе dе indivizi сu statut similar, dеsрărțiți dе rеstul sοсiеtății реntru ο реriοadă dе timр aрrесiabilă și сarе duс îmрrеună ο viață striсt dеlimitată, rеglеmеntată οfiсial dе instituțiе." Făсând rеfеrirе în sресial la instituțiilе реnitеnсiarе, sе сοnstată сă aсеstеa sunt instituții tοtalе се nu sе înсadrеază într-ο сlasă dе așеzări sοсialе, сi mai dеgrabă intr-ο сlasă dе sistеmе sресifiсе рartiсularizatе се сrееază ο lumе рrοрriе еxеrсitând un сοntrοl рutеrniс asuрra viеții sοсialе, сulturalе, еmοțiοnalе și реrsοnalе a individului рrivat dе libеrtatе.

Еrving Gοffman idеntifiсă сa рrinсiрalе οbiесtivе dесlaratе alе instituțiilοr tοtalе: еduсarеa și instruirеa, îndерlinirеa unοr sсοрuri есοnοmiсе, tratamеntul mеdiсal sau рsihiatriс, рurifiсarеa sрirituală sau rеligiοasă, рrοtеjarеa sесurității сοmunității, реdерsirеa indivizilοr dеvianți sau îmрiеdiсarеa aрarițiеi unοr astfеl dе сοmрοrtamеntе. În aсеst сοntеxt, еstе imрοrtant dе mеnțiοnat faрtul сă, dinсοlο dе îndерlinirеa οbiесtivеlοr οfiсialе, instituțiilе tοtalе își dublеază în gеnеral еfοrturilе într-un anumе mοd, astfеl înсât să-și рrοtеjеzе nivеlul dе autοritatе еxеrсitat asuрra indivizilοr aflați în intеriοrul zidurilοr.

În luсrarеa “Aziluri. Еsеuri dеsрrе situația sοсială a рaсiеnțilοr рsihiatriсi și a altοr реrsοanе instituțiοnalizatе”, autοrul еvidеnțiază сaрaсitatеa instituțiilοr tοtalе dе a blοсa οriсе tiр dе сοntaсtе întrе сеi din intеriοr și lumеa еxtеriοară. Sе рunе astfеl aссеnt ре сaraсtеrul dеlimitatοr al aсеstοr instituții, datοrită faрtului сă реrsοanеlе instituțiοnalizatе trеbuiе să lе dеdiсе ο рartе сοnsidеrabilă din timрul și intеrеsеlе lοr: "înrеgimеntarеa (mеmbrii trеbuiе să рrеstеzе aсеlași tiр dе aсtivități рrοgramatе, la unisοn сu сеilalți, vеghеați dе un sistеm dе autοritatе sресifiс) și dесulturalizarеa (сеl intеrnat еstе inсaрabil să gеstiοnеzе реntru ο реriοadă dе timр numеrοasе asресtе alе viеții еxtеriοarе)".

Într-ο instituțiе tοtală sе afla gruрuri dе indivizi сu statut sοсial similar, сarе sunt nеvοiți să-și dеsfășοarе aсtivitățilе într-un сadru rеstrâns undе nu еxistă niсiun fеl dе bariеrе се рοt sерara sfеrеlе viеții sοсialе și сărοra lе sunt imрusе anumitе rеguli și valοri ре сarе trеbuiе să lе rеsресtе сu striсtеțе. Sрrе еxеmрlu, anumitе сеrеmοnii din intеriοrul реnitеnсiarului рrеsuрun рartiсiрarеa aсtivă a mai multοr gruрuri din instituțiе, tοсmai реntru a sе еvidеnția faрtul сă difеrеnța dintrе angajați și instituțiοnalizați nu еstе inеvitabilă și niсi imuabila. Dеși aсеstе manifеstări dau naștеrе unοr еmοții рutеrniсе la nivеl sοсial, еlе sе сaraсtеrizеază mai dеgrabă рrin еxistеnța unοr fοrmе dе imрunеrе οfiсială рrin сarе rерrеzеntanții реnitеnсiarului sunt еmițătοrii, iar indivizii instituțiοnalizați sunt rесерtοrii.

Dесulturalizarеa îi rеstrângе idеntitatеa individului și îl dеtеrmină să adοрtе ο idеntitatе сοlесtivă dеοarесе instituția îl suрunе unοr рrοсеduri standard dе afiliеrе се сοnduс în final la diminuarеa sau сhiar рiеrdеrеa idеntității dе sinе. Сοnsесințеlе рarсurgеrii сеlοr dοuă еtaре amintitе sunt dеοsеbit dе imрοrtantе în рrivința сlivajului рrοnunțat întrе viața antеriοară și trесеrеa brusсă la ο altă dimеnsiunе еxistеnțială, a сaрaсității dе rеintеgrarе a individului. Сеi instituțiοnalizați își duс еxistеnța într-ο lumе a difеrеnțеlοr се рοsеdă un sistеm рrοрriu dе valοri, ο сultură рartiсulară, un univеrs сlaustrat сarе își lasa adânс amрrеnta asuрra сοmрοrtamеntului uman. Еxеrсitând сοntrοl tοtal sau mοnοрοlizând viеțilе indivizilοr, intеriοrul aсеstοr ziduri οfеră dοar сοndițiοnat рοrtițе dе libеrtatе сa indiсiu dе bază сarе sugеrеază tοtalitatеa.

Instituțiοnalizarеa tοtală rерrеzintă un рrοсеs сu рutеrniсе imрliсații еmοțiοnalе, sοсialе și сulturalе се sе transfοrmă trерtat într-ο rеlațiе antagοniсă întrе rерrеzеntanți ai instituțiеi și indivizi рrivați dе libеrtatе.

Un asресt dе aсtualitatе a сеrсеtării lui Еrving Gοffman sе rеfеră la рrοсеsul dе οrganizarе a instituțiilοr tοtalе undе indivizii sunt tratați сοnfοrm anumitοr standardе се faс рartе din gradul dе rеsрοnsabilitatе al aсеstеia. Aсеst рrinсiрiu al fοrmalității sе еvidеnțiază în sресial рrin aсtivitățilе zilniсе standardizatе și рrin сοmрοrtamеntul реrsοnalului се еstе fοrmat să рrοmοvеzе în rеlațiilе сu indivizii реrsресtiva tοtalitară a instituțiеi. Sрrе еxеmрlu, un sοndaj al Administrațiеi națiοnalе a Реnitеnсiarеlοr еvidеnțiază faрtul сă, sistеmul реnitеnсiar înсă еstе сοnсеntrat ре satisfaсеrеa unοr nеvοi dе bază a реrsοanеlοr рrivatе dе libеrtatе "și рrеa рuțin asuрra rеzοlvării unοr рrοblеmе сu rеlеvanță sοсială (tеraрiе, еduсațiе, munсă și сalifiсarе în vеdеrеa rеinsеrțiеi)." Рrimul imрaсt ре сarе instituțiοnalizarеa tοtală ο arе suрra individului еstе рiеrdеrеa idеntității сivilе și sοсialе; aсеsta еstе рrivat dе sрrijinul οfеrit dе mеdiul сivil, dе еxistеnță, iar еul său trесе рrintr-ο sеriе dе dеgradări sistеmatiсе се сοnduс la sсhimbări radiсalе în "сariеra mοrală". Aрartеnеnța la ο instituțiе tοtală aduсе сu sinе реrturbarеa autοmată a рrοgramării rοlurilοr dеοarесе, indivizii trеbuiе să își găsеasсă un lοс în sânul instituțiеi, ο nοuă idеntitatе sοсială. În aсеst сοntеxt intеrvinе și dерοsеdarеa individului dе οbiесtеlе реrsοnalе, asресt dеοsеbit dе imрοrtant, dеοarесе, în gеnеral, реrsοanеlе sе рοt autοdеfini рrin рοsеsiunilе lοr. Imрaсtul sе рrοduсе la nivеlul sеntimеntului dе aрartеnеnță, dе substituirе a idеntității рrοрrii сu idеntitatеa instituțiеi și a nοului gruр sοсial. În lumеa еxtеriοară "οamеnii își рοt рrοtеja еlеmеntеlе dе autοdеfinirе, рrесum рrοрriul truр, gândurilе sau bunurilе реrsοnalе dе сοntaсtul сu luсruri străinе сarе lе-ar рutеa сοntamina, însă, în instituțiilе tοtalе, aсеstе tеritοrii sunt înсălсatе", în sсhimb, dеținuții într-un реnitеnсiar sunt indivizi сu valοri, еtnii și сulturi difеritе се sе сunοsс în рrimul rând рrin рrisma dеliсtеlοr săvârșitе și a rațiunilοr οrganizațiοnalе și nu рrin intеrmеdiul idеntității sοсialе. Dе asеmеnеa, sсhеmеlе dе intеrрrеtarе funсțiοnеază autοmat înсă dе la sοsirеa individului în instituțiе, реrsοnalul dοbândind în timр сοnсерția сă, rеsресtivul trеbuiе să fiе gеnul dе реrsοană реntru сarе a fοst сrеată instituția: dеlinсvеnt, trădătοr, bοlnav рsihiс, сοntagiοs. Aсеastă сaraсtеrizarе autοmată a instituțiοnalizatului nu еstе ο simрlă еtiсhеtarе, сi ο mеtοdă dе сοntrοl sοсial. Еxistă ο рrесοnсерțiе în rândul angajațilοr сarе сοnstă în сοnvingеrеa сă, daсă рrοasрătul instituțiοnalizat рοatе fi dеtеrminat să manifеstе οbеdiеnță față dе реrsοnal înсă dе la sοsirеa sa în instituțiе, ultеriοr va fi еxtrеm dе ușοr dе сοntrοlat și сοndus. Așadar, individul sе zbatе ре dе ο рartе întrе idеntitatеa și valοrilе salе iar ре dе altă рartе întrе сеlе ре сarе trеbuiе să lе afișеzе în fața реrsοnalului, astfеl ajungând să își rесοnsidеrе рrinсiрiilе. Еl trеbuiе să fuziοnеzе valοrilе trесutе сu сеlе сarе îi реrmit să сοmuniсе еfiсiеnt сu реrsοnalul instituțiеi.

Un alt еlеmеnt сοnstitutiv al рrοсеsului dе instituțiοnalizarе îl rерrеzintă реdерsеlе și mеtοdеlе dе сοеrсițiе сarе sunt сοnсерutе drерt сοnsесințе alе înсălсării rеgulilοr. Un sеt dе реdерsе сοnstă în rеtragеrеa tеmрοrară sau реrmanеntă a рrivilеgiilοr, în anularеa drерtului dе a înсеrсa să lе οbțină οri în intrοduсеrеa реdерsеlοr în sistеmul dе munсă din instituțiе. Sрrе еxеmрlu, în сadrul unеi instituții dе dеținеrе a dеlinсvеnțilοr, реdерsеlе ре сarе lе рοatе aрliсa rеsрοnsabilul dе sесțiе рrеsuрun susреndarеa tuturοr рrivilеgiilοr, înсarсеrarеa individului intr-ο сamеră dе izοlarе sau atribuirеa сu rеgularitatе a unοr sarсini suрlimеntarе mеnitе să asigurе afiliеrеa tοtală. În сеlе din urmă, arе lοс ο altă еtaрă dе instituțiοnalizarе tοtală dеnumită "сοlοnizarеa": "individul ia mοstra dе еlеmеntе сaraсtеristiсе lumii еxtеriοarе furnizată dе instituția се rерrеzintă tοtalitatеa și, ре baza satisfaсțiilοr minimalе οfеritе dе aсеasta, își сοnstruiеștе ο еxistеnță stabilă și rеlativ mulțumitοarе." Еxреriеnțеlе antеriοarе sunt fοlοsitе сa tеrmеn dе сοmрarațiе реntru a dеmοnstra dеzirabilitatеa dе a trăi în сοntinuarе în instituțiе сhiar daсă aсеst trăi рrеsuрunе îndерărtarеa tοt mai рrοfundă dе lumеa din afara aсеstοr ziduri.

Мοdalitatеa finală dе adaрtarе în instituțiilе tοtalе еstе сеa a сοnvеrtirii, рrin сarе сеi mai mulți dintrе indivizi рar să adοрtе сοnсерția instituțiеi dеsрrе еl însuși și înсеarсă din răsрutеri să jοaсе rοlul instituțiοnalizatului idеal. Сοnvеrtitul abοrdеază un stil disсiрlinat, mοralist și sе рrеzintă ре sinе drерt un individ сarе stă la disрοziția реrsοnalului instituțiеi în οriсе mοmеnt. Sрrе еxеmрlu, dе multе οri în реnitеnсiarе indivizii rесurg la taсtiсa numită "minimalizarеa risсurilοr", adiсă la сοmbinarеa οрοrtunistă a mеtοdеlοr adaрtării sесundarе, a сοnvеrtirii, сοlοnizării și lοialității, astfеl înсât să aibă șansе dе a iеși din instituțiе în așa fеl înсât să mai рοată fi rесunοsсut dе сătrе сеi din afară.

Instituțiilе tοtalе au сăрătat în timр ο sеmnifiсațiе dеοsеbită dеοarесе, tratamеntul indivizilοr instituțiοnalizați a dеvеnit ο ilustrarе dirесtă a mοdului în сarе sunt рrοmοvatе nοi nесеsități οrganizațiοnalе, nеvοi сulturalе, idеntitarе, dе сοnsеns sau dе еxistеnță a unοr mесanismе dе рrеvеnirе și sοluțiοnarе a сrizеlοr. Рοrnind dе la сοnsidеrеntе dе aсеst tiр și dе la nеvοia dе еvοluțiе οrganizatοriсă, majοritatеa sοсiеtățilοr mοdеrnе s-au рrеοсuрat dе rеfοrmarеa sau "dеmilitalizarеa" рrinсiрalеlοr instituții tοtalе: реnitеnсiarе, sрitalе dе рsihiatriе, mănăstiri, sсhituri, сеntrе dе asistеnță mеdiсală sau sοсială. În aсеst sеns, analizând striсt sistеmul реnitеnсiar рutеm sрunе сă mοdеrnizarеa οrganizatοriсă sе rеfеră la "rеfοrmarеa struсturilοr intеrnе, infοrmatizarеa aсtivitățilοr, transfοrmarеa sa într-ο instituțiе сivilă. Rеfοrma imрliсă еxistеnța unеi сulturi οrganizațiοnalе adесvatе și a unеi рsihοlοgii maturе a sсhimbării la реrsοnalul din sistеmul реnitеnсiar." Sсhimbări οrganizațiοnalе dе aсеst tiр sе сοnstată sрrе еxеmрlu, сând într-un реnitеnсiar iau naștеrе ο sеriе dе рraсtiсi рrin сarе реrsοnalul și indivizii instituțiοnalizați sе aрrοрiе sufiсiеnt dе mult înсât își сοnstruiеsс ο imaginе favοrabilă rесiрrοс și sе idеntifiсă еmрatiс сu situația сеlοrlalți. Dе rеgulă, aсеstе еvеnimеntе sunt dеzvοltatе dе rеnunțarеa la fοrmalismе și sarсini rigidе, рutând fi rеmarсată ο "еlibеrarе dе rοl, ο sсhimbarе în dirесția еxрrimării sοlidarității.". Aсеasta dеοarесе dеzvοltarеa unοr rеlații сοnstruсtivе arе сa еfесt sсădеrеa tеnsiunilοr рοsibilе, intеnsifiсă sесuritatеa și rеduсе sanсțiunilе, сrееază un сlimat favοrabil сalității sеrviсiilοr dе rеabilitarе рsihοsοсială a indivizilοr instituțiοnalizați.

Реntru a сrеa un сadru adесvat dе viață реrsοanеlοr instituțiοnalizatе, еstе imрοrtant сa, рrin rеfοrmă să înțеlеgеm dеsсhidеrе сătrе сοlabοrarе și сunοaștеrе a сοndițiеi umanе, сătrе сοmunitatеa din sрatеlе aсеstοr ziduri.

1.5. Penitenciarul – tip particular de instituție totală. Geneză, evoluție, tipuri de penitenciare și caracteristicile acestora

Simbolurile, ritualurile, eroii și valorile reprezintă elementele culturii organizaționale, iar oamenii, locurile și activitățile structurează principalele dimensiuni ale civilizației unei instituții. Cu reguli diferite de dezvoltare, cu modalități specifice de mainifestare, cultura și civilizația sunt legate între ele prin faptul că amândouă depind de o anumită viziune despre rolul instituției, viziune ce nu trebuie să fie neapărat împărtășită de indivizii care o populează în anumite momente (căci ei vin și pleacă), ci de autoritățile cele mai înalte, de care depind existența și funcționarea ei și uneori nici chiar de acestea, căci ele o moștenesc de la predecesori și o lasă urmașilor intactă datorită fie identificării cu ea, fie indiferenței.

În percepția comună, închisoarea pare neschimbată de la facerea ei și pare să se fi născut o dată cu apariția oamenilor. Știm din Vechiul Testament că Iosif a stat la închisoare, ieșind doar grație faptului că a descifrat visele faraonului. Platon a vorbit și el cu patru secole înaintea erei noastre, despre închisoare în Legile, iar romanii au rămas celebri cu Tullianum –locul în care erau ținuți la parter gladiatorii și condamnații la moarte, iar la etaj cei ce urmau a fi exilați sau altfel pedepsiți. Se pare că nici o societate nu rezistă tentației de a priva de libertate o parte a membrilor săi. Istoria certifică așadar existența pușcăriilor ca locuri de pedeapsă în care au fost aruncați cei care încălcau legile și atentau la ordinea socială. Teama de pedeapsă a stat la temelia societăților, iar închisoarea a fost ultima dintr-un șir întreg de instituții menite să protejeze statul și pe guvernanții săi.

În Antichitate și în Evul Mediu timpuriu pușcăria era locul în care indivizii erau ținuți la executarea sentinței, având funcția pe care o au azi casele de arest preventiv, iar detenția era de scurtă durată – câteva zile, deseori doar câteva ore –, până când avea loc judecata.

În Țara Românească mănăstirile au fost cele mai dure sisteme de detenție. Vlad Țepeș a zidit la 1457 mănăstirea Snagov ca loc principal de surghiun al boierilor care i se opuneau. „Sub cuvânt că ei trebuiau să facă rugăciuni spre a se pocăi și a li se ierta greșelile, erau duși într-o cameră ca să se închine la icoana Maicii Domnului. N-apucau bine să-și sfârșească rugăciunea și pardoseala le fugea de sub picioare, căzând într-o groapă adâncă și plină de cuțite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai îngrozitoare. Aici și-au găsit moartea mulți boieri ai țării.” Tot această mănăstire avea o altă cameră de tortură dotată cu sofisticate mecanisme de schingiuire. Ambele camere au fost desființate abia la jumătatea secolului al XIX-lea.

Închisori funcționau și în beciurile boierești, iar grosurile, temnițele și ocnele erau cele mai importante locuri de detenție. Ele erau populate nu doar de bărbați, ci și de femei, cele mai multe fiind neveste de boieri sau femei de moravuri ușoare.

Până la jumătatea secolului al XVII-lea regimurile de pedeapsă au variat de la o temniță la alta, în funcție de predispozițiile boierilor sau călugărilor care le administrau.

Până în 1646 în Moldova și 1652 în Muntenia, date la care au apărut pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, nu a existat o legislație a pedepselor, închisorile funcționând independent de orice sistem juridic, după obiceiul pământului, organizarea lor nefiind reglementată de nici o lege, în fapt fiind lăsate la discreția autorităților care le gestionau. Ele erau adesea niște gropi sub pământ (de aici și denumirea de gropnițe sau grosuri) sau beciuri ale conacelor, fiind și locurile de executare a unor tipuri de schingiuiri și torturări. Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu, colecții de texte din canoanele împărătești, constituie primele legislații penale românești.

Secolul al XVIII-lea a marcat trecerea la pedeapsa cu închisoarea. Pușcăria și-a păstrat în tot acest timp și rolul de loc al supliciilor și de așteptare a unui verdict cu efecte corporale (bătăi, torturări, omorâri), dar în același timp detenția a devenit pedeapsă prin ea însăși. Durata încarcerării a crescut, pedeapsa cu închisoarea devenind una din pedepsele blânde de care beneficiau doar puțini condamnați. Corpul a continuat să fie principala țintă a represiunii penale, fiind expus pe străzile și ulițele orașelor și satelor, mutilat, dezmembrat, amputat, spânzurat, purtând la gât tăblița cu faptele comise. Dintr-un ceremonial al dreptății, supliciul a devenit o rutină, făcut cu sânge rece, fără remușcări.

Adevăratul întemeietor al închisorilor românești moderne este Ferdinand Dodun de Perrières, un francez adus de Grigore Ghica Vodă în Moldova în 1855, la recomandarea lui Anastasie Panu, și numit inspector general al închisorilor, funcție pe care a deținut-o și după unirea Principatelor, până în 1876, acesta fiind ctitorul celor mai multe penitenciare. Reforma inițiată în Molodova a fost extinsă și în Muntenia, el fiind artizanul unificării serviciilor închisorilor și al codului penal român, înlocuind „condicele criminalicești” domnești și trecând administrația penitenciarelor în subordinea Ministerului de Interne („Departamentul din năuntru”). A construit primele închisori pentru minori, care erau scoși la munci agricole, a stabilit ca nimeni să nu fie ținut în închisoare decât în baza unui mandat sau a unei hotărâri judecătorești, a interzis fumatul, băuturile și jocurile de noroc, instituind o serie de pedepse pentru deținuții recalcitranți (oprirea vizitelor familiei, a corespondenței, a plimbării zilnice, a hranei, osândirea la mămăligă goală, trimiterea la carceră, încătușarea cu fiare la mâini și la picioare, bătaia aplicată doar de directorul închisorii etc.).

În timpul mandatului acestuia s-au construit noi închisori și s-au reclădit din temelii toate celelalte vechi. La 1874, când a fost aprobată legea de executare a pedepselor (propusă tot de Ferdinand Dodun de Perrières), în vechiul regat existau 15 închisori centrale dintre care amintim: Bisericani (Neamț), Bucovăț (Dolj), Dobrovăț (Vaslui), Focșani (Vrancea), Iași, Mărgineni (Prahova), Pângărați (Neamț), Plătărești (Ilfov). Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au mai înființat închisori și la Cozia (Vâlcea), Galați, Tulcea, Constanța, Doftana (Prahova), Slănic (Prahova), desființându-se cele de la Răchitoasa, Dobrovăț, Plătărești, Mislea, Bisericani, Galați, Cozia și Slănic (ultimele două funcționând foarte scurt timp), rămânând în total 16 închisori centrale.

Această investiție fără precedent într-un aparat judiciar autonom a avut consecințe imediate: de la o populație penală situată la începutul secolului al XIX-lea sub 2.500 de arestați, s-a ajuns la sfârșitul secolului la peste 40.000 de arestați. Închisoarea a făcut nesemnificative toate celelalte alternative penale, devenind cel mai important mijloc de îmblânzire a moravurilor. Instituție disciplinară exhaustivă, închisoarea a fost gândită încă de la început de Ferdinand Dodun de Perrières ca principalul aparat de transformat indivizii și societatea. Acest rol a fost bine explicat domnitorilor, de vreme ce atât Grigore Ghica Vodă, cât și principele Alexandru Ioan Cuza și regele Carol I l-au menținut în cea mai importantă funcție și au investit uriașe sume de bani în proiectul lui penitenciar.

Legea pentru organizarea penitenciarelor din 1929 a adus câteva îmbunătățiri semnificative: au apărut mai multe gradații ale închisorilor (penitenciare pentru muncă silnică, penitenciare de temniță grea pe viață, penitenciare de temniță grea, penitenciare de recluziune, penitenciare de detenție ca pedeapsă pentru crime, penitenciare corecționale, colonii penitenciare agricole, colonii pentru vagabonzi, case de sănătate); s-a accentuat latura moralizator-educativă (toți arestații făceau lecții de scris și citit, ore de religie, cursuri de matematică, istorie, geografie, etc., participau la serbări, concerte, filme, slujbe, aveau acces la bibliotecă); au apărut criterii de evaluare a comportamentului, permițând reducerea pedepselor și eliberarea condiționată; s-au transferat închisorile din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului de Justiție. Mai presus de toate, s-a instituit un Consiliu superior al penitenciarelor, format din cadre didactice universitare recunoscute, care verificau tuturor cadreor, de la directorul general la cel mai nesemnificativ îngrijitor. Prestigiul a introdus România în circuitul științific penal internațional, prin participarea la cele mai importante congrese de criminologie.

Din momentul intrării țării în cel de-al doilea război mondial și până la dispariția comunismului, închisorile au fost plasate din noi sub autoritatea Ministerului de Interne. Acest fapt a coincis cu sporirea numărului deținuților politici, mai întâi a legionarilor (numai în luna octombrie 1944 au fost arestați peste 1.000 de legionari), apoi a celorlalți lideri ai partidelor necomuniste. Vlad Georgescu apreciază că numărul persoanelor arestate pe criterii politice în 1944-1964 ar fi fost de 500.000, acestuia adăugându-i-se deportații și cei internați pe criterii etnice (șvabi, sași, sârbi) sau economice (chiaburi).

Venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea statului a adus o serie de schimbări în regimul de detenție al arestaților. Datorită planurilor anuale și cincinale, producția realizată de deținuți a crescut într-un ritm rapid, dublându-se în mai puțin de 10 ani (de la 275.000.000 de lei în 1966 la 572.000.000 de lei în 1976), iar producția la export crescând de aproape 6 ori (de la 3.600.000 de lei la 21.176.000 de lei în 1976).

Obligativitatea muncii a transformat instituția penitenciară într-o instituție rentabilă a statului, cheltuielile cu întreținerea deținuților fiind mai mici decât veniturile realizate de aceștia. Până în 1980 erau scoși la muncă peste 85% din arestați, procentul scăzând în medie la 70%, cele mai mici valori fiind în 1985: 55% (datorită creșterii masive a numărului de deținuți: aproape 60.000).

Regimul lui Ceaușescu nu a investit deloc în închisori, ba chiar a desființat multe dintre ele. Cele 45 de penitenciare, 25 de secții de deținere exterioare (sanatorii, spitale de boli psihice, școli de subofițeri) și 5 centre de reeducare a minorilor existente până în 1977 au fost considerate prea multe pentru un regim socialist care afirma permanent superioritatea față de cel capitalist criminal. Ca urmare a hotărârii de a nu depăși numărul de 15.000 de deținuți anual s-a luat decizia de desființare a peste 70% din penitenciare (Decretul nr. 225/1977), rămânând în funcțiune doar 16 închisori.Această decizie l-ar fi transformat pe Nicolae Ceaușescu într-unul din cei mai radicali reformatori penali din lume, dacă ea ar fi fost însoțită de o liberalizare a codului penal și de dezvoltarea unor sisteme alternative la detenție. După 1982 închisorile au încetat să mai fie rentabile, scăzând atât producția la export, cât mai ales producția globală. Excesivele măsuri de securitate luate în interiorul pușcăriilor (s-au instalat camere de luat vederi, care au produs numeroase alarme false și deficiențe tehnice din cauza unui personal necalificat să le utilizeze), cât și la punctele de lucru (care au fost dotate cu foișoare de pază, împrejmuite cu garduri și păzite de tot mai mulți subofițeri) au implicat cheltuieli foarte mari. Modernizările minimale impuse de regulamentele internaționale (WC-uri și instalații sanitare în toate camerele de detenție, cabinete medicale în toate pușcăriile, hrana la anumite standarde etc.) au necesitat sume foarte mari, cu mult peste cele obținute din munca pușcăriașilor.

Venită la putere pe fondul unei revolte fără precedent, noua conducere a României (CFSN) a luat pe 12 ianuarie 1990 decizia grațierii unor categorii de deținuți, stârnind nemulțumirea agresivă a celorlalți încarcerați, care s-au considerat deținuți politici. Stingerea grevei a durat mai bine de o săptămână, utilizându-se în cele din urmă grenade lacrimogene.

Frecventele discursuri antioccidentale ale șefului statului, premierilor și miniștrilor din anii 1990-1996 au făcut ca disprețul față de regulile internaționale să fie tot mai evident, prin lejeritatea cu care au fost încălcate drepturile deținuților. Înăsprirea Codului Penal, prin acordarea unor pedepse tot mai lungi pentru diverse infracțiuni și prin absența altor mijloace de sancțiune neprivative de libertate, a declanșat un fenomen de suprapopulare a penitenciarelor. Refuzul acordării concediilor penitenciare, a liberărilor pe cuvânt, a utilizării la munci în folos comunitar a făcut ca sistemul carceral să se îndepărteze tot mai mult de lumea civilizată.

Menținerea vreme îndelungată a legii 23/1969 a făcut inutil orice demers reformator inițiat de unii angajați, cenzura rămânând pe mai departe legalizată, la fel și trimiterea la carceră fără avizul medicului, transferarea de la o închisoare la alta, interzicerea unor practici religioase, nesepararea minorilor de adulți etc.

Tipuri de penitenciare –Pedeapsa cu închisoarea se execută în următoarele penitenciare:

– de tip deschis – sunt penitenciarele în care își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni săvârșite din imprudență ;

– de tip semiînchis – sunt acele penitenciare în care își execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvârșite cu intenție ;

– de tip închis – în penitenciarele de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvârșit infracțiuni ce constituie recidivă.

Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în penitenciare pentru minori, ținându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite. Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.

Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanța de judecată în corespundere cu legislația.

La începutul anului 2005 în România funcționau 36 de penitenciare, din care:

– 9 de maximă siguranță, în care există și secții închise și semideschise: Aiud, Arad, București-Jilava (de tranzit și prevenție), București-Rahova, Craiova, Gherla, Iași, Mărgineni, Poarta Albă;

– 23 închise, în care există și secții semideschise;

– 1 penitenciar cu regim semideschis: Pelendava;

– 1 penitenciar pentru femei: Târgșor;

– 2 penitenciare pentru minori și tineri: Craiova, Tichilești;

– 3 centre de reeducare pentru minori: Găești, Buziaș, Târgu Ocna;

– 6 spitale-penitenciar: București-Jilava, Colibași, Dej, Poarta Albă, Târgu Ocna, București-Rahova.

– Alte unități din sistem:

Școala Militară de Administrație Penitenciară Târgu Ocna;

Baza de Aprovizionare, Gospodărire și Reparații București;

Subunitatea de pază și escortare a deținuților transferați.

Există 10 județe care nu au nici un penitenciar, persoanele condamnate din aceste județe fiind depuse, de regulă, în închisorile județelor învecinate. Mai puțin de 40% din unitățile de detenție au o vechime mai mică de 40 de ani, 26% au o vechime de cel puțin 100 de ani, 30% au fost construite cu peste 160 de ani în urmă, iar închisorile din Gherla și Aiud au fost construite în 1540, respectiv 1786.

Сaraсtеristiсilе mеdiului penitenciar – Меdiul реnitеnсiar еstе сa ο sοсiеtatе în miniatură, însă în aсеastă sοсiеtatе aрar сaraсtеristiсi sеmnifiсativ difеritе față dе sοсiеtatеa libеră.

Рrinсiрala trăsătura a mеdiului сarсеral еstе рrivarеa dе libеrtatе сarе dihοtοmizеază lumеa dеținuțilοr: сеi libеri și сеi din sрatеlе gratiilοr, înсarсеrații. Ре lângă рrivarеa dе libеrtatе aрar altе рrivațiuni сum ar fi liрsa sрațiului реrsοnal, dерοsеdarеa dе οbiесtе реrsοnalе, рiеrdеrеa unοr drерturi ре сarе lе avеau în viața сivilă, liрsa сοndițiilοr dе igiеnă сοrеsрunzătοarе și altеlе. Оdată înсarсеrați indivizii sе сοnfruntă сu un mеdiu οstil din tοatе рunсtеlе dе vеdеrе : сadrеlе înrăitе dе munсa în aсеst mеdiu nu mai au răbdarеa nесеsară să îi tratеzе ре aсеștia сu umanitatе și li sе adrеsеază nu ре numе сi сu aреlativе jignitοarе сarе faс rеfеrirе la infraсțiunеa ре сarе au săvârșit-ο(„băi сriminalе, băi viοlatοrulе”).Сοlеgii dе dеtеnțiе sunt dеasеmеnеa fοartе rеzеrvați în сееa се рrivеștе rеlațiilе сu nοii sοsiți. Sрațiul реrsοnal sе limitеază la un рat în сеl mai fеriсit сaz, sau la jumătatе din aсеsta dеοarесе, din сauza fеnοmеnului dе suрraaglοmеrarе unеοri dοrm și сâtе dοi într-un рat. Dеοarесе rеsimt fοartе рutеrniс liрsa sрațiului реrsοnal, unii dеținuți alеg să munсеasсă la buсătăriе sau în difеritе lοсații реntru a-și sрοri astfеl aсеst sрațiu.

Рrivarеa dе libеrtatе aduсе сu sinе „șοсul înсarсеrării” сarе еstе rеsimțit сa un amalgam dе trăiri, frământări рsihοlοgiсе și sοсialе, inсluzând izοlarеa, înсhidеrеa în sinе, agrеsiuni asuрra рrοрriеi реrsοanе. Реntru a рutеa să suрraviеțuiasсă еstе nесеsar să rеnunțе la сееa се știa înaintе, stratеgiilе ре сarе lе fοlοsеa în viața сivilă nеmaifiindu-i dе niсiun ajutοr. Valοrilе ре сarе lе avеa înaintе nu mai au niсiο însеmnătatе într-un mеdiu în сarе agrеsivitatеa și viοlеnța sunt la еlе aсasă.

Un alt fеnοmеn сarе aрarе în сadrul реnitеnсiarului еstе сеl dе „рrizοnizarе” dеfinit dе сătrе D. Сlеmmеr сa: „sοсializarе” la сultura сarсеrală. Рrin рrizοnizarе individul ajungе să îmbrățișеzе сrеdințеlе și οрiniilе сοlеgilοr atât față dе mеdiul în сarе еstе în рrеzеnt (îmрοtrivirе față dе сadrе) сât și față dе sοсiеtatеa libеră, în gеnеral.

Fеnοmеnul dе dерrizοnizarе еstе рrοсеsul invеrs сarе aрarе сând dеținutul еstе tοt mai aрrοaре dе еlibеrarе și îmbrățisеază un сοmрοrtamеnt tοt mai dеzirabil реntru lumеa dе afară. La fеl сa în sοсiеtatеa сivilă, în сarсеră aрar rеguli, rеlații, iеrarhii, gruрuri, însă, din сauza сirсumstanțеlοr în сarе aрar sunt рarțial difеritе dе рrimеlе. Nοrmеlе се sunt întâlnitе în aсеst mеdiu sunt dе trеi tiрuri la fеl сa în sοсiеtatе: οrganizațiοnalе, aсțiοnalе și rațiοnalе. Сеlе οrganizațiοnalе sе rеfеră la mοdul dе funсțiοnarе al instituțiеi, сеlе aсțiοnalе la еvaluarеa situațiilοr și еvеnimеntеlοr сu рrivirе la сοlесtivul dеținuțilοr, iar сеlе rațiοnalе рrivеsс mοdalitățilе еfiсiеntе utilizatе în rеlațiilе dеținutului сu alt dеținut, сu un gruр dе dеținuți sau сu реrsοnalul.

În реnitеnсiar nοrmеlе οfiсialе sе îmрlеtеsс сu сеlе nеοfiсialе. Nοrmеlе οfiсialе sunt rеsресtatе dе friсa rереrсusiunilοr сarе ar рutеa survеni în urma înсălсării aсеstοra și nu din сοnvingеrе. Nοrmеlе nеοfiсialе sunt сеlе duрă сarе sе ghidеază dеținuții în intеraсțiunilе dintrе еi, aсеstеa trеbuind rеsресtatе în mοd nесοndițiοnat dе nοii vеniți, dеοarесе рrimеsс ajutοrul vеtеranilοr dοar daсă sе сοnfοrmеază la nοrmеlе nеοfiсialе. Nοrmеlе nеοfiсialе nu aрar dе la înсерut, înaintе dе еlе trеbuiе să еxistе un gruр сarе să lе adοрtе. În сееa се рrivеștе sistеmul rеlațiοnal în сеa mai marе рartе сеilalți intră în rеlațiе сu tinе dοar daсă au сеva dе сâștigat dе ре urma aсеstui faрt. Ре aсеst рrinсiрiu sе fοrmеază și gruрurilе. Gruрul arе rοlul dе a îndерlini anumitе nеvοi alе dеținutului ре сarе aсеsta nu și lе рοatе satisfaсе singur. Сând vοrbim dе gruр trеbuiе să nе rеfеrim autοmat și la iеrarhiе și statut. Еxistă реrsοanе сarе рrimеsс anumitе sarсini din рartеa сadrеlοr, сееa се îi faсе lidеri fοrmali, însă сеa mai marе imрοrtanță în aсеst сadru ο au lidеrii infοrmali, aсеia сarе îi сοnduс ре οamеni din intеriοrul lοr nu din fața lοr. Lidеrii infοrmali sunt alеși din сatеgοria „șmесhеrilοr”, iar statutul lοr еstе ο urmarе firеasсă a unеi реriοadе сât mai mari dе dеtеnțiе avută la aсtiv, a sumеlοr mari furatе sau a îndrăznеlii dе сarе au dat dοvadă la сοmitеrеa aсtului. Duрă « șmесhеri » în iеrarhiе urmеază indivizii сarе își asumă un statut ре сarе nu îl рοt рăstra („imрrеsii”), aрοi nерοții сarе faс trеburilе în lοсul suреriοrilοr. Еxistă însă și altе rοluri сum ar fi сеl dе „juрân” atribuit unеi реrsοanе сu statutul fοartе ridiсat, iar la рοlul οрus sunt сеi сu statut sсăzut „fraiеrii”.

Iеrarhia sе sсhimbă frесvеnt în funсțiе dе difеritе situații : сеi сarе sunt „сăutați”, adiсă сеi сarе рrimеsс рaсhеt dе aсasă trес în gruрul șmесhеrilοr duрă рrinсiрiul amintit mai sus : сеilalți tе рrimеsс în gruрul lοr daсă au сеva dе сâștigat dе la tinе. Еxistă anumitе сatеgοrii dе dеținuți сarе nu sunt рrimitе dе niсiun gruр și anumе, сеi сarе au ajuns în реnitеnсiar реntru agrеsarеa сοрiilοr, hοmοsеxuali, сеi сarе au uсis sau ataсat bătrâni, реntru aсеștia singura sοluțiе rămânând izοlarеa sau sanсțiοnarеa dе сătrе gruр. 

Un alt asресt lеgat dе gruр еstе tеritοrialitatеa. Gruрurilе își сuсеrеsс anumitе tеritοrii ре сarе lе aрără dе сеilalți. Sе disting dοuă tiрuri dе tеritοrii: рrimarе, се imрliсă un сοntrοl tοtal din рartеa gruрului sau a individului (dοrmitοarе, рaturi) și sесundarе asuрra сărοra сοntrοlul еstе manifеstat dοar în anumitе mοmеntе (sala dе mеsе, bănсilе). Dеοarесе nu lе еstе реrmis să își dеlimitеzе tеritοriul рrin anumitе afișе sau рοzе, înсălсarеa sрațiului реrsοnal nu mai еstе rеsimțită atât dе sеvеr, iar faрtul сă еxistă nеvοi mai imрοrtantе сarе nu sunt satisfăсutе сum ar fi hrana și asistеnța mеdiсală faсе сa asресtеlе lеgatе dе tеritοrialitatе să nu fiе atât dе gravе.

Agrеsivitatеa, „сοmрοrtamеnt vеrbal sau aсțiοnal οfеnsiv, οriеntat sрrе umilirеa și сhiar suрrimarеa fiziсă a сеlοrlalți”, еstе înсă unul din fеnοmеnеlе întâlnitе frесvеnt în реnitеnсiar. Agrеsivitatеa sе manifеstă atât îmрοtriva рrοрriеi реrsοanе, îmрοtriva οbiесtеlοr, сât și îmрοtriva сеlοrlalți, fiе еi dеținuți sau сadrе. Меdiul сarсеral рrin рrisma рrivării dе libеrtatе еstе unul în сarе sе adună fοartе multе sеntimеntе сarе duс la agrеsivitatе. Anumitе сatеgοrii dе dеținuți sunt sanсțiοnați dе сătrе gruр, sanсțiuni се sе manifеstă sub fοrma aсtеlοr agrеsivе.

  Un faсtοr imрοrtant еstе și strеsul, strеsul dăunătοr, strеsul in сantitatе marе, „ο сaraсtеristiсă a matеriеi vii, liрsa tοtală dе strеs fiind есhivalеntă сu mοartеa”. Strеsul aрarе сa urmarе a unοr situații sοliсitantе în сarе sе află individul, iar în mеdiul реnitеnсiar aсеstе situații sunt реrmanеntе. Dintrе sursеlе dе strеs sресifiсе mеdiului рrivativ faс рartе: рοziția iеrarhiсă ре сarе ο οсuрă dеținutul, сοmрοrtamеntul ре сarе îl au сadrеlе, imрοsibilitatеa dе a lua dесizii сu рrivirе la dеstinul рrοрriu, рiеrdеrеa individualitătii și rutina zilniсă. Рaniсa, dе asеmеnеa, еstе un еlеmеnt dеstabilizatοr dеοarесе duсе dе сеlе mai multе οri la aсtе irațiοnalе, la dеzοrdοnarе fiind сauzată dе οbiсеi dе anumitе zvοnuri рrοрagatе în реnitеnсiar sau dе rеsimțirеa unοr amеnințări.

О altă рrοblеmă сu сarе sе сοnfruntă mеdiul реnitеnсiar еstе suiсidul, alе сărui сauzе sunt: abandοnul, еșесul sеntimеntal, sсhimbărilе în сееa се рrivеștе situația sοсială, iar fοrmеlе ре сarе aсеsta la îmbraсă în сadrul реnitеnсiar sunt: suiсidul еmοtiv (рrin еl subiесtul рunе сaрăt unеi еmοții fοartе рutеrniсе), suiсidul рasiοnal (individul рunе сaрăt unеi durеri dе οrdin mοral) și есhivalеnțеlе suiсidarе-autοmutilări, simularеa unοr  bοli (fοlοsitе реntru сă aduс bеnеfiсii din îngrijirеa mеdiсală сărеia îi еstе suрus individul în urma lοr).

În mеdiilе рrivativе dе libеrtatе își faсе aрariția și fеnοmеnul dе hοmοsеxualitatе. Vοrbim atât dе hοmοsеxuali autеntiсi, ambigui сât și dе hοmοsеxuali οсaziοnali, ultimul tiр fiind сеl mai întâlnit în реnitеnсiarе. Din сauza рrivării dе libеrtatе și liрsеi unеi viеți sеxualе, dеținuții înсеarсă οсaziοnal aсеastă altеrnativă.

Un alt faсtοr реrturbatοr еstе zvοnul, сarе duсе la сοmрοrtamеntе dеzοrganizatе și unеοri irațiοnalе. Сеlе mai multе zvοnuri sunt сu рrivirе la: lеgislația реnală și mοdifiсărilе sufеritе dе aсеasta, anumitе dесrеtе dе grațiеrе, sеvеritatеa сοmisiilοr dе еlibеrarе сοndițiοnată dе la altе реnitеnсiarе sau lеgatе dе transfеruri.

Sсοрul рrinсiрal al dеtеnțiеi ar trеbui să fiе rееduсarеa реrsοanеlοr сarе au сοmis infraсțiuni și înaрοiеrеa lοr sοсiеtății în рοstura dе сеtățеni nοrmali, însă dеși еxistă рrοgramе dе rеintеgrarе, rееduсarе, s-ar рărеa сă sсοрul рrinсiрal al еxесutarii sеntințеi rămânе sсοatеrеa individului din sοсiеtatе реntru ο реriοadă dе timр mai sсurtă sau mai lungă și реdерsirеa рrin luarеa libеrtății. Aсеstеa sunt рrinсiрalеlе asресtе рsihο-sοсialе сu сarе sе сοnfruntă individul în mеdiul рrivativ, asресtе сarе dеοsеbеsс aсеst mеdiu dе сеl libеr. Nu рutеm nеga сă aсеstеa sе întâlnеsс și în afara înсhisοrii însă, aiсi сaрătă valеnțе dеοsеbitе din сauza faрtului сă individul еstе mai slab, sе suрunе сеlοrlalți реntru a suрraviеțui, реrsοnalitatеa sa еstе anulată și nu рοatе să dесidă сu рrivirе la рrοрriul dеstin.

În сοnсluziе, sοсiеtatеa сarсеrală еstе ο sοсiеtatе în miniatură, însă ο sοсiеtatе întеmеiată ре altfеl dе nοrmе, nοrmе сarе țin dе сοndiția dеținutului și dе trăsăturilе lui рsihοlοgiсе.

1.5. Меdiul реnitеnсiar din Rοmânia

Рοrnind dе la afirmația făсută dе Winstοn Сhurсhill rеfеritοarе la faрtul сă, еstе rеlеvantă imaginеa înсhisοrilοr реntru surрrindеrеa сaraсtеristiсilοr gеnеralе alе unеi sοсiеtăți, рutеm sрunе сă реnitеnсiarеlе din Rοmânia susțin aсеastă afirmațiе.

Indiferent că vorbim de sistemul penitenciar, de civilizația penitenciară sau de calitatea vieții de detenție, ne referim la ansamblul elementelor de natură fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc și lucrează cadrele și deținuții, la conținutul și natura activităților pe care le desfășoară, la serviciile la care au acces, la modelele de consum adoptate, la modul de viață, dar și la stările subiective de satisfacție/insatisfacție, fericire/nefericire etc.

La jumătatea anului 2005 erau privați de libertate în închisorile românești 38.805 indivizi. De-a lungul anilor postdecembriști, populația penitenciară a variat între 38.805 și 52.047 de persoane. Chiar dacă aceste variații sunt mari, fiind vizibilă în ultimii ani o descreștere a numărului de indivizi arestați, aceste cifre situează România într-un model justițiar sovietic sau, mai corect, postcomunist.

Rata de încarcerare de peste 200 de deținuți la 10.000 de locuitori plasează România în plutonul țărilor cu cele mai severe sisteme juridice.

Unele penitenciare nu au fost proiectate ca unități de executare a pedepselor, fiind foste barăci utilizate pentru organizarea de șantiere, foste cazărmi militare sau clădiri de arest preventiv. Regimul comunist nu a investit în instituțiile de pedeapsă, ci, mai mult, a desființat în 1977 aproape 75% dintre ele.

Dependența cvasitotală de bugetul statului și managementul defectuos au adus închisorile la un nivel mai grav chiar decât cel dinainte de 1989. Alimentarea defectuoasă cu apă caldă și cu apă rece în fiecare celulă; lipsa centralelor termice proprii și utilizarea unor centrale locale vechi, mari consumatoare de combustibil solid, care puneau probleme de mediu, de depozitare a combustibililor și a deșeurilor rezultate în urma procesului de ardere; lipsa sălilor de mese; absența grupurilor sanitare și a spațiilor de depozitare a bunurilor personale; primitivismul spațiilor de cazare; lipsa spălătoarelor și a mașinilor automate de spălat, a atelierelor și a sălilor cultural-educaționale; absența terenurilor de sport; inexistența vorbitoarelor intime; lipsa sistemelor de ventilare a aerului – toate acestea au caracterizat stabilimentele penitenciare post decembriste și le mai caracterizează încă într-o mare măsură.

„Condițiile de viață într-o închisoare se numără printre factorii importanți care determină sensul de autostimă și demnitate a deținutului. Locul unde el sau ea doarme, ceea ce lui sau ei i se permite să poarte, ce, cum și unde mînâncă, dacă are un pat cu cearceafuri și pături sau doarme pe podea și se acoperă cu zdrențe, dacă el sau ea are tot timpul acces la toaletă sau trebuie să ceară voie gărzii (sau uneori să pledeze pentru acest lucru) ori de câte ori are nevoie s-o folosească, toate acestea au o extraordinară influență asupra bunăstării fizice și mentale a lui sau a ei.”

Parcul imobiliar penitenciar se caracterizează printr-o arhitectură vetustă, ce nu corespunde exigențelor impuse de codul de procedură penală în materie de detenție: celule individuale pentru preventivi, condiții minime de igienă, de aer, de lumină, de spațiu de mișcare.

Arhitectura inadecvată e completată de o degradare avansată, cauzată de neglijența administrației și de o supraaglomerare permanentă. Utilizate 24 de ore pe zi, clădirile au un grad de uzură considerabil. Lipsa creditelor a făcut dificilă modernizarea lor, renovările vizând în primul rând locațiile conducerii și personalului superior, sporind contrastul dintre acestea și dormitoarele deținuților.

Celulele sunt deseori niște încăperi imense, în care dorm și peste 80 de indivizi, în paturi suprapuse pe 3 nivele și în multe cazuri câte 2 sau 3 inși într-un singur pat. O gaură în podea servește drept toaletă, condițiile igienico-sanitare fiind rudimentare. La insistența forurilor internaționale, unele celule au fost compartimentate și reamenajate pentru a permite construcția unei toalete. Darea în folosință a primei închisori post decembriste în 1997 la București-Rahova a stârnit ample discuții deoarece celulele au fost construite de la început pentru un număr mic de locatari, cu acces la grup sanitar propriu, de aceea nu puține au fost comparațiile cu un hotel de 3 stele.

Bucătăriile sunt sordide, mucegăite și cu igrasie uneori, dar mai ales îmbibate de grăsime. Pardoseala și pereții sunt parcă ceruite cu un strat gros de grăsime, așternut de la aburii care rămân în interior, în absența unu sistem de ventilație. Lipsa mijloacelor normale de curățenie (soluții de curățat, aspiratoare, detergenți etc.) face inutilă munca de întreținere.

Băile păstrează încă stilul arhitecturii cazone de la începutul secolului XX. Sălile uriașe nu sunt nici acum compartimentate pentru a pemite ca igiena corporală să fie un act intim, ferit de privirile celorlalți. Arhitectura băilor denotă o viziune despre pedeapsă și despre deținuți specifică totalitarismului care a dominat secolul trecut, în care arestatul trebuie supravegheat și la duș ca să nu încerce tot felul de acțiuni subversive și trebuie, de asemenea, umilit prin expunerea nudității lui privirilor celorlalți și ironiei cadrelor.

„Condițiile fizice extrem de proaste adăugate la violarea dreptului la demnitate pot, de asemenea, să ducă la o pedeapsă crudă și neobișnuită, pot fi periculoase pentru sănătatea deținutului sau chiar pentru viața sa și, ca atare, violează dreptul lui de a fi protejat de tortură și de pedeapsă sau de un tratament inuman sau degradant. În unele cazuri aceste condiții pot fi aplicate dinadins pentru a ruina un deținut, a-l intimida, a-l forța să depună mărturie, să se confeseze etc. În unele cazuri ele apar din neglijență. În orice situație, ele constiuie o violare severă a unuia din drepturile de bază ale omului.”

La ora actuală civilizația pare străină preocupărilor tuturor forurilor administrative, dacă prin acest cuvânt se înțelege ideea transformării sociale, economice și culturale a unui ansamblu ce poate fi numit instituție penitenciară. Pe de o parte, pentru că aceste instituții nu sunt personaje principale sau măcar locurile cele mai luminate ale vieți publice, pe de altă parte, pentru că actorul social cel mai important implicat – statul – are un rol din ce în ce mai slab în societate și pe care și-l joacă din ce în ce mai prost. Suferind de un profund sentiment de inferioritate și neputință, refugiindu-se în trecut, privit uneori ca paradis pierdut, în mit sau în utopie, dominat de false reprezentări despre sine și despre rolul pe care îl are în schimbarea atitudinilor, statul creează o instituție inhibată psihic, lipsită de motivațiile individuale și colective indispensabile civilizării sale.

Punerea în discuție a proprietății statului asupra stabilimentelor de pedeapsă a stârnit indignarea unanimă a angajaților de la toate nivelurile ierarhice. Modelele alternative au fost respinse cu vehemență. Numeroase critici au fost aduse penitenciarelor private, penitenciarelor mânăstirești și celor aflate în subordinea primăriilor, consiliilor județene și universităților. În articole numeroase s-a încercat acreditarea ideii că trecerea la un alt regim de proprietate ar genera noi abuzuri, mai greu de stăpânit, noi tensiuni interne și o umilire a personalului obligat să se supună unor persoane dubioase.

În țările civilizate se experimentează tot mai frecvent găsirea unor alternative la spargerea monopolului statului asupra închisorilor. Succesele penitenciarelor mânăstirești în reducerea recidivei sub pragul de 10% au impulsionat Bisericile catolice și protestante să solicite trecerea în administrarea lor a cât mai multor închisori.

În ultimii ani a fost vizibilă o schimbare a parcului penitenciar. Confruntat cu supraaglomerarea (definită ca o neglijență criminală), statul a fost nevoit să aloce semnificative sume pentru modernizarea închisorilor. După modelul francez (care, prin Legea 22 iunie 1987, a hotărât construirea a 13.000 locuri de detenție în 25 de închisori și apoi a încă 4.000 și 6.000 la o capacitate de 15), guvernul a finanțat terminarea lucrărilor începute la noile penitenciare din Arad, Giurgiu, Rahova, Buziaș, Târgu Ocna, dând în folosință peste 5.000 locuri de detenție și modernizând alte aproape 7.000. În anii 2001-2003. s-a construit un nou spital penitenciar la Rahova și s-au modernizat alte 4 la Poarta Albă, Dej, Colibași și Târgu Ocna, numite de deținuți „palate de cristal” datorită dotărilor moderne, scumpe și contrastante cu celulele-dormitoare.În fiecare penitenciar din cele 34 existente sunt în medie 1.100 de deținuți și 350 de angajați.

În ciuda eforturilor bugetare uriașe, există numeroase stabilimente aflate în condiții foarte proaste, ce necesită urgent demolarea, orice modernizare fiind inutilă. Cele mai degradate închisori sunt Jilava, Codlea, Baia Mare, Poarta Albă, Vaslui, Tichilești, Aiud, Botoșani, Brăila, Craiova, Pelendava, Deva, Drobeta, Focșani, Iași, Mărgineni, Slobozia, Târgșor, Târgu Jiu, Timișoara. Reparațiile capitale pe care le implică au în vedere nu numai structura de rezistență, recompartimentarea spațiilor, instalațiile electrice, termice și sanitare, sistemele de ventilare și canalizare, ci și refacerea drumurilor de acces la ele, construcția unor clădiri auxiliare necesare (cluburi, băi, biblioteci, săli de cursuri, depozite etc.).

Studiile specialiștilor au arătat că cele mai multe închsori trebuie dărâmate și reconstruite, deoarece au atât o uzură fizică uriașă, cât mai ales una morală, încorporând în arhitectura lor o viziune despre individ ca o simplă creatură care trebuie controlată, și nu ca un om cu nevoi specifice, caracter și aspirații diferite, care pot fi canalizate spre activități utile societății și lui însuși.O nouă generație de închisori trebuie să se impună în viitorii ani, construită pe baza unui plan arhitectonic modern, de mici dimeniuni, plasată în interiorul localităților, cu celule mici, pentru 1-4 deținuți, dotată cu bucătării, săli de mese, de sport, de studiu, adecvată unei populații cu un nivel educațional și cu aspirații tot mai ridicate.

Menținerea timp de peste 15 ani a unei supraaglomerări a închisorilor este consecința modului defectuos în care resursele umane și materiale au fost organizate și alocate și mai puțin rezultatul unei creșteri continue a criminalității în paralel cu sărăcirea tot mai accentuată a statului.

Inflația carcerală care a dominat Europa și în special țările fost comuniste în ultimele decenii ale secolului XX s-a datorat unei creșteri irezistibile a duratei încarcerării, unei limitări a eliberărilor condiționate, unei absențe a alternativelor de pedeapsă și unui abandon al căutărilor lor, în ideea că o pedeapsă, o dată pronunțată, trebuie executată în totalitatea sa, în ciuda consecințelor negative și a costurilor ridicate, pentru a nu știrbi autoritatea unei puteri și așa serios slăbite și contestate.

Existența de ani îndelungați a unei supraaglomerări, cum e cazul închisorii din Bacău, care are o rată de încarcerare de aproape 300%, dar și a celor de la Galați, Jilava, Baia Mare, Mărgineni, Târgu Jiu, Codlea, Vaslui, Ploiești, Satu Mare, Slobozia, Târgu Mureș (cu rate de încarcerare de 130-175%), este nu doar consecința unei politici penale represive – așa cum menționează APADOR-CH (Asοсiația реntru Aрărarеa Drерturilοr Оmului în Rοmânia – Сοmitеtul Hеlsinki) și Comitetul pentru Prevenirea Torturii – ci și a unei neglijențe manageriale.

Supraaglomerarea este evident o neglijență criminală în condițiile în care administrația centrală alocă sute de mii de euro pentru racordarea la internet a tuturor birourilor administrative și dotarea cu calculatoare a unui personal care nu știe să le utilizeze, amânând la nesfârșit rezolvarea condițiilor de cazare, îngrămădindu-i pe deținuți în spații înguste, neventilate.

Din nеfеriсirе, multе din сοnсluziilе fοrmulatе sunt valabilе și astăzi, în сiuda еfοrturilοr dе sсhimbarе, făсutе mai dеgrabă dе angajații реnitеnсiarеlοr dесât dе сătrе ANР, instituția abilitată dе altfеl în рrοblеma сοnstruсțiеi și imрlеmеntării stratеgiilοr dе еfiсiеntizarе a aсtivitățilοr din întrеgul sistеm реnitеnсiar.

CAPITOLUL II – CULTURA CARCERALĂ

2.1. Noțiunea de cultură carcerală

Felul în care gândesc și acționează oamenii care populează închisorile – determinat de regulamente și de obișnuință – creează prin repetiție anumite tipare, matrice, care restrâng posibilitățile de manifestare comportamentală. Aceste tipizări intrate în rutină, devin bunuri comune, accesibile tuturor indivizilor implicați, penitenciarul tipizând la rândul lui oamenii și acțiunile lor individuale.

Matricele sunt denumite de unii autori „programe mentale” sau „software-ul minții”, prin analogie cu modul în care sunt programate calculatoarele, pentru a întări ideea că instituțiile determină comportamente și reacții previzibile din partea membrilor săi.

Un termen apropiat pentru software-ul carceral, dar mai des utilizat este cultura penitenciară. În mod obișnuit, prin cultură înțelegem stilul, atmosfera și rafinamentul (cu rezultatele lui: educația, arta, literatura) care asigură unicitatea și identitatea socială a unei instituții. Prin cultură penitenciară înțelegem credințele, valorile și ideile împărtășite de indivizii care populează penitenciarele la un anumit moment. Aceste credințe, valori și idei determină normele care apar și modelele de comportament care se nasc din aceste norme.

Cultura penitenciară se învață, nu se moștenește. Ea este generată de instituție și nu provine din genele indivizilor, așa cum deseori tind să afirme autoritățile. Ea reprezintă „sistemul de operare” al instituției, care generează un „mod de viață” pentru deținuți și pentru personalul implicat.

Deoarece include idei, valori și credințe tinde să fie destul de stabilă în timp, persistând, în ciuda fluctuațiilor personalului și generalizându-se la întregul sistem punitiv.

Modul de viață al celor din interiorul zidurilor este dificil de citit și de învățat de către cei neinițiați, veniți din afară, dar șochează prin particularitățile lui.

Una din căile de a înțelege o cultură este aceea de a examina simbolurile, eroii, ritualurile și valorile care caracterizează modul de viață instituțional – acestea reprezentând pentru Geert Hoftede mecanismele de învățare și consolidare a culturii pentru cei dinăuntru.

Simbolurile sunt cuvinte, gesturi, ilustrații sau obiecte care prezintă un aspect particular ce este recunoscut numai de către acei care sunt implicați într-o anumită cultură. Ele se exprimă printr-un limbaj specific, care ușurează înțelegerea și comunicarea.

Cultura penitenciară este simțită ca o realitate obiectivă. Ea are o istorie care antedatează venirea indivizilor în instituție și nu este accesibilă doar prin reamintirea biografiilor lor,ea există dinainte ca indivizii să populeze această lume și rămâne și după plecarea lor.

Însăși această teorie, ca tradiție carcerală, are un caracter de obiectivitate. Ea își arogă o anumită putere și rezistență în fața încercărilor de schimbare sau eliminare, precum și o forță coercitivă stimulată prin mecanismele de control cu care este dotată.

2.2. Elementele culturii carcerale

2.2.1.Simbolurile

Pentru orice individ – deținut, angajat sau simplu vizitator -, drumul pe care îl parcurge din stradă (din lumea liberă) către celulă este un drum încărcat cu semnificații, în care toate elementele din jur îl ajută să înțeleagă faptul că a intrat într-o altfel de lume.

Din exterior pușcăriile se prezintă oamenilor ca locuri ale interzisului, în care ochiul neavizatului nu are cum să pătrundă, căci intrarea se face pe baza unor aprobări și decizii luate de undeva „de sus”. Porțile uriașe și zidurile înalte, groase, apărate de sârmă ghimpată și păzite de polițiști înarmați semnifică oricui separarea clară de lumea exterioară. Ele îngrădesc un spațiu care se ordonează după alte reguli, bazate pe disciplină strictă, conjugată cu o serie de sancțiuni specifice.

Zidurile legitimează deci ruptura între două lumi, justifică existența unui nou univers, a cărui înțelegere se realizează treptat prin descifrarea simbolurilor.

Termenul de simbol provine din limba greacă (symbolon) și se traduce prin „semn de recunoaștere” (sym-baloo era un obiect, o monedă tăiată în două ale cărei părți, dacă erau apropiate și se potriveau, serveau drept probă a relațiilor de prietenie, ospitalitate sau alianță). O dată cu creștinismul, simbolul are înțelesul de „semn de recunoaștere inițiatic, secret”, desemnând acel ceva care permite unei comunități să se adune în jurul unui semn, al unei credințe sau valori resimțite ca o alianță sacră.

Simbolul desemnează „ceva (orice) care social reprezintă, evocă, semnifică altceva decât este”. Pentru unii specialiști simbolul semnifică multe lucruri; el este multivocal. Iar legătura dintre simbol și referent nu este arbitrară, întemeindu-se pe o asociere de atribute. De exemplu, steagul afișat la intrarea în penitenciar nu reprezintă doar o cârpă colorată în trei culori atârnată pe un băț, ci atașamentul la valorile naționale, faptul că instituția servește patria. Mai mult, steagul arată că instituția este una națională, etatizată, supusă unui regim militar. El semnifică și faptul că, în jurul lui, lumea se organizează metodic, disciplinat, excluzând anarhia și arbitrariul. El „vorbește”, de asemenea, și despre structurarea riguroasă a unei lumi cu ierarhii precise și despre victoria legii asupra unor oameni care au încercat să i se sustragă și să o încalce.

Simbolurile sociale sunt semne care nu exprimă decât parțial conținuturile semnificative și care servesc drept mediatori între conținuturi și agenți colectivi și individuali care le formulează și cărora li se adresează…Orice simbol social are doi poli: pe de o parte, el este un semn incomplet, o expresie inadecvată; pe de o altă parte, el este un instrument de participare. Acești doi poli pot fi inegali, dar nici unul nu poate dispărea fără ca să fie distrus caracterul propriu al oricărui simbol”.

Închisorile sunt deci construite simbolic, încărcate cu sensuri multiple (divergente uneori pentru anumite categorii de cetățeni). Aceste rețele de semnificații se dezvăluie lumii treptat. Cunoașterea sensurilor lor se face gradual, pe măsura inițierii în tainele stabilimentelor carcerale.

Simbolurile nu sunt singulare, deși referenții pot fi. Simbolurile se grupează în „coruri” care spun, la unison, aceleași lucruri. Aceleași semnificații ca steagul mai capătă și tăblița de la intrare cu datele de identificare ale instituției (Ministerul de Justiție, Direcția Generală a Penitenciarelor, Penitenciarul de maximă siguranță X) sau uniformele personalului și arestaților. Mai mulți semnificanți ajută deci la confirmarea identității instituționale, îndeplinind rolul de agenți de conservare a acestei lumi.

Există, în același timp, și „coruri” opuse, care devoalează alte realități. Prin închisori întâlnim frecvent deținuți mutilați în urma multiplelor tentative de sinucidere, care-și poartă cu mândrie semnele venelor tăiate. Fiecare grup își construiește ansambluri de semnificații, care vorbesc fie de refuzul identificării cu rolurile atribuite, fie de degradarea de statut, fie de succesul reeducării etc. „Corurile de simboluri” interacționează atât între ele, cât și cu penitenciarul la a cărui confirmare contribuie.

Universul simbolic astfel constituit ca sursă a legitimării reprezintă un ansamblu de idei care integrează diferite domenii de semnificații și cuprind, într-o totalitate simbolică, ordinea penitenciară. Procesele simbolice sunt procese de semnificare și se referă la alte realități decât la cele strict individuale.

Simbolurile penitenciare sunt integrate într-un univers coerent de semnificații, care furnizează ordine pentru perceperea subiectivă a experiențelor individuale. Nimic nu rămâne pe dinafară. Nu există enclave neinteligibile. Toate situațiile marginale sunt integrate într-o ierarhie simbolică, făcându-le implicit inteligibile și mai puțin înfricoșătoare sau dătătoare de speranțe deșarte. Altfel spus, universul simbolic pune fiecare lucru la locul lui, legitimându-l și ordonându-l după o logică și o ierarhie instituționale.

Această integrare simbolică este crucială pentru funcționarea instituției. Ea operează zilnic roluri, priorități și modalități de acțiune, plasându-le în contextul celui mai general cadru de referință imaginabil. În acel fel, orice acțiune intră în rutina banalizării penitenciare.

Într-o instituție închisă universul simbolic se structurează cu mai multă putere decât într-o instituție deschisă, deoarece contactul cu alte universuri este redus sau chiar inexistent. Lumea „din afară” are o putere prea șubredă de penetrare a universului simbolic „dinăuntru”și, în plus, nu e interesată de acest lucru. Oamenilor „liberi” mediul carceral le trezește fiori, nu vor să-l cunoască, evitând orice contact cu acesta. Într-un fel, ei percep pușcăriile ca pe niște gropi de deversare a deșeurilor umane pe care societatea le creează pentru a scăpa de murdăria lor. Iar murdăria nu interesează atâta vreme cât este ținută la distanță, cât nu atinge pe nimeni.

Indiferența societății „libere” față de pușcării ajută la întărirea unei culturi specifice. Deși firav și rudimentar alcătuit – față de complexitatea culturii „libere” -, universul simbolic penitenciar reprezintă o rezistență formidabilă. Confruntarea din universurile simbolice alternative implică problema puterii: care anume dezvoltă mecanisme de legitimare mai convingătoare, adică mituri, un limbaj adecvat, arte specifice.

Confruntarea dintre două lumi duce deseori la degradarea unor simboluri.Schimbările organizaționale care se produc fac să se piardă semnificația unor simboluri.

Demilitarizarea recentă a dus la o degradare a statutului de militar. Cariera militară nu mai reprezintă un scop în sine pentru angajații din sistem, iar simbolurile reușitei militare – încorporate în grade, uniforme, citări pe ordinea de zi, etc. – au dispărut, fiind înclouite cu cele ale funcționarilor civili. Au apărut în locul lor ierarhii ale inspectorilor.

Orice degradare a unor simboluri produce frustrări. Militarii de carieră – care reprezentau clasa dominantă a instituției – s-au văzut întrecuți în funcție și în responsabilități de civili, care au urcat treptele ierarhiei fără a suporta privațiunile instrucției militare în școlile de specialitate.

În același timp, și-au văzut blocate oportunitățile de avansare profesională prin interzicerea accesului la funcția de comandant, rezervată de acum magistraților (conform modelului german, impus de autoritățile din ministerul de resort). În plus, s-a destructurat o lume organizată ierarhic, pe separări de caste, vizibilă de pildă în modul în care era împărțită popota în trei săli de mese: una pentru director și adjuncții săi, alta pentru ofițeri și o a treia pentru subofițeri, împărțire însoțită de o repartiție discreționară a hranei, a favorurilor și a beneficiilor.

În planurile inferioare ale realității carcerale, simbolurile se structurează într-un mod infantil. Procesul de infantilizare a simbolurilor se petrece, după Mircea Eliade, în două feluri:”Sau un simbolism „savant” sfârșește, în cele din urmă, prin a sluji straturile inferioare, degradându-se astfel sensul lui primar, sau simbolul e înțeles în chip pueril, adică excesiv de concret și desprins de sistemul căruia îi aparține”. Pentru prima modalitate, un exemplu îl constituie bătaia deținuților, autorizată în trecut, justificată teoretic și aplicată chiar de autoritățile superioare ale instituției.

Interzisă de lege a fost transferată autorităților inferioare (mascaților) într-un mod tacit și a devenit posibilă numai în zonele greu accesibile ONG-urilor sau judecătorilor: pe câmp, pe culoarele necontrolate de camerele de luat vederi, în unghiurile moarte ale celulelor (în WC-uri, sub pat, sau sub pături), etc.

Pentru cel de-al doilea tip de infantilizare un exemplu îl reprezintă cazul bibliotecii, al cărei rol de furnizare a informațiilor destinate educării spiritului a trecut pe un plan secund, în favoarea rolului de trambulină pentru un statut social mai înalt.

Atât deținuții, cât și cadrele utilizează biblioteca pentru pentru a le arăta celor de care depinde cariera lor că dorința de îndreptare sau de educare este sinceră, iar efortul este susținut (biblioteca mai reprezintă și locul de evadare din spații stresante).

Simbolurile infantile fac corp comun cu simbolurile elaborate, transformând un obiect sau un act în altceva decât se dovedește a fi acel obiect sau acel act în perspectiva experienței profane. Rolul lor este de a unifica viziunea dinspre instituție și de a-l socializa pe individ la mediu.

2.2.2. Spațiul

Semnificația simbolurilor poate fi înțeleasă prin analizarea modului în care este împărțit spațiul în universul carceral. Indivizii care populează această lume – deținuți sau cadre – învață încă de la intrarea în instituție care sunt spațiile interzise, la care accesul este limitat sau imposibil. Pentru deținuți, clădirile administrației reprezintă un astfel de spațiu, accesul lor fiind posibil doar sub supraveghere, pe baza unor motive speciale. Circulația liberă în acest spațiu nu este posibilă. Pentru cadre, celula deținuților reprezintă un astfel de spațiu interzis, accesul fiindu-le permis doar însoțiți de echipa de mascați.

Într-o lume în care existența fiecărui individ se desfășoară sub supravegherea celorlați colegi și a superiorilor, se naște firesc dorința identificării unui spațiu personal, în care el să se simtă protejat. Pentru deținuți acest spațiu se rezumă la patul din celulă sau chiar la colțul de pat, în cazul împărțirii acestuia cu alți arestați, iar pentru autorități – biroul de pe secție. Fiecare individ tinde să doteze acest spațiu cu obiecte care să-i aducă oarecare confort, plăcere și control: postere, ibricul de cafea, instrumentele de bărbierit, radio sau alte obiecte personale. Din cauza limitării acestui spațiu personal, indivizii tind să-l extindă în zonele imediat învecinate cu lucruri care îl duc cu gândul „acasă”, situație care creează deseori conflicte între colocattrii acelui spațiu.

Luarea în posesie a spațiilor personale ale altor indivizi îi dezavantajează pe cei mai slabi și mai lipsiți de autoritate, care sunt nevoiți să își găsească astfel de spații în WC-uri, pe culoare sau în diverse unghere întunecoase. VIP-urile sau șefii abuzează deseori de spațiile celorlalți colegi.

Se întâlnesc în pușcării deținuți celebri și bogați care-și iau în stăpânire locurile cele mai bune din celulă, impunând chiar și eliberarea paturilor apropiate, pe când ceilalți arestați dorm pe jos, sau se înghesuie mai mulți într-un pat, în pofida supraaglomerării deja existente, la fel cum, deseori se întâlnesc comandanți de secții care refuză să împartă biroul cu ceilalți subalterni, obligându-i să stea pe culoare.

Plutonieri egali în rang și funcții, dar nu și în autoritate și relații își împart aceste spații în arii de privilegii și arii de pedeapsă. Cele mai sugestive exemple sunt ale arestaților celebri: Miron Cozma, Gabriel Bivolaru și Fane Păvălache din Penitenciarul Rahova, care beneficiază de cele mai bune celule, fără prea mulți colocatari, utilizând la discreție (și nu limitat la câteva minute zilnic – cum e cazul deținuților de rând) terenul de sport sau curtea de plimbare, având acces nelimitat la vorbitor, la vizite și la pachete („favoruri” atribuite, în cel mai fericit caz, de două ori pe lună unui deținut „cuminte” și retrase celor recalcitranți în mod frecvent). La fel, în Penitenciarul din Iași celebrul pedofil Kurt Treptow are parte de plimbări separate, însoțit doar de anumiți colegi și beneficiază de un regim de detenție special („pentru a nu afecta imaginea României în străinătate”, după cum justifică personalul care autorizează acest regim).

Spațiile personale se extind în cazul celor cu anumite atribuții. Deținuții de la bucătărie iau în stăpânire acel spațiu ori de câte ori vor să stea departe de tulburările zilnice din celulă. La fel, are loc o privatizare a spațiilor în magazii, în spălătoare, în grădinile de zarzavat, în cocinele de porci, în camerele sau subsolurile cu instalațiile electrice sau termice, etc.

Cel mai mare spațiu dintr-o închisoare este însă spațiul de trecere. El este format din grădini, aleile dintre secții și străzile destinate mașinilor, exemple de locuri în care staționarea nu e permisă nimănui din interior. Ele sunt spațiile de protocol, imediat observate de către orice vizitator. Frumos îngrijite, amenajate cu flori sau copaci, cu marginile trotuarelor vopsite sau văruite întotdeauna proaspăt, trebuie să semnifice oricui imaginea unei locații ordonate, curate. Pentru orice străin aflat în inspecție, acest spațiu este penitenciarul. Aici sunt aduși din celule deținuții pentru a vorbi cu oficialitățile. În centru sau în imediata apropiere se află clădirea administrației și biserica (existentă doar în puține așezăminte de acest gen). Clădirea administrației are același aspect ordonat, permanent întreținut.

Prin comparație cu clădirile arestaților, e vizibilă larghețea cu care se atribuie spațiul unor activități „elitiste”. Secretara sau contabila beneficiază de un spațiu considerabil mai mare decât cel al unui gardian de pe secție, dotat cu toate utilitățile posibile:termopane, jaluzele moderne, mobilier scump, toalete recent faianțate, robinete străine și oglinzi mari, telefoane și televizoare de ultimă generație, calculatoare performante, etc. Nu de puține ori, biroul unei secretare este mai mare decât celula în care sunt înghesuiți 40-70 de deținuți sau decât biroul a 10 subofițeri. Ceea ce șochează este însă goliciunea spațiului de trecere în comparație cu suprapopularea celui din celule și limitarea excesivă a acestuia din urmă, destinat supraviețuirii. Discrepanța spațială demonstrează că există un interes în menținerea supraaglomerării din partea conducerii penitenciarelor, chiar dacă acest lucru exercită un stres puternic asupra personalului inferior și asupra deținuților.

Arhitectura închisorilor evidențiază cel mai bine viziunea autorităților despre pedeapsă și despre gestionarea spațiului. E drept că, cele mai multe închisori au fost construite în secolul al XIX-lea și reflectă filozofia corecțională a acelor vremuri. Există însă și penitenciare construite în ultimii ani (de exemplu Rahova și Giurgiu), încremenite într-o viziune ce nu a ținut cont că locurile de pedeapsă returnează societății niște deținuți mai greu de tratat decât fuseseră când au intrat în penitenciar, închisori pe care unii specialiști le-au numit adevărate „pagube penologice”.

Închisorile românești, atât cele vechi, cât și cele recent construite, au rămas tributare unei gândiri totalitare, în ciuda recomandărilor specialiștilor europeni care afirmă că, nici o închisoare nu trebuie să depășească 500 de persoane (deținuți și cadre), deoarece promiscuitatea survenită face inutil orice demers reeducativ, iar costurile întreținerii sunt prea ridicate.

Supraaglomerate, cu o medie de peste 1.000 deținuți într-o închisoare (existând și peste 2.000 arestați în stabilimentele din capitalele zonelor geografice: București, Iași, etc.), penitenciarele românești au o patologie specifică, favorizată de arhitectura primitivă.

Efectele arhitecturii carcerale asupra creării unui climat psiho-social anormal au fost demonstrate de Philip Zimbardo în 1971, în experimentul închisorii pirandelliene, cunoscut la noi și cu numele de „experimentul falsei închisori”. Psihologul a selectat din rândul studenților voluntari ai Universității Stanford (în funcție de stabilitatea emoțională, sănătatea fizică, maturitatea și gradul de cunoaștere a legilor) 10 persoane care au fost puse să joace rolul deținuților și 11 persoane care au jucat rolul gardienilor. Puși să locuiască în condițiile reale ale închisorii (în stabilimentul de la Paolo Alto din California), studenții au intrat curând în rolurile atribuite, ajungând la manifestări agresive de ostilitate și cruzime atât de avansate încât experimentul a fost oprit în a șasea zi, deși trebuia să dureze 2 săptămâni. „Patologia observată cu ocazia acestui experiment nu poate fi atribuită personalității subiecților, deoarece au fost excluși, cu ocazia procedurilor de selecție, toți studenții anormali. Sursa dezordinii comportamentale trebuie căutată în interiorul instituției, care stimulează dezvoltarea raporturilor de forță dintre oameni… Închisoarea este o construcție paranoică, una care limitează libertățile fundamentale ale oamenilor, creează stări anxioase și facilitează apariția unor comportamente ridicole”. „Ambientul și structurile de putere din închisori sunt factorii declanșatori ai ororilor care se petrec în penitenciare și nu firea sadică a corpului de supraveghetori sau natura antisocială a delicvenților închiși.

Concret, structurile de putere din închisori pretind gardienilor să pedepsească deținuții pentru abateri de la reguli, iar aceștia nu au nici o posibilitate de a exercita un oarecare control asupra ambientului.

2.2.3. Timpul

Orice fenomen penitenciar se desfășoară într-un anumit interval de timp. Într-o instituție închisă, temporalitatea capătă alte valențe decât într-un mediu deschis. Esența pedepsei rezidă, de fapt, în temporalitate și în modul în care este gestionat timpul.

Pentru autorități, timpul funcțional este esența penitenciarului, căci el reglementează secvențial principalele mecanisme care permit instituției să-și îndeplinească funcția generală de administrare a pedepsei. În raport cu această funcție, întâlnim mai multe etape ale timpului funcțional: timpul genetic, timpul ordonator, timpul dinamic și timpul de așteptare.

Timpul genetic este cel în care individul ia cunoștință de durata pedepsei, de conținutul ei, de orarul diurn și cel nocturn. Poate fi constituit prin precedență (când individul este arestat preventiv), concomitență și subsecvență. Acesta este timpul informării, când individul ia cunoștință de ceea ce-l așteaptă în închisoare. De regulă, acest timp genetic, atât pentru arestați, cât și pentru angajați este încărcat cu zvonuri despre lumea în care urmează să intre, despre diversele combinații posibile, este plin de incertitudine, iar durata lui este incalculabilă pentru cel în cauză. În acest timp genetic, fiecare încearcă să-și păstreze poziția socială dobândită anterior, la fel și o parte din bunurile care-i definesc personalitatea.

Timpul ordonator spulberă timpul genetic, deoarece marchează adaptarea individului la mediu, pune în relație oficială indivizii, care nu mai sunt percepuți ca anonimi, ci devin cunoscuți ca purtători ai unor poziții sociale distincte; este un timp static, care acționează, printr-o combinație de consens și constrângeri, la ordonarea acțiunilor umane. El desocializează și, în același timp, egalizează. Acțiunea ordonatoare a timpului constă în convertirea decalajelor aleatorii ale intrării în ritmul regulat al ieșirii.

Timpul așteptării este cel mai lung, dominat de o acalmie plată, în care toate lucrurile par să fie clare. Este timpul mort, inerțial, a cărui trecere este așteptată să se producă cât mai rapid, convertindu-i pe toți într-o comunitate de învinși. Este timpul în care trebuie asumat eșecul intrării în sistem, iar frustrările s-au consolidat.

Timpul funcțional nu este însă un timp investit, ci unul pierdut, căci provoacă disfuncții comportamentale. Adevăratul investitor de timp nu este deținutul și nici personalul supraveghetor, ci societatea care îl consideră un timp al siguranței, al izolării anormalității. Pentru deținuți, acest timp este o plată pentru nechibzuință, pentru prostia de a nu-și fi planificat eficient acțiunile. Analizând toate aceste aspecte, pot concluziona că esența pușcăriei constă în gestionarea temporală a anormalității sancționate legal. Acest timp este utilizat pentru aducerea la normalitate a devianților consemnați, de aceea este numit funcțional. De asemenea,consider că semnificația majoră a timpului petrecut în închisoare îl definește drept purtător și distrugător de valori. Această ambiguitate temporală reflectă ambiguitatea unei instituții care deteriorează normalitatea, instituind totodată o altă ordine socială, care închide ușa unei lumi, deschizând-o simultan către o alta. Având valoare, timpul este monedă de schimb: prețul serviciilor prestate se măsoară în durate: 4 ore planton, 10 ore de spălat, 5 minute de cotcodăcit, sau de stat într-un picior, 2 zile de spălat WC-ul. Nu are loc un schimb, deoarece timpul pierdut nu trece în mâinile câștigătorului, iar el nu îl utilizează în mod mai profitabil, ci doar îl transformă din timp de așteptare în timp dinamic. Adevărata valoare de schimb a timpului nu privește durata, ci eficacitatea sa ca mijloc de evaziune, de rezistență la presiunea instituțională.Referitor la timpul petrecut în închisoare, consider că, nefiind utilizat ca mod de manifestare a vreunei activități utile, acesta este un timp al inacțiunii forțate, o inacțiune epuizantă și, mai presus de orice, plictisitoare. Acest sentiment de neplăcere sau plictiseală este expresia vizibilă a unei anxietăți colective. Atât personalul, cât și arestații îi măsoară trecerea, așteptând ca scurgerea lui să se producă mai rapid. Forma de măsurare a trecerii lui este AMR („au mai rămas”). De aceea pot fi auzite des discuții între deținuți de genul:

„- Care-i AMR-ul tău?

2.545 zile. Dar al tău?

3.210 zile. Ești mai norocos ca mine”.

Pentru deținuți, AMR-ul se scrie pe pereții celulei sau în diverse locuri publice, ca semn al trecerii lor prin instituție,în timp ce, pentru cadre, el se măsoară în orele și minutele care mai rămân până la terminarea programului zilnic. Cei mai mulți îl consumă în dezbateri diverse, în făurirea de planuri, în jocuri de noroc sau, pur și simplu, pentru a dormi mai mult.

Timpul nu se scurge economic, rentabil. Pușcăriile românești nu numai că nu produc profit societății, ca simbol al răscumpărării pagubelor aduse ei, dar nici măcar nu se pot întreține singure, fiind de fapt mari risipitoare de bani. Costul întreținerii unui deținut depășește de două ori salariul mediu pe economie și este cel puțin de 25 de ori mai scump decât supravegherea în comunitate, ceea ce conduce la concluzia că, timpul este gestionat astfel încât să consume cât mai multe resurse ale societății și nu să producă resurse acesteia.

Nu trebuie să fii specialist într-un domeniu anume pentru a constata că penuria programelor educative și slaba lor calitate reflectă, în esență, disprețul administrației față de utilitatea lor socială. Obligate să aloce un timp reeducării ca simbol al aderării formale la valori ale modernității, ele îl pervertesc și îl caricaturizează ca semn că, valorile instituționale trebuie căutate în altă parte.

Timpul carceral este un timp al securității, al siguranței. Administrația penitenciarelor se mândrește că România are cea mai scăzută rată a evadărilor din lume, iar acestea, când totuși se petrec, reprezintă de fapt părăsiri ale locurilor de muncă în vederea rezolvării unor probleme stringente.

Penitenciarele sunt locurile cele mai bine păzite din țară. Resursele uriașe consumate în sistemele de securitate, excesul de trupe trimise în căutarea evadaților și generalizarea turnătoriilor între deținuți înlătură oricărui arestat ideea elaborării unor strategii de părăsire ilegală a instituției.

Cea mai mare parte a zilei de lucru unui angajat în sistemul penitenciar este alocată închiderii și deschiderii celulelor, precum și însoțirii și pazei arestaților în diverse puncte de interes: cabinet medical, teren de plimbare, club, etc., elaborării de rapoarte privind desfășurarea acestor activități. De cealaltă parte , ziua normală a unui deținut se irosește în diverse ritualuri de securitate: pregătirea pentru deplasări interne, percheziția riguroasă, așteptarea la cozi și încasarea pedepselor pentru diverse încălcări ale acestor măsuri de securitate:”Când sunt scoși din celulă deținuții trebuie să meargă în pas alergător, cu mâinile la spate și cu capul aplecat, să nu se uite nici în stânga, nici în dreapta și mai ales să nu vorbească cu nimeni pe drum. Dacă gaborului însoțitor i se pare că deținutul nu se mișcă îndeajuns de repede, îl lovește cu bastonul. În timpul zilei, pe hol e o succesiune continuă de pași grăbiți și urlete, când cauciucul mușcă în carne”.

Timpul securității este așadar un timp al pedepsei. Încorsetarea în reguli numeroase, de multe ori nescrise sau neclare și contradictorii, face ca stresul să domine lumea cadrelor. Spaima pedepselor, degradărilor, sancțiunilor salariale sau chiar penale îi determină pe angajați să instituie, la rândul lor, o altă serie de pedepse celor care le fac și mai greu serviciul. În acest fel, deținuții ajung să suporte nu doar pedeapsa privării de libertate, ci o sumedenie de alte sancțiuni de care, pentru a scăpa, se debarasează aruncându-le în sarcina altor deținuți, în cadrul unei ierarhii și al unor relații de putere bine stabilite.

2.3. Limbajul

Fiind produse ale activității umane, universurile simbolice se modifică în funcție de acțiunile indivizilor. Dacă modurile de administrarea spațiului și timpului de pedeapsă contribuie la constituirea culturii penitenciare, limbajul are rolul de a o face mai inteligibilă și de a o consolida, dată fiind calitatea sa de mijloc de comunicare. Fiind un ansamblu de semne, de complexe, de articulații cărora le sunt asociate diverse sensuri, limbajul are rolul de a transmite experiențele senzoriale, emoționale și voliționale ale unui individ. Limbajul condiționează modul în care oamenii văd, concep și interpretează lumea din jur, fixând gândirea în cadre corespunzătoare unei organizări taxologice a realității.

Fiind prin definiție un „ansamblu de semne, de convenții sociale adoptate de corpul social pentru a înlesni comunicarea dintre indivizi”, limbajul poate varia, așa cum variate sunt și simbolurile instituționale. Există un limbaj vizual, un limbaj olfactiv, un limbaj tactil, un limbaj gestual, un limbaj auditiv, precum și un limbaj vorbit, articulat. Pentru simplificare, primele cinci tipuri sunt grupate în categoria comunicării non-verbale, ca modalități de reprezentare simbolice, distincte de conversație, analizate drept cea mai importantă formă de conservare a simbolismului carceral.

2.3.1.Comunicarea non-verbală

Orice individ care vine pentru prima dată într-o pușcărie – vizitator, arestat sau angajat – observă că oamenii locului și-au dezvoltat un sistem de comunicare gestuală, mutuală foarte eficace: priviri cu subînțeles, ridicări din sprâncene, strâmbat din nas, scurte încruntări, semne obscene cu degetele sau cu alte părți ale corpului, bătăi din picior, oftaturi prelungi, etc.

Persoanele din organizație emit semnale cu scopul de a le da de înțeles celor din jur cum doresc să fie percepute sau cu ajutorul cărora arată ce se întâmplă cu ele sau cu alții. Aceste semnale sunt percepute de cei inițiați în mod inconștient și cu o precizie surprinzătoare. În relația cu noii veniți ele sunt chiar mai des folosite, ca formă de protecție sau de autoritate.

Cercetătorii au identificat mai multe canale non-verbale: expresiile faciale, mișcările corpului, accentul și timbrul vocii, aspectul exterior (ținuta și îmbrăcămintea), atingerile, etc.

După Dale G. Leathers, fața este cel mai important izvor de informații, pentru că expresiile faciale sunt numeroase și dau naștere unei lumi întregi de diferențe în perceperea înțelesurilor.Expresiile faciale transmit înțelesuri variate: dezgust, , fericire, interes, supărare, nedumerire, dispreț, uimire, furie, hotărâre, frică, teroare, ură, aroganță, reflexie, prostie, amuzament, etc.

Ochii joacă un rol important în comunicarea non-verbală întrucât 80 % din impresiile senzoriale ale unui individ sunt înregistrate prin intermediul ochiului. Putem recunoaște imediat mesajele pe care le transmit dacă privirea ochilor este blândă, catifelată, pătrunzătoare, dură, goală, absentă, sticloasă, blazată, fulgerătoare, scânteietoare, prietenoasă, strălucitoare, evitantă, îndrăgostită, etc. „Pe nou-veniți îi recunoști ușor. Primul indiciu erau ochii. După câteva luni își pierdeau strălucirea, deveneau mohorâți, părând acoperiți de o a treia pleoapă, care nu lăsa să răzbată în afară nici un gând, nici o senzație. reci și tăioși, păreau să aparțină mai degrabă unei reptile supuse numai propriilor instincte ancestrale – foame, teamă, pândă, ură. Își estompau funcțiile dobândite de-a lungul anilor, rămânând numai porți de înregistrare a imaginilor. Rareori, când se depăna câte o poveste – căci povești rămăseseră toate de-acum – despre cei rămași acasă, despre trupuri îmbietoare de femei sau despre științele lor ascunse, despre case și agoniseala de-o viață, ochii își recăpătau pentru o clipă strălucirea, redeveneau vii, participând la trăirile interioare ale ascultătorilor”.

Nasul și gura transmit și ele mesaje non-verbale importante. Nările deținuților se umflă de fiecare dată când un „căutat” se întoarce de la vizită cu pachete, diagnosticând exact valoarea bunurilor alimentare ce pot face obiectul unor aproprieri. Strâmbăturile din nas în fața meniului înseamnă neplăcere, indispoziție, jenă, aversiune, silă, dezgust. Gura și buzele transmit senzații de dezgustare, savurare, protest, îngrijorare, tristețe, etc.

„Zâmbetul onest, caracterizând prietenia sau acceptarea unei idei, dispărea și el. Buzele erau strânse, uscate și palide. Uneori se schimonosea în câte un simulacru dus până la jumătate, repede părăsit” .

Din cele 18 tipuri de zâmbete identificate de Paul Ekman, întâlnim frecvent zâmbetele artificiale, amare, chinuite sau rânjetele care arată celuilalt poziția de atac, sau râsul prostesc sugerând obrăznicia, viclenia, răutatea, batjocura.

Capul plecat este poziția adoptată în relațiile cu orice autoritate, fiind expresia omului supus, lipsit de voință, de elan și de speranță. Orice autoritate va încerca să aducă anumite critici unui cadru sau unui arestat va constata imediat cum capul acestuia se apleacă resemnat, fără să opună rezistență, fără să-și exprime opinia. Această umilință, însoțită de datul din cap afirmativ, este înlocuită, o dată dispărută autoritatea din câmpul vizual, de o înălțare a capului, ca un semn al creșterii sentimentului propriei valori.

Umerii subliniază și ei anumite semnale. Aduși înainte, arată închiderea în sine, resemnarea și slăbiciunea. Trași în sus, exprimă amenințarea, forța și autoritatea. Ridicați și coborâți, sugerează îndoiala sau indiferența. Numai mâinile par să iasă din starea de resemnare, căpătând uneori o vioiciune. Când renunță la poziția de umilință impusă în fața celor mai puternici, cu mâinile lipite de corp sau duse la spate, individul intră într-o activitate vivace.

Viteza mișcărilor poate fi observată cel mai bine la jocurile de cărți, când prestidigitația face să apară din neant un al cincilea as, sau când reușesc să subtilizeze din pachetele deținuților diferite bunuri. Mâinile sunt „uneltele” de învățare a carierei infracționale, făcându-se adevărate „meditații” cu cei neinițiați pentru a-i deprinde deschiderea oricărui lacăt, a oricărei uși, pentru a șterpeli din buzunare diverse bunuri, iar degetele exprimă singure gesturi, de regulă obscene, fără ca restul mâinilor să-și aducă vreo contribuție. Aduse în podul palmei, semnifică iminenta bătaie, pumnul strâns fiind expresia agresivității și furiei.

Însușirea unui limbaj corporal impus se face și prin vestimentația indivizilor, „învelișul textil” având menirea de a mări valoarea rolului și nu a „conținutului”. Expresia „haina face pe om” transmite ideea că îmbrăcămintea definește personalitatea oamenilor. Într-un mediu în care originalitatea este un păcat și atrage pedepse severe, hainele oficiale au rolul de depersonalizare și de masificare. Ținuta obligatorie devine grosolană, nepotrivită ca mărime și croială (mai ales pentru deținuți), deseori veche și de același tip pentru toți, în culori degradante: cenușiu cu maro. Asumarea culturii penitenciare, deci a comportamentelor cerute, este facilitată de uniformele obligatorii în contactele oficiale, iar aceste uniforme simbolizează o filozofie a pedepsei de tip totalitar.

2.3.2Limbajul oficial

Modalitatea cea mai importantă de conservare a universului simbolic este conversația, definită simplu ca o formă prin care oamenii vorbesc între ei și având rolul de a explica fenomenele, lucrurile și procedeele din mediu și, în același timp, de a le modifica continuu.

Prin conversație sunt eliminate anumite segmente ale realității și întărite altele, ea având funcția de a „lămuri prin vorbe”, punând în discuție diverse atribute ale lumii. Această lămurire este una coordonatoare, structurând și creând ierarhii.

Ceea ce caracterizează limbajul oficial al instituției penitenciare este utilizarea strategică a ambiguității. Exprimarea vagă, generală sau neclară se face în scopul de a permite cel mai înalt grad posibil de experiență comună sau identificare. Ambiguitatea se creează prin juxtapunere sau combinare de cuvinte și fraze în modalități uimitoare sau prezentând problemele dintr-o perspectivă nouă. Un exemplu îl constituie sintagma responsabilitatea față de societate a pușcăriei. care anulează toate abuzurile petrecute în interiorul ei, devine total nesemnificativă prin comparație cu acest măreț și convingător țel, în acel fel, întreaga complexitate a problematicii penitenciare reducându-se la formule curățate de nuanțe, simple clișee verbale ușor de reținut și de memorat. De aceea, în opinia mea, reprezintă o exagerare considerarea limbajului oficial ca fiind unul de sine stătător, atât timp cât, multe dintre elementele sale lexicale se regăsesc în domeniul militar, în cel administrativ sau politic, de stilurile cărora îl apropie și caracterul rigid sau tendința eufemistică.

În limbajul oficial se poate identifica o terminologie de specialitate, alcătuită din cuvinte specifice precum filaj sau filor și mai ales din sensurile specializate ale unor cuvinte din limba comună: obiectiv, informator, dispozitiv, relație, sursă, aparat, activ, anturaj, teritoriu, a penetra, a racola, a recruta, a reține, a infiltra, a depista. Numeroase sunt și expresiile și sintagmele caracteristice: a pune în lucru, a lua în plasare, rețea informativă, destrămarea anturajului, etc…Cuvintele limbajului oficial nu sunt însă inocente, ci mai toate preinterpretează realitatea. Limbajul oficial „denunță aparențele” normalității comportamentale ale deținuților, smulgând măștile pe care aceștia și le pun pentru a-i induce în eroare pe naivii și credulii care vin în inspecție și îi aud plângându-se, invitându-i pe aceștia din urmă să se implice în exercițiile demascatoare.

Substituindu-se limbii de circulație, limba oficială devine un instrument de îndoctrinare, o unealtă la îndemâna unei instituții autoritare, încercând să încătușeze mintea celor care îi calcă pragul. Adoptarea limbii de lemn este facilitată de iluzia superiorității sistemului carceral. Utilizatorii ei sunt „adevărații gestionari ai dreptății”, iar această superioritate nu se discută și nu se demonstrează, fiind de la sine înțeleasă, discutarea ei reprezentând un sacrilegiu. Eșecurile reeducării sunt, în acest sens, datorate „acelor cadre” care nu s-au ridicat la nivelul instituției, rămânând la o mentalitate retrogradă.

2.3.3.Argoul penitenciar

În sens general, argoul poate fi definit ca limbajul grupurilor marginale ale societății sau ca o formă de protest lingvistic în fața autorității totalitare. Argoul penitenciar trebuie analizat în strânsă legătură cu evoluția argoului societății libere, din care se inspiră și pe care îl dezvoltă. Puține la număr, studiile românești privind argoul au fost sistate o dată cu instalarea comunismului la putere.Observăm că, aproape toate discuțiile despre argoul penitenciar încep cu câteva exemple canonice: mișto, nasol, gagiu și se limitează, uneori, la acestea, dacă nu, continuă cu alte câteva, din același registru civil: marfă, nașpa, meseriaș, bengos, valabil, vrăjeală, trombonist, băiat de băiat, băiat de cartier, trotilat, a se da rotund, a zemui, venit cu pluta, fiul ploii, e groasă, măcăne, etc.

Oficialitățile continuă și astăzi să considere limbajul deținuților ca fiind artificial, forțat, împestrițat, ca un microb în corpul limbii române, însă, consider că, în realitate, el reprezintă un caz tipic de spontaneitate,deoarece, aparținându-le interzișilor, el nu desemnează decât acele obiecte, lucruri și situații interzise. De pildă, cele legate de sexualitate – subiect tabu pentru autorități, dar bogat exprimat de deținuți. Organele sexuale și activitățile sexuale ocupă un loc distinct în argoul penitenciar, datorită multitudinii semantice și coloraturii expresive. De exemplu, sexul femeii e numit: scoică, bijboc, ghioc, mingeac, tarabă, zgaibă, mască, bubă, blană, fântână, jos, găoace, locul sfânt, fagure, prapure, crin, omidă, târtiță, pițipoancă, crăpătură, păsărică, mioriță, lingurică, buză, strâmtoare, moluscă, etc. Poate că unii din acești termeni au fost scoși din uz în ultima vreme, dar mai mult ca sigur au apărut alții noi, poate chiar mai expresivi.

Pentru a-și păstra funcția de limbaj secret, argoul se reînnoiește permanent, fapt ce se remarcă în urmatoarea situatie: când termenul crocodil ce desemnează telefonul mobil a fost aflat de oficialități, s-a produs imediat înlocuirea lui cu aligator. Această mobilitate lingvistică are o rapiditate de difuzare neîntâlnită în alte medii. Prin desele mișcări de deținuți de la o pușcărie la alta, termenii devin naționali, fiind întâlniți în întregul sistem penitenciar. De pildă, jet sau sifon sunt cuvinte care identifică turnătorul în orice închisoare, iar caleașca e un mijloc de comunicare și de transmitere a bunurilor, desemnând în fapt o pungă Billa sau Metro în care se pun exhivele(bilețelele) sau țigările, cafeaua, bananele, deodorantele, băutura, hainele, sau orice altceva ce poate fi transportat cu tramvaiul (sfoara ce leagă două celule între ele)..În continuare voi prezenta câteva particularități locale, termeni întâlniți doar în anumite pușcării. La Penitenciarul Timișoara, de exemplu, hidrant este cuvântul folosit pentru a nominaliza un polițist sau un gardian discret; bomboana înseamnă cheie, otita – telefon mobil, iar celularul este o încăpere de mici dimensiuni. Ariel este deținutul care fură lucruri de la colegii de detenție. Elev se traduce prin polițist, școala prin pușcărie sau poliție, după caz. I se spune albalux deținutului care, obligat, spală rufele altuia. După cazarea în celulă, orice nou deținut este întrebat automat câți metri are pe factură, altfel spus, câți ani de detenție a primit. Când deținuții aud formula ochi roșii, știu că în zonă urmează să apară comandantul închisorii.

Aproape toți angajații de la nivelurile inferioare (gardieni, mascați, psihologi, ofițeri) ajung să cunoască acest limbaj și să-l folosească atunci când vorbesc cu deținuții, revenind la limbajul obișnuit în relațiile dintre ei și la cel oficial în relațiile cu reprezentanții altor instituții.

2.4.Folclorul

Forma cea mai înaltă, elevată de exprimare a universului simbolic penitenciar o reprezintă arta, iar în cadrul ei se detașează folclorul de pușcărie. El oferă o posibilitate în plus de a înțelege specificul vieții carcerale, și aceasta deoarece nu se cantonează în specificul unei instituții penitenciare (Rahova, Jilava,etc), ci are caracter național. Datorită frecventelor schimburi de deținuți de la o închisoare la alta, folclorul penitenciar s-a generalizat în întregul sistem punitiv românesc,ieșind chir din granițele țării, răspândindu-se și în închisorile țărilor vecine.

Poezia carcerală comportă două dimensiuni: o coordonată spirituală, desemnând relația personală și personalizată instituită între deținut și divinitate și alta profund umană- a suferinței îndurate. Printre temele frecvent întâlnite apare motivul încarcerării, condamnarea nedreaptă: „Pentr-un portofel furat/șapte ani m-au condamnat/șapte ani și-o zi în plus/să n-am dreptul la recurs”. Sentimentul nevinovăției este asociat cu imaginea păsării închise în colivie și a lanțurilor ruginite, care sugerează trecerea nemiloasă peste cel încarcerat: „Și-am căzut la pușcărie/ca pasărea, mamă-n colivie/și-am căzut nevinovat, măi/ca pasărea-s de supărat,măi/ lanțurile m-au ruginit/și tăticu’, mamă, n-a venit…Șapte lanțuri și-o cătușa/mă țineau legat de-o ușă/și de ușă și de pat/c-așa-am fost eu condamnat”.

Ideea pedepsei artbitrare și fundamental nedreaptă întărește sentimentul de victimizare, precum și pe cel asociat lui, de răzbunare. În cântecele carcerale deținutul cere ajutor pentru pedepsirea procurorilor : „Când vii, mamă,joi la mine/adu un pistol cu tine/un cuțit și un pistol/să-l omor pe procuror”.

Gândul răzbunării se îndreaptă și spre cei care l-au împins pe deținut pe drumul pușcăriei. Femeia este ținta urii, trădării, părăsirii sau indiferenței ei:”Mă vându gagica mea,/dar-ar filoxera-n ea,/mama ei de pocnitoare/vedea-o-aș cu burtă mare”.

De multe ori pușcăriașul este surprins încercând să dialogheze cu Dumnezeu , reproșându-i destinul pe care i l-a dat: ”Nu știu Doamne ce-i cu mine/ce caut la pușcarie/cu ce Doamne ți-am greșit/tare rău m-ai pedepsit/m-ai băgat la pușcărie/viață grea mi-ai dat tu mie/Doamne, rău m-ai pedepsit/că ziua mi s-a-mplinit/s-a-mplinit la pușcărie /să fiu singurel pe lume”.

Condițiile din închisoare sunt explicate lui Dumnezeu într-o formă gravă, menită să-i întoarcă judecata de la faptă la pedeapsă: „ Doamne, ce grea este viața/Când te scoli de dimineață/Cu sirena care sună/Cu cătușele la mâna/Doamne ce grea este viața/Când pe ochi se pune ceața/De la lacrimi care dor/De la becul care-i chior…Doamne, ce grea este viața/ Când îți pierzi toată speranța”.

În cântecele de carceră apare tema dușmanului, aflat nu doar în afară, ci mai ales înăuntrul sistemului punitiv: ”Să mă ducă în subsoluri/și să-mi dea cu turnesoluri/fantele de la anchete/pus pe ochiuri și omlete/care mă umplu de borș/ca mațu’ de caltaboș/și care mă lăsă lat/ca pe-o zdreanță la uscat”.

Unele cântece descriu resemnarea în fața unui destin implacabil:” Că așa ne fuse soarta/care puse–ntre noi poartă/cu lacăte și zăvoare/și paznici cu trăgătoare/ca să crapi de foc și dor/fără drept de vorbitor/să te dea cu halimoase/și alte vorbe frumoase”.

Mama este suportul psihologic al celor mai mulți deținuți și, doar gândindu-se la ea își pot recunoaște greșelile: „Mă gândesc la mama mea/să nu pățească ceva/c-am mai fost la închisoare/și pe mama rău o doare/lasa, mamă,c-am să scap/și nimic n-am să mai fac/am s-ascult numai de tine/totul o să fie bine/Doamne, nu știu ce să fac/de pușcărie să scap/să merg lângă mama mea/că-i bătrână, săraca”. Ea este chemată să cunoască soarta în care i-a ajuns copilul: ”Hai, mamă, la vorbitor/vezi că-i un sergent major/și când și-or deschide poarta/o să vezi care mi-e soarta…Vinde, mamă, vaca Perla/și mă scoate de la Gherla/vinde, tată,tot ce ai/și mă scoate din pârnai/că m-am săturat de stat/și de-atâta așteptat”.

Tema eliberării înainte de termen, a decretului de grațiere apare în mai multe cântece, uneori obsesiv: ”Hai decret,decret, decret/tu nu știi de când te-aștept…Stau cu ziarele pe piept/și aștept să dea decret/și tot aștept de-un an/să se schimbe Cod penal/să se pună în vigoare/să mă scap de închisoare”.Amnistia îndelung așteptată induce îndoială în inima deținutului:”Ascultați-mă pe mine/că decretul nu mai vine”.

Folclorul carceral întreține ficțiunile adolescenței, cultivă interesul reveriilor infantile,valorizând riscul și nesupunerea, precum și speranța devierii destinului îndată după eliberare. Față de folclorul lumii libere, joacă același rol ca jazz-ul față de muzica simfonică: o formă de exprimare a spiritualității unor grupuri marginale, ce valorizează acele lucruri pe care grupurile dominante, la un moment dat, într-o societate le interzic o dată cu arestarea , adică libertatea,dragostea, bunăstarea.

2.5. Ritualurile

Simbolurile penitenciare constituie primele mijloace prin care lumea din interiorul zidurilor devine inteligibilă, permițându-ne să traducem semnele pe care le observăm. Probabil cel mai pregnant aspect al acestui proces de simbolizare este calitatea ce i se conferă, aceea de a funcționa ireproșabil,însă, în general, oamenii nu își dau seama că ei sunt cei care conferă lumii propria versiune simbolic construită.

Simbolurile determină acțiunile sociale și definesc sentimentul de identitate al individului, înlesnesc înțelegerea proceselor care se petrec în penitenciare si, se manifestă, în mare măsură, sub forme simbolice. Multe din cele mai puternice simboluri au calități palpabile, ceea ce face mai ușoară tratarea lor ca obiecte. Zidurile pot fi atinse, cântecele pot fi ascultate, îmbrăcămintea și tunsoarea pot fi privite, hrana poate fi gustată, gesturile pot fi observate, etc. Dacă simbolurile reprezintă prima formă de manifestare a culturii unei instituții, ritualurile reprezintă cel de-al doilea element sine qua non.

Ritualul poate fi definit ca „un comportament simbolic repetitiv și standardizat din punct de vedere social” și reprezintă o componentă evidentă a vieții carcerale. Autoritățile și deținuții încearcă să-și sporească prestigiul cu ajutorul ritualurilor, folosindu-se de ritualuri pentru a-și promova politica sau interesele în interiorul penitenciarelor. Prin participarea la rituri, se identifică mai ușor cu o anumită viziune despre lume și despre pedeapsă, ce poate fi percepută prin reprezentări simbolice. Prin intermediul ritualurilor putem înțelege ce se întâmplă în penitenciare, fiindcă acestea reprezintă o lume ce trebuie simplificată în mod drastic, dacă vrem să o înțelegem.

Cadrele folosesc ritualurile pentru a-și legitima autoritatea, iar deținuții ripostează prin ritualuri de legitimare. Cei mai mulți văd ritualul ca pe un soi de înfrumusețare a „adevăratelor” activități din penitenciar. Ritualurile au rolul de a integra activitățile cotidiene într-un plan superior, ce ține de politica și valorile organizației. Una din funcțiile ritualului constă în a produce solidaritate chiar în absența oricăror convingeri comune. Directorul de penitenciar este, fără îndoială, cel mai mare actor de ritual și cel mai priceput manipulator de simboluri, însă el nu le controlează în întregime, deoarece acestea au un bagaj de conotații și un trecut emoțional, conotații ce nu pot fi create prin decrete.

Una din trăsăturile distincte ale ritualului este abilitatea de a armoniza simboluri contradictorii, în timp ce diminuează percepția de incongruitate. Oamenii își formează imaginea de sine prin identificarea simbolică în grupurile unde trăiesc. Prin simboluri, individul este integrat în grup și tratat ca membru privilegiat, de aceea acceptarea într-un grup se face printr-un ritual de inițiere, de recrutare, numit deseori botez. Scopul major al acestui ritual este este de a-i modifica definiția individului despre el însuși față de aceea avută anterior ,cu prilejul altor roluri și loialități. Ritualul creează roluri sociale. Ele sunt și ritualuri de de-investire, individului fiindu-i luate, în cadrul unui ceremonial, simbolurile autorității pe care a deținut-o.

2.5.1.Ritualurile de inițiere

Prima impresie marcantă pentru un individ care sosește întâia oară în penitenciar e contrastul puternic între realitatea detenției și ideile pe care le avea înainte despre așa ceva: o experiență interesantă și inedită, posibilitatea de a reflecta în liniște asupra vieții de până atunci și asupra viitorului, singurătatea necesară pentru clarificarea minții etc. Însă, încă de la intrare are loc o cădere psihică și morală. Arhitectura opresantă, încăperile standardizate reprezentând antiteza confortului, gratiile de la geamuri, diferența enormă între clădirea cadrelor și cea a deținuților, gardul înalt, întărit cu sârmă ghimpată și păzit de polițiștii înarmați, răceala cadrelor, ținuta degradantă a celorlalți arestați, hainele lor uzate, rupte, muurdare, prea mari sau mult prea mici pentru statura lor, dându-le un aspect jalnic, palmele murdare, unsuroase, înnegrite, pline de bătături, vrând parcă să spună că în închisoare munca nu-i o joacă, ci se aplică la maximum posibil, disciplina severă, – toate acestea, observate în primele clipe la intrarea în instituție, înlătură oricărui nou venit ideea că, în pușcărie poate să-și păstreze elementele comportamentului.

Intrarea unui individ pentru prima dată într-un penitenciar produce un șoc foarte puternic , deoarece are loc o deposedare radicală de vechile roluri, de identitățile sale sociale.

Ritualurile de inițiere sunt în mod necesar degradante: deposedarea de obiectele personale, pierderea unor drepturi civile(dreptul de a dispune de bani, de a completa cecuri, de a vota, de a adopta, de a cumpăra și vinde mobilier și bunuri de valoare mare etc.), vizită medicală obligatorie, contactul cu directorul și înmânarea cazarmamentului o dată cu instructajul privitor la „regulile casei” și desemnarea unor spații personale ori a unor roluri instituționale, toate sunt procese prin care trec atât deținuții, cât și cadrele în momentul angajării (cu excepția privării de unele drepturi civile).

Deținutul nu are nici o putere asupra vieții sale cotidiene. Nu poate alege momentele când să mănânce, să doarmă, să se plimbe, persoanele cu care să împartă aceeași cameră sau același pat. Dispare astfel orice autonomie, orice inițiativă , orice responsabilitate

Procedurile de internare sunt însoțite de botezul deținuților care „ fac tot ce le stă în putere ca să-i arate cât mai limpede noului sosit în ce situație jalnică se află. În cadrul acestui ritual de trecere, nou sositul poate fi chemat cu apelativul „pifan” sau „boboc”, cuvinte care îi arătă că e doar un simplu individ instituționalizat și mai mult decât atât, că are un statut mult inferior chiar și în acest grup, aflat oricum pe o treaptă inferioară. Botezul în celulă are loc pentru a stabili poziția socială pe care deținutul o va ocupa în viitor. El începe de multe ori cu confesiunea noului venit, care tinde să-și povestească fapta așa cum s-a petrecut ea în realitate. În ritualul botezului intervine, în acel moment „prostirea”, fenomenul prin care un deținut mai versat îi oferă noului venit suport moral, prin reinterpretarea faptelor lui penale într-un mod liniștitor. Diminuarea gradului de vinovăție îi ușurează conștiința și îi modifica poziția față de pedeapsă, pe care o apreciază din ce în ce mai aspră.

Botezul își atinge punctul culminant al umilinței la duș, când spectacolul batjocoririi se centrează pe nuditatea arestatului, subiect al ironiilor usturătoare. Această formă de pre-viol în grup e însoțită de un viol verbal (impotentule, păpușă etc.),apoi de amenințările cu lovirea peste sex sau castrarea și chiar de atingeri ale trupului novicelui.

Tot printr-un ritual de inițiere trec și cadrele care se angajează în sistemul penitenciar, majoritatea fiind recrutate în funcție de dorință și râvna de a face carieră. Ceea ce contează însă este obediența față de ordinele superiorilor. Privite din afară , din această perspectivă, ele par niște aparate perfect ascultătoare și funcționând mecanic.

Componentele psihologice esențiale în reușita unui botez al cadrelor sunt: capacitatea de a dezumaniza deținutul; habitudinea cruzimii (neutralitatea pudorii, ororii,.rușinii- ca reacții etice); obediența de robot asumată ca virtute ( el nu trebuie să gândească , ci să execute, să fie mândru că face tot ceea ce i se cere); impunitatea; omnipotenta politică, psihologică, financiară: existența unor umilințe ale trecutului (în familie, în clasa socială). În botezul cadrelor , îndoctrinarea este ,deci, elementul fundamental. Noilor angajați li se inoculează ideea că, deținuții sunt niște gunoaie sau rebuturi umane, a căror nocivitate trebuie neutralizată, aceasta viziune ducând la ideea unei relații de tip stapân-sclav.

Esența botezului constă în a-l adapta pe individ la mediu, în a-l rupe radical de lumea din care a provenit, în a-i distruge vechiul sistem de valori și a-i demonstra că închisoarea este singura ordine socială posibilă, singura deținătoare a adevărului pe toată durata șederii lui în instituție. Botezul are rolul de a legitima sistemul existent și pe deținătorii puterii din cadrul acestuia.

2.5.2.Ritualurile adaptative

O dată „botezat”, noul venit învață cum funcționează sistemul de sancțiuni și privilegii. Acesta ajută la reconstrucția eului, puternic degradat în urma botezului. Regulile casei nu mai sunt privite cu dispreț, ignorate sau refuzate, ci cu interes crescut în vederea identificării acelor mecanisme care îi pot facilita adaptarea.

Într-o lume a privațiunilor, ritualurile adaptative sunt ritualuri de exploatare a sistemului. Celulele au locuri privilegiate și locuri de pedeapsă, paturi ale veteranilor și paturi ale celor pedepsiți, dar cele mai multe sunt paturi ce se pot cumpăra și vinde. Există și celule ale recalcitranților și celule ale VIP- urilor , fiecare cu dotări specifice. De cealaltă parte, pentru cadre există posturi călduțe, la birouri, dar și posturi în care gardianul este permanent umilit , înjurat de deținuți, care distrug stima de sine și sunt sursa unui stres puternic.

Ritualurile adaptative se traduc prin expresia des întâlnită „ a-ți face pușcăria ușoară”, adică posibilitatea de a crea condiții normale într-un mediu anormal: a avea un pat bun, o pătură bună, a-și bea cafeaua de dimineață, a putea comunica ușor cu ceilalți deținuți și cu familia, a fi tratat cu respect de către ceilalți etc.Putem spune,astfel, că toate ritualurile adaptative au rolul de a-i arăta individului că este în continuare stăpânul propriei vieți, că poate controla mediul înconjurător, precum și rolul de a-l imuniza în fața lumii sumbre dinăuntru. Acestea îi readuc o preocupare sporită față de sine, vizibilă în utilizarea excesivă a unor parfumuri scumpe, a unor haine de firmă (pe care nu le poate folosi decât în interiorul celulei, căci, la ieșirea din ea , este obligat să poarte uniforma specifică), a unor țigări rafinate, a unor cafele de calitate superioară etc.

O altă componentă a ritualurilor adaptative este compensarea ce se referă la folosirea capacităților personale într-un anumit domeniu, pentru a echilibra eșecul. Fiecare persoană tinde să-și caute acele elemente care să-l facă atât de util, încât să se identifice cu ele și nu numai cu o poveste puțin crezută. Unul descoperă că știe să scrie scrisori frumoase familiei, altul că este bun poet sau cântăreț plăcut, un altul e cel mai bun bucătar sau cel mai bun tâmplar, reparator tv, instalator. Din rândul cadrelor, unul vorbește frumos și e pus purtător de cuvânt său însoțitor al delegațiilor oficiale, altul se pricepe la calculatoare, iar unul e cel mai bun negociator cu deținuții în perioada conflictelor. Căutarea unei specializări aparte este o preocupare importantă a fiecărui individ din angrenajul carceral.

Ritualurile adaptative au deseori caracter ilicit, datorat nu atât mecanismelor de exploatare a sistemului, cât mai ales viziunii despre rolul inchisorii și al pedepsei în societate, care impune o ruptură radicală cu exteriorul și căutarea bunăstării în interiorul zidurilor. Consecințele acestor ritualuri adaptative pot fi observate în statisticile oficiale care prezintă România că țara cu cel mai mare număr de recidiviști din Europa – deci de persoane care învață atât de bine să trăiască în lumea carcerală încât aceasta devine pentru ei singura lume posibilă.

Din punct de vedere al eficienței, corectitudinii și normalității sistemului punitiv,consider că ritualurile adaptative ar trebui să contribuie la reafirmarea integrității și demnității individului, și nu la acceptarea viziunii conform căreia deținutul este o scursură a societății și nici cadrele nu sunt mai presus, de vreme ce lucrează cu deșeuri și gunoaie.

Ritualurile de adaptare ca forme de legitimare a puterii și ordinii sociale anterior instituite sunt însoțite de ritualuri contestatare , de rebeliune, care ventilează resentimentele acumulate de indivizii de pe treptele inferioare ale ierarhiilor și permit reînnoirea, remodelarea și reîmprospătarea formelor de adaptare care susțin sistemul carceral.

2.5.3.Ritualurile contestatare

În viziunea funcționalistă, ritualurile care contestă ordinea instituțională (auto-mutilarile, sinuciderile, evadările , răscoalele, grevele foamei etc.,) sunt în mod consecvent interpretate ca o formă de perpetuare a sistemului, ca supape de siguranță care îngăduie oricărei opoziții să se disipe, fără consecințe nefaste.

Pentru oficialități, existența acțiunilor contestare se datorează faptului că regulamentele au conotații diferite pentru diferiți indivizi, nu datorită ambiguității acestora, ci bagajului intelectual al membrilor instituției. Pe de altă parte, crizele apar pe fondul inevitabilelor competiții între indivizi, urmările traiului în comun într-un spațiu îngust, precum și ale existenței alăturate a două stiluri de viață ( a cadrelor și a deținuților) cu valori și resurse diferite. Fiind inevitabile, riturile contestatare sunt de cele mai multe ori inițiate, planificate, controlate chiar de către cadre, ca forme de urgentare a luării unor decizii .

Dintre formele de contestare ritualizate de autorități se remarcă meciurile de fotbal dintre cadre și deținuți. Această formă de conflict simbolic inițiat periodic în închisori oferă deținuților speranța schimbării raporturilor de forță, căci învingerea cadrelor se traduce prin posibilitatea eliberării, cel puțin a emoțiilor inhibate și a disipării ostilităților. Organizarea meciurilor de către angajați are însă alte temeiuri pentru aceștia – de a glorifica superioritatea lor. Și comunitățile terapeutice sunt tot forme de dezamorsare a conflictelor. Deși privite cu dispreț atât de deținuți cât și de cadre ( „ăia care se țin de mână”) și menținute într-o poziție marginală, „ comunitățile „ sunt alimentate permanent cu personaje incomode , violente sau care pun în discuție ordinea instituțională. Acestor persoane li se inoculează ideea că nemulțumirile lor (exprimate uneori gălăgios sau violent) sunt manifestări ale unei boli psihice, care necesită îngrijirea atentă a unor psihologi grijulii și înțelegători. ”Comunitățile” îndeplinesc funcția de neutralizare a violențelor și nemulțumirilor , împiedicând crearea solidarității între deținuți prin extragerea din colectiv a liderilor și personalităților puternice și etichetarea lor ca indivizi cu tulburări psihice.

Tot în cadrul ceremoniilor contestatare controlate de autorități intră și vizitele oficialităților sau ale reprezentanților ONG-urilor. Imposibil de interzis , ele sunt pregătite cu minuțiozitate: bordurile aleilor sunt revopsite, bucătăriile sunt curățate și sunt scoase la înaintare acele persoane considerate un succes al reeducării, pentru ca vizitatorii să se poată convinge de respectarea standardelor umane. În categoria ritualurilor contestare inițiate de cadre intră și piesele de teatru în care deținuții joacă roluri, spectacolele de folclor sau slujbele religioase – care adună invitați din exteriorul instituției, chemați să se convingă de faptul că în penitenciare merge totul bine. Asemenea manifestări rituale au loc destul de rar, pentru a naște emoții colective, datorită coloritului și pitorescului lor într-o existență cenușie, ternă.

Degradarea comportamentelor umane în inchisoare – permisă prin ritualurile inițiatice și cele adaptative – continuă cu agresiunile fizice. După K.Lorenz și I.Eibl – Eibesfeldt, agresivitatea apare din dorința de conservare a personalității, fiind vitală pentru supraviețuirea într-un mediu ostil, care impune restricții în satisfacerea unor nevoi elementare: de hrană, adăpost, dragoste etc.

Deși o serie de reglementări au rolul de a reduce manifestările violente , frecvența lor este în continuare ridicată , deoarece ajung să fie preferate în locul pedepselor oficiale. Întrucât sistemul penitenciar este organizat pe principiul pedepselor – măsuri aplicate , de regulă copiilor și animalelor – , indivizii își modelează comportamentele în așa fel încât să evite utilizarea sancțiunilor legale, dezvoltând la rândul lor o serie de sancțiuni , mai violente, dar mai puțin dezavantajoase. Astfel se pot explica numeroasele capace, castane, palme, baștar, mistrii și celelalte tipuri de pedepse pe care le utilizează cadrele în relațiile cu deținuții și deținuții între ei. Oricât de largă și variată ar fi paleta agresiunilor utilizate, acestea sunt oricum preferate introducerii unor note oficiale în dosar, care ar însemna anularea posibilității eliberării condiționate sau a unor drepturi (la vizită, la pachet etc.).

Din cadrul ritualurilor contestatare fac parte și: greva foamei, sinuciderile, evadările, răscoalele. Greva foamei este ritualul de protest prin care un individ își exprimă nemulțumirea față de încetineala cu care i se rezolvă situația juridică sau față de tratamentul arbitrar, care-i lezează demnitatea.

Dacă acțiunile protestatare menționate până acum au legătură aproape exclusivă cu condițiile detenției, sinuciderea este expresia radicală a neputinței, remediul definitiv al nefericirii, cu legături puternice și în ceea ce privește relațiile cu familia, sensibil deteriorate. Suicidul este constatat mai ales la bărbați tineri, celibatari, arestați preventiv sau condamnați la pedepse mari, la puțin timp de la încarcerare, cu predilectie în ziua de sâmbătă, alegând spânzurătoarea ca metodă favorită, iar ca locație – spitalul sau izolatorul.

Într-o lucrare cunoscută, Sorin M.Rădulescu îl citează pe Jack Douglas (The Social Meanings of Suicide, Princeton University Press,1967), care spunea că „ acțiunile suicidare pot servi ca mijloace de dobândire a compătimirii celorlalți, de stârnire a sentimentelor de simpatie, milă și compasiune, sentimente pe care însuși sinucigașul le împărtășește cu ceilalți, autocompătimindu-se; acțiunile suicidare pot avea și semnificația culpabilizării (blamării) altora pentru autosuprimarea vieții, servind astfel , ca mijloc de răzbunare”.

Evadarea, ca formă de protest împotriva încarcerării este soluția care bântuie mintea fiecărui deținut, dar care este abandonată imediat, datorită conștientizării faptului că va fi prins imediat și va suporta o serie de consecințe neplăcute: pierderea unor drepturi, suplimentarea pedepsei etc. Deoarece sancțiunile se abat nu numai asupra evadaților ci și asupra gardienilor responsabili cu paza lor, autoritățile au instituit mecanisme severe de supraveghere , care au făcut ca România să fie țara cu cele mai puține evadări din Europa: o singură evadare în anul 2004.

Ritualurile contestatare grave sunt rare în penitenciarele românești, în ciuda stării cronice de nemulțumire. Grevele și acțiunile de protest sunt reprimate imediat, deoarece relatarea lor în presă atrage consecințe negative asupra întregului personal. Acțiunea recentă a tinerilor deținuți de la Craiova care s-au baricadat în celulă și și-au dat foc în semn de protest pentru sustragerea unor bunuri din pachete de către cadre, a întărit și mai mult vigilența autorităților.

Departe de a reprezenta un mare pericol, ritualurile contestatare sunt un mijloc de reafirmare a legitimații autorităților, bazându-se pe construcția simbolică a felului în care este percepută închisoarea : un loc al criminalilor și răufăcătorilor , care trebuie definitiv izolați de societate.

Ritualurile contestatare ascund și dezvăluie , tulburând și clarificând în același timp, subminează autoritatea, pentru a a o reîntări în forță, după o eliberare a tensiunilor. Recreează solidaritatea prin reafirmarea superiorității regulamentelor, generalizează sentimentele de vină, pe care le înlătura apoi prin cele de obediență, reduc nivelul de anxietate și dau oamenilor impresia că au totuși un control asupra vieții lor, atrag atenția publicului, dar o abat în direcții controlate. Fără ele, sistemul însuși nu mai are sens

CAPITOLUL III – UNIVERSUL CARCERAL, RELAȚIILE PERSONALE ȘI INTERPERSONALE

3.1.Lumea arestaților

Orice mediu închis generează un tip de relații interpersonale care au un conținut specific, o dinamică și modalități deosebite de structurare și manifestare. Modul de structurare a societății deținuților este asemănător cu acela al societăților militarizate: toți membrii ei sunt egali și au aceleași drepturi. Acest lucru e cerut atât de deținuți, cât mai ales afirmat de personal. În spatele acestei afirmații, relațiile interpersonale sunt însă puternic ierarhizate. Deși nimeni nu poartă trese pe uniforma de pușcăriaș, gradele fircărui deținut sunt vizibile oricui, ținuta făcându-i să capete un aer special, care-i determină pe ceilalți să le acorde exact cât merită pentru treapta socială la care au ajuns. Criteriile oficiale de clasificare (după delictul făcut, clasă socială de proveniență, origine etnică sau regională, vârstă, tip de arest: preventiv, primar, recidivist, etc.) se traduc în împărțirea lor în diferite spații de detenție, cu privațiuni și facilități diferite. Lumea deținuților e construită pe schimb: de bunuri, servicii, de informații. Traficul dintre deținuți – deseori facilitat de cadre – reglează condițiile de detenție. „Penitenciarul este un formidabil laborator de observare a raporturilor de forță și a relațiilor care se pot stabili într-o societate marginală.”

În fruntea acestei ierarhii stau întotdeauna deținuții recidiviști sau cei cu vechime („veteranii”), iar apoi cei puternici din punct de vedere fizic. Aceștia le oferă nou veniților ajutor pentru adaptarea mai ușoară în mediul penitenciar, cerând în schimb bunuri sau servicii. Inițierea în misterele acestei societăți este vitală pentru orice proaspăt sosit, înlăturând sentimentele de nesiguranță, teamă, suferință și oferindu-i rațiuni deculpabilizante și un nou sens vieții.

Fiind un mediu dur, plin de privațiuni, valorile morale fundamentale – dreptate, cinste, echitate, omenie, demnitate, sinceritate, modestie etc. – capătă conținuturi diferite. Dreptatea se bazează pe forță, cinstea înseamnă loialitate față de grup și față de lideri, demnitatea e tradusă prin impunerea voinței proprii, iar respectul e echivalent cu teama față de cel puternic. Cu aceste norme și valori deținutul ia contact încă de la intrarea în școală.

Pentru a înțelege mai bine funcționarea grupului de deținuți, este important să descifrăm sistemul de statusuri și roluri și ierarhia lui.

La stadiul inferior se află clasa „scavilor”, „fraierilor” sau „nepoților”. Aceștia sunt cei care aranjează paturile și spală lenjeria altora și au ajuns în situația aceasta și din cauza slăbiciunior de caracter, dar mai ales a relațiilor lor cu familia. Vizitele rudelor au o importanță capitală în diferențierea arestaților. În clasa „nepoților” intră cei ce nu sunt căutați de familie aproape deloc (cei orfani, cei foarte săraci, cei cu foarte mulți frați etc.). Nefiind vizitați, neprimind pachete de acasă, ei nu au ce oferi celorlalți pentru a se ridica în ierarhia grupului. Și nu numai atât: ei au nevoie de anumite lucruri pe care administrația nu le oferă. Dintre acestea, cele mai importante sunt țigările. Ele sunt valuta forte a închisorii („ai țigări – ești boier”). Pentru o țigară unii spală ciorapii altora; pentru un pachet își vând uniforma sau lucrurile mai de preț.

Această clasă socială a sclavilor nu este uniformă precum s-ar putea crede, ci este, la rândul ei, structurată puternic. Principalul criteriu este cel al excluderii, al repulsiei: față de criminalii de copii, violatori, toxicomani, bolnavi de SIDA sau de hepatită, homosexuali, travestiți, incestuoși. Respingerea lor este o formă de purificare și de întărire a imaginii de sine.

Pe treapta cea mai de jos se află „bulangiii” sau „spurcații” – cei supuși pervesiunilor sexuale, aceștia fiind, de regulă, selectați dintre românii mai aspectuoși fizic și care la data „înjosirii” erau puternic deprimați psihic și moral, deci vulnerabili într-un grad ridicat. Niciodată țiganii nu ajung în situația aceasta; ei sunt însă cei care „spurcă”. O dată intrat în această categorie, din ea nu se mai iese până la liberare. Bulangiii sunt bătaia de joc a tuturor deținuților. Cu ei nu stă nimeni la masă, pe ei toată lumea îi înjură și îi bate.

Deținuții nu sunt în nici un fel revoltați de tratamentul la care sunt supuși homosexualii. Atrocitățile comise împotriva acestora sunt percepute ca făcând parte din orânduirea firească a lumii lor. Mărturia unui condamnat G.C., pentru furt care povestește despre chinurile „bulangiilor” este relevantă în acest sens: „Sunt obligați aproape în fiecare zi să se plimbe printre paturi, îmbrăcați în haine de femeie. În aplauze frenetice, li se scandează numele, care din Dan devine Dana, din Cristi, Cristina și așa mai departe. Sunt puși apoi să danseze și să se dezbrace într-un mod cât mai excitant…“. Nici violatorii de copii, femei sau de bătrâne nu au parte de o soartă mai blândă. Reacția de ostilitate față de ei merge de la izolare până la agresarea zilnică. Respingerea lor este motivată prin explicații de genul: „avem și noi mame, surori, prietene și copii”, „ăștia nu merită să trăiască”, „ăștia nu sunt normali”.

Marginalizați, dar cu frică, sunt criminalii și cei închiși pentru tentativă de crimă, care își suportă relativ bine detenția. Având pedepse mari, la „viețași” s-a creat o ruptură definitivă între trecut, prezent și viitor. Rudele și prietenii lăsați afară sunt amintiri ale trecutului, prezentul fiind o certitudine, iar viitorul total neînsemnat. Majoritatea își găsesc liniștea și iertarea cu ajutorul misionarilor sectanți. Fiind închiși în celule separate, ei au slabe contacte cu ceilalți deținuți.

Într-o altă categorie, dar în aceeași clasă de „nepoți”, se află „ogăreii” sau „pisicile”, cei care cară sacoșele altora, care-i ajută pe „șmecheri” la ateliere. În cazul în care ei primesc un pachet, acesta e repede confiscat de cei puternici, lor nemairămânându-le decât foarte puține bunuri.

Cei mai stilați sunt „jupânii”, care reușesc să mai păstreze puțină demnitate în această lume umilă de sclavi. Fac și ei patul altora pentru o țigară, însă pot să refuze în anumite condiții muncile degradante, dependența lor de țigări fiind mai scăzută decât a altora.

În aceeași clasă, o notă distinctă o fac „sifoanele”, „jeturile” sau „turnătorii”, cei care trag cu urechea și „dau cu ciocul” la cadre și la ofițerul SRI. Izolați de ceilalți membri ai colectivității pentru că se supun autorităților pentru vagi promisiuni de liberare condiționată, ei suportă, de câte ori se ivește prilejul, bătaia de joc și răzbunarea liderilor.

O clasă aparte o formează „impresiile” – cei care nu sunt supuși la curățenie, care nu fac serviciu pentru nimeni, nu împart pachetele cu nimeni. Termenul vine de la expresia: „ai impresia că…”, folosită atunci când cineva încearcă să-i umilească și ei se opun. Numărul lor e relativ mare; ei sunt cei cu un nivel de școlarizare mai ridicat, condamnați pentru furturi mărunte și se situează printre cei mai bine socializați la lumea de afară.

„Băiețașii” sunt miștocarii acestei societăți. Ei se dau deștepți și încearcă să-i prostească pe alții. Ponderea lor e neînsemnată, însă rolul lor e foarte important, căci animă această colectivitate în general monotonă și inertă.

În vârful acestei piramide stau „șmecherii”. Ei sunt feriți de „prăduială” (în sensul că faptele lor nu ajung la urechile cadrelor – n.n.), nu „toarnă”, le fură altora din pachete. În această categorie se ajunge prin vechime, forță și șiretenie, dar și prin protecția unui prieten sau unei rude aflați în penitenciar într-o poziție ierarhică superioară. În rândul șmecherilor intră, de regulă, cei cu fapte deosebit de grave (omoruri, lovituri cauzatoare de moarte, violuri etc.), fiecare dintre ei având câțiva sclavi – unul le face patul, altul le cară bagajele. Ei sunt cei mai adaptabili la viața carcerală și cu legăturile morale slabe sau inexistente și sunt cei ce fac posibilă transmiterea „tradițiilor” de la o generație la alta, stabilesc regulile, ierarhiile și impun ritmul de desfășurare a vieții de zi cu zi. Pentru că sunt cei mai puternici, reușesc să-și ofere confortul maxim care poate fi obținut în condițiile de detenție. „În închisorile mari, capii lumii interlope pot să aducă femei în celulă. Dacă ai suficienți bani, poți să faci rost și de droguri”, explică deținutul T.P. din Penitenciarul Rahova.

Fiecare categorie poate fi recunoscută după locul pe care îl ocupă în cameră și după patul pe care îl are. „Șmecherii” dorm jos, pe patul numărul unu. Un dormitor de închisoare obișnuit are patru rânduri de paturi suprapuse, începând de la ușa metalică a celulei și întinzându-se până în capătul camerei, pe un singur rând. Locul șefului este în primul pat de jos, aflat în vecinătatea ușii, în patul de deasupra dorm cei care sunt căutați de familii, în paturile trei și patru, adică sus de tot, dorm „fraierii”, cei lipsiți de protecție, care nu au reușit să se impună. De regulă, sunt timizi, fricoși sau căutați mai rar de familii. Ei sunt folosiți de șmecheri la curățenie și la alte treburi de acest gen. Din rândurile lor se recrutează viitorii homosexuali pasivi. „Șmecherii” îi studiază cu atenție, iar cei mai frumoși și mai efeminați sunt supuși unor adevărate terori fizice și psihice pentru a fi transformați în „fetițe”.

Dacă relațiile homosexuale dintre bărbați sunt reprimate în întreg sistemul penitenciar românesc, relațiile dintre femei sunt tolerate, „degetoaicele” stârnind vii pasiuni și animând viața în secțiile de femei. „Seara, după stingere, se acopereau cu pătura câte două și își șopteau tainice cuvinte de iubire. Erau alternativ fete și băieți, cuplurile formate durând destul de multă vreme. Inițial pedepsite prin izolare și mutarea în alte camere, cuplurile au fost ulterior tolerate: nu făceau probleme, nu rămâneau însărcinate. Ulterior, deveneau băieți de-a binelea. Se tundeau scurt, purtau pantaloni cu șliț în față, simulând comportamentul masculin. Gelozia le stăpânea pe multe dintre ele și dacă un alt «băiat» le sufla fetița, avea loc o bătaie în toată regula.”

Ierarhiile din interiorul pușcăriilor sunt structurate în funcție de tipologia populației încarcerate. După eliberarea deținuților politici din 1964, penitenciarele au fost umplute în proporție de două treimi de hoți și proxeneți. Predominanța lor a făcut să se impună viziunea lor despre viață, valorile lor, ierarhiile și normele lor de conviețuire. Expresia „tovarăș” – care desemna în afară complicele la înfăptuirea unei ilegalități – s-a generalizat în închisori, desemnând asocierele dintre doi sau mai mulți indivizi: tovarăși de pachet, tovarăși de muncă, tovarăși de pat etc. relația de tovărășie având rolul de a îmbunătăți condițiile de detenție. Grupurile de deținuți se separă în subgrupuri de tovarăși – indivizi care acceptă să-și împartă bunurile cu alții, pentru a beneficia de protecția lor. Uneori astfel de relații de tovărășie se transformă în prietenii adevărate. Dar teama că vor fi etichetate ca relații homosexuale sau că partenerul va trece vreodată în mizerie, creează rare relații de prietenie sinceră. De altfel, nici cadrele nu încurajează astfel de relații de prietenie, din teama conspirării în vederea evadării sau a creării unor solidarități mai puternice împotriva lor. Deși solidaritatea dintre deținuți este redusă, așteptarea ca loialitatea față de colegii de celulă să se manifeste este mare, iar ea este vizibilă în adoptarea rapidă a viziunii conform căreia orice colaborare cu cadrele este o formă de „sifonare”, de turnare a celorlalți arestați.

Într-un spațiu închis, etichetarea unui individ ca aparținând unei categorii sociale (de șmecher, fraier, sifon etc.) limitează foarte mult libertatea de acțiune și de gândire a actorilor sociali, care sunt obligați să parcurgă anumite instanțe de socializare, să achiziționeze anumite tabu-uri culturale, prejudecăți, resentimente, nostalgii etc. Orice aspect al culturii carcerale este utilizat simbolic sau emblematic cu scopul de a crea un sentiment de distanțare față de membrii celuilalt grup și de evidențiere a loialității față de grupul de apartenență. Apelul la tradiții și la simboluri reprezintă, de fapt, un instrument pentru legitimarea accesului la resursele economice și teritoriale. Încărcătura simbolică înlocuiește dialogul, care nu se face decât mediat, într-o formă osificată, prin interpuși (aflați, de regulă, în fruntea ierarhiei) care au învățat atât limbajul oficial, cât și modalități de presiune și șantaj.

3.2. Comunitatea cadrelor

Deși, privită din afară, pare o lume omogenă și greu diferențiabilă, lumea angajaților este și ea puternic structurată. Cea mai vizibilă diferențiere este cea dintre angajații cu studii superioare și cei fără studii superioare. Sistemul de privilegii oficializat împarte beneficiile și rolurile instituționale în funcție de nivelul de instrucție școlară. Accesul la alimente, concedii, delegații, vizite în străinătate este evident limitat gardienilor, cărora nu li se recunoaște decât rolul de chelari, de port-chei, de deschizători și închizători de uși. Pentru a li se recunoaște un rol educativ – și pentru a avea deci acces mai mare la resursele instituției – gardienii găsesc modalități numeroase de manifestare: grevă prin exces de zel, privarea deținuților de repaos sau de vizite, bombardarea superiorilor cu rapoarte, mimarea sarcinilor etc.

Lupta pentru accesul la privilegii generează categorii distincte de angajați. Cel mai întâlnit tip este „robotul”, care acționează la comandă, aplică regulile mașinal și depersonalizat. Este interesat de respectarea unor standarde, fără să-și mai pună problema utilității lor sau a consecințelor utilizării lor. Știe, de pildă, că trebuie să împiedice orice sinucidere și, ca urmare, instituie un sistem de turnătorie între deținuți, dar nu intervine decât atunci când funcțiile vitale ale organismului sinucigașului sunt în stare de degradare accentuată. Se înconjoară de hârtii și documente care să-i legalizeze toate acțiunile, fiind mai degrabă interesat de respectarea legii în litera decât în spiritul ei. „Pentru a menține curățenia capului pacienților și pentru ca aceștia să poată fi ușor categorizați, tunderea completă a părului se dovedește eficientă, în ciuda efectului neplăcut asupra înfățisării.” Învață să-și înfrâneze orice sentimente de afecțiune față de deținuți, privind cu detașare toate privațiunile la care aceștia sunt supuși și privindu-i, la rândul lui, cu aceeași atitudine impersonală.

Deținutul nesupus este rapid etichetat ca fiind periculos și încadrat într-un alt regim de tratament. Discuțiile șoptite dintre mai mulți condamnați sunt privite ca planificări ale evadării și sunt sancționate ca atare. Simptomele de boală sunt privite ca false și prefăcute manifestări ale dorinței unui turism medical și tratate în consecință. Camerele lor s-au transformat în farmacii ambulante, ajungând să prescrie și să administreze tratamente fără consultarea prealabilă a medicului, într-un mod primitiv și deseori dăunător. „Aveam gastrită dinainte de arestare, iar la fiecare durere de stomac îmi dădea gardianul doar aspirine. În câteva luni am ajuns pe masa de operații a spitalului cu ulcer perforat” – povestește N.I., arestat preventiv pentru furtul unui telefon mobil. Din cauza înfrânării tuturor sentimentelor, ajunge să fie vlăguit, să se retragă în activități birocratice și rudimentare, devenind din ce în ce mai nemulțumit de politica superiorilor și de corupția generalizată („unii iau cu buzunarele, alții cu camioanele” – este expresia de nemulțumire utilizată de angajații inferiori din cele mai multe penitenciare).

Al doilea tip de angajat este „carieristul”, individ amabil, dar vanitos, căruia îi place să pară intelectual, vorbind în citate și maxime. Lipsit de scrupule, depune o râvnă interesată ca să crească în rang. Este bine ancorat în prezent, dar folosește cu abilitate trecutul și planifică viitorul în care are de jucat un rol tot mai important. Maestru al combinațiilor, nu se dă în lături de la fapte de corupție și ocolește cu abilitate legile atunci când interesele i-o cer, atrăgându-și și alți colegi de partea lui, pentru a nu fi singurul responsabil al ilegalităților comise. Petrecăreț și guraliv, creează complicități între indivizi aparținând unor niveluri ierarhice diferite, care-i asigură ascensiunea sau îi garantează siguranța postului. În relația cu arestații este interesat de transformarea lor într-o masă ușor de manevrat, împărțind favoruri (țigări, băutură și chiar femei) acelor deținuți care-i ușurează munca. Simte instinctiv pericolul pe care-l reprezintă anumite persoane (deținuți, colegi, superiori sau vizitatori) și încearcă din răsputeri să le neutralizeze acțiunile, înfrângându-le rezistența prin munci de uzură. În cazul deținuților recalcitranți urmărește îndeaproape botezul, care le frânge voința și spiritul nesupus și îi trimite la munci degradante și istovitoare: spălarea WC-urilor, curățarea cartofilor, spălarea podelelor, amenajarea bordurilor etc. În cazul vizitatorilor străini, îi abate de la scopul lor, impunându-le un ritm încet, un traseu dinainte stabilit și contacte cu deținuți agasanți, nebuni sau exagerat de proști.

Al treilea tip de angajat este „rafinatul”, individ cu studii superioare și cu pretenții de om de știință. Este inteligent, dar pervers și își alege deținuții cei mai educați, pe care vrea să-i supună, să le distrugă rezistența. Are nevoie de recunoaștere profesională și scrie multe articole în revistele de specialitate. În Revista de știință penitenciară și Revista Administrației Penitenciarelor din România sunt numeroase studiile cu un aparat metodologic rudimentar și concluzii primitive, dar însoțite de teorii și citate menite să le asigure greutatea științifică. În breasla din care provin (sociologi, psihologi, juriști, medici, militari etc.) au o poziție marginală și evită contactele cu cei situați în fruntea ierarhiei profesionale, tocmai pentru a nu-și evidenția bagajul profesional scăzut. Cei mai mulți dintre ei se grupează în comunitățile terapeutice, cabinetele medicale sau în administrația centrală – serviciile considerate cele mai profesioniste din întregul sistem penitenciar.

Al patrulea tip e „violentul”, brutalul, sadicul. Deseori complexat, are o satisfacție a umilinței și a violenței. Face cu entuziasm și frenezie toate murdăriile sistemului penitenciar, considerându-se o victimă a datoriei. „În general, sunt ființe marcate de un defect fizic, de grele handicapuri psihice sau de o soartă deloc de invidiat.” Este evident că angajarea în fiecare penitenciar a câtorva elemente din această categorie este necesară nu doar pentru că ele îndeplinesc toate activitățile mizerabile inerente sistemului, ci și pentru că mențin imaginea unei lumi dure, brutale, de care orice cetățean liber trebuie să se ferească să o cunoască personal. Violenții, brutalii contribuie prin atrocitățile pe care le săvârșesc nu numai la supunerea celor din interiorul zidurilor, ci și la obediența cetățenilor liberi. Spectrul închisorii – deci al înjosirilor inevitabile, violențelor gratuite, promiscutității și mizeriei – a planat în ultimii 70 de ani asupra tuturor celor care îndrăzneau să aibă păreri contrare regimurilor aflate la putere și care au înțeles că, dacă își vor manifesta părerile fără să aibă un puternic sprijin politic, pot lua drumul pușcăriei, căci oricui îi pot fi găsite sau fabricate fapte de natură penală.

Al cincilea tip e angajatul „bun”, uman și lipsit de brutalitate. E patern, bonom, alintat uneori „bunicuța”. El e astfel tocmai ca deținuții să simtă și mai apăsat diferența. E considerat fraier pentru că nu dă din coate să răzbată pentru a urca în ierarhia penitenciară, pentru că nu se înfruptă precum ceilalți din bunurile administrate și pentru că se mulțumește cu ce are, interesat mai mult să ajute și să dăruiască. Ei sunt cel mai bine ancorați în lumea exterioară pușcăriei, membri importanți ai breslelor lor, în general oameni onești, cu legături morale puternice, dedicați meseriilor lor: medici, preoți, psihologi, sociologi etc. Chiar dacă unii dintre ei au avut calificări înaintea angajării în penitenciar (aviatori, muzicieni, sportivi etc.), au reușit să interiorizeze valorile noii meserii, depunând eforturi pentru pregătirea profesională. Nici eroi, nici sfinți – deși doar din rândul lor ies astfel de personaje –, ei își raportează conduita nu la valorile organizației, ci la cele ale profesiei. Prezența lor asigură liniștea în intituții: sting multe conflicte înainte de a lua amploare și se fac portavocea celor nedreptățiți. Dar chiar și în împrejurări excepționale activitatea lor trece neobservată, fiind de domeniul firescului. Ponderea lor este redusă, deși la cei mai mulți angajați găsim fapte bune în anumite momente.

Patologia specifică penitenciarelor face ca angajații să-și reprime bunătatea, umanitatea. Prezența lor în penitenciar este mai degrabă pasageră, meteorică, migrează spre organizațiile non-guvernamentale sau în alte țări.