Relatia Dintre Pedeapsa Si Criza Afectiva la Copilul Anteprescolar

Psihologie

Relatia Dintre Pedeapsa Si Criza Afectiva la Copilul Anteprescolar

Byadmin ianuarie 1, 2024

Relatia dintre pedeapsa si criza afectiva la copilul anteprescolar

1.Capitolul I: Anteprescolaritatea

1.1.Caracteristici ale copilului anteprescolar

1.2.Afectivitatea la copilul anteprescolar

1.3.Cristalizarea eului

1.4.Criza afectiva

2.Capitolul II:Pedeapsa si recompensa versus anxietate si dependenta

2.1.Comunicare si interactiune parinte-copil

2.2.Rolul pedepsei si limitele acesteia

2.3.Interiorizarea pedepsei si a recompensei

2.4.Relatia afectivitate-dependenta-anxietate

3.Capitolul V:”Cercetare experimentala”

5.1.Introducere

5.2.Obiectivele si scopul cercetarii

5.3.Ipotezele cercetarii

5.4.Descrierea lotului de cercetare

5.5.Marimea esantionului

5.6.Organizarea, planificarea si desfasurarea cercetarii

5.7.Instrumente utilizate

5.8.Verificarea ipotezelor si interpretarea psihologica a rezultatelor cercetarii

5.9.Valorificarea rezultatelor cercetarii

Concluzii

Rezumat

Anexe

Bibliografie

INTRODUCERE

Lucrarea de fata isi propune abordarea unei relatii de legatura intre aplicarea pedepselor la copiii anteprescolari, atat psihologice cat si somatice, si criza afectiva ce se declanseaza in cadrul exercitarii punitive, pana la exarcerbare si stare de anxietate. Motivatia intrinseca ce m-a determinat sa aleg aceasta tema a fost practicarea pe scara tot mai larga a administrarii pedepselor la copii inca din prima copilarie. S-a dovedit ca nepasarea adultilor fata de repercursiunile psihologice si somatice ale pedepselor a dus la extinderea tulburarilor anxioase si a crizei afective inclusiv in randul copiilor anteprescolari. “Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, învățăm să recunoaștem atât emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre; cum să gândim aceste emoții și cum să alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile.” (D. Goleman, 2001, p. 11).

Sa intelegem cu totii ca fiecare copil are dreptul și privilegiul de a se dezvolta în limitele și capacitățile sale. Responsabilitatea părinților, a familiei, este de a asigura copilului cele mai bune condiții pentru a-și fructifica din plin acest drept. Si pedepsei nu trebuie sa i se acorde titlul de obiectiv principal in cresterea si educarea copilului, ea trebuie sa ramana doar la nivelul de instrument, de mijloc si doar in anumite circumstante.

Capitolul I: Anteprescolaritatea

1.1.Caracteristici ale copilului anteprescolar

Denumita si prima copilarie, perioada anteprescolara este cuprinsa intre varsta de 1 si 3 ani si reprezinta o etapa de dezvoltarea generala intensa a copilului.Odata cu intrarea copilului in perioada anteprescolara se produc restructurari importante pe linia elaborarii mecanismelor de adaptare la mediul inconjurator, ceea ce are semnificatie pentru socializare si integrare in viata sociala.

Dezvoltarea perceptiilor si a reprezentarilor la copilul anteprescolar.

Percepția, care isi construieste mecanismele de bază în primul an de viață, evoluează între 1 și 3 ani în direcția schemelor perceptive pentru obiectele din mediul apropiat, devedind astfel mult mai operativă, mai bine organizată, cu o mai mare rezolutivitate, dar numai în fața unor stimuli simpli. Anteprescolarul manipulează mult obiectele, iar acest lucru face să crească finețea analizei și sintezei senzoriale. În acest stadiu copilul are o preferință caracteristică pentru desenele simple din cărți dedicate lui, cerând explicarea lor. În structura imaginii perceptive se impune uneori o însusire dominantă care susține cel mai mult recunoasterea acelor obiecte, iar diminuarea sau schimbarea acesteia poate tulbura percepția. Percepțiile tactile se amplifică foarte mult pentru că beneficiază și de îmbogățirea modalităților de a manipula obiectele. Dacă imediat după un an copilul mai duce încă lucruri la gură, de la un an și jumătate, un an și opt

-1-

luni doar le pipăie și le examinează foarte atent. În această activitate de explorare atractiva pot începe coordonări din ce în ce mai bune între cele două mâini. Dar integrările nu sunt încă perfecționate, așa că, pus în situația de a recunoaște vizual ceea ce a pipăit mai întâi, copilul va face încă multe greșeli. Coordonarea dintre văz și auz se realizează în bune condiții pentru obiectele familiare, iar copilul se orientează bine spre sursa de zgomot. În ceea ce privește percepția de timp, sunt încă multe confuzii privind distingerea momentelor zilei și verbalizarea lor.

Reprezentările au următoarele particularități: sunt puternicdependente de percepții, sunt concrete, legate de singular, cu slabe mecanisme analitico-sintetice. Cu toate acestea, ele sunt componente de bază ale planului intern mental, în curs de constituire. In copilarie, reprezentarile vor ramane totusi mult timp legate de perceptie, vor predomina reprezentarile cu un caracter intuitiv concret. Posibilitatea constituirii unor reprezentari prin intermediul cuvantului creeaza o baza noua pentru capacitatile cognitive si stimuleaza desprinderea treptata a reprezentarilor de perceptia directa. In rivinta dezvoltarii planului mental-acesta permite trecerea de la aparitia involuntara a reprezentarilor la aparitia lor in urma unei solicitari verbale. Copilul poate fi solicitat, la 2 ani si jumatate, sa caute pantofii si sa-i aduca sau sa puna pieptenele la loc. Toate aceste lucruri arata ca reprezentarile sale au o oarecare precizie in ceea ce priveste locul unde se afla plasate obiectele evocate.In prima copilarie se dezvolta si reprezentarea de sine (H.Wallon). Copilul se numeste pe sine, dupa ce a auzit pe altii de mai multe ori numindu-l. A atras mult atentia capacitatea relativ redusa a copilului, pana la 1 an si 6 – 7 luni, de a se recunoaste in oglinda.

-2-

Uneori, anteprescolarul poate manifesta accese de gelozie fata de copilul din oglinda tinut in brate de catre mama sau tatal sau. Aceasta manifestare este cu atat mai intensa cu cat persoana care tine copilul manifesta fata de acesta mai multa tandrete. Gesturile, in acest caz, sunt percepute ca fiind adresate unui alt copil.

Memoria

Intre 1 si 3 ani memoria copilului se dezvolta mai ales pe linia organizarii conduitelor plastice de recunoastere si reproducere a cuvintelor, fapt posibil datorita cresterii cantitatii de informatie si retentie sau stocare. De aceea, la 18 luni, copilul poate executa mici sarcini, poate sa caute jucaria, mingea etc. Mai mult, cand a terminat mancarea, intinde spontan farfuria si spune: ,,gata”, dovedind astfel ca a acumulat o anumita experienta de viata. Recunoasterea este facilitata de familiarizarea copilului cu datele generale ale mediului in care traieste. Memoria imediata a copilului anteprescolar are un caracter afectogen pronuntat, in care se recunoaste legea raportarii la evenimentul cel mai pregnant.

Reproducerea verbala spontana in relatiile cu adultul devine deosebit de activa. Copilul face inca destul de multe greseli pe acest plan, dar efortul lui de a reproduce o anumita forma de exprimare se intensifica.De fapt, repetarea organizeaza memorarea si deci reproducerea.

Particularitatile atentiei

Ca functie complexa de orientare si concentrare a activitatii psihice, atentia este evident nedezvoltata pana la 18 – 20 de luni, cand copilul incepe sa manifeste momente de atentie concentrata in activitatea de joc.

Astfel de momente se constata pe la 2 ani si in relatiile cu adultul, copilul fiind adesea foarte atent la modul cum vorbeste sau cum gesticuleaza acesta. Anteprescolarul poate fi distras prin cuvinte de la o activitate prost orientata.

-3-

Atentia se formeaza si se dezvolta mai ales in joc, activitate in care raportul dintre factorii intamplatori ce-l distrag pe copil este diferit fata de situatiile din afara jocului. In decurs de 10 minute, de pilda, copilul anteprescolar poate sa schimbe directia activitatii de 6 – 7 ori, iar in joc, de aproximativ 3 – 4 ori (la 2 ani si jumatate). Durata jocului, ca activitate, creste de-a lungul acestei perioade a dezvoltarii psihice. In conditii adecvate, copilul la 2 ani se poate juca peste 10minute, iar la 3 ani, peste 15 minute. In literatura de specialitate se arata ca, la copiii mici, oboseala nu determina distragerea in aceeasi masura ca la adult.

Limbajul

In aceasta perioada, vorbirea incepe sa aiba un rol din ce in ce mai mare in viata copilului anteprescolar. Cuvantul si perceperea acestuia ca excitant, se face in trei situatii diferite, ca de exemplu:

1)In imprejurari in care se identifica si se denumeste o situatie, un obiect. In acest caz, cuvantul se asimileaza de catre copil ca substituent al obiectului sau situatiei percepute. In aceste conditii, cuvantul capata o mare stabilitate si permite sa se constituie functia superioara de semnalizare a vorbirii.

2)Cuvantul poate sa fie perceput de catre copil dupa o intamplare. In acest caz,copilului i se vorbeste despre ceva petrecut inainte, in viata lui (dupa o plimbare,dupa o vizita etc). El percepe asadar cuvantul care actualizeaza reprezentari cu privire la evenimente traite anterior.

3)Uneori, copilului i se relateaza fapte, intamplari, impresii, la care el nu a participat in nici un fel, deoarece fac parte din experienta adultului. In aceasta situatie perceperea limbajului se face fara un sprijin pe experienta copilului (care este inca foarte restransa).

-4-

Cea mai importanta cale a dezvoltarii limbajului este aceea a verbalizarii activitatii prezente si trecute, dar mai ales aceea a insusirii cuvantului in perceptia situatiei sau a obiectului. Ca evolutie generala, perioada primei copilarii se caracterizeaza, in aceste conditii, prin trecerea de la intelegerea limbajului legat de situatii practice la forme mai variate de comunicare, nelegate de asemenea situatii.Astfel, copilul invata sa denumeasca fenomene, situatii, obiecte din ambianta, precum si modul de folosire a acestora, ajungand la intelegerea ca toate obiectele de acelasi fel, cele care servesc unor acelorasi aspecte se denumesc printr-un anumit cuvant.

Inca inainte de 1 an, consolidarea pronuntiei are loc in cadrul dialogului cu adultul, dialog in care intervin momente de natura foarte diferita, ce dau o anumita tonalitate acestor relatii si o mai mare sau mai restransa valoare de transfer de experienta.La 2 ani se fac progrese in ceea ce priveste interesele glosice ale copilului,fenomen exprimat prin frecventa intrebarilor de tipul: ,,ce este aceasta?”. Cand se face referire la dezvoltarea vorbirii copilului, trebuie avuta in vedere si insusirea unei conduite verbal – afective, incorporarea in conduita verbala, inca de la 1 an si 5 – 8 luni, a unor modalitati verbale de multumire, de salut . La 3 ani se observa o nuantare in conduita verbal – sociala.

In concluzie, dezvoltarea limbajului reflecta modul in care are loc dezvoltarea psihica acopilului si modul in care evolueaza comunicarea cu adultul si cu alti copii, ca expresie a sociabilitatii infantile in plina constituire.

-5-

Gandirea

Aproximativ dupa 1 an si 8 luni, copilul trece printr-o faza de transformari importante pe planul proceselor de cunoastere. Intensificarea cunoasterii denumirii obiectelor duce la constituirea experientei cognitive ca toate obiectele pot fi denumite. Copilul incepe sa intrebe mult, cu perseverenta, pe toti cei din jurul sau si intrebarile sale se refera nu doar la denumirea obiectelor, ci si la locul si rolul pe care le au. Cresterea curiozitatii si intensificarea intrebarilor pun in evidenta o modificare calitativa a procesului de integrare in conditiile mediului de existenta in care se afla copilul. Modificarea priveste constituirea intensa a unui plan mental in care se organizeaza ta cu adultul si cu alti copii, ca expresie a sociabilitatii infantile in plina constituire.

-5-

Gandirea

Aproximativ dupa 1 an si 8 luni, copilul trece printr-o faza de transformari importante pe planul proceselor de cunoastere. Intensificarea cunoasterii denumirii obiectelor duce la constituirea experientei cognitive ca toate obiectele pot fi denumite. Copilul incepe sa intrebe mult, cu perseverenta, pe toti cei din jurul sau si intrebarile sale se refera nu doar la denumirea obiectelor, ci si la locul si rolul pe care le au. Cresterea curiozitatii si intensificarea intrebarilor pun in evidenta o modificare calitativa a procesului de integrare in conditiile mediului de existenta in care se afla copilul. Modificarea priveste constituirea intensa a unui plan mental in care se organizeaza treptat o oarecare ordine.Consecinta unui astfel de fenomen in acest moment al dezvoltarii copilului este foarte mare. Anteprescolarul incepe sa stabileasca mult mai activ asemanari si deosebiri intre obiecte si fenomene, integrand modul de a fi folosite in semnificatia obiectelor denumite. Treptat se dezvolta noi modalitati operative obiectuale, se organizeaza comparatia, gruparea(clasificarea). Practic, la 2 ani, copilul poate sa compare foarte usor constructia sa de cateva cuburi suprapuse cu cea facuta de partenerul sau. Aceasta inseamna ca a descoperit diferentele. La 2 ani si jumatate, aceste diferente il supara si-i provoaca reactii brutale (darama constructiile). La 3 ani, va avea alta atitudine, el va incerca sa modifice constructia sa sau va incerca sa faca alaturi una noua,asemanatoare cu cea a partenerului sau. De altfel, la 3 ani el va dobandi o anumita capacitate de a determina diferentele intre doua imagini, dupa ce mai intai la una dintre ele s-a operat o schimbare, poate compara doua obiecte.

La sfarsitul acestei perioade, gandirea copilului se exprima, ca si cea a adultului, in trei termeni (subiect, predicat, copula).

-6-

Ea este insa dominata de judecatile de existenta si de atitudinea interogativa fata de denumirea obiectelor. Important este si faptul ca se dezvolta elementele abordarii inteligente a situatiilor concrete, punandu-se treptat bazele operativitatii generale, elementare a gandirii.

1.3.Cristalizarea eului

De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile Pavelcu definea Eul ca fiind “o entitate unică, personaj ascuns privirii din afară, agent al acțiunilor noastre originale și libere”.

Allport spunea: “ Eul este ceva de care suntem imediat conștienți, regiunea caldă,centrală, strict personală a vieții, un fel de nucleu al ființei noastre”. În momentul de față, Eul este conceput ca organizator al cunoașterii și ca puternic reglator al conduitei dispunând însă, atât într-un caz cât și în altul, de o puternică bază afectiv-motivațională. Odată cu apariția Eului apare conștientizarea raportului dintre sine și altul si a relațiilor interpersonale. Eul ca instanta psihica, se dezvolta incepand cu 2-3 ani, atunci cand copilul incepe sa foloseasca intens limbajul expresiv, cand vocabularul este suficient de bogat incat sa-i permita un nivel facil de exprimare a dorintelor si a nevoilor personale, in momentul in care limbajul este pe deplin format din punct de vedere gramatical. Copilul foloseste des si corect pronumele personal eu si de obicei pronumele personal este urmat de vreau-eu vreau. Pana la aceasta varsta psihicul copilului era reprezentat printr-o singura instanta, si anume Id-ul ( considerat ca fiind Sinele inconstient in totalitate), copilul fiind dominat de instincte, impulsuri de nestavilit, necontrolat.

-7-

Din momentul aparitiei Eului psihologic, acesta devine un mediator intre doua forte puternice care controleaza activitatea umana. Pe de o parte exista impulsurile biologice care se cer satisfacute cu necesitate si prompt, forte biologice care izvorasc din necesitatile corpului, iar pe de alta parte sunt fortele realitatii sociale care limiteaza posibilitatile de actiune ale copilului. Ambientul în care trăiește copilul anteprescolar este un amalgam de stimuli al căror sens se ierarhizează și se internalizează treptat de către copil, în relație cu mama, ce îi apropie și îi reprezintă stimulii lumii și îi va genera apoi un „model internalizat al funcționării lumii”. În tot acest amalgam, copilul va pune o ordine în funcție de nevoile lui și de felul în care i se răspunde, va recepționa senzorial, va observa, va înțelege, va memora. Tot acest proces de familiarizare cu stimulii ambientului se desfășoară prin punerea în funcțiune a structurilor mentale care vor procesa informațiile. In prima parte a dezvoltarii sale, copilul raporteaza totul la corpul sau, in primul an de viata el acordand cea mai mare parte a timpului descoperirii propriului corp, in indelungatul proces de prelucrare si integrare a informatiei. Astfel, copilul se raporteaza la corpul sau ca la un fel de “axis mundi”, din punct de vedere senzorio-perceptiv ,el fiind centrat pe sine, dar, in mod aparent paradoxal, energia sa psihica fiind orientata in exterior. Implicarea parintilor in aceasta etapa de dezvoltare a copilului este deosebit de importanta, in primul rand deoarece ei au o prezenta fizica, concreta si palpabila, iar prin stimularea fizica si senzoriala pe care o ofera copilului il ajuta pe acesta nu numai sa fie constient de dinamica si de miscarile lor, dar si de propriul corp, ajutandu-l in procesul de constituire si definitivare a schemei corporale (prin mangaieri, imbaiere, masaj, alint etc).

-8-

In plus, primul pas catre constituirea unei scheme corporale proprii consta in prelucrarea imaginii corporale a altcuiva (in acest caz, evident, a mamei) pentru ca, mai apoi, prin transferuri si comparatii, sa se ajunga la constientizarea propriei forme de existenta materiala. Cu toate ca nu se naste cu constiinta de sine, copilul se naste totusi cu o serie de simturi destul de dezvoltate, cum ar fi cel tactil deoarece, in uterul mamei, copilul este tot timpul in contact cu peretii acestuia. El are de asemenea si o puternica nevoie de miscare, deoarece el avea in pantecele mamei lejeritatea de a se misca . Prin urmare, cu toate ca inca de la nastere copilul dispune deja de o serie de simturi destul de dezvoltate, el nu are inca formata constiinta propriului corp (cu alte cuvinte, nu are conturat inca un eu corporal). Copilul devine constient de propria schema corporala pe masura ce conexiunile dintre aria cerebrala senzoriala si cea motorie se consolideaza si se stabilizeaza, fapt la care se adauga, bineinteles, dezvoltarea fizica si cea cerebrala, schimbarile prin care trece copilul in primul an de viata fiind de-a dreptul impresionante – in primul an se înregistrează cel mai accelerat ritm de creștere din întreaga viață postnatală(in aceasta perioada copiii cresc în lungime cu 50% si isi tripleaza greutatea de la nastere). Ulterior rata de creștere, deși încă ridicată până la trei ani, scade progresiv. Mai trebuie mentionat si accentuat faptul ca dezvoltarea eului corporal depinde in foarte mare masura de maturizarea senzorialitatii si a motricitatii, care, dezvoltandu-se in interdependenta, vor contura un nou si foarte important domeniu de dezvoltare – psihomotricitatea. In primele luni dupa nastere nu se poate vorbi insa despre o psihomotricitate propriu-zisa ,mai ales pentru ca miscarile sunt, in cea mai mare parte, lipsite de intentionalitate.

-9-

Se poate vorbi mai degraba despre reflexe si miscari involuntare – reactii spontane la stimularile exterioare.

O dezvoltare evidenta a miscarilor copilului apare in perioada 3 – 6 luni, cand se observa primele elemente de intentionalitate in miscari, ele devenind mai adecvate, mai orientate si mai elaborate (fenomen datorat mielinizarii neuronilor). Asadar, motricitatea voluntara incepe sa se dezvolte, in medie, din al doilea trimestru de viata postnatala, iar principalele sale achizitii sunt: controlul poziției capului, care treptat poate fi ridicat și menținut vertical; rostogolirea corpului; poziția șezândă; prinderea obiectelor; poziția verticală, mai intai cu sprijin si, apoi, fără sprijin; mersul în patru labe; mersul biped; urcatul scărilor; săritul pe loc si saritul într-un picior – toate acestea achizitionandu-se, in mod normal, pana la implinirea varstei de 3 ani. Primele miscari coordonate complexe sunt cele oculo-motorii (in jurul varstei de 2 – 4 luni, cand copilul poate urmari cu privirea un obiect care penduleaza in fata sa, ori siluetele umane care se deplaseaza pe langa el), urmate de cele audio motorii, in stransa legatura cu acestea dezvoltandu-se mult si miscarile capului si gatului. Este foarte important de retinut si faptul ca dezvoltarea motricitatii si a controlului asupra miscarilor nu depinde numai de dezvoltarea neuropsihica, ci si de dezvoltarea fizica in sine, de dezvoltarea si consolidarea musculaturii. Aceasta incepe sa se fortifice pe axa verticala, de sus in jos – mai intai muschii gatului (copilul devine capabil sa-si sustina singur capul pe aceeasi axa cu corpul, atunci cand este tinut de adult in pozitie verticala, sau cand sta in sezut, sprijinit, iar apoi sa-si ridice singur capul cand este intins in patut).

-10-

Dupa aceea muschii umerilor si ai antebratelor (copilul intinde mainile pentru a apuca jucariile suspendate deasupra patutului ori asezate in fata lui, intinde manutele pentru a fi luat in brate de catre adult), apoi cei ai spatelui (copilul incepe sa poata sta in sezut, mai intai sprijinit, si apoi liber; stand in sezut se poate apleca inainte si intinde bratele pentru a apuca obiectele aflate in raza sa), dupa care urmeaza muschii picioarelor (copilul incepe sa se tarasca, sa mearga de-a busilea, sa stea in picioare cu ajutor, apoi singur, apoi sa mearga, sa alerge, sa urce si sa coboare scarile, sa sara in doua picioare si apoi intr-un singur picior). Prin urmare, schema corporala se contureaza si se consolideaza din ce in ce mai bine pe masura ce copilul deprinde controlul asupra propriului corp si, prin intermediul acestuia, asupra obiectelor si a mediului incojurator. De dobandirea schemei corporale depind o serie de aspecte ale dezvoltarii sale psihice, printre care si dezvoltarea psihomotricitatii– un copil cu o schema corporala bine integrata se va deplasa armonios, va avea miscari sigure si ferme, isi va putea purta trupul cu gratie si lejeritate si, de aceea, conduita sa motrica nu va fi caracterizata de stangacii, ezitari, sau lentoare; de asemenea, el nu va avea un aspect fizic dizarmonic, asincron intre partile corpului, iar viteza si amplitutdinea miscarilor vor fi normale si ancorate in firesc si normal. La polul opus, la copiii care nu si-au integrat inca in totalitate schema corporala, vom observa lentoare sau stangacie in miscari, lipsa de coordonare a miscarilor in activitati fizice simple (de exemplu, in jocurile de control cu mingea), nesiguranta in gesturi si o integrare deficitara a succesiunilor de secvente in miscari simple sau in activitati. Prin urmare, acesti copii vor invata cu dificultate pasi simpli de dans, vor reproduce greu si deficitar, chiar si prin imitatie imediata, succesiuni simple si scurte de miscari ori gesturi.

-11-

Un simptom clar al neintegrarii schemei corporale este neasimilarea de catre copil a meridianelor corpului (axele verticala si orizontala). Foarte important, in cadrul acestui proces, este demersul de dobandire al lateralitatii (dihotomia stanga-dreapta, la propriul corp si in spatiu), care trebuie sa se defintiveze, in cursul unei dezvoltari normale, in jurul varstei de 5 – 6 ani, el depinzand de procesul de formare a schemei corporale si de nivelul de dezvoltare cognitiva. Procesul de lateralizare mai depinde,in mod evident, de dezvoltarea perceptiilor spatio-temporale si de abilitatea copilului de a se orienta in mediul din jurul sau. Prin urmare, neintegrarea schemei corporale, sau integrarea ei incompleta ori deficitara, ridica probleme serioase in ceea ce priveste buna sa dezvoltare, iar aceasta lacuna reprezinta unul dintre cele mai indubitabile semne ale intarzierii in dezvoltarea psihica . In plus, a avea o schema corporala integrata nu se rezuma doar la a-ti cunoaste toate segmentele corpului, minore si majore, la a le cunoaste localizarea si functiile. Pentru a avea un eu corporal corect si integral format si dezvoltat nu este suficient sa cunoastem numai elementele sale constitutive, ci si localizarea lor in lume, pozitionarea lor fata de un sistem de referinta universal. Cu alte cuvinte, neintegrarea totala a schemei corporale atrage dupa sine serioase dificultati de orientare in spatiu si de indentificare si recunoastere a pozitionarii si localizarii celorlalte obiecte si chiar a propriului corp. Adesea acesti copii nu pot sa faca diferente intre stanga si dreapta, intre sus si jos, intre “in spate” si “in fata”. Aceasta incapacitate de a invata si de a recunoaste coordonatele spatiale atrage dupa sine si incapacitatea de a intelege si invata coordonatele temporale.

-12-

Adeseori ei fac confuzii intre momentele zilei sau intre anotimpuri (unii dintre ei vor reusi sa diferentieze doar segmentele temporale total opuse si contrastante, cum ar fi noapte/zi sau vara/iarna), nu pot invata succesiunea zilelor saptamanii sau a lunilor anului si, implicit, nu pot invata sa citeasca ceasul. Ei nu pot invata succesiunea actiunilor si a intervalelor temporale, asa cum nu pot invata succesiunea miscarilor. Si toate acestea se datoreaza, unui “bioritm” al eu-lui, deficitar si incomplet structurat. Unii copii evita sa se priveasca in oglinda, sau pur si simplu nu sunt interesati de acest aspect, sau “uita” adesea sa raspunda atunci cand sunt chemati pe nume – pentru ca ei nu si-au asumat pe deplin nici imaginea fizica, si nici numele. Calea optima de a-l face pe copil sa-si integreze partile componente, presupune o terapie bazata pe stimularea si integrarea senzoriala,in care sa se reia, sa se repete primii pasi in viata ai unui copil abia venit pe lume si care acum, prin intermediul instrumentelor de care dispune, exploreaza lumea din jurul sau. Nedezvoltarea unui eu corporal bine inchegat si structurat (prin neformarea si neintegrarea schemei corporale) reprezinta un simptom clar al intarzierii in dezvoltarea psihica, tulburarile de psihomotricitate facand intotdeauna parte, ca element semnificativ, din structura tabloului simptomatologic al copilului cu intarziere in dezvoltare, intre cele doua (dezvoltarea psihomotricitatii si gravitatea intarzierii) existand un raport direct proportional: cu cat intarzierea in dezvoltarea psihica este mai mare, cu atat nivelul de dezvoltare al motricitatii este mai scazut si tulburarile sunt mai variate si mai accentuate.

-13-

Acest lucru se poate explica prin faptul ca la baza dezvoltarii cognitiei sta intotdeauna actul motor, iar capacitatea de a se orienta in propria realitate corporala reprezintă un indicator al dezvoltării psihice generale a copilului și al normalității conștiinței de sine. Procesul de invatare nu poate fi eficient atata timp cat “ copilul nu are constiinta corpului sau, nu cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este stapan pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si stabilitate a gesturilor si miscarilor sale.

Instanta psihica -Supraeul, apare mai tarziu, in dezvoltarea copilului, atunci cand copilul ajunge sa-si interiorizeze reguli sociale, norme de comportament, atunci cand se formeaza constiinta de sine.

-14-

1.3.Criza afectiva

Vârsta de la 1 la 3 ani este caracterizată de fuziunea cu mama pe de o parte și tendința copilului pe de altă parte de a se construi ca persoană. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltării afective este cea propusă de psihanaliză. Freud arată că în această perioadă copilul se află într-un stadiu de narcisism primar corespunzând perioadei autoerotismului. Freud propune cinci stadii: oral, anal, falic, de latență și genital.Eșecul în negocierea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixația sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu. Un alt psihanalist, J Bowlby, elaborează în jurul anilor ’50 teoria atașamentului, teorie care asimilează concepte din teoria psihanalistă și psihologie cognitivă. El arată că nevoia de atașament a copilului față de mama sa evidențiază o nevoie înnăscută, structurală, nevoia de contact social care este o nevoie primară. Bowlby împarte dezvoltarea atașamentului în 4 etape: 1. etapa de preatașament – de la naștere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de răspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supraviețuire. 2. etapa atașamentului de acțiune – (6 săptămâni-6/8 luni) – în această fază copiii mici se orientează și răspund marcând mai mult decât până acum preferința față de mamă. 3. etapa atașamentului delimitat – 6/8 luni până la 18 luni/2 ani corespunzătoare etapei în care atașamentul față de mamă este foarte evident. În această perioadă copiii manifestă anxietate de separare.

-15-

Această perioadă de atașament delimitat își găsește echivalența în permanența obiectului din teoria lui Piaget. 4. etapa formării unei relații reciproce – 18 luni/2 ani și după. În această perioadă copilul construiește progresiv o reprezentare internă ale figurilor de atașament care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența și să anticipeze întoarcerea lor. Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcția acestei reprezentări care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare intrării în grădiniță. Ca urmare, anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Cele patru etape ale lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se dezvoltă pornind de la experiențele din primii 2 ani de viață. O dată stabilită legătura de atașament, aceasta durează în timp și spațiu, iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. În evoluția afectivității antepreșcolarului autorii români identifică două faze specifice. În pragul vârstei de 2 ani se constituie faza opoziției. Revolta față de interdicția adultului se transformă într-un comportament de opoziție. Cea de-a doua fază a dezvoltării afectivității la această vârstă este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizări a interdicțiilor. Copilul începe să acționeze conform interdicțiilor interiorizate (Golu, Verza, Zlate, 1993). Prin urmare, constelatia afectiva a copilului anteprescolar este dominata, la 1 an si jumatate, de atasamentul fata de mama.La varsta de 2 ani tatal trece, pentru un timp, in varful piramidei afective, iar la 2 ani si jumatate apare inca un destinatar al afectiunii sale: jucaria preferata.

-16-

Dintre starile afective ce dau culoare primei copilarii se pot enumera: -Impresionabilitatea: copilul este avid de afectiune si devine foarte gelos. Atunci cand este certat, traieste un anume sentiment de abandon si abordeaza o mimica suparata. -Anxietatea:prezenta persoanelor straine este anxiogena, declansandu-i timiditatea, dar si reactia de prestanta, pe care o simte primejduita. . Criza afectiva care are loc la varsta de 2 ani jumatate-3 ani este foarte importanta atat pentru dezvoltarea afectiva, cat si pentru alte planuri ale dezvoltarii. Criza e provocata de ciocnirea dintre noile capacitati, mai ales miscarea si unele interdictii ale adultului, care il protejeaza. Aceasta ciocnire da nastere unui plans foarte puternic, zbatere, poate deveni agresiv fata de adult. Totodata, copilul poate pronunta in mod repetat “nu,nu,nu” sau”eu,eu,eu”. Aceasta criza se declanseaza mai usor, mai repede cand copilul este obosit. Psihanalistii considera aceasta criza afectiva ca fiind mecanismul inlaturarii anxietatii copilului de dependenta fata de adult. Este mai bine cristalizat eul care incepe sa fie un factor autoreglator al conduitelor vizavi de adult.Este perioada in care copilul invata sa respecte cerintele adultului. Copilul apeleaza pentru a o contracara la unele mecanisme de aparare cum ar fi: indepartarea si negarea. Dupa 2 ani, copilul este receptiv fata de umor. La 2 ani si jumatate, suferinta ii provoaca mila si compasiune. Devine deosebit de atent cand este laudat. Tot la 2 ani si jumatate se instaleaza negativismul primar.

-17-

Reactiile afective ale copiilor anteprescolari devin asadar tot mai complexe integrand deja anumite elemente ale experientei personale. Fenomenul cel mai ilustrativ este asa-numita “anxietate morala”: copilul a facut ceva care nu e agreat de adult si adultul si-a manifestat autoritatea; in acest caz, intr-o experienta actuala, include experienta de atunci si tinde sa indeparteze intamplarea de persoana lui, fie dand vina pe altcineva (ex: pisica), fie spunand pur si simplu “s-a spart”. Anxietatea morala are la baza teama si trairea sentimentului de vinovatie. De aici, copilul devine mai nesigur si deliberativ, iar prin prezenta fricii de pedeapsa se ajunge la conduite ce se manifesta prin forme de evaziune si disponibilitati reduse. Cu timpul copilul este mai atent la miscarile mamei sau a persoanei care il ingrijeste. Face incercari de atentionare si de castigare a afectiunii prin conduite deja aprobate ca de "succes" si astfel va trai confortul psihic ca pe o stare de "fericire". Odata trait acest nou sentiment va fi atent la conditiile de dobandire a acestei stari noi si simte cu satisfactie momentele de imaginatie in zonele afective. Prin repetare, conduitele afectuoase se complica si creeaza "dragalasenia" copilului anteprescolar cu o dezvoltare psihoafectiva echilibrata si bogata. Anxietatea de separatie (mai ales de mama) este mai activa la 21-24 luni si imbraca forme dramatice cand copilul obisnuit cu mama, constata ca aceasta nu mai este tot timpul cu el sau ca persoana care il ingrijeste este mai putin tandra. De cele mai multe ori asa numitul fenomen de abandon, determina amplificarea anxietatii si acest lucru va influenta evolutia ulterioara a copilului. Poate deveni o problema mai ales daca persoana ce o inlocuieste pe mama nu are un comportament adecvat problemelor copilului la aceasta varsta.

-18-

Legat de acest aspect, abandonul genereaza reactii care pot influenta negativ dezvoltarea ulterioara a copilului. Este perioada in care se dobandeste aproximativ 60% din experienta fundamentala de viata. Copilul face progrese notabile in ceea ce priveste procesul socializarii lui generale si a integrarii lui in familie.

-19-

Capitolul II:Pedeapsa si recompensa versus anxietate si dependenta

2.1.Comunicare si interactiune parinte-copil

In societatile moderne, familia reprezinta “nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, in sensul ca toate celelalte institutii depinde de influentele acesteia(W. Good, 1970, pag.35.). De aici rolul primordial universal al familiei, mai ales in primii ani de viata in care sunt asezate bazele personalitatii umane.

Teoria invatarii sociale: teoreticienii acestei abordari avanseaza ideea ca personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale: perceptia sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate, comunicarea verbala cat si non-verbala. O alta modalitate importanta de interactiune intre adulti si copii este imitarea. S-a dovedit ca pana si copii foarte mici imita cu usurinta expresiile mamelor lor (Stern, 1977) si mamele afiseaza expresii faciale exagerate atunci cand le vorbesc copiilor.

Plansul poate fi considerat o modalitate de comunicare. Mamele isi dezvolta adesea o capacitate de intelegere a plansului copilului lor, diferentiind situatiile in care copilul este flamand, are dureri sau este furios.

Una dintre cele mai importante variante de comunicare parinti-copii este contactul vizual- dilatarea pupilelor- care este o cale prin care semnalam inconstient afectiunea fata de alte persoane, semnal pe care il transmit si copiii, mai ales fata de parintii lor (Fitzgerald, 1968).

-20-

Imitarea: copilul observa si imita persoanele din jurul sau: copiii anteprescolari se joaca adoptand roluri sociale si imitand adultii pe care

i-au vazut in aceste roluri. Imitarea presupune copierea unei actiuni sau a unui set de actiuni si i se permite copilului sa dobandeasca o serie de deprinderi fizice, rapid si eficient. Prin imitare, copilul este capabil sa invete mai mult decat prin invatarea directa. S-a investigat asadar felul in care stimulii pozitivi, cum ar fi lauda sau incurajarea , pot influenta invatarea prin imitare. Daca o purtare agresiva a copilului este pedepsita de catre adulti, atunci este mai putin probabil ca acesta sa repete acest comportament. S-a dovedit ca, desi copiii invata foarte mult prin imitare, exista si unele comportamente care sunt dobandite prin intermediul reactiilor directe din partea parintilor si aceasta este o modalitate importanta de pregatire a copiilor pentru a se comporta conform exigentelor societatii. Pentru a stimula evolutia intelectuala a copilului anteprescolar, familia trebuie sa-l antreneze pe copil intr-o serie de experiente care sa-i stimuleze acestuia capacitatile cognitive. De asemenea, pentru dezvoltarea limbajului, este bine ca parintii sa-i vorbeasca copilului ori de cate ori acesta este treaz. Triunghiul tata-mama-copil are un rol important in invatarea vorbirii.* Cand copilul invata sa vorbeasca, el invata cerintele structurii sociale. Experienta copilului este transformata de propriile sale acte de vorbire. Din acest punct de vedere, ori de cate ori copilul vorbeste, sau asculta, structura

…………………………………

*Vincent, R., Cunoasterea copilului, EDP, Bucuresti 1972, p.38.

-21-

sociala din care face parte este intarita in el, iar individualitatea lui sociala incepe sa se contureze si astfel el dobandeste un puternic sentiment al identitatii sociale in detrimentul autonomiei si al capacitatii de autocontrol. Un mare volum de informatii sub forma de perceptii, reprezentari, idei privitoare la realitatea inconjuratoare se asimileaza sub indrumarea familiei. Functionarea familiei ca mediu afectiv, social si cultural se bazeaza in mare parte pe comunicare. Numeroase studii se refera la rolul major al familiei in isusirea limbii, a limbajului non-verbal si in general a competentelor de comunicare cotidiana. Limbajul reprezinta in aceste conditii un mijloc de comunicare, dar si un mijloc de cunoastere, deoarece prin intermediul lui se transmit cunostinte si se intemeiaza noi reprezentari. Parintii, printr-o comunicare permanenta si activa cu copilul, reusesc sa determine copilul sa-si manifeste bucuriile si supararile, sa transmita propriile sale nevoi, sa comunice propriile ganduri si astfel prin intermediul cuvantului se contribuie la educarea lui intelectuala. Copilul socializeaza in cadrul familiei si acest lucru presupune existenta mai multor componente:

Componenta normativa: transmiterea principalelor norme si reguli sociale.

Componenta cognitiva: consta in dobandirea deprinderilor si cunostintelor necesare de a actiona.

-22-

Componenta creativa: prin care se formeaza capacitatile de gandire creatoare.

Componenta psihologica: dezvoltarea afectivitatii necesare relationarii cu parintii si cu alte persoane.( N.Mitrofan, 2003, pag.87).

Comunicarea parinte-copil contribuie la o serie de procese de invatare, deoarece familia reprezinta o mica societate si datorita legaturilor de afectiune dintre membrii familiei se creeaza un climat de securitate si incredere. Familia, ca factor educational, actioneaza in cea mai mare masura in fazele de inceput ale ontogenezei, de aceea calitatea achizitiilor psihocognitive, psihoafective si psihomotorii realizate in aceasta perioada conditioneaza fundamental calitatea achizitiilor psihocomportamentale ulterioare.

-23-

2.2. Rolul pedepsei si limitele acesteia

Mediul familial este cel care imprima actiunii educationale anumite particularitati, fiecare membru exercitandu-si atributiile in functie de experienta, de locul pe care-l ocupa in familie, de autoritatea pe care o are. Autoritatea parintilor se intemeiaza pe un sistem de reprezentari si idei, acumulate spontan sau deliberat, care isi vor pune amprenta asupra climatului educativ si afectiv din familie. Uneori, parintii se simt incapabili sa construiasca o autoritate parentala adecvata sau sa indeplineasca corespunzator rolul de parinte, nereusind sa comunice empatic si increzator cu copilul si atunci modeleaza comportamentul copiilor prin pedepsirea comportamentelor considerate ca fiind “rele” sau neadecvate social.

Pedeapsa reprezinta de fapt un tip de comportament pe care parintii, in cazul de fata, o aplica anteprescolarului pentru a incerca sa-i indrepte conduita si utilizarea ei se coreleaza cu dezvoltarea unui simt puternic al constiintei la copil.

Pedeapsa fizica se refera la orice actiune care cauzeaza durere copilului, dar si la interdictii.S-a dovedit insa ca este o

-24-

metoda daunatoare si ineficienta, deoarece creste rezistenta copilului in fata pedepsei si sunt sanse mari ca respectivul comportament sa fie repetat .

Copilul devine tot mai constient ca activitatea cu obiectele este dependenta de dorintele si vointa sa. El realizeaza ca este subiect al activitatii si poate efectua o multitudine de actiuni. Jocul este terenul de manifestare al potentialului psihic si el incepe sa sesizeze regulile, interdictiile,precum si orarul, si stilul de viata al familiei, modul de organizare si functionalitatea ei. Principala masura de constrângere folosita de parinti pentru a-l face pe copil sa asculte este pedeapsa fizica, aplicata, in general spontan, fara explicatii anterioare, de multe ori ca rezultat al starii de nervozitate a parintelui si nu din cauza unor greseli grave facute de copil. In marea majoritate a cazurilor parintii nu se intreaba daca pedeapsa aplicata este inteleasa de copil, ci considera ca el “asa va tine minte” si nu va mai gresi altadata. In astfel de cazuri de fapt parintii nu cunosc alternative si nu au abilitatea de a colabora cu copilul in stabilirea unor reguli clare, astfel incât acesta sa constientizeze ca a gresit si sa incerce sa se controleze in alte contexte asemanatoare.
Metodele traumatizante, de abuz fizic sau psihic asupra copilului, nu sunt constientizate de catre parinti, acestia considerându-le atitudini normale in procesul de educare si disciplinare a copilului. Parintii au o dorinta extrema de disciplinare a copilului lor si sanctioneaza indisciplina dupa primul an de viata, 42% dintre

-25-

parintii copiilor de 0-3 ani recurg la pedepse fizice aplicate copilului. Mamele sunt cele care se preocupa de educatia si disciplinarea copilului in proportie de peste 85% dintre cazuri. Practicile utilizate pentru disciplinarea copilului evidentiaza insa o lipsa de cunoastere a specificului de dezvoltare a copilului mic cum ar fi: curiozitatea acestuia, dorinta de explorare a mediului si investigarea obiectelor din jur.

Pedeapsa fizica pune in pericol integritatea fizica a copilului si provoaca suferinta si durere, iar pe termen lung are consecinte negative majore in dezvoltarea cognitiva, sociala si emotionala a copilului.

Pedeapsa fizica minora desi poate nu pericliteaza fizic copilul, prin repetare sau folosita impropriu, in neconcordanta cu faptele comise, poate conduce la traume psihice care vor influenta negativ viata viitorului adult.

Recompensarea este cel mai important principiu al comportamentului și un element cheie în analiza comportamentală.
Recompensarea nu influențează în sine răspunsul pe care îl succedă, ci frecvența acestuia în viitor. De aceea, răspunsul trebuie să vină indiferent de recompensa disponibilă în acel moment. Recompensarea se referă la creșterea frecvenței unui răspuns atunci când acel răspuns este urmat imediat de o anumită consecință si poate fi pozitivă sau negativă. Intre greseala si pedeapsa trebuie sa fie o relatie directa, nu se va aplica o pedeapsa aspra pentru o greseala minora si totodata pedeapsa nu trebuie sa fie insotita de rasplata pentru ca va crea confuzie in gandirea copilului, nu va sti pentru ce a fost pedepsit si pentru ce a fost recompensat.

-26-

2.3. Interiorizarea pedepsei si a recompensei

Copilul este angajat in perioada anteprescolara in cautarea de mijloace in a-si consolida autonomia prin perfectionarea deplasarii, pe de o parte si, pe de alta, prin consolidarea deprinderilor de manuire a obiectelor. Aceasta emanciparea relativa de sub tutela mamei si a inlocuitorilor ei este mai evidenta pe planul actiunilor decat pe cel afectiv. Pe acesta din urma se constituie adevarate inflatii de dorinte si intentii mijlocite doar de teama de a nu pierde afectiunea si asistenta adultului. Prin imitatie, copilul isi insuseste o vasta experienta si dobandeste un mare grad de independenta prin intermediul miscarilor si activitatilor.

In constituirea identitatii primare sunt implicate si reactiile opozante. La varsta de 2 ani spre exemplu acestea pot deveni foarte intense. Cele mai multe manifestari de manie, ostilitate, agresivitate si negativism sunt legate de exercitarea obiceiurilor si a regimului zilnic, acestea incorporand reguli de convietuire.

Pe al doilea loc stau manifestarile protestatare si ostile fata de autoritatea celor din jur (conflicte de autoritate).

Pe locul trei se afla reactiile de manie si protest fata de dificultatile care se manifesta in joc sau in traseele de realizare a dorintelor. Spre varsta de 3 ani reactiile protestatare ale copilului se diminueaza (semnalandu-se un declin al tipatului de scurta durata) . Starile afective ale copiilor sunt intense, dar nu profunde.

-27-

Ele se multiplica, se diferentiaza si se complica. Axul diferential afectiv al ambilor parinti creeaza echilibrul in familie si in comportarea copilului cu ei.

Prin pedeapsa psihologica copilului ii este reprosata ranirea pe care a produs-o parintelui sau altei persoane, ori este facut sa se simta vinovat si responsabil de actiunile sale. Motivele pentru care pedepsele psihologice sunt eficiente in producerea unei constiinte puternice la copii, au la baza actul de a-si cere scuze. Treptat, acesta se interiorizeaza, ajunge sa ii para rau, sa se simta vinovat si responsabil. In dezvoltarea copilului este important felul in care intelege ceea ce se intampla in jurul sau si ratiunea pe care o da comportamentelor si regulilor observate. Sunt importante explicatiile date pentru a li se clarifica asteptarile adultilor si motivele regulilor.

Baza teoretică a modificării comportamentului prin sistemul de întăriri și pedepse o constituie mecanismul condiționării operante, studiat de unii reprezentanți de seamă ai școlii behavioriste (Thorndike, Tolman, Guthrie). Într-o serie de experimente, ei au descoperit că dacă un anume comportament este în mod consecvent urmat de recompensă, comportamentul are o mai mare probabilitate să se producă din nou. Acest fenomen începe să fie cunoscut ca "lege a efectului", care afirmă că acele comportamente care sunt urmate de consecințe pozitive vor avea tendința de a fi repetate, iar comportamentele urmate de consecințe negative se vor manifesta cu o frecvență mai mică. Întărirea negativă descrie situația în care frecvența unui comportament creste din cauză că el este urmat de omiterea unui eveniment aversiv anticipat (de exemplu, anxietatea, acuzele sau reproșurile cuiva).

-26-

Astfel, termenul de întărire se referă totdeauna la situațiile în care comportamentul crește în frecvență sau intensitate.
Alte două tipuri de consecințe sunt asociate cu descreșterea frecvenței comportamentului. Pedeapsa descrie situația în care comportamentul descrește în frecvență pentru că este urmat de un eveniment aversiv. Nerecompensarea frustrantă descrie situația în care comportamentul descrește în frecvență pentru că este urmat de omiterea unei recompense așteptate (exemplu – nu va fi lăudat, premiat).

De asemeni, aplicarea unei pedepse va conduce la un raspuns din partea celui care a fost afectat: frustrare, manie, resentiment.
Toate aceste consecinte afective favorizeaza instalarea unor stari psihice negative: nesiguranta, ezitare, pierderea increderii in sine.
Daca un parinte recurge totusi la aplicarea unei pedepse, e preferabil sa o faca doar daca acel comportament indezirabil se repeta, desi au fost folosite alte metode constructive de indreptare, dar care nu au avut rezultat. Orice pedeapsa trebuie explicata pentru a-i oferi copilului posibilitatea sa inteleaga ce nu trebuie sa faca si de ce anume nu trebuie sa faca.Toate aceste lucruri intra sub jurisdictia zonei proximei dezvoltari.
Jocul se leagă și el de ZPD. Chiar dacă adultul nu participă la joc, cultura în care copilul se joacă îi oferă jucăriile, regulile și rolurile. ZPD arată importanța procesului de învățare, de instruire a grupurilor de persoane cu

………………………………………………………………………………………………………

Lev Vigotsky, “Opere alese”, 1972

-29-

care copilul are contact și care își exercită total influența asupra dezvoltarii lui.Vîgotski descrie următoarele stadii, în dezvoltarea copilului, în interacțiune cu adultul, prin achiziția limbajului: •stadiul I: fiziologic– copilul este separat doar din punct de vedere fiziologic, dar, pentru a supravețui, el e total dependent; •stadiul II: biologic– copilul capătă independență (prin înțărcare), iar dependența lui de cel care-l îngrijește devine psihologică; •stadiul III: este stadiul în care adultul îi atrage atenția, vorbindu-i despre diferitele obiecte din jur, iar activitățile copilului sunt controlate și secondate de vorbirea adultului; •stadiul IV:acțiunile copilului sunt inițiate si impulsionate de vorbirea adultului; •stadiul V:realizează activități voluntare ; este îndrumat prin vorbire de către adult; vorbirea adultului este internalizată și copilul își controlează prin ea propriile acțiuni; •stadiul VI:copilul își da singur comenzi – la început cu voce tare; mai târziu, prin vorbirea interiorizată, pentru sine însuși.

Un accent deosebit este pus asupra evoluției cognitive și asupra judecății morale a copilului. Într-o primă fază aceasta este heteronomă (preia norme, reguli, interdicții, valori) din anturajul imediat, fiind neselectivă, nesituativă, rigidă, vizând doar fapta , nu și motivația. Ulterior ea devine autonomă prin interiorizarea și implicarea propriului sistem valoric în actul de judecare.

-30-

2.4. Relatia afectivitate-dependenta-anxietate

Studiile lui Bowlby* au pus in lumina nevoia puternica a oricarui copil pentru stabilirea unor legaturi profunde de atasament cu persoanele adulte si rolul fundamental al imaginii pe care copiii si-o fac despre aceste persoane. Relatiile de atasament au misiunea de a proteja persoana mai slaba, vulnerabila in raport cu factorii externi sau interni, fiind un mecanism de protectie. Siguranta si stabilitatea personalitatii umane, inclusiv a copilului, sunt doua conditii fundamentale ale unei vieti normale in societate, conditii care pot fi satisfacute doar prin formarea atasamentului afectiv. Unui copil cu o dezvoltare normala dintr-o familie cu o functionalitate normala ajunge deja la sfarsitul primului an de viata la asigurarea unui atasament puternic fata de parinti, adica a unei baze afective sigure si, prin aceasta, la reducerea maxima a starilor de anxietate.

Anxietatea a fost definită de Jean Piaget** ca teamă fără obiect, manifestată prin neliniște psihomotorie, modificări vegetative și disfuncții comportamentale. Astfel, în fața unei situații noi apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. Când sunt anxioși, copiii tind să devină neliniștiți, să plângă, să se ascundă după părinți sau să tremure. In plus, anxietatea este însoțită de obicei de o

…………………………………………………………………………………………………

John Bowlby, psihanalist, enunta “Teoria atasamentului” Jean Piaget, “Psihologia copilului”, 1966

-31-

formă de evitare. Când copilul e anxios, corpul îi devine mai încordat sau activat. Cercetătorii numesc aceasta reacție drept reacție de “atac sau fugă”(“fight or flight”), pentru că scopul este acela de a proteja persoana, pregătind-o să înfrunte sau să scape de un potențial pericol. Intre cele doua stari ambivalente (atasament- anxietate) exista un raport invers proportional: in colectivitatea de copii in care se manifesta frecvent teama fata de adulti, inhibitia sau blocajul afectiv, comportamentele dezordonate sau nesigure, retragerile in sine si alte forme incipiente sau maturizate ale anxietatii, nu s-au dezvoltat atasamente puternice fata de parinti, familie, de alti adulti sau de alte sisteme de referinta. Cu cat baza afectiva este mai sigura , cu atat curajul copilului este mai mare, libertatea de miscare si spatiul social in care indrazneste sa riste sa se deplaseze – mai intinse sau mai importante. Copiii crescuti fara dragoste si fara apropiere sufleteasca din partea familiei, a celor din jur, asadar copiii lipsiti in esenta de atasamentul afectiv normal sunt de regula pasivi, indiferenti, incapabili sa cunoasca sau sa exploreze lumea si isi vor consuma energia emotionala in cautarea sigurantei afective.

Psihanaliza sustine faptul ca un copil devine atasat de mama prin intermediul dependentei de satisfacerea foamei si nevoii de supt, de zona orala ca regiune corporala aducatoare de gratificare in primul an de viata.

La fel, in stabilirea relatiei de atasament copilul indeplineste un rol pasiv. Cand mama satisface corespunzator foamea copilului si hranirea este insotita de ingrijre plina de sensibilitate si iubire, copilul dezvolta un sentiment de incredere, speranta ca nevoile sale vor fi

-32-

satisfacute in continuare. Acest sentiment de incredere si securitate aduce un suport emotional care-l elibereaza pe copil de tensiunea nevoilor biologice si-i permite indreptarea atentiei spre mediul inconjurator; procesul sustine dezvoltarea ego-ului copilului sau stima sa de sine, el formandu-si o idee despre sine ca ca fiind separat de mama si de lumea inconjuratoare. Se formeaza astfel o forma mai matura a atasamentului in care reprezentarea interna, pozitiva, permanenta a mamei e mentinuta indiferent de starea momentana a copilului. Spre sfarsitul celei de-a doua jumatati a primului an, copilul isi dezvolta o legatura afectiva cu mama, legatura care nu mai e in mod necesar centrata pe nevoie, ca inainte. Acum daca mama pleaca, ea nu este uitata, iar copilul inceteaza sa mai manifeste o stare de tensiune in absenta ei.

Bowlby imparte progresia afectiva in 4 faze:

1. faza de pre-atasament (de la nastere la primele 6 saptamini) in care comportamentul copilului e puternic determinat genetic printr-un set de raspunsuri reflexe cu valoare adaptativa. Prin agatat, zimbet, plins, copilul e orientat spre altii si emite semnale inspre acestia. Semnalele infantile sunt de mare importanta pentru intretinerea contactului fizic in aceasta perioada. In aceasta faza apar semnale senzoriale rudimentare de recunoastere a mamei si nou nascutul prefera mirosul si vocea mamei in comparatie cu a altor persoane desi inca nu si-a format o relatie de atasament cu aceasta. Procesul de incepere a discriminarii dintre mama si o straina e facilitata de atitudinea emotionala a mamei.

-33-

Copiii recunosc vocea mamei doar atunci cind e modulata emotional; cind deliberat vorbeste monoton, copilul nu reuseste s-o recunoasca.

2. faza de construire a atasamentului (6 saptamini-6/8luni) copiii sunt orientati spre persoanele de referinta si au raspunsuri preferentiale cu mama mai frecvent decit inainte; copiii vor zimbi si vocaliza mai liber in prezenta mamei, se vor linisti mai repede cind sunt luati in brate de aceasta decit de un strain. Cu toate acestea un atasament specific nu este inca dezvoltat, atita vreme cit copiii nu protesteaza la separatia de mama, chiar daca la nivel perceptiv realizeaza distinctia familiar / nefamiliar. La aceasta virsta nu separatia de mama ci separatia de orice prezenta umana determina anxietatea copilului, el va raspunde prin stres daca e lasat singur, iar aceasta situatie se amplifica de-a lungul primului an de viata.

3. faza de clarificare a atasamentului (6/8 luni-18 luni/2ani). Atasamentul fata de mama e evident, copilul manifesta o anxietate de separare atunci cind mama-l paraseste. Dupa 7 luni reactia de anxietate creste foarte mult pina inainte de 18 luni. Cu noile abilitati dobindite – tarare, mers – copilul incearca in mod deliberat sa se mentina in prezenta mamei, urmind-o si folosind-o ca baza de securitate de unde porneste in descoperirea mediului si se intoarce la ea. Nu e intimplator faptul ca in aceasta perioada, din punct de vedere cognitiv copilul, statistic, dobindeste permanenta obiectului. In general copilul care la nivel cognitiv nu a reusit aceasta performanta nu protesteaza atunci cind mama dispare.

-34-

4. Formarea relatiei de reciprocitate. Rapida dezvoltare a performantelor cognitive si lingvistice inspre virsta de 2 ani, permite copilului sa aprecieze mai bine factorii care contribuie la apropierea si indepartarea mamei si sa anticipeze revenirea ei. Ca urmare anxietatea de separatie se diminueaza spre cel de-al 3-lea an. Mai mult, prin abilitatile nou dobindite copilul incepe sa se angajeze in eforturi active de apropiere de mama, cum ar fi persuasiunea, cererea iar nu strategiile infantile de tarare, agatare. Realizarea acestor performante in modificarea comportamentului matern solicita o dezvoltare a abilitatilor cognitive, inclusiv dobindirea decentrarii si intelegerea situatiei dintr-un alt punct de vedere decit cel personal. Copiii incep sa realizeze aceste performante in perioada prescolara timpurie dar pot fi ajutati de modul in care parintii le expun si clarifica propriul punct de vedere. Experientele arata ca mamele care pleaca fara sa-si avertizeze copiii pot sa genereze chiar la un copil de 2 ani anxietate si reactie de plins. In contrast, mamele care explica ca vor pleca si se vor intoarce repede si de asemenea le explica copiilor ce sa faca in perioada in care ele lipsesc (ex. “construieste-mi un pod din cuburi pina ce voi veni”) au copii care depasesc mult mai usor situatia. Explicatiile care ating nivelul de dezvoltare cognitiva a copilului functioneaza foarte bine, astfel, descrierile scurte despre ce vor face ele si cand se vor intoarce functioneaza foarte bine, in timp ce explicatiile lungi, repetitive, adresate cu multa vreme inainte de eveniment sunt nefolositoare.

-35-

Bowlby arata deci ca o legatura emotionala pozitiva dezvoltata fata de o persoana semnificativa isi are originea in primii 2 ani. Odata stabilita, copilul nu se mai angajeaza pentru multa vreme in cautarea unei relatii de proximitate la fel de insistent cum a facut-o pana acum. Modelul propus de Bowlby e bidirectional – un atasament securizant depinde de capacitatea copilului de a simula raspunsuri din partea persoanei care–l ingrijeste dar si de sensibilitatea responsivitatii materne.

Dependenta copilului de parinte, in special de mama, este fireasca in copilaria timpurie, pana in jurul varstei de 3 ani, cand ar trebui sa fie incurajata independenta sau autonomia lui in multe dintre activitatile pe care le intreprinde.

Studiile lui Bowlby au pus în lumină

-36-

Capitolul 3: Cercetare experimentală

3.1. Introducere

Conceptia conform careia pedepsele aplicate copiilor, corporale sau sub forma de constrangere, reprezinta metode de a-i determina sa se incadreze in anumite tipare a provocat de-a lungul timpului efecte de nedorit asupra psihicului acestora. Invariabil, primul sentiment este frica. Urmeaza minciuna, retragerea in sine si teama exacerbata care va conduce catre anxietate sub diverse forme de manifestare.

Spre deosebire de copilul prescolar si scolar, copilul anteprescolar detine prea putine resurse psihologice de a accepta, de a intelege greseala si a dezvolta mecanisme de coping. Studiile privind impactul pedepselor asupra calitatii vietii copiilor in copilaria mica (1-3 ani) au evidentiat un risc crescut de aparitie la acestia a problemelor emotionale si de relationare.

3.2. Obiectivele si scopul cercetarii

Obiectivul general al cercetarii l-a constituit investigarea efectelor psihologice ale pedepselor la copii. Acestui obiectiv i se subordoneaza doua obiective particulare:

-primul obiectiv particular il constituie investigarea predispozitiei la anxietate a copiilor care sunt pedepsiti in mod regulat fata de cei carora li se aplica rar pedepse

– al doilea obiectiv al cercetarii de fata este identificarea legaturii dintre dependenta copilului de parinte si criza afectiva survenita ca urmare a administrarii pedepselor.

-37-

3.3. Ipotezele cercetarii

Se prezuma ca:

subiectii pedepsiti prezinta vulnerabilitate emotionala crescuta, chiar daca pedepsele nu sunt de ordinul violentei si/sau al punitiei corporale

un status functional scazut scade abilitatea copilului de a interactiona cu cei din jurul sau

beneficiind de suport familial, anteprescolarii dobandesc independenta afectiva, cu risc scazut de manifestare a crizei afective

3.4. Descrierea lotului de cercetare

– 40 de parinti cu varste cuprinse intre 22 si 35 de ani care au copii cu varste cuprinse intre 2 ani si 6 luni – 3 ani

Lotul investigat este alcatuit din 40 de mame, deoarece criza afectiva este explicabila prin atasamentul intens fata de mama la aceasta varsta

Tabel nr.1- Descrierea lotului de cercetare

-39-

Fig.nr.1. Distributia esantionului in functie de mediul de provenienta

Fig.nr.2 Distributia esantionului in functie de nivelul de studii

-40-

3.5. Organizarea, planificarea si desfasurarea cercetarii:

Cercetarea s-a desfasurat in cadrul Gradinitei si Cresei nr.1 din orasul Navodari, judetul Constanta asupra unui lot de 40 de parinti-mame a unor copii cu varste cuprinse intre 2 ani si jumatate- 3 ani. In prezenta educatorilor, parintii au fost invitati sa participe la cercetarea de fata si sa completeze chestionarele, doar in urma consimtamantului verbal al acestora din urma.

3.6. Instrument utilizat

– Instrument personal: chestionar privind nivelul de criza afectiva a copiilor anteprescolari in raport cu folosirea pedepsei/recompensei

Pentru compararea rezultatelor, se impune prezentarea pe scurt a celor 3 parti componente ale chestionarului :

Capitolul I: are in vedere pedepsirea copilului si reprezentarea notiunii de pedeapsa in viziunea parintelui, pedeapsa atat corporala, cat si psihica;

Capitolul II: masoara gradul de recompensare a copilului, atat ca recompensa verbala, cat si materiala

Capitolul III: masoara prezenta crizei afective si intensitatea acesteia si este in legatura direct proportionala cu frecventa pedepselor si invers proportionala cu cea a recompenselor.

Raspunsuri cu predilectie:

Cap.I-a II-b III-a -foarte frecvent criza afectiva

I-c II-d III-c -frecvent criza afectiva

I-d II-c III-d -mai putin frecvent criza afectiva

I-b II-a III-b -deloc; -fara criza afectiva

-41-

3.7. Verificarea ipotezelor si interpretarea psihologica a rezultatelor cercetarii

Ipoteza nr.1: Se prezuma ca subiectii pedepsiti prezinta vulnerabilitate emotionala crescuta, chiar daca pedepsele nu sunt de ordinul violentei si a punitiei corporale

Am masurat nivelul crizei afective prin aplicarea chestionarului mai sus mentionat. Timpul aferent completarii chestionarului a fost de 10 minute, alternand perioadele

intre cele trei capitole distincte ale instrumentului. Itemii au fost formulati clar, pentru un grad de intelegere ridicat al informatiilor. Pe parcursul aplicarii nu au fost intampinate dificultati de comprehensiune a itemilor.

S-au obtinut 2 indici ai unui nivel de criza afectiva crescut : a reiesit ca 35 % din copii au foarte frecvent criza afectiva, 30% au frecvent criza afectiva, 25% mai putin frecvent criza afectiva si doar 10% nu au deloc criza afectiva.

Figura nr.3 : masurarea crizei afective

-42-

A rezultat ca acei copii care sunt adeseori admonestati si rareori recompensati prezinta foarte frecvent criza afectiva ( 14 copii), in timp ce aceia care sunt admonestati, dar mai des recompensati au frecvent criza afectiva (12 copii).

Pe de alta parte, a rezultat ca subiectii care sunt adeseori recompensati si rar pedepsiti prin admonestare prezinta mai putin frecvent criza afectiva( 10 copii), in timp ce aceia la care se foloseste frecvent recompensa si extrem de rar pedeapsa nu au deloc criza afectiva ( 4 copii).

Rezulta ca nivelul crizei afective este in legatura direct proportionala cu gradul de pedepsire al copiilor si invers proportionala cu gradul de recompensare.

-43-

Fig.nr.4 :

Fig.nr.5:

-44-

Ipoteza nr.2 : se prezuma ca un status functional scazut al copilului pedepsit scade abilitatea copilului de a interactiona cu cei din jurul sau

Pentru testarea acestei ipoteze am folosit acelasi chestionar, unde am corelat rezultatele obtinute cu marturiile parintilor asupra socializarii copiilor, si anume:

– parintii care isi pedepsesc foarte des copiii au sesizat in comportamentul micutilor o tendinta la izolare a acestora, inclusiv in cadrul unor grupuri de aceeasi varsta: copiii nu impart jucariile cu ceilalti, distorsioneaza intotdeauna o activitate la care nu au luat si ei parte de la inceput si sunt foarte agitati;

– parintii care isi recompenseaza des copiii au observat usurinta integrarii micutilor in cadrul unui grup: sunt atenti la activitatile desfasurate, nu sunt agitati, impart jucariile cu ceilalti, urmeaza intotdeauna grupul.

Rezulta ca acei copii adeseori pedepsiti relationeaza defectuos cu cei din jur, in timp ce copiii adeseori recompensati interactioneaza cu cei din jur la un nivel satisfacator.

Fig.nr.6:

-45-

Fig.nr.7:

Ipoteza nr.3: beneficiind de suport familial, anteprescolarii dobandesc independenta afectiva, cu risc scazut de manifestare a crizei afective

Pentru testarea acestei ipoteze, dupa masurarea nivelului crizei afective si corelarea datelor obtinute, am investigat si gradul de disponibilitate al parintelui, respectiv al mamei, fata de copil. A rezultat ca mamele a caror copii au frecvent si foarte frecvent criza afectiva aloca putin timp copilului, 50% dintre ele fiind casnice si 50 % avand un serviciu;

Tabel nr.3

-46-

in timp ce mamele a caror copii au mai putin frecvent criza afectiva sau nu au criza afectiva acorda copiilor cea mai mare parte a timpului, 40% fiind casnice si 60% avand un serviciu.

3.8.Rezultatele cercetarii:

În manifestarea crizei afective a antepreșcolarului au fost identificate două faze specifice:

faza opoziției si

b) faza cooperării cu adultul.

Intre cele doua faze si folosirea recompenselor si a pedepselor ca mijloc de educare exista, desigur, o stransa legatura.

Criza afectiva în acest stadiu a fost conturata de o serie de caracteristici:

1. Trairile afective mai bogate si nuantate, atât prin diversificarea trairilor pozitive cât si a celor negative .

2. Afectivitatea pozitivata pentru durate mai mari de timp-anteprescolarul putand desfasura un timp mai îndelungat activitati aducatoare de trairi pozitive, datorita echilibrarii tot mai bune cu mediul; jocul, plimbarea, comunicarea, activitatea-activitati care devin surse de încântare, placere, bucurie, satisfactie. Lipsa unei afectivitati dominant pozitive este simptomatica, indicând o stare de suferinta cronica, fizica sau morala, a copilului.

-47-

3. Exprimarea afectiva devenita mai clara pe de-o parte, variatele trairi pozitive si negative fiind redate prin expresii emotionale tot mai nuantate si adecvate (modelate tot mai bine prin imitatie), iar pe de alta parte, trairile fiind tot mai logic raportate la sursa care le-a produs.

4. Trairile afective cu caracter capricios si superficial -ele trecand rapid de la pozitiv la negativ si invers, si avand o dezvoltare ampla pe orizontala, lipsita de profunzime. Nu sunt însa excluse trairile negative (timorare, frica, anxietate, tristete, depresie, neajutorare) de o mare profunzime, specifice copiilor traumatizati, trairi care se exprima adesea în plan organic.

5. Apar primele amintiri ale unor trairi emotionale anterioare si primele anticipari ale unor trairi emotionale viitoare, si în functie de coloratura lor copilul îsi poate regla conduita astfel încât sa le evite pe cele negative si sa le obtina pe cele pozitive.

6 Nevoia de afectiune din partea adultului: copilul cere sa fie alintat, mângâiat, sarutat si nevoia de a-si exprima afectiunea fata de adult în mod similar. Lipsa din conduita copilului a acestor manifestari este simptomatica, indicând tensiuni si dificultati majore în relatia sa cu adultul.

7.Emoțiile situative ,adică legate de împrejurările concrete de viață în care el se află și de prezent; de trebuințele lui primare;

– sunt instabile și capricioase și relativ superficiale, copilul trecând foarte repede de la râs la plâns și invers;

– au puternice componente organice în conduitele emoțional expresive așa că, atunci când plânge tare pot apărea și dureri abdominale și reacții de vomă;

emotiile sunt într-o pozitivare progresivă, antepreșcolarul relaționand pozitiv cu ambianța;

-48-

– sunt mai bogate și mai variate. Copilul se bucură de jucării, de dulciuri, de faptul că adultul se joacă mereu cu el, de cărțile cu imagini, de desenele animate etc. Se sperie de mai multe situații și stimuli cum ar fi: zgomote puternice, fulgere, vijelia, sunete ascuțite etc.

8. Comportamentele emoțional-expresive care cuprind mai multe elemente învățate prin imitarea adulților. De exemplu, când este supărat se uită urât ca tata, sau are reacțiile verbale ale acestuia;

– încep să fie implicate și elemente de memorie afectivă și apare un fel de anticipare a urmărilor faptelor lui;

-are o nevoie crescută de dragoste din partea celorlalți și cu deosebire din partea părinților, aceasta fiind o condiție principală a bunei sale dezvoltări psihice.

-se manifestă gelozia dacă mama acordă atenție altui copil sau dacă nu-i acordă lui atenție suficientă. Gelozia este la copiii mici un spatiu dramatic al trairilor psihice în care se activeaza ambiguitatea legata de intrusiune (o a treia persoana în relatiile de afectiune dintre copil si mama);

Dupa vârsta de 2 ani, copilul începe sa intuiasca mai clar limitele ce i se impun si sa sesizeze conduitele admise, corectitudinea lor, etc. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsa. Acestea au un rol deosebit în formarea identitatii.

-49-

Concluzii

Un rol important in decelarea legaturii dintre pedeaspa si criza afectiva la copilul anteprescolar ii revine familiei anteprescolarului. Pentru copii, rolul cel mai important il are familia.Familia poate deveni un aliat puternic in depasirea perioadei de criza afectiva caracteristica anteprescolarului.

Pedeapsa este o consecinta negativa. Atunci cand este folosita corect, pedeapsa elimina sau reduce comportamentul nedorit. De aceea este atat de greu sa fie pedepsiti corect copiii ; e nevoie de perseverenta. Prea multe pedepse dauneaza, creeaza sentimente neplacute si ii secatuiesc pe parinti de energie. Pedeapsa trebuie sa isi atinga scopul, insa nu e usor sa fie folosita in mod eficient. Se considera ca sanctionand un comportament gresit sau urat se determina evitarea repetarii lui de catre copil. Cateodata e adevarat, dar de cele mai multe ori nu.

Orice actiune a adultului poate fi privita ca o recompensa sau pedeapsa, inclusiv ignorarea. Recompensezi comportamentul bun pentru a obtine o repetare a lui si in viitor si il pedepsesti pe cel rau pentru a nu se mai repeta. Cu toate acestea, stimulii isi pierd din valoare in timp si trebuie schimbati odata cu inaintarea in varsta.

Relatia cu adultul ramane pentru copil elementul esential al dezvoltarii afectivitatii sale.

-50-

Program de consiliere a parintilor care au copii cu manifestari de criza afectiva:

La intrebarea “Care este secretul in a fi un bun parinte?” se poate raspunde cel mai usor :”Sa nu faci in continuare lucrurile care nu merg, ci sa experimentezi alte metode”. Se impune enumerarea catorva sugestii adresate parintilor care se confrunta cu manifestarile crizei afective ce le acapareaza o scurta perioada de timp copiii:

multi parinti au tendinta de a-si exagera rolul si nu vor sa inteleaga ca a venit momentul sa-si lase copiii sa descopere mediul inconjurator, desigur sub supravegherea din umbra a parintilor

deseori, parintii au obiceiul de a-si disciplina copiii in acelasi fel cum ei insisi au fost disciplinati de parintii lor; e cazul sa fiti mai detasati, dar perseverenti

copiii invata din ceea ce vad, nu din ceea ce li se spune; educarea copilului incepe in familie inca din primele zile de viata;

evitati sintagma :”Faci cum spun eu!”; de obicei, severitatea excesiva a parintilor impune copiilor un sistem rigid de reguli, un volum mare de sarcini, care pot depasi limitele psihologice ale copilului- se obtine astfel doar subjugarea copilului si nu colaborarea efectiva a acestuia; lipsa de disponibilitate, apropiere sau consolare pot duce la dezvoltarea convingerii copilului ca el nu merita sa fie iubit;

-51-

In acest sens nu trebuie uitat rolul important al afectivitatii din piramida trebuintelor lui Maslow:

la cealalta extrema, parintii prea indulgenti si care ii permit copilului sa se manifeste cum vrea el si nu ii interzic anumite comportamente care nu sunt de dorit, poate duce la haos;

sa fie evitate extremele “prea exigenti” sau :prea toleranti”, pentru ca de regula calea de mijloc este si cea mai eficace;

-52-

– e de preferat ca in momentul manifetarilor copilului prin plans si tipete atunci cand vrea sa obtina un lucru si nu i se poate oferi sa-l ignorati ca si cum nu ati observa nimic; faptul ca in acele momente va iesiti din fire nu face decat sa agraveze criza afectiva a copilului;

incercati sa-l atrageti in diverite activitati casnice, pe langa dumneavoastra, asta ii va spori interesul si atentia, dar va consolida si legatura parinte-copil;

incercati sa imbinati autoritatea cu atasamentul si disponibilitatea si astfel veti creea un mediu securizant pentru copilul dumneavoastra, mediu care va fi sesizat si de copil;

dati-le sansa sa-si exprime si vointa lor libera: daca vor sa exploreze propria casa in care locuiesc nu inseamna ca intotdeauna vor strica cate ceva, ci pana la urma vor deveni cooperanti si descurcareti;

in momentul in care sunteti nevoit sa-l pedepsiti pentru a nu mai repeta un comportament gresit sau complet de nedorit, explicati-i de ce sunteti nevoit ca parinte sa-l pedepsiti, il va ajuta sa inteleaga pe viitor ce trebuie si ce nu trebuie sa faca;

-53-

– nu folositi recompensele la intervale scurte de timp si pentru motive minore, ci doar atunci cand este ceva important si nu intotdeauna recompensa sa fie materiala, ci si psihologica: va invata astfel ca un comportament pozitiv atrage dupa sine atat dragostea, cat si aprecierea parinteasca si are urmari pozitive; daca folositi regulat si cu atat mai mult, excesiv, recompensa materiala, nu veti reusi decat sa-i intensificati criza afectiva, prin care va reusi sa va manipuleze;

in momentul in care cele de mai sus par sa nu fie suficiente pentru toate situatiile cu care va veti confrunta, reflectati la urmatoarele citate:

“Copiii nu trebuie sa fie dresati in mod mecanic, ci sa fie invatati sa gandeasca”- Immanuel Kant

“Copilul ajunge pentru parintii sai dupa educatia pe care o capata: rasplata sau pedeapsa”- Jean Jacques Rousseau

“Un copil poate oricand sa il invete pe adult trei lucruri: cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste;

Plastic si sugestiv se poate afirma ca “fotografia se face acasa in familie, ulterior gradinita si scoala au rol de developare a fotografiei”- Psihoterapeutul Mihail Litvak

-54-

Anexe

Chestionar privind nivelul de criza afectiva a copiilor anteprescolari in raport cu folosirea pedepsei/recompensei

I.Pedeapsa

1. In opinia dvs.pedepsele reprezinta o modalitate de educare a copiilor:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

2. O pedeapsa ar trebui insotita de explicarea motivului aplicarii ei:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

3. ”Bataia este rupta din rai” contine o mare doza de adevar:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

4. Ca modalitate de pedeapsa, bruscarea copilului si restrictionarea activitatii sale vi se par potrivite:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

-55-

5. Daca incepe sa planga copilul, renuntati imediat la a-l pedepsi:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

II Recompensa

1. Recompensa reprezinta o modalitate de stimulare a copiilor:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

2. Recompensa materiala este cea mai potrivita:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

3. Recompensarea copilului trebuie facuta la fiecare lucru bun pe care acesta il indeplineste:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

4. Recompensarea copilului are loc imediat:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

-56-

5. Copilul este stimulat si de recompensele verbale:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

III Criza afectiva

1. Comportamentul opozant il defineste pe copilul dvs.:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

2. Copilul manifesta din ce in ce mai des accese de independenta:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

3. De ceva timp, la rugamintile dvs.diverse, copilul raspunde frecvent “nu”:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

4. Desi raspunde initial nu, copilul face totusi ceea ce ii cereti fara alte rugaminti:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

-57-

5. Aveti uneori impresia ca nu va mai asculta deloc:

a.da, intotdeauna

b.nu, niciodata

c.adeseori

d.rareori

Raspunsuri cu predilectie:

Cap.I-a II-b III-a -foarte frecvent criza afectiva

I-c II-d III-c -frecvent criza afectiva

I-d II-c III-d -mai putin frecvent criza afectiva

I-b II-a III-b -deloc; -fara criza afectiva

Bibliografie

1. BIRCH ANN,”Psihologia dezvoltarii”,( 2000), Editura Tehnică, București

2. CREȚU, T. – „Psihologia vârstelor”, Ed. Universității, București, 1994

3. DEBESSE, M. – „Psihologia copilului de la naștere la adolescență”, EDP, București, 1970

4. GOLEMAN, D.-“Inteligenta emotionala”, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2001

5. Golu, P. (2001), „Psihologia dezvoltarii si a invatarii, Editura Fundatiei Humanitas, Bucuresti

6. Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1994), „Psihologia copilului”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

7. Osterrieth, P. (1976), „Introducere in psihologia copilului”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

8. Osterrieth, P. (1985), „Copilul si familia”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

9. Paunescu, C. (1973), „Copilul nostru de la 0 la 3 ani”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

MITROFAN, N., MITROFAN I. – “Familia de la A… la Z”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1991

-59-

Pernoud, L. (2001), „Cum imi cresc copilul”, Editura Terra, Bucuresti

Piaget, J., Inhelder, B. (1980), „Psihologia copilului”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

13. PIAGET, J. – “Judecata morală la copil”,EDP, București, 1980

Popescu, O. (1987), „Cresterea si educarea copilului”, Editura Medicala, Bucuresti

15. RASCANU, R. (2003), “Psihologie și comunicare”, Ediția a II a, revăzută și adăugită, Editura Universității din București.

16. ȘCHIOPU, U. – „Psihologia copilului”, București, EDP, 1967

17. ȘCHIOPU, U., VERZA, E. – “Psihologia vârstelor”, ediția a treia revizuită și adăugită, EDP, București, 1997

VERZA, E., VERZA F. E. – “Psihologia vârstelor”, Editura Pro Humanitate, București

VINCENT, R., Cunoasterea copilului, EDP, Bucuresti 1972

-60-