Regimul Penitenciar
Regimul penitenciar în Republica Moldova
CUPRINS
Cuvînt înainte
Capitolul I. Considerații generale privind regimul penitenciar
1.1 Aspecte conceptuale cu privire la regimul de detenție
1.2 Aspectul evolutiv al legislației execuțional-penale
1.3 Funcțiile regimului penitenciar
1.4 Particularitățile esențiale ale regimului penitenciar
1.5 Analiza de drept comparat privind regimul penitenciar aplicat în unele state europene
Capitolul II. Conținutul regimului de detenție
2.1 Ordinea și condițiile executării pedepsei cu închisoarea
2.2 Mijloacele de asigurare a regimului de detenție
2.3 Reguli ce se referă la condamnați, la administrația penitenciarului și la alți participanți a raporturilor juridice ecxecuțional-penale
2.4 Regimul de ordine și disciplină
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Cuvînt înainte
Actualitatea temei investigate.
Într-un stat de drept există anumite norme de conduită general obligatorii, în contextul pedepsei cu închisoarea, este vorba despre normele consacrate în Codul penal al Republica Moldova, adică cele penale. În cazul nerespectării normei penale statul î-și rezervează dreptul exclusiv de a aplica forța coercitivă.
Aplicării forței de constrângere, de regulă, are ca rezultat aplicarea sancțiunilor juridice. Sancțiunile de drept penal sunt consecințele pe care legea le leagă de încălcarea normelor penale. În esență ele reprezintă un mijloc de restabilire a ordinii de drept și de realizare a scopului reglementării juridice a relațiilor de apărare socială. Prin urmare, pedeapsa cu închisoarea prin natura sa, aduce atingere libertăților fundamentale ale persoanei, adică unei valori sociale, unui atribut important pentru ființa umană. Din aceste considerente tema respectivă devine de o mare semnificație și importanță.
Un factor important este poziția legiuitorului și a statului cu privire la scopul politicii penitenciare în materia executării pedepsei privative de libertate, în statul în care se pune accent pe reeducarea, reintegrarea socială a persoanelor condamnate și nu în ultimul rând pe respectarea drepturilor fundamentale. Astfel, e firesc că persoanele condamnate trebuie privite din alte unghiuri, reprezentînd o categorie specifică a societății care necesită o atenție și o tratare deosebită.
Primul element al regimului penitenciar îl constituie deținerea condamnaților în locuri special destinate. Codul de executare stipulează că executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deținere numite penitenciare. Necesitatea reglementării locului când se execută condamnarea rezidă în impactul pe care îl are clădirea proiectată și construită pentru a servi la adăpostirea persoanelor condamnate. Structura și alcătuirea clădirii destinată a fi închisoare asigură izolarea condamnaților de lumea înconjurătoare, poate trezi sentimentul răspunderii morale și al responsabilității față de propria conduită. În clădirea numită penitenciar condamnații își notează propriile datorii, trăiesc lupte sufletești determinate de stări morale, de remușcări și regrete, își justifică cele spuse sau făcute, într-un cuvânt trăiesc diferite și multiple drame.
Scopul și sarcinile lucrării de licență constă în examinarea problemelor regimului penitenciar, adică studierea rolului, locului și funcției acestei instituții de drept execuțional penal, precum și a condițiilor de detenție, relevarea problemelor cu care se confruntă condamnații, precum noțiunea și tipurile regimului de detenție, cerințele lui de bază, aplicarea măsurilor de corectare față de condamnați. Studierea rolului, locului și funcției instituțiilor penitenciare din Republica Moldova și a condițiilor de detenție a fost efectuată prin analiza comparativă a legislației Republicii Moldova, României, Federației Ruse etc.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării.
Sarcinile propuse au condiționat utilizarea unor metode și procedee de cercetare, aplicate în practică bazate pe metoda inductivă de cunoaștere a fenomenului executării pedepsei în penitenciare constituind principiul metodologic al investigării științifice. Totodată, cercetarea subiectului acestei lucrări s-a efectuat prin metoda istorică, sistematică și statistică.
Baza teoretico-științifică a cercetărilor o constituie lucrările în domeniul penitenciar a autorilor din Republica Moldova, România și Federația Rusă: Vladislav Manea,Vasile Florea, Moraru V., Mihail Lașcu, Simion Carp, Cornel Osadcii, Oleg Rusu, Ioan Oancea, Nicolae-Anghel N., Zidaru P., Octavian Pop., Бeлый H., Бpилиантoв A. B., Aнтoнoв O. A., Bыcoтина A.A., Гopoдинeц Ф.M., Mалинин B.Б., Cмиpнoв Л.Б., Cпицнадeль B.Б., Ceливepcтoв B.И., etc.
Prin elaborarea lucrării date, urmărim să găsim căile posibile de soluționare a multitudinii de probleme ce apar la aplicarea și executarea pedepsei cu închisoarea, să enunțăm propuneri care, sperăm noi, vor fi binevenite pentru perfecționarea și modificarea unor reglementări în cea ce privește această formă de pedeapsă.
Baza normativă a cercetării o constituie atât actele normative naționale cît și cele internaționale, în materia abordată.
În procesul sintetizării lucrărilor științifice ale autorilor de teorie penitenciară precum și a actelor normative de pe plan intern și în scopul argumentării concluziilor și propunerilor au fost utilizate următoarele metode: metoda de analiză și sinteză, metoda istorico – didactică, metoda structural – tematică, metoda comparativă, metoda științifică.
Teza este structurată în: cuvînt înainte, două capitole cu subcapitole, concluzii și sugestii, bibliografie.
Tot ce se conține în prezenta lucrare constituie o privire din interior asupra particularităților regimului penitenciar, fapt care ne va ajuta să formăm o imagine adecvată a complexității fenomenelor umane din penitenciare.
CAPITOUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REGIMUL PENITENCIAR
1.1. Aspecte conceptuale cu privire la regimul de detenție
Primele menționări despre închisori se datează prin sec. XVII, dar instituția respectivă a apărut mult mai devreme. Încă Issac Taylor în 1899, în lucrarea sa „Istoria Alfabetului” a concretizat, că îndată ce omul s-a învățat să construiască primele construcții din piatră sau din cărămidă, în clădirile împărătești și-n imensele castele au apărut celule și subsoluri.
În perioada data de timp cele mai răspândite, măsuri represive, erau pedepsiri fizice, ofensări publice, cele mai frecvente erau pedepsele corporale, iar detenția în închisoare se considera la fel una des aplicată.
Renumitul jurist englez Brecton, care a trăit în sec.XIII, a subliniat că închisoarea trebuie folosită ca loc de detenție, dar nu de pedeapsă. În acea perioadă închisoarea îmbrăca o altă forma decât cea cunoscută acum de noi. Faptul dat denotă, că în acea perioadă pe lângă detenție se aplicau, concomitent, și pedepsele corporale, cauzând persoanei suferințe deosebite.
Juristul roman Ulpian, încă în sec. III a menționat că: „închisoarea trebuie folosită ca mijloc de arestare nu și de pedepsire”. Peste un timp aceste cuvinte au primit importanță ca text de drept și s-au transformat în sec. VI în lege, cu toate că de aceasta s-au folosit de rareori. În majoritatea cazurilor romanii preferau să rezolve problemele cu ajutorul amenzii sau compensației dacă părțile aveau statut egal, iar dacă vinovatul aparținea unui statut mai inferior decât victima, se folosea o pedeapsă mai dură, chiar și pedeapsa cu moartea.
Închisorile, pe acele timpuri, erau considerate ca un loc de detenție temporară a arestaților până când nu se aplicau măsurile de pedeapsă.
Noțiunea „carceră” apare în cărțile legislative engleze, scrise aproximativ prin anii 890 e.n., aceasta însemnând detenția în închisoare timp de 40 de zile a celor ce au încălcat jurământul.
Puterea de stat și rolul împăratului ca putere supremă, au dus la aceea că doar organele statale puteau controla soluționarea contradicțiilor apărute între supuși. Scopul de bază era de a impune victima sau rudele celui omorât să primească compensație bănească în loc de a se folosi de răzbunare. Totuși, unele coduri străvechi permiteau răzbunarea, principiul talionului, (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), care de fapt aveau ca tendință de a stăpâni răzbunarea și de a introduce pedeapsa proporțional cu vina.
Majoritatea legilor antice propuneau victimei compensații și în anumite cazuri o impuneau să primească compensația. Pedeapsa cumplită avea loc doar atunci, când nu se plăteau compensații și în cazul recidivei. Compensația juca un rol important, deoarece amenzile erau principala sursă de venit a statului.
Astfel, în sec. XII, vechiul sistem al amenzilor, prelucrat pentru compensația victimelor și păstrarea înțelegerii între rasa dură și cu spirit războinic a oamenilor liberi, a cedat locul altui sistem cu ajutorul căruia împăratul prin reprezentanții puterii sale înfăptuiau pedeapsa și încasarea amenzilor, aceasta devenind principala sursă de venit, în folosul coroanei. Infractorilor obișnuiți se aplicau măsuri drastice de tratare, care, anterior se foloseau doar în privința robilor.
Arestații se întrețineau pe cont propriu. Deținuții se alimentau bine dacă aveau pentru aceasta mijloace, în caz contrar, puteau să moară de foame.
În închisori se întemnițau mai rar, alte măsuri de pedeapsă se considerau mai efective. Până în sec. XVII, în majoritatea țărilor europene închisorile se foloseau în calitate de case de corecție sau ca locuri de așteptare a pedepsei, de regulă, corporale sau cu moartea.
După descoperirea Americii, iar mai târziu a Australiei, aceste locuri au devenit teritorii pentru exilarea deținuților, care până atunci erau trimiși în Siberia. Conform opiniei lui Marcenco, o dată cu apariția necesității de a folosi munca fizică a robilor, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu deportarea și expulzarea.
Până la momentul când oamenii erau exilați, fapt ce a dus la formarea unităților penitenciare în America și Ausralia, în Europa s-a dezvoltat ideea deținerii infractorilor cu scop de pedepsire și corecție.
Schimbările ce au avut loc în Anglia, în special procesul de delimitare a pământului pentru formarea pășunilor, a dus la pierderea mijlocului de existență a fermierilor, iar prețurile mari la produse alimentare i-au impus să cerșească. În așa fel lipsind țăranii de sursa lor de existență i-a impus să caute posibilitate de a câștiga în orașe. Ei mergeau de la unul la altul pentru a găsi un loc de muncă. Pentru a rezolva problema cerșetoriei, statul a introdus noile legi pentru cei săraci. Legislatorul era cointeresat în a controla, dar nu a rezolva problema: a sistematiza și clasifica, dar nu a se ocupa cu interes deosebit, întru soluționarea problemei date. Deci, săracii erau împărțiți în grupe. Cei ce au fost considerați că s-au chinuit îndeajuns primeau ajutor, iar restul ce se socoteau lenoși erau închiși în case de corecție și care munceau cu țel de pocăință.
Aceste condiții au influențat asupra schimbării atât a economiei cît și a psihologiei oamenilor. În 1522 Martin Luter scrie două lucrări având ca problemă sărăcia, care au influențat deosebit asupra Europei. Luter a evidențiat că fiecare individ trebuie să lucreze. Aceasta reflectă schimbări în privința atât a săracilor, în general, cît și a cerșetorilor și vagabonzilor în particular. A apărut o privire nobilă asupra sărăciei care a dus la detenția oamenilor ce nu doresc să lucreze. Aceste schimbări au dus la elaborarea a noi tipuri de închisori de corecție, apărute prin anii 1600 și care au devenit primele instituții de corecție, drept scop de reeducare.
Cea mai veche instituție olandeză, deschisă în Amsterdam în 1596, era folosită pentru deținerea bărbaților arestați ce erau antrenați în muncă. În anul următor s-au deschis asemenea instituții numite case de filat pentru femei.
Reformatorii englezi doreau să împace sărăcia și șomerii în trei dențiat că fiecare individ trebuie să lucreze. Aceasta reflectă schimbări în privința atât a săracilor, în general, cît și a cerșetorilor și vagabonzilor în particular. A apărut o privire nobilă asupra sărăciei care a dus la detenția oamenilor ce nu doresc să lucreze. Aceste schimbări au dus la elaborarea a noi tipuri de închisori de corecție, apărute prin anii 1600 și care au devenit primele instituții de corecție, drept scop de reeducare.
Cea mai veche instituție olandeză, deschisă în Amsterdam în 1596, era folosită pentru deținerea bărbaților arestați ce erau antrenați în muncă. În anul următor s-au deschis asemenea instituții numite case de filat pentru femei.
Reformatorii englezi doreau să împace sărăcia și șomerii în trei categorii. Prima categorie era constituită din copii fără casă, а doua – din bolnavi și invalizi, а treia categorie – din vagabonzi și prostituate.
Primele două categorii se întrețineau în unități speciale, acordate de către autoritățile orășenești. Pentru а treia categorie, а fost donat castelul Braidwell din Londra, devenind prima instituție de corecție.
În sec. XVII în Europa s-au deschis un șir de ateliere în închisori. Arestații erau condamnați la pedeapsa cu munca. În rezultat, în sec. XVII și XVIII uniunile de corecție cu munca au devenit închisori pentru infractori.
Mai târziu, s-а introdus în practică sancționarea celor vinovați prin intermediul pedepselor fizice în public, iar după aceia în coloniile de corecție cu munca. La sfârșitul sec. XVI judecătorii din Olanda, Germania pronunțau regulat astfel de verdicte.
Astăzi e dificil de înțeles ce factor а dus la ideea de а priva de libertate: pedeapsă și producere а durerii, folosirea arestaților în calitate de clasă muncitoare ieftină sau gratuită. Doar un lucru este evident, orice nu ar fi aceasta nu aduce roade. Ca parte а politicii penale, ideea de privațiune de libertate chiar de la începutul existenței sale era supusă modificării.
Sancțiunile penale au fost concentrate asupra răzbunării, izolării expulzării, morții bazate pe ideea că vinovații sunt dușmanii societății și merită această pedeapsă, o astfel de atitudine în istorie se numește – ideologia sancțiunii.
În sec. XVIII – în epoca Renașterii apare o ideologie nouă. Această era o direcție reformatoare, care а concretizat plusurile și minusurile sistemului de întreținere а oamenilor întemnițați. S-а concluzionat faptul că dreptul penal și procedurile sunt prea dure și e nevoie de а schimba formele de pedeapsă și condițiile de întemnițare.
Principalele poziții ai reformei se bazau pe etica muncii. Următorul pas а fost elaborarea închisorilor nu doar pentru pedepsirea infractorilor, dar și pentru reeducarea acestora și readucerea în societate ca cetățeni cu drepturi depline.
Prima persoană ce а petrecut serioase cercetări în studierea acestei probleme а fost monahul și preotul Jean Mobilion (1632 – 1707).
El și-а concentrat atenția asupra modului de viață monahală, pentru care după părerea sa, trebuie de respectat patru reguli: izolarea, munca, tăcerea, ruga.
Un alt inovator, а fost Cesare Bonessana (1738 – 1794) care era împotriva pedepsei cu moartea și condițiile dure de întreținere а deținuților și aproba schimbările de acea vreme. El а elaborat o lucrare, pe marginea acestei probleme, care а fost bazată pe anumite puncte, unele din ele fiind actuale și astăzi:
Așa după cum dreptul penal а elaborat limitări în privința libertății personalității, legea trebuie să aibă scopuri limitate. Funcția legii se înțelege în aceea de а satisface necesitățile societății și nu de а insista asupra virtuții și atunci interzicerea acțiunilor va limita numărul infracțiunilor.
În practică, principiul prezumției nevinovăției trebuie să fie factor de conducere și în toate etapele procesului penal, dreptul bănuitului, învinuitului, condamnatului trebuie apărat.
Dreptul penal trebuie să precizeze de la început infracțiunea și pedeapsa.
Pedeapsa trebuie să fie o răsplată: “Fiecare om trebuie să fie pedepsit în dependență de gradul lui de vinovăție.”
Gradul de sancțiune trebuie să fie limitat, el nu trebuie să depășească gradul de vinovăție și trebuie să devină ca o lecție pentru alții.
Caracterul pedepsei trebuie să corespundă caracterul infracțiunii: în cazul furturilor în proporții mici e de ajuns o amendă, iar în cazul infracțiunilor cu o deosebită cruzime – pedepse corporale și munca corecțională.
Trebuie să existe caracterul inevitabil și imediat al sancțiunii.
Pedeapsa nu trebuie folosită în calitate de exemplu pentru societate, nu trebuie să poarte caracter de reeducare, deoarece reeducarea forțată nu are sens. Pedeapsa trebuie să se bazeze pe criteriul obiectiv al infracțiunii și nu trebuie schimbată în dependență de personalitatea infractorului.
Mai bine de preîntâmpinat infracțiunea, decât de а pedepsi.
Djon Govard (1726 – 1790), timp de 20 de ani а influențat asupra lucrărilor reformatorilor sistemului penitenciar. Lucrarea sa “Starea închisorilor” și activitatea practică, а influențat nu doar asupra legislației engleze, dar și а impus oamenii în întreaga Europă să caute căi de reformare а sistemului penitenciar. Datorită activității lui D.Govard, а apărut primul act penitenciar de așa fel în Anglia, ce include multe principii de reformare а sistemului penitenciar.
Pedeapsa cu închisoarea aste baza sistemului penal modern. În trecut, pînă la începutul sec. Al XIX-lea, baza sistemului penal a fost pedeapsa corporală, înlocuirea acesteia însemnînd renașterea dreptului penal și inaugurarea unei epoci umanitare.
Obiectul pedepsei cu închisoarea îl constituie libertatea condamnatului, unul din cele mai de preț bunuri ale individului. Valoarea acestuia este generală, adică există pentru toți indivizii, de toate condițiile.
Pedeapsa cu închisoarea este superioară celorlalte pedepse, fiindcă are mai multe avantaje și calități:
Poate fi aplicată și executată în formă umană;
Este eficace, imprimînd un rău sensibil, prin bunul foarte valoros pe care îl are ca obiect;
Poate fi aplicată după regimuri penitenciare variate, potrivit naturii infractorilor și infracțiunilor, și poate produce efecte multiple: intimidarea, educația, reformarea și eliminarea;
Este generală, reglementînd, în mod uniform situațiile prevăzute de lege;
Este abstractă, nevizînd situația unui anumit cetățean;
Are putere de ordine publică;
Este susceptibilă de a se transforma în oricare dintre cele patru categorii de pedepse moderne (1. Detențiunea pe viață; 2. Pedeapsa cu închisoarea sau restrictivă de libertate; 3. Pedeapsa amenzii; 4. Pedepse privative de drepturi).
Privarea de libertate este cheia sistemului penal actual; ea stă nu numai la baza pedepselor, ci și a măsurilor de siguranță, educație, protecție, precum și la baza măsurilor procedurale de siguranță preventivă.
Ca pedeapsă, închisoarea este de ajuns. Însă ca loc de desfășurare a unor fenomene de patologie organică și socială nesupravegheată, închisoarea poate deveni un pericol pentru societate. Totul depinde și de măsurile ce se iau pentru îmbunătățirea morală și îndreptarea condamnaților. De multe ori, în loc de un simplu vinovat, închisoarea restituie societății un criminal.
Se recunoaște astăzi că infractorii sînt oameni rătăciți sau ignorați pentru care trebuie să ne forțăm de a-i readuce pe calea binelui. Această tendință este un pas imens făcut în mersul societății spre perfecționare. Sistemul modern al pedepselor indică o ameliorare stabilă în moravurile noastre; pune rațiune și umanitate în locul forței și brutalității, altfel spus, este expresia sentimentelor mai caritabile și mai creștinești.
Legislația penală nu se ocupă decît de represiunea crimei, pe cînd scopul principal la care trebuie să tindă societatea este reformarea și îndreptarea infractorilor.
Pentru ca închisoarea să-și atingă scopul și un sistem penitenciar să fie eficace trebuie să avem în vedere trei condiții: pedepsirea, intimidarea și corijarea condamnatului.
Știința penitenciară trebuie să tindă să împiedice pe infractorul primar să devină infractor recidivist. Sistemul vieții în comun ziua și noaptea este demult părăsit în țările din apusul Europei, fiind privit pe drept cuvînt, ca cel mai rău și vătămător pentru reformarea și îndreptarea condamnaților.
În continuare vom analiza care este eficacitatea pedepsei cu închisoarea. Așadar, eficacitatea fiecărei pedepse și a sistemului în întregul său sunt determinate de faptul că pedeapsa este un factor determinant care exercită o anumită influență asupra conduitei oamenilor. Pedeapsa este capabilă să acționeze asupra lor astfel încît aceștea să nu săvîrșească faptele pe care statul le socotește ca periculoase pentru relațiile sociale apărate.
Dacă se pornește de la faptul că pedeapsa cu închisoarea are anumite scopuri practice și nu constituie pur și simplu o răsplată pentru suferința produsă – malum per malum – , atunci eficacitatea pedepsei înseamnă gradul de realizare a acestor scopuri.
Pentru a putea stabili eficacitatea fiecărei pedepse concrete trebuie avut în vedere ce scopuri urmărește aceasta în principal și prin ce mijloace trebuie să le realizeze. Consecințele pozitive urmărite prin aplicarea ei se leagă și cu urmări negative care nu pot sau numai foarte greu pot fi separate de consecințele pozitive.
Privațiunea de libertate pe termen lung îl izolează pe condamnat de societate și exercită o acțiune intimidantă atît asupra condamnatului, cît și asupra altor persoane. Acest gen de pedeapsă este singura în cursul executării căreia condamnatul poate fi supus unei educații speciale, lichidînd sau atenuînd oarecum tendințele antisociale ale acestuia și creînd astfel posibilitatea îndreptării lui, a întoarcerii în societate ca un cetățean onest și util.
În același timp însă, privațiunea de libertate îl rupe pe condamnat de mediul social în care s-a aflat. El este așezat într-un micromediu care exercită asupra lui o influență negativă, în special cînd este la prima lui infracțiune.
Pentru ca privațiunea de libertate să-și poată manifesta particularitățile sale pozitive (privitoare la regimul de executare, munca, acțiunile educative), eficacitatea ei va fi asigurată numai dacă ea se va întinde pe un termen suficient de lung care trebuie să fie de cel puțin un an.
Din acest motiv privațiunea de libertate pe termen scurt – al cărei mijloc de acționare este în principal intimidarea – are în general o eficiență scăzută. Pentru ridicarea eficacității acesteia este nevoie de introducerea unui regim de deținere diferit de cel al privațiunii de libertate pe termen lung sau a unui regim bazat pe executarea „în rate”, a pedepsei de scurtă durată, eventual la sfîrșitul fiecărei săptămîni.
Cu ocazia determinării cauzelor și condițiilor care generează infracțiunea, nu se poate admite substituirea unora cu altele, înlocuirea cauzelor de prim ordin cu altele mai îndepărtate și nici cu verigile care sînt secundare în împletirea legăturilor cauzale.
Numai prin „porniri antisociale” nu se poate explica de ce defectele conștiinței morale duc la săvîrșirea de infracțiuni și nu numai la simple manifestări imorale. Nu trebuie uitat însă, aspectul acesta cantitativ are o anumită importanță, dar nu una determinată, întrucît pe infractori îi deosebește nu numai și nu atît gradul de deformare a conștiinței lor sociale, cît conținutul „calitativ” al acestor deformări.
Executarea pedepselor penale, a măsurilor de siguranță și preventive în legislația noastră este orientată spre un scop special, anume apărarea valorilor sociale, a ordinii de drept etc., prin prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni și de reeducare a celor condamnați. În art. 61 alin. (2) CP al RM, teza I se prevede că „Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane.” În art. 165 alin. (2) CE al RM se prevede că „Legislația execuțional-penală reglementează modul și condițiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaților, stabilește modul de executare a măsurilor de siguranță și preventive, avînd drept scop protecția drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, precum și acordarea de ajutor condamnaților la adaptarea lor socială”.
Așadar, dreptul execuțional-penal are scopul de a asigura executarea pedepsei penale, în același timp ea nefiind numai osîndă pentru infracțiunea comisă, dar și un mijloc de corectare a condamnaților în spiritul atitudinii conștiincioase față de muncă, respectării legilor și normelor morale, prevenirii comiterii de noi infracțiuni atît de către condamnați, cît și de alte persoane.
Prin executarea pedepsei se înțelege activitatea anumitor organe de stat care sînt chemate să asigure ispășirea pedepsei pronunțată de instanța de judecată.
Prevenirea săvîrșirii infracțiunilor prin executarea sancțiunilor penale se face pe două căi, una generală și alta specială. Prima cale urmărește determinarea cetățenilor de a se abține de la comiterea infracțiunilor, iar a doua cale se referă la condamnați. Într-adevăr, pedepsirea celor vinovați și executarea pedepselor impresionează pe ceilalți cetățeni, fiind de natură să consolideze puterea lor de inhibiție și de abținere de la comiterea de fapte penale. Dar executarea pedepselor menționate impresionează, în primul rînd, pe însuși condamnat, pe cel ce execută pedeapsa, încît în urma executării unei pedepse este de presupus că el va trage învățămintele necesare și se va abține de la comiterea de noi infracțiuni pentru a evita în viitor alte pedepse. Executarea pedepselor este menită să contribuie la prevenirea săvîrșirii infracțiunilor prin reeducarea condamnaților, prin muncă și prin alte mijloace, încît să respecte ordinea de drept și regulile de conviețuire socială.
Realizarea scopului prevenirii săvîrșirii de noi infracțiuni implică o serie de atribuții ce revin dreptului execuțional-penal.
În primul rînd, este necesară elaborarea unor norme de drept clare și eficiente care să exprime politica penală și execuțional-penală a statului în materia de executare a sancțiunilor penale. Asemenea norme trebuie să prevadă modalitățile de executare a fiecărei categorii de sancțiuni penale (pedepse, măsuri educative). Existența unor asemenea norme este primul pas spre o executare legală, exemplară și controlabilă. Existența unei legi privind executarea pedepselor de drept penal este o garanție în acest sens.
În al doilea rînd, normele privind executarea sancțiunilor penale se conformează principiilor fundamentale ale dreptului execuțional-penal, adică sînt conforme cu principiul legalității, principiul umanismului și principiul executării sancțiunilor în scopul reeducării celor condamnați.
În al treilea rînd, normele de drept execuțional-penal exprimă principiul individualizării executării sancțiunilor penale. În această privință, în materia de executare (de exemplu, a pedepsei privative de libertate) se prevăd, pe lîngă regimul general, și un regim special pentru infractorii periculoși sau recidiviști, pentru infractori bătrîni, femei etc., un regim mai sever ori mai blînd, în funcție de aceste deosebiri între condamnați. Deasemenea, se prevede o individualizare și în timpul executării, iar, după un termen, condamnaților cu conduită bună să li se poată acorda posibilitatea liberării condiționate.
În al patrulea rînd, prin normele de drept execuțional-penal se prevăd măsuri sigure de reintegrare în muncă și societate a celor condamnați și liberați definitiv.
Existența unor asemenea norme în legislația execuțional-penală poate contribui cu adevărat la prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni de către cei condamnați și care execută o pedeapsă.
Din punctul de vedere al rezultatelor finale ale aplicării pedepsei, locul de vază îl ocupă funcția de educare. Potrivit opiniei profesorului Șmarov I. V., „Plasarea, în acest caz, a funcției educative într-un prim plan se explică prin faptul că reeducarea reprezintă prin sine o problemă greu de realizat nu numai din punctul de vedere al personalității condamnatului care urmează a fi reeducat, dar și ținînd cont de condițiile de realizare”.
Prin corijarea condamnaților se înțelege formarea la ei a comportamentului docil, respectuos față de om, societate, muncă, normele și tradițiile de conviețuire umană.
Scopul prevenirii infracțiunilor se realizează pe două căi. Prima – neadmiterea comiterii de infracțiuni din partea condamnaților în timpul ispășirii pedepsei. Acest scop se consideră realizat doar în cazul în care condamnatul este lipsit de posibilitatea de a comite o nouă infracțiune. În acest scop, condamnații la închisoare sînt izolați de societate, unele categorii se dețin separat de altele, se organizează paza și supravegherea condamnaților, se modifică statutul lor juridic, spre exemplu, se introduce cenzura corespondenței, controale și percheziții etc. De rînd cu aceste restricții ale statutului juridic al condamnaților, instituțiile și organele care asigură executarea pedepselor penale organizează și desfășoară măsuri operative de investigații, profilactice și alte măsuri de descoperire, prevenire și contracarare a manifestărilor criminale în mediul condamnaților.
A doua direcție constă în prevenirea infracțiunilor din partea foștilor condamnați și a altor persoane. În privința foștilor condamnați, se aplică sistemul de măsuri de reabilitare și adaptare socială, control și supraveghere orientate spre prevenirea săvîrșirii de către aceste persoane a unor noi infracțiuni.
1.2 Aspectul evolutiv al legislației execuțional-penale
Pentru perioada antică nu există mărturii scrise despre sistemul juridic și aplicarea pedepselor în Dacia, în schimb există dovezi de altă natură care atestă existența acestora. După cucerirea Daciei și chiar după retragerea aureliană, în acest spațiu s-a aplicat dreptul roman. Ulterior, de-a lungul Evului Mediu, sistemul juridic din țările române a fost puternic influențat de dreptul bizantin.Timp de secole, legislația bizantină a funcționat în toate cele trei provincii, sub titular de ius valahicum.
Pînă în secolul al XV-lea, “Legea românească” a funcționat identic în cele trei provincii, după care în Transilvania s-a impus dreptul maghiar de judecare și pedepsire a celor vinovați, odată cu întărirea puterii nobililor unguri.
Pînă în secolul al XVI-lea au existat așa-numitele ‘gropnițe’ și ‘saline’ ca locuri ale executării pedepselor privative de libertare, toți cei închiși acolo fiind supuși unor suferințe fizice inimaginabile. Executarea avea loc astfel: în ocnele de sare – pentru oamenii de rînd condamnați la pedepse severe, în temnițe – pentru cei condamnați la pedepse mai ușoare; ‘să-l închidză în temniță sau în gros’ (pricina 15 zăceală 206 idem 4 glava 341 zac 37), după cum se spunea în Îndreptarea legii; la mănăstiri mergeau boierii condamnați.
În Pravila din 1646 sunt menționate, după locul de ispășire, pedeapsa cu ocna, cu caterga, cu grosul, cu temnița (Îndreptarea legii, 1652, gl 348 zac 37) și cu mănăstirea, unde mergeau boierii condamnați. În schimb, ‘cînd cearta giudețul sau pravila pre cineva cu banii’, pedeapsa amenzii era fără discriminare după starea socială, fiind egali în fața legii ‘boiarinul ca și cel sărac’ (Carte românească de învățătură, pravila 15, list 70, Glava 62 zac 2).
Cu timpul, pedeapsa penală este stabilită prin Legiuirea Caragea, VI, 3/3; Condica criminalicească, art.173. În Legiuirea Caragea se simte o preocupare de a umaniza represiunea penală. Pedeapsa cu caterga nu-și găsește locul în sistemul penitenciar din țările române.
În literatură, Vasile Alecsandri (Din albumul unui bibliofil) pomenește de această pedeapsă: ‘În Letopisețe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim de boier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi supuse pedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greșeli mici erau gonite de pe moșiile lor pe cîtăva vreme. Pentru greșeli mari erau descăpățînate’. Executarea pedepselor criminale a rămas prima atribuție a velarmașului, judecătorul să nu aibă închisoare a lui (titlul 15 art.8).
Din Porunca pe care, în 1741, C.Mavrocordat a trimis-o ispravnicilor observăm preocuparea domnului pentru reforma sistemului penitenciar. Ei au luat locul vechilor pârcălabi. Astfel, ispravnicii nu mai pot cumula calitatea de judecători și de globnici, nemaiputând ridica decît gloabele aplicate tâlharilor, dar pentru care exista porunca domnească. Asta pentru că ispravnicii nu aveau competență jurisdicțională în materie de omor și de tâlhărie. Înalta trădare era judecată de domn, iar ispravnicilor li se interzicea să încaseze – abuziv – banii grosului (taxa de eliberare din pușcărie, de la gros), acestea revenind altor dregători, cum ar fi marele armaș sau marele spătar. Din groapa ocnei nu aveai scăpare; oricât de scurtă ar fi fost pedeapsa, era imposibilă, fizic, o supraviețuire peste cinci ani.
Porunca a fost mereu încălcată, pînă la Regulamentele Organice (Uric II, 205, Anaforaua din 12 aprilie 1827). Paza deținuților era atributul velarmașului. El îndeplinea sarcina să asigure paza temniței ca să nu scape niciun vinovat, avînd în subordine armașei, vataful de temniță și darabani. În zilele de duminică și de sărbători, dregătorii trebuiau să verifice dacă deținuții din închisori sunt bine hrăniți și tratați omenește de paznicii lor. În anul 1804, domnul Constantin Ipsilanti constată că deținuții erau lipsiți de hrană și de încălzire, cerșind pe la boieri și pe la negustori. În aceeași vreme, Al.Ipsilanti a interzis globirea, înlocuind-o cu bătaia. El a construit și un local de închisoare.
După Regulamentele Organice a fost elaborat și aplicat Regulamentul temnițelor, cînd marele armaș a fost înlocuit cu vornicul temnițelor. Mărturii relevante cu privire la modul de executare a pedepselor și condițiile de detenție în perioada menționată anterior sunt cuprinse în mai multe documente ale vremii: Codicele “Bandinus” din 1646, Descrierea arhidiaconului Paul din Alep, care călătorise prin țările române între 1650-1660, însoțindu-l pe Macarie, patriarhul de Antiohi, Descriptio Moldavie din 1775. Potrivit însemnărilor din aceste documente, pedepsele erau foarte aspre atât în Moldova, cât și în Muntenia, mai totdeauna peadeapsa cu moartea înlocuindu-le pe celelalte: ‘Detențiunea era premergătoare morții, căci cine era trimis la închisoare, cu greu mai scăpa cu viață.Cei arestați erau aruncați în gropnițe și beciuri, lipsiți cu totul de orice îngrijire. Condamnații la ocnă nu mai vedeau lumina zilei.’
În beciurile curților domnești zăceau nu doar tâlharii, ci și boierii vinovați de uneltiri împotriva domnitorului. Meritul Pravilelor lui Vasile Lupu în Moldova (1646) și ale lui Matei Basarab în Țara Românească (1652) a constat în aceea că prin ele s-au consacrat anumite principii de drept prin legi scrise, stabilindu-se o sancțiune pentru faptele penale atunci constatate. În Codicele care-i poartă numele, misionarul Bandinus, care asistase la un divan de județ în 1646, laudă imparțialitatea și corectitudinea judecății domnești, arătînd că înaintea lui Vasile Lupu nici cel mai mare boier nu avea nici o trecere față de țăran. Pe doi frați ai lui după mamă i-a pedepsit cu 3 zile de închisoare, împreună cu “făcătorii de rele”. Gradarea pedepselor în funcție de faptele săvîrșite, care reflectă o concepție modernă asupra executării pedepselor, a fost introdusă, cu caracter de noutate, de către Constantin Mavrocordat care a mai instituit și o comisie de boieri având ca atribuții luarea de măsuri contra cetelor de hoți. În ceastă perioadă, pînă la aplicarea Regulamentelor Organice, atît în Muntenia, cît și în Transilvania, închisorile erau sub autoritatea marelui armaș.
O lungă perioadă, închisorile din acele timpuri au rămas în aceeași stare de primitivism, adică gropnițe și beciuri, în care deținuții erau aruncați claie peste grămadă, lipsiți de orice îngrijire. Treptat, s-au luat unele măsuri din porunca domnească, privitoare la închisori, vizînd însă mai mult paza, fără a se fi schimbat regimul celor deținuți în beciurile domnești, în grosurile din orașe sau puși la popreală în sate. Pentru prima dată în istoria pedepselor, ideea de executare a acestora în funcție de anumite criterii de separațiune a fost introdusă de Nicolae Mavrogheni, domn al Munteniei (1786-1790). Acesta a poruncit “ca femeile să nu fie închise împreună cu bărbații, iar în cazul în care închisoarea nu permite această separațiune, să fie închise la un om de ispravă și însurat dacă pîrcălabul statului n-ar fi însurat”.
În ceea ce privește deținuții arestați preventiv, același domnitor ia decizia ca aceștia să fie cît mai curând judecați, neputând fi ținuți în aresturile preventive mai mult de patru zile. Alexandru Moruzi, domnitor al Moldovei dar și al Munteniei, a introdus munca obligatorie a deținuților în fabrici, pentru plata despăgubirilor celor condamnați la datorii mici. Un alt domnitor care a continuat eforturile de reformare și modernizare a sistemului penitenciar a fot Mihail Șuțu. Acesta solicita să-i fie prezentată cu regularitate situația celor închiși, însoțită de dosarele personale ale respectivilor, și lua măsuri ca nici o persoană să nu poată fi pusă sau scoasă din ocnă fără porunca sa scrisă. Totodată, el a introdus libertatea cu garanți, la acea vreme un instrument procedural foarte modern, precursor al liberării condiționate din vremurile noastre.
În acest timp, toți deținuții erau puși la munci publice, tratamentul lor era mai omenesc, se clădiseră închisori cu mai multe camere în care dormeau pe jos, pe rogojini, cu picioarele în butuci. În Transilvania, informații despre începuturile și modul de organizare a penitenciarelor le avem din lucrarea “Privațiuni de libertare în feudalism în Ungaria”. Conform acesteia, construirea de închisori spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a cunoscut un avînt ca urmare a intensificării stării de revoltă a populației românești împotriva celora ce o deposedaseră de pămînt. La cererea nobililor maghiari, au fost construite închisori în capitalele tuturor județelor transilvanene. Ca o caracteristică, aproape toate penitenciarele din Transilvania au fost construite în formă de “M”, inițiala Mariei Tereza, care a adoptat același tip de constructive pentru penitenciarele din Imperiul Austro-Ungar.
De la începutul secolului al XIX-lea se poate vorbi despre o adevărată evoluție a sistemului penitenciar, atît în Moldova, cît și în Muntenia. Prin Regulamentele Organice, în ambele țări române se instituie un nou regim al închisorilor. Acestea sunt trecute sub autoritatea vornicului în Muntenia, în Moldova funcționînd mai departe instituția armașului. Se introduc pedepsele disciplinare pentru deținuții recalcitranți sau pentru încercările de evadare. Sunt prevăzute pedepse și pentru paznicii neglijenți în serviciu. În toată Țara Românească existau 6 temnițe; două dintre ele, la București și Craiova, erau temnițe de corecție, celelalte patru fiind numite închisori de pedeapsă- Giurgiu și Brăila de recluziune, iar Telega și Ocnele-Mari de muncă silnică pe viață sau pe timp limitat. Alături de acestea existau și 14 închisori de județe. În Moldova existau 13 temnițe de județe, la Iași exista criminalul și arestul poliției iar la Târgu-Ocna o temniță de muncă silnică. Grigore Ghica a modernizat sistemul penitenciar în Moldova.
În 1862 este organizat Serviciul închisorilor, prin Regulamentul aprobat prin decret domnesc. Acest Regulament a stabilit o concordanță cu legea penală modernă. Prin el se realiza o împărțire a penitenciarelor în: preventive; corecționale pentru condamnări de la 6 zile la doi ani; de recluziune la muncă silnică în ocne pe viață sau temporar; de recluziune la munci silnice mai ușoare; corecționale pentru nevîrstnici (de la 8 la 20 de ani); de recluziune pentru femeile de toate categoriile. S-a stabilit în mod amănunțit regimul executării pedepselor privative de libertate, bazat pe principii moderne. Regimul instituit prin acest Regulament a durat 12 ani, pînă cînd regele Carol I a elaborat Legea închisorilor, din 1874, bazată pe sistemul celular mixt și pe înființarea închisorilor pentru minori. În 1927 a fost elaborat un Regulament prin care se înființa Corpul de Gardieni, în scopul asigurării pazei închisorilor.
Mișcarea de reformă a sistemului penitenciar pornită de la începutul secolului XX a dus la adoptarea, în 1929, a Legii pentru organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție. Prin această Lege, pentru prima dată, ideea de eliminare din societate pentru infracțiunile săvîrșite este înlocuită prin aceea de încercare de reeducare, izolarea definitivă urmând a se aplica numai celor constatați ca fiind incorigibili, anormali și psihopați.
1.3.Funcțiile regimului penitenciar
Dacă prin tratamentul penitenciar facem trimitere la o anumită tehnică funcțională a legislației ce vizează executarea pedepselor, prin regim penitenciar înțelegem un sistem de organizare și conducere a vieții condamnaților la pedeapsa închisorii instaurat în baza aceleeași legi și regulamentul acesteia. După condamnarea definitivă și depunerea în penitenciare, condamnații suportă o suită de modalității și metode specifice cu ajutorul cărora și între marginile legii are loc procesul de reeducare, formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Fiind cea mai activă latură a sistemului penitenciar, regimul aplicat condamnaților însoțește ființa particulară a infarctorului într-un spațiu neliniștit și supus rigorilor legale, impune o ordine juridică rațională menită să protejeze, în măsura posibilului, conceptul de demnitate umană supus îngrădirilor legale.
Există o legatură indisolubilă între mediul penitenciar conceput ca rezultat al concursului de infracțiuni, ca medie a preocupărilor infracționale și aplicarea regimului penitenciar ca un principiu permanent, necesar și impus de viața condamnaților din închisoare și necesităților de protecție ale acestora.
Cuvîntul “regim” provine de la francezul “regime”, ceea ce înseamnă mod de viață al unei persoane concrete sau al unui grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedepsei, specific pentru condamnații la un anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viață și reflectă în sine conținutul acestei pedepse.
În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților termenului “regim” îi corespunde termenul “tratament”, care trebuie “să aibă ca scop, atît cît permite durata condamnării, de a crea în ei voința și aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor să trăiască respectînd legea și satisfăcîndu-și nevoile lor. Acest tratament trebuie să fie de natură a le menaja respectul față de ei înșiși și a le dezvolta simțul lor de răspundere”.
Tratamentul penitenciar reprezintă un complex de măsuri și activități educative, productive, sociologice, psihologice și medicale desfășurate cu deținuții în scopul recuperării și reintegrării sociale ale acestora.
Regimul de detenție reprezintă particularitățile etapei concrete de executare a pedepsei în cadrul unei categorii de penitenciare, desemnînd gradul izolării deținutului și întinderea drepturilor, obligațiilor și interdicțiilor acestuia.
La rândul lui, regimul penitenciar poate degrada iremediabil demnitatea unora dintre condamnații, dacă neglijăm trei momente importante pentru înțelegerea vieții acestora într-o închisoare :
а) regimul penitenciar este rezultatul unui proces tehnic de constrângere a celor care, cu vinovăție au încălcat legea penală;
b) mecanismul regimului penitenciar este întreținut și prin compromisul dintre ordinea impusă de condamnați și ordinul legii care trebuie să afișeze satisfacția executării;
c) factorii de mediu, factori variabili și imposibil de prevăzut sau determinat cantitativ.
Astfel, regimul penitenciar este o rezultantă a vieții în comun a infractorilor condamnați la pedeapsa închisorii și centrul vectorilor de forță în executarea pedepsei în așa fel, încât, dominantele vieții carcerale sunt mult mai dramatice decât ne închipuim. Chiar dacă regimul oricărei închisori are un nivel al standardelor sub care nu se poate coborî, condamnatul și autoritatea penitenciară merg în direcții contrare. Altefel nu se poate, pentru că, persoana condamnată nu însoțește niciodată comportarea descrisă de lege. Într-o atmosferă specifică mediului penitenciar, deghizarea comportamentală a condamnatului face parte din abilitățile permise de regimul penitenciar (condamnați care ajută la însoțirea, paza și supravegherea altor condamnați, condamnați folosiți la bucătăria condamnaților, condamnați care întocmesc diferite lucrări de birou etc.)
Și iată că, regimul penitenciar ca mediu de viață al condamnatului la pedeapsa închisorii se poate defini ajutându-ne de concepția permisivă a legii de executare a pedepselor.
Ordinul legii impune aplicarea regimului penitenciar, iar regimul penitenciar adevărat poate atinge substanța legii. La limită, regimul penitenciar folosește cuvîntul „rezonabil” total inadecvat mediului penitenciar.
Prin regim în sens juridic se înțelege complexul de obligații și drepturi ce revin condamnatului în timpul executării pedepsei în penitenciar. Regimul exprimă esența și conținutul pedepsei, fiindcă în el se realizează osînda, suferințele, restricțiile, adică totalitatea limitărilor în drepturi care se aplică condamnaților. Totodată, regimul stabilește regulile de comportare a tuturor subiecților și participanților la relațiile juridice, drepturile și obligațiile lor, ce apar în legătură cu executarea și ispășirea pedepsei.
Normele regimului crează premisele necesare pentru aplicarea față de condamnați și a altor măsuri corecționale, educative și pentru prevenirea comiterii noilor infracțiunii atît din partea condamnaților, cît și din partea altor persoane.
Vladislav Manea definește regimul penitenciar un sistem de organizare și conducere a vieții condamnaților la pedeapsa închisorii.Regimul penitenciar este latura cea mai activă a sistemului penitenciar, motiv pentru care el urmărește ființa fiecărui condamnat într-un spațiu limitat și care suportă rigorile legale.
Ion Oancea califică regimul penitenciar în sens larg ca „ felul cum este organizată viața și activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui și prevenirii de noi infracțiuni”.
La regim se referă și normele care determină condițiile și ordinea aplicării față de condamnați a măsurilor corecționale , educative, ordinea antrenării condamnaților în muncă, la măsuri educative, la instruirea generală și pregătirea profesională. În regulile regimului se conțin și norme care determină asigurarea materială și asistența medico-sanitară a condamnaților.
Au o importanță aparte normele regimului care reglementează prevenirea infracțiunilor și altor delicte atît din partea condamnaților în timpul executării pedepsei, cît și din partea altor persoane. Ele includ în sine regulile de bază și supraveghere a condamnaților, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitelor măsuri profilactice.
Articolul 219 alin. (1) CE al RM prevede expres cerințele de bază ale regimului de detenție stabilind că “Regimul de deținere în penitenciare asigură paza, supravegherea și izolarea condamnaților, executarea de către aceștia a obligațiilor lor, realizarea drepturilor și intereselor lor legitime, securitatea personală și resocializarea condamnaților, inclusiv prin deținerea separată a diferitelor categorii de condamnați, prin diversificarea condițiilor de deținere în funcție de tipul penitenciarului stabilit de instanța de judecată și prin schimbarea condițiilor de executare a pedepsei”.
În literatura de specialitate se menționează că regimul în locurile de detenție exprimă esența și conținutul pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaților.
Considerăm că o expunere reușită a noțiunii de regim este dată de autorul român Oancea I., potrivit căruia “prin regim penitenciar, în sens larg, se înțelege felul cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viața și activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării lui și al prevenirii săvîrșirii de noi infracțiuni.”
Conform altui autor român, Zidaru P., “regimul de executare a închisorii, în condițiile privării de libertate, cuprinde ca elemente principale regimul de detenție, regimul de muncă, regimul de educație și instruire profesională, regimul de ordine și disciplină, precum și regimul de stimulare și recompense pe baza unei purtări bune și a muncii, toate acestea presupunînd îndeplinirea și executarea de către subiecții raportului juridic de executare a unor obligații și drepturi.
Conform opiniei lui Belîi N. A., regimul în locurile de detenție este un mijloc juridic și educativ de organizare a activității zilnice avînd drept scop realizarea procesului de executare a pedepsei penale și a sarcinilor instituțiilor penitenciare prin reglementarea concretă și detaliată a relațiilor juridice existente între administrație, condamnați și alte persoane.
Astfel, în sfera de acțiune a regimului sînt incluși: condamnații care-și ispășesc o pedeapsă privativă de libertate, administrația instituțiilor penitenciare, administrația organizațiilor unde lucrează condamnații, reprezentanții organizațiilor obștești care participă la procesul de executare a pedepsei și exercită controlul penitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de stat care vizitează penitenciarele și participă la realizarea executării pedepselor, cetățenii care se găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectelor lui de producere.
O semnificație aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracțiunilor și a altor încălcări a normelor de drept, atît din partea condamnaților, în timpul executării pedepsei, cît și din partea altor persoane. Ele includ în sine regulile de pază și supraveghere a condamnaților, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice.
Regimul de detenție nu se reduce doar la menținerea securității în penitenciar, dar el cuprinde mai multe cerințe cum ar fi: aplicarea unui tratament diferențiat de deținere, asigurarea traiului în penitenciar conform unui program ordonat, siguranța vieții în colectiv, asigurarea posibilităților de a presta o muncă utilă, desfășurarea unor activități socio-educative care vizează atît viața în detenție, cît și pregătirea pentru eliberare etc. Regimul concret de detenție constituie o parte componentă a regimului penitenciar, care poate fi caracterizat ca fiind un ansamblu de reguli și măsuri stabilite prin lege și alte acte normative, ce reglementează, în raport cu scopul pedepsei închisorii, întregul mod de viață al deținuților, obligațiile și drepturile, măsurile disciplinare și recompensele, comportarea și relațiile acestora cu personalul penitenciarului sau cu alte persoane, în baza unor reguli de ordine interioară precis determinate. Aplicarea unui regim legal și uman în același timp, constituie o preocupare centrală a întregii activități desfășurate de personalul administrației penitenciare, activitate ce are la bază asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sînt prevăzute de actele normative naționale și internaționale la care Republica Moldova este parte.
Normele regimului de detenție au menirea să asigure următoarele funcții ale lui: de pedeapsă, educativă, de asigurare și control social (de profilaxie).
Funcția de pedeapsă a regimului decurge din sarcina ocrotirii societății, căci pedeapsa constituie un mijloc de autoapărare a societății și cetățenilor ei. În Regulile minime standard (art. 58) se menționează că scopul și justificarea pedepselor, în special a măsurilor de privare de libertate, sînt de fapt protejarea societății împotriva crimei. Un astfel de scop nu va fi atins decît dacă privațiunea de liberate este folosită pentru a obține, în măsura posibilității, ca infractorul, odată pus în libertate, să nu fie numai dornic, dar și capabil să trăiască respectînd legea și îngrijindu-se de nevoile sale.
În acest scop regimul penitenciar trebuie să facă apel la toate mijloacele curative, morale, spirituale și altele și la toate formele de asistență de care poate dispune, căutînd să le aplice în conformitate cu nevoile tratamentului individual al deținuților (art. 59 al Regulilor). Regimul locurilor de deținere trebuie să tindă să reducă diferențele care pot exista între viața din închisoare și viața liberă, în măsura în care diferențele tind să slăbească simțul responsabilității deținutului sau al respectului cuvenit demnității lor ca ființe umane. (art. 60).
Funcția de pedeapsă se realizează prin stabilirea diferitelor limitări în drepturi a condamnaților în procesul ispășirii pedepsei. Aceste limitări cuprind domeniul drepturilor lor subiective civile și unele drepturi politice.
Dar funcția de pedeapsă a regimului trebuie să aibă un caracter limitat. La o anumită etapă creșterea influenței punitive a regimului poate să creeze dificultăți pentru realizarea cu succes a funcției lui educative.
Funcția educativă se realizează prin cîteva metode. În primul rînd, prin intermediul restricțiilor, căci constrîngerea îl educă pe om, îl deprinde cu disciplina, cu respectarea regulilor de ispășire a pedepsei. Totalitatea anulării sau limitării drepturilor și determinarea obligațiilor prin care se exprimă pedeapsa formează disciplina de reținere sau de frînare. În acest mod regimul îl impune pe condamnat la un compartiment social-util, la respectarea legii.
În al doilea rînd, funcția educativă se efectuează prin stabilirea și realizarea regulilor de comportare care, după esența lor, nu sînt punitive. De exemplu Secțiunea a 9-a și Secțiunea a 49-a a Statutului executării pedepsei de către condamnați descriu regulile de comportare a condamnaților în timpul lucrului și odihnei influențînd, în special, cerința de a avea o atitudine grijulie și conștiincioasă față de avuția instituției, față de muncă și instruire, de a fi amabil unul cu altul și cu reprezentanții administrației, de a menține curățenia în încăperile de locuit și de serviciu, la locurile de muncă; să-și păstreze în stare bună îmbrăcămintea, să-și aștearnă patul conform modelului stabilit, să respecte regulile de igienă personală, să păstreze produsele alimentare și obiectele de folosință individuală în locurile și în încăperile special amenajate. În al treilea rînd, funcția educativă se realizează prin crearea mijloacelor juridice care contribuie la aplicarea cu succes a măsurilor corecționale și educative.
Deci, funcția educativă se realizează prin intermediul restricțiilor, căci constrîngerea educă pe om, îl obișnuiește cu disciplina, cu respecarea regulilor de ispășire a pedepsei; prin stabilirea și realizarea regulilor de comportare care prin esența lor nu sînt punitive; prin crearea mijloacelor juridice care contribuie la aplicarea cu succes a măsurilor de corectare și educative.
Trebuie de avut în vedere, că educarea, ca și reeducarea este un proces la care participă educatori și condamnați, primii fiind chemați a îngriji, îndruma, forma, resocializa și moraliza pe ceilalți. Or, sub acest aspect numărul de educatori, în general este mai mic, iar numărul condamnaților este mai mare; din această cauză, educatorii nu ajung să cunoască suficient pe condamnați. Pe de altă parte, munca de educatori într-un penitenciar trebuie să fie făcută nu numai de educatori de profesie, ci de întregul personal al penitenciarului, inclusiv personalul de pază și supraveghere, ceea ce nu-i ușor de realizat. În sfîrșit lucru care se accentuează mereu în literatura de specialitate, mediul penitenciar de multe ori nu-i propice activității educative, fiindcă educația presupune contacte, încredere și destindere între oameni; ori, în penitenciar este, în mod inevitabil, atmosferă de încordare, relații de subordonare, disciplină severă, izolare, uneori tensiuni, conflicte. În acest sens, s-au reliefat dificultăți, iar învingerea cestora înseamnă soluții și eforturi deosebite . „Sociabilitatea omului, resocializarea nu se învață închizîndu-l pe condamnat în solitudinea și formalizmul închisorii” spunea cîndva penalistul belgian A. Prins.
Funcția de asigurare a regimului reprezintă un pilon, o bază juridică esențială pentru realizarea tuturor măsurilor de influență educativă și de profilaxie asupra condamnaților, căci procesul de corectare are un caracter de constrîngere. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării condamnaților în muncă și organizrea ei, specificul efectuării instruirii generale și pregătirii profesionale, al lucrului cultural, de pregătire fizică și sportivă. Ele stabilesc, de asemenea, ordinea asigurării materiale și de trai ale condamnaților, asistență medico-sanitară.
Dacă funcțiile de pedeapsă și cea educativă ale regimului se referă numai la condamnați, atunci funcția de asigurare se referă și la alți subiecți, și în special la cetățenii care se află pe teritoriul penitenciarului ori a obiectelor lui de producție. Persoanele care intră pe teritoriul penitenciarului ori obiectelor lui de producție, unde lucrează condamnații n-au voie să introducă lucruri, pachete, genți și alte obiecte. Aceste lucruri și obiecte se depun la păstrare în încăperi special amenajate. Aducerea și transmiterea condamnaților a obiectelor interzise se pedepsește conform legii.
Funcția controlului social are destinația prevenirii săvîrșirii infracțiunilor și altor delicte din partea condamnaților și a altor persoane, care se găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectelor lui de producție. Ea este complicată și multilaterală.
Referitor la condamnați, funcția controlului social se extinde la activitatea lor de muncă, la modul lor de comportare în locurile publice. Formele principale ale acestui control le constituie supravegherea de stat asupra condamnaților, stabilirea regulilor de comportare în timpul ispășirii pedepsei. Realizarea funcției controlului social al regimului este indisolubil legată de influența lui asupra statutului juridic al condamnaților. În primul rînd stabilirea controlului atrage inevitabil după sine o anumită limitare a drepturilor lor subiective și stabilirea obligațiilor suplimentare. Controlul social include aprecierea comportării condamnaților prin aplicarea de măsuri pozitive (de stimulare) sau negative (de pedeapsă). Cu cît mai sever este regimul ispășirii pedepsei, cu atît mai intens se realizează funcția controlului social.
Referitor la cetățenii care se găsesc pe teritoriul penitenciarului ori al obiectelor lui, funcția controlului social al regimului este îndreptată spre asigurarea respectării de către ei a ordinii interioare din penitenciar, a regulilor stabilite pentru relațiile cu condamnații.
Administrația penitenciarului are dreptul să efectueze controlul asupra comportării acestor cetățeni, asupra respectării de către ei a cerințelor regimului, să aplice față de contravenienți măsurile prevăzute de lege, să întocmească procese-verbale privind contravențiile administrative, să efectuieze reținerea administrativă, să aplice și alte măsuri.
Funcțiile regimului privațiunii de libertate se realizează în mod complex, completîndu-se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sine stătător, ele creează totodată condiții pentru realizarea obiectivelor propuse în ansamblu.
1.4. Particularitățile esențiale ale regimului penitenciar
Cunoașterea personalității criminogene a condamnatului se realizează din motive ideale. În cadrul regimului penitenciar cunoașterea condamnatului are un caracter direct și reprezintă o armă puternică în mîinile subofițerilor, îndeosebi ale celor care execută activității de supraveghere. Este singurul mijloc eficace de identificare a periculozității sociale, dar și publice ale condamnatului.
Desigur, pentru a face înțelese noțiunile de „pericol social” și „pericol public”, arătăm că este vorba de segmente temporale evident diferite, cărora le corespund noțiuni diferite și care nu se pot suprapune. Din legislația în vigoare rezultă că pericol social are drept cauză săvîrșirea faptei prevăzută de legea penală, pe cînd pericol public la impactul social generat de lăsarea în libertate a făptuitorului.
Prin regimul penitenciar se poate ca procesul de cunoaștere să nu atingă personalitatea criminogenă a condamnatului dar autoritatea penitenciară (director, ofițer, subofițer), atît stăpînirii ordinii și disciplinei în penitenciar, este obligată să-și perfecționeze tehnic mijloace de cunoaștere (aparatura, profesioniști, tehnici)
Cerințele de bază a regimului de detenție sînt: izolarea condamnaților; supravegherea lor permanentă pentru a se exclude posibilitatea comiterii unor crime și altor delicte antisociale; controlul asupra executării exacte și stricte a obligațiilor acestora; asigurarea drepturilor și intereselor lor legitime, securității condamnaților și personalului; deținerea separată a categoriilor de condamnați stabilite de lege; diverse condiții de deținere în funcție de caracterul crimei comise și pericolul social, de persoana și conduita condamnaților; schimbarea condițiilor de deținere în corespundere cu gradul de corijare.
Mai întîi, pedeapsa închisorii este o măsură de constrîngere penală de un fel deosebit. Anume este o măsură de constrîngere, care prin natura ei, prin obiectul ei aduce o atingere libertărții omului. Desigur, libertatea – obiectul acestei pedepse – este o valoare socială deosebit de importantă pentru om. Pierzînd libertatea de mișcare și ajungînd într-un penitenciar, condamnatul suferă o constrîngere specială, care constă într-o privare de libertate și care este trăită cu o suferință fizică și morală. De aici constatarea că pedeapsa închisorii nu numai că este o constrîngere specifică, dar ea este și o constrîngere specifică de durată, corespunzătoare gravității infracțiunii săvîrșite și pericolului social al infractorului, căruia i se aplică, pedeapsa închisorii pe care acesta trebuie să o execute. Dată fiind natura specifică a pedepsei închisorii, acea de pedeapsă privativă de libertate, pe planul executării ei se pun probleme specifice. Astfel, executarea ei implică elementul de izolare, loc de deținere a celui condamnat, iar regimul de detenție pretinde anumite măsuri de organizare a deținerii, de stabilire a regimului de deținere, etc.
Tipul de penitenciar cu un regim corespunzător, în care condamnatul trebuie să-și ispășească pedeapsa este stabilit de judecată.
Această ordine de repartizare a condamnaților în diferite penitenciare majorează temeinicia sentințelor pronunțate și crează premise pentru efectuarea controlului judiciar asupra executării lor.
Conform art. 23 al Codului Penal al Republicii Moldova din 21 .03.1961(care este abrogat) în funcție de gradul pericolului social al infracțiunii săvîrșite de persoana vinovată și de alte circumstanțe ale cauzei, judecata, indicînd motivele deciziei adoptate, putea dispune să fie executată și în condiții cu alt regim mai ușor.
Conform art. 72 al actualului Cod Penal al RM din 18.04.2002 care reglementează stabilirea pentru condamnații la privațiune de libertate a tipului de penitenciar, nu mai oferă astfel de posibilitate; ceea ce înseamnă, că ele vor fi obligate să stabilească anume acel regim, prevăzut de lege. Astfel, conform art. 72 din Codul Penal al Republicii Moldova în penitenciar de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni săvîrșite din imprudență. În penitenciar de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvîrșite cu intenție. În penitenciar de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, precum și persoanele care au săvîrșit infracțiuni ce constituie recidivă. Însă pe parcursul executării pedepsei tipul de penitenciar poate fi schimbat de judecată în conformitate cu legislația execuțional penal.
Conform art. 196 al Codului de executare instanța, care a judecat cauza în fond, trimite hotărîrea judecătorească și dispoziția de executare administrației locului de detenție a condamnatului. Administrația locului de detenție, în termen de 15 zile de la primirea dispoziției de executare trimite condamnatul în penitenciarul cuvenit, comunică instanței de judecată despre executarea sau imposibilitatea executării pedepsei, comunică locul executării pedepsei soției/soțului, rudelor condamnatului sau altei persoane numite de el.
Dacă la punerea în executare a hotărîrii s-a constatat că condamnatul, care nu s-a aflat sub arest preventiv, a părăsit locul de trai și locul aflării lui nu este cunoscut, organele afacerilor interne trimite instanței de judecată raportul și materialele pentru dispunerea efectuării investigațiilor de căutare. Încheierea instanței de judecată privind căutarea condamnatului se execută de către organul afacerilor interne din raza de domiciliu al condamnatului.
Asupra lui se extind drepturile acordate condamnaților deținuți în condiții obișnuite în coloniile cu regim comun și în cele cu regim sever. Condamnatul este lăsat pentru lucrări de îngrijire și amenajare prin ordinul șefului izolatorului de anchetă penală sau al închisorii, avîndu-se acordul scris al condamnatului.
La primirea condamnaților colaboratorii instituției controlează prezența dosarelor personale, documentației personale corespunzătoare. După precizarea datelor, condamnații sînt supuși percheziției, iar lucrurile se verifică. Obiectele, articolele și substanțele a căror păstrare și folosire personală este interzisă, sînt depuse la păstrare sau, în cazurile necesare, se distrug în modul stabilit.
Condamnații sosiți sînt supuși în mod obligatoriu unui control medical și sanitar în modul stabilit de normele sanitaro-epidemiologice. După aceasta condamnații sînt plasați în încăperi de carantină ale instituției pe un termen de pînă la 15 zile. Aici condamnaților li se aduce la cunoștință drepturile și obligațiile lor și sînt avertizați despre răspunderea penală, disciplinară și materială în caz de comitere a unor noi infracțiuni sau altor delicte. Din mometul intrării sentinței în vigoare persoanele condamnate la privațiune de libertate capătă un statut nou. Dar realizarea drepturilor și obligațiilor deținuților începe după primirea lor în penitenciar.
Regimul general penitenciar cuprinde elemente comune, generale, care se aplică tuturor condamnaților care execută pedeapsa închisorii. Așa de exemplu, dispozițiile privind regimul de ordine și dsiciplină, regimul de deținere, drepturi și obligații se aplică tuturor condamnaților care execută pedeapsa închisorii în regim penitenciar.
Cu toate acestea, există condamnați pentru care datorită particularităților de vîrstă, sex, antecedente penale, natura infracțiunilor săvîrșite, durata pedepsei aplicate trebuie să creeze un regim penitenciar mai adaptat acestor categorii de condamnați, un fel de regim special.
Bunăoară, pentru femei, regimul penitenciar nu poate să fie la fel cu cel al bărbaților, în special regimul muncii; pentru recidiviști regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al condamnaților primari. De asemenea, pentru condamnații vîrstnici nu se aplică în întregime regimul general. Pentru condamnați recidiviști dimpotrivă, trebuie creat un regim penitenciar mai sever (mai multă exigență, mai multă disciplină) în raport cu regimul altor categorii de condamnați. În felul acesta regimul penitenciar devine individualizat mai adaptat, în funcție de datele individuale sociale sau cele legate de modul de comportare al diferitor categorii de condamnați, spre a se oferi mai multe șanse de atingere a scopului de îndreptare de reeducare ale acestora. Individualizarea executării pedepsei închisorii într-un loc de detenție în raport cu categoriile de condamnați, realizează așa numita individualizare pe grupe de condamnați.
Individualizarea executării pedepsei închisorii este o reflectare a principiului individualizării executării sancțiunilor penale, principiu deosebit de important în această materie, fiindcă el înseamnă operațiunea de adaptare a pedepsei și executării ei la cazul individual și la persoana condamnatului în așa fel încât să asigure aptitudinea funcțională și realizarea scopului ei.
Și mai departe reținem că, pe lîngă individualizarea judiciară există și individualizarea administrativă a pedepsei, efectuate de conducerea administrivă a penitenciarului, care constă în operațiunea de adaptare a executării pedepsei închisorii la persoana condamnatului, după datele personale și sociale ale acestuia, precum și după datele care privesc conduita acestuia în timpul executării. I se spune individualizare administrativă, fiindcă ea este făcută la propunerea administrației penitenciarului și hotărîtă de instanța de executare. Mai trebuie spus că operațiunea de individualizare nu este o acțiune arbitrară a organelor administrative, ci una conformă unor norme de drept, care prevăd, mijloacele și criteriile de apreciere: de ex: datele personale, conduita condamnatului și măsura în care condamnatul este receptiv de regimul de executare, obiectivul pare să fie acela de a sublinia deosebirile importante dintre categoriile de deținuți și de a mări posibilitatea ca aceste deosebiri să fie observate în practică, printr-un tratament individualizat al deținuților.
Tradițional, minorii se despart de condamnații maturi la privațiune de libertate. Evidențierea lor într-o grupă de sinestătătoare este determinată de necesitatea parvenirii influienței negative asupra lor a infractorilor mai degradați din punct de vedere social, moral și criminal, de particularitățile psihofiziologice ale personalității lor, de specificul muncii educative cu ei. În principiile de bază pentru prevenirea crimininalității minorilor, adoptate de ONU în 1990 se menționează că „ avînd în vedere vulnerabilitatea externă a minorilor, persoanele private de libertate au nevoie de atenție și ocrotire deosebită”. După Regulile de adolescenții trebuie să fie separați de adulți într-un așezămînt distinct sau într-o aripă separată a așezămîntului pentru adulți.
Femeile sînt detașate într-o categorie de sinestătătoare a condamnaților mai mult în scopul asigurării securității lor personale și din necesitatea efectuării cu ele a lucrului educativ, ținînd cont de particularitățile psihofiziologice. Volumul de influiență punitivă a pedepsei în procesul executării privațiunii de libertate este pentru femei și minori redus în mod considerabil. Această categorie de condamnați execută pedeapsa în condiții mai ușoare. Legislația penală și execuțional-penală evidențiază și următoarele categorii de condamnați: persoane condamnate prima oară. Nu sînt considerate că au executat anterior privațiunea de libertate următoarele categorii de condamnați: persoanele care se află în locurile de detenție pe baze sentinței judecății, în caz dacă în ordine de recurs sau supraveghere sentința a fost anulată cu clasarea dosarului sau schimbată și aplicată o pedeapsă neprivativă de libertate, sau este aplicată condamnarea condiționată; în caz de schimbare a muncii corecționale cu privațiune de libertate; persoanele care au fost condamnate la privațiune de libertate, dar real n-au executat pedeapsa în legătură cu aplicarea unei amnistieri sau grațieri, cu expirarea termenilor de prescripție pentru atragerea la răspundere penală; persoanele care au fost condamnate la privațiune de libertate în limitele termenului deținerii în arest preventiv, fiindcă ei n-au executat pedeapsa în penitenciar.
Condamnații în penitenciar se clasifică și după gravitatea infracțiunii săvîrșite . O clasificare a cestora este în art. 16 al Cod Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002 și în art. 15 al Codului Penal al Rusiei. Astfel conform art. 16 din Codul Penal al Republicii Moldova în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile prevăzute de cod sînt clasificate în următoarele categorii: ușoare (pedeapsa maximă cu închisoarea pînă la 2 ani inclusiv); infracțiuni mai puțin grave (pedeapsa maximă pînă la 5 ani); grave (pedeapsa maximă pînă la 12 ani inclusiv); deosebit de grave (privațiunea de libertate depășește 12 ani); infracțiuni excepționale de grave se consideră infracțiunile săvîrșite cu intenție pentru care legea penală prevede detenție pe viață.
Savantul român Gheorghe Florian mai împarte deținuții în cei care se consideră vinovați și cei care neagă orice vinovăție, în cei cu studii și cei care nu au ce pierde, în cei care își păstrează echilibrul și cei care intră în penitenciar cu afest, în cei care muncesc și cei care nu muncesc.
Prin clasificare se încearcă împărțirea, divizarea condamnaților în cîteva grupe, care sînt supuse observării, supravegherii, controlului, cu pedepse și regim asemănător, pentru a-i asigura fiecărui condamnat un astfel de tratament care-i este necesar lui, individual.
Schimbarea condițiilor de dirijare în corespundere cu gradul de corijare la fel constituie una din cerințele de bază a regimului de detenție. Prin schimbarea condițiilor de detenție în unul și același penitenciar se înțelege acordarea condamnaților a tuturor avantajelor prevăzute de lege, legate de transferul în condiții îmbunătățite de deținere în diverse penitenciare.
Schimbarea condițiilor de executare a pedepsei privative de libertate în cazul corijării condamnatului se efectuează de instanța de judecată din 3 motive: comportarea pozitivă a condamnatului, atitudinea conștiincioasă față de muncă și executarea de către condamnat a termenului prevăzut de legislație.
Condițiile de detenție a condamnaților transferați în încăpere de tip celulă sînt mai drastice. Lor li se interzice să aibă asupra lor produse alimentare și obiecte personale, cu excepția ștergarului, săpunului, pastei, periuței și prafului de dinți, țigărilor și chibriturilor. Față de acești condamnați care încalcă regimul se aplică toate sancțiunile prevăzute de legislație. În caz de transferare a condamnatului din încăpere de tip celulă în izolatorul disciplinar ca măsură de pedeapsă, termenul de deținere în izolatorul disciplinar nu se include în termenul de deținere în încăpere-celulă. Eliberarea înainte de termen a condamnaților din încăperile izolatorului disciplinar sau din carceră, din încăperile de tip cameră sau din celule se efectuează potrivit prescipțiilor medicului precum și în cazuri excepționale.
Art. 87 al Codului execuțional penal rus stabilește că în limitele uneia și aceleiași colonii condamnații la privațiune de libertate pot să execute pedeapsa în condițiile obișnuite și severe, prevăzute de regimul coloniei concrete.
Putem concluziona, că cerințele de bază ale regimului de deținere într-un penitenciar includ un șir de reguli și condiții ce se referă la executarea pedepsei privative de libertate de către condamnați.
1.5. Analiza de drept comparat privind regimul penitenciar aplicat în unele state europene
Reglementările privind numărul de scrisori, pachete, programul de vizită și absențele temporare din instituțiile penale sunt diferite, în funcție de categoria de securitate a penitenciarelor și particularitățile fiecărei țări în parte.
În general, corespondența deținuților este nelimitată și nerestricționată în majoritatea țărilor supuse cercetării, cu mențiunea că, din motive de securitate, aceasta poate fi controlată sau verificată, cu aprobarea autorităților competente. Excepție face corespondența adresată unor instituții de stat și organizații neguvernamentale, precum și reprezentanților sau consilierilor legali.
Deținuții pot să trimită sau să primească corespondență fără limită, pe cheltuiala proprie, cu excepția Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii, unde este permisă expedierea a două, respectiv a unei scrisori pe săptămînă. Pentru expedierea mai multor scrisori către familie este necesară aprobarea guvernatorului penitenciarului. Corespondența ce poate fi primită nu este limitată.
În Slovenia, corespondența cu familia este nerestricționată, însă pentru corespondența cu alte persoane este necesară aprobarea guvernatorului penitenciarului.
Cu privire la controlul scrisorilor au fost făcute următoarele mențiuni: Andorra – corespondența se controlează atît la intrarea, cît și la ieșirea din penitenciar; Finlanda – corespondența sosită în penitenciar este deschisă, dar nu este citită; Italia – corespondența este inspectată la plecarea sau sosirea în penitenciar, pentru detectarea de bani, valori, obiecte; Olanda – corespondența poate fi examinată sau verificată, dar deținutul trebuie informat despre acest lucru; Portugalia – corespondența poate fi verificată de personal, în prezența deținutului, iar directorul penitenciarului poate hotărît dacă se impune citirea unei scrisori.
Convorbirile telefonice sunt permise în penitenciarele din Irlanda și Slovenia, iar în Austria numai cînd sunt motive speciale, costul fiind suportat de deținut. În ultima țară menționată, convorbirile telefonice pot fi supravegheate, cu excepția celor purtate cu avocatul.
În Belarus se permit convorbiri telefonice în cazuri urgente, cu o durată de maxim 15 minute. Ele sunt plătite și controlate de administrația penitenciarului.
În Danemarca, numai deținuții din penitenciarele deschise pot purta convorbiri telefonice.
În Italia este permisă o convorbite telefonică la 15 zile dacă în săptămîna anterioară deținutul nu a fost vizitat și la revenirea în penitenciar după învoire. Durata maximă este de 6 minute, iar convorbirile cu o persoană din afara familiei sunt permise numai în mod excepțional, în cazuri urgente. Convorbirile telefonice purtate de persoane care au comis infracțiuni grave sunt întotdeauna cenzurate.
Vizitele și primirea pachetelor constituie drepturi ale deținuților ce nu pot fi limitate decît din motive de ordine și siguranță. Ele sunt reglementate în mod diferit, în funcție de țară și tipul penitenciarului, astfel: Andorra – vizită autorizată de director la vorbitor, o dată pe săptămînă și 2 vizite pe săptămînă fără permisiune specială și fără limitarea numărului de persoane; Austria – o vizită de 30 minute în fiecare săptămînă și una de o oră la fiecare 6 săptămîni. La 3 luni, se poate primi un pachet cu hrană și tutun, în greutate de .; Belarus – vizitele pot fi scurte (4 ore) sau lungi (3 zile, în hoteluri aflate în interiorul zonei de deținere, acordate numai rudelor apropiate); Bulgaria – regula este de a se acorda o vizită pe lună, dar se practică o vizită pe săptămînă; cu această ocazie, este permisă și primirea de pachete, care pot conține și alimente; Cehia – în anumite condiții, există posibilitatea de a primi vizita unui membru al familiei care, la rîndul lui, este arestat sau condamnat; Danemarca – vizitele conjugale sunt permise în toate penitenciarele; Finlanda – deținuților le este permis să primească vizite în timpul orelor programate pentru vizită, sîmbătă sau duminică, ori în zilele de sărbători legale; cînd sunt motive speciale, pot avea loc vizite și în afara acestor ore; durata variază, în funcție de penitenciar, între 30 -90 de minute, iar numărul vizitatorilor este limitat la 3. În penitenciarele închise, vizitele sunt supravegheate. Nu este permisă primirea de pachete; Grecia – vizitele sunt supravegheate prin dispozitive optice de control; Irlanda – regula este de o vizită pe săptămînă, dar acestea se acordă mai frecvent; Italia – se acordă 4 vizite pe lună, cu durata de 30-60 minute, cu cel mult 3 persoane, sub control vizual ; deținuții aflați în infirmerie pot fi vizitați în acest loc. Pachetele, în greutate de ., sunt permise la fiecare vizită, iar cărțile se primesc separat, fără ca greutatea lor să se ia în calcul. La fiecare schimbare de anotimp este permisă primirea unui pachet cu haine adecvate. Letonia – vizitele pot fi scurte, de 2 ore, acordate de 14 ori pe an și lungi, de 36 de ore, de 8 ori pe an. Numărul pachetelor ce se pot primi este de 8. Lituania – se pot primi 2 vizite scurte, de 4 ore, de două ori pe an și vizite lungi, de 3 zile, numai pentru familie, de două ori pe an. Cu aprobarea conducerii instituției, numărul vizitelor poate fi suplimentat cu 4. De asemenea, vizitele se pot schimba cu convorbiri telefonice. Luxemburg — în așezămintele închise, se acordă 2 vizite a cîte 30 minute de două ori pe an, iar în cele semi-deschise de 70 minute. Deținuții care execută pedeapsa în semi-libertate pot părăsi instituția penală în fiecare duminică, între orele 11.00-18.00. Este permisă primirea de pachete cu lenjerie și cărți, nu și alimentele. Norvegia și Olanda – vizita are o durată de cel puțin o oră pe săptămînă și, de regulă, are loc sub supraveghere (perete de sticlă sau în prezența unui supraveghetor). Portugalia – sunt permise 2 vizite pe săptămînă; Regatul Unit al Marii Britanii se acordă o vizită la 2 săptămîni, cu o durată de 30 minute; România – de regulă, se acordă o vizită și un pachet pe lună, dar deținuților care muncesc și au o comportare bună li se pot suplimenta aceste drepturi; Slovacia – în funcție de grupa de siguranță în care sunt repartizați, deținuții pot primi o vizită la 2 săptămîni (grupa I) una pe lună (grupa II) sau una la 6 săptămîni (grupa III). Numărul vizitatorilor nu poate fi mai mare de 5 odată; Slovenia – deținuții au dreptul să primească vizite săptămînale nesupravegheate de la membrii apropiați de familie, iar durata nu poate fi mai mică de o oră; se acordă și vizite intime libere, precum și ieșiri libere cu vizitatorii în vecinătatea penitenciarului; Turcia – familia și rudele unui deținut au dreptul să-l viziteze o dată pe săptămînă, fără să existe vreo limită în privința numărului vizitatorilor și a duratei vizitei. Prietenilor li se permite să-i viziteze pe deținuți numai dacă acest lucru este cunoscut de către procuror. Ungaria – se acordă o vizită pe lună, cu o durată de 30 minute și posibilitatea de a primi un pachet la același interval greutate de .
Învoirile sau absențele autorizate din instituțiile penale sunt extrem de diverse atît ca frecvență, cît ca și durată, pentru care vom face o prezentare punctuală a situațiilor existente.
Andorra – permisiunile de ieșire din penitenciar sunt rare, se acordă numai din motive familiale grave și numai la condamnați la pedepse mai mici de 6 lui.
Austria – este prevăzută o absență autorizată de maximum 8 zile, atît din motive familiale, cît și economice; se mai pot acorda 5 zile de învoire, o dată sau de două ori deținuților a căror punere în libertate iminentă, avînd drept scop asigurarea locuinței și locului de muncă; plecarea pe termen scurt (care nu depășește 48 de ore) se acordă pentru rezolvarea unor probleme personale importante, juridice sau economice.
Bulgaria – persoanele care își execută sentința în penitenciarele tranzitorii de tipul deschis și semideschis pot beneficia de plecări acasă de pînă la 2 zile și 2 nopți în fiecare lună, în plus față de ceea ce este prevăzut pentru ceilalți deținuți, 5 zile și 5 nopți două ori pe an.
Cehia – guvernatorul poate hotărî, pe propria răspundere o așa-numită „întrerupere a sentinței” pe o perioadă de pînă la 15 zile, în cazuri serioase legate de familie sau în caz de îngrijire medicală. De remarcat că aceasta nu este o permisie;
Elveția – pot fi acordate concedii de circumstanță (participarea la botez, la înmormîntări etc., pregătirea pentru ieșirea din închisoare, importante motive profesionale, de sănătate și altele), concedii relaționale (pentru menținerea, restabilirea sau crearea unor relații ce vor fi reluate după liberare), frecvența și durata acestora fiind stabilite prin regulamente interne.
Finlanda – deținuții pot beneficia de scurte plecări, în funcție de durata sentinței și după ce au executat o jumătate din aceasta, dar nu mai puțin două luni. Plecarea se aprobă numai dacă deținutul nu este predispus să încalce condițiile impuse. Plecările scurte pot fi date pentru maximum 6 zile într-o perioadă de 4 luni, iar deținuții pot fi escortați.
Dacă un deținut are un motiv important, de exemplu îmbolnăvirea gravă sau funeraliile unei rude apropiate, atunci se poate acorda o plecare scurtă imediat după începerea executării pedepsei.
Grecia – permisiunile de ieșire obișnuite se acordă pentru pregătirea deținuților în vederea reintegrării în societate, după ce deținutul a executat 1/5 din durata pedepsei și cel puțin 3 luni de detenție sau 8 ani de închisoare, în cazul condamnării pe viață. Permisiile obișnuite sunt acordate la fiecare două luni, putînd avea o durată cuprinsă între 1-8 zile. Ele nu pot depăși un total de 50 de zile pe an. În plus, se pot acorda permisii speciale și educative.
Italia – deținuții pot beneficia, cu aprobarea autorității competente, de o vizită la o rudă apropiată sau la parteneri, în cazul unui pericol iminent datorat îmbolnăvirii grave sau rănirii. Autoritatea poate să prevadă ca deținuții să fie escortați și păziți în timpul unei astfel de plecări.
Durata maximă de plecare acasă este de cinci zile plus timpul de care deținutul are nevoie pentru a ajunge la destinație. Cînd plecarea acasă depășește 12 ore, se poate ordona ca deținutul să-și petreacă noaptea într-un așezămînt penitenciar.
Deținuții care au un comportament corespunzător și nu sunt considerați ca fiind periculoși din punct de vedere social, pot beneficia, cu aprobarea autorității judiciare competente și la sugestia guvernatorului de o recompensă care constă într-o plecare de mai mult de 15 zile pentru fiecare și care să nu depășească în total 45 de zile pe an, pentru rezolvarea altor probleme de ordin afectiv, cultural sau legate de muncă.
Letonia – posibilitatea plecărilor din penitenciar există numai pentru deținuții care își execută sentința în penitenciarele deschise și pentru deținuții tineri, în cazuri urgente.
Luxemburg – concediul penal se acordă în mod individual, după examinarea dosarului de către Procurorul General sau delegatul său, în cazul condamnaților care au executat cel puțin 1/3 din pedeapsă, respectiv 1/2, dacă sunt recidiviști.
Norvegia – deținuților le este permis să plece din închisoare dacă nu există motive să se creadă că aceștia vor abuza de încredere, că vor comite noi fapte infracționale sau că nu vor respecta condițiile impuse. De regulă, deținutului i se va acorda posibilitatea să părăsească instituția după ce a executat cel puțin 1/3 din sentință sau 4 luni fără întrerupere. Deținuții care execută sentințe mai lungi de 18 ani pot fi învoiți după ce execută 4 ani.
Guvernatorul poate acorda învoiri cuprinse între 18-30 zile, stabilind și condiții pentru plecare (test de urină înainte de plecare și la venire, prezentarea zilnică la poliție, abținerea de la consumul alcoolului etc.).
Olanda – pentru motive urgente de natură personală, deținuții pot părăsi temporar instituția primind o învoire cu o durată maximă de 48 de ore. Pentru pregătirea întoarcerii în societate se acordă o „plecare de rutină” deținuților din penitenciarele deschise sau semideschise, o dată la 4 săptămîni pentru 52 de ore sau la fiecare sfîrșit de săptămînă, dacă îndeplinesc anumite condiții. Deținuții dintr-un penitenciar închis au posibilitatea să plece temporar din închisoare nu mai mult de 6 ori și o perioadă de cel mult 60 de ore odată, după ce au executat cel puțin 1/3 din sentință și mai au cel puțin un an de executat. Timpul petrecut în închisoare nu trebuie să fie sub trei luni, iar deținutul trebuie să îndeplinească anumite condiții.
Portugalia – directorii pot acorda permisii de ieșire cu o durată de pînă la 12 ore, cu supraveghere, pentru motive familiale, sociale, profesionale sau medicale; judecătorul pentru aplicarea pedepselor poate acorda condamnaților permisii de ieșire cu o durată de pînă la 8, zile, la fiecare 6 luni, după ce aceștia au executat 1/4 din pedeapsă și după ce a fost primit avizul consiliului tehnic al așezămîntului; directorul așezămîntului poate acorda condamnaților plasați în regim deschis permisii de ieșire cu o durată de pînă la 48 de ore la fiecare 3 luni.
Slovacia – plecarea din penitenciar pentru cinci zile consecutive poate fi acordată unui deținut clasificat în cel de-al doilea grup corecțional, după ce a executat jumătate din pedeapsa impusă.
Slovenia – sistemul bine dezvoltat al privilegiilor include vizite libere acasă (pînă la 48 h), folosirea completă sau parțială a vacanței anuale în cadrul comunității, vacanță anuală în plus, pînă la 7 zile.
Deținuții care lucrează mai mu 6 luni pe timpul executării pedepsei au dreptul la o vacanță anuală, care durează minimum 18 zile și maximum 30 zile.
În 1996 au fost acordate 8630 deplasări libere, acasă. Procentajul de încălcări a condițiilor a fost de numai 1,5%, ceea ce e considerat neglijabil și arată că politica de acordare de privilegii, care are o tradiție lungă în Slovenia, este adecvată.
Turcia – deținuții din penitenciarele închise, care au executat 1/5 din sentință și au o comportare bună, pot pleca din închisoare pentru o perioadă de 10 zile în „permisie inevitabilă”, în situațiile în care părinții, frații, surorile, soțiile, fiicele au diverse probleme legate de deces, boală, incendiu sau un dezastru; deținuții din penitenciarele deschise care au executat 1/4 din sentință și au o comportare bună pot pleca din închisoare pentru 3 zile („permisie excepțională”), timpul călătoriei fiind exclus.
Ungaria – absența pe termen scurt poate fi o recompensă. În închisorile maximă securitate este de pînă la 5 zile, cele de securitate medie – 10 zile și în cele de securitate minimă și grupurile tranzitorii – pînă la 15 zile. În închisoarea pentru infractorii tineri absența pe termen scurt de pînă la 15 zile, aceste zile considerate ca parte a detenției.
Absența autorizată poate fi acordată unui deținut care a executat cel puțin jumătate din detenție, dacă se află într-o închisoare de maximă securitate, 6 luni este într-o închisoare de securitate medie sau 3 luni dacă se află într-o închisoare de minimă securitate sau dacă a fost plasat într-un grup tranzitoriu. Durata absenței autorizate nu poate fi mai mare de 24 de ore și, în general, este dată pentru a menține legăturile cu familia și pentru a găsi un loc de muncă și găzduire după liberare.
De asemenea, absența autorizată poate fi dată și la grupuri de deținuți; este dreptul guvernatorului închisorii să hotărască dacă acest tip de absență autorizată trebuie sau nu să fie aprobată. Pentru deținuții care execută detenția în închisori de securitate medie sau minimă, absența autorizată se acorda pentru 24 de ore și, în cazuri excepționale, 48 de ore, de 4 ori pe lună, cînd nu sunt repartizați la muncă. Absența autorizată trebuie să fie asigurată cel o dată pe lună.
CAPITOLUL II. CONȚINUTUL REGIMULUI DE DETENȚIE
2.1. Ordinea și condițiile executării pedepsei cu închisoarea
Executarea pedepsei cu închisoare în Republica Moldova este asigurată de: penitenciarele de tip deschis, semiînchis, închis, penitenciarele pentru minori și penitenciarele pentru femei. De asemenea, la categoria penitenciarelor se atribuie izolatoarele de urmărire penale și spitalele penitenciare.
Esența pedepsei cu închisoare, din punct de vedere al realizării, constă în aceea că condamnatul este deținut în instituția penitenciară pentru un termen stabilit și anume prin aceasta se izolează de societate.
Pentru realizarea scopului educativ al pedepsei, instituțiile penitenciare dispun de condițiile necesare: de cadre, bază tehnico-materială, ajutor din partea organelor puterii și obștești.
Bazîndu-ne pe prevederile articolului 61 CP al RM “Pedeapsa este o măsură de constrîngere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului…”.
Potrivit scopului și rolului pe care-l are, penitenciarul trebuie construit și amenajat în așa fel încît să asigure separarea strictă a deținuților în diferite categorii. Construcțiile trebuie să fie solide, să aibă grad mare de siguranță, să aibă dotări și amenajări necesare pentru asigurarea separației și pentru desfășurarea activităților cu deținuții.
Instituțiile ce asigură executarea pedepselor privative de libertate (instituțiile penitenciare) sînt parte componentă a sistemului execuțional-penal. Ele sînt investite cu anumite sarcini concrete pentru atingerea scopurilor pedepsei penale.
Principala sarcină care stă în fața tuturor instituțiilor penitenciare este executarea pedepsei cu închisoare, în procesul căreia prin diferite mijloace de influență se urmărește: corijarea condamnaților, prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane precum și restabilirea echității sociale. Aceste scopuri se realizează prin mijloacele principale de corijare a condamnatului prevăzute în art. 171 alin. (1) CE al RM, fiind: modul și condițiile de executare a pedepsei (regimul), munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învățămîntul general, influența exercitată de societate.
Prin penitenciar se înțelege (unitate penitenciară, instituție penitenciară) o instituție subordonată Departamentului Instituțiilor Penitenciare în care, conform hotărîrii instanței de judecată, își execută pedeapsa privativă de libertate persoanele condamnate la închisoare și detențiune pe viață, precum și locurile de detenție provizorie pentru persoanele față de care a fost aplicată măsura arestului preventiv.
În conformitate cu art. 16 CP al RM pedeapsa cu închisoarea poate fi aplicată pentru comiterea diferitelor infracțiuni în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil (infracțiuni ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și aplicarea detențiunii pe viață pentru săvîrșirea infracțiunilor excepțional de grave). Categoriile de infracțiuni enumerate se deosebesc unele de altele prin caracterul și gradul prejudiciabil, de aceea apare necesitatea de a diferenția condamnații ce au comis infracțiuni care se deosebesc una de alta prin obiectul atentării, scopuri, motive, conținutul laturii subiective, metodele de comitere a infracțiunii și multe alte semne ce reflectă caracterul și nivelul orientării antisociale a personalității infractorului.
În izolatoarele de urmărire penală se dețin: persoanele în privința cărora, în baza hotărîrii judecătorului de instrucție sau instanței judecătorești, a fost aplicată măsura preventivă sub formă de arest; persoanele lăsate în izolatorul de urmărire penală sau transferate în acest loc din locurile de executare a pedepsei pentru efectuarea acțiunilor de urmărire penală ori în legătură cu judecarea cauzelor în instanțele de judecată; persoanele condamnate la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, în privința cărora hotărîrea nu este definitivă; persoanele condamnate la pedeapsa închisorii și la pedeapsa detențiunii pe viață pînă la trimiterea lor sub escortă în locurile de executare a pedepsei; persoanele condamnate lăsate, în modul stabilit de legislație, în izolatorul de urmărire penală pentru a îndeplini lucrări de deservire gospodărească; deținuții escortați aflați în tranzit.
În penitenciarele de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni săvîrșite din imprudență (art. 72 alin. (2) CP al RM).
În penitenciarele de tip semiînchis își ispășesc pedeapsa condamnații la închisoare pentru infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvîrșite cu intenție (art. 72 alin. (3) CP al RM).
În penitenciarele de tip închis își ispășesc pedeapsa condamnații pentru săvîrșirea infracțiunilor deosebit de grave, excepțional de grave, recidivă de infracțiuni, precum și persoanele condamnate la detențiune pe viață sau condamnații la detențiune pe viață cărora, în urma unei grațieri, li s-a stabilit închisoarea pe un anumit termen (art. 72 alin. (4) CP al RM).
Persoanele condamnate care nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ei a condițiilor penitenciarului pentru minori.
Femeile condamnate execută pedeapsa în penitenciare pentru femei sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ele a condițiilor penitenciarului pentru femei. Persoanele de sex feminin condamnate care nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condițiilor penitenciarului pentru minori
Conform art. 72 CP al RM, tipul de penitenciar în care condamnatul urmează să-și ispășească pedeapsa este stabilit de către instanța de judecată prin adoptarea sentinței de condamnare. Astfel, spre deosebire de prevederile legislației penale anterioare, Codul penal actual pune instanța de judecată în fața unor limite stricte la determinarea tipului de penitenciar. Această ordine de repartizare a condamnaților în diferite tipuri de penitenciare majorează temeinicia sentinței adoptate și creează premise pentru efectuarea controlului judiciar asupra executării lor. Faptul dat este important și din considerentul că condițiile de ispășire a pedepsei în diferite tipuri de penitenciare diferă între ele și se exprimă printr-un conținut diferit de drepturi ce le au condamnații. De aceea, stabilirea tipului de penitenciar se răsfrînge asupra statutului juridic al condamnaților.
La organizarea lucrului educativ o mare importanță are factorul de repartizare a condamnaților în fiecare tip de penitenciar, pe categorii în funcție de vîrstă, infracțiunea comisă, studii, comportamentului în timpul executării pedepsei etc.
Avînd în vedere însemnătatea aspectului dat al numirii pedepsei, legea prevede posibilitatea de a ataca sentința instanței de judecată în modul stabilit de legislație.
Un rol important în ceea ce privește condițiile de executare a pedepsei îl are nu numai tipul instituției penitenciare, dar și locul amplasării ei. Astfel, conform Concepției reformării sistemului penitenciar, în scopul sporirii influenței educative și psihologice asupra condamnaților, menținerii relațiilor familiale favorabile, ei urmează a fi repartizați pentru ispășirea pedepsei în instituțiile penitenciare dislocate în apropierea domiciliului și deținuți separat în grupe mici.
În corespundere cu art. 196 CE al RM, instanța care a judecat cauza în fond trimite hotărîrea de condamnare la închisoare și dispoziția de executare administrației locului de deținere a condamnatului. Administrația locului de deținere, în termen de 15 zile de la primirea dispoziției de executare, trimite condamnatul în penitenciar. Dacă condamnatul, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii, nu s-a aflat în stare de arest preventiv sau i-a fost înlocuită pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, atunci hotărîrea de condamnare la închisoare și dispoziția de executare se trimit organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială își are domiciliul condamnatul pentru a fi escortat la cel mai apropiat loc de deținere.
Trimiterea condamnaților la locul executării pedepsei și transferarea lor într-un alt penitenciar au loc sub escortă, cu respectarea regulilor de deținere separată a femeilor de bărbați, a minorilor de adulți, condamnaților la pedeapsa detențiunii pe viață de alte categorii de deținuți. Condamnații bolnavi de tuberculoză în formă activă sau care nu au urmat tratamentul complet al bolilor venerice ori cei care suferă de dereglări psihice, care nu exclud răspunderea penală, vor fi transportați separat de condamnații sănătoși, iar după necesitate, conform raportului medicului, vor fi însoțiți de lucrători medicali.
E necesar a menționa faptul că, în unele cazuri excepționale, conform art. 198 CE al RM, persoanele condamnate pentru prima dată la pedeapsa închisorii într-un penitenciar de tip semiînchis și în cazurile prevăzute de Statutul executării pedepsei de către condamnați, persoanele condamnate pentru prima dată la pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 7 ani, cărora li s-a stabilit executarea pedepsei într-un penitenciar de tip închis, cu acordul lor scris și la decizia șefului izolatorului de urmărire penală, pot fi lăsate în izolatorul de urmărire penală pentru îndeplinirea lucrărilor de deservire gospodărească. Ei vor executa pedeapsa în condițiile prevăzute pentru regimul comun al penitenciarului de tip semiînchis, sau, după caz, închis.
Etapa finală în determinarea pentru condamnat a tipului de penitenciar o constituie preluarea lui la locul de executare a pedepsei de către administrație. Ordinea și condițiile de primire a condamnaților în penitenciar este prevăzută de art. 200 CE al RM, Secțiunea a 4-a din Statut și Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului respectiv.
Primirea condamnaților în instituțiile penitenciare are un rol deosebit la organizarea cu succes a executării pedepsei privative de libertate și la adaptarea acestora la condițiile de executare a pedepsei.
Conform pct. 19 din Statut, primirea deținuților în penitenciare se efectuează de către ofițerul de serviciu, colaboratorul serviciului evidență specială, colaboratorul unității medicale și șeful gărzii. Deținuții care se deplasează independent și cei care sosesc după încheierea programului de lucru sau în zilele de odihnă și sărbători sînt primiți de către ofițerul de serviciu, schimbul de serviciu și colaboratorul serviciului medical.
Temeiurile pentru primirea condamnatului în penitenciare constituie întrunirea cumulativă a următoarelor acte: actul care constituie temeiul detenției și actul care confirmă identitatea deținutului. În cazul primirii unui deținut care se află în tranzit sau a unui deținut transferat dintr-o altă instituție penitenciară sau de la organul care a efectuat reținerea, este necesar de a fi prezentate, suplimentar la actele menționate mai sus, lista de însoțire și dosarul personal al deținutului respectiv, precum și dispoziția directorului general al Departamentului Instituții Penitenciare privind transferul acestuia.
Primirea condamnaților se face în spații special amenajate, femeile fiind separate de bărbați, iar minorii fiind separați de adulți. De asemenea, la primirea condamnaților pot fi aplicate și alte modalități de separare prevăzute de art. 205 CE al RM.
La primirea deținuților, completul de primire verifică prezența și integritatea dosarelor personale (dosarele trebuie să fie cusute, iar paginile numerotate), a documentației corespunzătoare și identifică persoana prin confruntarea datelor declarate de deținut cu datele înscrise în actul care constituie temeiul detenției și actul ce confirmă identitatea acestuia.
Primirea condamnaților în penitenciar se înregistrează în registrul de evidență a primirii deținuților, în care se consemnează anul, ziua, luna și ora la care persoana a fost primită în instituția penitenciară. Materialele dosarului personal, actele de identitate și documentația de evidență se păstrează în secția evidență specială a instituției penitenciare.
Condamnații sosiți în penitenciar, în mod obligatoriu, sînt supuși percheziției complete, iar lucrurile lor se verifică. Obiectele, articolele și lucrurile în asortimentul și cantitatea stabilită de Statut (anexa nr.6) este lăsată la dispoziția deținuților. Banii care îi au condamnații asupra lor, obiectele de valoare, decorațiile, medaliile și documentele se transmit în contabilitatea penitenciarului. Obiectele și substanțele interzise, depistate la condamnați, sînt ridicate și transmise spre păstrare sau, după caz, nimicite în modul și condițiile stabilite de Statut.
Obiectele și substanțele extrase din circuitul civil sînt ridicate și nu se restituie condamnatului. În cazul depistării unor astfel de obiecte și substanțe, administrația penitenciarului anunță procurorul în termen de 48 de ore.
Concomitent cu percheziția, colaboratorul serviciului medical verifică condamnații în vederea constatării existenței leziunilor corporale sau a altor urme de violență, a existenței stării de ebrietate etc. De asemenea, condamnații sînt supuși unei tratări sanitare, în modul stabilit de normele sanitar – epidemiologice.
După terminarea procedurilor de primire, condamnații sînt plasați în carantină pe o perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căreia aceștia sînt supuși examenului medical general în vederea determinării stării sănătății și capacității de muncă, precum și prescrierii, după necesitate, a tratamentului individual. Repartizarea și plasarea condamnaților sosiți în penitenciar în celulele secției de carantină o efectuează ofițerul de serviciu, în coordonare cu primul adjunct și colaboratorii serviciului securitate, minorii – în coordonare cu serviciul educație, bolnavii – în coordonare cu serviciul medical, pe un termen de pînă la 15 zile.
Pe perioada aflării în carantină, condamnaților li se aduc la cunoștință prevederile legislației execuțional-penale. Ei sînt informați, contra semnătură, despre drepturile, obligațiile și interdicțiile lor, despre folosirea mijloacelor tehnice de pază, care pot pune în pericol viața sau sănătatea lor, cazurile și condițiile aplicării forței fizice, a mijloacelor speciale și a armei de foc.
Caracterul și conținutul lucrului în carantină cu condamnații nou-sosiți trebuie să presupună o orientare strict educativă. De aceea la desfășurarea măsurilor e necesar să participe conducerea instituției, șefii unităților și serviciilor, fapt ce ar contribui la stabilirea și menținerea corelației din partea colaboratorilor IP cu cei care-și ispășesc pedeapsa, la promovarea unor cerințe pedagogice și de regim comune, axate pe respectarea strictă a legalității, la utilizarea cu cucces a metodelor de psihologie și pedagogie și la implementarea activă a formelor de lucru propuse.
În această perioadă, reprezentanții serviciului de probațiune penitenciară realizează evaluarea psihosocială a personalității deținutului și întocmesc planul de executare a pedepsei privative de libertate, care include intervențiile coordonate ale administrației penitenciare în vederea reeducării și corijării condamnatului. Planul se întocmește individual pentru fiecare deținut, se anexează la dosarul personal al acestuia și fiecare colaborator al instituției penitenciare lucrează cu deținutul în baza acestui plan. La stabilirea planului de executare a pedepsei se iau în considerare și datele cuprinse în referatul presentențial de evaluare psihosocială a personalității deținutului, în cazul în care acesta a fost întocmit pînă la condamnarea persoanei.
Prevederile sus-menționate ale Statutului sînt în perfectă concordanță cu art. 69 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deținuților, care recomandă ca: „În cel mai scurt termen, după primire și după un studiu al personalității fiecărui deținut condamnat la o pedeapsă sau măsură de o anumită asprime, trebuie să se pregătească un program de tratament pentru el, în lumina datelor de care se dispune asupra nevoilor, capacităților și a stării sale de spirit”.
Imediat după primire, condamnatului i se permite să comunice familiei, avocatului sau altei persoane locul unde este deținut și schimbarea acestuia. Comunicarea se face în scris sau telefonic, în mod gratuit.
La rîndul ei, administrația penitenciarului este obligată ca, în termen de 15 zile de la primirea condamnatului în penitenciar, să înștiințeze instanța de judecată despre acest fapt, să comunice soțului, uneia din rudele deținutului sau unei alte persoane, indicate de el, locul de detenție, cu indicarea adresei poștale și a cerințelor privind întrevederile, lista obiectelor și produselor alimentare de primă necesitate, pe care aceștia le pot avea asupra lor, le pot primi în pachete sau le pot procura în magazinele penitenciarului, conform anexei nr. Statutului.
După eliberarea deținutului din carantină, șeful penitenciarului, în baza prezentării serviciilor securitate, regim și supraveghere și medical, va lua decizia privind plasarea condamnatului în celula în care se va afla pe perioada regimului inițial de detenție, iar a prevenitului – pe parcursul detenției.
La propunerea comisiei penitenciarului, șeful instituției va dispune decizia privind repartizarea ulterioară în celule, secții, sectoare, precum și privind antrenarea lor în muncă și instruirea în producere. Repartizarea se va face ținînd cont de așa particularități ale persoanei cum sînt: sexul, vîrsta, caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvîrșite, antecedentele penale, personalitatea condamnatului etc.
Așadar, repartizarea condamnaților în penitenciar nu este o simplă activitate administrativă, ci este operațiune complexă, care se face după criterii științifice, are un pronunțat caracter juridic și mai ales reeducativ. Complexitatea operațiunii de repartizare rezidă în faptul că, pe de o parte, condamnații sînt deosebiți unii de alții sub multiple aspecte, iar pe de altă parte, și penitenciarele sînt diferențiate și profiluri diferite.
2.2. Mijloace de asigurare a regimului de detenție
În conformitate cu alin.(1) art.219 CE RM, regimul de deținere în penitanciare este asigurat prin următoarele mijloace:
paza;
supravegherea;
izolarea condamnaților;
executarea de către aceștea a obligațiilor lor;
realizarea drepturilor și intereselor lor legitime;
securitatea personală;
resocializarea condamnaților.
Totodată, regimul de deținere este implementat prin:
deținerea separată a diferitelor categorii de condamnați;
diversificarea condițiilor de deținere în funcție de tipul penitenciarului stabilit de instanța de judecată;
schimbarea condițiilor de executare a pedepsei.
Există trei regimuri de deținere : inițial, comun și de resoacializare.
Personalizarea prin diferențiere, individualizare și planificare a executării pedepsei este reglementată în Statutul executării pedepsei de către condamnați. Aplicarea față de condamnat a condițiilor unui regim de deținere mai sever, particular sau select nu se admite.
În conformitate cu alin.(1) art.220 CE RM, in caz de calamități naturale, epidemii, epizootii, avarii, tulburări de masă, nesupunere în grup a condamnaților, luare de ostatici,conjunctură externă, război ori alte cazuri de forță majoră care pun în pericol viața sau sănătatea oamenilor, în penitenciar poate fi instituit un regim special.
În perioada de acțiune a regimului special, în penitenciar poate fi suspendată realizarea unor drepturi ale condamnaților prevăzute în Codul de executare, introdusă paza și supravegherea întărită, instituit un mod special de acces la obiecte, modificat programul zilei, limitată activitatea serviciilor de producție, comunale și de trai, cultural-educative, medico-sanitare și a altor servicii (alin.(2) art.220 CE RM).
Pentru curmarea tulburărilor de masă, cazurilor de nesupunere în grup, precum și pentru eliberarea ostaticilor, pot fi implicate subunitățile cu destinație specială.
În conformitate cu alin.(1) art.221 CE RM, în scopul obținerei informației necesare despre comportamentul condamnaților, prevenirii evadării lor și altor infracțiuni, administrația penitenciarului este în drept să folosească mijloace tehnice de pază, supraveghere și control.
Curentul electric poate fi folosit în partea de sus a îngrădirii exterioare a penitenciarului de tip semiînchis sau închis, cu respectarea condițiilor de prevenire a accidentelor (alin.(2) art.221 CE RM).
Administrația penitenciarului este obligată să informeze condamnatul, contra semnatură, despre folosirea mijloacelor tehnice de pază care pot pune în pericol viața sau sănătatea persoanei(alin.(3) art.221 CE RM).
Lista mijloacelor tehnice de pază, supraveghere și control, precum și modul de utilizare a lor se stabilesc prin acte normative aprobate de Guvern (alin (4) art.221 CE RM).
Potrivit alin.(1) art.222 CE RM,în penitenciar se desfășoară activitate specială de investigații, care are drept scop:
să asigure securitatea personală acondamnaților;
să asigure securitatea personală a personalului penitenciarului;
să asigure securitatea personală a altor persoane aflate pe teritoriul acestuia;
să depisteze, să prevină și să descopere încălcările ordinii stabilite de executare a pedepsei;
să asigure urmărirea condamnaților care au evadat din pinetenciar și acordarea de ajutor organelor competente le descoperirea infracțiunilor.
Activitatea specială de investigații se efectuează de către serviciul competent al penitenciarului și cel al Departamentului Instituțiilor Penitenciare.
În fiecare unitate penitenciară, în funcție de categoria acesteia sau de sectoarele existente, regimurile de deținere existente etc., este elaborat Regulamentul de ordine interioară. Regulile de ordine interioară, drepturile și obligațiunile deținuților, măsurile de stimulare și sancționare aplicate față de aceștia, precum și restricțiile legitime, care decurg din regimul de deținere, se afișează în celule, în blocurile de detenție și în locuri vizibile pe teritoriul penitenciarului, precum și se anunță deținuților sub semnătură (pct. 73 din Statut).
În conformitate cu pct. 78 din Statut, activitățile de asigurare a ordinii interioare prevenire și curmare a încălcărilor de regim și crimelor din partea deținuților se efectuează de către toate serviciile penitenciarului și trebuie să include:
asigurarea supravegherii permanente a deținuților;
prevenirea păstrării neautorizate de către deținuți a secțiilor, sectoarelor, zonelor locative sau teritoriului penitenciarului în funcție de regimul detenției;
asigurarea respectării stricte de către deținuți a ordinii interioare și a regulilor de conduită, precum și îndeplinirea de către aceștia a obligațiunilor lor;
educarea la deținuți a respectului față de legislație și atitudinii oneste față de muncă;
depistarea și izolarea la timp a deținuților care au comis încălcări ale regimului de detenție și ale regulilor de ordine interioară;
organizarea lucrului operativ-profilactic privind prevenirea și curmarea manifestărilor criminale în mediul deținuților .
Conform pct.79 din Statut, în cazul izbucnirii în penitenciar a unor situații sau evenimente excepționale, conducătorii acestor subdiviziuni sunt obligați să informeze imediat, în modul stabilit, Departamentul Instituțiilor Penitenciare și să întreprindă măsurile necesare pentru asigurarea securității și ordinii în instituție.
În Anexa nr.22 la Statutul executării pedepsei de către condamnați este indicată lista obiectelor de inventar din dotarea celulelor din blocurile de regim, după cum urmează: paturi metalice monoetajate sau bietajate, cu plasă aspră, conform numărului de deținuți; masă; noptiere (una la doi deținuți); scaune (cite unul pentru fiecare deținut); difuzor (cite unul la fiecare celulă); perdele la geamuri; cuier pentru haine; dupaluri sau polițe de perete; coș pentru gunoi; lighean pentru igiena personală; căldare, făraș, mătură, cîrpă de spălat podeaua; oglindă montată în perete; pătuc pentru copii (pentru celulele în care se întrețin femei cu copii);cadă de plastic pentru spălarea copiilor; reșou electric.
Conform Anexei nr.10 la Statutul executării pedepsei de către condamnați, programul zilei pentru deținuți include: deșteptarea (cel tîrziu între orele 5 și 6 dimineața); exerciții de înviorare (pînă la 15 minute); toaleta de dimineață, aranjarea patului (pînă la 10 min); apelul de dimineață, controlul de dimineață și seară (pînă la 40 min), dejunul (pînă la 30 min); repartizarea pe sectoarele de muncă (pînă la 40 min); timpul de muncă (în conformitate cu legislația muncii); pauza pentru masa de prînz ( pînă la 30 min); întoarcerea de la lucru, toaleta de seară (pînă la 25 min); cina (pînă la 30 min); timpul liber (pînă la o oră); măsurile educative (pînă la o oră); lucrul individual sau pe grupuri conform programului de resocializare, studii (conform graficului separare); pregătirea de somn (10 min); somnul neîntrerupt (8 ore).
Este de menționat că programul zilnic se întocmește pentru fiecare penitenciar aparte, reieșind din timpul penitenciarului, condițiile locale, durata timpului de muncă, anotimpul și durata zilei. În cazul în care deținuții muncesc în producere în cîteva schimburi, programul zilnic se întocmește pentru fiecare schimb aparte. Pentru deținuții încarcerați în celulele izolatoarelor disciplinare, programul zilnic se stabilește separat.
Răspunderea pentru respectarea programului zilnic o poartă plantonul (persoana de serviciu) pe celulă. La vizitarea celulelor de către persoanele corpului de comandă, plantonul raportează numărul celor deținuți în celule și locul aflării lor în acest moment.
Potrivit pct.142 din Statut, controlul prezenței deținuților în penitenciare se efectuează zilnic, dimineața și seara, în orele stabilite în programul zilei. Ofițerul de serviciu dă semnalul respectiv prin mijloacele tehnice sau verbal, personal sau prin intermediul supravaghetorilor, colaboratorilor grupului operativ, șefilor detașamentelor (sectoarelor) sau a altor persoane împuternicite. În caz de necesitate, controlul prezenței deținuților poate fi dispus și efectuat la orice oră de noapte sau zi.
În izolatoarele de urmărire penală, regimul inițial de deținere a penitenciarelor de tip închis și semiînchis, în celulele de deținere ale condamnaților la detențiune pe viață, în staționarul secției medicale, precum și în celulele izolatorului disciplinar, controlul se efectuează nominal și numeral, cu intrarea în fiecare celulă, conform tabelului de post (pct.143 din Statut).
Controlul prezenței condamnaților la detențiune pe viață este efectuat de ofițerul de serviciu, însoțit de doi colaboratori ai serviciului regim și supraveghere (pct.144 din Statut).
La regimul de deținere comun și de resocializare, controlul se efectuează într-un loc stabilit de administrația penitenciarului, prin urmărirea și apelul condamnaților. Controlul trebuie să dureze cel mult 30 min. Pe timp nefavorabil, controlul poate fi efectuat în încăperi.
Potrivit pct.146 din Statut, deținuții sunt aliniați pe detașamente în formație a cîte cinci persoane. Șeful sectorului sau persoana care îl înlocuiește efectuează apelul conform listei, strigînd deținutul pe nume. La auzirea numelui său, deținutul face un pas în afara formației și este obligat să-și spună numele și prenumele. Concomitent se verifică exteriorul deținuților.
În conformitate cu pct.147 din Statut, de la controlul prezenței deținuților sunt scutiți:
bolnavii aflați în staționarul unității medicale;
cei veniți din schimb;
cei încadrați la munci care nu pot fi întrerupte ( bucătari, fochiști, paznici etc.)
Listele nominale ale acestuia se aprobă de șeful penitenciarului. În caz de necesitate, controlul prezenței lor se efectuează la locurile de aflare.
În conformitate pct.148 din Statut, ofițerul de serviciu efectuează controlul numeral al prezenței în penitenciar și deținuților aflați în concediu de scurtă durată sau la locurile de muncă, confruntă rezultatele verificării cu datele de evidență ale serviciului special. În cazul în care datele nu corespund, se efectueaza controlul repetat.
Organizarea și responsabilitatea pentru efectuarea controlului se pune în sarcina efectivului de schimb, în frunte cu ofițerul de serviciu. Prezența la efectuarea controlului a ofițerilor responsabili de deservirea obiectivelor în cauză (detașamente, sectoare,blocuri, secții, celule etc.) este obligatorie (pct.149 din Statut.
Activitățile de pază, escortare, supraveghere, aplicare a regimului penitenciar și asigurarea legalității deținerii se înscriu în contextul politicii execuțional-penale contemporane. Datorită numărului mare de deținuți, s-au luat anumite măsuri indispensabile asigurării unor condiții de viață necesare ființei umane.
Supravegherii celor aflați în detenție trebuie să i se acorde o atenție deosebită. Ea se desfășoară pe baza unei experiențe efectuate în comun cu deținutul. Din partea personalului care se ocupă cu supravegherea condamnaților se cer anumite calități: răbdare, echilibru și stoicism, dar totodată se cere ca acesta să cunoască ce fel de condamnați supraveghează, ce pedepse au și pentru ce fapte sunt condamnați. Supravegherea este o continuitate între aplicarea regimului penitenciar și necesitatea anticipării detaliate a comportamentului infracțional.
Această supraveghere implică analiza și evaluarea gradului de periculozitate socială a infracțiunii comise, dar și gradul de pericol public pe care îl prezintă condamnatul ce beneficiază de suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Supravegherea posedă următoarele semen distinctive:
atrage după sine obligativitatea supraveghetorilor de a-și selecta observarea și controlul în aplicarea regimului penitenciar;
implică acțiuni de decizie și control;
organizează supravegherea pe grupuri mici și în secții special amenajate;
întreține un climat favorabil reeducării.
Executarea perchezițiilor se face în scopul descoperirii și ridicării obiectelor interzise, precum și pentru prevenirea faptelor negative ce pot fi întreprinse de către deținuți.
Percheziția este de două feluri:
Generală
Corporală, ce poate fi amănunțită ori sumară.
Percheziția generală constă în controlul executat planificat, ori la ordin, asupra deținuților, bagajelor, camerelor și a lucrurilor de acces, pentru a i se găsi și a i se ridica obiectele interzise, precum și pentru a i se preveni acțiunile inițiate de condamnați.
Percheziția corporală amănunțită reprezintă controlul executat asupra deținuților, echipamentului, bagajelor și altor obiecte personale sau date în folosință de către penitenciar.
Potrivit pct.54 al Regulilor penitenciare europene, se vor stabili proceduri detaliate, pe care personalul trebuie să le respecte atunci cînd percheziționează:
Spațiile în care muncesc, locuiesc și se întrunesc deținuții;
Deținuții ;
Vizitatorii și obiectele acestora;
Membrii personalului.
Asupra procedurilor pentru vizitatorii oficiali, cum ar fi avocați, asistenți sociali, medici etc., se va conveni cu organizațiile pe care aceștia le reprezintă, pentru a se asigura un echilibru între siguranță, protecție și dreptul la confidențialitate.
Principiile percheziției:
Conspirativitatea trebuie să fie absolută, astfel încît ordinul de percheziție va fi adus la cunoștința celor care o execută doar în momentul declanșării acțiunii propriu-zise.
Surprinderea trebuie urmărită cu mai multă atenție, prin asigurarea variabilității atît a zilelor, cît și a orelor alese pentru aceste acțiuni.
Operativitatea acțiunii cere ca întinderea percheziției generale să nu depășească mai mult de 1-2 ore.
Simultaneitatea. În acest scop echipele constituite se vor deplasa la locurile care le-au fost repartizate și vor declanșa acțiunea simultan.
Secretul este pricipiul coordonator al acțiunii în sine, prin care se manifestă ordinal pentru executarea pedepselor, călăuzit de principiul constrîngerii, pe de o parte, și de cerințele și de interdicțiile mediului penitenciar, pe de altă parte.
Percheziția generală se execută pe baza unui plan de acțiune ce cuprinde: scopul acestor percheziții, data și ora începerii ei, conducătorul percheziției, dennumirea secțiilor și a camerelor unde se derulează, categoria și numărul deținuților ce urmează a fi percheziționați și pregătirea gardienilor pentru executarea acțiunii.
Pregătirea materială a percheziției constă în dotarea fiecărei echipe cu cele necesare în acest scop.
Declanșarea acțiunii. Înainte de ajungerea echipelor la locurile stabilite, ofițerul de serviciu (șeful de tură) ia măsuri de introducere a tuturor deținuților în camere, întrerupînd orice activitate în interiorul locului de deținere. Șeful de echipă cu o parte din gardieni asigură supravegherea camerelor prin vizorul ușii, după care intră în camera unde încheie percheziția. Activitatea celor aflați în detenție este supravegheată atent și permanent.
Întocmirea unor acte specifice. După efectuarea percheziției generale, dacă este cazul, se iau măsuri de întocmire a următoarelor acte de imputare pentru efectele sau alte obiecte degradate sau distruse de către condamnați, rapoarte cu propuneri disciplinare și procesul-verbal de efectuare a percheziției de către fiecare echipă.
2.3. Reguli ce se referă la condamnați, la administrația penitenciarului și la alți participanți a raporturilor juridice execuțional-penale
Printre regulile de comportare a condamnaților, care țin de conținutul regimului de detenție și care formează statutul juridic al acestora, menționăm următoarele:
regulile care reglementează comportarea condamnaților;
regulile care stabilesc programul zilei;
regulile care asigură realizarea drepturilor lor și îndeplinirea de către ei a obligațiilor;
regulile care determină aplicarea mijloacelor de corijare;
regulile care asigură protecția socială a condamnaților.
O importanță mare pentru realizarea prevederilor regimului o are asigurarea normativă de folosire de către condamnați a drepturilor lor și îndeplinirea obligațiilor ce le revin deoarece numai declararea drepturilor subiective încă nu creează condiții pentru realizarea lor. De aceea multe articole ale CE și toate normele Statutului fixează ordinea de realizare a drepturilor condamnaților. Spre ex. art. 210 CE al RM prevede dreptul la corespondență și convorbiri telefonice ale condamnaților. Condamnatul are dreptul să primească și să expedieze din cont propriu, scrisori, telegrame și petiții fără a se limita numărul lor în modul și în condițiile stabilite de prezentul cod și de Statutul executării pedepsei de către condamnați. Conținutul corespondenței expediate și primite de condamnat poate fi supus cenzurii. Corespondența condamnatului cu avocatul, cu avocatul parlamentar, cu membrii comisiei de monitorizare, organele de urmărire penală, procuratura, instanța de judecată, autoritățile administrației publice centrale, organizațiile internaționale interguvernamentale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu poate fi supusă cenzurii. Corespondența se expediază sau se transmite destinatarului de către administrația locului de deținere în decurs de 24 de ore de la depunerea sau primirea ei. Condamnatul are dreptul la convorbiri telefonice de la telefonul public, din cont propriu, în modul și în condițiile stabilite de CE și de Statutul executării pedepsei de către condamnați. Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, administrația penitenciarului are obligația de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice în interiorul penitenciarului. Convorbirile telefonice, cu excepția convorbirilor cu persoanele și reprezentanții instituțiilor și organelor de urmărire penală, procuratura, instanța de judecată, autoritățile administrației publice centrale pot fi interceptate.
Condamnatul are dreptul la o convorbire telefonică pe săptămînă, cu o durată de 20 minute, cu soțul, cu o rudă sau cu o altă persoană la alegerea lui.
Numărul, periodicitatea și durata convorbirilor telefonice care pot fi efectuate de condamnat se stabilesc de către administrația penitenciarului, în funcție de numărul persoanelor condamnate și al posturilor telefonice publice instalate.
Art. 211 CE al RM prevede dreptul de a primi și expedia colete, pachete cu provizii și a banderolelor de către condamnați, art. 216 CE al RM stabilește posibilitatea acordării condamnaților dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoțire în afara penitenciarului, art. 217 CE al RM prevede posibilitatea deplasării de scurtă durată în afara penitenciarului iar secțiunile 22, 23, 25, 27 din Statut reglementează modul și procedura de realizare a acestor drepturi.
Pentru respectarea de către condamnați a obligațiilor lor se aplică aceleași reguli. Pentru încălcarea cerințelor regimului, față de ei pot fi aplicate sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 246 CE al RM, iar în cazurile prevăzute de art. 223 CE al RM față de condamnați poate fi aplicată forța fizică, mijloacele speciale și arma de foc.
Conform art. 212 CE al RM condamnatul poate procura suplimentar la rația alimentară gratuită, produse alimentare și obiecte de primă necesitate din mijloacele bănești obținute din munca prestată în timpul executării pedepsei, din pensia sau indemnizațiile primite, precum și din alte mijloace bănești aflate la contul său de peculiu.
De asemenea, condamnații invalizi de gradul I și II, pensionarii, femeile gravide condamnate sau femeile condamnate care au cu sine copii, suplimentar la rația alimentară gratuită, pot folosi fără restricții, banii aflați la contul lor de peculiu pentru procurarea produselor alimentare și obiectelor de primă necesitate.
Codul de executare reglementează și dreptul condamnaților la corespondență și convorbiri telefonice precum și dreptul la întrevederi (art. 210, 213, CE al RM; secțiunile 25, 27, 28 din Statut). Contactele cu exteriorul constituie o parte esențială a reintegrării lor în societate. Astfel, art. 61 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deținuților prevede că “tratamentul deținuților nu trebuie să pună accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor participare la aceasta”.
Ținînd cont de importanța păstrării legăturii condamnaților cu familia, rudele, precum și cu alte persoane din afara penitenciarului, legislația execuțional – penală oferă condamnaților dreptul la întrevederi.
Art. 213 CE al RM și secțiunea a 25-a din Statut prevăd dreptul condamnaților la întrevederi cu soțul, rudele pînă la gradul IV inclusiv, iar în cazurile prevăzute de Statut, avînd aprobarea scrisă a șefului penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat:
de scurtă durată – se acordă pe o durată de 1- 4 ore;
de lungă durată – se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile.
La dorința persoanelor aflate la întrevedere durata lor poate fi scurtată. De asemenea, condamnaților li se oferă dreptul înlocuirii întrevederii de lungă durată cu una de scurtă durată. Comasarea mai multor întrevederi sau divizarea unei singure întrevederi în cîteva este interzisă.
Condamnatul are dreptul la o întrevedere de scurtă durată pe lună și la o întrevedere de lungă durată pe trimestru. Acordarea întrevederilor peste numărul minim se admite doar în calitate de măsură de stimulare. Astfel, se acordă suplimentar cel mult 4 întrevederi de scurtă durată și 2 întrevederi de lungă durată pe an doar cu soțul și rudele și nu pot fi acordate cu alte persoane. Deținuților care au sancțiuni disciplinare nestinse nu le pot fi acordate întrevederi în calitate de măsură de stimulare.
În caz de înregistrare a căsătoriei, întrevederea de lungă durată, precum și cea de scurtă durată, acordată cu această ocazie, nu se include în numărul stabilit de întrevederi.
Întrevederile de lungă durată nu se acordă preveniților, condamnaților la pedeapsa închisorii aflați în regim inițial și condamnaților la detențiune pe viață, precum și celor bolnavi de tuberculoză în formă activă. Întrevederile de lungă durată ce se cuvin condamnatului bolnav de tuberculoză se înlocuiesc cu întrevederi de scurtă durată. Întrevederile între deținuții plasați în diferite instituții penitenciare sînt interzise.
În toate cazurile de acordare a întrevederilor cu alte persoane, în afară de soț și rude, acestea pot fi autorizate de către administrația instituției, doar dacă ele nu vor influența negativ deținutul, sau nu vor fi utilizate în unele scopuri ilegale.
Permisul de întrevedere se acordă de către șeful instituției sau persoana care îl înlocuiește în baza cererii deținutului sau persoanei sosite la întîlnire precum și a documentelor care confirmă identitatea și legăturile lor de rudenie. Persoanele sosite la întrevedere sînt informate despre comportamentul deținutului și regulile de conduită în timpul întrevederii, despre interdicția coletelor ilegale și sînt avertizate de întreruperea imediată a întrevederii, dacă vor fi observate încălcări ale regulilor stabilite.
Întrevederile condamnaților se deosebesc nu numai după durată, dar și după organizarea petrecerii lor.
Astfel, întrevederile de scurtă durată cu soțul, rudele, iar în cazuri excepționale, cu autorizația administrației penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat, au loc sub supravegherea reprezentanților administrației instituției. Discuția se duce în limba aleasă de persoanele sosite în vizită. Dacă reprezentanții administrației penitenciare nu cunosc limba vorbită, pentru supravegherea discuției poate fi invitat un interpret sau o altă persoană. La întrevedere se permite prezența a cel mult două persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori, precum și rudele apropiate ale condamnatului care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).
Introducerea în încăperile de întrevederi de scurtă durată de către persoanele sosite la întrevedere cu deținuții a unor produse sau obiecte este interzisă. După întrevedere este permisă transmiterea coletelor.
Întrevederile de lungă durată se acordă cu dreptul de conlocuire cu soțul, rudele, iar în cazuri excepționale, cu autorizația administrației penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat. Aceste întrevederi sînt organizate cu respectarea anumitor reguli specifice.
Prin dispoziția șefului penitenciarului întrevederile de lungă durată, a condamnaților ce se bucură de dreptul de a se deplasa fără escortă și celor aflați în regim comun și de resocializare în penitenciare de tip deschis, pot avea loc în afara teritoriului instituției sub supravegherea administrației.
Administrația instituției, de regulă, eliberează condamnații de la lucru în perioada întrevederilor de lungă durată cu recuperarea anticipată sau ulterioară a timpului de muncă.
Banii, precum și obiectele a căror utilizare este interzisă în instituțiile penitenciare se predau spre păstrare contra recipisă supraveghetorului responsabil de desfășurarea întrevederii.
Dacă există temeiuri suficiente pentru a considera că persoana sosită la întrevedere intenționează să transmită deținutului obiecte, articole sau substanțe, a căror păstrare în instituție este interzisă, ori să primească în mod ilegal de la deținut careva materiale, șeful instituției declară acestei persoane că întrevederea îi va fi permisă numai în cazul dacă acceptă controlul obiectelor și îmbrăcămintei lui înainte și după întrevedere.
Dacă persoana sosită la întîlnire refuză controlul obiectelor și îmbrăcămintei, întrevederea lui de lungă durată cu condamnatul este interzisă, dar poate să i se permită o întrevedere de scurtă durată, în cazul în care condamnatul are dreptul la ea.
La acest tip de întrevederi, în conformitate cu prevederile Statutului, deținutului i se permite întrevederea cu cel mult două persoane mature, împreună cu care pot veni copiii lui minori, precum și rudele apropiate care nu au atins vîrsta majoratului (frate, soră, nepot, nepoată).
În încăperile de întrevederi de lungă durată pot fi introduse produse alimentare (cu excepția băuturilor alcoolice, produselor pe bază de alcool și berii), îmbrăcăminte civilă pentru schimb, inclusiv obiecte, articole și lucruri, a căror păstrare nu este interzisă. După încheierea întrevederii condamnaților li se permite trecerea produselor alimentare și obiectelor de primă necesitate în modul stabilit pentru colete și pachete cu provizii (anexa nr. 6 ).
Conform art. 214 CE al RM, persoanele condamnate care au altă cetățenie decît cea a Republicii Moldova au dreptul de a se adresa instituțiilor diplomatice sau consulare în Republica Moldova ale statului ai cărui cetățeni sînt și de a fi vizitate de funcționarii acestor instituții diplomatice sau consulare.
Persoanele condamnate cu statut de refugiați sau apatrizi, precum și persoanele condamnate care au altă cetățenie decît cea a Republicii Moldova, al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau consular în Republica Moldova, pot solicita administrației penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internațională competentă și pot fi vizitate de reprezentanții acesteia.
Un loc aparte ocupă întrevederile condamnatului cu avocatul sau cu alte persoane care conform legii au dreptul de a acorda asistență juridică, mediatorul, sau alte persoane prevăzute de lege, frecvența cărora nu este limitată. În toate țările europene și din alte continente legislația execuțional-penală prevede acest drept al condamnatului nu numai în timpul procesului, dar și după aceea. Aceasta face parte din dreptul de apărare al inculpatului și condamnatului. Este apoi o instituție cuprinsă în legislația internațională contemporană.
Întîlnirile se acordă la prezentarea de către avocați a licenței, mandatului și actelor de identitate. Ele se desfășoară în mod confidențial și nu se includ în numărul întrevederilor stabilite de legislație. Numărul și durata lor nu sînt limitate, însă ele au loc în timpul liber al deținuților și numai în intervalul deșteptare – stingere al zilelor lucrătoare.
Corespondența condamnaților. În condițiile, în care o bună parte din condamnați, în deosebi cei pe termeni mari, au pierdut legăturile cu exteriorul și nu primesc colete, pachete și banderole, la ei nu vine nimeni la întrevederi, nu le scriu scrisori și nu primesc nici mandate poștale. Lucrul cu aceste persoane trebuie să fie petrecut după un program special. Acești condamnați au necesitatea de a-și face noi cunoștințe prin intermediul corespondenței, ceea ce și se practică, îndeosebi în penitenciarele unde sînt deținuți bărbații. Condamnații de sex masculin adeseori întemeiază familii prin intermediul corespondenței avute, ca după ieșirea din penitenciar să aibă unde se întoarce. Ținînd cont de aceste împrejurări, legislația execuțional – penală (art. 210 alin. (1), (2) CE al RM; secțiunea a 27-a din Statut) prevede dreptul și condițiile în care condamnații pot coresponda cu exteriorul.
Condamnatul are dreptul să primească și să expedieze din cont propriu, scrisori, telegrame și petiții fără a se limita numărul lor. Condamnații pot să expedieze rudelor mandate poștale, iar cu permisiunea administrației și altor persoane. Corespondența între deținuții diferitor penitenciare, care nu au legături de rudenie, la fel este permisă numai cu autorizația administrației penitenciarului. Serviciile poștale pentru expedierea corespondenței sînt suportate integral de către condamnați, reținerile fiind efectuate de pe conturile lor de peculiu.
Corespondența condamnaților poate fi supusă controlului sau cenzurii (cu excepția penitenciarelor de tip deschis) în condițiile stipulate în art. 6 alin. (2) pct. 2) al Legii privind activitatea operativă de investigații din 12. 04. 1994. Aceasta va avea loc dacă administrația instituției penitenciare crede că prin conținutul scrisorii poate fi amenințată securitatea statului, securitatea instituției, colaboratorilor acesteia sau a altor persoane, a bunurilor acestora, ori conține informații despre unele fapte ce ar putea avea un caracter infracțional, precum și dacă există presupuneri că acolo există un element ilicit.
Nu poate fi supusă controlului corespondența deținutului cu avocatul său, Comitetul pentru Plîngeri, organele de urmărire penală, procuratura, instanța de judecată, autoritățile administrației publice centrale, cu organele naționale sau internaționale care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Corespondența se expediază sau se transmite destinatarului de către administrația locului de deținere în decurs de 24 de ore de la depunerea sau primirea ei. Pentru zilele de odihnă și cele de sărbătoare termenul începe să curgă din ziua imediat următoare acestora.
Primirea și expedierea de către condamnați a coletelor, pachetelor cu provizii și banderolelor. Odată cu intrarea în vigoare a actualului CE al RM (la 01. 07. 2005) au fost ridicate restricțiile privind numărul coletelor, pachetelor și banderolelor primite de condamnați în instituțiile penitenciare. Astfel, conform art. 211 CE al RM și secțiunii a 26-a din Statut condamnatului i se permite să primească pachete cu provizii, colete și banderole cîte unul la număr, săptămînal.
Deschiderea și controlul conținutului coletelor, pachetelor cu provizii și banderolelor se efectuează în prezența persoanelor care le-au adus și se transmit condamnatului contra semnătură. În penitenciarele de tip deschis primirea coletelor, banderolelor și pachetelor cu provizii nu se supun controlului. Condamnaților aflați în izolatoarele disciplinare coletele se înmînează după executarea sancțiunii disciplinare. Obiectele și produsele alimentare ce se conțin în colete, dar nu sînt prevăzute în anexa nr. Statutului sînt restituite persoanei ce le-a transmis, indicîndu-se motivele înapoierii. Banii găsiți în pachetele și trimiterile poștale, ascunși prin diferite metode subtile vor fi ridicați și transmiși spre păstrare.
Administrația penitenciarului, conform raportului medical, este în drept să primească pentru deținuți colete cu medicamente și produse parafarmaceutice (cu excepția preparatelor narcotice și psihotrope) în cazul în care lipsește posibilitatea de a asigura deținuții cu medicamentele respective.
Cu permisiunea administrației penitenciare, deținuții, din cont propriu, la cerere, pot expedia rudelor, iar condamnații și altor persoane, colete și banderole. În aceste cazuri serviciul regim verifică conținutul trimiterilor recepționate pentru a fi expediate destinatarului din contul deținutului.
2.4. Regimul de ordine și disciplină
În scopul menținerii ordinii și disciplinei în instituțiile penitenciare și stimulării condamnaților către un comportament care ar corespunde cerințelor regimului, se aplică un sistem complex de măsuri de stimulare și sancționare.
Măsurile de stimulare se aplică condamnaților cu scopul de a-i stimula să respecte regimul și, deci să se corijeze.
Măsurile de stimulare se aplică pentru: conduită bună, atitudine conștiincioasă față de muncă și învățătură, participarea activă la acțiuni educative.
Codul de executare definește recompensele ca „măsuri de stimulare”, ceea ce corespunde mai elocvent scopului pentru care se aplică aceste măsuri.
Vis-a-vis de temeiurile de acordare a recompenselor trebuie să menționăm că se consideră ca conduita bună comportamentul permanent, cît și acte de singură dată, cum ar fi de exemplu, prevenirea sau participarea la stingerea unui incendiu etc.
În ce privește al doilea temei – atitudine conștiincioasă față de muncă și învățătură – este necesară o modificare a Codului, deoarece reiese că stimularea se aplică numai dacă sînt întrunite ambele condiții, adică atitudine conștiincioasă atît față de muncă, cît și față de învățătură, ceea ce nu este logic.
Codul de executare prevede următoarele recompense care pot fi acordate deținuților:
a) mențiune;
b) acordarea, suplimentar, a întrevederilor de scurtă și de lungă durată, în dependență de tipul penitenciarului și regimul în care execută pedeapsa;
c) permisiunea de a avea convorbiri telefonice suplimentare cu o durată de pînă la 20 de minute;
d) ridicarea înainte de termen a sancțiunii disciplinare aplicate;
e) alte măsuri de stimulare prevăzute de Codul de executare.
Măsurile de stimulare se exprimă în scris.
Măsurile de stimulare se acordă de către șeful penitenciarului. Premiul bănesc în calitate de măsură de stimulare se virează la contul de peculiu al condamnatului. Întrevederilor de scurtă și de lungă durată, se acordă suplimentar celor stabilite la art. 213 din CE, în dependență de tipul penitenciarului și regimul în care se execută pedeapsa.
Condamnatului i se poate stinge înainte de termen cîte o singură sancțiune aplicată anterior. Stingerea sancțiunilor disciplinare înainte de termen are loc în ordinea cronologică aplicării lor. Sancțiunile disciplinare stabilite în art. 246 alin. (1) lit. c) pot fi stinse înainte de termen doar la expirarea a 6 luni din ziua executării sancțiunii disciplinare.
Condamnații minori beneficiază suplimentar de următoarele stimulări:
a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-teatrale și sportive în afara penitenciarului însoțit de reprezentanți ai administrației penitenciarului, pe o durată de cel mult 8 ore;
b) acordarea dreptului de a ieși în afara penitenciarului, însoțit de rudele apropiate sau, după caz, cu reprezentanții lui, pe o durată de cel mult 8 ore.
Acestor condamnați minori, în scopurile indicate mai sus, li se eliberează îmbrăcăminte civilă.
Conform Codului execuțional-penal polonez, de exemplu, cea mai mare recompensă este permisiunea de a pleca din penitenciar pentru o perioadă de 5 zile, precum și permisiunea de a vedea fără supraveghere un membru al familiei sale sau un prieten, în afara penitenciarului pentru o perioadă de pînă la 24 de ore. O recompensă se acordă unui deținut care se evidențiază prin comportare bună și progrese în readaptare, după ce a executat cel puțin jumătate din timpul după care va putea fi eliberat condiționat.
Temei pentru aplicarea sancțiunilor este încălcarea regimului de executare a pedepsei. În dependență de gravitatea încălcării, se aplică una sau altă măsură de sancționare. Abaterile disciplinare sunt prevăzute de art.245 din Codul de executare
Codul de executare prevede la art.246 următoarele tipuri de sancțiuni disciplinare:
a) avertisment;
b) suspendarea dreptului la colete,pachete cu provizii și banderole, cu excepția bunurilor necesare pentru igiena individuală și asistență medicală, pe un termen de cel mult 2 luni;
c) suspendarea dreptului la întrevederi de scurtă și de lungă durată,pe un termen de cel mult 3 luni;
d) interdicția de a locui în afara teritoriului penitenciarului, în cazul condamnatului care beneficiază de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoțire;
e) transferarea condamnatului în regim inițial;
f) transferarea condamnaților din regimul de resocializare de detenție în regimul comun;
g) izolarea disciplinară a:
– condamnatului deținut în penitenciar de tip deschis sau semiînchi pe un termen de cel mult 15 zile;
– condamnatului deținut în penitenciar de tip închis pe un termen de cem mult 20 zile;
– femeilor condamnate pe un termen de cel mult 7 zile;
– minorilor condamnați pe un termen de cel mult 3 zile.
Condamnatului, care beneficiază de dreptul de a se deplasa fără escortă sau însoțire, i se poate aplica în calitate de sancțiune disciplinară interdicția de a domicilia în afara teritoriului penitenciarului.
Sancțiunile disciplinare se aplică de către șeful penitenciarului, iar mustrarea și de către șeful sectorului. Se interzice aplicarea mai multor sancțiuni disciplinare pentru o singură încălcare disciplinară.
La aplicarea sancțiunii se iau în considerare circumstanțele de fapt, persoana condamnatului și conduita lui. Condamnatul are dreptul de a fi informat despre încălcarea care i se incumbă și de a da explicații în apărarea sa. Sancțiunea se aplică în termen de 10 zile din data stabilirii încălcării, iar în cazul unor verificări suplimentare în cel mult 30 zile.
Condamnatul poate contesta în persoana șefului ierarhic superior sancțiunea ce i s-a aplicat. Depunerea reclamației nu suspendă executarea sancțiunii. Dacă în decursul unui an de la data executării ultimei sancțiuni disciplinare condamnatului nu i se aplică o nouă sancțiune, sancțiunea aplicată anterior se va considera stinsă. Sancțiunile disciplinare pot fi stinse sau anulate.
Dacă în decursul unui an din data aplicării/executării ultimei sancțiuni disciplinare condamnatului nu i se aplică o nouă sancțiune, sancțiunea se consideră stinsă iar condamnatul este considerat ca nefiind sancționat.
Sancțiunea disciplinară poate fi stinsă înainte de termen, în calitate de măsură de stimulare, în modul stabilit la art. 248 din C.E.
Sancțiunea disciplinară stinsă nu produce efecte juridice negative pentru condamnat. Sancțiunile disciplinare aplicate ilegal sau neîntemeiat pot fi anulate în baza hotărîrii definitive a instanței de judecată, deciziei Comitetului de Plîngeri, a dispoziției scrise a șefului penitenciarului, iar mustrarea aplicată de către șeful sectorului și a dispoziției scrise a șefului sectorului.
În cazul în care sancțiunea disciplinară a fost anulată condamnatul este considerat ca nefiind sancționat și dispune de dreptul de a i se repara prejudiciul cauzat în modul stabilit de legislația în vigoare.
Șeful sectorului are dreptul să stabilească următoarele recompense și sancțiuni: exprimarea unei mulțumiri; acordarea suplimentară a unei întrevederi de scurtă durată sau a unei întrevederi de lungă durată pe an; ridicarea înainte de termen a sancțiunii aplicate anterior de el; avertisment sau mustrare.
Decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare, poate fi contestată în termen de cel mult un an de zile din ziua aplicării sancțiunii. Contestația depusă nu suspendă executarea sancțiunii disciplinare cu excepția încarcerării. Decizia șefului sectorului se contestă șefului penitenciarului. Șeful penitenciarului este obligat să informeze în scris condamnatul în termen de cel mult 10 zile asupra rezultatelor examinării contestației. Decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare de către șeful penitenciarului, rezultatul examinării contestației asupra deciziei șefului sectorului de aplicare a sancțiunii disciplinare sau lipsa unui asemenea rezultat în termenul stabilit, se contestă de Plângeri.
Comitetul de Plângeri activează în baza regulamentului adoptat de Ministerul Justiției. Șeful penitenciarului este obligat să asigure expedierea plângerii condamnatului de Plângeri neîntârziat. Plîngerea asupra sancțiunii disciplinare sub formă de transferare în carceră are caracter suspensiv și se examinează în regim de urgență.
Comitetul de Plângeri vizitează penitenciarul în vederea examinării plângerii la fața locului. În acest scop se audiază condamnatul care a depus plângerea sau alte persoane necesare, examinează datele care au servit ca temei pentru aplicarea sancțiunii.
Concluzii și recomandări
Corijarea infractorului trebuie realizată cu pedepse mai puțin marcante decât închisoarea; acesta trebuie în primul rând să înțeleagă pedeapsa iar pentru aceasta el trebuie tratat cu multă seriozitate, pedepsele celor certați cu legea nu trebuie să fie grele ci eficiente.
Închisoarea, considerată ca o „instituție totală” prezintă și aspecte pozitive de detenție deoarece există posibilitatea de schimbare psiho-socială care permite crearea unor obișnuințe noi, redescoperirea unor aptitudini intelectuale, auto-evaluare, autodezvoltare în vederea transformării personalității.
Din acest motiv, pe lângă procesul de resocializare constând în utilizarea muncii și activității educative, este imperios necesară și desfășurarea unor activități de educație socială cu utilizarea unor tehnici de dezvoltare individuală (autoadministrare, tratament psihoterapeutic) desfășurate cu personal specializat, cum ar fi: psihologi, asistenți sociali. Tot ca o necesitate stringentă în vederea stabilirii unor modalități concrete de estimare a rezultatelor de resocializare s-ar putea iniția o serie de măsuri de reorganizare internă în penitenciar care să vizeze posibilitatea înlocuirii „culturii delincventului”, cu cea a vieții sociale normale, proces specific domeniului de asistență socială.
Consider că în sistemul penitenciar ar trebui să se pună mai serios accentul pe dotarea cu adevărat corespunzătoare a personalului care își desfășoară activitatea în domeniu cu: echipament, mijloace de imobilizare și de intervenție rapidă, aparatură modernă audio-video, aparatură de radio-recepție, mijloace auto speciale, și nu în ultimul rând implementarea de aparatură modernă în vederea realizării informatizării activităților specifice care se desfășoară într-o instituție penitenciară.
Se cunoaște faptul că închisoarea a reprezentat multă vreme doar o școală de „reciclare și perfecționare infracțională” și mai puțin un loc în care infractorii condamnați să aibă posibilitatea să învețe și să se pregătească pentru adevărata reintegrare socială la parametrii normali. În ultimii ani s-au realizat o serie de lucruri bune în ceea ce privește pregătirea deținuților în vederea reintegrării sociale, dar aceste încercări nu dau rezultatele așteptate, în condițiile în care societatea, în ansamblul ei, nu este coparticipantă la realizarea acestui proces. S-au construit noi locuri de detenție și s-au modernizat o serie de închisori din țară, cheltuindu-se pentru acestea importante sume de bani. Acest lucru era necesar, deoarece deținuții au o serie de drepturi recunoscute de legislația națională, dar și de cea internațională.
La fel de importantă este necesitatea amplificării procesului de pregătire a deținuților pentru reintegrarea în societate. Efectiv, în instituțiile penitenciare, de acest lucru se ocupă un grup minuscul de oameni din cadrul compartimentelor socio-educaționale. Ca urmare a acestui fapt, în penitenciarele din Republica Moldova se impune urgent creșterea numărului de specialiști care să se ocupe de educația deținuților, de determinarea lor în vederea abandonării vechilor practici infracționale și de integrare în viață pe coordonatele normalității.
În rezultatul investigațiilor am relevat următoarele probleme cu care se confruntă astăzi sistemul penitenciar al Republicii Moldova:
1.neimplementarea recomandărilor Comitetului European pentru prevenirea torturii (CPT);
2.depistarea și contracararea căilor de pătrundere în penitenciare a obiectelor interzise;
3.fluctuația personalului penitenciar, ce duce la scăderea profesionalismului acestuia;
4. scăderea indicelui încadrării condamnaților în cîmpul muncii și calitatea joasă a producției fabricate la întreprinderile sistemului penitenciar;
5.probleme ce țin de asigurarea procesului educativ al deținuților, din cauza absenței încăperilor și condițiilor necesare pentru implementarea programelor educative;
6.situația epidemiologică a tuberculozei și asigurarea la nivelul cuvenit cu medicamente și aparataj medical de investigație, etc.
Bibliografie
Acte normative internaționale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția (III) din 10.12.1948.
Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților lui Fundamentale din 04.11.1950. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a unor protocoale adiționale la această convenție //Monitorul Oficial 54-55/502, 21.08.1997.
Convenția ONU cu privire din 1989 (CRC), care către finele anului fost ratificată de toate țările cu excepția Somaliei și a Statelor Unite ale Americii. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 408/12.12.90, despre aderarea R.S.S. Moldova internațională cu privire la drepturile copilului //Veștile 12/303, 30.12.1990
Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru administrarea justiției juvenile din 1985 (Regulile din Beijing).
Regulile Națiunilor Unite privind protecția minorilor privați de libertate din 1990 (JDLs).
Directivele Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile din 1990 (Directivele din Riyadh).
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților si recomandările referitoare la acestea, rezoluție adoptată la 30 august 1955, aprobată la 31 iulie 1957.
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.473/31.05.95, cu privire la aderarea Republicii Moldova împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante //Monitorul Oficial 34/374, 22.06.1995
Regulile europene pentru penitenciare, de la 12.02 1987.
Reguli minime standard pentru tratamentul deținuților din 31.07.1957 și 13.05.1977.
Acte normative naționale:
Constituția Republicii Moldova, 29 iulie 1994, Monitorul Oficial nr. 1, 12.08.1994.
Codul penal al Republicii Moldova, din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
Codul de executare al Republicii Moldova din 24.12.2004, Monitorul Oficial 34-35/112, 03.03.2005.
Codul de executare a sancțiunilor de drept penal nr.1524 din 22.06.1993.// Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2005, nr.34-35.
Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036 din 17.12.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15/154 din 06.03.1997. Republicată: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.183-185/654 din 10.10.2008.
Legea Republicii Moldova cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenție, nr.297-XIV din 24.02.1999, // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.39-41 din 1999.
Statutul executării pedepsei de către condamnați, aprobat prin Hotărîrea Guvernulu №583/26.05.2006, Monitorul Oficial nr. 91-94/676 din16.06.2006.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la instituțiile penitenciare nr. 826 din 04.08.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 107-109/894 din 12.08.2005.
Ordinul Ministrului Justiției nr. 327 din 18.08.2005 privind stabilirea tipurilor penitenciarelor și sectoarelor de detenție create în cadrul acestora.
Concepția reformării sistemului penitenciar și Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepției reformării sistemului penitenciar, aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 013 din 16.01.2004.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 609 din 29.05.2007 privind aprobarea normelor minime de alimentare zilnică a deținuților și de eliberare a detergenților // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102-105/765 din 07.07.2006.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la chestiunile ce țin de transferarea Direcției Instituțiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiției nr. 865 din 28.12.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 19/138 din 28.03. 1996.
Hotarirea Guvernului nr.1119 din 14.10.2004 cu privire la unele masuri urgente în vederea creării condițiilor necesare pentru buna funcționare a Instituțiilor Sistemului Penitenciar al M.J. al R.M, // Monitorul Oficial 189-192/1309, 22.10.2004.
Regulamentul Comitetului pentru Plîngeri, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 77 din 23.01.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 21-24/122 din 03.02.2006.
Tratate, manuale, monografii, reviste, articole științifice:
Manea V. „Drept execuțional penal”, Chișinău, 2014.
Carp S., Osadcii C., Rusu O., „Drept execuțional penal”, Chișinău, 2007.
Florea V., Florea L., ,,Drept execuțional penal”, Editura ,,ARC” Chișinău 1999.
Oancea I. ,,Drept Execuțional Penal”, București, 1998.
Nicolae-Anghel-Nicolae ,,Dreptul executării sancțiunilor penale” Editura ,,Universității” București 2002.
Lașcu M., Măntăluță S., ,,Drept execuțional penal”, Chișinău 2003.
Pop O. ,,Executarea pedepsei privative de libertate” Chișinău 2004.
Bîrgău M., Carp S., Bulai Iu. ,,Deținutul și drepturile sale” Chișinău 2003.
Бeлый H. ,,Пeнитeнциаpнoe пpавo Pecпyблики Moлдoвы” U.L.I.M., Chișinău 2000.
Filipescu I. ,,Drept Execuțional Penal” București 1991.
Moldovan A.T. ,,Munca persoanelor condamnate” Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București 1999.
Nicolae-Anghel-Nicolae ,,Garantarea libertății persoanei” Editura ,,Universității” București 2002.
Florian Gh., Dinamica penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 1998.
Suceavă I., Cloșcă I., ,,Omul și drepturile sale”, București 1991.
Vida I. ,,Drepturile omului în reglementările internaționale” Editura ,,Lumina-Lex” București 1999.
Cicourel A.V., The Social Organization Jouvenille Justice, 1968;
Barac L., Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex 1997;
Popescu C.L., Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. AllBeck, București 2000;
Pașca V., Măsuri de siguranță, sancțiuni penale, Ed. Lumina Lex 1998;
Micu D., Garantarea drepturilor omului, colecția „Studii juridice”, Ed. All Beck, București, 1998;
Crișu C., Crișu N. M., Cereri Penale Adresate Organelor Judiciare, Ed. Scrisul românesc, 1989 Craiova;
Daneș Șt., Înlocuirea răspunderii penale, Ed. Științifică, București, 1973;
Revista Administrației Penitenciare nr.1/2002, 2/2002 – Ministerul Justiției, București;
Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Volumul I, în Revista de științe penale, Supliment, 2007, ed. Cartea juridică, Chișinău, 2007;
Problemele detențiunii pe viață, Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Tratamentul persoanelor condamnate pe viață” 17-18 mai 2001, Chișinău 2001;
Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, Revista de drept penal, nr. 1 – 2, 1996.
Dosar de presă. Punct de actualitate asupra problemelor penitenciare; fișele nr. 1 și 2, din 1.10.2001, Ministerul Justiției, Franța;
Dalgard O., Problemele puse de evaluarea excluderii prin expertiză psihiatrică a atenuării sau responsabilității penale, Revista de știință penitenciară, supliment, nr. 3/1995, pg.53;
Verbiceanu M., Activități menite să servească pregătirii unui deținut pentru liberarea sa din penitenciar, Revista de știința penitenciară, supliment, nr. 2 /1997, pg. 57;
Carp S. „ Drept execuțional penal ”, Chișinău 2013.
Aнтoнoв O. A., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, yчeбник, Mocква, 2000.
Бланкoв A. C., Фoкин B. M., ,,Угалoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, yчeбник, Mocква 2003.
Бpилиантoв A. B., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2001.
Гopoдинeц Ф. M., Mалинин B. Б., Cмиpнoв Л. Б., Cпeцнадeл B. Б., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, Cанкт-Пeтepбypг, 2003.
Mиxлин A. C., ,,Xаpактepиcтика ocyждeныx к лишeнию cвoбoды”, Юpиcпpyдeнция, Mocква, 2001.
Mиxлин A. C., Пoнoмаpeв П. Г., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, Mocква, 2000.
Пepминoва O. Г., ,, Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2000.
Tкачeвcкий Ю. M., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2000.
Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии., Пoд peд. Зyбкoва A.И., M.: Инфpа, 1997.
Bibliografie
Acte normative internaționale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția (III) din 10.12.1948.
Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților lui Fundamentale din 04.11.1950. Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a unor protocoale adiționale la această convenție //Monitorul Oficial 54-55/502, 21.08.1997.
Convenția ONU cu privire din 1989 (CRC), care către finele anului fost ratificată de toate țările cu excepția Somaliei și a Statelor Unite ale Americii. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 408/12.12.90, despre aderarea R.S.S. Moldova internațională cu privire la drepturile copilului //Veștile 12/303, 30.12.1990
Standardul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru administrarea justiției juvenile din 1985 (Regulile din Beijing).
Regulile Națiunilor Unite privind protecția minorilor privați de libertate din 1990 (JDLs).
Directivele Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile din 1990 (Directivele din Riyadh).
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților si recomandările referitoare la acestea, rezoluție adoptată la 30 august 1955, aprobată la 31 iulie 1957.
Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.473/31.05.95, cu privire la aderarea Republicii Moldova împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante //Monitorul Oficial 34/374, 22.06.1995
Regulile europene pentru penitenciare, de la 12.02 1987.
Reguli minime standard pentru tratamentul deținuților din 31.07.1957 și 13.05.1977.
Acte normative naționale:
Constituția Republicii Moldova, 29 iulie 1994, Monitorul Oficial nr. 1, 12.08.1994.
Codul penal al Republicii Moldova, din 18 aprilie 2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
Codul de executare al Republicii Moldova din 24.12.2004, Monitorul Oficial 34-35/112, 03.03.2005.
Codul de executare a sancțiunilor de drept penal nr.1524 din 22.06.1993.// Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2005, nr.34-35.
Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036 din 17.12.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15/154 din 06.03.1997. Republicată: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.183-185/654 din 10.10.2008.
Legea Republicii Moldova cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenție, nr.297-XIV din 24.02.1999, // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.39-41 din 1999.
Statutul executării pedepsei de către condamnați, aprobat prin Hotărîrea Guvernulu №583/26.05.2006, Monitorul Oficial nr. 91-94/676 din16.06.2006.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la instituțiile penitenciare nr. 826 din 04.08.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 107-109/894 din 12.08.2005.
Ordinul Ministrului Justiției nr. 327 din 18.08.2005 privind stabilirea tipurilor penitenciarelor și sectoarelor de detenție create în cadrul acestora.
Concepția reformării sistemului penitenciar și Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepției reformării sistemului penitenciar, aprobată prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 013 din 16.01.2004.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 609 din 29.05.2007 privind aprobarea normelor minime de alimentare zilnică a deținuților și de eliberare a detergenților // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102-105/765 din 07.07.2006.
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la chestiunile ce țin de transferarea Direcției Instituțiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiției nr. 865 din 28.12.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 19/138 din 28.03. 1996.
Hotarirea Guvernului nr.1119 din 14.10.2004 cu privire la unele masuri urgente în vederea creării condițiilor necesare pentru buna funcționare a Instituțiilor Sistemului Penitenciar al M.J. al R.M, // Monitorul Oficial 189-192/1309, 22.10.2004.
Regulamentul Comitetului pentru Plîngeri, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 77 din 23.01.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 21-24/122 din 03.02.2006.
Tratate, manuale, monografii, reviste, articole științifice:
Manea V. „Drept execuțional penal”, Chișinău, 2014.
Carp S., Osadcii C., Rusu O., „Drept execuțional penal”, Chișinău, 2007.
Florea V., Florea L., ,,Drept execuțional penal”, Editura ,,ARC” Chișinău 1999.
Oancea I. ,,Drept Execuțional Penal”, București, 1998.
Nicolae-Anghel-Nicolae ,,Dreptul executării sancțiunilor penale” Editura ,,Universității” București 2002.
Lașcu M., Măntăluță S., ,,Drept execuțional penal”, Chișinău 2003.
Pop O. ,,Executarea pedepsei privative de libertate” Chișinău 2004.
Bîrgău M., Carp S., Bulai Iu. ,,Deținutul și drepturile sale” Chișinău 2003.
Бeлый H. ,,Пeнитeнциаpнoe пpавo Pecпyблики Moлдoвы” U.L.I.M., Chișinău 2000.
Filipescu I. ,,Drept Execuțional Penal” București 1991.
Moldovan A.T. ,,Munca persoanelor condamnate” Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București 1999.
Nicolae-Anghel-Nicolae ,,Garantarea libertății persoanei” Editura ,,Universității” București 2002.
Florian Gh., Dinamica penitenciară, Ed. Oscar Print, București, 1998.
Suceavă I., Cloșcă I., ,,Omul și drepturile sale”, București 1991.
Vida I. ,,Drepturile omului în reglementările internaționale” Editura ,,Lumina-Lex” București 1999.
Cicourel A.V., The Social Organization Jouvenille Justice, 1968;
Barac L., Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex 1997;
Popescu C.L., Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. AllBeck, București 2000;
Pașca V., Măsuri de siguranță, sancțiuni penale, Ed. Lumina Lex 1998;
Micu D., Garantarea drepturilor omului, colecția „Studii juridice”, Ed. All Beck, București, 1998;
Crișu C., Crișu N. M., Cereri Penale Adresate Organelor Judiciare, Ed. Scrisul românesc, 1989 Craiova;
Daneș Șt., Înlocuirea răspunderii penale, Ed. Științifică, București, 1973;
Revista Administrației Penitenciare nr.1/2002, 2/2002 – Ministerul Justiției, București;
Culegere de acte normative naționale și internaționale în domeniul penal. Volumul I, în Revista de științe penale, Supliment, 2007, ed. Cartea juridică, Chișinău, 2007;
Problemele detențiunii pe viață, Conferința științifico-practică internațională cu genericul „Tratamentul persoanelor condamnate pe viață” 17-18 mai 2001, Chișinău 2001;
Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, Revista de drept penal, nr. 1 – 2, 1996.
Dosar de presă. Punct de actualitate asupra problemelor penitenciare; fișele nr. 1 și 2, din 1.10.2001, Ministerul Justiției, Franța;
Dalgard O., Problemele puse de evaluarea excluderii prin expertiză psihiatrică a atenuării sau responsabilității penale, Revista de știință penitenciară, supliment, nr. 3/1995, pg.53;
Verbiceanu M., Activități menite să servească pregătirii unui deținut pentru liberarea sa din penitenciar, Revista de știința penitenciară, supliment, nr. 2 /1997, pg. 57;
Carp S. „ Drept execuțional penal ”, Chișinău 2013.
Aнтoнoв O. A., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, yчeбник, Mocква, 2000.
Бланкoв A. C., Фoкин B. M., ,,Угалoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, yчeбник, Mocква 2003.
Бpилиантoв A. B., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2001.
Гopoдинeц Ф. M., Mалинин B. Б., Cмиpнoв Л. Б., Cпeцнадeл B. Б., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, Cанкт-Пeтepбypг, 2003.
Mиxлин A. C., ,,Xаpактepиcтика ocyждeныx к лишeнию cвoбoды”, Юpиcпpyдeнция, Mocква, 2001.
Mиxлин A. C., Пoнoмаpeв П. Г., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo”, Mocква, 2000.
Пepминoва O. Г., ,, Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2000.
Tкачeвcкий Ю. M., ,,Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии”, Mocква, 2000.
Угoлoвнo-иcпoлнитeльнoe пpавo Poccии., Пoд peд. Зyбкoва A.И., M.: Инфpа, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Penitenciar (ID: 166066)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.