Recuperarea Functionala a Tulburarilor de Statica Vertebrala Determinata de Epifizita Scheuermann

LUCRARE DE LICENȚĂ

RECUPERAREA FUNCȚIONALĂ A TULBURĂRILOR DE STATICĂ VERTEBRALĂ DETERMINATĂ DE EPIFIZITA SCHEUERMANN

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

I.1. Importanța kinetoterapiei în recuperarea funcțională a tulburărilor de statică vertebrală

Medicina modernă nu se mai mulțumește numai cu rezultatul tratamentului medical, ci caută să redea pacientului capacitatea funcțională necesară unei vieți active.

Terapeutica modernă caută să reducă la maxim pierderile patologice prelungite sau definitive punând accent pe conservarea și recuperarea funcției periclitată sau afectată de boală.

În activitatea de recuperare funcțională, un rol important îi revine kinetoterapiei.

Terapia prin mișcare intră în acțiune concomitent cu celelalte mijloace recuperatorii, în cadrul planului terapeutic general, fără a exclude alte terapii.

Obiectivele kinetoterapiei în cadrul recuperării funcționale sunt realizate prin mijlocul său de baza, exercițiul fizic.

Exercițiul fizic este reprezentat ca o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul unui proces educațional, în scopul realizării unor obiective concrete.

Kinetoterapia, sub diversele sale forme, practicată în sălile special amenajate, are rolul principal de recuperare printr-un program susținut și dozat, adecvat afecțiunii ce este de tratat.

Tratamentul tulburărilor de statică vertebrală determinate de epifizită de creștere presupune o egală preocupare atât pentru corectarea morfologică, cât și pentru recuperarea funcțională a coloanei vertebrale.

Calitățile morfo-funcționale ale coloanei vertebrale trebuie raportate la starea celorlalte componente toracice și de vecinătate (bazin, membre, etc.), precum și sferei somato-funcționale generale a corpului, lucru de mare importanță ce este rezolvat de kinetoterapie.

Tratamentul de recuperare funcțională prin kinetoterapie are la bază corectarea disfuncțiilor statice și dinamice, care au ca urmări cel puțin diminuarea dezechilibrelor presiunilor, având drept consecință reducerea și îndepărtarea algiilor rahidiene.

Kinetoterapia, pe lângă rolul său curativ, influențând o serie de verigi fiziopatologice, are de asemenea acțiune preventivă, prin reeducarea staticii locale, tonificând și decontractând masele musculare în cadrul unei reeducări posturale și kinetice generale.

Mijloacele existente pentru aplicarea kinetoterapiei în afecțiunile determinate de tulburările de statică vertebrală, denumită și cifoza adolescenților, sunt extrem de variate.

Ceea ce am considerat mai important a fost alegerea lor, adecvate cazurilor studiate, și asocierea acestora cu mijloacele din celelalte terapii: hidroterapie, electroterapie și ortetică, pentru ca prin acest proces complex de recuperare să putem ameliora și îndepărta tulburările statice determinate de Scheuermann.

I.2. Motivarea alegerii temei

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate celelalte segmente care alcătuiesc toracele și bazinul și tot pe ea se inseră membrele superioare și inferioare, de aceea orice modificare structurală sau dezaliniere a unui segment vertebral va atrage după sine o perturbare a simetriei corpului și direcției de mișcare cu repercusiuni uneori grave și asupra organelor interne: plămâni, inima, etc.

De aici apare necesitatea tratării, atât preventiv, cât și în cazul nostru terapeutic, a dezalinierilor coloanei vertebrale, ce apar în maladia Scheuermann: leziuni de creștere, de dezvoltare a punctelor epifizare ale corpurilor vertebrale ca urmare a unor tulburări de metabolism osos. Această afecțiune apare destul de precoce, la vârsta 12-18 ani, și duce rapid la alterarea plăcilor cartilaginoase a corpurilor vertebrale, împiedicând procesul de creștere a vertebrelor. Partea anterioară rămânând în urmă din cauza presiunii, corpul vertebral va deveni cuneiform, prezentând hernieri ale discului în plăcile cartilaginoase și vor apărea rapid tulburări de statică vertebrală, precum cifozarea coloanei dorsale însoțită de dureri locale.

Epifizita Scheuermann, ca boală a adolescenților, cum mai este numită, când țesutul osos este în creștere, ne determină ca specialiști să instituim cât mai devreme un tratament kinetoterapeutic pentru a elibera partea anterioară a corpurilor vertebrale de greutatea ce duce la deformările vertebrale.

Prin prezenta lucrare s-a încercat găsirea unor modalități de aplicare precoce și sistematică a mijloacelor și procedeelor kinetoterapeutice prin care să oprim evoluția bolii și să împiedicăm eventualele deformări.

I.3. Ipotezele lucrării

Lucrarea își propune să dovedească următoarele ipoteze:

– în ce măsură tratamentul kinetoterapeutic aplicat precoce odată cu apariția primelor algii sau dezalinieri vertebrale vor opri evoluția deformărilor vertebrale;

– dacă mijloacele și procedeele selectate și aplicate în cadrul programelor kinetoterapeutice reușesc să obțină o redresare a cifozei dorsale și înlătură algiile vertebrale;

– dacă aparatele ortetice (corsetele) reușesc să contribuie la redresarea coloanei vertebrale;

– dacă recomandările pentru acasă privind exercițiile de conștientizare a posturii corecte a corpului în cadrul activităților zilnice și-au adus un real aport la recuperarea funcțională a afecțiunii vertebrale;

– în ce măsură sporturile ca: natația, volei și baschetul își aduc contribuția la redresarea coloanei și menținerea și consolidarea rezultatelor obținute prin programele de kinetoterapie.

I.4. Scopul și obiectivele lucrării

Scopul acestei lucrări a fost realizarea unor programe de recuperare funcțională care să ducă la redresarea coloanei vertebrale din poziții corectoare ținând cont atât de coloana dorsală ce este cifozată și trebuie redresată, cât și de celelalte curburi, cervicală și lombară care se posturează corect, pentru a nu le accentua în timpul programului kinetic.

În acest scop, obiectivele cercetării au fost:

– evidențierea disfuncționalităților prin examinarea funcțională și radiologică a eșantionului de subiecți aflați în studiu;

– identificarea și selectarea celor mai adecvate metode, procedee și tehnici ce pot optimiza procesul recuperator în funcție de particularitățile subiectului privind: vârsta, sexul, starea de boala și posibilitățile fizice ale acestuia;

– structurarea programelor kinetoterapeutice pe etape în funcție de evaluările și reacțiile subiecților.

CAPITOLUL II

BAZELE TEORETICE ALE LUCRĂRII

II.1. Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele și bazinul) și tot pe ea se inseră membrele superioare și inferioare.

Profesorul E. G. Bywaters își începe astfel prefața la monografia lui R. J. Francois „Le rachis dans la spondylarthrite ankylosante” (1976): „Coloana vertebrală ne diferențiază pe noi oamenii și încă alte câteva specii animale de celelalte specii numeroase, dar mai puțin dominante, cum ar fi viespile, viermii și gărgărițele. Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului și direcția de mișcare. Ea înconjoară și protejează sistemele noastre de comunicare și face posibilă atât mobilitatea, cât și stabilitatea noastră, datorită suprapunerii a mai multor piese osoase provenite din tubul cartilaginos original. Astfel, ne asigură șansa să stăpânim și să dominăm atât pământul cât si cerul”.

Segment complex, de o mare importanță funcțională, coloana vertebrală, așa după cum arată sinteza statistică a lui Reinberg – este alcatuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 344 de suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale și 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserție. Asupra coloanei vertebrale acționează nu mai puțin de 730 de mușchi cu acțiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formațiunile nervoase (somatice și vegetative), vasculare, etc.

Scheletul

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp și o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral (fig.1).

Fig. 1

Schema unei vertebre (văzută de sus):

1. corp vertebral; 2. pedicul;

3. apofiza articulară;

4. apofiza transversă;

5. apofiza spinoasă;

6. lama;

7. orificiu rahidian.

Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt, care prezintă două fețe (superioară și inferioară) și o circumferință. Cele două fețe ale corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de țesut osos fibros, numită placă terminală.

Arcul vertebral are o forma neregulată. Posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare (în total, patru apofize articulare dispuse vertical). Între apofiza spinoasă și apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porțiunile care leagă arcul vertebral se numesc pediculi.

Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre:

– regiunea cervicală: 7 vertebre;

– regiunea dorsală: 12 vertebre;

– regiunea lombară: 5 vertebre;

– regiunea sacrococcigiană: 9 – 10 vertebre.

Vertebrele din fiecare regiune au caracteristice morfofuncționale legate de îndeplinirea celor două funcții importante ale coloanei vertebrale umane: funcția de a suporta greutatea capului, trunchiului și a membrelor superioare și funcția de a asigura o mobilitate suficientă.

Suprafețele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. În regiunea cervicala și în cea lombară, diametrul transversal al corpurilor vertebrale este proporțional mai mare decât cel anteroposterior, ceea ce explică posibilitățile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mișcările de flexie și extensie.

Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust și circular, apofizele spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la vârful lor, pe fața anterioară, o fațetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare (fig.2).

Fig. 2

Schema unei vertebre dorsale vazută din profil

1. corp;

2. fațete articulare pentru coaste;

3. pedicul;

4. apofiza articulară superioară;

5. apofiza transversă;

6. fațeta articulară pentru tuberozitatea costală;

7. apofiza articulara inferioară;

8. apofiza spinoasă.

Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul ușor lățit transversal, apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele transverse atrofiate. Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea posterioară.

În afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă și diferențieri morfofuncționale individuale, rezultate din adaptarea specifică de-a lungul evoluției filogenetice.

Articulațiile

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în: articulațiile corpurilor vertebrale (intersomatice), articulațiile apofizelor articulare, articulațiile lamelor vertebrale, articulațiile apofizelor transverse.

Articulațiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.

Suprafețele articulare sunt date de fețele superioare și inferioare, ușor concave, ale corpurilor vertebrale. Între aceste suprafețe osoase se găsesc discurile intervertebrale.

Discurile intervertebrale sunt formațiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porțiune periferică fibroasă – inelul fibros – și una centrală – nucleul pulpos.

Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se inseră profund pe zona compactă osoasă, conținându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt orientate oblic față de vertebre și se încrucișează între ele.

Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masa cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă turtită și este format dintr-un țesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor și din resturi de notocord.

Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă și își diminuă fluiditatea în raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde apă, se dezvoltă în interiorul lui o forță de inhibiție care crește proporțional cu cantitatea de apa pierdută, până când cele două forțe (presiunea exercitata și forța de inhibiție) se echilibrează.

În regiunea dorsala și lombară, nucleul pulpos este așezat la unirea treimii mijlocii cu treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la unirea trimii anterioare cu treimea medie.

Vascularizația variază cu vârsta. La embrion, în țesutul discului intervertebral – superior și inferior – pătrund prin lamele cartilaginoase câte 3 vase, care se obturează odată cu vârsta, asfel că la terminarea creșterii, discul nu mai este vascularizat. Prezența vaselor în discul adult este posibilă numai în condiții patologice. Nutriția cartilajului se face prin inhibiție, prin lamele terminale ale suprafețelor articulare vertebrale.

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu: a) contribuie, prin rezistența lor, la menținerea curburilor coloanei; b) favorizează, prin elsticitatea lor, revenirea la starea de echilibru dupa terminarea mișcării; c) transmit greutatea corpului în toate direcțiile diferitelor segmente ale coloanei și d) amortizează șocurile sau presiunile la care este supus fiercare segment în mod special în cursul mișcărilor sau eforturilor.

Menajarea discurilor intervertebrale față de solicitările inerente reprezintă o obligativitate față de însuși corpul nostru și trebuie urmarită până și în cursul luării celor mai banale poziții, cum ar fi de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulația coxofemurală se extinde și solicitarea discurilor intervertebrale este mai importantă. În mod corect se sade astfel încât lordoza lombară să se mențină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei vertebrale.

Desigur studiile se complică în timpul efectuării mișcărilor, dar menajarea discurilor intervertebrale rămâne indispensabilă. Tehnica unui exercițiu fizic este cu atât mai corectă, cu cât respectă mai mult legile biomecanice de protecție împotriva solicitărilor discurilor intervertebrale. Un exemplu demonstrativ ni-l oferă tehnica corectă de ridicare a halterelor, în cadrul căreia succesiunea pozițiilor se conformează necesităților funcționale de menajare a discurilor intervertebrale.

Aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun posterior și ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Ligamentele vertebrale, și în special cel anterior, dispun de o inervație alcatuită din trunchiuri nervoase amielinice și terminații nervoase. De aceea, atitudinea de flexie este cea mai comună în majoritatea afecțiunilor coloanei, pentru că în această poziție, ligamentele se destind.

Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a suprafețelor articulare una pe cealaltă.

a) Suprafețele articulare sunt date de apofizele articulare. Suprafețele articulare ale corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus și înapoi, iar cele ale corpului vertebral supraiacent privesc oblic în jos și înainte.

b) Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subțire, întărită în regiunea dorsala și lombară printr-un ligament posterior.

c) Sinoviala este foarte laxă și prezintă și unele prelungiri.

Daca nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mișca, articulațiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mișcărilor, limitând deplasarea excesivă a vertebrelor. În poziția stând, aceste articulații preiau 20% din încărcătura vertebrală. Dar, în poziția stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor intervertebrale.

Articulațiile apofizelor spinoase. Ca și lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase și ligamentul supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat și prin extremitatea lui proximală se inseră pe protuberanța occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior și are rolul să mențină pasiv capul și gâtul, pentru a nu se flexa înainte.

Articulațiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.

Segmentul motor. La baza mobilității coloanei vertebrale se află ceea ce Schmorl a denumit „segmentul motor”, alcătuit din discul intervertebral și ligamentele acestuia, găurile de conjugare, articulațiile interapofizare și apofizele spinoase cu ligamentele lor.

Segmentul motor poate fi împărțit într-un stâlp anterior și unul posterior. Stâlpul anterior este mai puțin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserții musculare și constituie elementul principal de susținere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul posterior prezintă numeroase inserții musculare și reprezintă elementul principal motor al coloanei vertebrale.

Vascularizația măduvei spinării

Irigația măduvei spinării se realizează de o manieră cu totul aparte și cunoașterea ei este indispensabilă înțelegerii sindroamelor ischemice cu deficitele lor de neurologice grave, care pot să survină în urma diverselor afecțiuni. Măduva cervicală este irigată de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare și posterioare (ramuri ale arterei vertebrale și ale arterei cerebeloase posterioare). Măduva lombară este irigată de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar măduva dorsală este irigată de arterele cervicale și lombare.

Mușchii

Mișările coloanei vertebrale sunt produse de un numar mare de mușchi, care se inseră fie pe coloană, fie la distanță de ea, cum sunt unii mușchi ai gâtului și mușchii abdominali.

Dintre muschii gatului amintim:

a) Sternocleidomastoidianul se inseră proximal pe apofiza mastoidă a osului temporal, iar distal se inseră prin două capete: unul manubriul sternal, și celălalt pe pătrimea internă a claviculei. Sternocleidomastoidianul flecteaza capul pe coloană, îl înclină pe partea lui și îl rotează, îndreptând bărbia de partea opusă.

b) Mușchii scaleni se întind de la apofizele transverse ale ultimelor apofize transverse ale ultimelor șase vertebre cervicale la primele două coaste. Sunt trei mușchi scaleni: anterior, mijlociu și posterior. Mușchii scaleni înclină de partea lor coloana vertebrala cervicală și sunt și mușchi inspiratori.

Mușchii prevertebrali sunt în număr de trei și se găsesc pe fața anterioară a coloanei vertebrale.

a) Dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea găurii occipitale; iar distal, pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5 și 6. Mușchiul este un flexor al capului pe coloana cervicală și al primelor vertebre cervicale pe celelalte.

b) Micul drept anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea găurii occipitale, iar distal, pe masele laterale și pe apofizele transverse ale atlasului; flectează capul pe coloana vertebrală.

c) Lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la corpurile vertebrale ale primelor trei vertebre dorsale; este flexor și rotator al coloanei cervicale.

Mușchii abdominali anterolaterali au un rol deosebit de important în statica și dinamica coloanei cervicale. Se descriu: un mușchi lung – marele drept al abdomenului și trei mușchi lați: marele oblic, micul oblic și transversul.

a) Marele drept al abdomenului prezinta proximal trei langhete: externă, mijlocie și internă. Aceste trei langhete se unesc și formează corpul mușchiului. Distal, mușchiul se inseră pe marginea superioară a corpului pubisului. Marele drept al abdomenului coboara coastele, flectează toracele pe bazin și bazinul pe torace și este solicitat în mișcările abdomenului

b) Marele oblic al abdomenului (oblicul extern) este cel mai superficial mușchi lat abdominal. Se inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste iar de aici se răspândește ca un mare evantai, îndreptandu-se în jos, înainte și înăuntru. Marele oblic abdominal coboară coastele (mușchi expirator), flectează toracele pe bazin și este și rotator al coloanei vertebrale.

c) Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic, dar fasciculele lui sunt orientate invers față de ale acestuia. Se inseră distal pe treimea externă a arcadei crurale, pe spina iliacă anterosuperioară, pe cele două treimi anterioare ale crestei iliace, iar prin aponevroza posterioară a micului oblic ajunge să se insere pe apofizele transverse ale primei vertebre sacrate și ale ultimelor vertebre lombare. Acțiunea micului oblic este asemănătoare celei a marelui oblic; când se contractă de o singură parte, rotează coloana vertebrală de partea mușchiului care se contractă.

d) Transversul abdomenului este alcătuit din fascicule dispuse orizontal. Rolul principal al transvesului este de a comprima viscerele abdominale pe coloana vertebrală. Secundar, acționeaza ca mușchi expirator.

Mușchii lomboiliaci sunt considerați tot mușchi abdominali, deoarece închid posterior cavitatea abdominală. Acești mușchi se întind între coloana lombară la osul iliac și sunt în număr de doi: pătratul lombelor și psoasul iliac.

a) Pătratul lombelor este un mușchi plat, de formă pătrată, situat pe laturile coloanei lombare. Este alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale și costotransvesale. Pătratul lombelor este un coborâtor al ultimei coaste, înclină coloana lateral, de partea mușchiului care se contractă, și înclină bazinul lateral pe torace.

b) Psoasul iliac, situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliaca internă și în partea anterioară a coloanei, este alcătuit din două porțiuni: psoasul și iliacul.

Psoasul este fuziform și se inseră proximal pe suprafețele osoase ale unghiului alcătuit din fața laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse. Corpul lui se îndreaptă în jos și în afară și se unește cu tendonul comun format atât din psoas, cât și din iliac.

Iliacul este dispus ca un evantai desfășurat în fosa iliaca internă, pe care se inseră proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce și se inseră distal pe tendonul comun, format din psoas și iliac.

Psoasul iliac are acțiuni complexe: flecteaza coapsa pe bazin, coloana și bazinul pe coapsă, imprimă o ușoara mișcare de aducție și rotație externă și o rotație de partea opusă mușchiului care se contractă, este flexor al trunchiului pe bazin.

Mușchii posteriori sunt reprezentați de numeroși mușchi, de forme foarte variate. Ne vom limita să descriem pe cei mai importanți.

a) Trapezul, cel mai superficial dintre mușchii spatelui, este lat și are o formă triunghiulară. Prin baza lui se inseră pe linia mediană, de la protuberanța occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior și pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale inferioare și ale vertebrelor dorsale. Prin vârful lui trapezul se inseră pe cele două oase ale centurii scapulare.

Trapezul mobilizează centura scapulară și umărul, ridicându-le și apropiind omoplatul de coloana.

b) Marele dorsal este tot un mușchi plat și triunghiular, dar prin baza lui se inseră pe fața externă a ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale și ale vertebrelor lombare și pe buza externă a crestei iliace.

Marele dorsal este aductor, proiector înapoi și rotator înăuntru al brațului și trage trunchiul spre braț.

c) Romboidul este un mușchi lat și subțire, se inseră median pe partea inferioara a ligamentului cervical, pe proeminența și pe apofizele spinoase ale primelor cinci vertebre dorsale. Se îndreapta oblic în jos și în afară și se inseră pe marginea vertebrală a omoplatului. Romboidul trage omoplatul înauntru și îl basculează, apropiind vârful omoplatului de coloană, și trage coloana spre omoplat.

d) Unghiularul se inseră proximal pe apofizele transverse ale primelor cinci vertebre cervicale, iar distal pe unghiul superointern al omoplatului. Unghiularul trage omoplatul înăuntru și în sus, și înclină coloana cervicală de partea lui.

e) Micul dințat posterosuperior este situat sub romboid, el se inseră proximal pe apofizele spinoase C5-D3, se îndreaptă în jos și în afară și se inseră distal pe coastele 2-5. Este un mușchi inspirator.

f) Micul dințat posteroinferior se inseră distal pe spinoasele D11-L3, se îndreaptă în sus și în afară și se inseră proximal pe ultimele patru coaste. Este tot un mușchi inspirator.

g) Mușchii cefei sunt în număr de opt: splenius, marele complex, micul complex, transversul gâtului, marele drept și micul drept posterior al gâtului, marele oblic și micul oblic posterior al gâtului. Prin acțiunea lor combinată contribuie la efectuarea mișcărilor de extensie, de înclinație laterală și rotație a capului.

h) Mușchii spinali sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal, și spinotransversalul și alcătuiesc la nivelul regiunii lombare inferioare, un corp comun sacrospinalul. Sunt mușchi extensori ai coloanei și au rolul important de a menține echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale.

i) Mușchii intertransversali și mușchii interspinoși sunt mușchi mici, subțiri, patrulateri, care unesc apofizele transverse între ele și apofizele spinoase între ele. Primii înclină coloana lateral de partea lor, ceilalți sunt extensori ai coloanei.

II.2. Biomecanica coloanei vertebrale

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum și la nivelul celorlalte articulații. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

Goniometria normală. Coloana vertebrală prezinta mișcări compexe rezultate din micromișcările cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie-extensie, înclinarea laterală, rotația, și ca o rezultantă a acestora – circumducția. Amplitudinile medii normale, pe segmente și în totalitate, sunt redate în tabelul următor (tabelul nr.1):

(Tabelul 1)

Mișcarea de flexie ventrală. În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși sub tensiune.

În poziția ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și mușchii subhioidieni și sternocleidomastoidianul. Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor coloanei intră în acțiune și gradează flexarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

Tabelul. nr 2

Mișcarea de extensie. În mișcarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare și în ultima instanță și a apofizelor spinoase.

Tabelul nr. 3

Mișcarea de înclinare laterală. Mușchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul, intertransversalii și dreptul lateral al capului.Împreună produc o mișcare de înclinare laterală pură. Contracția unilaterală a grupului flexor poate provoca, de asemenea mișcarea. Mai pot interveni și mușchii șanturilor vertebrale și în special sistemul transversospinos.

Tabelul nr. 4

Mișcarea de rotație este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75˚. Coloana dorsală se rotează puțin și numai dacă se înclină lateral. În coloana lombară mișcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată, mișcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali și prin intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutați de sistemul spinotransvers al mușchilor șanțurilor vertebrale. Răsucirea de aceeași parte se datorează marelui dorsal, spleniusului, lungului gâtului și oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datorează spinotransversului și marelui oblic abdominal.

Tabelul nr.5

II.3. Epifizita vertebrală. Maladia Scheuermann

Descrisă de Scheuermann, în 1921, este o afecțiune vertebrală a adolescentului, al cărei substrat anatomic este o leziune degenerativă a zonei de creștere osteocartilaginoasă a platourilor corpurilor vertebrale, cu o dublă consecință: deformarea corpurilor vertebrale și constituirea de hernii discale intraspongioase în corpul vertebrelor adiacente cu apariția progresiva a unei cifoze.

Boala Scheuermann trebuie deosebită de osteocondroza centrului vertebral primar (vertebra plană calve) care afecteaza un singur corp vertebral cu colaps al acestuia.

Întâlnită la 20–30% din adolescenți, boala este mai frecventă la băieți (raport 7/1) și are uneori caracter familial.

Etiologia Epifizitei Scheuermann nu este bine precizată. Au fost incriminate: tulburări ale creșterii encondrale limitate la coloană și atribuite unor factori constituționali, o dereglare hormonală, în sensul unei întârzieri, particularități statico-dinamice, activitate musculară deficitară, etc.

Morfopatologie. Localizarea cu predilecție a bolii este la nivelul coloanei toracale superioară și medie, cu instalarea progresiva a unei cifoze, constituind “spatele rotund”. Mai rar boala interesează segmentul toracal inferior și primele vertebre lombare, cu ștergerea lordozei lombare fiziologice și chiar cifoza lombară.

În placa de cartilaj a platoului vertebral se formează fisuri prin care țesutul discal, aflat sub presiune, pătrunde în corpul vertebral, producând fie hernii nucleare intraspongioase sau retromarginale anterioare, fie neregularitatea platourilor. Herniile, situate de obicei anterior, produc o tulburare de creștere care afectează partea anterioară a corpului (zona de creștere cea mai activă, rezultând în final vertebrele cuneiforme (Fig.3, Fig 4).

Pătrunderea substanței discale prin placa de cartilaj se poate datora unei supraîncărcări excesive impuse epifizitelor vertebrale ale unui adolescent, la care există condiții ereditare și familiale.

Epifizita lombară se instaleaza aproape întotdeauna fără dureri, iar sechelele sunt descoperite de obicei la adult, fie întâmplător cu ocazia unei radiografii efectuate pentru un traumatism local, fie cu prilejul unei lombalgii de origine statică legată de “inversiunea vertebrală” (deformarea cuneiformă a uneia sau mai multor corpuri vertebrale lombare antrenează ștergerea sau convexitatea posterioară a segmentului vertebral respectiv.

Tablou clinic. În desfășurarea Epifizitei Scheuermann au fost descrise trei stadii:

– stadiul 1, apare la vârsta cuprinsă între 8 și 10 ani; este stadiul “funcțional”, fără dureri și limitarea mișcărilor. Se poate observa doar un spate ce-și menține mai greu poziția, fapt care poate sugera o boală Scheuermann incipientă. Nu este însă obligatoriu ca din acest stadiu să se dezvolte o veritabilă Epifizită Scheuermann;

– stadiul 2, este stadiul “florid” cuprins de obicei între 10 și 16 ani, în care se constituie insidios o redoare localizată dorsal, dorsolombar sau lombar și, progresiv, toate simptomele și semnele clinice și radiologice ale bolii. Cifoza este parțial fixată și adesea dureroasă cu exacerbări de oboseală, ortostatism prelungit sau căratul de greutăți; se dezvoltă și se poate accentua până la încheierea procesului de creștere. În circa 20% din cazuri, cifoza se însoțește de o ușoară asimetrie scoliotică. Un numar mic de bolnavi 5 – 20% au dureri ce se datoresc unei insuficiențe miostatice și probabil unei suprasolicitări ligamentare. Uneori apar, când cifoza este dorsală, hiperlordoze lombare și cervicale cu caracter compensator și cu dureri la palpare și percuția apofizelor spinoase;

– stadiul 3 este unul tardiv, după vârsta de 18 ani, în care cifiza este de obicei fixată și nu mai poate fi corectată nici activ, nici pasiv și mobilitatea segmentului respectiv al coloanei devine limitată, durerile pot lipsi, iar tulburările ce apar se datoresc musculaturii insuficiente, unor entezopatii și modificări degenerative ale țesutului braditrof, în special discal. Mai târziu, suferinței bolnavului i se aplică la consultație diverse diagnostice: lombalgie, lomboscitalgie, insuficiență miostatică, etc.

Examene paraclinice. Parametrii biochimici nu sunt modificați. Examenul radiologic pune în evidență o serie de modificări. În primul stadiu aspectul radiologic este normal. Modificările apar în stadiul “florid”, ca defecte în teritoriul treimii anterioare a corpului vertebral și în special sunt evidente aspectul cuneiform al corpului vertebrelor afectate și cifoza localizată de obicei dorsal și mai rar dorsolombar. În acest stadiu se poate observa și o scolioza asociată.

În stadiul 3, la toate semnele tipice ale Epifizitei Scheuermann se adaugă și modificări secundare de tip degenerativ, artrozic. Tipul și gradul de distrucție al corpurilor vertebrale apar mai bine în radiografiile de detaliu.

Uneori, herniile retromarginale anterioare sunt interpretate drept “potice”. Epifizele “libere” sunt considerate alteori ca o fractură parcelară a marginii anterioare a platoului vertebral. Herniile intraspongioase sunt înconjurate de o zonă de osteoscleroză reacțională, hernia retromarginală fiind o varietate a acestora. Modificările radiologice nu se coreleaza întotdeauna cu simptomatologia clinică.

Evoluția Epifizitei Scheuermann este lentă și se termină odata cu creșterea, dar cu prețul cifozei reziduale, complicată cu o artroza intervertebrală, adesea dureroasă și a unei statici defectuoase.

Prognosticul este în general favorabil; criteriile care fac prognosticul mai rezervat sunt apariția precoce a durerilor și a semnelor de decompensare.

Diagnosticul diferențial. Epifizita Scheuermann trebuie diferențiată de spondilartrite și de insuficiența dorsala dureroasă întâlnită de obicei la femei între 18 și 40 ani, cu un maximum la 30 ani, în care intervine un factor profesional prin poziție vicioasă și interferența unor factori statici, musculari, artrozici și psihici. Cifoza din boala Scheuermann (rotundă, centrală) trebuie diferentiață de cifoza “înaltă” din SA și de cifoza angulară. Modificări întinse ale corpurilor vertebrale de tip Epifizita Scheuermann pot sugera uneori tulburări sistematice, așa-numitele disostoze encondrale.

II.3. Examinare și diagnostic

În examinarea coloanei vertebrale ne-am folosit de schema dată de Decoulx.

Durerea este semnul esențial al afecțiunilor coloanei și ca sediu ea poate fi: vertebrală, paravertebrală și rahidiană.

Examinarea pacientului se face prin aprecierea vizuală a atitudinii corpului, a stării de nutriție, a formei și dezvoltării musculaturii și stabilim abaterile de la normal. Toate aceste date fiind înregistrate în fișa de tratament a fiecărui pacient, în care mai sunt incluse și date personale culese de medic din anamneză făcută pentru precizarea diagnosticului.

Pentru o bună apreciere au fost necesare următoarele condiții:

– camera de examinare a fost luminoasă, lumina bătând din spatele examinatorului;

– distanța maximă față de pacient 1,5-2m;

– pacientul fiind relaxat, egal sprijinit pe ambele picioare (picioarele apropiate, având patru puncte apropiate pe verticală: maleola internă, treimea medie a gambei, genunchii, treimea medie a coapsei), poziție anatomică;

– membrele superioare relaxate, apropiate de corp, ușor îndoite din articulația cotului;

– materiale necesare: cadran antropometric, fir cu plumb, creion dermatograf (pentru punctare), echer, nivelă (cu bulă de aer) pentru aprecierile gibozităților costale a reliefului hemitoracelui, ale perimetrelor și pentru alte măsurători), taliometru pentru măsurarea înalțimii și bustului, cântar de persoane pentru aprecierea greutății corporale, spirometru, dianometre, tensiometre.

Pentru precizarea diagnosticului descris în lucrare am folosit tehnica evaluării aliniamentului corporal din ortostatism, șezând și culcat. Această evaluare s-a completat cu examenul antropometric: măsurători, examinare cinetică, examen radiologic (Fig. 5 și Fig. 6).

Examinarea cinetică cuprinde studiul adaptării rahisului la schimbarea poziției în așezat la mobilizările coloanei în flexie, extensie, înclinare pentru a aprecia posibilitățile de corecție a tulburărilor de statică vertebrală, cifoza în cazul nostru și a gradului de deficiență.

Examenul radiologic permite obiectivizarea structurală a corpurilor vertebrale, vizualizarea gradului de curbură a cifozei, și-n cazul nostru, a epifizitei vertebrale este examenul cel mai necesar în aprecierea diagnosticurilor.

Postura corectă este influențată de acțiunea gravitației, planul anterior fiind unul de propulsie iar cel posterior de sprijin și static, corpul are o tendință de înclinare înainte cu 10-20 º. O linie verticală ridicată din fața maleolei peroniere ce trece posterior față de spatele genunchiului, prin marele trohanter și acromion, ajungand la varful mastoidei, va constitui axa gravitațională a corpului. Această axa care aliniază segmentele de le glezne pană la creștet, va fi linia de control a aliniamentului postural din profil.

Linia mediană de apreciere din față este axa de simetrie și va trece prin mijlocul nasului, apofiza mentonieră, manubriul sternal, linia albă a abdomenului, mijlocul simfizei pubiene, spațiul inter condiliar al genunchilor, spațiul talocrural. Axa de simetrie va corespunde celei funcționale.

Linia de simetrie pentru aprecierea din spate va trece prin protuberanța occipitală, apofizele spinoase ale lui C7 până 2 (pliu interfesier), spațiul intercondiliar al genunchilor, spațiul tolocrural.

După cum am precizat evaluarea alinierii segmentelor a fost făcută din față, din lateral și din posterior:

1. Din față:

a. Umerii: se observă alinierea claviculelor; denivelarea lor este dovadă de asimetrie scapulară.

b. Torace: se observă malformațiile (“în carenă”, “în pâlnie”, infundibuliform, “în butoi”, evazat la bază, etc.).

c. Pelvis: se apreciază cu rigla nivelul spinelor antero–superioare pe aceeași linie sau prin fixarea cu policele testatorului a celor două puncte, urmată de observarea nivelului celor două police.

d. Membrele pelviene: se notează prezența unui eventual genu valgum, dimensiunea lui (distanța intermaleolară în centimetri), simetria deviației; de asemenea, prezența unui genu varum, dimensiunea lui în centrimetri (măsurată între marginile mediale ale genunchilor, maleolele interne atingându-se).

e. Degetele picioarelor: se pot observa un hallux valgus sau / și degetele “în ciocan” (Fig. 7).

2. Din lateral:

a. Capul: devierea anterioara este apreciata în raport cu linia gravitației marcată de firul cu plumb.

b. Scapula: se poate observa proeminarea posterioară a unghiului scapulei și a marginei ei vertebrale în cazurile de rotație sau de înclinare înainte a acesteia.

c. Coloana: se apreciază prezența cifozei, a spatelui rotund, a lordozei, a cifolordozei.

La subiecții fără tulburări de statică vertebrală, cele două puncte dorsal și sacrat, se găsesc pe aceeași verticală iar săgeata lombară și cea cervicală au valori aproximativ identice.

Fără ca valorile acestor săgeti să fie standard, ele modificându-se odată cu varsta și talia subiectului, la adultul de talie medie ele variază între 20-30 mm, iar la unul cu talie mai mare, între 40-45 mm, pe când la copil în raport cu vârsta și talia acestuia, variațiile sunt 20–25 mm până la 30-35 mm. În cazuri patologice există creșteri sau scăderi ale acestor valori.

d. Abdomenul: relaxarea sau slăbirea musculaturii abdominale face ca abdomenul să protruzeze; uneori, cute de grăsime situate subombilical pot da același aspect sau să-l exagereze.

e. Membrele inferioare: se observă genu recurvatum.

f. Piciorul: privit dinspre fața internă se observă bolta antero – posterioară; se notează maleola internă, tuberculul osului navicular și locul unde articulația metatarsofalangiană a halucelui atinge podeaua – toate aceste puncte trebuie să fie pe o linie (linia Feiss), (Fig.8 si Fig. 9).

3. Din posterior.

a. Capul: aprecierea poziției drepte în cazul în care linia bilobulara (între lobii urechilor) este perpendiculară pe firul cu plumb.

b. Scapula: se apreciază linia spinelor și a unghiurilor scapulare, care trebuie să fie orizontală; se apreciază de asemenea gradul de abducție a scapulelor prin distanța dintre marginea vertebrală a scapulei și coloana. (Abducția este ușoara la 5 cm, moderată la 7,5 – 8 și extremă la 10 cm).

c. Talia: se apreciaza unghiul lateral al taliei, care poate fi asimetric prin scoliozarea coloanei.

d. Coloana: se noteaza deviațiile laterale ale coloanei, funcționale sau structurale; se apreciază spatele plat.

e. Picioarele: linia tendoanelor ahiliene “fuge” în afară în cazul picioarelor plate, în eversia calcaneelor (Fig. 10).

CAPITOLUL III

Elemente constitutive ale cercetării

III.1. Organizarea cercetării

În lucrare am prezentat studiul cazurilor de Epifizita Scheuermann, care au efectuat un tratament recuperator sub urmărirea mea personală.

Pentru explorarea si evaluarea pacientilor s-a folosit următoarea dotare: cadran somatoscopic, taliometru, cântar, riglă, bandă metrică, nivelă, raportor, fir cu plumb și fișe speciale de înregistrare a datelor culese.

Pentru buna desfășurare a activității de kinetoterapie am urmărit și modul de respectare a regulilor de igienă.

III.2. Eșantionul de subiecți. Durata și etapele experimentului

Studiul l-am efectuat pe parcursul anului 2013, din luna aprilie până în luna decembrie, pe un lot de 7 pacienți dintre care 5 de sex masculin și 2 de sex feminin.

S-a observat și din studiul cazurilor pe care le-am urmărit din statistica cazuisticii că Epifizita Scheuermann apare predominant la sexul masculin. În cazul nostru raportul procentuar este de 71,4% la sexul masculin față de 28,5 la cel feminin.

Varsta medie de apariție a fost între 14–21 ani, deci la pacienți aflați în perioada de creștere și adolescență.

Pacienții au fost examinați inițial și periodic la 3 luni, pentru a constata tulburările de statică vertebrală determinate de Epifizita Scheuermann și eficacitatea tratamentului recuperator

Durata tratamentului a fost în medie de 8 luni, efectuându-se cu o frecvență de 3 ședințe pe săptămână.

III.3. Metodologia de lucru

Pentru realizarea cercetării am folosit următoarele metode:

a. Metoda colectarii a informatiilor:

– metoda documentării;

– metoda studiului de caz;

– metoda observației;

– metoda convorbirilor directe;

– metoda experimentului;

– metoda testelor.

b. Metoda analizei;

c. Metoda grafica.

Documentarea a reprezentat căutarea surselor bibliografice în care a fost tratată problema Epifizitei Scheuermann, consemnarea și selecționarea datelor obținute.

Observația – fiind una din metodele de investigatie directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor concrete care au constituit apoi baza analizei.

Această metodă am folosit-o la investigări somatoscopice, a precizării cauzelor de tulburare statică vertebrală, fiindu-mi necesară în sesizarea aspectelor esențiale pentru a schimba programul de kinetoterapie atunci când nu corespundeau fiecărui caz în parte.

Conversația directă cu cadrele medicale și cu pacienții s-a desfășurat după un plan stabilit anterior, urmărind obținerea datelor necesare despre subiecții în cauză și evoluția lor precedentă cercetării.

Experimentul a constat în verificarea ipotezei propuse privind eficiența unor factori cu care să acționăm potrivit scopului propus de recuperare funcțională a Epifizitei Scheuermann și îndepărtarea durerii.

Metoda testelor a urmărit obținerea unor date exacte asupra dezalinierilor vertebrale și a altor deficiențe asociate provocate de Maladia Scheuermann, date care au fost întregistrate în fișa de tratament.

Metoda analizei a constat în urmărirea individuală a recuperării fiecărui caz după aplicarea tratamentului prin kinetoterapie.

În final matoda grafică a fost folosită pentru a scoate în evidență cât mai clar nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evolutia sa ulterioară.

Program de kinetoterapie

Programul kinetic ce se efectuează este, în general de la mai multe luni la câțiva ani, în raport cu vârsta și deformațiile prezentate, și va fi reluat în caz de reușită. De asemenea, urmărirea subiectului tratat va fi făcută continuu, iar la copii până la sfârșitul perioadei de creștere.

Exerciții posturale

Subiectul va lua cunoștință de deficitul său postural și a corecțiilor necesare, fie la o oglindă cu trei fețe, ce permite să fie văzut profilul fără rotația capului sau a trunchiului, fie în ortostatism cu spatele la un plan dur, fie din decubit dorsal pe plan dur, permițând astfel sesizarea deficiențelor.

În fața oglinzii: redresarea activă a segmentelor corpului executate atât din față cât și din profil.

În fața oglinzii, în ortostatism, cu mâinile împreunate pe creștetul capului, toracele și lomba drepte: se realizează întinderea în ax contra ușoarei presiuni date de mâini; se merge prin cameră în aceeasi poziție; coatele sunt trase spre înapoi, dar fără să determine creșterea lordozei.

Din ortostatism cu corecție locală, cu asocierea corecțiilor întregii coloane și menținerea acestora cu purtarea unui sac pe cap.

Mobilizare: cu menținerea săculețului pe cap, se efectuează exerciții: extensie pe vârfuri și semiflexia membrelor inferioare.

Din aceeași poziție de mai sus, se menține greutatea pe cap, în timp ce se efectuează unele exerciții mai generale: mers cu greutatea pe cap – normal, pe călcâie, pe vârfuri; brațelor li se lasă libertatea de mișcare; ridicarea verticală a brațelor, cu haltere; se menține corecția în poziție aplecat înainte.

În ortostatism, lângă un spalier, cu călcâiele la o distanță de 12 –15 cm, se apleacă corpul spre înapoi, până când ceafa și spatele se sprijină de scara fixă; lomba aplatizată; se flexează genunchii, alunecând în jos cu corpul pe spalier, apoi genunchii se extind și trunchiul urcă mereu păstrând contactul cu scara. Se înclină corpul înainte “pe glezne”, până se ajunge la verticală și, menținând poziția dreaptă de pe spalier, se merge prin cameră.

Exercițiul se repetă dar cu mâinile la ceafă și coatele trase înapoi.

Aceeași poziție în ortostatism, cu spatele la spalier, se efectuează retroversia bazinului, genunchii ușor flexați la începutul exercițiului spre a avantaja retroversia, apoi întinși. Urmează extensia axială și retropulsia capului și a gâtului, la care se asociază fixarea scapulară și ridicarea la verticală a unui braț, apoi a ambelor brațe. (fig.11)

Șezând cu picioarele încrucișate (poziția mahomedană), cu mâinile între coapse, coloana dorsală și lombară se mențin drepte:

– se flexează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziția verticală cu întindere axială

– idem, dar din flexie se trece direct în extensie, apoi în vertical;

– flexarea capului înainte, apoi flexie – extensie, pe planul de 45 (stâng, apoi drept). După fiecare mișcare se trece prin poziția verticală, cu întindere în ax;

– circumducție a capului – mișcare lentă.

Poziție: așezat liber pe sol, genunchii îndoiți, plantele pe sol. Se cauta o lordoză corijată. Mobilizarea: extensie axială a capului și gâtului cu coborarea bărbiei.

Poziția inițială: decubit dorsal, genunchii flexați, picioarele cu plantele pe sol. Mobilizare: bascularea înapoi a bazinului, extensie și retropulsie a gâtului și capului. Asocierea celor două corecții de mai sus și a fixării scapulare. Retroversia bazinului prin contracția simultană a abdomenului și fesierilor, cu rotația externă a membrelor inferioare (fig. 12).

Cucat ventral cu o pernă pneumatică sub abdomen: redresarea activă și pasivă a umerilor, capului, gâtului și coloanei în atitudine corectă, prin extensie a trunchiului.

Decubit ventral, cu brațele pe lângă corp, fața “privind” în jos: se ridică apoi capul cu câțiva centrimetri de la sol și se execută întinderea axială a gâtului; se rotează capul din această poziție spre unul din umeri, conținându-se întinderea axială; se lasă capul în jos, să atingă solul cu bărbia și se revine la poziția inițială (cu fața în jos) cu relaxare. Se execută și în sens invers.

Exerciții de mers

1. Mers cu mâinile la ceafă cu ducerea câte unui genunchi îndoit la piept.

2. Mers cu o minge medicinală pe cap, susținută din lateral, cu ridicarea câte unui genunchi îndoit la piept.

3. Mers cu ducerea brațelor prin înainte sus, cu arcuire, având un baston apucat de capete.

4. Mers cu mâinile la ceafă, simultan cu extensia amplă a câte unui picior.

5. Mers pe vârfuri cu pași mici, cu un baston la spate peste omoplați, ținut între coate.

6. Mers cu respirație, ducând mâinile prin înainte sus și coborându-le prin lateral.

Exercitii de asuplizare

Acestea se efectuează în special în plan sagital și anume în timpul unor mici expirații pentru a oferi sistemului muscular un maximum de destindere.

a. Asuplizari ale coloanei dorsale.

1. Poziție patrupedă. Alunecare în față, coapsele verticale, brațele întinse înainte, mâinile la sol, trunchiul mult înclinat în față, permițându-se maximum de acțiune 6 – D8. Mobilizare: mișcare activă de împingere a pieptului pe sol pe o expirație relaxată.

2. Poziție: decubit dorsal, genunchii flexați, picioarele cu plantele pe perete, cu sau fără pernă așezată la vârful cifozei. Mobilizare: mișcare toracovertebrală efectuată de către kinetoterapeut pe expirații relaxate.

3. Poziție: decubit dorsal, genunchii flexați, picioarele la zid, brațele de-a lungul corpului cu haltere de 1- 2 kg în mâini, menținându-se corecțiile făcute. Mobilizare: ducerea brațelor înapoi, vertical, apoi în prelungirea trunchiului în inspir; se revine în expir.

Dificultatea exercițiului se va crește prin aplicarea unei pernițe la nivelul vârfului cifotic.

4. Pacientul așezat în decubit dorsal pe un plan înclinat, execută asuplizări cu căpăstrul al regiunii cervico- dorsale (fig. 13).

5. Poziție: semisuspensie dorsala cu picioarele pe sol, cu un contrasprijin, o pernă dorsala de la 1 cm deasupra maximului convexității dorsale, cu menținerea retroversiunii bazinului prin blocaj lombar în corecție, capul și gâtul retropulsate. Mobilizare; împingerea cu picioarele în timpul expirațiilor relaxante.

6. Șezand pe scaun, cu spatele sprijint de spalier, picioarele depărtate la nivelul coapselor cu plantele pe sol. Subiectul prinde banda elastică, de capete apucat, și se execută asuplizari ale coloanei cervico-dorsale. Capul se menține lipit de spalier (fig. 14).

7. Așezat pe banca de gimnastică cu coloana cervico-dorso-lombara lipită de scara fixă. Se efectuează asuplizari cu ajutorul corzii și a căpăstrului (fig. 15).

8. Pozitie: decubit ventral la capul mesei, cu picioarele pe sol, genunchii îndoiți, cu brațele încrucișate pe masă, cu o chingă plasată 1 cm dedesubtul curburii maxime ca să blocheze zona dorsală inferioară. Mobilizare; se retropulseaza capul și gâtul menținute în corecție, cu împingerea concomitentă a mâinilor și antebrațelor. Se acționează asupra părții superioare a cifozei dorsale și a proiecției anterioare a gâtului. Exercitiul se recomandă în cifozele înalte (fig. 16).

9. Banca de gimnastică, este sprijinită la un capat de șipca a 6-a a spalierului. Pacientul în decubit dorsal, pe bancă, prinde cu mâinile șipca de care aceasta este sprijinită. Se efectueaza contracție izometrică pentru câteva secunde și apoi se revine pentru relaxare (fig. 17).

b. Asuplizări ale coloanei lombare.

10. Poziție: în genunchi semiașezat pe călcâie, brațele întinse înainte, mainile pe sol, subiectul relaxat. Mobilizare: împingere de către kinetoterapeut a sacrului în sensul retroversiunii bazinului și asupra coloanei lombare în sens de alungire. Mișcari active de retroveriune a bazinului.

11. Poziție: decubit dorsal cu picioarele ridicate. Mobilizare: flexia membrelor inferioare și apoi întinderea lor de către kinetoterapeut, care acționează în axul coapselor și apoi de către pacientul însuși, care tracționează cu brațele.

12. Poziție: așezat pe sol, cu membrele inferioare mai mult sau mai puțin întinse, cu mâinile pe baza spalierului sau la glezne. Mobilizare: flexia trunchiului pe membrele inferioare, păstrând corecția dorsală. Se ține cont de adaptare ca pentru exercițiul precedent.

Exercitii de tonifiere

Tonifierea musculaturii dorsale este deosebit de importantă, mergând mână în mâna cu fixarea scapulară. Se începe cu activitatea de redresare a coloanei dorsale și se continuă cu tonifierea musculaturii scapulare. Exercițiile se vor efectua din decubit ventral, decubit dorsal, din așezat și din ortostatism.

1. Decubit ventral, cu mâinile prinse la nivelul feselor; se efectuează aducția puternică a scapulelor; menținerea poziției, apoi revenire cu relaxare.

2. Decubit ventral, cu fruntea pe sol, mâinile cu palmele în jos, în dreptul urechilor: se aduc scapulele, ridicându-se palmele de pe sol (coatele și pumnii rămân paralele cu solul); se menține poziția, apoi se revine cu relaxare.

3. Tot din decubit ventral cu o pernă pneumatică sub abdomen: extensia trunchiului cu ducerea brațelor oblic sus cu inspirație, revenire cu expirație.

4. Decubit ventral, brațele îndoite la umeri cu câte o greutate în fiecare mână: ridicarea greutății de pe sol, brațele rămân îndoite din umeri.

5. Decubit ventral la marginea mesei, capul în prelungirea corpului, antebrațele în sprijin pe masă. Pacientul execută extensia membrelor inferioare, redresând întreaga coloană vertebrală (fig. 18).

6. Decubit ventral la marginea mesei, genunchii îndoiți sub masă, bazinul basculat se plasează o chingă dedesubtul maximului de curbură dorsală, capul în prelungirea corpului, antebrațele în sprijin pe masă în fața capului. Cu ajutorul brațelor, capul reculează puternic înapoi pentru a redresa întreaga curbură dorsală superioară până la nivelul chingii.

7. Aceeași pozitie și același exercițiu cu aplicarea unui sac de nisip a cărui greutate poate ajunge la 10 kilograme la nivelul cefei. Acțiunea de tonifiere a musculaturii este crescută față de exercițiul anterior, în funcție și de greutatea sacului.

8. Tot din aceeași poziție și același exercițiu, cu mișcări ale brațelor. Mâinile se așează la nivelul umerilor, menținându-se pozițiile de corecție, apoi antebrațele se îndepartează lateral și în continuare în jos de-a lungul corpului.

9. Din decubit dorsal, după efectuarea tuturor corecțiilor – cap, gât, bazin, brațele lateral, antebrațele vertical, se execută retropulsia capului și a coatelor spre a decola omoplații în timpul unei inspirații.

10. Din aceeași poziție și același exercițiu, suprimând în mod progresiv ajutorul brațelor. În raport cu suplețea scapulară existentă, brațele pot lua diferite poziții: lateral, de-a lungul corpului, la ceafă.

11. Menținând pozițiile anterioare se efectuează exerciții pentru musculatura abdominală, cu respirație ritmică, sub formă de: pedalaj, forfecare cu gambele ținute la verticală, îndepărtarea gambelor.

12. Culcat dorsal pe banca de gimnastică, cu genunchii îndoiți. De la nivelul pieptului se face extensia brațelor ce țin un baston de capete apucat. Kinetoterapeutul poate ajuta la menținerea genunchilor îndoiți (fig. 19).

13. Culcat dorsal, cu genunchii îndoiti la piept, în lungul unei bănci de gimnastică: tarare prin tracțiune simultană sau alternativă a brațelor la capătul celalalt al băncii. Între repetări se execută exerciții de respirație.

14. Poziție: șezând pe banca de gimnastică. Brațele în prelungirea corpului. Kinetoterapeutul ajutând la extensia brațelor și a trunchiului.

15. Șezând în poziție mahomedană, brațele atârnă libere pe lângă corp se fac rotații ale umărului dinainte – înapoi, trunchiul rămane mereu drept.

16. Șezând în poziție mahomedană, cu bastonul prins de capete la nivelul omoplaților, se ridică deasupra capului și apoi se așează înapoi în spate pe scapule.

17. Așezat, bazinul și spatele lipite de perete, brațele lateral, antebrațele înainte și perpendicular pe perete. Se efectuează o retropulsie a capului și a coatelor, decolând omoplații în inspirație.

18. Șezând pe un scaun: aplecarea trunchiului înainte cu extensia spatelui și ducerea brațelor îndoite la umăr, coatele lipite de trunchi, izometrie 5 – 10 secunde.

19. Șezând pe banca de gimnastică și având un baston de-a lungul coloanei vertebrale, prins la un capăt de bancă iar de celalalt capăt pacientul îl apucă cu ambele mâini, (brațele îndoite la nivelul cefei). Se execută ușoare extensii ale coatelor și implicit a trunchiului, menținând contactul coloanei cu bastonul.

fig. 20

20. Stând cu fața la scara fixă apucat la nivelul umerilor: îndoirea genunchilor cu arcuire (1, 2, 3) păstrând capul și gâtul în extensie, revenire (4).

21. Din atârnat la spalier (cu fața, apoi cu spatele la același aparat), se flexeaza lent genunchii. Kinetoterapeutul făcând presiuni la nivelul zonei dorsale.

fig. 21 fig. 22

Exerciții respiratorii

Aceasta activitate va fi integrata in capitolul de fata, ea deoarece intereseaza in cea mai mare parte regiunea cervico-dorso-lombara.

Exercitiile privind reeducarea respiratorie cuprind atat exercitii de reeducare a actului respirator, de asuplizare toracica precum si de dezvoltare toracica si functionala.

1. Recunoasterea si controlul timpilor respiratori: inspirul, marcand inceputul exercitiului, expirul, oprirea lui.

2. Studiul expiratiei in pozitie ortostatica corijata, cu spatele la perete. Se executa o inspiratie libera, apoi se expira lent, relaxat, prelungita printr-o contractie abdominala progresiva, cu retractia localizata spre regiunea pubiana.

3. Studiul respiratiei abdominale si costale superioare. Din pozitie de decubit dorsal, genunchii flectati, bazin basculat, picioarele cu plantele pe sol. Se face o expiratie libera, urmata de o inspiratie toracala, abdomenul rezistand umflarii exagerate.

4. Culcat dorsal cu genunchii îndoiți, bazinul basculat, o mână pe torace, cealaltă pe abdomen. Se respiră liniștit, amplu, sesizând diferitele deficiențe: respirație nazală insuficientă, imobilitate toracică în regiunea înaltă sau joasă, respirație eventual numai abdominală.

5. Decubit ventral pe sol sau la marginea unei mesei, cu o pernă abdominală. Se va efectua o inspirație ampla predominant toracică, si o expirație lentă, relaxantă, în timp ce kinetoterapeutul apasă coastele cu presiuni lente pe unghiile posterioare ale acestora și articulațiile costovertebrale.

6. Inspirație ampla, expirație prelungită. Se inspiră amplu, pacientul controlând manual mișcarea normală a cutiei toracice; se expiră profund, prelungit, cu contracția și retracția musculaturii abdominale.

7. Exerciții de apnee. Apnee în inspirație, apnee în expirație. Se va ține seama de starea cardiovasculara a subiectului.

8. Poziție așezat, corijata, lărgirea unui hemitorace prin extensie laterală lentă pe o inspirație profundă. Pacientul trebuie să simtă lărgirea hemitoracelui, respirând numai pe narina de partea respectivă.

9. Exerciții spirometrice, practicate în poziții corijate, adaptându-se în funcție de vârsta și starea cardiovasculară.

Exerciții de conștientizare a poziției corecte a coloanei

Kinetoterapia trebuie să lase locul programului de kinetoprofilaxie secundară, de prevenire a recidivelor, program ce poartă denumirea de „școala spatelui” („school back”).

1.În ortostatism la spalier, cu călcâiele la 25 – 30 centimetri distanță de scara fixă, apoi apropiindu-le treptat.

2. În ortostatism: o mâna, cu palma în sus, la nivelul pubelui; a doua, cu palma în jos, la nivelul xifoidului – se exersează scurtarea și mărirea distanței dintre cele două mâini.

3. În ortostatism: flexarea la 90 a trunchiului, și mobilizarea brațelor. Se execută rotări spre înapoi a acestora, extensii.

4. În ortostatism: se execută genuflexiuni cu spatele sprijinit de spalier.

5. În șezând, poziție mahomedană cu spatele lipit de spalier, tragerea înspre volan a scaunului șoferului.

6. Din șezând, cu sprijin pe mâini la spate: se execută lordozări și delordozări.

7. În șezând: ridicarea brațelor spre orizontală, apoi spre zenit, ridicarea coapselor, abducerea lor.

8. Din poziția „patrupedă” se execută extensii alternative ale brațelor

CAPITOLUL IV

Interpretarea rezultatelor obținute în urma aplicării tratamentului kinetoterapeutic

IV.1. Fișe de tratament și analiza cazurilor

Analiza cazurilor

Rezultatele obținute în urma aplicarii programelor kinetoterapeutice le-am prezentat în dinamica evoluției lor, pornind de la valorile înregistrate la prima examinare, odată cu intrarea în tratament a pacientului și de la celelalte examinări periodice.

Analiza cazului I

Pacientul A.L., în varsta de 15 ani, sexul masculin, s-a prezentat la data 10.04.2013 cu diagnosticul de Epifizită Schoeuermann, zona dorsală; lordoză lombară; glezne valg bilateral gr. I.

La începutul tratamentului prezenta dureri în regiunea dorso-lombară și o capacitate vitală redusă, în comparație cu valorile normale. Toate aceste tulburări s-au ameliorat simțitor în urma aplicării tratamentului recuperator complex constând în: masaj, kinetoterapie, electroterapie sub forma de TENS, bai sulfuroase precum și purtarea corsetului (ham de memorie).

Prin aplicarea masajului relaxator pe zona musculaturii pectorale, cervicale și lombare, flexibilitatea coloanei dorso-lombare a crescut, îmbunătățind perametrii vertebrali ce erau exagerați de afecțiune.

Asuplizările centurii scapulare și dorso–lombare au fost blânde, executate până la limita suportabilității.

Hidrokinetoterapia în apa sulfuroasă a pregătit organismul satisfăcător pentru programul de kinetoterapie.

Capacitatea vitală a crescut simțitor prin exerciții și jocuri dinamice (folosind mingea) și înot (crowl spate).

FISA DE TRATAMENT Nr. 1

Numele și prenumele: A.L Sex: masculin

Varsta: 15 ani

Data intrării: 10 aprilie 2013 Data iesirii: 20 noiembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat de medicul școlar datorită durerilor

Diagnostic: epifizita sch. zona dorsală. Lordoză lombara. glezne valg bilateral gr.I

Tratamente asociate: masaj, TENS, băi sulfuroase

Analiza cazului II

Pacientul B.T., în vârstă de 16 ani, sexul masculin, s-a prezentat la data de 10.04.2013 cu diagnosticul de Epifizită Scheuermann și o atitudine cifotica C stânga.

Tratamentul acestui caz a trebuit efectuat într-un context mult mai larg decât cel al corectării Epifizitei Scheuermann, întrucat prezența și atitudinea scoliotică ce dezechilibra coloana vertebrala în plan frontal.

Elasticitatea toracică pentru vârsta ce o prezenta era redusă datorită razei mare de curbură dorsala și a rigidității acesteia.

Tratamentul aplicat a constat în masaj, infraroșii, ionizări cu novocaină, hidrokinetoterapia în apă sulfuroasă, purtarea de corset.

Procedurile de ionizare cu novocaină au fost necesare datorită durerilor accentuate în zona dorsală mijlocie.

Relieful maxim de curbură situat la nivelul zonei omoplaților a determinat desprinderea lor de cutia toracică, în mod evident, pentru care am pus accent în cadrul tonifierii musculaturii spatelui și pe mușchii romboizi care să ajute la fixarea acestora.

Corectarea pozițiilor umerilor a fost mai anevoioasă datorită tonusului muscular anterior al toracelui care era evident mai ridicată. Totuși s-au rearmonizat curburile spatelui, pacientul reușind să mențină o poziție corectă mai mult imp fără a fi obositoare.

FISA DE TRATAMENT Nr. 2

Numele și prenumele: B.T Sex: masculin

Varsta: 16 ani

Data intrării: 10 aprilie 2013 Data ieșirii: 20 noiembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat în familie

Diagnostic: epifizita sch, atitudine scoliotica. Cstg

Tratamente asociate: masaj, infraroșii, ionizări cu novocaină, bai sulfuroase

Analiza cazului III

Pacientul D.G., în vârstă de 15 ani, sexul masculin, s-a prezentat la data de 02.05.2013 prezentând: Epifizită Scheuermann și picior plat bilateral gr II.

În acest caz cifoza dorsală a avut o valoare primară, lordozarea spatelelui fiind mai redusă.

Tratamentul constând din: purtarea de corset, masaj TENS și băi sulfuroase, au urmărit îndepărtarea durerii care era moderată localizată la nivelul zonei dorsale mijlocii, asuplizarea coloanei, și tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii spatelui la nivel dorsal și tonifierea musculaturii abdominale.

Gimnastica respiratorie a dus la modelarea posterioara a cutiei toracice și îmbunătățirea elasticității toracice și a capacității vitale.

Pentru corecția piciorului plat s-au efectuat exerciții de tonifiere a musculaturii plantare. S-a recomandat purtarea de talonete.

După aplicarea tratamentului recuperator s-a observat o îmbunătățire considerabilă a poziției coloanei vertebrale și a piciorului plat, subiectul fiind în perioada de creștere, șansele fiind mari.

FISA DE TRATAMENT Nr. 3

Numele și prenumele: D.G Sex: masculin

Varsta: 15 ani

Data intrării: 2 mai 2013 Data ieșirii: 9 decembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat de medicul de familie. Este pentru prima dată în trat. recup.

Diagnostic: epifizita sch, atitudine scoliotica. Cstg, picior plat bilateral gr.II

Tratamente asociate: masaj, TENS, bai sulfuroase

Analiza cazului IV

T.G., de sex feminin, prezentându-se la tratament la data de 23.04.2013, având vârsta de 17 ani și prezentând ca diagnostic Epifizita Scheuermann și lordoză lombară, i s-au prescris ca tratament: masaj, ionizări cu novocaina, TENS, hidrokinetoterapie în apă sulfuroasă precum și purtarea de corset.

Epifizita Scheuermann din acest caz a determinat tulburări de creșteri vertebrale cu afectarea anterioară a corpilor vertebrali, ceea ce a condus la apariția durerilor accentuate în zona dorso-lombară.

Tratamentul recuperator a pus accent pe menținerea poziției corecte a coloanei prin corset, asuplizări accentuate a coloanei și poziției umerilor pentru a elibera partea anterioară a corpilor vertebrali, de greutate și a împiedica evetualele deformări vertebrale.

Gimnastica respiratorie s-a axat pe creșterea elasticității toracice și tonifierea musculaturii inspiratoare în scurtare (romboid, dințat mare, pectoralul mic).

S-au recomandat poziții corectoare pentru dormit și în cadrul activităților zilnice.

Dintre sporturi s-au indicat înotul și baschet.

Evoluția pacientului a fost favorabilă prin reeducarea completă a algiilor vertebrale, ameliorarea poziției coloanei și conștientizarea menținerii ei în cadrul activităților socioprofesionale.

FISA DE TRATAMENT Nr. 4

Numele și prenumele: T.G Sex: feminin

Varsta: 17 ani

Data intrării: 23 aprilie 2013 Data ieșirii: 10 decembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat în urmă cu un an, a mai efectuat trat. recuperator 3 luni

Diagnostic: Epifizita Scheuermann. Lordoză lombară

Tratamente asociate: masaj, TENS, bai sulfuroase

Analiza cazului V

Pacientul B. R., în varstă de 16 ani, sex feminin, s-a prezentat la data de 6 mai 2013 cu diagnosticul: Epifizită Scheuermann.

Ca urmare a tulburărilor de creștere vertebrale cu afectarea anterioară a corpilor vertebrali, deteminate de Epifiziata Scheuermann, pacientul prezenta la începutul tratamentului dureri accentuate în zona dorso-lombară.

Din acest motiv programul de recuperare a avut ca obiectiv îndepartarea durerii prin tehnici de masaj și fizioterapie și redresarea coloanei vertebrale prin kinetoterapie:

a) masajul a fost efectuat în scop relaxator pe musculatura pectorală, cervicală și dorso-lombară

b) s-au făcut următoarele aplicații electroterapeutice: ionizari cu novocaină, TENS și hidrokinetoterapie în apa sulfuroasă, pregătind astfel organismul pentru programul de kinetoterapie și sedarea durerii.

Exercițiile efectuate în vederea corectării cifozei au avut un caracter heterogen, cuprinzând exerciții de asuplizare a curburii scapulare și dorso-lombare, exerciții de tonifiere în condiții de scurtare a musculaturii spatelui, abdomenului și fesierilor și de alungire a musculaturii anterioare a trunchiului și zonei lombare, precum și exerciții de respirație, relaxare și exerciții de automatizare a poziției corecte a spatelui.

În urma tratamentului aplicat, pe lângă dispariția durerilor din zona dorso-lombară s-a observat și îmbunătățirea poziției coloanei vertebrale, pacientul reușind să o păstreze timp îndelungat.

FISA DE TRATAMENT Nr. 5

Numele și prenumele: B.R Sex: feminin

Varsta: 16 ani

Data intrării: 6 mai 2013 Data ieșirii: 12 decembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat în familie, este pentru prima dată în tratament recuperator

Diagnostic: Epifizita Scheuermann

Tratamente asociate: masaj, ionizări cu novocaina, TENS, băi sulfuroase

Analiza cazului VI

Pacientul M.C. de sex masculin, în vârsta de 21 ani, s-a prezentat cu diagnosticul de Epifizita Scheuermann, lordoză lombară și picior plat bilateral gr. II, la data de 17 aprilie 2013.

Deși mai efectuase tratament kinetoterapeutic, fiind depistat la vârsta de 16 ani, programul de recuperare a avut ca obiective asuplizarea zonelor cu rază de curbură patologică și a centurii scapulare, în vederea unui bun aliniament postural, alături de purtarea corsetului ortopedic. Un accent deosebit s-a pus pe exercițiile de asuplizare de tip stetching, pasiv și activ. Kinetoterapia s-a efectuat sub forma tonifierii musculaturii în condiții de corecție adresându-se musculaturii spatelui, abdomenului, fesierilor și a musculaturii plantare.

Pentru reducerea algiilor vertebrale s-au aplicat ca tratamente asociate masaj, ionizări cu novocaină, curenți TENS, băi sulfuroase.

În vederea creșterii debitului musculo-ligamentar s-au folosit alături de procedurile: masaj și baie sulfuroasă, curenți infraroșii aplicați la nivelul zonei dorsale.

Exercițiile respiratorii au urmărit creșterea funcției pulmonare ceea ce se revede prin creșterea capacității vitale și a elsticității pulmonare.

Evoluția tratamentului recuperator a fost favorabilă prin reducerea curburilor patologice, schițarea bolții plantare, creșterea parametrilor funcționali pulmonari și îmbunătățirea stării psihice a pacientului, odată cu cedareadurerii și asuplizarea vertebrală.

FISA DE TRATAMENT Nr. 6

Numele și prenumele: M.C Sex: masculin

Varsta: 21 ani

Data intrării: 17 aprilie 2013 Data ieșirii: 12 decembrie 2013

Profesia: student

Istoric: depistat cu Epifizita Scheuermann la vârsta de 16 ani

Diagnostic: Epifizita Sch., lordoză lombară, picior plat gr. II. bilateral.

Tratamente asociate: masaj, infraroșii, ionizari cu novocaină, TENS, băi sulfuroase.

Analiza cazului VII

Pacientul C. L., de sex masculin, în vârsta de 18 ani, s-a prezentat la tratament în data de 14 aprilie 2003 cu diagnosticul Epifizita Scheuermann și lordoză lombară, acuzând dureri moderate la nivelul coloanei vertebrale. Obiectivele tratamentului recuperator au fost: asuplizarea coloanei vertebrale, tonifierea musculaturii alungite și obișnuirea pacientului cu menținerea poziției corecte a corpului în cadrul activităților zilnice.

Tratamentul a constat în: masaj, ionizări cu novocaina, curenți TENS, băi sulfuroase și purtarea de corset. De asemenea, tratamentul a mai inclus și exerciții de respirație ce au dus la îmbunătățirea capacității vitale și a elasticității toracice.

Evoluția pacientului în decursul tratamentului recuperator a fost favorabilă datorită conștiinciozității sale și motivată de dorința de a avea o postură frumoasă.

FISA DE TRATAMENT Nr. 7

Numele și prenumele: C.L Sex: masculin

Varsta: 18 ani

Data intrării: 14 aprilie 2013 Data ieșirii: 19 decembrie 2013

Profesia: elev

Istoric: depistat la vârsta de 14 ani, a efectuat tratament discontinuu

Diagnostic: Epifizita Sch., lordoză lombară

Tratamente asociate: masaj, ionizări cu novocaină, TENS, băi sulfuroase.

IV.2. Interpretarea rezultatelor

Din analiza fișelor de tratament a celor șapte pacienți ce i-am avut în studiu, în vederea tratamentului recuperator, având ca diagnostic Epifizita Scheuermann s-au observat următoarele aspecte:

Vârsta medie de apariție a acestei afecțiuni a fost intre 15 –21 ani.

În cazul nostru, raportul procentual este de 71,4% la sexul masculin față de 28,5% la cel feminin.

Pacienții aflați în studiu cu Epifizita Scheuermann au fost examinați la venirea în tratament și periodic la aproximativ trei luni, date ce au fost notate în fișa de tratament, după care s-a putut face interpretarea individuală și generală, și a deficiențelor asociate precum și urmărirea eficienței tratamentului recuperator.

Cifozele dorsale ca mod de manifestare a Epifizitei Scheuermann le-am clasat în trei grupe: cu raza mare de curbură, medie și mica, la fel și lordozele compensatorii.

Din interpretarea rezultatelor s-a observat existenta a două cazuri cu raza mare de curbură (având o distanță de 65 mm. între C7 și firul cu plumb), trei cazuri cu raza medie de curbură (C7 –fir cu plumb =60 mm.) și două cazuri cu raza mică de curbură (distanța dintre C7 și fir fiind de 50 mm), aceste date fiind prezentate în tabelul de mai jos.

Întrucât corpul este un tot unitar, o deficiență a unei zone atrage după sine o deposturare a corpului care la examinarea somato-antropometrică a ieșit în evidență.

Alte deficiente asociate:

Se remarcă frecvența lordozelor cu raza mare de curbură, medie și mică care însoțesc aceste tipuri de cifoze. Celalalte afecțiuni asociate fiind în număr mic: un caz de scolioză, un caz ce prezintă glezne valg, două cazuri cu picior plat.

În urma tratamentului de recuperare s-a observat că odată cu dispariția algiilor vertebrale, pacientul poate să-și mobilizeze mai ușor coloana vertebrală, ceea ce ne-a permis asuplizarea treptată a zonelor blocate și tonifierea musculară s-a putut face în condiții bune, permițând redresarea curburilor.

Aceste rezultate se observă la examinarea finală când curburile au devenit normale sau, s-au redus până la valoare mică.

De un real folos în menținerea rezultatelor a fost purtarea de corset, înotul în apă sulfuroasă și mijloacele asociate din activitățile fizice: baschet, volei, pentru a-l obișnui pe pacient să conștientizeze poziția corectă.

Gimnastica respiratorie pentru menținerea și îmbunătățirea elasticității toracelui axată pe musculatura inspiratorie (romboid, dințat mare, pectoralul mic) a fost eficientă, rezultat ce se remarcă prin creșterea capacității vitale:

3700 cm3

CV max

2100 cm3

CV min

Data intrării Data ieșirii

Pentru menținerea rezultatelor obținute prin tratament recuperator, pacienților li s-a recomandat continuarea tratamentului prin mișcare sub forma de kineto-profilaxie sau sporturi indicate în această afecțiune și respectarea programului de igiena posturală.

CAPITOLUL V

Concluzii

Din studiul făcut pe cele șapte cazuri cu Epifiziata Scheuermann ce s-a desfășurat pe parcursul anului 2013, din luna aprilie până în luna decembrie, control corespunzător, prin măsurători rahimetrice și radiologice s-a putut constata următoarele:

– tratamentul cifozelor nu trebuie înțeles separat ci într-un context mult mai larg decât cel al corectării stricte a curburii dorsale întrucat apare însoțită de abateri de la normal a umerilor, omoplaților, toracelui și a altor zone.

De aceea, programele de exerciții au avut drept scop corectarea cifozei, dar au fost incluse și elemente corective pentru deficiențele asociate.

Nu este mai puțin adevărat că cifoza, având o valoare primară, corectarea acesteia va antrena și corectarea deficiențelor asociate a căror existență este secundară, depinde de cifoză.

Corectarea concomitenta și a deficiențelor asociate s-a soldat cu o influență favorabilă, de accelerare a recuperării curburii cifotice.

Dat fiind varsta la care au fost prezentate cazurile, perioada pubertară și a adolescenței, rezultatul tratamentului kinetoterapeutic a fost benefic atunci când s-a aplicat precoce, odată cu apariția algiilor sau a dezalinierilor vertebrale.

În cazul în care deformările corpurilor vertebrale au fost accentuate, evoluția pacienților a evidențiat o stagnare a bolii.

Programul de kinetoterapie asociat cu mijloacele de fizioterapie au dus la:

– ameliorarea algiilor vertebrale și dispariția lor;

– micșorarea curburilor patologice;

– crearea unui tonus de atitudine, necesar menținerii corecției;

– creșterea tonusului musculaturii paravertebrale;

– deblocarea toracelui și îmbunătățirea parametrilor funcționali specifici funcției pulmonare.

Exercițiul fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei s-a aplicat sub formă de exerciții dinamice, statice sau jocuri sportive, de tipul sporturilor: înot, baschet, volei.

Alături de exercițiile dinamice, asuplizarea coloanei vertebrale și redresarea ei s-a realizat prin: exerciții de stretching și elongații vertebrale pe plan înclinat (banca de gimnastică) și cu ajutorul căpăstrului Glisson, care au îmbunătățit rapid redresarea coloanei prin întinderea ligamentului anterior ce este retractat.

Menținerea poziției corecte a fost consolidată prin aparate ortetice de tipul orteză cervico-dorso-lombară, denumită și „ham de memorie” – denumire ce îi evidențiază scopul.

În cadrul programului de recuperare, fiecare pacient a primit un program cu regulile de igienă ale posturii, ce trebuie aplicate în timpul zilei și nopții pentru menținerea rezultatelor urmărite prin tratament recuperator, care a realizat obiectivul menținerii corecției.

De un real folos au fost exercițiile de conștientizare a posturii din programul de kinetoprofilaxie „school back” („școala spatelui” a suedezei Marianne Zachrisson) în care pozițiile corective învățate în sală se aplică în viața cotidiană.

Tratamentul prin miscare va fi continuat pentru a consolida si mentine rezultatele obtinute.