Reactualizarea Emotiilor Asociate Gradului de Maturizare Emotionala la Persoanele de Gen Feminin
Reactualizarea emoțiilor asociate gradului de maturizare emoțională
la persoanele de gen feminin.
Cuprins
Introducere
Capitolul 1.CADRUL TEORETIC
Inteligența emoțională
Rolul și funcțiile emoțiilor în conduita umană
1.3Memoria emoțională
1.4Maturizarea emoțională și procesul reglării emoționale
1.5Particularități ale personalitățiilor mature și imature
Capitolul 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 Scopul și obiectivele
2.2 Ipoteze și variabile
2.3 Instrumente
2.4 Participanți și desfășurarea studiului
Capitolul 3. REZULTATELE CERCETĂRII
3.1 Statistica descriptivă
3.2 Verificarea ipotezelor
Capitolul 4. CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE
Bibliografie
Anexe
REZUMAT
În cercetarea prezentă s-a urmărit evaluarea gradului de maturizare emoțională și evidențierea influenței acestuia, asupra tendinței de reactualizare a emoțiilor la persoanele de gen feminin.
La studiu au participat 50 de persoane de gen feminin cu vârste cuprinse între 20 și 60 de ani, cărora li s-a aplicat chestionarul de maturizare emoțională Friedmann pentru a evidenția gradul acestora de maturizare și pentru a putea fi încadrați în una dintre cele două categorii: maturi sau imaturi emoțional. În continuare le-au fost prezentate 10 imagini care purtau un nume de cod, dintre care 5 imagini cu un conținut emoțional negativ și 5 cu un conținut emoțional pozitiv, când le-au fost retrase imaginile, subiecții au trebuit să răspundă unui chestionar de 10 întrebări care făceau referire la tendința de reactualizare a imaginilor vizualizate anterior.
Ipotezele formulate au fost în număr de trei. Rezultatele obținute au confirmat una dintre cele trei ipoteze, conform căreia persoanele mature emoțional au tendințe de reactualizare a imginilor cu un conținut emoțional pozitiv.
Concluziile acestei lucrări sunt centrate pe încercarea de a explica relația ce s-a creat între cele două variabile și mecansismele ce pot apărea pe percursul fixării unui element cu un conținut emoțional ca cel prezentat în studiu.
O reluare a acestei cercetări, îmbunătățind anumite aspecte de ordin metodologic, ar putea evidenția mai puternic relația dintre cele două variabile.
INTRODUCERE
Teza de față prezintă sinteza unor investigații din literatura de specialitate, ce vizează problematica maturizării emoționale, particularitățile personalităților mature, inteligența emoțională și reactualizarea emoțiilor, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care s-a urmărit evaluarea gradului de maturizare emoțională și evidențierea influenței acestuia, asupra tendinței de reactualizare a emoțiilor.
Lucrarea a fost organizată în patru capitole mari, dintre care primul capitol reprezintă cadrul teoretic și îi corespund cinci subcapitole, în care s-a realizat o investigație a literaturii de specialitate în scopul completării și susținerii studiului cu argumente avizate. Următoarele trei capitole sunt destinate prezentării metodologiei, rezulatelor și concluzilor cercetării, urmărind detalierea acelor aspecte de maximă importanță în înțelegerea desfășurării cercetării și a rezultatelor obținute.
La baza motivației alegerii temei au contribuit, dorința de aprofundare a domeniului de studiu asupra emoțiilor, precum și necesitatea testării unor presupuneri formulate pe baza spiritului de observație și susținute de studii anterioare, concretizându-se în cele trei ipoteze formulate în lucrarea prezentă.
Așa cum arată și studiile anterioare, cercetarea asupra emoțiilor este reprezentativă și de maxim interes pentru explicarea fenomenelor, a relațiilor sociale, precum și a tulburărilor din sfera emoțiilor, depresia, tulburarea posttraumatică.
Ca element de noutate, prezentul studiu încearcă să evidențieze mecanismele ce stau la baza anumitor tendințe și preferințe de reactualizăre a emoțiilor corelând acest fapt cu gradul de maturizare emoțională al persoanei.
Astfel, scopul acestei cercetări este acela de a surprinde relația ce se stabilește între tendința de reactualizare a emoțiilor pozitive sau negative de către persoanele de gen feminin și gradul maturizării emoționale al acestora.
Astfel , s-a urmărit îndeosebi, observarea și evidențierea diferențelor între preferințele și tendințele de a mărturisi gradul în care imaginile cu un conținut emoțional negativ sau pozitiv au fost reamintite, prin prisma caracterisiticilor personale ale subiecțiilor, precum gradul maturizării emoționale.
Obiectivele cercetării au fost reprezentate de: identificare unui instrument psihologic valid care să evalueze gradul de maturizare emoțională, selectarea imaginilor adecvate, care să corespundă scopului și obiectivelor cercetării, sortarea imaginilor pe categorii: imagini cu un conținut emoțional negativ sau pozitiv; crearea unei probe care să evidențieze preferința spre reactualizarea unuia dintre cele două tipuri de emoții, administrarea instrumentelor unui eșantion format din subiecți de gen feminin, acoperind o plajă largă a vărstelor; cotarea răspunsurilor conform instrucțiunilor autorilor instrumentului administrat, realizarea unei baze de date și analiza statistică a datelor obținute, în vederea identificării tendinței de reactualizare atât în cazul persoanelor mature cât și în cazul celor imature din punct de vedere emoțional; raportarea rezultatelor la etalon și interpretarea acestor.
Datele obținute au confirmat una dintre cele trei ipoteze formulate, indicând faptul că persoanele mature emoțional au tendințe de reactualizare a emoțiilor pozitive.
Concluziile acestei lucrări sunt centrate pe încercarea de a explica relația ce s-a creat între cele două variabile și mecansismele ce pot apărea pe percursul fixării unui element cu un conținut emoțional ca cel prezentat în studiu.
În final, este prezentată recomandarea de reluare a acestei cercetări, făcându-se cunoscute acele aspecte ce trebuie îmbunătățite pe parte metodologică dar și analitică.
CAPITOLUL 1
CADRUL TEORETIC
1.1 Inteligența emoțională.
1.2 Rolul și funcțiile emoțiilor în conduita umană.
1.3 Memoria emoțională.
1.4 Maturizarea emoțională
și procesul reglării emoționale.
1.5 Particularități ale persoanelor
mature și imature emoțional.
1.1 Inteligența emoțională
Ca un scurt istoric al apariției conceptului de inteligență emoțională, literatura de specialitate prezintă concepțiile contradictorii formulate de cercetători ai domeniului.
În primele viziuni asupra conceptului de inteligență, s-au concentrat pe aspectele cognitive precum memoria sau rezolvarea de probleme, ca mai tărziu să-și facă apariția cercetători care, în încercarea de a aborda conceptul de inteligență, și-au deplasat atenția de pe aspectele cognitive, pe aspecte ce priveau capacitatea de acțiune a individului, mediul în care acesta își desfășoara întreaga viață.
Un exemplu în acestă privință este definiția formulată de Wechsler (1958), care prezintă inteligența ca reprezentând capacitatea indvidului de a acționa, urmărind atingerea unui scop, de asemenea, definția se concetrează și pe capacitatea de adaptare eficientă a individului la mediu în care trăiește. Înainte de formularea acestei definiții, Wechsler făcea referire la acele elemente care nu țin de sfera cognitivului, precum factori afectivi, personali și sociali, ca elemente esențiale pentru succesul persoanei în viață. El nu a fost singurul cercetător care a susținut acești factori importanți pentru obținerea succesului în viață, Thorndike, făcea cunoscut conceptul de ”inteligență socială”, încă de la sfărșitul anilor 30.
De asemenea, Gardner (1983), a facut cunoscut conceptul de ”inteligență multiplă”, considerând că atât inteligență ”interpersonală” cât și inteligența ”intrapersonală” au un rol foarte important, asemenea a ceea ce considerăm IQ.
Mayer și Salovey (1990), au încercat să dezvolte o metodă științifică de măsurare a diferențelor dintre oameni în ceea ce privește abilitățile din sfera emoțiilor, descoperind că unii oameni au o capacitatea mare în identificarea propriilor sentimente, a sentimetelor celor din jur și de rezolvare a problemelor cu conotații emoționale.
Goleman (1995), tratează inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a persevera, de a se motiva, și de reglare în fața impulsurilor și în fața evenimentelor ce pot înregistra un dezechilibru în viața emoțională a persoanei.
Psy Consultancy, prezintă alte două viziuni din literatura de specialitate asupra problematicii definirii inteligenței emoționale. Prima viziune prezentată este definiția formulată de către Mayer și Salovey(1990,1993), conform căreia inteligența emoțională presupune abilitatea de a descifra emoțiile, de a face apel la ele, facilitând și dezvoltând gândirea. A doua versiune, definiția formulată de către Reuven (2000) care a stabilit componentele inteligenței emoționale, grupându-le astfel:
”a)Aspectul intrapersonal: conștientizarea propriilor emoții, optimism (aservitate), respect- considerație pentru propria persoană, autorealizare, independență.
b)Aspectul interpersonal: empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială.
c)Adaptabilitate: rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate.
d)Controlul stresului: toleranța la stres, controlul impulsurilor.
Dispoziție generală: fericire, optimism. Reuven (apud, Psy Consultancy, n.d.)
Roco (2001), susține că termenul de inteligență emoțională a fost forumulat pentru prima dată în SUA de către Wayne Leon Payne în anul 1985, care considera că implicarea creativității în gestionarea stărilor de teamă, dorință și durere, reprezintă un atribut al inteligenței emoționale.
”Teoriea inteligențelor multiple”, formulată de Gardner în anul 1985, face cunoscută existența a opt tipuri de inteligență, precum: inteligența verbal/lingvistică, matematică/logică, vizuală/spațială, corporală/kinestezică, ritmică/muzică, interpersonală/ intrapersonală și inteligența naturistă. Inteligența interspersonală și intrapersonală, ocupând un loc important, ele fiind considerate componente ale inteligenței emoționale.
Inteligența interpersonală, reprezentând capacitatea persoanei de a-i înțelege pe cei din jurul ei, de a le înțelege motivațiile, modul de funționare și modalitatea prin care poate realiza o colaborare eficace cu aceștia.
Inteligența intrapersonală reprezentând abilitatea de se cunoaște pe sine, de a comunica cu sine la un nivel avansat.
Cele două tipuri de inteligență, combinate, reprezentând ceea ce astăzi poartă numele de inteligență emoțională.
Pentru a înțelege rolul inteligenței emoționale și de ce sentimentele și rațiunea generează conflicte interioare, Goleman (1995), face referire la traseul evoluționist al dezvoltării creierului în embrionul uman, susținând că în ordinea dezvoltării, primul a fost creierul emoțional, creierul rațional dezvoltându-se pornind de la trăsătura emoțională.
Emoțiile constituie cel mai important element al inteligenței emoționale, deoarece ele intervin în luarea deciziilor, în stabilirea limitelor, în comunicarea persoanei cu cei ce o înconjoară.
Reprezentând o sursă valoroasă de informație, sentimentele și emoțiile noastre, ne sunt de folos în luarea deciziilor.
Prin intermediul emoțiilor, sunt trase semnale de alarmă când ne aflăm într-o situație neplăcută sau când interacțiunea cu o persoană nu este potrivită, aceste semnale de alarmă ne ajută în stabilirea propriilor limite față de situația în care ne aflăm sau de persoană cu care interacționăm.
În comunicarea interumană, emoțiile joacă un rol important asupra modului în care este transmis un mesaj, ele modelând comunicarea nonverbală. De exemplu,inteligenței emoționale, deoarece ele intervin în luarea deciziilor, în stabilirea limitelor, în comunicarea persoanei cu cei ce o înconjoară.
Reprezentând o sursă valoroasă de informație, sentimentele și emoțiile noastre, ne sunt de folos în luarea deciziilor.
Prin intermediul emoțiilor, sunt trase semnale de alarmă când ne aflăm într-o situație neplăcută sau când interacțiunea cu o persoană nu este potrivită, aceste semnale de alarmă ne ajută în stabilirea propriilor limite față de situația în care ne aflăm sau de persoană cu care interacționăm.
În comunicarea interumană, emoțiile joacă un rol important asupra modului în care este transmis un mesaj, ele modelând comunicarea nonverbală. De exemplu, prin expresia feței noastre, putem transite o gamă largă de emoții: tristețe, bucurie, teamă, furie, etc.
Mayer & Salovey (1997), susțin că gestionarea emoțiilor presupune conștientizarea, acceptarea, și implicarea emoțiilor în rezolvarea problemelor.
Mayer, Salovey & Caruso (2000) tratează capacitatea de a înțelege sentimentele, emoțiile personale, cât și pe cele ale celor din jur, ca pe o componentă esențială a inteligenței emoționale.
Înțelegerea adecvată a emoțiilor proprii cât și a emoțiilor celorlalți, îndeplinind un rol important în reglarea relațiilor sociale.
În studiul realizat de Mayer (1990), et al. ce trata problematica perceperii conținutului afectiv în stimulii vizuali, se evidențiază faptul că inteligența emoțională implică atât exprimarea corectă cât și evaluarea precisă a emoțiilor, având ca scop îmbunătățirea modului de relaționare. Ca aspect principal al inteligenței emoționale, a fost precizată abilitatea de a recunoaște conținutul emoțional al obiectelor din mediul înconjurător, această abilitate fiind puternic asociată cu empatia.
Studiile recente arată că abilitățiile emoționale, ajută la îmbunătățirea funcționării cognitve. ( Cherniss, 2000)
Studiul realizat de Shoda et al. (1990) arată cum abilitățiile emoționale ajută la îmbunătățirea funcțiilor cognitive. În cadrul acestui studiu subiecții, copii cu vărste de patru ani, au fost rugați să rămână într-o cameră, având o bezea în față pe care au fost rugați să nu o mănânce până adultul se întoarce în cameră, consecința acestui fapt fiind recompensarea cu încă o bezea. Zece ani mai tarziu, s-a observat faptul că acei copii care au avut capacitatea de a aștepta adultul și a întârzia gratificarea, au înregistrat un nivel mai mare de funcționare cognitivă și scoruri mai bune la testele cognitive, decât acei copii care nu au reușit să-și amâne gratificarea.
Goleman (1995) stabilește noțiunea de deturnare emoțională considerând, că deturnarea emoțională apare atunci când emoțiile preiau alegerea conștientă, sunt
necorespunzătoare în intensitate sau nu sunt în acord cu situația, și/sau sunt practic
responsabile pentru dificultățile sociale sau pentru conflictele dintre adult-copil.
În conformitate cu Goleman, semnul distinctiv al unei astfel de deturnare este acela
că odată ce momentul trece, cel care a trăit momentul nu va putea explica de ce a reacționat astfel. Această condiție, conform literaturii de specialitate, își are originea în amigdala, centrul sistemului limbic. Dacă amigdala este separată de restul creierului, rezultatul este o izbitoare incapacitate de a evalua semnificația emoțională a evenimentelor.
Cu toate acestea, cercetări din sfera neuroștiințelor subliniază interacțiunea dintre amigdală și neocortex, ca reprezentând inima inteligenței emoționale.
LeDoux et. al (1990) face cunoscută modalitatea prin care ia naștere o reacție emoțională, precizând că semnalul vizual merge mai întâi la retină, la talamus, unde este tradus în limbajul crerului. Cea mai mare parte a mesajului, merge, apoi, la cortexul vizual , unde este analizat și evaluat pentru semnificație și răspuns adecvat, dacă răspunsul are încărcătură emoțională, un semnal merge la amigdală pentru a activa centrii emoționali. Dar o cantitate mai mică a semnalului original merge direct din talamus la amigdală, realizând o transmisie mai rapidă, obținând un răspuns rapid dar mai puțin precis. Astfel, amigdala poate declanșa o reacție emoțională, înainte ca centrii corticali să decodifice pe deplin acțiunea.
Concluzionând, se observă că elementul esențial ce stă la baza inteligenței emoționale este cunoașterea de sine, care poate duce la relații sănătoase cu cei din jur, la capacitatea de a înțelege fenomene și oameni, la o capacitate mai mare de a empatiza cu ceilalți. În timpul acestui proces, psihicul investigând experiența în sine, inclusiv emoțiile. Călăuze în tot acest proces fiind sentimentele cele mai puternice, pasiunile și dorințele.
Conștientizarea de sine nefiind un proces ce se lasă ghidat la întămplare de emoții, acționînd necorespunzător și exagerat, ci este un proces menit să păstreze în echilibru reacțiile și reflecția de sine, în timpul unor emoții ce pot influența foarte ușor conduita umană.
Subcapitolul următor tratând detaliat funcțiile și rolul emoțiilor în conduita umană.
1.2 Rolul și funcțiile emoțiilor în conduita umană
În încercarea de a oferi o viziune clară asupra emoțiilor, a funcției și rolul lor în conduita umană, ne oprim asupra următoarelor teorii, extrase din literatura de specialitate, considerându-le complete și utile în crearea unei viziuni corecte asupra emoțiilor.
Conform lui Rubin & McNeil (1983), emoțiile reprezintă acei factori interni capabili să ne direcționeze și să ne mențină comportamentele.
Wundt (1896) afirmă că în urma introspecției, persoana este capabilă să descrie emoțiile, oprindu-se asupra celor trei dimensiuni, precum: placut/neplacut, calm/agitat si relaxare/tensiune.
Osgood (1966) , abordează dimensiunea placut/neplacut ca o dimensiune a exeperientei emotionale, dar adauga componentele de control si activare.
De asemenea, manifestările emoțiilor au reprezentat, pentru unii autori, factori de la care au plecat spre definirea emoțiilor sau în studiile care făceau referire la emoții.
Eckman și Friesen (1972), realizând cercetări în care participanților le erau oferite poze care înfățișau diferite expresii faciale, au identificat șase emoții primare: frica, dezgust, surpriza, bucuria, furia și tristețea. Fiind recunoscute și numite de reprezentanți ai diferitelor culturi, aceste emoții au putut fi catalogate drept universale și înnăscute.
Plutchnik (1980), a propus un alt model, pe care l-a numit „roata a emotiilor”. Acesta prezintă opt emoții primare, fiind grupate în interiorul cercului în patru perechi de antonime, precum bucurie/tristețe; furie/acceptare, de asemenea modelul propus cuprinde și opt emoții complexe, fiind reprezentate în exteriorul cercului, precum, iubire, regret, dispreț.
Caracterizarea emoțiilor realizându-se prin existența a trei componente:
-componenta subiectivă (de ex furie, tristețe, bucurie),
-componenta fiziologică care implică funcționarea sistemului nervos autonom și a
sistemului endocrin. Asupra acestei componente avem un grad mai mic de control
chiar atunci când recunoaștem efectele cum ar fi roșeața, paloarea sau transpirația
în exces și senzația de „nod in gat”.
-componenta comportamentală care reflectă ceea „ce se vede”, de exemplu plansul, zâmbetul sau încruntarea.
Definirea specificului emoțiilor propriu-zise are un parcurs sinuos în istoria psihologiei. Inițial, emoțiile au fost privite ca fiind un element nociv al vieții psihice, Platon considerând că „emoțiile perturbă gândirea”, iar Kant apreciindu-le drept „maladii ale sufletului”. Odată cu primele teorii evoluționiste, emoțiile sunt abordate prin rolul lor adaptativ-evolutiv, pentru ca reprezentații psihologiei clasice să restaureze importanța acestora în viața psihică umană.
Charles Darwin a fost primul care a recunoscut valoarea emoțiilor. El a suținut că sistemul emoțional energizează comportamentul necesar pentru a rămâne în viață. La nivelul apariției emoțiilor, ele nu pot fi oprite, se întâmplă din instinct și imediat, ca răspuns la diferite situații și oameni.
Astfel, emoțiile propriu-zise sunt stări afective intermediare, mai intense decât dispozițiile afective, dar mai puțin puternice comparativ cu afectele. Emoțiile curente sunt mai puțin durabile decât dispozițiile afective, dar mai constante decât afectele. În ceea ce privește expresivitatea, intensitatea exteriorizării acestora este una moderată. Ele apar atunci când se produce o interferență între nevoile omului și informațiile prezumtive sau reale ale mediului extern, traducându-se prin raportările subiective ale individului la un obiect, context sau persoană.
Fericirea, teama, tristețea, dezgustul, melancolia, vina, frustrarea sunt doar o parte din gama largă a emoțiilor curente. Emoțiile sunt produsul unei reflectări aproximativ adecvată a relației dintre particularitarile situatiei-stimul și stările interioare, motivaționale ale subiectului. Conținutul lor intrinsec este unul specific, nuanțat și individualizat, emoțiile nefiind supuse fenomenului de iradiere difuză întâlnit la afecte (exemplul furiosului a cărui furie este descărcată și proiectată asupra a tot ce îi iese în cale).
Cu toate că exercită o influența asupra conștiinței, emoțiile nu conduc la o destructurare sau la o îngustare a sferei conștiente, fiind subordonate autoreglajului voluntar. Emoțiile curente intră sub incidența condiționării și modelării socio-culturale, fapt ce conduce la diversificarea, cizelarea și nuanțarea conținutului intern al acestora. Poate că cel mai important aspect determinat de factorii socio-culturale în organizarea emoțiilor este relaționarea acestora cu valorile morale, de ordin estetic, social și cultural etc. Drept consecință, întreaga sferă afectivă se diferențiază calitativ a cea a primatelor.
Astfel, emoția este un operator de selectare și apropiere-integrare a conținutului contextelor sociale și ale sistemului cultural în totalitatea sa, dovedind nu numai că este absolut indispensabilă în structurarea psihică umană, deținând un rol central în geneza și integrarea personalității.
Emoțiile superioare sunt relaționate nu în mod necesar cu obiectele, cât cu activitatea pe care o desfășoară un individ. Ele sunt prezente în activitățile ce țin de sfera intelectuală, în conduitele estetice, ce reflectă frumosul din realitate, în comportamentul moral. Zlate (2000) consideră că acestea „presupun evaluări, acordări de semnificații valorice activităților desfășurate”(p.208).
Emoțiile superioare sunt supuse unui proces de „învățare socială”, ele sunt dresate cultural, supunându-se într-o mare măsură învățării. Emoțiile, prin imitație și învățare socială capătă o serie de funcții sociale ajustative. În acest context, afectivitarea devine un mecanism puternic de adaptare a invididului la mediu, ca expresie a reglării conduitei sociale. „Prin caracteristicile sale – polaritate, interioritate sau adâncime și înălțime (nivel) – afectivitatea își afirmă funcția sa esențială: articularea tendințelor afective între ele și adaptarea individului la mediu, la contextul social și cultural”(Pavelcu,V. 1969, p.145).
Cannon (1927), consideră că emoția are un caracter adaptativ, fiind un ansamblu de reacții, esența emoției constând în capacitatea de mobilizare energetică a întregului organism.
Ekman (1992), susție că organismul este conceput pentru a percepe schimbările de la nivelul mediului intern și extern, ajutat fiind de emoțiile și semnalele pe care acestea le transmit.
În plus, Mayer et al. (2000), au susținut că smnalele pe care emoțiile le transmit au un rol important în stabilirea și reglarea relațiilor de prietenie sau de cuplu.
Teoria James-Lange(1890), susține că emoția reprezintă percepția stării fiziologice a organismului, când acesta se află în fața unui eveniment. Considerând că acesta este principalul responsabil pentru modificările fiziologice ce se produc la nivelul organismului, iar emoțiile iau naștere în urma acestor modificări fiziologice.
Schachter (1964), în teoria elabortă asupra emoțiilor, precizează importanța pe care o au factorii sociali și cognitivi în trăirea emoțiilor. Încadrarea și situația socială a peroanei, manifestând o influență asupra tipului de emoție pe care o simte, iar modificările fiziologice execizând influență puternică asupra intensității acesteia.
Conform lui Roșca (1976), emoțiile sunt determinate de activitatea centrilor subcorticali, având un carcater refelx-condiționat. Satisfacerea sau nesatisfacerea trebuințelor biologice determinând emoții.
Trăirile afective reflectă relația dintre subiect și obiect, obiectul în sine, neavând o valoare emoțională, el putând fi considerat generator de emoții pentru un individ, în timp ce pentru o altă persoană rămâne un obiect neutru. Relația omului cu obiectul, putând fi influențată de exepriența anterioară a individului cu obiecte similare.
Din complexitatea mare a trăirilor afective, ne oprim asupra viziunii elaborate de Roșca (1976), pentru a aborda în sens larg emoții, precum, bucuria, tristețea, frica, fiind tipurile de emoții pe care participanții la sudiul realizat personal, le-au experimentat.
Autorul, prezintă bucuria ca fiind o emoție ce apare atunci când persoana reușește să depășească acele stări conflictuale care pot avea loc într-un anumit moment, sau ca fiind o emoție provocată de existența perspectivei realizării unor idealuri ale persoanei.
Tristețea este trăită de persoana aflată în situații de insucces, o piedică în calea satisfacerii trebuințelor.
Frica, este trăită de persoana aflată într-o situație neobișnuită, în care întâmpină dificultăți de adaptare.
Pentru a contura mai bine o viziune asupra tipurilor de emoții, Roseman (2001), face cunoscute 17 tipuri de emoții, grupându-le în două categorii: pozitive și negative; urmărind să evidențieze potențialul de control asupra acestora, și cauzalitatea lor, aceste relații și grupări fiind surprinse în schema de mai jos.
Cercetările realizate asupra emoțiilor, au arătat faptul că, trăirile afective sunt însoțite de modificări organice. În timpul emoțiilor, precum, frică, mânie, spaimă, s-au înregistrat modificări organice la nivelul conductibilității electrice a pielii, respirației, tensiunii musculare.
Cel mai sensibil indice al emoțiilor fiind reprezentat de conductibilitatea electrică a pielii care crește în mod simțitor în timpul unei emoții.
Cercetători ai domeniului atrag atenția asupra modificărilor de la nivelul respirației care au loc în timpul emoțiilor de frică, arătând că raportul dintre inspirație și expirație suferă modificări, expirația fiind înlocuită cu inspirația, iar inspirația se prelungește în momentul în care subiectul se afla în situația care-i provoca emoție.
Literatura de specilitate ne prezintă importanța pe care o are mecanismul condiționării asupra emoțiilor și a vieții afective care se îmbogățește în cursul ontogenezei, pe baza acestui mecanism.
De exemplu, concentrându-ne pe emoția de frică, s-a observat că la copilul mic ea nu este prezentă când acesta interacționează cu stimuli care-i pot provoca această emoție, precum animalele, până în momentul în care, stimulul animal a fost asociat cu stimul zgomot puternic, care in mod necondiționat i-a provocat acestuia teamă. Pe baza experienței anterioare, la vederea stimului animal, copilul experiemntează emoția condiționată de frică. (Watson si Rayner, 1920)
Un alt efect al condiționării, este reprezentat de faptul că emoțiile nu sunt provocate doar de situațiile actuale, ci și de amintirea unor situații trăite, a unor stimuli percepuți, sau chiar de reprezentarea unora posibile.
Din studiul realizat de Edwards (apud Golu, 2004)observăm că atunci când subiectii sunt puși în situația de a reactualiza o amintire, împrejurare în care au trăit o anumită emoție, precum, mânia, aceștia înregistrează trăiri afective însoțite de modificări la nivelul organismului. La 85% dintre subiecții supuși experimentului, s-a observat tremurul, iar la cei 15% dintre subiecți la care nu a apărut tremurul, au declarat că nu au reușit să-și amintească o împrejurare specifică pentru acest tip de emoție.
Literatura de specialitate, prezintă implicațiile pe care emoțiile le au asupra sănătății, cercetători precum A.Ellis și A. Beck, și-au cocentrat studiie asupra relației dintre emoții și starea fizică și psihică a persoanei, punând bazele terapiei raționalemotivă și terapia cognitiv-comportamentală.
În sfera psihologiei sănătății vorbindu-se cu precădere despre reprezetarea emoțiilor în două categorii, precum, emoții pozitive și emoții negative.
Emoțiile negative referindu-se la tendința de a reacționa regulat prin emoții de tipul, furie, depresie, frică.. Emoțiile pozitive, făcând referire la tendința de a experimenta regulat, la deschiderea către experiență si pozitivism în fața necunoscutului.
Atât emoțiile pozitive cât și emoțiile negative, s-au dovedit ca putând fi măsurate ca stare, dar și ca trăsătură. În acest sens, întâlnim scala PANAS, elaborată de Watson (1988), care măsoară afectvitatea negativă și afectivitatea pozitivă ca trăsături stabile.
POMPS sau Profile of Mood States scale (McNair, Lorr, & Droppleman, 1971), este un alt exemplu de instrument care măsoară afectvitatea pozitivă și negativă, care caracterizează în general o anumită persoană.
Pennebaker (1992, 1995, 2003), susține că exprimarea emoțiilor, prin diverse forme, precum: verbalizare, scris, dans, pictură, este importantă pentru menținerea sănătății și a recuperării din traumă.
Sifneos (1972, 1988), introduce un alt concept important și anume: alexitimia, referindu-se incapacitatea persoanei de a exprima emoțiile prin cuvinte, ”analfabetism emoțional”.
Cercetări recente demonstrează că alexitimia nu se rezumă la dificultatea de a „pune în vorbe emoțiile”, ci implică un deficit de procesare a informației emoționale, cu dificultăți de recunoaștere și etichetare a emoției (Lane et al.1997). Prin urmare, alexitimia este definită ca un construct de personalitate, având caracteristici cognitive și afective care reflectă un deficit în procesarea și reglarea cognitivă a emoțiilor. Alexitimia include următoarele cinci caracteristici fundamentale:
· sărăcia și platitudinea trăirilor emoționale și afective;
· dificultăți în identificarea și diferențierea emoțiilor;
· dificultăți în verbalizarea și descrierea emoțiilor și sentimentelor;
· fantezie săracă și nerelaționată cu viața afectivă; și
· stil cognitiv orientat spre exterior, cu preocupări excesive pentru detalii, aspecte
concrete și utilitare ale situațiilor (Sifneos, 1996).
Alte caracteristici care pot fi tipice persoanelor cu alexitimie sunt: dificultăți în
discriminarea stării emoționale de senzațiile corporale care acompaniază activarea
emoțională, tendința de a acționa fără a verbaliza emoțiile, mimică și expresie facială
săracă, capacitate diminuată de introspecție, de empatie, de reamintire a viselor,
conformism social accentuat (Taylor, 1997). Alexitimia s-a dovedit a fi relaționată cu
riscul pentru apariția simptomelor somatice fără substratat organic. Un instrument care
masoara alexitimia a fost dezvoltat de Taylor (1985), respectiv Toronto Alexitimia Scale,TAS.
Emoțiile pozitive și convingerile pozitive despre sine nu reprezintă o garanție a stării de bine a unei persoane, învățarea anumitor abilități pentru a adopta comportamente sanogene, fiind indispensabilă.
Experientele pozitive de viață care se acumulează ca urmare a practicării comportamentelor sanogene au rolul de a contribui la dezvoltarea afectivitații și
convingerilor pozitive.
Sănătatea mentală și fizică a persoanelor, fiind influențată atât de afectivitatea pozitivă cât și de cea negativă. Prin afectivitatea negativă, înțelegându-se exprimarea unor emoții cujm ar fi anxietatea, furia,etc.
În cadrul psihologiei sanatatii, una dintre cele mai studiate emotii negative este depresia. Studiile au demonstrat existența unei relații între depresie și cancer, precum și între depresie și dezvoltarea bolii cardiovasculare.
De exemplu, depresia determină adoptarea unui stil de viata nesănătos care la randul său influențează apariția cancerului (Dalton et al, 2002).
Pe lângă depresie, boala cardiovasculară a fost asociată cu prezența furiei (componenta emotională), a ostilitații (componenta cognitiva) si a agresivitații (componentă comportamentală).
Davey, Tallis și Capuzzo (1996) insistă asupra ideii că îngrijorarea poate atât inhiba cât și facilita rezolvarea de probleme. Astfel, îngrijorarea poate să interfereze cu performanța eficientă,să exagereze magnitudinea unei probleme și să creeze disconfort emoțional însă tot ea poate servi ca o strategie de coping focalizat pe emoție și poate
promova căutarea de informații și monitorizarea strategiilor coping, toate acestea fiind
adaptative.
Afectivitatea negativă a fost studiată preponderent în relație cu sănatatea fizică și
mentală. Interesul pentru psihologia pozitivă a stimulat focalizarea cercetătorilor pe
emoțiile pozitive și rolul lor benefic în sanatate (Seligman, & Csikszentmihalyi, 2000).
Studiile arată că afectivitatea pozitivă ca stare se asociază cu o morbiditate redusă, în
timp ce emoțiile pozitive ca trasatură se relaționează cu o simptomatologie somatică și
durere redusă.
Pe de alta parte, inducerea emoțiilor pozitive se poate asocia și cu o stare de activare fiziologică, potențial negativă pentru sănatate cum ar fi functionarea
sistemului imun, cardiovascular sau pulmonar (Pressman, & Cohen, 2005).
Concluzionând obsrvăm că boala psihică nu este neapărat semnul unor disfuncții mentale sau emoționale, iar sănătatea mentală nu este sinonim cu trăirea unei stări de fericire perpetue.
Trăirea unor emoții precum tristețea, furia sau confuzia în unele situații poate semnala o stare de adaptativitate la situație. Importantă este conștientizarea acestor emoții și impactul pe care-l au asupra conduitei umane.
1.3Memoria emoțională
În acestă secțiune sunt prezentate atât definirea, carateristicile, funcțiile și specificul memorie emoționale , cât și influența pe care o au trăirile afective asupra capacității de recuperare, reactualizare a amintirilor.
În încercarea de definirea, în sensul larg, al memoriei, Aniței (2010), încadrează memoria în sfera mecanismelor psihice cognitive, care au ca funcție reflectarea experienței trecute, fixarea și păstrarea informațiilor, având ca scop final recunoașterea și reproducerea acestora într-o manieră apropiată de realitate.
O caracteristică importantă a memorie este evidențiată de către Neveanu (1977), făcând referire la faptul că memoria realizeză o procesare activă, selectivă, situaționlă și mijlocită. Procesarea activă fiind evidențiată prin faptul că memoria este implicată în ficare activitate pe care subiectul o are și în materialul pe care acesta îl memorează. Carcaterul sitauțional, contextual, având legătură cu starea pe care subiectul o are în momentul memorării.
Memoria este una dintre cele mai remarcabile proprietăți ale materiei. Acest depozit informațional nu este rigid, cristalizat, dimpotrivă, vorbim depre o memorie dinamică, supusă unui proces neîntrerupt de îmbogățire, prin acumularea noilor date,dar și prin îndepărtarea selectivă a informațiilor ce și-au pierdut actualitatea.
Theodule Ribot definește memoria ca un “proces psihic de înregistrare, păstrare și de regăsire a informației receptate. Memoria este faptul primordial al istoriei dezvoltării psihicului pe scară animală cât și mecanismul fundamental care asigura funcționarea orientată a individului în timp și spațiu, prin prisma actualizării selective a experienței cumulate.” (Ribot 1881, p. 9)
În contextul noilor clasificări conceptuale apărute, simultan cu rafinarea metodelor de cercetare, cu ipotezele extrem de îndrăznețe, s-au acumulat însă și confuziile terminologice, au apărut primele contradicții între concepții, s-a sporit numărul disputelor între cercetători.
Mâine de Biran, filosof de origine franceză, distinge într-una dintre operele sale existența a trei forme fundamentale de memorie (mecanică, senzitivă, reprezentativă), particularizate prin calități și mecanisme specifice.Același autor preciza nu doar că aceste forme ale memoriei sunt diferite unele de altele , dar și că oricare dintre aceste forme de memorie poate fi utilizată independent de celelalte.
Paul Broca, antropolog și fiziolog francez, a fost primul care a furnizat probe empirice de ordin neurofiziologic.
Analizând alterările diferitelor tipuri de memorie la pacienții cu leziuni cerebrale, Broca a reușit să evidențieze prezența memoriei multiple.
Astfel, cercetând pierderea selectivă a abilităților lingvistice de exprimare, el a arătat că acestea nu sunt sinonime cu pierderea memoriei pentru cuvinte, ci a memoriei procedurilor necesare articulării cuvintelor. Iată cel puțin două tipuri de memorie care au apărut mai târziu sub numele de memorie declarativă și memorie procedurală.
După Theodule Ribot (1881), diferitele forme ale memoriei (verbală, vizuală, auditivă) sunt separate și independente unele de altele. Demonstrația este intuitivă: dacă la una dintre ele apare o stare morbidă, celelalte rămân intacte.
Henri Bergson discută despre existența a două memorii independente din punct de vedere teoretic: „Cea dintâi ar înregistra, sub formă de imagini-amintiri, toate evenimentele din viața noastră cotidiană pe măsură ce ele se derulează ..". Cealaltă susține o experiență de cu totul alt ordin, ce se sedimentează în corp, o serie de mecanisme gata montate" (Bergson, 1996, p. 69). Nu este greu să recunoaștem în prima formă de memorie descrisă ceea ce astăzi psihologii denumesc memorie episodică.
Cu toate că memoria este o realitate indispensabilă existenței umane, sunt autori ce consideră că aceasta nu este indeajuns de relevată. „Memoria este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale naturii. La începutul celui de-al doilea secol de studiu științific al memoriei, ea continuă să nedumerească, să nemulțumească și să-i înșele pe cei care o studiază.”(Tulvig, apud Zlate, 1999).
Pe de altă parte, Cosmovici definește memoria ca pe o „funcție psihică de bază care face posibilă fixarea, conservarea, recunoașterea și reproducerea informațiilor și trăirilor noastre” (2005, p. 134). În plus, acesta delimitează memoria verbal-logica (memoria specifică propozițiilor și ideilor) de memoria imaginativă (datorită căreia este permisă conservarea și reproducerea reprezentărilor), de cea afectivă (memoria sentimentelor) și de cea motorie (ce explică formarea unor deprinderi și priceperi precum dansul ori scrisul).
Dincolo de această scurtă caracterizare a memoriei, importante sunt formele acesteia. Cosmovici împarte memoria în 3 categorii: memoria de foarte scurtă durată (ce durează doar câteva secunde), memoria de scurtă durată (ce asigură o oarecare păstrare a imaginii, dar care dispare după 18 secunde în lipsa unor condiții specifice) și memoria de lungă durată, „care cuprinde totalitatea informațiilor receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani și chiar întreaga viață”. (Cosmovici 2005, p.140)
Zlate (2000), prezintă procesele memoriei, ca fiind : encodarea, stocarea și reactualizarea. Oprindu-ne asupra ultimului proces al memorie, autorul, ne prezintă reactualizarea ca presupunând conștientizarea conținuturilor endocate și stocate cu un anumit timp în urmă.
Aniței (2010), susține că din momentul captării infomației ca energie psihică și până în momentul reactulizării acesteia, au loc o serie de transformări, caracterul mijlocit al procesării din memorie, realizându-se prin intermediul unor coduri. Codul lexical și codul imagine, fiind principalele, implicate în procesarea informației în sistemul mnezic.
Legăturile dintre emoție și memorie au fost sesizate încă din anii 1800, însă în ultimele două decenii interesul pentru acestea a crescut într-un mod exponențial. De altfel, interferențele dintre cele două mari domenii : memorie și emoție au fost abordate într-o manieră antitetică de către numeroși reputați în domeniu.
Astfel, James (1980) consideră că emoțiile fac experiențele atât de memorabile încât acestea sunt capabile “să lase o cicatrice pe țesutul cerebral”, Janet (1889) crede că experiențele traumatice interferează cu consolidarea memoriei, iar Freud (1915) sugerează că emoțiile puternice și neplăcute pot fi suprimate în mod activ și pot deveni inaccesibile conștiinței.
După cum Mathews afirmă, “este bine stabilit ca conținutul emoțional al evenimentelor influențează evocarea lor ulterioară. Când oamenii sunt rugați să evoce experiențele anterioare văzând seturi mixte de fotografii emoționante și fotografii neutre, aceștia își amintesc de regulă amintirile evocate de fotografiile emoționante decât de cele cu un conținut neutru” (Uttl, 2006, p. 191).
Cercetările realizate de Fraisse și Piaget (1964), au demonstrat că asocierile dintre imagine și cuvânt, nu înregistrau rezultate superioare față de condiția doar imagine, dar rezultatele se dovedeau a fi mai bune decât condiția cuvânt. Codul imagine demostrând că imaginile sunt memorate mai bine decât cuvintele cu sens sau fără sens.
În încercarea de a defini memoria amintirilor, Dudai (2002) susține că, memoria presupune accesul sau reconstrucția reprezentărilor stocate, făcând astfel cunoscute procesele prin care are loc reamintire evenimentelor.
Conform lui Reisberg și Heartel (2005), activitatea neuronală codifică experiențele trăite, atribuind fiecărei experiențe un anumit cod, care are misiunea de a contribui la reprezentarea fiecărei amintiri. Evenimentele care au fost însoțite de trăiri afective, fiind amintite cu o mai mare precizie și intensitate, în comparație cu evenimentele lipsite de trăiri afective.
Amigdala și alte zone neuronale, precum hipocampul fiind responsabile pentru sporirea memorie evenimentelor, experiențelor emoționale. Activitatea amigdalei din timpul situațiilor însoțite de trăiri afective, influențează codificarea și consolidarea în memorie, chiar și a unor fragmente din evenimentul trăit. (LaBar & Cabeza, 2006; Phelps 2004,).
Prin oferirea de cuvinte sau imagini care aveau caracter emotional, Kensinger &Corkin (2003) și Weymar et al. (2012) au evidențiat sporirea memoriei emoționale față de cuvinte și imagini neutre.
De asemenea, se consideră că rezultatele la astfel de studii, pot fi influențate de stimulii caracteristici, inclusiv organizarea, sau capacitatea de concentrare de la acel moment ( Talmi & McGarry, 2011). De exemplu, prin studiul realizat, au demonstrat că atunci când sunt îndeplinite aceste condiții, nu s-au înregistrat diferențe între capacitatea de reactualizarea a unui material neutru din punct de vedere emoțional și un material cu un conținut negativ. Cu toate acestea, rezultate diferite s-au înregistrat în condițiile atenției divizate, subiecții reactualizând mai bine imagini cu un conținut neutru decât imaginile cu un conținut negativ. Aceste rezultate, sugerând că reactualizarea materialelor cu un conținut neutru, rămăne stabilă chiar și în condițiile atenției reduse de la acel moment, în schimb ce reactualizarea conținutului negativ scade la nivelul amintirilor.
Humphreys et al. (2010) prezintă modul în care atenția influențează memoria emoțională, prin măsurarea perioadei de timp în care stimulul a fost vizualizat, combinată cu relatăriile după retragerea stimului. Participanții au fost rugați să privească o pereche de imagini, emoțional- neutre sau o a doua pereche de imagini neutre-neutre, apoi au fost întrebați, care pereche este cea preferată de ei. Cercetătorii au măsurat latența la fixare, numărul de fixații și timpul necesar pentru fixarea fiecărei imaginii. Ei au descoperit că perioada de timp necesară fixării unei imagini neutre, a corelat cu recunoașterea ei o săptămână mai tărziu, fără ca același rezultat să se înregistreze și în cazul imaginilor cu un conținut emoțional.
În timp ce atenția și activitatea cortexului prefrontal sunt considerate ca îmbunătățind memoria emoțională în timpul encodării (Olofsson, Nordin, Sequeira, si Polich, 2008), amigdala este considerată a fi implicată pe parcursul encodării, consolidarii și reactualizării acționând ca un mecanism mai lent.
Există opinii concurente în ceea ce privește implicare sau natura exactă a implicării amigdalei, dar este unanim acceptat faptul că amigdala este o parte esențială a memoriei emoționale (Hamann, 2001).
Teoriile cu privire la rolul amigdalei susțin că: 1) Amigdala joacă un rol secundar prin facilitarea memorie emoționale cu alte regiuni al creierului.
2) Amigdala are un rol direct și precis în procesul memorie emoționale.
3) Amigdala fncționează printr-o combinație a celor două roluri ( Richter-Levin, 2004)
Mickley Steinmetz și Kensinger (2009) au constatat ca activarea amigdalei a facilitat capacitatea de reactualizare deși alte interacțiuni au fost implicate, de asemenea. Activare a crescut în stânga amigdalei ca raspuns la imagini negative, fiind legată de relatarea de după retragerea stimulului, însă nu s-a observat același rezultat și în timpul relatărilor despre imaginile cu un conținut neutru (Ritchey, Dolcos, si Cabeza, 2008).
În timpul examinării pacienților cu leziuni ale amigdalei, s-a observat că aceștia nu înregistrau o sporire a memoriei emoționale, iar partea stângă a amigdalei se depreciase (Adolphs et al.2001).
Amigdala este, de asemenea, implicată în memoria emoțională datorită implicării sale
în sistemul nervos autonom și în sistemul răspunsurilor autonome provocate de stres. Când se confruntă cu un stres, sistemul nervos autonom este primul care reacționează. Imediat după stres este nervul vag este stimulat, care activeaza nucleul tractului solitar (Wolf, 2008)
Înțelegerea mecanismelor prin care recuperarae și reactualizrea emoțiilor sunt influențate de influența pe care trăirile afective o au asupra memorie, poate avea o utilitatea mare în tratarea tulburărilor de emoție și de memorie, precum depresia și tulburările de stres posttraumatic. (PTSD, Davis & Whalen, 2001; Elzinga & Bremner, 2002.
Maturizarea emoțională și
procesul reglării emoționale
Neveanu (1978), referindu-se la maturitate vorbește despre starea funcțională fizică și fiziologică la care se ajunge în urma unei dezvoltării stadiale, încorporând un sistem în care se distinge: maturitatea biofiziologică, maturitatea psihică, emoțională, socială și morală. Maturitatea emoțională referindu-se la diferențierea emoțiilor, stabilirea sentimentelor și capacitatea de control.
Astfel se poate distinge:
1.o maturitate biofiziologică (prin împlinirea proceselor de creștere și structurarea funcțională a organelor);
2. o maturitate psihică la care participă toate modalitățile de maturitate:
a) intelectuală(de structurare a mecanismelor intelectuale, fapt ce mijlocește autonomia);
b) emoțională(constând în diferențierea emoțiilor, stabilizarea sentimentelor și capacitatea de control a lor);
c)socială și morală (caracterizată prin deplină adaptare la condițiile vieții și activității sociale și prin participarea responsabilă la acestea). Neveanu (1978, p.427)
Jersild (1982) prezintă una din cele mai complete liste ale stadiilor pe care un copil le parcurge în drumul său spre maturitatea emoțională.
ființa care la început primește mult și dă puțin devine capabilă să dea și să primească, de asemenea devine capabilă să se bucure când oferă;
se dezvoltă capacitatea de identificare cu un grup social mai mare, și abilitatea de a participa emoțional în viața acelui grup;
dezvoltarea din statutul de copil al familiei într-un statut când individul este capabil să aibe proprii copii. Totodată se dezvoltă și capacitatea de a exersa sentimente și atitudini implicate în statutul psihologic de părinte, indiferent dacă individul este sau nu părinte biologic;
– dezvoltare sexuală progresivă și capacitatea de după pubertate de a se bucura de experiențe sexuale mature;
– se dezvoltă o capacitate crescută de a face față suferințelor inevitabile ce au legătură cu viața și cu creșterea, fără a se simții abuzat;
– pe parcurs ce se asimilează semnificația bucuriilor și tristeților vieții, pentru sine și ceilalți, apare o crescută capacitate de solidaritate și compasiune.
Conform The Penguin Dictionary of Psychology (2002), maturitatea emoțională este starea în care reactivitatea emoțională a unei persoane este considerată potrivită și normală pentru un adult dintr-o societate dată. Conotația cea mai clară în majoritatea culturilor este una ce ține de autocontrol și de abilitatea de a înfrâna reacțiile emotive extreme.
Maturitatea emoțională nu este așadar un stadiu în care toate problemele sunt rezolvate ci este mai degrabă un proces continuu de clarificare și de evaluare, o încercare de integrare a sentimentelor, gândurilor și comportamenului.
Kaplan și Baron (1986) au elaborat caracteristicile unei persoane mature emoțional. Aceștia susțin că acesta are capacitatea de a rezista întârzierilor în satisfacerea nevoilor, are încredere în planificările pe termen lung și este capabilă să își amâne sau revizuiască expectanțele conform cerințelor unei situații de moment.
Un copil matur emoțional are capacitatea de a efectua ajustări afective cu sine, membrii familiei, colegii de la școală, societate și cultură. Maturitatea emoțională nu înseamnă doar această capacitate, ci înseamnă și abilitatea de a se bucura din plin de ea.
Conform lui Bernard (1954) criteriile unui comportament matur emoțional sunt:
1. Exprimarea directă a emoțiilor negative;
2. Cultivarea emoțiilor pozitive și suportive;
3. Dezvoltarea unei mai mari toleranțe față de circumstanțele dezagreabile;
4. Satisfacție crescândă obținută din răspunsurile aprobate social;
5. Creșterea dependenței de acțiuni;
6. Abilitatea de a face o alegere și de a nu gândi că o altă opțiune ar fi putut fi mai bună;
7. Eliberare de temerile nerezonabile;
8. Înțelegere și acțiune în conformitate cu limitările;
9. Constientizarea abilităților și realizărilor celorlalți;
10. Abilitatea de a greși, fără a avea senzația de eșec total;
11. Abilitatea de a recunoaște victoria cu prestigiu și grație;
12. Abilitatea evita experiențele dezamăgitoare;
13. Abilitatea de a întârzia satisfacerea impulsurilor;
14. Abilitatea de a se bucura de viața de zi cu zi.
O persoană poate fi numită matură din punct de vedere emoțional dacă este capabilă să-și afișeze emoțiile cu un grad rezonabil de control, aproape toate emoțiile pot fi văzute și tiparul de exprimare este recunoscut cu ușurință, își exprimă emoțiile într-o manieră acceptată social, este capabilă să exercite control asupra propriilor emoții (ex. exploziile emoționale subite sunt rare). O persoană matură emoțional nu este visătoare și nu are dorința de a fugi de realitate, fiind condusă mai mult de intelect decât de emoție.
Individul cu un grad ridicat de maturitate emoțională nu are obiceiul de a se scuza mereu și nu oferă argumente pentru a motiva comportamentele sale nepotrivite, dispune de un sistem adecvat de auto-percepție și stimă de sine și nu se limitează la propria persoană. Se gândește la ceilalți și își dorește să mențină relațiile sociale. Comportamentul său este caracterizat de o stabilitate crescută și nu manifestă schimbări bruște de la o emoție la alta.
Un comportament emoțional imatur se poate descrie prin următoarele caracteristici: persoana reacționează ca un copil, caută compătimire, este orgolioasă, certăreață, infantilă, centrată pe sine și are mereu cerințe, este ușor excitabilă emoțional și se simte foarte supărată dacă pierde (Gibb, 1942, Brogden, 1944, și Cattell, 1945).
Maturizarea emoțională nu este un proces singular, ci cuprinde mai multe componente. A constientiza emoțiile exprimate, acordând atenție evoluției lor, a decodifica emoțiile, a le categorisi, reprezintă capacitate de reglare a emoțiilor atfel încât individul să-și poată atinge scopul activiăților sale.
Thompson (1994), prezintă procesul de reglare emoțională, ca fiind un proces influențat de ceea ce se întâmplă atât în interiorul cât și în exteriorul individului, urmărind evaluarea și modificarea reacțiilor emoționale, intensitatea și durata lor, având ca scop final, finalitatea acțiunilor pe care individul și le-a propus.
Mauss et al. (2007), susțin că reglarea emoțională, poate reprezenta încercarea autonomă a unui individ de a-și infuența trăirile emoționale, atât în ceea ce privește felul lor, cât și durata și momentul apariției lor.
Davidson et al. (2000), susțin că oamenii pot apela la o varietate de strategii ce-i pot ajuta în procesul reglării emoționale, succesul funcționării acestor strategii contribuind la buna funcționare emoțională și socială a individului, chiar și în situații dificile. În cazurile în care, strategiile folosite în procesul reglării emoționale, nu sunt funcționale, ele pot precipita apariția simptomelor specifice unui număr larg de psihopatologii.
Conform lui Gross (2000), procesul reglării emoționale, presupune toate acțiunile pe care le fac oamenii pentru a controla tipul de emoții pe care le trăiesc și le exprimă, momentul în care le trăiesc și cum le exprimă.
Studiile asupra procesului de reglare emoțională, ne arată capacitatea copiilor, aflați la vârste diferite, de a-și regla emoțiile. Campos et al. (1989).
Gross și Thompson (2007), prezintă reglarea emoțională, ca fiind un proces subordonat constructului de reglare a afectului, reglarea afectului incluzând patru constructe, precum : coping-ul, reglarea emoțională, reglarea dispoziției și defensele psihologice, toate aceste componente fiind orientate spre a maximiza plăcerea, ori pentru a minimiza durerea.
Teoriile neuro cognitive, susți că în procesul reglării emoțioanle, două mecanisme îndeplinesc funcțiile cele mai importante: reevaluarea cognitivă a evenimentului, reducând impatul emoțional și cel de-al doilea mecansim, fiind, supresia, care implică inhibarea intensității și expresiei reacției emoționale.
Ochsner și Gross (2005), făcând comparația între modelele comportamentale de suprimare a expresivității externe a reacției emoționale și metodele cognitive de evaluare a situație care a generat răspunsul emoțional, susțin că metodele comportamentale nu modifică experiența neplăcută e emoției negative, implică memoria și duc la hipercativitatea sistemului simpatic, în timp ce, metodele cognitive modifică emoția negativă, nu implică memoria și descresc activitatea simpatică.
Modelul modal al emoțiilor, propus de Gross (1998), prezintă cinci feluri prin care individul poate acționa în reglarea emoțiilor, care constau în: selectarea situației, modificarea situației, deplasarea atenției, schimbarea cognitivă și modularea răspunsului. Primele patru strategii fiind considerate ca focusate pe antecedent, acționând înaintea apariției tendințelor de răspuns, iar cea de-a cincea este focusată pe răspuns și se derulează după apariția acestuia.
Studiile lui John Bowlby (1988), arată că reglarea emoțiilor implică o simbioză primordială cu relațiile de atașament din perioada copilăriei, astfel că aceste relații și reglarea emoțională se întrepătrund și devin inseparabile. De asemenea, se evidențiază un sistem psihologic menit să motiveze individul în a obține timp, prezența, disponibilitate, atenție, dedicate acestuia din partea altor persoane (figuri de atașament) în urma cărora să și amelioreze nevoia de protecție, minimalizând astfel nivelul de stres.
După Winnicott, o mamă securizantă, are capacitatea de a fi receptivă, afectuoasă, empatică cu propriul copil. Modelul internalizat de reprezentare a atașamentului mamă-copil, reprezentând doar o primă etapă, copilul oreintându-se spre un sistem propriu, caracterizat printr-o reglarea internă a sinelui atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional. Reglarea emoțională, atât la nivel intrapsihic, cât și interpersonal, reprezentând o achiziție fundamentală a dezvoltării psihologice a copilului.
Emoțiile joacă un rol important în evaluarea mediului înconjurător, a disponibilității figurilor de atașament și în a menține un echilibru al siguranței interioare. Aceste funcții de reglare, funcționează pe două niveluri :
-la un nivel de bază al emoțiilor, precu teama și disconfortul, activează sistemul de atașament și comunică mamei nevoia de protecție și confort.
-la un nivel mai înalt, emoțiile asigură copiluli feedback-uri despre încercările sale reușite de a obține confort și de a menține o relație, cu persoana semnificativă pentru el.
Sistemul de atașament însoțind persoana pe parcursul întregii evoluții, chiar și la vârsta adută, astfel că persoanele care au dificultăți în formarea sistemului de atașament sau cu dependență crescută față de aceasta, manifestă probleme cronice în procesul maturizării și reglării emoționale.
În studii mai recente, Hoffman și Asmundson (2008), susțin că tulburările emoționale, ca și anxitatea și depresia sunt caracterizate de încercări ineficiente de a regla emoțiile. Diferențele în stilurile de atașament sunt asociate cu modificări în expresia emoțională și în reglarea emoțională la copii și la adulți.
1.5 Particularități ale personalitațiilor mature
În această secțiune, vom analiza acele aspecte care determină deosebirile caracteristice dintre oameni, urmărind relevarea trăsăturilor comune, a însușirilor specifie și a celor care sunt în mod distinct individuale, prin analiza câtorva dintre principalele teorii asupra personalității.
Referindu-se la personalitate, Hayes și Orrell (2010) tratează în mod particular necesitatea existenței concepției de sine, a imaginii de sine și a stimei de sine. Concepția de sine reprezentând aceea ideea a omului despre cine este, ce face, cum acționează, cum ia decizii și cum interacționează cu ceilalți. Inculzând sentimente, credințe, dorințe, chiar imaginea pe care omul o prezintă în fața celorlalți, concepția de sine devine o carte de vizită, o modalitate intimă a omului, prin care se definește.
Au existat afirmații conform cărora, prin posesia concepției de sine, omul se diferențiază de animale, acestea din urmă, nu dețin concepție de sine. Cu toate acestea, au existat studii care au demonstrat faptul că unele animale, precum cimpanzeii și gorilele dețin o concepție de sine asemănătoare cu cea a omului. În studiul realizat de Gallup (1979), pe cimpanzei, s-a demonstrat faptul că aceștia reacționau când se priveau în oglindă, atingându-și fruntea pe care aveau aplicată o pată de vopsea, aceștia realizând că ei înșiși sunt reflectați în oglindă.
Imaginea de sine, în concepția lui Hayes și Orrell (2010), reprezintă latura obiectivă a concepție despre sine, fiind alcătuită din informații despre sinele corporal, din cunoștiințe și abilități, din ceea ce e plăcut pentru o persoană, din atitudinile acesteia, toate aceste aspecte desfășurându-se în relație cu societatea extinsă căreia persoana îi aparține și din care aceasta provine.
Coley (1902), consideră că imaginea de sine este formată pe baza modului în care omul crede că este prceput de ceilalți. De asemenea, și cercetătorul Mead (1934) susține faptul că imaginea de sine este puternic infulențată de contextul social, o importanță foarte mare acordându-se reacților pe care ceilalți le manifestă în relație cu o anumită persoană.
Stima de sine, în concepția autorilor Hayes și Orrell (2010), reprezintă latura evaluativă a concepției despre sine. Prin comparație cu imaginea de sine, stima de sine, reprezentând o latură mai puțin obiectivă a concepției de sine. Stima de sine, fiind compusă din puctele slabe și punctele tari ale persoanei, aspectele placute și cele dezirabile.
Coopersmith (1968), acordând atenție deosebită studiului asupra stimei de sine, a descoperit că oamenii cu un nivel înalt al stimei de sine tindeau să fie activi, să se implice în multe activități. Nivelurile înalte ale stimei de sine, contribuind și la sănătatea mintală a oamenilor, încurajându-i pe aceștia să se implice în activități variate și să aibă sentimente de mulțumire cu ceea ce au reușit să realizeze. La polul opus se află persoanele cu un nivel scăzut al stimei de sine. ”Oamenii cu o stimă de sine scăzută cronică sunt cei al căror ideal de sine s-a bazat pe niște așteptări nerealiste. Idealul de sine se referă la cum ai vrea să fii dacă totul ar fi perfect” (Hayes și Orrell, 2010, p.215).
În studiul realizat de asupra concordanției dintre concepția despre sine și idealul de sine la oamenii obișnuiți, s-a arătat că, în medie, această corelație este de +0,58, cei mai mulți dintre acești subiecți declarând că anumite aspecte ale vieții lor corespundeau cu idelul lor de sine. Studiul a urmărit să evidențieze și concordanța dintre concepția despre sine și idealul de sine, la persoanele cu nevroze grave, la aceste persoane înregistrându-se o corelație de -0,01, ceea ce seminifica o concepție despre sine deformată, diferită de idealul lor de sine.
Golu (2004), asociază personalitatea cu mecanismele de organizare și integrare în sistem generic supraordonat a elementelor bioconstituționale, psihice și socio-culturare, personalitatea fiind un determinant care se atribuie exclusiv omului.
Rogers (1959) abordează personalitatea prin prisma nevoii permanente de creștere și dezvoltatrea a potențialului fiecărei persoane. În activitatea sa clinică, observând că nevrozele sau psihozele, se dezvoltă atunci când această necesitatea a personalității umane a fost în mod consecvent reprimată. În elaborarea teoriei sale, psihologul umanist, apelează și la importanța pe care o are experiența asupra dezvoltării personalității, experiențele care susțin dezvoltarea fiind considerate, pozitive, iar experiențele care inhibă sau suprimă autoactualizarea sunt percepute ca fiind negative.
Kelly (1955) abordeză personalitatea, prin prisma capacității omului de a înțelege lumea și fenomenele din jurul său.
Golu (2004) prezintă și încercarea de definire a personalității de către psihologii occidentali, care renunță la a scoate în prim plan dimensiunea integralității și demnității, referindu-se la personalitate ca fiind o sumă a turturor impulsurilor și dispozițiilor individului, atât înnăscute cât și a celor dobândite.
Warren și Carmichel (1930), definesc personalitatea ca fiind o întreagă organizare mentală a ființei umane, indiferent de stadiul dezvoltării sale, integrând fiecare aspect al caracterului uman.
P.Lecky (1945) în încercarea de a definii personalitatea, face referire la experiența individului și la sistemul de valori care se organizează și sunt compatibile în personalitatea umană.
Rubinstein (1960), referindu-se la personalitate ca obiect de studiu, consideră personalitatea ca fiind o categorie socială și nu una psihologică, fără să excludă posibilitatea existenței însușirilor variate, personaliatatea existând ca fragment al realității, înglobând însușiri sociale, naturale, fiind un obiect de studiu pentru diferite științe. Printre aceste științe facându-și loc, în mod obligatoriu, psihologia. După Rubinstein (1960), personalitatea are un rol important în explicarea tuturor fenomenelor psihice, existând sub forma unui ansamblu unitar al condițiilor interne prin care se refractă toate condițiile externe.
Concluzionând, conform lui Roșca (1976), nu putem obține o definiție a personlității unanim acceptată, însă, din punct de vedere psihologic, s-a urmărit ca personalitatea să fie caracterizată de existența unei îmbinări non-repetitive a însușirilor psihologice, care fac trimitere către omul concret.
Zlate (2000), afirmă că omul dobândește personalitate pe parcursul dezvoltării sale, el nu se naște cu personalitate. Procesul dobândirii personalitatății începe din primele zile de viață continuând pe parcursul întregii existențe a individului și fiind influențat de multitudinea de factori pe care acesta îi întâlnește în mediu său de viață. Procesul structurării personalității nu se desfășoară uniform, în parcursul său pot apărea perioade de declin, plafonare, perioade de dezvoltare dizarmonică.
Conform lui Roșca (1976) , în formarea personalității, un rol important îl constituie interacțiunea activă pe care omul o realizează cu lumea obiectivă, cu mediul său social. O consecință a acestui fapt este ca în personalitatea sa se reflectă sistemul relațiilor sociale în care el se dezvoltă. Contradicția dintre trebuințele sociale și aspirațiile omului și posibilitatea satisfacerii lor, constituind forța motrică a dezvoltării personalității.
În concepția lui Roșca(1976), educația este un alt factor important ce contribuie la dezvoltarea personalității, învățământului revenindu-i sarcina de a propune metode, procedee prin care să urmărească implicarea persoanei în activitate, oferindu-i posibilitatea de cunoaștere și dezvoltare.
El atrage atenția și asupra faptului că pentru ca personalitatea să se dezvolte nu este suficient doar procesul de creștere și maturizare și contemplarea la acțiunile altora, un rol important avându-l procesul activității. Procesul activității contribuind la formarea priceperilor, a deprinderilor, a cunoașterii de sine și a capacitățiilor sale.
Personalitatea omului, dezvăluindu-se în actele sale de conduită, în activitatea sa.
Structurarea personalității este un proces ce se desfășoară pe tot parcursul vieții, existând perioade, vârste la care intervine o accentuare mai mare, ce presupune restructurări sau chiar stabilizări. Vârsta de 3 ani și adolescența au fost considerate perioadele optime în care se stabilesc premisele personalității și se formează personalitatea, presupunând chiar maturizarea relațiilor dintre laturile acesteia.
Conform lui Lewin (1936), există trei niveluri de structurare a personalității. Primul nivel referindu-se la structurile primare nediferențiate, fără existența conexiunilor între elementele ce le conțin. Cel de-al doilea nivel, carcaterinzându-se printr-o mai mare dezvoltare a structurilor și existența relațiilor între elementele componente ale fiecărui subsistem. Cel de-al treilea nivel și ultimul din ierarhia propusă de către Lewin (1936), se caracterizează prin integrarea structurilor maximal dezvoltate, într-un sistem echilibrat.
Pentru a clarifica problematica dezvoltării personalității și a devenirii omului personalitate, Zlate (2000), face referire la momentul devenirii acestuia o personalitate și la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a marca acest moment.
Devenirea omului conștient de lume, de alții și cristalizarea conștiinței de sine îl plasează pe acesta în cursa dezvoltării personalității. Construirea unui sistem propriu de valori și credințe în conformitate cu ceea ce el simte, gândește și vrea, este un alt criteriu ce trebuie îndeplinit în devenirea ca personalitate. Pe aceași linie de criterii se înscrie și necesitatea de a emite și susține judecăți de valoare, de a avea un sistem propriu de valori sociale, de a avea un profil moral, capacitate de control și autocontrol.
Doar după ce aceste criterii au fost îndeplinite, se poate spune că omul a devenit personalitate, o personalitate demnă de a forma alte personalități.
În același timp, conform lui Golu (2004), paradigma interacționist-sistemică, sub aspect dinamic evolutiv, nu admite carcaterul stadial și ierarhic al procesului de devenire a personalități, cu modificarea raportului de dominanță dintre factorii biologici și cei socio-culturali. Cu toate acestea, personalitatea rămâne o unitatea bio-psiho-socială, influența mediului socio-cultural având o mare influență asupra mecanismelor și structurilor biologice.
Zlate (2000) propune și o clasificare a tipurilor de personalitate. Clasificarea cuprinzând patru tipuri de personalitate, primele două încadrându-se pe segmentul maturitate-imaturitate, pe care le vom detalia în subcapitoulu prezent.
Personalitățiile mature carcaterizându-se prin capacitatea de a relaționa cu ceilalți, prezența echilibrului emoțional, autocontrol, toleranță la frustrare, capabile de o concepție generală despre tot ce le înconjoră.
Conform psihologului umanist A.Maslow, o personalitate matură se caracterizează prin: o percepție mai eficientă a realității și relații mai comode cu ea , acceptarea E-ului, a celorlalți și a naturii, spontaneitate, centrare pe problemă, detașare, independență de cultură și de mediu, sentiment social-identificare, simpatie și afecțiune, relații sociale profunde, spirit creator.
Conform lui G.Allport o personalitate sănătoasă își stăpânește mediul, manifestă o unitate a personalității și percepe în mod corect lumea și pe ea însăși.
Psihologul umanist contemporan, Tiberiu Rudică susține că procesul maturizării personalității presupune plasarea omului pe treptele conștiinței și prezintă acest proces ca fiind un parcurs existențial cu obstacole de natură psihosocială. Conștientizarea are loc atât în planul intelectual cât și în plan afectiv. În viziunea sa, un om inteligent se poate afla în incapacitatea de limitele sale psihologice și interesele sale egoiste.
Principalele carcateristici ale personalității mature, fiind următoarele: afrimarea conștientă și responsbilă, echilibrul între afect și intelect, armonie în gândire, responsabilitate, manifestare creativă, concordanță și echilibru între eul real, eul normativ și eul ideal, abilitatea de discriminare și alegere între bine și rău.
În procesul maturizării personalității pot apărea comportamente de simulare, disimulare, ce urmăresc a fi corectate prin educația și valorile provenite din familie.
În încercarea de a creea o imagine cât mai realistă asupra maturizării personalității, Allport, selectează șase criterii din caracterizările psihologice elaborate de mutitudinea de psihologi. Personalitatea matură, carcaterizându-se prin încorporarea în personalitate a unor noi sfere ale interesului, compasiune și toleranță socială, asumarea conștientă a unor riscuri, toleranță la frustrare, acționează în conformitate cu realitatea percepută, capabile de a fi ele însele, capabile să susțină o concepție generală despre lume și să trăiască în armonie.
Walter D. Smitson (1974), susține faptul că maturitatea emoțională este un proces în care personalitatea este într-o continuă luptă pentru un mai mare simț al sănătății emoționale, atât intra-fizice, cât și intra-personale.
Literatura de specialitate, în opoziție cu caracteristicile personalitații mature, face cunoscute caracteristicile personalității imature.
Zlate (2000), prezintă câteva dintre aceste caracteristici, referindu-se la granițele limitate ale Eului, fără implicare în activități, centrate pe ele însele, închise în sine, dornice să primească iubire, dar incapabile de a oferi iubire și afecțiune. Personalitățiile imature sunt caracterizate de trăiri emoționale zgomotoase, cu izbucniri de mânie și pasiune, acuză și se autoacuză. Realitatea este modificată în funcție de dorințele și fanteziile lor, caută să lase impresii false, contrare celor pe care le dețin. Nu sunt constante în acțiuni, comportamentul lor fluctuează în funcție de situații, împrejurări.
CAPITOLUL 2.
OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 Scopul și obiectivele
2.2 Ipoteze și variabile
2.3 Instrumente
2.4 Participanți și desfășurarea studului
2.1 Scopul și obiectivele
Scopul cercetării:
Scopul cercetării este acela de a surprinde relația ce se stabilește între tendința de reactualizare a emoțiilor pozitive sau negative de către persoanele de gen feminin și gradul maturizării emoționale al acestora.
Astfel , s-a urmărit îndeosebi, observarea și evidențierea diferențelor între preferințele și tendințele de a mărturisi gradul în care imaginile cu un conținut emoțional negativ sau pozitiv au fost reamintite, prin prisma caracterisiticilor personale ale subiecțiilor, precum gradul maturizării emoționale.
Așa cum partea teoretică abordează atât problematica reactualizării emoțiilor și tipurile acestora, cât și problematica particularitățiilor personalităților mature, prezentând importanța acestora în literatura de specialitate și pentru cercetătorii domeniului, cercetarea de față este bazată pe rezultatele anterioare ale studiilor de specialitate.
Literatura de specialitate, prezintă persoanele mature emoțional ca fiind deschise spre experiență, fără a se teme de noutatea unei situații și având tendințe spre reactualizarea experiențelor pozitive, iar cele imature emoțional ca având tendințe de retrage din fața experiențelor noi, fiind profund marcate de experiențe negative. De asemenea se prezintă și diferențele în tendițele de reactualizare a experiențelor, prin prisma genului, precizându-se faptul că persoanele de gen feminin sunt profund marcate de experiențele negative și au tendințe spre reactualizarea experiențelor negative în comparație cu persoanele de gen masculin.
Ținând cont de observațiile de mai sus, în prezenta cercetare s-a plecat de la presupunerea că persoanele de gen feminin, imature din punct de vedere emoțional vor avea tendințe spre amintirea acelor imagini cu un conținut emoțional negativ.
Obiectivele urmărite au fost:
Identificare unui instrument psihologic valid, care să evalueze gradul de maturizare emoțională.
Selectarea imaginilor adecvate, care să corespundă scopului și obiectivelor cercetării.
Sortarea imaginilor pe categorii: imagini cu un conținut emoțional negativ sau pozitiv.
Crearea unei probe care să evidențieze preferința spre reactualizarea unuia dintre cele două tipuri de emoții.
Administrarea instrumentelor unui eșantion format din subiecți de gen feminin, acoperind o plajă largă a vărstelor.
Cotarea răspunsurilor, conform instrucțiunilor autorilor instrumentului administrat, realizarea unei baze de date și analiza statistică a datelor obținute, în vederea identificării tendinței de reactualizare atât în cazul persoanelor mature cât și în cazul celor imature din punct de vedere emoțional.
Raportarea rezultatelor la etalon și interpretarea acestora.
2.2 Ipoteze și variabile
Ipotezele cercetării, sunt în număr de trei:
H1: Persoanele mature din punct de vedere emoțional au tendințe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional pozitiv.
H2: Persoanele mature din punct de vedere emoțional nu au tendițe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional negativ.
H3: Persoanele imature din punct de vedere emoțional au tendințe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional negativ.
Variabile:
Variabila dependentă: În cercetarea de față variabila dependentă este reprezentată de tendința de reactualizare a subiecților.
Variabila independentă, este reprezentată de gradul maturizării emoționale al subiecților.
2.3 Instrumente
Instrumentele folosite la această cercetare au fost:
Chestionarul de maturizare emoțională Friedmann. Chestionarul evaluează gradul de maturizare emoțională în termeni de echilibru și dezechilibru emoțional. Maturitatea emoțională referindu-se la forța Supraeului, iar printre calitățile sale se remarcă: securitatea emoțională, percepția realistă cu privire la sine, la ceilalți și la lume.
Dezechilibrul emoțional este generat de fragilitatea Eului, de instabilitatea emotivă și este însoțit de reacții psihoafective infatile, puerile.
Chestionarul este alcătuit din 25 de itemi, iar pentru fiecare există varianta de răspuns ”DA” sau ” Nu”. Fiecărui răspuns de la fiecare item i se acordă un anumit punctaj. La finalul testării, evaluarea se face prin însumarea punctajelor, punctajul obținut se împarte la 25, realizându-se media aritmetică.
Etalonarea constă în împărțirea scorului total în nouă nivele sau intervale, care sunt, la rândul lor, distribuite pe clase. Pragul minim este 10, iar cel maxim este 25. În urma evaluării, subiecții vor fi încadrați în următoarele categorii:
Infatilism în planul dezvoltării emoționale.
Reacții copilăroase, puerile.
Persoană adolescentină, sensibilă.
Ușoară imaturitate emoțională.
Tendință către imaturitate emoțională.
Maturitate emoțională redusă.
Persoană sensibilă, cu echilibru emoțional.
Maturitate emoțională normală.
Perfect maturizat emoțional.
Reactualizarea emoțiilor- Această probă urmărește evidențierea tendinței de reactualizare a emoțiilor pozitive sau negative, asociate amintirilor pe baza imaginilor prezentate anterior.
Prima etapă spre realizarea acestei probe a presupus sortarea unui număr de 16 imagini, ce urmau a fi prezentate în studiu, în funcție de tipul de emoție pe care-l transmit (pozitiv/ negativ). În această primă etapă, imaginile au fost prezentate unui eșantion de 60 de persoane, studenți și absolvenți ai facultății de psihologie, pentru a determina tipul de emoție pe care acestea îl transmit. Participanțiilor le-au fost pezentate imaginile și apoi au fost rugați să introducă în plicul notat cu semnul grafic ”-”, imaginile corespunzătoare emoțiilor negative și în plicul notat cu semnul ”+”, imaginile corespunzătoare emoțiilor pozitive. În urma acestei selecții, pentru prezentarea în studiul propiu-zis am selectat 10 imagini din totalul de 16.
Imaginile au fost distribuite în mod egal, în două categorii, astfel: 5 imagini cu un conținut emoțional negativ și 5 imagini cu un conținut emoțional pozitiv. Pentru fiecare imagine a fost ales un nume de cod, facând astfel asocierea cuvânt-imagine.
Modalitatea prin care s-a urmărit evidețierea tendinței de reactualizare a emoțiilor, a presupus elaborarea unui chestionar cuprinzând 10 itemi care fac referire la imaginile prezentate anterior.
Chestionarul a fost construit utilizând scara likert, astfel, subiecții având posibilitatea să ofere o valoare de la 1 la 5, pentru a indica gradul de acord sau dezacordul cu afirmația respectivă, unde 1 înseamnă dezacord total, iar 5 acord total.
Scorarea s-a realizat prin însumarea valorilor itemilor pentru fiecare categorie de emoții. Tendința de reactualizare a emoțiilor negative fiind reprezentată de obținerea unui scor mare la itemii ce vizau imaginile cu un conținut emoțional negativ, iar tendința de reactualizare a emoțiilor pozitive fiind reprezentată de obținerea unui scor mare la acei itemi care fac referire la imaginile cu un conținut emoținal pozitiv. Scorul minim pe care il poate obtine un subiect pentru fiecare dintre categoriile de itemi, este 5, iar scorul maxim este 25.
2.4 Participanți și desfășurarea studiului
Studiul a fost realizat pe un eșantion format din 50 de persoane de gen feminin, cu vârste cuprinse între 20 și 60 de ani, cu un nivel înalt în sfera educației.
În urma aplicării chestionarului de maturizare emoțională Friedmann, s-a observat faptul că eșantionul testat a fost alcătuit din 36 de subiecți care se încadrau în categoria maturzati emoțional și 14 subiecți încadrați în categoria imaturității emoționale.
În desfășurarea etapei de testare și aplicarea instrumentelor, subiecții au fost supravegheați și observați.
Prima dată, subiecțiilor li s-a aplicat chestionarul Friedmann, fără a li se impune o limită de timp. Apoi, au fost prezentate imaginile în variantă printată, urmând ca după 3 minute în care au privit imaginile și au încercat să realizeze fixarea lor, acestea să fie retrase și aplicat chestionarul care vizează tendința de reactualizare a emoțiilor. În urma testării, datele au fost centralizate și prelucrate statistic utilizând programul SPSS v.22.
CAPITOLUL 3.
REZULTATELE CERCETĂRII
3.1 Statistica descriptivă
3.2 Verificarea ipotezelor
3.1 Statistica descriptivă
În tabelul următor se observă componența eșantionului testat. În urma scorurilor obținute la chestionarul de maturizare emoțională Friedmann, subiecții au fost împărțiți în două categorii: maturi emoțional și imaturi emoțional. Pe baza datelor rezultate în tabelul următor, putem afirma că la studiul prezent au participat un total de 50 de subiecți, dintre care 36 maturi emoțional și 14 imaturi emoțional.
*1= maturitate emoțională
*2= imaturitate emoțională
Histograma de mai jos prezintă frecvența scorurilor obținute la chestinonarul Friedmann. Se observă o frecvență mare a scorurilor cu o valoare cuprinsă între 20 și 21, ceea ce conform etalonului, eșantionul investigat se plasează pe linia echilibrului emoțional.
Consistența internă a itemilor formulați pentru a evidenția tendința de reactualizare, a fost calculată utilizând indicele Cronbach alpha.
Pentru itemii ce măsoară tendința de reactualizare a emoțiilor negative, s-a obținut o valoare de 0.89, ceea ce însemnă că există o corelație considerabilă între itemi.
Pentru itemii ce măsoară tendința de reactualizare a emoțiilor pozitive, valoarea obținută este egală cu 0.82, remarcându-se și în cazul lor o corelație puternică.
*itemi emoții negative *itemi emoții pozitive
3.2 Verificarea ipotezelor
Evidențierea relației dintre cele două variabile, maturitatea emoțională și tendința de reactualizare a emoțiilor, s-a realizat cu ajutorul coeficientului de corelație, Kendall.
H1.
În urma analizei datelor din tabelul de mai jos,extragem următoarele valori:
r = 0.29, unde ”r”, evidențiază puterea legăturii dintre cele două variabile, în cazul de față , r se încadrează în intervalul (0.3-0.5), ceea ce înseamnă o legătură de intensitate medie între cele două variabile.
p= 0,024, unde ”p” evidențiază semnificația statistică a corelației.
r²= 0.08, unde ” r²” reprezintă relația de determinare care se crează între cele două variabile, iar valoarea de 0.08 reprezintă un efect puternic între cele două variabile. Transformând în procente valoarea obținută în cazul prezent, putem afirma că 8% din variația reactualizărilor emoțiilor negative este influențată de maturitatea emoțională.
În urma acestor observații putem afirma că cele două variabile corelează pozitiv și semnificativ statistic, ceea ce duce la confirmarea H1, conform căreia persoanele mature emoțional au tendințe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional pozitiv.
H2.
Concetrându-ne asupra valorile obținute între scorurile mari de la chestionarul Friedmann, ceea ce plasează subiecții pe linia maturității emoționale, și tendința de reactualizare a emoțiilor negative (scara_minus), se observă că există o corelație negativă între cele două variabile, nesemnificativ statistică, r= -0.10, p=040, ceea ce conduce la respingerea H2, conform căreia persoanele mature emoțional nu au tendințe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional negativ.
maturitate = matur
H3.
Analizând relația ce se crează între scorurile mici la chestionarul Friedmann, ceea ce încadrează subiecții pe linia imaturității emoționale, și tendința de reactualizare a emoțiilor negative (scara_minus), din tabelul următor, ne oprim asupra valorii lui r.
r=0 , unde r=0 evidențiază lipsa corelației dintre cele două variabile.
În urma acestei analize, putem afirma că între imaturitatea emoțională și tendința de reactualizare a emoțiilor negative se înregistrează o lipsă a corelație, ceea ce duce la respingerea H3, conform căreia persoane imature din punct de vedere emoțional au tendințe de reactualizare a imaginilor cu un conținut emoțional negativ.
maturitate = imatur
CAPITOLUL 4
CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE
În concluzie, date obținute au confirmat prima ipoteză formulată. S-a observat o corelație semnificativă statistic între maturitatea emoționlă și tendința de reactualizare a emoțiilor pozitive.
Cu siguranță, o corelație puternică între gradul de maturizare emoțională și tendința de reactualizare a emoțiilor ne arată doar preferința subiecțiilor de a se îndrepta spre amintirea imaginilor cu un conținut emoțional pozitiv, fără să excludem raționamentul conform căruia persoanele mature din punct de vedere emoțional trăiesc și reactualizează și emoții negative. Putem însă presupune că în cazul lor mecanismele de apărare sunt bine ancorate și intervin în căutarea și trăirea pozitivului, trecându-l pe acesta la rangul de preferință.
Respingerea ipotezei conform căreia persoanele mature din punct de vedere emoțional nu au tendințe de reactualizare a emoțiilor negative întărește raționamentul potrivit căruia în cazul persoanelor mature, nu putem exclude tendința de reactualizare a emoțiilor negative, deși la nivel preferențial rămâne reactualizarea înclinată spre pozitiv. În urma analizei gradului de acceptare sau respingere a celor două ipoteze, remarcăm faptul că un rol important a fost îndeplinit de mecanismele de apărare ce pot să apară pe parcursul fixării unui material cu un conținut emoțional, dar și stabilitatea în trăirile afective, care conform lui Zlate (2000), este o particularitate a personalitățiilor mature, a jucat un rol important în răspunsurile oferite de subiecți. Observăm acceptarea ambelor forme de emoții, cu o preferință manifestată spre emoțiile pozitive.
În respingerea celei de-a treia ipoteze, apreciem faptul că numărul mic de subiecți ce se încadrau pe linia imaturității, rezultați în urma aplicării chestonarului Friedmann, împiedică existența unei corelații între cele două variabile, drept urmare nu putem face aprecieri în legătură cu tendința de reactualizare a emoțiilor de către persoanele imature emoțional, dar în lipsa unei corelații ipoteza nu se poate accepta.
În plus, lucrarea de față își propune să atragă atenția asupra importanței reglării emoționale și a stabilității trăirilor afective, în procesul reactualizării emoțiilor.
Studiile anterioare arată că înțelegerea mecanismelor prin care se realizează recuperarea și reactualizarea emoțiilor pot avea o utilitate mare în tratarea tulburărilor de emoție și de memorie, precum depresia și tulburările de stres posttraumatic. (PTSD, Davis & Whalen, 2001; Elzinga & Bremner, 2002).
În final, menționăm că este indicată o reluare a acestei cercetări, însă ar fi imperios necesar ca aceasta să se realizeze având în vedere studierea unui număr mai mare de subiecți, o împărțire egală a lotului pe baza gradului de maturizare emoțională, și corelând cele două variabile cu mecansimele de apărare ce definesc fiecare dintre cele două categori de participanți la studiu.
Bibliografie
Carte:
Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară
Cosmovici, A., Iacob, L. (1999). Psihologie generală. Iași: Polirom.
Golu, M. (2004). Bazele psihologie generale. București: Editura Universitară
Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche.
Hayes, N., & Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: ALL.
Lecky, P. (1994). Self-Consistency: A Theory of Personality, New York: Island Press.
Pavelcu, V. (1969). Din viața sentimentelor. București: Editura enciclopedică română.
Roco, M. (2001). Creativitatea și inteligența emoțională. București: Polirom.
Roșca, Al. (1976). Psihologie generală. București: Editura didactică și pedagogică.
Rudică, T. (2012). Psihologie aplicată. București: Polirom.
Rubinstein, S.L. (1960). Existență și conștiință. București: Editura Ștințifică
Uttl, B. Nobuo, O.& Siegenthaler. A (2006). Memory and Emotion: Interdisciplinary perspectives. Malden, MA: Blackwell Pub.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București:PRO HUMANITATE.
Capitol de carte:
Mayer, J. D. & Salovey, P. (1997). What is emotional intelligence? In P. Salovey & D. Sluyter (Ed.) , Emotional Development and Emotional Intelligence: Implications for Educators New York: Basic Books.
Mayer, J. D., Salovey, P., & Caruso, D. R. (2000). Models of emotional intelligence. In R. J. Sternberg (Ed.), Handbook of Intelligence: Cambridge University Press.
Pagină web:
Salovey, P. & Mayer, J.D (1990, 1993), Emotional Intelligence; Reuven Bar-On (2000), Emotional Intelligence
http: // psyconsultancy.wordpress.com/articole/inteligența emoțională/
Articol de revistă:
Mayer, D. ,Maria DiPaolo & Peter Salovey (1990). Perceiving Affective Content in Ambiguous Visual Stimuli: A Component of Emotional Intelligence. Journal of Personality Assessment, 54 (3&4), 772-781.
Watson, J. B., & Rayner, R. (1920. Conditioned emotional reactions. Journal of Experimental Psychology, 3(1), 1–14.
Anexa 1
Anexa 3
Acest chestionar cuprinde 10 afirmații legate de imaginile prezentate anterior.Citiți cu atenție și răspundeți, încercuind una din cifrele de la 1 la 5 pentru fiecare dintre afirmații.
1=Dezacord total; 2=Dezacord moderat; 3=Nici în acord, nici în dezacord; 4=Acord moderat; 5=Acord total .
Anexa 4
Scala Friedmann
Încercuiți pentru fiecare întrebare, răspunsul pe care îl considerați potrivit.
Anexa 5
Grila de corectare
Cotarea se realizează prin însumarea punctajelor din dreptul răspunsului dat după care se împarte suma la 25 ( media aritmetică a valorilor de răspuns). Cota obținută se raporează la etalon iar în funcție de valoarea obținută de către subiect se raportează la clasa corespunzătoare acelei valori.
Anexa 6
Etalon
Bibliografie
Carte:
Aniței, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară
Cosmovici, A., Iacob, L. (1999). Psihologie generală. Iași: Polirom.
Golu, M. (2004). Bazele psihologie generale. București: Editura Universitară
Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. București: Curtea Veche.
Hayes, N., & Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: ALL.
Lecky, P. (1994). Self-Consistency: A Theory of Personality, New York: Island Press.
Pavelcu, V. (1969). Din viața sentimentelor. București: Editura enciclopedică română.
Roco, M. (2001). Creativitatea și inteligența emoțională. București: Polirom.
Roșca, Al. (1976). Psihologie generală. București: Editura didactică și pedagogică.
Rudică, T. (2012). Psihologie aplicată. București: Polirom.
Rubinstein, S.L. (1960). Existență și conștiință. București: Editura Ștințifică
Uttl, B. Nobuo, O.& Siegenthaler. A (2006). Memory and Emotion: Interdisciplinary perspectives. Malden, MA: Blackwell Pub.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București:PRO HUMANITATE.
Capitol de carte:
Mayer, J. D. & Salovey, P. (1997). What is emotional intelligence? In P. Salovey & D. Sluyter (Ed.) , Emotional Development and Emotional Intelligence: Implications for Educators New York: Basic Books.
Mayer, J. D., Salovey, P., & Caruso, D. R. (2000). Models of emotional intelligence. In R. J. Sternberg (Ed.), Handbook of Intelligence: Cambridge University Press.
Pagină web:
Salovey, P. & Mayer, J.D (1990, 1993), Emotional Intelligence; Reuven Bar-On (2000), Emotional Intelligence
http: // psyconsultancy.wordpress.com/articole/inteligența emoțională/
Articol de revistă:
Mayer, D. ,Maria DiPaolo & Peter Salovey (1990). Perceiving Affective Content in Ambiguous Visual Stimuli: A Component of Emotional Intelligence. Journal of Personality Assessment, 54 (3&4), 772-781.
Watson, J. B., & Rayner, R. (1920. Conditioned emotional reactions. Journal of Experimental Psychology, 3(1), 1–14.
Anexa 1
Anexa 3
Acest chestionar cuprinde 10 afirmații legate de imaginile prezentate anterior.Citiți cu atenție și răspundeți, încercuind una din cifrele de la 1 la 5 pentru fiecare dintre afirmații.
1=Dezacord total; 2=Dezacord moderat; 3=Nici în acord, nici în dezacord; 4=Acord moderat; 5=Acord total .
Anexa 4
Scala Friedmann
Încercuiți pentru fiecare întrebare, răspunsul pe care îl considerați potrivit.
Anexa 5
Grila de corectare
Cotarea se realizează prin însumarea punctajelor din dreptul răspunsului dat după care se împarte suma la 25 ( media aritmetică a valorilor de răspuns). Cota obținută se raporează la etalon iar în funcție de valoarea obținută de către subiect se raportează la clasa corespunzătoare acelei valori.
Anexa 6
Etalon
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reactualizarea Emotiilor Asociate Gradului de Maturizare Emotionala la Persoanele de Gen Feminin (ID: 166056)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.