Reactiile Posibile Post Partum

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Portretul psihologic al gravidității și al perioadei post-partum

Perioada gravidității și procesul nașterii este o perioadă de schimbări intense, atât în sfera psihicului femeii, cât și în cea fizică. Încă din momentul concepției apar schimbări hormonale, se instaurează o stare psihică specifică, modificări ce vor avea influență asupra evoluției sarcinii, a nașterii și asupra perioadei post-natale.

Perioada gravidității este marcată de nenumărate zbuciumuri sufletești ce alternează cu perioade de mulțumire și sentimente de împlinire. Fiecare părinte alcătuiește un ”portret rebot” al viitorului copil în funcție de care își formează așteptările. De multe ori acest “portret rebot” dăunează echilibrului psihologic al viitoarei mame, echilibru mult pus la încercare de o serie de temeri.

I.2. Temerile prezente în perioada gravidității

În perioada gravidității, o femeie este frământată de o serie de întrebări referitoare la copilul care îl va naște, la perioada imediat următoare nașterii, precum și în legătură cu relațiile ce le va stabili cu nou-născutul sau cu familia. Cele mai frecvente temeri sunt:

Teama gravidei de a nu fi în stare să ofere suficientă dragoste copilului

Femeia gravidă,.deși încântată și mândră că va avea un copil, începe să gândească și să se întrebe dacă nu îi va fi greu să dezvolte un sentiment de dragoste pentru o ființă pe care nu a văzut-o și nu a simțit-o încă. Când încep să fie percepute mișcările fetale, viitoarea mamă începe să înțeleagă că de fapt este vorba de o persoană reală și atunci afecțiunea sa față de viitorul copil creste, în alte cazuri, afecțiunea mamei față de viitorul copil apare în momentul în care femeia gravidă vede primele imagini ecografice ale fătului și-i vede inima bătând. Există și cazuri în care dragostea față de copil ia naștere abia în momentul în care mama este angrenată în îngrijirea copilului, dar de cele mai multe ori în aceste cazuri mama trăiește un sentiment acut de anxietate învinovățindu-se pentru lipsa sentimentelor sale.

Îndoiala femeii gravide pentru propria sa “maturitate”

Din momentul în care li se confirmă faptul că sunt însărcinate, tot mai multe femei se întreabă dacă sunt destul de "mature" pentru a avea un copil, îngrijorările, lor nu se raportează doar la perioada de graviditate, ci merg mai departe spre perioada post-partum. Chiar și în momentele ulterioare luării contactului cu nou-născutul multe mame au aceste îndoieli.

Teama pentru copil

În perioada de graviditate multe femei se gândesc dacă ele vor da naștere unui copil sănătos, fără malformații. Inevitabil, gravidele intră în contact cu informații despre riscurile apariției unor malformații congenitale sau despre posibilitatea transmiterii unor boli de la mamă la copil, boli ce pot pune copilul în pericol. Se poate întâmpla ca mama să trăiască o periodă de puternice frământări sufletești în timpul gravidității, anxietate care poate persista și după naștere.

Teama pentru evoluția relației cu partenerul

Pe de o parte, armonia cuplului este afectată de neliniștile și nemulțumirile trăite de viitoarea mamă:

se simte mai vulnerabilă decât oricând și solicită mai multă îngrijire și afecțiune; chiar dacă primește această atenție deosebită de la partener, dar simte că ar putea să i se ofere și mai mult, atunci are sentimentul că este părăsită și neglijată;

pe zi ce trece simte că depinde tot mai mult de partener și-i este greu să accepte că nu mai poate fi la fel de independentă ca înainte de sarcină;

simte ca fiind incompatibile statutul de mamă cu cel de iubită.

Există cazuri în care femeia gravidă este îngrijorată și de faptul că nu va primi sprijin și înțelegere din partea familiei lărgite. Ea simte că va avea nevoie de această înțelegere și totodată va necesita sprijin pentru creșterea, îngrijirea și educarea copilului. Dacă, însă, părinții sau rudele apropiate ale femeii gravide sunt caracterizate ca persoane hiperprotectoare, viitoarea mamă va trăi (iarăși) sentimente de neliniște. Și acest lucru se va întâmpla dată fiind temerea viitoarei mame că "altcineva" va avea grijă de copilul său; cineva care îi va submina autoritatea și statutul de "cea mai importantă persoană din viața copilului".

Teama de momentul nașterii

Cu cât momentul nașterii se apropie mai mult, frica femeii gravide este mai mare. Pe parcursul celor 9 luni ea s-a obișnuit cu schimbările inerente perioadei de sarcină, dar acum se află în fața necunoscutului: "Cum va decurge travaliul?", "Va face față durerilor nașterii?", "Dacă ceva nu va merge bine și viața ei sau a copilului va fi pusă în pericol…?" Acum este momentul în care nu mai poate "da înapoi". Pe de o parte se bucură (își va vedea propriul copil, va finaliza perioada de sarcină), dar pe de altă parte își face griji. Aceste trăiri sunt normale, iar femeia aflată în pragul nașterii trebuie să gândească pozitiv: pentru ea și pentru copilul său.

I.3. Perioada purperală și post-partum

Temerile prezente în perioada gravidității vor influența perioada puerperală. Aceste îngrijorări trebuiesc diminuate, iar viitoarea mamă trebuie să fie pregătită pentru orice situație ce va urma nașterii.

Evenimentele din această perioadă își vor pune amprenta asupra stării psihice purperale și post-partum a mamei. Zilele și săptămânile care urmează după naștere sunt pline de suișuri și coborâșuri emoționale; proaspăta mamă experimentează o serie de sentimente noi și contradictorii, mare parte din ele foarte diferite față de ceea ce spera ea că va simți.

Procesul nașterii este un fenomen bio-psiho-fiziologic. Au loc importante modificări hormonale care vor exercita influențe semnificative și de durată asupra femeii. Pe fondul temerilor pe care le avea gravida se suprapun aceste modificări care pot conduce la apariția unor stări psihice cu impact negativ asupra psihicului tinerei mame și a relațiilor sale conjugale sau părintești.

I.3.1. Efecte ale procesului nașterii asupra psihicului unei femei

Adesea precedată de o stare euforică, în a patra zi de la naștere apare melancolia post-natală. Este o tulburare frecventă, întâlnită la aproape 50% dintre mame. Ea prezintă un real pericol, doar dacă persistă mai multe de 2 săptămâni după naștere.

O altă tulburare depresivă care apare în primele 2 săptămâni după naștere este depresia post-partum. Ea se manifestă prin: tulburări de somn, lipsa dispoziției, sentimentul de inutilitate, anxietate nejustificată față de starea copilului, neliniște și agitație.

Psihoza puerperală, debutează în primele 2 săptămâni de la naștere, uneori chiar după 48 de ore post-partum. Manifestările sale cuprind tulburări de somn, neliniște și iritabilitate, dar cel mai grav aspect este reprezentat de apariția halucinațiilor auditive și vizuale. Această tulburare este o urgență psihiatrică.

Experiența prin care trece fiecare mamă în momentul nașterii provoacă uneori la acestea unele comportamente ciudate, cum ar fi: crize de plâns, irascibilitate, anxietate, insomnie, dureri de cap. Toate acestea sunt semnele caracteristice sindromului postnatal.

Sindromul postnatal se manifestă prin trei stări diferite pe care femeile le pot experimenta după naștere, intensitatea și durata lor variind. Deosebim astfel tristețea postnatală, depresia postnatală și psihoza postnatală.

a. Tristețea postnatală

Tristețea postnatală este forma cea mai ușoară și frecventă a sindromului postnatal și se caracterizează prin iritabilitate, plâns și stări schimbătoare care apar la mai puțin de o săptămână după nașterea copilului și pot dura până la câteva săptămâni. Multe femei prezinta baby blues (tristețe postnatală) – o reactie foarte frecventa ce apare dupa nastere – care de obicei apare brusc dupa a treia sau a patra zi. Se estimeaza ca pana la 70% dintre noile mamici experimenteaza probleme emotionale, care de obicei nu determina afectare functionala. Acestea sunt reactii post-partum comune si mai putin severe.

Conform specialiștilor, se pot identifica unii factori declanșatori: un prim motiv al apariției tristeții postnatale îl constituie scăderea bruscă a producerii progesteronului imediat după naștere. De asemenea, aceste stări pot fi induse și de aportul insuficient de calciu din timpul sarcinii.

Alt factor important în dereglarea echilibrului afectiv este stresul legat de adaptarea la noua viață, împreună cu bebelușul, responsabilitățile pe care le implică noul rol. O mamă care experimentează tristețea postnatală poate să se simtă foarte sensibilă și supărată, să plângă foarte mult, să se simtă tensionată, să aibă o stare generală proastă, să se simtă obosită, să nu aibă poftă de mâncare etc.

b. Există mame care experimentează trăiri mult mai profunde și care nu pot depăși foarte ușor perioada tristeții postnatale; la acestea se instalează depresia postnatală. Acesta este un sindrom mai sever, mai puțin obișnuit, caracterizat prin schimbări ale apetitului, incapacitate de concentrare, pierderea respectului de sine, insomnie, sentimente de neajutorare și neliniște, sentimente de disperare, indiferență și respingere față de partener.

Depresia post-partum este determinata de modificari hormonale si poate fi mostenita. Femeile cu un sindrom premenstrual sever sunt mai expuse la a suferi de depresie post-partum. Depresia usoara sau moderata, post-partum sau de alt tip, poate fi tratata cu medicatie sau psihoterapie sau, in cazurile severe, cu o combinatie a celor doua. Femeile cu depresie post-partum isi iubesc copiii, dar pot fi convinse ca nu sunt capabile sa fie mame bune.
Depresia post-partum se diferentiaza de baby blues atat prin durată cat si prin efectele debilitante ale indiferentei fata de propria persoana si fata de copil.

Depresia postnatală poate dura până la un an și poate afecta capacitatea de a îngriji și crește copilul nou-născut.

Exista femei care, dupa ce nasc, prezinta anxietate intensa sau frica irationala. Ele prezinta multe simptome cum ar fi: puls accelerat, transpiratii, senzatie de moarte iminenta, ameteli. Exista si un alt subset de femei care prezinta dupa nastere simptome ale tulburarii obsesiv-compulsive. Ele pot avea ganduri repetitive, inclusiv legate de ranirea copilului. Astfel pot ajunge sa evite sa se apropie de copil pentru a atenua aceste ganduri si pot prezenta anxietate. Cercetarile evidentiaza ca schimbarile bruste ale nivelurilor hormonale de estrogen, progesteron si hormoni tiroidieni au un efect puternic asupra dispozitiei.

Debutul post-partum al episoadelor de tulburari dispozitionale pot avea sau nu trasaturi psihotice. Infanticidul este deseori asociat cu episoadele psihotice postpartum, caracterizate prin halucinatii care ii comanda sa omoare copilul, dar pot apare si in episoade severe de depresie post-partum fara halucinatii sau delir specific.

Riscul de episoade post-partum cu trasaturi psihotice este in mod particular crescut la femeile cu episoade anterioare de tulburari dispozitionale post-partum, dar este crescut si la cele cu tulburari de dispozitie. Odata ce o femeie are un episod post-partum cu trasaturi psihotice, riscul recurentei este de 30-50% pentru fiecare nastere.

c. Psihoza de după naștere este o afecțiune extrem de rară (după unele estimări doar una la zece mii de mame este afectată) și apare, cel mai probabil, la mamele care aveau anterior nașterii predispoziții spre boli psihice.

Când o mamă suferă de psihoză postpartum ea pierde contactul cu realitatea, fiind incapabilă să distingă între realitate și imaginație, este foarte deprimată și prezintă halucinații, manifestă stări confuzionale sau delirante. Exista un subset de cazuri de femei care prezinta episoade psihotice post-partum care pot include infanticid. Se caracterizeaza prin halucinatii ale proaspetei mame sa ucida copilul, sau prin idei delirante conform carora copilul ar fi posedat. Dar pot apare si in tulburarile de dispozitie post-partum severe fara halucinatii sau idei delirante specifice. Episoadele de depresie post-partumsau frica irationala. Ele prezinta multe simptome cum ar fi: puls accelerat, transpiratii, senzatie de moarte iminenta, ameteli. Exista si un alt subset de femei care prezinta dupa nastere simptome ale tulburarii obsesiv-compulsive. Ele pot avea ganduri repetitive, inclusiv legate de ranirea copilului. Astfel pot ajunge sa evite sa se apropie de copil pentru a atenua aceste ganduri si pot prezenta anxietate. Cercetarile evidentiaza ca schimbarile bruste ale nivelurilor hormonale de estrogen, progesteron si hormoni tiroidieni au un efect puternic asupra dispozitiei.

Debutul post-partum al episoadelor de tulburari dispozitionale pot avea sau nu trasaturi psihotice. Infanticidul este deseori asociat cu episoadele psihotice postpartum, caracterizate prin halucinatii care ii comanda sa omoare copilul, dar pot apare si in episoade severe de depresie post-partum fara halucinatii sau delir specific.

Riscul de episoade post-partum cu trasaturi psihotice este in mod particular crescut la femeile cu episoade anterioare de tulburari dispozitionale post-partum, dar este crescut si la cele cu tulburari de dispozitie. Odata ce o femeie are un episod post-partum cu trasaturi psihotice, riscul recurentei este de 30-50% pentru fiecare nastere.

c. Psihoza de după naștere este o afecțiune extrem de rară (după unele estimări doar una la zece mii de mame este afectată) și apare, cel mai probabil, la mamele care aveau anterior nașterii predispoziții spre boli psihice.

Când o mamă suferă de psihoză postpartum ea pierde contactul cu realitatea, fiind incapabilă să distingă între realitate și imaginație, este foarte deprimată și prezintă halucinații, manifestă stări confuzionale sau delirante. Exista un subset de cazuri de femei care prezinta episoade psihotice post-partum care pot include infanticid. Se caracterizeaza prin halucinatii ale proaspetei mame sa ucida copilul, sau prin idei delirante conform carora copilul ar fi posedat. Dar pot apare si in tulburarile de dispozitie post-partum severe fara halucinatii sau idei delirante specifice. Episoadele de depresie post-partum cu elemente psihotice apar la 1 la 500-1000 de nasteri. Depresia post-partum poate evolua in psihoză dacă apare dupa un eveniment dramatic sau traumatic.

I.3.2. Sentimente normale pentru tânăra mamă după naștere

Descrierea sentimentelor comune tuturor femeilor care au devenit mame le poate ajuta pe acestea să depășească anumite momente critice; nu este obligatoriu ca aceste gânduri, trăiri sau emoții să apară cu aceeași intensitate la toate femeile.

Sentimentul de ușurare pe care mama îl simte după naștere deoarece nu trebuie să își mai facă griji din cauza travaliului, nu se mai întreabă despre sănătatea copilului.

Sentimentul de împlinire pe care mamele îl simt mai ales când își dau seama că au depășit stresul travaliului și al nașterii; ele se pot simți grozav de mândre de copilul pe care tocmai l-au născut.

Nevoia de a se "spovedi", respectiv tendința mamelor de a povesti mereu, în detaliu, scenariul nașterii.

Sentimentul de gol sufletesc care poate să apară – deoarece femeile nu mai au un copil care să miște în pântec.

Emotivitate exacerbată manifestată prin: vulnerabilitate crescută, sensibilitate în fața unor lucruri care altădată nu le-ar fi mișcat.

Sentimentul de vină că a născut prin cezariană poate afecta respectul față de propria persoană la mamele care nu au fost pregătite în prealabil pentru această intervenție.

Dezamăgirea pe care o simt proaspetele mame atunci când și-au format anumite expectanțe referitor la travaliul și la naștere iar realitatea a fost cu totul alta.

Îngrijorări pentru viitor, uneori exagerate.

Sentimentul că nu va face față rolului de mamă apare mai ales când copilul are un comportament mai dificil;

Regretele trecătoare pe care o mamă le simte mai ales atunci când este foarte obosită și nu reușește să-și găsească echilibru.

I.3.3. Emoțiile mamei și dezvoltarea umană

Timp de aproape 100 de ani am fost convinși să credem ca destinul nostru este determinat genetic. Potrivit acestei concepții bazate pe dogmele științelor medicale tradiționale, dezvoltarea organsimului nu ar fi altceva decât o „citire” a programelor genetice moștenite.

Dogma, denumită oficial „prioritatea ADN-ului” presupune ca genele prin capacitatea lor de a deveni active sau de a se inactiva, joacă un rol cauzal determinant în controlul expresiei biologice și al comportamentului. Astfel s-a ajuns la conceptul de „determinantă genetică”, la afirmația ca viețile noastre sunt pre-determinate de programele genetice. De câte ori apăreau deviatii în comportament sau alterari ale fiziologiei, geneticienii determiniști le puneau imediat pe seama defectelor genetice sau mutatiilor.

Adepții determinismului genetic susțin ca expresiile fiziologice și comportamentale sunt determinate încă din momentul concepției, când are loc unirea genelor <http://www.nou-nascuti.ro/scoala_părinților.html?id=447> spermatozoidului cu ale ovulului. Potrivit acestei viziuni mecaniciste, contribuția materna la dezvoltarea fetusului se reduce la simplă oferta de suport metabolic. Aceasta dogma tradițională care atribuie o semnificație redusă impactului factorilor pre și perinatali devine radical contestata de cercetările recente din domeniul biologiei celulare.

În contrast cu teoriile determinismului genetic, devine evident faptul ca expresia organismica este dinamic și intim legată de influentele de mediu. Genele din nucleu reprezintă într-adevăr tiparul pentru fabricarea proteinelor, molecule responsabile pentru caracterele fizice și pentru mecanismele care stau la baza comportamentului. S-a descoperit însă și acum este acceptat faptul ca reglarea expresiei genetice, care presupune activarea sau inactivarea genelor, nu este o proprietate intrinsecă a genelor ci este controlată de semnalele de mediu. (Nijhour, 1990). Suntem de asemenea conștienți acum de faptul ca organismele aflate sub stress sunt capabile să-și modifice ADN-ul și să creeze noi gene în efortul de a se adapta la provocarile aduse de mediu (Thaler, 1994). Am putea spune ca organismele nu sunt genetic determinate ci mai degrabă se dezvoltă în echilibru cu mediul lor și selectează sau, dacă este necesar, rescriu programele genetice care le pot asigura supraviețuirea.

Un articol în „Science” intitulat „O noua perspectiva în ghidajul matern” (Penisi, 1996), revela faptul ca părinții <http://www.nou-nascuti.ro/scoala_părinților.html?id=35> transmit mult mai mult decât material genetic progeniturii lor. Raportul face cunoscut faptul ca părinții aduc contribuția lor non-genetica care influențează într-o maniera esențială dezvoltarea copilului, cu implicații profund ecologice și evolutive. Studiile citate relevă faptul ca în ceea ce privește contibutia materna, aceasta poate să crească șansele de supraviețuire a fatului și poate chiar influenta abilitatea speciei de a se adapta la mediu. Dovezi recente demonstrează, în cazul unui copil care prezintă un defect genetic, faptul ca „expresia „ acestui defect poate fi extrem de variabilă. De exemplu, sindromul Tourette, care se mainfesta prin ticuri motorii și vocale severe, se datorează prezenței unui singr defect genetic care se manifestă dominant. Totuși, acest defect genetic se poate manifestă cu grade de severitate foarte variabile. Este acum recunoscut ca variabilitatea largă a expresiilor genetice este reglată de factori non-genetici, incluzând influentele mediului prenatal (Wolf, et.al., 1996). Influențele pe care le poate avea mama asupra fatului trasează o cale importanta în ideea modificarii viitorului prin aport de conținut informational și de conținut material. Acest conținut poate fi orice poate influenta modul de dezvoltare a embrionului” . În ceea ce privește influenta conținutului material, este binecunoscut rolul biochimiei mamei în dezvoltarea fetala. Suntem mai ales atenți la menținerea unui status nutritional adecvat în timpul sarcinii. Cercetări mai recente atrag atenția publicului asupra efectului debilitant pe care îl au asupra sarcinii toxinele materne și drogurile, cum ar fi fumul de țigară, alcoolul sau cocaina.

Aproape oricine este într-un fel sau altul familiarizat cu impactul pe care-l are asupra dezvoltării umane aspectul material (conținutul biochimic) al mamei. Cu toate acestea, foarte puțini sunt conștienți de faptul ca, în timpul sarcinii, trece permanent de la mama la fat un conținut informational. Informația transmisă de la mama la fat reflecta starea mediului, conform atitudinililor de viața pe care mama le manifestă. Emoțiile mamei, cum ar fi frica, mania, iubirea, speranța, pot să modifice biochimic expresia genetică a copilulu. Perceptiile noastre despre mediu și emoțiile care le însoțesc produc în organism răspunsuri biologice prin eliberarea în sânge a unor molecule „semnal”. Aceste „semnale” produse în sânge consecutiv unei anumite emoții activează specific proteine receptoare de pe suprafața celulelor din țesuturi și organe. Acești receptori activați devin comutatori moleculari care determina adaptarea sistemului metabolic și a comportamentului organismului, pentru a face fata provocărilor mediului. Răspunsurile fiziologice la semnalele de mediu includ reglarea sistemului nervos, a organelor endocrine și a funcțiilor cardiovasculare, respiratorii, digestive și excretorii.

În timpul sarcinii, percepția mediului de către părinte este comunicată chimic fetusului prin placenta, bariera celulară dintre sângele matern și cel fetal. Moleculele chimice, eliberate în sângele mamei ca răspuns la emoții, traversează placenta și induc un efect în celulele ținta ale copilului, identic cu răspunsul produs în celulele ținta ale mamei. Deși copilul în dezvoltare nu este „conștient” de detaliile care au produs răspunsul emoțional al mamei, el este conștient de consecințele fiziologice ale emoțiilor și de senzatiile produse.

În timpul dezvoltării sale în mediul uterin închis, copilul are o viziune asupra mediului așa cum este ea definită de percepția părintelui și de comportamentul sau. Comportamentele parentale sunt în general ciclice și, atunci când se repeta, ele dezvoltă un anumit chimism comportamental la fat. Prin urmare, perceptiile parentale și răspunsul parental la stress-ul din mediu sunt împărtășite fatului și servesc la programarea expresiei comportamentului sau.

„Memoriile” comportamentale sunt parțial legate de apariția unor celule specializate și a unor receptori tisulari proteinici care servesc drept „filtre- în amintirea semnalelor din trecut. „Filtrele” comportamentale dobandite în timpul „programarilor” pre- și perinatale sunt calea prin care Natura îl pregătește pe nou-născut să funcționeze în mediul în care trăiesc părinții. Tehnic vorbind, aceste filtre „învățate” îl vor ajuta pe copil să se adapteze mult ari repede și cu succes la mediul de acasă. Experiența părinților ajuta „pre-programarea” comportamentului copilului, pentru a face fata cu succes exigențelor de mediu în care va trăi.

Este important de remarcat ca evenimentele parentale individuale de furie și frica nu perturbă neapărat „fiziologia”copilului pe cale de dezvoltare. Numai emoțiile manifestate „cronic” în mod continuu, și-au dovedit efectul perturbator în timpul sarcinii. De exemplu, părinții care nu își doreau să aibă un copil, părinții care sunt în mod continuu preocupați de șansele lor de supraviețuire și deci implicit și de cele ale copilului lor, femeile care suferă abuzuri fizice și psihice în timpul sarcinii, reprezintă situații unde influentele adverse de mediu petrecute în perioada sarcinii și nașterii copilului îl pot afecta pe acesta. Acestea sunt toate cazuri de abuzuri repetate după un anumit tipar, total diferite fata de situațiile în care părinții își pot exprima ocazional și tranzitor o anumită emoție în exces.

Este de reținut faptul ca aceste consecințe comportamentale pentru copiii expuși în timpul dezvoltării lor prenatale la atitudini negative sau distructive pot fi anulate din punct de vedere psihologic, odată ce aceste situații sunt recunoscute.

Din aceasta perspectiva noua, suportul parental reprezintă evident mult mai mult decât o simplă sursa metabolica și un adăpost sigur pentru dezvoltarea fatului. Perceptiile și atitudinile părinților în perioada prenatală ajuta fătul să se pregătească să învețe a se adapta la noul mediu. Este evident avantajul pentru supraviețuire oferit de „programarea” prenatală. Din nefericire, majoritatea părinților nu sunt conștienți de faptul ca emoțiile și comportamentele lor influențează direct pe copil în perioada prenatală. În consecința, furia și frica parentala manifestată constant compromite dezvoltarea copilului și sănătatea lui, deoarece stress-ul emoțional are un impact chimic asupra fatului. În uter, fătul dobandeste „atitudini” despre viața în funcție de modul în care descifrează semnalele „comportamentale” prezente în sânge. Cu toții suntem conștienți de chimia emoțională care ne afectează în mod evident punctele noastre tari și slăbiciunile noastre. Când este vorba de copilul în dezvoltare, aceeași chimie va avea impact similar asupra fetus-ului.

Noile cercetări referitoare la influentele materne și de mediu în ceea ce privește expresia genelor subliniază nevoia urgenta de a recunoaște „rolul parental conștient”. În manifestarea rolului de părinte în mod conștient, conceptul de „familie” devine o realitate din momentul concepției. Părinții trebuie să devină conștienți de faptul ca încă din momentul concepției, de-a lungul dezvoltării pre și postnantale, gândurile lor, atitudinile și comportamentele lor vor influenta profund dezvoltarea copilului lor și sănătatea lui.

I.3.4. SARCINA și problemele ei

Depresia, tristetea, nefericirea, expresii de genul „ma simt prost azi !” sau „Am o stare proasta azi, n-am chef de nimic!” sau „Ma simt asa de trista !” si multe altele sunt formule lingvistice familiare, obisnuite, de exprimare a unei stari interioare careia daca i-am atasa un semn matematic acela ar fi cu siguranta „-„. Sunt stari negative. Insa dincolo de asumarea lor si firescul lor in anumite momente din viata, lucrurile se pot complica si pot depasi capacitatea de a face fata acestor sentimente. Lumea medicala si psihologica a studiat aceste fenomene manifeste in perioada de sarcina si au constatat lucruri foarte importante pentru bunastarea interioara si a familiei.

Studiile realizate pana in prezent in ceea ce priveste schimbarea fiziologica precum si a starilor psihologice cu aparitia celor psihopatologice din timpul sarcinii si dupa nasterea copilului au fost determinate de influenta pe care acesti indicatori o au asupra dezvoltarii ulterioare a copilului precum si asupra starii de sanatate a mamei si a comportamentului ei fata de sine, fata de copil sau anturaj.

Studiile realizate pana in prezent au fost determinante in crearea unor paradigme de intelegere a fenomenologiei clinice si a intelegerii cauzelor care determina schimbarile fiziologice si afectiv comportamentale si corelatiile intre aceste variabile. Ce este important de inteles este ca depresia este de doua ori mai des intalnita la femei decat la barbati insa asta nu trebuie sa confirme miturile si bancurile slabiciunii. Interesanta este intelegerea depresiei inainte de nastere sau pre-partum. Vom vorbi ulterior si despre depresia post-partum sau pe romaneste dupa nasterea copilului.

Cand vorbim de depresie, descriem o serie de indicatori. Depresia este o stare emotional-afectiva care se caracterizeaza prin unele dintre semnele urmatoare:

stare persistenta de tristete, de anxietate sau neliniste inexplicabila, o anumita goliciune sau „pustiu” interior;

lipsa de speranta si pesimism ;

sentimente de vinovatie, lispa de valoare personala, sentimentul de neajutorare;

lipsa interesului pentru placere sau preocupari care pana atunci va dadeau satisfactie aici incluzandu-se si lipsa apetitului sexual ;

energie scazuta, oboseala, incetineala ;

insomnie, trezire matinala sau somn prelungit ;

dificultati de concentrare, de memorie, tulburari volitionale (de vointa) ;

tulburari ale apetitului alimentar, cresterea sau scaderea lui ;

ganduri de sinucidere ;

plans aparent fara motiv, din nimic cum se spune;

simptome persistente fiziologice care nu isi au remediul in medicamente sau alte interventii, tulburari digestive etc.

În concluzie, depresia este o tulburare afectiva care are un impact asupra multor dimensiuni ale sanatatii individului, de la tulburari psihologice pana la consecinte in sfera echilibrului biologic.

Pentru intelegerea unei tulburari de acest tip, pe care nu o s-o numim complicata sau mai putin complicata, ci care necesita o atentie deosebita mai ales cand apare in perioada de sarcina, este important momentul aparitiei tulburarilor, durata in timp (cateva zile sau cateva luni) si factorii interni si externi persoanei. Durata mai mare solicita o atentie particulara. Cauze:

Schimbarile din perioada sarcinii, sigur atrag dupa sine o incercare biologica si psihologica de reechilibrare, este efortul oricarui organism de adaptare la noile conditii. Ori, in perioada sarcinii se produc schimbari in echilibrul hormonal al mamicii. Acest lucru atrage dupa sine si o schimbare timica, in dispozitia psiho-afectiva insa sa nu neglijam conditiile socio-afective si cadrul de viata, responsabilitati, stresori cotidieni (unii pot fi declansatori, trigers), sprijinul acordat de cei apropiati, de soti, de prieteni, de ceilalti copii. Spre exemplu, monoparentalitatea e o situatie delicata sau situatia in care mama este obligata sa aibă grija si de persoane mai in varsta la domiciliu, etc. Sunt o sumedenie de stresori, diferenta consta in reactivitatea persoanelor fata de aceeasi situatie, in asta consta diferenta intre indivizi.Sarcina este o incercare pentru mama, in aceasta perioada se produc schimbari importante in auto-perceptia femeii, in imaginea de sine. Apar amintiri despre propria copilarie, amintirile invadeaza, cineva le numea poetic „fantomele din camera copilului” (S.Freiberg), proprii parintii devin un model de referinta. O copilarie cu multe conflicte nerezolvate si parinti cu care nu se identifica usor sau se face conflictual determina o anumita ambivalenta adica un conflict intre sentimente contrare „acceptare – respingere”, „asumare a situatiei – refuzul copilului, „bucuria maternitatii-frica de responsabilitati”, „satisfactie-nemultumire”, „bucuria sarcinii-frica de schimbare biologica” etc. Sa nu uitam frica de nastere. E important pentru toate mamicile ca inainte de nastere sa aiba loc o pregatire interioara cu privire la acest eveniment.

Multe femei au o vulnerabilitate crescuta si dupa nastere atunci cand dezvolta simptome similare de depresie sau schimbari in dispozitia emotionala. Multi factori hormonali, spun studiile, contribuie la cresterea incidentei depresiei printre femei insa multe femei sunt vulnerabile si dupa nasterea copilului. Schimbarile hormonale si fiziologice precum si noile responsabilitati pot fi factori care duc la aparitia depresiei dupa nastere. Poate fi vorba de o depresie trecatoare, blues i se mai spune, este comuna, poate dura 6 zile insa un episod depresiv exploziv nu are o epidemiologie asa ridicata si daca initiaza o perioada mai lunga de timp de stare depresiva atunci se recomandă consultarea de urgenta a unui specialist care poate ajuta. Cand vorbim de specialist ma refer la medicul obstetrician la care adaugati medicul psihiatru, endocrinolog, psiholog sau psihoterapeut. Tratamentul acordat de un specialist este prima preocupare si aici ma refer si la cei din jurul mamei, care nu trebuie sa trateze cu indiferenta situatia ei, se poate complica. Un medic suportiv, atent si suportul emotional al familiei pot ajuta foarte bine si sunt principalele elemente de luat in seama pentru recuperarea starii de echilibru si mai ales pentru recastigarea disponibilitatii de ingrijire a copilului. Copilul are nevoie de mama sa, iar mama are nevoie sa se bucure de prezenta copilului

Englezii demonstrau in ultimii ani ca depresia este mai frecventa inainte de nastere decat dupa nastere. Este importanta concentrarea lor pe perioada pre-partum pentru ca se poate interveni preventiv astfel incat capacitatea de ingrijire a copilului si bunastarea interioara a mamei sa fie recuperate.

Ce trebuie subliniat este ca multe femei sufera de stari depresive in perioada de sarcina. Unele dintre persoane depasesc starea depresiva dupa nastere in timp ce la alte mamici se prelungeste si dupa ce copilul se naste. Exista si stari depresive de intensitate usoara, nevrotice, insa lucrurile se pot complica la starile depresive de intensitate severa, incadrate la tulburarile psihotice unde pot exista riscuri crescute de autoflagelare, conduita suicidara, si alte complicatii.

Unii cercetatori si clinicieni au dezvoltat interventii la nivel hormonal, estrogenul fiind hormonul administrat, se pare ca a produs o reechilibrare hormonala. Exista si interventii psihiatrice traditionale. Foarte important de precizat este ca nu sunt interventii unilaterale si ca de obicei este vorba de o abordare multidisciplinara si multifactoriala. Interventia medicului este capitala alaturi de interventia psihoterapeutica.

Nasterea unui copil este un eveniment, pe cat de traumatizant pentru mama, pe atat de fericit. Pana in acel moment, copilul a fost o fiinta pe care o simtea permanent, o vedea intr-un mod neclar, cu ajutorul ecografului,  in timpul vizitelor la doctor, despre care vorbea si pentru care facea planuri. In momentul venirii pe lume a copilului, mama constientizeaza pentru prima data cu adevarat ca viata sa nu va mai fi aceeasi.  
Legatura mamei cu copilul se construieste, incet-incet, din momentul conceperii acestuia. Exista femei care stiu ca sunt insarcinate, inca din primele zile, inainte ca testul de sarcina sa le confirme acest lucru. Este cea mai puternica legatura care se creeaza intre doua fiinte umane. In perioada sarcinii se pun bazele relatiei cu copilul, se construiesc scenarii legate de viitorul sau, odata cu aflarea sexului copilului, cu ajutorul mijloacelor moderne, i se prefigureaza intr-o oarecare masura viitorul, in functie de dorintele parintilor, de visele lor, de esecurile lor, de scenariile lor de viata, se verbalizeaza temerile in legatura cu copilul (Oare este normal? O sa fie destept? Va semana cu mine? etc).

Pana in momentul nasterii, in multe familii deja, mai mult sau mai putin constient, parintii si-au trasat o traiectorie in linii generale , a drumului pe care il va urma copilul. Ceea ce simte mama in momentul nasterii depinde intr-o buna masura de ceea ce a simtit pe parcursul sarcinii, inca de la inceput. Exista cazuri in care, intr-un mod mai mult sau mai putin constient, mama a respins sarcina, din diverse motive: propriul sentiment de respingere avut in raport cu propria mama, teama legata de viitor, de necunoscut, o relatie de cuplu conflictuala, absenta unui partener, moment nepotrivit de a avea un copil. Desi o farama de viata care abia prinde contur, copilul percepe starile afective ale mamei. Inca din viata intrauterina, copilul simte daca este dorit sau respins , daca este o bucurie sau o corvoada. El va veni pe lume cu sentimentul nesigurantei, al lipsei de iubire, al insecuritatii. Mama care a avut sentimente de respingere fata de sarcina, fata de copil, va oscila in general intre teama si acceptare, intre bucurie si rejectie. Relatia cu acesta (copilul) poate fi dificila, ambii simtindu-se neacceptati, neintelesi. Daca sentimentul de respingere se mentine, in mod inconstient, mama poate avea complicatii dupa nastere care o separa de copil, perpetuand astfel relatia de respingere-abandon. Copiii nedoriti sufera de foarte multe ori complicatii la nastere, sunt subponderali, se nasc prematur si au nevoie de ingrijiri speciale.Sentimentul de lipsa a iubirii poate fi o forma de violenta psihica, careia cu greu i se poate face fata, care genereaza traume greu de vindecat, cu atat mai mult cu cat copilul este o fiinta care nu se poate apara, nu poate intelege respingerea. Chiar daca mama este langa el, indeplinindu-i toate nevoile fizice, copilul, din primele clipe,  simte daca este iubit sau nu. Nimic nu este mai greu de suportat, decat absenta iubirii.Cand sarcina  a fost asteptata cu dorinta si speranta, si primita cu bucurie, sentimentele mamei la primul contact cu copilul sunt pe masura. Mama se bucura de nasterea copilului, se reface rapid pentru a putea avea grija de copil, este fericita si intreaga sa existenta se concentreaza in jurul acestei mici fapturi.Si in acest caz, sentimentele mamei de teama sunt normale, in special atunci cand e vorba de nasterea primului copil. In primele luni de viata copilul este total dependent de mama, fapt care poate fi de multe ori suprasolicitant pentru  aceasta , ii poate crea stari de ambivalenta, dorinta de distanta , de un ragaz pentru sine. De aceea este important ca mama sa beneficieze de sprijin in aceasta perioada, de persoane de incredere care o pot ajuta si sustine pentru a-si mentine echilibrul psihic.
Pentru mamele singure, care nu au un partener, experienta nasterii aduce cu sine o serie de temeri suplimentare, griji in legatura cu viitorul, in legatura cu propria capacitate de a avea grija de copil. Daca femeia a luat decizia de a avea un copil in lipsa unui partener, poate depasi mai usor aceste dificultati. Insa daca partenerul este cel care a parasit cuplul, refuzand sa-si asume responsabilitatile aduse de venirea pe lume a copilului, mama va trebui sa faca fata unor sentimente de frica, furie, durere, dezamagire, si sa fie in acelasi timp capabila sa aiba grija de copil, fara sa il invinovateasca sau sa regrete decizia de a-l avea. De masura in care reuseste sa depaseasca situatia de criza, va depinde bunastarea si siguranta psihica a copilului. Este important ca acesta sa nu simta ca a venit pe lume intr-un moment nepotrivit, inadecvat, ca este o greutate pe care mama o poarta cu greu, careia nu-i face fata, deoarece se va simti vinovat de nefericirea mamei, iar aceasta vinovatie este o povara mult prea mare pentru o farama de om.

Aducerea pe lume a unui copil, reprezinta pentru parteneri, dar in special pentru mama, un moment de readaptare, de restabilire a prioritatilor. Incepand cu modul de alimentatie si terminand cu programul de odihna, aproape totul se schimba. Orice readaptare implica renuntari, revizuiri, regandiri, si nu toate sunt usor de facut. Daca schimbarea este motivata cu dragoste, desprinderea de vechile obiceiuri se face mai usor. Pentru mamele care pana in acel moment au pus pe primul loc cariera, pot aparea frustrari legate de incapacitatea de a munci, de a avea viata dinainte, poate aparea dorinta de a relua mai devreme activitatea, dupa primele luni de la nastere. Este important de stiut ca, in aceste luni, copilul traieste starea de fuziune cu mama ca neseparare, el nu constientizeaza faptul ca mama este o persoana distincta de sine, ci o prelungire a sa. Disparitia mamei, chiar si pentru o jumatate de zi, ii va produce panica, deoarece nu are capacitatea de a-si reprezenta intoarcerea, ci va considera ca a fost abandonat. Separarea de copil, pentru a-i permite individualizarea se face treptat, atunci cand acesta este capabil sa se perceapa pe sine ca diferit de ceilalti, sa se descopere ca individualitate.    
In 1935, in cursul unor experiente celebre, Konrad Lorenz a descoperit ca atasarea boboceilor de gasca de mama lor, fenomen in aparenta „innascut”, se datoreaza unui proces foarte original, care pune in lumina coexistenta unei reactii ereditare si a unui fapt invatat: aptitudinea de atasare este innascuta, insa obiectul atasarii este dobandit.

Efectiv, boboceii, chiar si atunci cand sunt nascuti in incubatoare, se ataseaza de primul obiect mobil pe care il intalnesc si acesta poate fi crescatorul, o alta pasare, o pisica etc. Odata ce au adoptat drept parinti animale din alta specie, este imposibil sa mai fie determinati sa accepte indivizi din propria specie, chiar daca sunt propriii parinti. Aceasta atasare de prima creatura mobila (sau „amprenta”) se face in timpul unei perioade sensibile sau critice care dureaza 36 de ore, pare sa fie ireversibila si se gaseste la baza „atasamentului”, relatie stransa si privilegiata care ii leaga pe pui de mama lor.

Urmeaza apoi o tendinta de a evita sau de a fugi de alte obiecte si, in paralel, de a regasi repede grupul si mama care furnizeaza o sursa de siguranta, in caz de pericol real sau banuit. Pornind de la aceste prime observatii, fenomenele de amprenta si de atasament au fost in profunzime studiate, discutate si revizuite. Insa si in cazul mamiferelor exista atasament: fiecare mama isi recunoaste puii, chiar daca la rozatoare mici, pisici, caini, primate, care se nasc foarte imature, amprenta nu este instantanee, ca la pasarile studiate de Lorenz, ci se stabileste in cursul unei faze postnatale de fiziologie grupala sau sociala.

Pentru mamiferul mic, mama sau animalele din grup trebuie sa preia reglarea unui anumit numar de functii homeostazice pe care el le va putea indeplini mai tarziu: in special reglarea termica, dar si stimularile tactile, controlul sfincterului, aportul de hrana. Diferentierea si autonomia se dobandesc progresiv si sunt legate de maturizarea fiziologica, precum si de evolutia relatiei interactive cu mama, a carei atitudine se modifica progresiv, in functie de dezvoltarea capacitatilor puilor, si reciproc.

Ori, in ceea ce priveste emotiile, ne intereseaza multe dintre rezultatele acestor studii de etologie comparata a relatiilor precoce. Mai intai efectele securizante pe care le are prezenta mamei (sau personajul matern). Efectele sincrone sunt evidente: atractia pe care o resimte mama fata de pui si, prin extindere la specia umana, cea pe care o resimt adultii fata de bebelusi sau animale mici (si chiar fata de obiectele cu aspect “micut”) este foarte puternica. Respectiva atractie se manifesta prin apropiere, emisii de stimuli diversi si, atunci cand este posibil, prin contacte corporale. Aceste comportamente pot sa il linisteasca pe micutul in suferinta si reusesc macar pe moment sa-l opreasca din plans.

Tot la specia umana, spre varsta de opt luni, aceasta relatie devine personalizata: mama si personajele familiare devin securizante, in timp ce, dimpotriva, strainii provoaca neliniste (Spitz, 1968). In al doilea an de viata copilul incepe sa-si dobandeasca independenta prin explorarea teritoriului si a obiectelor noi din jur. Indepartarea de mama este insotita de un comportament specific de asigurare prin contact ocular: orice „indrazneala” sau noua incercare sunt punctate de priviri adresate mamei. In caz de neliniste sau frica, copilul fuge catre dansa.

Aceste comportamente sunt foarte obisnuite la mamiferele mici, iar Harlow (1958, 1959), intre altii, le-a evidentiat la macac. Chiar a aratat in cursul unor experiente celebre ca exista posibilitatea substitutelor materne securizante, oferind ca baza de explorare .mame. din fier acoperite de tesaturi. Dar efectele sincronice sau pe termen scurt, nu sunt singurele. Exista si efecte diacronice mai tardive, care sunt de mai multe tipuri. Efectele asupra stabilitatii emotionale: in functie de comportamentul mamelor (securizant, calm, echilibrat, cald, distant, nelinistit, dezechilibrat etc.) variaza si comportamentul copiilor (evaluat prin cantitatea de plansete si capacitatea de a suporta absenta).

Din legaturile familiale in chestiune, si bazandu-se pe ele, decurg mai multe fenomene cu urmari importante: legaturile sociale, indeosebi achizitionarea capacitatii de recunoastere a membrilor aceluiasi grup, si legaturile sexuale, si mai ales, in functie de specie, integrarea in grupul adultilor.

Pentru a rezuma, sa retinem ca inca din copilarie exista capacitati afective infantile si materne de atasament si de creare a unei legaturi speciale. Aceasta forta precoce de interactiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonoma si primitiva care permite dezvoltarea comportamentului matern si se continua prin dezvoltarea comportamentului social. Procesul de epigeneza interactionala ia diferite forme in functie de speciile animale si de personalitatile adultilor; in sanul speciei umane, procesul in discutie sufera, pe deasupra, si la presiunile culturale ce influenteaza probabil temperamentele de baza (anxios, agresiv, pacifist, cald, distant) si modalizeaza legaturile sociale intre adulti.

II. PSIHOLOGIA PERIODEI POST-PARTUM

II.1. Nevoia de afectiune a lauzei

Perioada de lauzie incepe imediat dupa nastere, si dureaza intre 6 si 8 saptamani. In aceasta perioada, proaspata mamica trece printr-o serie de modificari fiziologice care marcheaza, dincolo de aspectele oarecum neplacute si incomode, primul pas in procesul revenirii in urma sarcinii si aducerii pe lume a unui copil. Pe langa modificarile de ordin fiziologic, se produc si o serie de efecte de ordin psihologic, mai mult sau mai putin subtile, cu efect inevitabil asupra dispozitiei mamei. Din aceste motive, imediat dupa nastere intreaga familie a lauzei are tendinta, pe buna dreptate, de  a face tot posibilul pentru a menaja proaspata mamica si de a-i asigura o stare de confort fizic.  In unele situatii insa, aspectele care tin de confortul psihologic sunt neglijate, in conditiile in care nevoile lauzei de suport psihic sunt foarte mari in aceasta perioada .

Odata cu nasterea copilului, statutul femeii se schimba brusc, aceasta vazandu-se in situatia de a face fata unei situatii noi, si de a fi capabila, in primul rand sa ofere dragoste si afectiune neconditionate copilului, sa raspunda nevoilor acestuia de dependenta. Este lesne de inteles ca pentru o adaptare reusita la noua situatie, mama are nevoie de sprijin si de echilibru psihic. Odata cu aceasta trecere brusca, femeia este in totalitate acaparata de rolul de mama, negasind timp, pe perioada lauziei, pentru a se mai ocupa de rolul de femeie,  sotie, fiica, prietena. Din aceste motive, proaspata mama are nevoie de sprijin afectiv din partea familiei si a sotului, pentru a duce la capat cu bine aceasta perioada si pentru a se afla intr-o stare optima si a fi capabila sa raspunda nevoilor copilului.

Iata cateva dintre emotiile si temerile pe care le poate trai lauza, si care trebuiesc abordate cu multa afectiune, sprijin neconditionat si suport emotional din partea familiei:

1. Teama de a nu fi o mama suficient de buna. Nimeni nu se naste invatat, iar a avea grija de un copil care este in totalitate dependent de tine se poate dovedi un lucru deloc usor. Mama poate dramatiza greseli minore pe care le face in ingrijirea copilului, ajungand la concluzia ca nu este suficient de buna si de capabila pentru a face fata unei asemenea responsabilitati. Un pic de sprijin din partea familiei o poate ajuta sa depaseasca aceasta temere si sa abordeze copilul cu mai multa incredere.

Imaginea de sine este afectata datorita modificarilor fizice survenite in timpul sarcinii si in momentul nasterii. Mama se teme ca nu isi va recapata feminitatea, ca nu va mai fi placuta si atragatoare, ca nu isi va putea recapata silueta avuta inaintea nasterii. Nevoia de a se simti acceptata neconditionat in aceasta perioada este sporita, iar cei din jur vor trebui sa raspunda acestei nevoi pentru a o ajuta pe proaspata mamica sa isi redobandeasca increderea in sine.

2. Teama ca nu mai este la fel de importanta. Odata cu nasterea copilului, acesta devine centrul universului familiei, iar mama se poate simti neglijata , poate simti ca nu mai primeste la fel de multa afectiune. De aceea este indicat ca familia sa nu isi schimbe atitudinea protectoare si plina de grija fata de lauza.

Senzatia de dependenta fata de sot poate fi impovaratoare pentru o femeie care inainte de nastere a fost foarte activa. Ea poate ajunge sa se simta neajutorata si inferioara, pierzandu-si increderea in sine si in propria capacitate de a fi independenta.

Nasterea unui copil inseamna o schimbare totala a prioritatilor, copilului revenindu-i prim-planul vietii de familie, devenind centrul preocuparilor mamei. Este bine ca sotul sa isi asume  o parte din responsabilitatile ingrijirii copilului si sa sprijine mama pentru ca aceasta sa isi faca timp si pentru sine, sa continue sa se simta importanta si sa isi acorde atentie. Daca grija pentru copil ii revine in totalitate, va sfarsi in scurt timp prin a se simti epuizata si va avea sentimentul ca nu este sprijinita. Lauzia este o perioada a fuziunii intre mama si copil, perioada in care se pun bazele relatiei dintre cei doi. De aceea este important echilibrul psihic al mamei, deoarece copilul are capacitatea de a simti starile emotionale ale mamei si de a reactiona in rezonanta cu ele. Daca mama traverseaza o perioada de instabilitate emotionala, copilul va fi agitat si va intampina o serie de probleme de sanatate si emotionale.
Echilibrul psihic al mamei depinde in mare masura de sprijinul primit de la familie, de afectiunea neconditionata pe care aceasta este capabila sa i-o ofere pentru a-i asigura o stare de armonie psihica.

II.2. Factorii psihologici ai functiei parentale

Cei care nu sunt in stare sa-si reaminteasca trecutul ajung sa-l repete. In unele cazuri de abuz a femeii asupra copilului este vorba de respingere, indiferenta si o experienta a ostilitatii in propria ei copilarie.

A fi un parinte bun presupune ca nevoile de baza sa fie satisfacute timpuriu in viata ta. Aceste nevoi sunt : nevoia de dragoste, de ingrijire, de securitate si continuitate. Satisfacerea nevoilor de baza, nu conduce la o crestere relativ stabila a atasamentului, a posibilitatilor de identificare sau  de structurare a propriei vieti. Pentru aceasta este nevoie de o lume  in care mama sa-si poata defini limitele, sa-si rezolve singura problemele din viata de zi cu zi fara   anxietate si invinuirea  copilului.

 Cand aceste nevoi nu sunt satisfacute sau sunt satisfacute insuficient si sporadic, dezvoltarea personalitatii in ariile ei centrale va stagna si va deveni distorsionata. Cu cat aceste neajunsuri se instaleaza mai devreme, cu atat mai adanc este raul provocat personalitatii copiilor.

Cu cat au existat mai multi factori de stres in copilaria mamei, cu atat mai saraca pare prognoza de a fi un parinte bun. Tipul de dragoste/grija pe care mama a raportat ca a primit-o ea insasi fiind copil, a fost factorul cel mai sigur productiv pentru relatia cu proprii copii.
Mamele copiilor cu un atasament nesigur vor descrie adesea o relatie dificila, nefericita cu mamele lor. Daca mamele traiesc inca, relatia lor cu ele va fi la fel in realitate sau vor pretinde ca au avut o copilarie foarte fericita fara a fi insa capabile sa comunice vreun detaliu pentru a-l sustine. Pe de alta parte, vor putea sa asocieze episoade care sa mearga in directia opusa. 
Cateva mame care au descris o copilarie foarte fericita, au copii care au ‘‘atasament’’ sigur. O trasatura care le-a diferentiat de mamele copiilor ‘‘nesigur atasati’’ a fost aceea ca, in ciuda descrierii, si adesea a lacrimilor, au fost capabile sa o faca intr-un mod fluent si coerent. Au descris si experientele pozitive pe care le-au avut si se pare ca acestea au fost integrate in cele negative. Aceste mame au avut abilitatea de a si le aminti si de a trece prin ele.

Exista 4 dimensiuni ale personalitatii mamelor (Killen Hearp) ce afecteaza negativ functiile lor parentale. Acestea sunt : Imaturitatea, Probleme emotionale, Psihoza si Retardul

1. Imaturitatea

Ar putea fi factorul care afecteaza functia parentala cel mai puternic. Este vorba de acele mame care nu au avut parte de dragostea parintilor in timpul copilariei lor. Caracteristic pentru aceste mame este faptul ca ele adesea concureaza cu copiii in ceea ce priveste atentia celor care-i ajuta, lucru care oglindeste clar existenta unor nevoi aproape cronic nesatisfacute.
Exista diferite grade de maturitate sau trasaturi imature (Kileingmos si Larsen) care depind de cat de devreme sau la cat de grave lipsuri au fost expuse mamele in copilaria lor.

a) Imaturitatea primara este intalnita atunci cand activitatea mamei este caracterizata
prin imaturitate, cand ea nu a actionat nici inainte la un nivel mai matur si ea insasi nu a beneficiat de continuitate si ingrijiri. Aceste mame sunt cele care, cea mai mare parte a vietii lor, au trait in deprimare si esecuri repetate.

b) Imaturitatea secundara este intalnita la mamele care anterior au avut o comportare la un nivel  mai matur dar anumiti factori de stres din copilaria tarzie, adolescenta sau inceputul vietii de adult, esecul in educatie sau la locul de munca, sarcina in adolescenta sau casatorie prea timpurie, abuz de droguri sau alcool au condus la forme de comportament care caracterizeaza imaturitatea primara. Aceste mame au trait un proces de socializare structurat, dar in urma confruntarii cu cerinte si constrangeri prea mari, mai tarziu, au regresat catre nivelele de maturitate mai timpurii.

Exista 2 grupe de mame pe care le intalnim in situatiile cele mai serioase de neglijare (Polansky) : mame apatice si inutile si mame conduse de impuls. Unele mame pot avea trasaturi din ambele moduri de comportament si chiar pot sa aiba oscilatii de la un moment la altul, intre cele doua moduri.

i. Starea mamelor ‘‘inutile apatice ’’ poate fi vazuta ca o depresie, doar ca lipsesc
durerile pe care depresiile le aduc. Privatiunile la care au fost supuse in primul an de viata, le-a dus la furie, depresie si anxietate, care le impinge dincolo de limitele constiintei. Privatiunea a fost lasata ca o probleme nerezolvata si nerezolvabila, poate. Pentru a evita sentimente dureroase de depresie si anxietate ele au devenit lipsite de sentimente, senzatii si necorespunzatoare emotional, dezvoltand un zid de apatie. Le lipsesc relatiile apropiate. Rareori s-au angajat in relatii personale cu cineva, nefiind capabile sa coabiteze cu cineva sau sa ingrijeasca un copil, sa dezvolte alt tip de relatii decat cele bazate pe propriile nevoi. Dependenta lor este mare si pot pretinde un mod pasiv de viata. Cu pasivitatea lor se afla adesea in situatii in care problemele psiho-sociale trebuie rezolvate de altii. Tot aceasta pasivitate le face sa fie exploatate. Ele reprezinta un adapost pentru indivizii fara locuinta stabila si cu o situatie de viata dezordonata.

Mamele de acest tip cu greu reactioneaza la copii. Ele par a avea dificultati in a percepe semnalele si nevoile copilului. Nu par in stare sa se angajeze emotional, decat sporadic. Atasamentul copiilor fata de ele va fi slab. Lipsa de abilitate privind reusita unor activitati cu un anumit scop si siguranta infrangerii, le impiedica in dezvoltarea de aptitudini de parinte. De asemenea, abilitatea lor de a se exprima verbal este limitata, astfel limitand capacitatea de a rezolva problemele.

ii. Mamele conduse de impuls sunt, in primul rand, chinuite de neliniste, agitatie,
incomoditate si pot avea o caracteristica agresiva si persistenta. Lipsa controlului si a abilitatii de a vedea relatia dintre actiune si urmarile actiunii, duc continuu spre situatii nerezolvate, in care sunt puse in functiune fuga si proiectarea.

Aceste mame se plaseaza continuu in situatii noi de viata, ele sperand ca aceasta situatie va dura. Intalnim uneori astfel de mame conduse de impuls, cu perioade haotice, de scurta durata si cu perioade mai stabile, uneori. Cand sunt la capatul puterii, viseaza la fericire. Fericirea inseamna adesea un barbat stabil si toate conditiile practice pentru ca si copilul sa locuiasca impreuna cu ele. Adesea sunt capabile sa-l investeasca pe asistentul social, care se ocupa de ele, cu o experienta pe care el nu o are, deoarece li se pare ca acesta este singurul care le ajuta. Acest lucru nu este neaparat o manipulare constienta.
Mamele de acest tip sunt capabile sa tolereze o organizare a grijilor vietii zilnice fara a deveni dificile si nelinistite. Sunt impinse mai departe de impulsuri, in directia alcoolului, noi relatii si chiar spre criminalitate. Ele pot stabili relatii dar la un nivel foarte superficial si unilateral. Aceasta va influenta relatia fata de copil. Mamele se asteapta ca si copilul sa-si satisfaca singur nevoile de ingrijire si dependenta.

Mamele conduse de impuls au emotii intense dar de scurta durata. Acest lucru afecteaza viata copilului. Copilul simte ca mama se preocupa de el, pentru un moment, adesea intens apoi, in urmatorul moment, este abandonat in grija altora sau a nimanui. Copilul simte ca mama ii face promisiuni pe care nu le indeplineste si, adesea, el dezvolta un atasament plin de anxietate si ambivalent fata de ea.

2. Probleme emotionale

Dimensiunea problemelor emotionale cuprinde un numar de simptome diferite ca grad si perioade de manifestare. Este vorba de anxietate si/sau stari depresive, stari coercitive, necontrolabile, agresiune, comportament suicidal si/sau trasaturi paranoice. Problemele emotionale includ, de asemenea, sindromul stresului post traumatic (SSPT), revenirea unei traume traite inainte de cosmar, delir, nesomn, depresie, teama, vinovatie si neincredere.
Problemele emotionale pot fi : situationale, emotionale moderate sau emotionale serioase si cele foarte serioase. Problemele emotionale situationale au fost identificate atunci cand iesirile emotionale se manifesta in crize si in perioade de vulnerabilitate. Problemele emotionale moderate au fost identificate atunci cand aceste probleme disturba functionarea doar pana la un anumit grad. Problemele emotionale serioase au aparut atunci cand problemele emotionale nu impiedica ci extind perturbarea functionarii parentale, in majoritatea rolurilor lor. Problemele emotionale foarte serioase apar atunci cand problemele emotionale mentionate le fac pe mame incapabile sa functioneze ca in majoritatea rolurilor pe care le au in societate.
Simptomele variaza de la o mama la alta. Pot varia de la un moment la altul si pot fi mai mult sau mai putin dependente de situatia sociala a mamei. Copiii reprezinta adesea o solicitare coplesitoare pentru aceste mame. Ele pot reactiona fata de copii cu iesiri puternic agresive dupa ce s-au abtinut mult timp. Experienta lor nefiind prea buna, nedescurcandu-se cu copiii, par a cere ajutor cand ajung in faza in care copiii sunt mai dificili. Isi pot motiva propria lor stare depresiva ca fiind cauzata de comportamentul problematic al copilului.
Relatiile lor cu alte persoane sunt caracterizate de distanta emotionala, uneori pana la gradul la care se izoleaza ele insele. Aceasta contribuie la cresterea riscului pentru copil, pentru ca mama nu are o retea la care sa faca apel.

Sentimentul propriei ei valori este scazut iar sentimentele de vinovatie sunt puternice. Mamele au tendinta sa se plaseze in situatii umilitoare si degradante, de exemplu, in relatii de autodistrugere cu barbati, care le exploateaza si in care ele nu prea reusesc sa protejeze copilul de experientele traumatice. Acesti copii invata unul din cele doua roluri : fie rolul celui care abuzeaza, fie rolul de victima.

3. Psihoza

Unele mame, care isi expun copiii abuzului fizic, sufera de o boala psihica. Aceasta include totul, de la stari trecatoare de confuzii, de la depresii psihotice, boli maniaco-depresive, pana la stari paranoice de lunga durata. Multe dintre aceste mame se insanatosesc, insa altele dau nastere unui copil caruia nu sunt in stare sa-i acorde o ingrijire adecvata.
Exista 3 factori care decid intr-o mare masura in ce fel mamele se vor relationa la copil si nevoile sale: starea mamei care afecteaza perceptia ei asupra copilului; perceperea realitatii pe care mama o are si o comunica copilului; gradul de predictabilitate care caracterizeaza comportamentul mamei.

Psihozele pot fi ‘‘implicate’’, in care copilul este impins in sistemul psihotic al mamei si psihoze ‘‘neimplicate’’, in care mama cu boli psihice seriose nu este disponibila pentru copil.

Mamele cu stari paranoice si schizofrenice au mari dificultati in perceperea copilului si a nevoilor sale. Copilul pare a fi perceput in afara nevoilor mamei, nevoi pe care aceasta le proiecteaza la copil. Mama realizeaza ca, de fapt, copilului ii este foame cand ei insasi ii este foame. Exista si mame care nu sunt psihopate dar care evolueaza in, sau in afara starii de psihoza. Ele pot avea unul sau mai multe episoade de psihoza, sau starea lor poate fi cronica cu variatii.

Boala psihica poate fi stimulata sau cel putin pusa in legatura cu nasterea. Se pot intalni 3 stari diferite: psihoza dupa nastere, depresia dupa nastere si ‘‘melancolia post natala’’.
 
4. Retardul mintal

Mamele retardate mintal sunt concrete si rigide in modul lor de gandire. Este greu pentru ele sa se gandeasca la mai multe lucruri in acelasi timp si sa vada legatura dintre diferiti factori. Spre exemplu, semnele febrile de febra ar putea sa nu fie observate sau daca sunt observate nu se ajunge la gandul necesitatii tratamentului. Abilitatea lor limitata de a citi retetele si de a intelege sfaturi medicale, poate face dificil pentru ele sa prepare laptele si sa acorde tratament medical copilului bolnav.

Aceste mame au adesea probleme in legatura cu timpul, atat a urmari, citi ceasul cat si a intelege orele, zilele, saptamanile. De aici vin urmarile in modul in care ele se descurca in obligatiile de baza, zilnice.

Intelegerea numerelor este limitata la a citi numere si la a numara banii. Posibilitatea de a planifica problemele economice este foarte limitata. Acesti factori pot avea urmari in modul in care se descurca in ingrijirea copilului.

Multe dintre aceste mame invata functii simple parentale, practice, cum ar fi imbracatul, hranitul si adesea pot fi calde si pline de afectiune in contact cu copilul. Cu toate acestea, le lipseste abilitatea de a intelege schimbarile copilului si inca mai putin, nevoile evidente. Sunt rareori capabile sa-si adapteze ingrijirile in functie de dezvoltarea copilului. In aceste situatii, legaturile sociale ale mamei pot avea o importanta decisiva.

II.3. Funcțiile « mamei bune »

Când vorbim despre nevoile timpurii ale copilului și ale bebelusului, ajungem inevitabil la conceptul de “dependenta”. Bebelușul este în totalitate dependent de ingrijirile mamei, menite să-i satisfacă atât nevoile fizice, cât și pe cele emoționale. Ce se întâmpla însă dacă mama este ea însăși incapabilă să se susțină emoțional, când traversează o perioada grea, în care se simte neputiincioasa în a răspunde nevoilor copilului?

După cum am mai menționat, în primii ani de viața copilul trăiește în fuziune cu mama. Sentimentul sau de acceptare și securizare depinde de măsura în care mama este capabilă să răspundă nevoilor sale. În literatură psihanalitică există conceptul de “mama suficient de bună”, adică o mama capabilă să răspundă copilului îndeajuns de bine, încât acesta să nu resimta nicio lipsa ca fiind traumatizantă. Când copilul are în preajma să o mama suficient de prezenta și de disponibilă, el crește cu sentimental de a fi destul de valoros pentru cei din jur, cu capacitatea de a avea încredere în mediu și în ceilalți, cu convingerea ca este acceptat necondiționat. Toate acestea depind de echilibrul emoțional al mamei, de măsura în care și-a dorit copilul și i-a acceptat prezenta în viața să. Atunci când, din diverse motive, mama a respins copilul, făcându-l să se simtă nedorit sau inoportun, acel copil va crește cu sentimental rejectiei și inadecvarii, al vinovatiei de a-și fi împovărat mama cu prezenta să, al inadaptarii. Chiar dacă mama nu a formulat în mod clar respingerea, chiar dacă aceasta a rămas la un nivel inaccesibil, inconștient, copilul are o perfectă capacitate emoțională de a percepe emoțiile mamei.

Pot avea loc situații când mama respinge copilul, copilul plânge, are probleme de sănătate, mama resimte aceste lucruri ca pe o povara, se simte incapabilă să înțeleagă ce se întâmpla cu copilul, respingerea devine mai puternică, copilul reactioneza devenind din ce în ce mai dificil, iar cercul vicios continua la nesfârșit.

În alte cazuri, problemele din cuplu afectează mama, care își redirecționează frustrarile către copil. Lipsită de afecțiune în cuplu, mama poate găsi în copil alinarea, așteptând de la acesta să îi ofere suficienta iubire încât să îi suplinească lipsa . Ajunge astfel să îi creeze copilului o dependenta prelungită, nu îi permite să devină independent, de teama să nu îl piardă. Pe de o parte așteaptă de la el o cantitate și un gen de afecțiune adultă, care îi depășește capacitățile de copil, pe de alta parte face eforturi să îl mențină copil, pentru a nu îl pierde. Copilul devne astfel înlocuitorul partenerului, simțindu-se vinovat ori de câte ori încearcă să iasă din relație, să se diferențieze.Este o situație ambivalenta, încărcată de mesaje duble, care îi aduce grave perturbări și dezechilibre emoționale.

Analizând cercetările care se ocupa cu studiul dezvoltării emoționale, un loc deosebit îl ocupa teoria atașamentului. Psihologul John Bowlby, care s-a ocupat îndeaproape de acest aspect, dezvăluie faptul ca atasamentul este o nevoie de baza a ființei umane, de a stabili și menține apropierea cu o alta ființa, mai puternică, capabilă să protejeze, cu scopul de a asigura supraviețuirea. Este genul de relație timpurie care se creează intre mama și copil și de natura căreia, se pare, depinde modul în care persoana intra în relație cu alte persoane semnificative, mai târziu. Dacă în relația cu mama, în primul an de viața, aceasta a transmis copilului sentimentul de siguranța , acceptare și iubire, copilul va dezvoltă un tip de atașament sigur. În relațiile de mai târziu, el va manifestă încredere în sine și în ceilalți, va profita de oportunitatile care i se oferă și va fi echilibrat emoțional. Dacă, însă, copilul s-a simțit neacceptat, rejectat, abandonat, mama nefiind prezenta și disponibilă pentru copil, din cauza propriilor probleme emoționale, copilul va dezvoltă un tip de atașament nesigur (anxios, evitant sau haotic).

Copiii cu atașament nesigur se dezvoltă marcați de neancredere în sine și în ceilalți, au relații marcate de dependenta, neîncredere, conflicte, nereusite.

Modelele de atașament timpuriu prescriu modul în care copilul și viitorul adult vor relationa. Dacă relația primară cu mama capăta aspecte traumatice, este posibil ca, în mod inconștient, pe parcursul vieții, adultul să caute relații care să reproducă aceste aspecte care au rămas nerezolvate. Un copil care a fost abandonat de mama, poate intra în relații cu persoane care au un mare potențial demisionar, nestatornice, labile, care în cele din urma ajung să îl abandoneze, repetând trauma. Odată internalizat modelul, situațiile respective sunt căutate și tind a se repeta pe tot parcursul vieții, dacă persoana nu conștientizează ca ea însăși este sursa propriei nefericiri. Un copil cu o mama rejectiva, se poate orienta mai târziu către persoane incapabile să îl accepte necondiționat, intarindu-i ideea ca este incapabil de a se face iubit. El va tinde permament să facă pe plac celor din jur pentru a fi acceptat și va sfârși în continuare prin a fi respins. Sentimentul de vinovăție pentru ceea ce este va deveni din ce în ce mai mare, pe măsura ce încrederea în sine va scădea. Mesajele emoționale pe care le transmit părinții funcționează pentru copil ca o programare inconștienta, care îi va ghida mai târziu pașii în viața. “Nu ești bun de nimic”, “ești un prost”, “ești incapabil”, sunt mesaje care devin modalități de autosabotare. Copilul devine ceea ce i s-a spus ca este.

Mama ocupa cel mai important loc în viața copilului, iar capacitatea ei de a oferi iubire necondiționată acestuia îi va da dreptul la fericire sau i-l va refuza. Iubirea nu se învața, se simte sau nu. Ceea ce este important însă, este faptul ca copilul este perfect capabil să simtă dacă este sau nu iubit. El poate fi mințit în oricare alta privința, însă când vine vorba de acceptare și iubire, copilul simte încă din momentul în care se afla în pântecul mamei dacă este așteptat, iubit, dorit, uneori mai bine decât mama însăși. Este mai ușor să minți un adult, căci noi am fost educați într-atât să judecăm totul, să argumentam și să contraaargumentam, să ne îndoim și să revenim, încât nu mai știm cum este să simțim. Copilul nu cunoaște însă aceste lucruri de oameni mari, el poate doar atât: să simtă.

Există 7 funcții de baza ale mamei (Killen Heap), care sunt strâns legate una de cealaltă și se pot intrepatrunde până la un anumit grad. Aceste funcții sunt:

1. Abilitatea de a percepe copilul în mod realist

Modul în care este perceput copilul are urmări importante pentru atitudinea și comportamentul fata de el. Cu cât este perceput mai realist, cu atât mai mult apropierea de el se va face într-un mod adecvat nevoilor și potențialului lui. O percepere relativ realistă este în concordanță cu calitățile observabile ale copilului și ''motivele'' copilului aparute din diferite nivele ale dezvoltării lui.

În primul rând, mama poate atribui copilului propria ei agresiune, ostilitate și agresivitate. Apoi poate percepe copilul ca fiind agresiv, amenințător, prost sau nebun. Aceasta percepere distorsionată a copilului poate fi observată de la o vârsta fragedă.

În al doilea rând, mama poate atribui copilului calități pe care ea le-a observat la persoanele cu care a avut relații strânse înainte și din partea cărora a avut dezamăgiri și pierderi. Copilului i se pot atribui calitățile negative ale concubinului avut mai înainte. Mamele pot manifestă sentimente negative în moduri mai mult sau mai puțin directe.

Este necesar să se observe dacă copilul este perceput în special negativ de la naștere sau dacă i se atribuie calități negative în urma unei crize prin care mama a trecut. Cu cât perceperea copilului este mai negativă și mai de lungă durata, cu atât mai mare este pericolul pentru copil atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic.

În cazul unui abuz sexual copilul este perceput ca seducător și ca purtând responsabilitatea și vina pentru abuz. Comportamentul sexualizat, învățat și dobândit nu este atribuit abuzului sexual ci , mai degrabă, nevoii inerente a copilului de activitate sexuală. Copilul este condamnat și acuzat de ''sexualitate patologică'' iar adultul este nevinovat.

Unele mame percep copiii cu nevoile lor ca pe o anexa a lor. Lipsa perceperii copilului și proiectarea propriilor nevoi asupra lui, limitează posibilitățile copilului de dezvoltare a securității de baza și a autonomiei. Alte mame aproape ca nu îl observa ca pe o personalitate de sine stătătoare.

2. Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor să satisfacă nevoile copilului și nu invers

Mamele sunt cele care ar trebui să satisfacă nevoile emoționale ale copilului, nevoile de îngrijire, liniște și apropiere. Multe mame au percepții opuse și foarte nerealiste în ceea ce privește nevoile pe care le are un copil. Este vorba de mame care se așteaptă să primesca de la copil înțelegere, liniște și ajutor, lucruri pe care ele însele nu le-au primit de la viața. Aceasta se observa de timpuriu, de la vârsta de 2-3 ani. Ei își asuma responsabilități fata de părinți, fata de frați și fata de ei înșiși, ceea ce din punct de vedere al dezvoltării are un mare preț. Uneori mamele au așteptări neadecvate și manifestă rezistenta la dependenta copilului de ele.

De la mulți copii se așteaptă să fie o salvare a mamei imediat după naștere, se așteaptă ca ei să rezolve problema legată de alcool sau drog a mamei. Faptul ca propriile nevoi ale mamei sunt centrale în relația mama – copil, duce la cereri nerealiste și o lipsa de respect fata de nevoile copilului.

3. Abilitatea așteptărilor realiste fata de colaborarea copilului

Aceste așteptări privind colaborarea copilului joacă un rol decisiv în dezvoltarea să. Așteptările pot stimula, provoca și confirma. Cu toate acestea pot fi prea mari sau prea mici și, în consecința, să ducă la sentimente de insatisfactie sau lipsa de stimulare. O așteptare relativ realistă este în concordanță cu vârsta copilului, resursele și dezvoltarea să depinzând, printre altele, de cunostiintele mamei despre copii, așteptările și pretențiile pe care ele însele le-au trăit.

Copilul mai poate fi expus la cerințe extrem de nerealiste și de mari, confirmând astfel mamei rolul ei de părinte atunci când copilul reușește să trăiască în condițiile unor asemenea pretenții. Copilul trăiește cu toate acestea sentimentul unui accept condiționat.

Consecințele așteptărilor mari și adesea rigide care nu concordă cu nivelul de dezvoltare a copilului și potențialul lui și cărora copilul nu le poate face fata, sunt acelea ca mamele se simt deseori frustrate și-și revărsa mania pe copil. Ele pot reacționa prin respingere și abuz verbal și fizic. În afara de sentimentul unui eșec, copilul se simte respins și pedepsit pentru motive de neînțeles, ingreunandu-i dezvoltarea.

Pe de alta parte, mamele pot infantiliza copilul cu așteptările lor prea joase. Ele pot subevalua abilitatea fizica și mentală a copilului și, în consecința, să împiedice copilul în a-și folosi potențialul de care dispune.

4. Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunea cu copilul

Este hotărâtor pentru copil ca mama să fie capabilă să se angajeze pozitiv în relația cu el, în dezvoltarea, invatarea, jocul, tristețea și bucuriile lui . Un angajament predominant pozitiv este în concordanță cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se răspunde, de stimulare, de structurare și fixare a limitelor initiativei. Este foarte important ca mama să-l accepte pe copil așa cum este și să-i facă plăcere așa cum este el.

În cazul neglijenței copilului, se pot observa 2 modele diferite privind angajamentul mamei fata de copil : angajament negativ sau lipsa de angajament. Angajamentul negativ denotă respingerea, critică, cuvintele și acțiunile care pedepsesc. Lipsa angajamentului poate duce la un atașament nesecurizant. Pe de alta parte, angajamentul puternic poate să împiedice copilul să se dezvolte mai departe.

5. Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul

Abilitatea mamei de a se pune în locul copilului, înțelegerea modului în care acesta experimentează situațiile și nevoile, este decisivă pentru gradul în care mama este capabilă să răspundă copilului, nevoilor sale și să se abțină de la revarsarea frustrarilor vieții zilnice, a stresului asupra copilului.

Abilitatea de a-și face griji realiste în ceea ce privește copilul este importanta pentru rolul mamei și determina capacitatea de a îngriji copilul atât fizic cât și emoțional. Dacă mama are o empatie pentru copil, ea se simte îngrijorată în mod real, în timp ce lipsa empatiei va fi o trăsătura continua, înrădăcinată în personalitate, ce poate afecta întreaga funcționare paternă.

Empatia este, de obicei, legată de abilitatea de a fi în legătura cu cineva și de a-și reaminti propriile experiențe și sentimente. Ea este dependenta la rândul sau de atasamentul timpuriu al părinților.

6. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor proprii

Nevoile sunt cele care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un copil să se poată dezvoltă fizic, emoțional, intelectual și social. Este vorba de nevoile copilului mic de îngrijire regulată, hrană adecvată, stimulare, securitate și stabilitate. La vârsta de 2-3 ani apare nevoia de a explora mediul în împrejurimi sigure, previzibile, iar la 4-6 ani aceea de a se juca și de a avea compania altor copii în acest cadru sigur. Dacă mamele vor satisface aceste nevoi ale copilului, putem presupune ca propriile nevoi nu sunt atât de importante încât să nu le poată da la o parte.

Mamele care nu au abilitatea de a-și aminti experiențe din copilărie, ar putea primejdui viața copiilor mici și expune copiii mai mari la situații provocatoare de trauma și anxietate. Aceasta funcție importanta, la rândul ei, are legătura cu abilitatea mamei de a vedea o relație intre comportament și urmări.

7. Abilitatea de a-și înfrâna propria durere și agresivitate fără a o rasfrange asupra copilului

Un anumit grad de abilitate de a tolera conflictele și frustrarea este decisiv în rolul de mama. Este inevitabil ca și copiii să le frustreze pe mame. Conflictele și frustrarea intre părți, la fel ca și cele avute în afara familiei, pot să se rasfranga asupra copilului când abilitatea de a prelua conflictul și frustrarea este limitată.

Multe mame par să aibă o atitudine de agresiune continua fata de orice și oricine. La multe dintre acestea se poate observa o comportare prin care ele provoacă copilul la o reacție violenta, atunci când acesta manifestă o forma de comportament pe care însăși mama a provocat-o. Unele mame pot părea să fie foarte controlate în ceea ce privește agresiunea. Ele pot fi însă convinse ca este drept să pedepsesca copilul și își pot justifica cu tărie folosirea violenței fata de copil.

O relație conjugala conflictuala, experiența lipsurilor sau conflicte în munca și somajul pot să se rasfranga asupra copilului, el fiind prezent, disponibil, fără apărare, uneori chiar provocator, făcut parcă pentru a fi paratrăsnet în asemenea situații.

II.4. Efectele depresiei post-partum asupra copilului

Nu doar nou-născutul se confruntă cu o lume nouă, ci și părinții acestuia, a căror viață se schimbă profund odată cu apariția micuțului. Noii părinți trec printr-una din cele mai mari schimbări din viața lor: tranziția la rolul de părinte. Bucuria venirii pe lume a bebelușului este însoțită în mod natural și de o mare anxietate, care poate fi benefică, ajutând părintele să se mobilizeze și să se confrunte cu noua sa responsabilitate, sau poate duce la depresie atunci când devine copleșitoare. Părinții au nevoie în această perioadă de tot atâta grijă din partea altora, ca și copilul lor.

Deseori starea de depresie a părinților (pentru că nu doar mama poate să sufere de depresie, ci și tatăl) îi face pe aceștia indisponibili la solicitările bebelușului. Ei devin incapabili de a răspunde la cele mai importante și evidente nevoi ale copilului, precum nevoia de hrană, de exemplu. Copilul se simte foarte neajutorat în aceste situații și poate să reacționeze în două moduri: fie prin încetarea exprimării nevoilor sale la care părinții nu răspund, fie prin manifestarea exagerată a acestora, devenind deosebit de insistent în solicitarea atenției părinților.

Depresia mamei poate afecta dezvoltarea limbajului copilului, și chiar dezvoltarea creierului acestuia, deoarece starea de indisponibilitate o face să îi acorde mai puțină atenție, să se joace și să vorbească mai puțin cu el. Specialiștii au demonstrat chiar că, dacă mama suferă de depresie copilul poate să aibă ulterior dificultăți de învățare sau probleme comportamentale.

Modul în care această stare de depresie afectează comportamentul matern este destul de diferit, fiecare trăind experiența în individualitatea ei. Au fost observate însă două stiluri dominante de interacțiune asociate depresiei postnatale, și anume stilul matern detașat sau retras și stilul intruziv.

Mamele detașate sau retrase se caracterizează printr-o atitudine nestimulantă și neimplicată, au mai puține reacții pozitive față de copilul lor și îi învață mult mai puține lucruri. Acestea nu răspund nevoilor copilului lor, ceea ce duce la apariția sentimentului de nesiguranță.

Așa cum arată studiile longitudinale, această nesiguranță a copilului duce la creșterea stresului și a frecvenței comportamentelor de evitare. Astfel el va deveni foarte închis și nu va mai interacționa nici cu mama și nici cu ceilalți din jurul său, manifestând același pattern de răspuns diminuat.

Intervalul de vârstă 2-6 luni este o periadă critică deoarece copilul își dezvoltă abilitățile cognitive și sociale. Este importantă acum calitatea interacțiunii lui cu mama, deoarece aceasta creează premizele pentru relațiile sociale ale copilului pe termen lung. Lipsa interacțiunii, datorată comportamentului insensibil, lipsit de căldură emoțională al mamei, poate duce la dificultăți de comunicare între ea și copil.

Bebelușii reacționează în oglindă la depresia mamei lor. Încep să zâmbească mai puțin, plâng mai mult, sunt mai retrași și apatici, nu interacționează cu mediul, se joacă puțin. Ei încep să manifeste aceste reacții și în comportamentul cu alții, riscând să dezvolte un stil perturbat de relaționare socială.

Mamele intruzive devin prea implicate în relația cu copilul lor, suprastimulându-i. Ei suferă o diminuare a funcțiilor cognitive, sunt mai iritabili, mai agitați și trăiesc mai frecvent stări de furie sau anxietate.Copiii pot manifesta în consecință deficiențe de învățare, având performanțe mai slabe la școală.

Copiii mamelor care manifestă aceste stiluri de interacțiune, indiferent că sunt retrase sau intruzive, manifestă semne evidente de dezechilibru, dezvoltând în timp mai multe comportamente evitante și un nivel mai mare de stres.

Tendințe generale ale comportamentului parental asociate depresiei postpartum:

Comportamente negative sau coercitive – sunt asociate cu stări de iritablitate și ostilitate ale mamei în relația cu bebelușul;

Comportamente de detașare sau neimplicare – caracterizate de o stimulare inadecvată a copiilor, prin retragerea sau absența implicării mamei în relația cu copilul;

Comportamente pozitive – care apar rareori. Se întâmplă însă ca mama, deși aflată în stare de depresie, să poată să se joace cu copilul și să manifeste față de el atitudini pozitive de îngrijire.

Cu cât depresia mamei este mai de lungă durată, cu atât este mai semnificativ și impactul pe care îl are asupra copilului. Însă chiar și când starea mamei durează doar câteva luni, pot să apară consecințe pe termen lung în anumite aspecte ale dezvoltării copilului, mai ales la nivel socio-emoțional. Aceste efecte sunt mai probabile la băieți decât la fete, deoarece băieții sunt mai vulnerabili în primii ani de viață la stresori fizici și emoționali decât fetele.

Efectele depresiei postpartum asupra copiilor în diferitele stadii de dezvoltare:

III. STUDII DE CAZ ALE REACȚIILOR POST PARTUM

III.1. Studiu asupra maternitatii. Chestionar.

Perioada gravidității, momentul nașterii, perioada ce urmează imediat nașterii sunt evenimente cu un puternic caracter autobiografic. Încărcătura afectivă din această perioadă are drept efect o fixare cu o mare acuratețe a faptelor, impresiilor și chiar a așteptărilor.

Un studiu realizat a avut drept temă consistența amintirilor din perioadele de travaliu, de naștere și de post-travaliu. Un aspect a fost și o analiză calitativă a stării psihice de dinaintea și de după momentul nașterii, încercând să surprindă tabloul trăirilor afective și pe cel al cognițiilor.

Nu am putut identifica în literatura de specialitate nici un studiu referitor la dinamica amintirilor din perioada gravidității sau a perioadei post-partum. La un prim contact cu femeile care au trecut prin experiența gravidității s-ar părea că este vorba de o dinamică a intensității și tipurilor de amintiri, acestea asemănându-se cu cele legate de evenimentele traumatizante: în perioada de dinaintea nașterii predomină trăirile cu un conținut negativ, chiar înaintea nașterii se poate observa o îmbunătățire a conținutului ideatic. Imediat după naștere femeile își amintesc foarte bine cum a decurs travaliul și ce a urmat în perioada imediat următoare. Din experiența practică pe care o avem, totuși s-a constatat că, pe măsură ce trece timpul, amintirile cu un conțiut negativ se estompează mai repede decât cele cu un conținut pozitiv, iar pe măsură ce trece timpul își amintesc din ce în ce mai puține detalii, în general amintirile concentrându-se în jurul unei singure idei care capătă valoare de temă.

Cercetarea și-a propus să urmărească:

1.verificarea ipotezei conform căreia în perioada post-partum (după naștere) femeile își amintesc în detaliu experiențele legate de naștere

2.identificarea dinamicii afective și cognitive din perioada gravidității și maternității

3.identificarea variațiilor calitative și cantitative între primipare și multipare, precum și între femeile care au născut normal și cele care au născut prin operație de cezariană

Plecând de obiectivele enumerate, există următoarele ipoteze de cercetare:

Ipoteza I: În perioada de lehuzie există variații cantitative în ceea ce privește consistența informațiilor reactualizate.

1. Există diferențe între cantitatea de informații reactualizată de către primipare și de către multipare.

1.1 Vor exista diferențe cantitative privind consistența amintirilor din timpul nașterilor.

1.2. Vor exista diferențe cantitative privind consistența amintirilor din momentele imediat următoare nașterii.

1.3 Femeile aflate la prima naștere își vor reaminti mai puține informații comparativ cu multiparele.

Ipoteza II: Există diferențe calitative între tonalitățile afective și cognitive la tinerele mame.

2.1 Se poate constata o dinamică afectivă și una cognitivă în perioada gravidității, precum și din cea a travaliului.

2.2. Există diferențe calitative între reacțiile femeilor avute la primul contact cu copilul.

Ipoteza III: Există aprecieri diferite față de impactul noului-născut în viața noii familii.

3.1 Există diferențe calitative în aprecierea măsurii în care acest copil este considerat a schimba viața tinerei mame în funcție de tipul nașterii.

3.2 Există diferențe calitative în ceea ce privește schimbarea stării de fapt prezente.

Lotul experimental

Cercetarea a fost efectuată în orașul Iași în perioada noiembrie 2002 –ianuarie 2003 în Maternitatea „Elena Doamna” din Iași. La cercetare au participat 47 de femei aflate în perioada de lehuzie, dintre care 29 de nașteri au fost normale, iar 18 au fost prin operație de cezariană.

Chestionarul a fost aplicat în saloanele și rezervele Maternității “Elena Doamna” în decurs de mai multe săptămâni. Psihologul se prezenta spunându-și numele și funcția pe care o deținea. Apoi preciza scopul vizitei sale: “Eu realizez o cercetare privind informațiile pe care femeiile și le amintesc din perioada ce a precedat nașterea, din timpul travaliului, precum și din perioada imediat ulterioară. Vă rog să aveți amabilitatea de a răspunde la un chestionar cu 13 întrebări. Veți identifica atât întrebări la care aveți libertatea de a răspunde cum doriți, precum și întrebări la care va trebui să alegeți dintr-o serie de răspunsuri posibile. Mulțumesc.” Se revenea după aproximativ o oră pentru a se lua chestionarele.

Pentru a realiza această cercetare s-a utilizat un chestionar cu 13 itemi, ce conținea 8 întrebări deschise, cu răspunsuri la alegere și 5 întrebări închise.

prima întrebare cerea indicarea a trei experiențe considerate a fi semnificative în viața participantei.

urmează apoi o întrebare prin care se evaluează reacția avută în momentul aflării sarcinii.

sunt trei întrebări deschise care explorează credințele din perioada gravidității.

întrebare ce vizează un răspuns calitativ referitor la perioada pretravaliului, apoi una din perioada desfășurării travaliului.

următoarele două întrebări vizează aprecieri cantitative ce fac referire la informațiile din timpul travaliului sau din perioada imediat următoare.

următoarea întrebare solicită un răspuns liber și vizează acceptarea statutului de mamă.

ultima întrebare este una de tip închis și cere participantelor să aprecieze măsura în care acest copil le va schimba viața.

După cele 13 întrebări se cer câteva informații de natură factuală, cum ar fi: vârsta, tipul nașterii, paritatea (a câta naștere).

Variabilele folosite în cercetare

Variabilele dependente :

Diferențele calitative și cantitative dintre amintirile din perioada pretravaliului, a nașterii propriu-zise, precum și din perioada ce a urmat travaliului au fost evaluate astfel:

● cantitatea amintirilor – operaționalizată prin aprecieri, pe o scală cu 6 trepte, a cantității amintirilor din timpul nașterii și de după naștere

● natura informațiilor din perioada gravidității au fost evaluate cu ajutorul itemilor deschiși:

– principala temere legată de naștere

– cea mai mare temere legată de copilul ce urmează a fi născut

– anticiparea desfășurării nașterii

– tipurile de amintiri din timpul nașterii

● aprecierea impactului nou-născutului în viața noii familii se face cu ajutorul unui item inchis: măsura în care se va schimba viața, iar schimbarea stării de fapt prezente printr-un item deschis: posibilitatea schimbării trecutului.

Variabilele independente :

● tipul nașterii (normal/ cezariană)

● paritatea (primipară/ multipară)

● perioadele de referință (a gravidității, înaintea nașterii, din timpul nașterii, momentul vederii copilului)

Design-ul experimental

S-a utilizat un design experimental de tip 2×2 pentru verificarea ipotezei conform căreia există diferențe între cantitatea de informații reactualizată de către primipare și de către multipare

Pentru verificarea ipotezelor conform cărora există diferențe calitative între tonalitățile afective și cognitive la tinerele mame și existența diferențelor calitative în ceea ce privește schimbarea stării de fapt prezente s-a realizat prin calcul de frecvențe și analiza polarității itemilor.

INTERPRETĂRI STATISTICE ȘI PSIHOLOGICE ALE DATELOR OBȚINUTE

Ipoteza I: În perioada de lehuzie există variații cantitative în ceea ce privește consistența informațiilor reactualizate.

1. Există diferențe între cantitatea de informații reactualizată de către primipare și de către multipare.

1.1 Vor exista diferențe cantitative privind consistența amintirilor din timpul nașterilor.

Din prelucrarea statistică a datelor s-a obținut o diferență statistică seminficativă (p<0,01) între consistența amintirilor reactualizate de către femeile care au născut normal față de cele care au născut prin operație de cezariană, indiferent de paritate.

Femeile care au născut normal își reamintesc semnificativ mai multe informații din timpul nașterii comparativ cu cele care au născut prin operație de cezariană. Acest efect se datorează anesteziei generale din timpul operațiilor.

1.2. Vor exista diferențe cantitative privind consistența amintirilor din momentele imediat următoare nașterii.

Din prelucrarea statistică a datelor s-a obținut o diferență statistică seminficativă (p<0,01) între consistența amintirilor reactualizate de către femeile care au născut normal față de cele care au născut prin operație de cezariană, indiferent de paritate.

Femeile care au născut normal își reamintesc semnificativ mai multe informații din momentele ce au urmat imediat nașterii comparativ cu cele care au născut prin operație de cezariană. Acest efect se datorează anesteziei generale din timpul operațiilor.

1.3. Femeile aflate la prima naștere își vor reaminti mai puține informații comparativ cu multiparele.

Analizând datele obținute se poate constata o consistență mai crescută a amintirilor la multipare, comparativ cu primiparele, însă această diferență nu este statistic semnificativă.

Acest efect s-ar putea datora repetării experienței ce a contribuit la acumularea de cât mai multe detalii.

Ipoteza II. Există diferențe calitative între tonalitățile afective și cognitive la tinerele mame.

2.1. Se poate constata o dinamică afectivă și una cognitivă în perioada gravidității, precum și din cea a travaliului.

Analiza calitativă s-a realizat cu ajutorul calcului frecvențelor și a stabilirii polarităților.

După realizarea analizelor calitative s-au obținut următoarele date:

Principala temere legată de naștere o reprezintă durerile sau intervențiile chirurgicale suplimentare.

Durerea ce apare la naștere este un lucru frecvent și cunoscut de marea majoritate a femeilor. Cu puțin timp înaintea nașterii starea afectivă este dominată de trăiri negative, iar gândurile se concentrează adesea pe experiențe triste. Pe acest fond sunt supraevaluate posibilele dureri ale nașterii care o pot face pe gravidă să “paralizeze de frică” în timpul travaliului.

În proporție de 86% dintre femeile însărcinate au ca principală temere, în ceea ce privește viitorul copil, teama de malformații congenitale sau boli.

În ultimii ani a crescut incidența malformațiilor congenitale la nou-nascuți. Sunt medici care afirmă că acum se nasc într-o lună un număr de copii cu diferite malformații cât se numărau înainte în ani întregi. Pe acest fond este normal ca gravida să-și facă griji față de posibilitatea apariției unor malformații sau maladii cromozomiale.

Multe femei anticipează nașterea ca fiind un proces ce decurge mai ușor decât s-a întâmplat ulterior. Aceste așteptări se datorează și carențelor informative, motiv pentru care femeile anticipează un travaliu mult mai scurt și mai puțin dureros.

Deși există temeri foarte mari în ceea ce privește atitudinea gravidei față de naștere, s-a constatat că după internarea în spital starea lor se îmbunătățește. Acest lucru este posibil a se datora încurjărilor celorlalte femei care au trecut prin experiența nașterii. O contribuție importantă o are și dorința femeii de a trece cu bine peste aceste momente, acum ea fiind mult mai susceptibilă de a interioriza informații cu un conținut pozitiv, ce vizează încurajările.

Starea afectivă de dinaintea nașterii este una predominant negativă, de teamă sau frică. În ceea ce privește partea somatică și fiziologică a procesului nașterii, pretravaliul este marcat de contracțiile puternice, a căror intensitate crește, fiind femei care simt că își vor “pierde mințile de durere”. Acest lucru este valabil în cazul nașterilor normale. În cazul femeilor care vor naște prin operație de cezariană, ele își amintesc de pregătirile pentru operație. În acest caz sunt mai frecvente referirile la sprijinul familiei și a personalului medical.

Femeile care au născut normal își amintesc foarte bine cum a decurs nașterea. Cea mai pregnantă amintire este durerea și, în special, intensitatea crescândă a contracțiilor. De asemenea, un impact puternic îl are momentul expulziei fătului și auzirea plânsului acestuia.

Pe lângă aceste senzații sunt rememorate frecvent trăirile afective, fie ele pozitive sau negative. Trăirile negative sunt cele dominate de disperare, neputință, spaimă. După momentul expulziei apar trăirile pozitive și anume acelea de bucurie și împlinire.

Femeile care urmează a naște prin cezariană manifestă în principal nerăbdare, dorind să-și întâlnească cât mai repede viitorul copil.

2.2. Există diferențe calitative între reacțiile femeilor avute la primul contact cu copilul.

Momentul primului contact al mamei cu copilul este marcat de trăiri afective puternice. Cele mai multe femei verifică dacă au un copil sănătos și observă trăsăturile fizice ale acestuia. Reacțiile lor variază de la “E cel mai frumos copil din lume.” La “E urât.” Sau de la “Oare cum am reușit să fac un copil perfect?” la “Doamne, ce mic este!”

Trăirile afective sunt pozitive, trecând de la bucurie la mândrie și apărând instinctul de protejare. În cele mai multe cazuri apare sentimentul de împlinire și dispar toate trăirile negative, femeia rămânând cu sentimentul că “s-a meritat”.

Ipoteza III: Există aprecieri diferite față de impactul noului-născut în viața noii familii.

3.1. Există diferențe cantitative în aprecierea măsurii în care acest copil este considerat a schimba viața tinerei mame în funcție de tipul nașterii.

Există diferențe statistic semnificative (p=0,03) între aprecierea schimbărilor în cazul femeilor ce au născut prin operație de cezariană, primiparele anticipând schimbări mai importante decât multiparele.

O posibilă explicație pentru acest lucru ar putea fi statutul socio-economic mai ridicat în cazul femeilor care au născut prin operație de cezariană. Acestea, fie fac operația la cerere (și atunci își permit costurile operației), fie au o vârstă mai avansată, iar aceasta presupune, de obicei, o poziție socio-economică mai stabilă. De asemenea, aceste femei iau hotărârea de a fi mame după o matură chibzuință și, drept urmare, acest copil va avea un impact mult mai mare asupra vieții lor.

3.2. Există diferențe calitative în ceea ce privește schimbarea stării de fapt prezente.

Marea proporție a femeilor declară că nu ar schimba nimic dacă ar putea da timpul înapoi. Acele femei care declară că ar schimba ceva, în general, ele ar modifica ambianța fizică a desfășurării sarcinii, declarând că s-ar îngriji mai bine (alimentație, stare de sănătate).

Majoritatea femeilor declară că n-ar schimba nimic și ca modalitate de autoprotejare a propriei conștiințe. Presiunea socialului este foarte mare, iar ele interiorizează aceste cerințe care devin propriile lor gânduri. Aceasta este doar o fațetă a unei posibile explicații. Pe de altă parte, aceasta este o reacție normală după încheierea travaliului. Femeia, fericită că s-a încheiat o perioadă dificilă din viața sa și că a născut un copil sănătos, nu ar mai vrea să schimbe ceva.

Concluzii

Încă din momentul aflării faptului că o femeie este însărcinată ea resimte schimbările bio-psiho-fiziologice. Marea majoritate a participantelor la cercetare au declarat că ele au trăit o stare de mulțumire în momentul aflării faptului că sunt însărcinate. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină starea afectivă a femeilor trece printr-un adevărat “carusel”, de la stări de fericire și împlinire, la cele de disperare și teamă.

Cu cât sarcina avansează și se apropie de termen, starea afectivă capătă tonalități negative. Femeile își fac griji pentru sănătatea viitorului copil, iar în ceea ce le privește sunt speriate de nașterea care va urma. Marea majoritate a femeilor se tem de intensitatea și durata contracțiilor sau de accidentele ce pot apare și care pot pune în pericol integritatea copilului sau pe a mamei.

Multe gravide, după internarea în spital pentru a naște, intră în contact cu alte femei care au mai năascut și care le încurajează că totul va fi bine. Acesta este motivul pentru care acum se constată o îmbunătățire a tonusului afectiv, femeile așteptându-se ca nașterea să decurgă ușor, fără probleme.

Sprijinul oferit de către persoanele din salon sau de către personalul medical este foarte important, femeile care nu beneficiază de acesta având șanse mult mai mari de a intra în panică atunci când încep contracțiile și, în consecință, ele nu vor mai urma indicațiile personalului medical specializat, nașterea decurgând mult mai greu și astfel apărând “autoîmplinirea profeției”.

Odată cu declanșarea contracțiilor începe travaliul. Din această perioadă femeile își amintesc cel mai adesea intensitatea crescândă a contracțiilor și a durerilor, iar starea afectivă alternează între speranță, invocarea sprijinului divin și teamă. Femeile care nasc prin operație de cezariană își amintesc, cel mai adesea, pregătirile pentru naștere și despărțirea de travaliu. În aceste cazuri se evită lăsarea gravidei să intre în travaliu.

În cazul femeilor care nasc normal amintirile din timpul nașterii sunt foarte variate: de la cele negative – centrate pe contracții și dureri, la sentimentele de teamă, la momentul expulziei fetale, a auzirii plânsetului copilului și la sentimentele de bucurie ce copleșesc femeia.

Primul contact dintre mamă și copil este marcat în special de reacțiile afective ale mamei: aceste trăiri pozitive au darul de a reface psihicul femeii care astfel se simte fericită și împlinită. Trăirile afective sunt strâns împletite cu cognițiile referitoare la sănătatea copilului sau la calitățile sale fizice: asemănarea cu unul din membrii familiei sau aprecierea gradului de frumusețe. Tocmai pentru că natura a avut grijă să înzestreze nou-născutul cu elemente care ne stârnesc inconștient instinctul de protecție (ex: capul mare în raport cu restul corpului, ochii mari, fruntea rotundă) tinerele mame sunt copleșite de dorința de a lua copilul în brațe, de a-l pune la sân și de a-l proteja.

După naștere, marea majoritate a femeilor sunt împăcate cu noua situație, ele nedorind să schimbe nimic. Doar în puține cazuri ele ar dori unele modificări, dar care ar avea drept rezultat îmbunătățirea evoluției sarcinii.

În concluzie, consider ca binevenită ideea organizării de “ școli a viitoarelor mame”, în care femeile gravide să beneficieze de informare și de sprijin, atât din partea unor specialiști, cât și din partea rețelei de femei gravide care ar putea oferi un extraordinar suport moral.

Cele nouă luni de sarcină, precum și desfășurarea procesului nașterii sunt perioade de puternice frământări sufletești, iar aceste evenimente sunt incluse în experiențele semnificative din viața unei femei.

CHESTIONAR

1.Enumerați 3 evenimente pe care le-ați trăit sau care au provocat schimbări importante în viața dumneavoastră.a)……………………………………………………………………………………………………………………………….. b)……………………………………………………………………………………………………………………………….. c)………………………………………………………………………………………………………………………………..

2.Cum v-ați simțit în momentul aflării faptului că sunteți însărcinată? (marcați cu un „X”)

distrusă tristă indiferentă mulțumită fericită

O………………O……………………O………………………….O…………………………O

3.Ce informații dețineați despre graviditate și naștere?

a)sumare

b)de la diferiți membri ai familiei

c)am citit mult

d)am mai născut

e)am participat la „cursuri” pentru femei gravide

4.Care a fost principala dumneavoastră temere legată de această naștere?

5.Care a fost cea mai mare teamă a dumneavoastră legată de copilul pe care îl veți naște?

6.Cum credeați (înainte de naștere) că se va desfășura nașterea acestui copil?

7.Care este ultimul lucru pe care vi-l amintiți înainte de a intra în sala de nașteri?

8.Ce anume vă amintiți din timpul nașterii?

9.Cât de clar vă amintiți cum a decurs nașterea? (marcați cu un „X”)

Îmi amintesc foarte puține puține cu destule cu multe

detalii detalii detalii detalii

foarte vag O………………….O……………..O……………O……………O……………O foarte clar

10.Cât de clar vă amintiți ce a urmat după naștere?

Îmi amintesc foarte puține puține cu destule cu multe

detalii detalii detalii detalii

foarte vag O………………….O……………..O……………O……………O……………O foarte clar

11.Care a fost primul dumneavoastră gând după ce ați văzut copilul?

12.Dacă ar fi să dați timpul înapoi, până înaintea momentului când ați rămas însărcinată, ce ați schimba? De ce?

13.În ce măsură credeți că acest copil vă va schimba viața?

Viața mea foarte puține puține cu destule cu multe

schimbări schimbări schimbări schimbări

Va rămâne la fel O……………O……………….O……………..O…………….O………….O Nimic nu va mai fi la fel

Vă rugăm să aveți amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări necesare desfășurării acestui studiu.

Vârsta:

Tip naștere: normal

operație de cezariană

A câta naștere a fost aceasta:

III.2. Studii de caz de depresie postpartum

Depresia postpartum la o femeie de 37 ani cu patru copii

În timp ce nașterea unui copil este un fenomen natural și aduce bucurie pentru cei mai mulți, este adesea un eveniment stresant asociat cu un risc substanțial pentru tulburări psihologice. Din nefericire, nevoia unei mame de îngrijire adesea nu este îndeplinită și unele îndură probleme psihologice urmând nașterii pentru mulți ani. Acesta a fost cazul lui Claire.

Claire, în vârstă de 37 de ani, s-a prezentat cu depresie, pe care o experimenta încă de la nașterea copilului ei cu 10 ani în urmă și a fost compusă din nașterile următoare a încă trei copii. Claire a spus că se confrunta zilnic cu o viață rutinată. Se trezea la 6.00 dimineața, pregătea cei doi copii pentru școală și apoi rămânea să se ocupe de vase, spălat, gospodărie și supravegherea celor doi copii mai mici. Mai recent, depresia ei s-a înrăutățit. A descris că nu avea energie sau motivație. Alimentată cu mâncare nesănătoasă, Claire a luat în greutate 30 kg. A descris lipsă de concentrare și faptul că întârzia mereu. Claire a explicat că se simțea tot timpul obosită. Uneori, se simțea fără valoare. De multe ori nu se spăla și credea că copiilor le-ar fi mai bine fără ea. Claire suferea de depresie postpartum. Ea a raportat un sentiment persuasiv de tristețe care a început cu nașterea primului copil, iar depresia a crescut gradual cu nașterea celorlalți copii. Tratamentul depresiei lui Claire a început cu identificarea convingerilor din subconștient care au dus la depresie. Tema subconștientă care a devenit aparentă a fost că ea simțea că și-a pierdut identitatea. Înainte de a avea copii, Claire era independentă, își luase diploma și era angajată pe post de contabilă. De la nașterea copiilor, percepția de sine a constat doar din a fi mamă și a fost incapabilă să vadă alte aspecte în afară de acest lucru. În plus, viața ei s-a concentrat total pe îndeplinirea nevoilor familiei, cu prețul propriilor nevoi. Un element important al tratamentului a fost ajutarea lui Claire să vadă un sens integrat al sinelui care să includă condiția de mamă, prin fixarea de obiective comportamentale în acest sens. Examinând și înfruntând gândurile inadaptative au ajutat-o sa-și dezvolte o nouă identitate și să depășească depresia

B. Caz de depresie postpartum coroborată cu osteoporoza asociată lactației (PLO)

Unul din tablourile clinice asociate cu probleme musculo-scheletale este sarcina și osteoporoza asociată lactației (PLO). Această situație rară, cu o etiologie necunoscută, duce de obicei la dureri de spate, dureri de șolduri sau genunchi, fracturi ale vertebrelor și pierderi în greutate. Aici este prezentat cazul unei femei în perioada puerperală, cu osteoporoză vertebrală conducând la fracturi vertebrale compresive non-traumatice și dureri de spate acute, care a negat această stare fizică la început datorită unei stări depresive. A fost diagnosticată de obstretician ca având posibilă depresie postpartum la 4 săptămâni după operația de cezariană.

"Dna A. ", o femeie primipară de 35 de ani, s-a prezentat cu o stare generală depresivă și fără interes pentru bebelușul ei. Se plângea de oboseală și lipsă de energie și prezenta sentiment de vinovăție pentru că era bolnavă și nu putea să se ocupe corespunzător de îngrijirea copilului. Plângea în mod constant, nu avea poftă de mâncare, și nu putea să doarmă nici atunci când copilul dormea. Dna. A. Prezenta un set de simptome depresive la câteva zile după nașterea unei fetițe sănătoase. La început, e plângea vag de dureri în spate și în jurul mijlocului. Considerând simptomele nesemnificative, nu a spus nimic obstreticianului. Totuși, în a patra săptămână după naștere, caracterul durerii de spate s-a schimbat. Deodată, a devenit mai localizată (durere în partea inferioară a spatelui), s-a intensificat și a început să devină continuă. Mai târziu, ea a menționat că, în acea săptămână, nu s-a putut împiedica să nu aibă gânduri de suicid. Starea ei depresivă s-a înrăutățit odată cu exacerbarea durerii. Datorită sentimentelor de neajutorare, gânduri precum "nici-un fizioterapeut nu mă poate ajuta; nu am nici o șansă, deci nu există motiv să vorbesc despre nemulțumirile mele", și sentimentul că ar fi un pacient netratabil au determinat-o să nu caute ajutor psihiatric sau asistență medicală.

La examinarea mentală, dna. A. A apărut tristă, cu retard psihomotor. Era nedispusă la discuții. Nu au fost găsite semne psihotice. A negat că ar avea un istoric psihiatric anterior, cu excepția dismenoreei și simptomelor premenstruale cum ar fi labilitate afectivă, sensibilitate a sânilor, insomnie, dureri de genunchi și oboseală. În istoricul familiei, mătușa din partea mamei a fost spitalizată un an mai târziu cu diagnosticul de tulburare bipolară. De la acea spitalizare, a fost aproape asimptomatică pe litiu 900 mg/ zi.

Nu au apărut complicații în timpul sarcinii. Nu a câștigat mult în greutate și nu a făcut efort excesiv în timpul sarcinii. A alăptat. În particular, nu a existat un istoric de traumă sau mers excesiv cu bicicleta. Nu a folosit medicamente steroide, cantități excesive de alcool și nu a fumat.

 Dna. A a avut scorul de 18 la Scala Edinburgh pentru Depresie Postnatală. A raportat o intensitate a durerii de 9 pe o scală de la 0 la 10. Nu au fost găsite anomalii ale funcțiilor tiroidei. Caracteristicile durerii, precum localizare, intensitate, și modelul diferit de plângerile de durere vagă (oboseală, probleme somatice premenstruale în istoric, durerea de spate și din jurul mijlocului după secțiunea C) au sugerat necesitatea unei consultații ortopedice.

Radiografiile standard au evidențiat fracturi de compresie vertebrale L3. A fost efectuată absorbțiometrie cu raze X și a fost găsită densitate a mineralelor scazută la coloana lombară. Nu au fost semne de infecție sau malignitate. Patologii precum osteomalacia au fost excluse, de asemenea, și alte cauze ale osteoporozei au fost excluse, și date de laborator precum analiza colagenului și indicele metaboismului calciului au fost normale. Diagnosticul de PLO a fost confirmat de modelul tipic (multiple fracturi vertebrale dorsolombare nontraumatice). Pacienta a întrerupt hranirea la sân prin utilizarea bromocriptinei datorită volumului mare de lapte secretat. I-a fost administrat zilnic calciu, vitamina D și calcitonină, de asemenea i-a fost recomandat un corset pentru fixarea vertebrelor. Durerea de spate a dispărut gradual până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni.

A început tratamentul cu venlafaxină pentru tratamentul depresiei cu o doză de 75 mg/ zi, până la doza țintă de 150 mg/ zi. Pacienta și soțul ei au fost instruiți despre depresie, PLO și efectele lor asupra funcționării zilnice, riscul de recurență în sarcină, simptomele unei posibile tulburări bipolare și tratamentul psihiatric. Datorită ideilor de suicid, dna. A. A fost urmărită îndeaproape pentru următoarele câteva săptămâni. După două săptamâni, a avut scorul de 14 pe scala Edinburgh și a raportat o intensitate a durerii de 6 pe o scală de la 1 la 10.

Cazul unei femei de 35 de ani suferind de confuzie postpartum, agitatie si iluzii

Dr. Alexia E. Koukopoulos (Departamentul Psihiatrie, Spitalul General Massachusets): O femeie de 35 de ani a fost internată la secția de psihiatrie după 5 zile de la nașterea primului copil, suferind de confuzie, agitație si iluzii. Pacienta a avut o stare bună până la aproximativ două zile mai târziu, când au apărut insomnia, halucinațiile auditive și dezorientarea, urmate de depresie severă și idei de suicid. După două examinări, a fost pus diagnosticul de tulburare bipolară. Simptomele pacientei au fost controlate cu litiu, 900 mg la culcare, și citalopram, 40 mg pe zi, timp de 9 luni. La un an înainte de internare, a fost consultată de serviciul de psihiatrie perinatal, deoarece dorea împreună cu soțul ei să întemeieze o familie. Cu 11 luni înainte, a întrerupt medicația, împotriva sfatului psihiatrului, și două luni mai târziu, a rămas însărcinată. În timpul sarcinii, a suferit intermitent de insomnie, anxietate și tulburări afective. A fost sfătuită să reia medicația, dar a refuzat pe motiv că nu dorește sa fie afectat copilul în timpul sarcinii sau alăptării.

La 41 de săptamâni și 4 zile a avut loc ruptura spontană a membranelor. Aproximativ 12 ore mai târziu, a născut prin cezariană un băiețel perfect sănătos, cezariană decisă în urma scăderii ratei bătăilor inimii fetale în timpul travaliului. Recuperarea postoperatorie s-a realizat fără complicații. A început hrănirea la sân, și primele 3 zile după naștere, a fost alertă și a interacționat strâns cu copilul. În timpul celei de-a treia nopți, a apărut insomnia. La 5.30 dimineața în a patra zi era dezorientată. Nu și-a amintit că ar fi născut și nu și-a recunoscut copilul, părea înspăimântată și avea impresia că asistentele vor să-i facă rău. A fost consultată psihiatric de urgență și i s-a administrat pe cale orală olanzapină (15 mg). A fost inițiată observația continuă de către personalul medical. În timpul următoarelor 24 de ore, pacienta a rămas agitată și confuză și a refuzat medicația. A vorbit doar în limba ei natală și a încercat să se sugrume și să muște personalul. A părut să aibă halucinații auditive. A fost legată de mâini și de picioare, iar soțul și-a dat consimțământul pentru tratamentul farmacologic. Au fost administrate intramuscular haloperidol, lorazepam și benztropină.

În după-amiaza celei de-a cincea zile de la naștere, paciEnta a fost alertă și calmă, a vorbit în engleză și a întrebat ce s-a întâmplat. Legăturile au fost înlăturate. A pompat lapte de la sân și a avut o întrevedere supervizată cu bebelușul ei. I s-a prescris o medicație compatibilă cu hrănirea la sân, și anume acid valproic (500 mg), haloperidol (5 mg) și lorazepam (1 mg) administrate pe cale orală de două ori pe zi.

Pacienta a fost evaluată pentru tulburare bipolară. Istoricul familiei a fost pozitiv pentru depresie severă la două rude de gradul întâi, inclusiv una care a încercat să se sinucidă, o rudă de gradul doi a comis suicid.

La transferul la unitatea psihiatrică, pacienta a avut doar vagi amintiri asupra evenimentelor care au precedat zilele de la spital. Semnele vitale au fost normale. A fost alertă, atentă, cooperantă și bine dispusă. Starea generală a fost depresivă și labilă. Avea mustrări de conștiință despre ce s-a întâmplat și insomnii. Nu a avut gânduri de suicid sau de a-și răni copilul și nici halucinații sau simptome de psihoză. În timpul următoarelor 5 zile, a avut vizite sub supraveghere cu copilul, l-a hrănit la sân și a muls lapte. În a 10-a zi a fost lăsată acasă, cu indicații de supraveghere strictă din partea familiei și continuarea medicației.

O săptămână mai târziu a fost adăugată setralina (50 mg pe zi) în tratament, ca urmare a depresiei persistente, și 10 zile mai târziu a venit de urgență la spital ca urmare a gândurilor de a-și răni copilul. A fost transferată la un spital psihiatric și au fost administrate opt ședințe de electroterapie. Pacienta a decis să întrerupă alăptarea, a fost eliminat tratamentul cu acid valproic și a început tratamentul cu litiu. Pacianta a prezentat pierderi de memorie persistente după tratamentul cu electroșocuri, dar simptomele s-au ameliorat și a fost externată în a 23-a zi. Trei zile mai târziu a consultat obstreticianul, care i-a sugerat să nu mai facă alți copii, datorită psihozei severe postpartum. Următoarea zi, a revenit la departamentul de urgență datorită halucinațiilor auditive recurente, inclusiv ganduri de a face rău copilului, idei de suicid și agitație. A fost reinternată la spitalul psihiatric. Au fost întrerupte haloperidolul și stralina, și a început tratamentul cu olanzapină și citalopram. Simptomele s-au ameliorat și a fost externată în a 17-a zi.

O săptămână mai târziu, în cursul unei vizite la medicul psihiatru, pacienta a fost alertă și conștientă, iar dispoziția părea să fie normală. S-a angajat cu jumătate de normă și a fost capabilă să aibă grijă de copil. Medicația a constat din olanzapină (25 mg zilnic), citalopram (20 mg zilnic), și litiu (300 mg de trei ori pe zi). Două luni mai târziu, pacienta, împreună cu soțul și copilul ei, au revenit în țara natală pentru a fi mai aproape de familie.

Infanticidul – Cazul Andrea Yates

Infanticidul maternal, sau uciderea unui copil de către mamă în primul an de viață, este un subiect repulsiv. Uciderea unui inocent implică emoții puternice, furie și oroare, și este pedepsită conform legii.

Totuși, cel care săvârșește un asemenea act este deseori o victimă de asemenea, și recunoașterea acestui lucru îl face și mai paradoxal. Pe de o parte este imaginea copilului fără apărare, ucis de persoana de care el sau ea depinde pentru supraviețuire. Pe de altă parte este imaginea unei mame, nebune și dezlănțuită la comiterea unei crime de neimaginat pentru cei mai mulți.

În iunie 2001, poporul american a fost zguduit cand mass-media a dezvăluit cazul lui Andrea Yates care și-a înecat cei cinci copii în cada de baie din propria locuință din orașul Houston, Texas. Poate nici un alt caz de infanticid sau filicid (uciderea unui copil cu vârsta mai mare de un an) nu a demonstrat insuficiența cunoștințelor medicale și legale și înțelegerea psihozei postpartum și a infanticidului asociat acesteia.

Andrea Pia Yates a fost o mamă devotată care și-a educat la domiciliu copiii. Deși a fost însărcinată și/ sau în perioada de alăptare în decursul ultimilor șapte ani, și-a îngrijit tatăl bolnav la fel ca și familia ei numeroasă, care îi includea pe Noah, în vârstă de 7 ani; John, 5 ani; Paul, 3 ani; Luke, 2 ani; și Mary, în vârstă de 6 luni. Dna. Yates a avut un istoric de boli psihiatrice și a raportat pentru prima dată un episod psihotic după nașterea lui Noah în 1994. Atunci nu a spus nimănui din cauză că se temea că Satana ar auzi și ar face rău copiilor. După a patra naștere a avut două tentative de sinucidere conduse de încercările de a rezista vocilor satanice care o îndemnau să-și ucidă copiii.

La șase luni după nașterea celui de-al cincilea copil, martorii au raportat ca Andrea Yates părea catatonică și se plimba prin casă ca un animal în cușcă. După două internări psihiatrice, starea ei a continuat să se deterioreze. Când psihiatrul ei a întrerupt medicația antipsihotică, psihoza ei s-a accentuat. A declarat că Satana i-a poruncit să-și ucidă copiii pentru a-i salva de flăcările și caznele iadului. De această data nu i-a mai putut rezista.

Dna. Yates a fost acuzată de crimă capitală cu posibilitatea pedepsei cu moartea. A cerut o lamă de ras pentru a se rade în cap și a dezvălui "semnul bestiei—666" pe care credea că îl are pe scalp. A spus "Eu sunt Satana." După o deliberare de doar trei ore și jumătate, juriul a dat verdictul de vinovăție, iar după încă 35 de minute de deliberare, a dat sentința de condamnare pe viață.

Procesul Andrea Yates a atras atenția națională. Avocații pentru boli psihice au blamat calitatea apărării pe motiv de nebunie și natura expertizelor psihiatrice, care difereau remarcabil unele de altele. Cazul a ridicat de asemenea atenția organizațiilor dedicate tulburărilor post-partum, precum Suport Postpartum Internațional și Societatea pentru Tratamentul și Prevenția Tulburărilor Postpartum. Reprezentanții acestor organizații au cerut clarificarea criteriilor de diagnostic pentru tulburările postpartum, îmbunătățirea educației medicale, direcții pentru tratament și reconsiderarea legislaței pentru infanticid.

După sentința din procesul Yates, Asociația Psihiatrică Americană (APA) a făcut un anunț public legat de apărarea pe motiv de nebunie și boli mintale:

"Asociația Psihiatrică Americană speră ca binecunoscutul caz Yates să conducă la discuții publice despre modul în care societatea și sistemul legal să trateze cu acuzați care au tulburări severe mentale.

Avansul în neuroștiințe a crescut dramatic înțelegerea despre modul în care funcțiile cerebrale sunt afectate de boli mentale și cum tulburările psihotice pot distorsiona realitatea… Din nefericire, înțelegerea publicului nu a făcut pace cu aceste descoperiri.

Eșecul în aprecierea impactului bolilor psihice asupra gândurilor și comportamentului stă adesea în spatele deciziilor de condamnare și pedepsire a persoanelor cu tulburări mintale. Închisorile sunt pline de persoane cu tulburări psihice, dintre care majoritatea nu primesc tratament adecvat. Acuzații ale căror crime derivă din boala lor mintală ar trebui trimiși într-un spital și tratați, în nici un caz în închisoare, și cu atât mai puțin condamnați la moarte. "

Și astfel, cazul Texas v. Andrea Yates a fost judecat de presă și curte cu mică intervenție din partea comunității psihiatrice. Ca și alte tragedii, oroarea infanticidului se diminuează pe măsură ce negarea își face loc în psihicul nostru. Inevitabil, suntem șocați când se întâmplă din nou.

BIBLIOGRAFIE

Thurtle V. Post-natal depression: the relevance of sociological approaches. J Adv Nurs. 1995;22(3):416-424.

Yonkers KA, Chantilis SJ. Recognition of depression in obstetric/gynecology practices. Am J Obstet Gynecol. 1995;173(2):632-638.

Kendell RE, Wainwright S, Hailey A, Shannon B. The influence of childbirth on psychiatric morbidity. Psychol Med. 1976;6(2):297-302.

Hamilton JA. Postpartum psychiatric syndromes. Psychiatr Clin North Am. 1989;12(1):89-103.

Nott PN. Psychiatric illness following childbirth in Southhampton: a case register study. Psychol Med. 1982;12:557-561.

Kumar R, Robson KM. A prospective study of emotional disorders in childbearing women. Br J Psychiatry. 1984;144:35-47.

O'Hara MW, Neunaber DJ, Zekoski EM. A prospective study of postpartum depression: prevalence, course, and predictive factors. J Abnormal Psychology. 1984;91:158-171.

Stowe ZN, Nemeroff CB. Women at risk for postpartum-onset major depression. Am J Obstet Gynecol. 1995;173(2):639-645.

Philipps LH, O'Hara MW. Prospective study of postpartum depression: 4 1/2-year follow-up of women and children. J Abnorm Psychol. 1991;100(2):151-155.

Peindl KS, Zolnik EJ, Wisner KL, Hanusa BH. Effects of postpartum psychiatric illnesses on family planning. Int J Psychiatry Med. 1995;25(3):291-300.

Sichel DA, Cohen LS, Robertson LM, et al. Prophylactic estrogen in recurrent postpartum affective disorder. Biol Psychiatry. 1995;38(12):814-818.

Research, A.f.H.C.P.a. Depression in Primary Care: Detection, Diagnosis, and Treatment. Rockville, MD: US Department of Health and Human Services; 1993.

Warner R, Appleby L, Whitton A, Faragher B. Demographic and obstetric risk factors for postnatal psychiatric morbidity. Br J Psychiatry. 1996;168(5):607-611.

Cox JL, Connor Y, Kendell RE. Prospective study of the psychiatric disorders of childbirth. Br J Psychiatry. 1982;140:111-117.

Wisner KL, Wheeler SB. Prevention of recurrent postpartum major depression. Hosp Community Psychiatry. 1994;45(12):1191-1196.

Dalton K. Progesterone prophylaxis used successfully in postnatal depression. The Practitioner. 1985;229:507-508.

O’Hara MW, Swain AM: Rates and risk of postpartum depression: a meta-analysis. Int Rev Psychiatry 1996; 8:37–54

Beck CT: The effects of postpartum depression on maternal-infant interaction: a meta-analysis. Nurs Res 1995; 44:298–304

Wisner KL, Parry BL, Piontek KM: Clinical practice: postpartum depression. N Engl J Med 2002; 347:194–199

Gerber PD, Barrett JE, Barrett JA, et al: The relationship of presenting physical complaints to depressive symptoms in primary-care patients. J Gen Intern Med 1992; 7:70–73

Blanch J, Pacifici R, Chines A: Pregnancy-associated osteoporosis: report of two cases with long-term bone-density follow-up. Br J Rheumatol 1994; 33:269–272

Yamaga A, Taga M, Takahashi T, et al: A case of postpregnancy osteoporosis. Eur J Obstet Gynecol Reprod Biol 2000; 88:107–109

Spinelli MG (ed): Infanticide: Psychosocial and Legal Perspectives on Mothers Who Kill. Washington, DC, American Psychiatric Publishing, 2003

Brockington I: Motherhood and Mental Health. Oxford, UK, Oxford University Press, 1996

Hamilton JA, Harberger PN: Postpartum Psychiatric Illness: A Picture Puzzle. Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1992

Lynn-Fraser D: The Complete Postpartum Guide: Everything You Need to Know About Taking Care of Yourself After You’ve Had a Baby. New York, Harper & Row, 1983

Graff LA, Dyck DG, Schallow JR: Predicting postpartum depressive symptoms and structural modeling analysis. Percept Mot Skills 1991; 73:1137–1138

Denno D: Who is Andrea Yates? a short story about insanity. Duke Journal of Gender Law and Policy 2003; 10:61–75

Zajicek E. Psychiatric problems during pregnancy. In: Wolkind S, Zajicek E, eds. Pregnancy: a psychological and social study. London: Academic Press, 1981:57-73.

Brockington IF. Motherhood and mental health. Oxford, England: Oxford University Press, 1996.

Mânzat I., (2002): Psihologie transpersonala, Iasi, Ed. Cantes

Bydlowsky M., (1998): Psihanaliza maternitatii, Iasi, Ed Trei