Rasfatul LA Copilul Scolar Mic

RĂSFĂȚUL LA COPILUL ȘCOLAR MIC

CUPRINS

ARGUMENT

I. Dezvoltarea școlarului mic

I.1. Prezentare generală

I.2. Creșterea și dezvoltarea biofiziologică

I.3. Dezvoltarea proceselor cognitive

I.3.1. Gândirea

I.3.2. Memoria

I.3.3. Atenția

I.3.4. Imaginația

I.3.5. Creativitatea

I.3.6. Percepția

I.3.7. Reprezentările

I.3.8. Limbajul

I4. Dezvoltarea personalității școlarului mic

I.4.1. Caracterul

I.4.2. Sfera afectivă. Trăirile emoționale

I4.3. Motivația

I4.4. Dezvoltarea morală

I.5. Relațiile interpersonale

II. Stilurile parentale

II.1. Clasificarea stilurilor parentale

II.2. Impactul stilurilor parentale asupra copiilor

II.3. Răsfățul, o atenție exagerată

II.4. Cauzele apariției răsfățului la copii

II.5. Greșeli în comportamentul părinților care pot duce la răsfățul copiilor

II.6. Când să-i spui nu copilului

II.7. De la ce vârstă începe disciplina

II.8. Consecințele răsfățului

III. Cercetarea psihologică

III.1. Scopul și obiectivele cercetării

III.2. Ipotezele cercetării

III.3. Metodologia cercetării

III.3.1. Descrierea lotului de copii școlari

III.3.2. Metode de cercetare

III.4. Realizarea practică a cercetării

III.5. Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Motivația privind alegerea temei de cercetare a apărut din dorința de a elucida unele aspecte ale răsfățului, această manifestare comportamentală a unor copii. Am dorit să evidențiez care sunt cauzele apariției răsfățului la copiii de vârstă școlară mică, ce consecințe poate avea acesta, ce greșeli care duc la apariția acestui fenomen fac părinții în educarea celor mici. De asemenea prin ipotezele de cercetare propuse, voi încerca să stabilesc dacă existența unui program pe care copiii să îl respecte împiedică răsfățul, dacă familiile cu un singur copil se confruntă mai des cu această problemă în comparație cu cele care au doi sau mai mulți copii, dacă situația materială a părinților influențează, într-un fel sau altul, acest comportament.

Tema lucrării de față este una de actualitate, răsfățul fiind destul de răspândit. Dar oare cunoaștem într-adevăr ce reprezintă el? Ce consecințe poate avea pe termen lung? Voi încerca să răspund la aceste întrebări în paginile ce urmează.

I. DEZVOLTAREA ȘCOLARULUI MIC

1. Prezentare generală

Perioada școlarității mici este descrisă fie ca sfârșitul copilăriei, fie ca debutul adolescenței, fie ca o etapă distinctă a copilăriei.

În copilăria timpurie și în perioada preșcolară are loc cea mai importantă achiziție de experiență adaptativă.

În a treia copilărie, cum este denumită perioada școlară mică, se produce conștientizarea procesului învățării sub solicitarea instituției școlare. Învățarea devine tipul fundamental de activitate.

Activitatea intelectuală este solicitată intens, se dezvoltă strategiile de învățare, se conștientizează rolul atenției și repetiției, se formează deprinderi de calcul și de citit-scris.
Acum se pun bazele formării capacităților și strategiilor de învățare pentru toată viața. Școala contribuie la dezvoltarea structurilor identității și ale capacităților proprii, la dezvoltarea aspirațiilor și la descoperirea vieții sociale.

Prin intermediul cunoștințelor acumulate copilul se conformează cerințelor și intereselor societății în privința nivelului minim de cultură.

Școala se apropie în zilele noastre de economie ca instituție și devine implicit un fel de industrie a viitorului societății ( U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, 1997).

Școala răspunde, de asemenea, și dorinței copilului de a semăna adulților (adultrism), dar și de satisfacere cognitivă a acestuia.

Copilul nu ar putea să obțină singur informațiile oferite de mediul școlar și, de aceea, interesele, necesitățile sau curiozitățile sale sunt direcționate, realizându-se astfel adaptarea care întâmpină la fiecare pas din viața școlară multiple confruntări.

Se conturează rolul de elev din clasele mici și statutul social legat de randamentul școlar.

Școala impune modelele ei de viață, dar și modelele sociale de a gândi și acționa.( U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, 1997)

Ea amplifică trăirile interioare și condiția de exprimare a acestora (verbală și comportamentală). Școala formează respectul față de muncă, disciplină și responsabilitate ca trăsături psihice.

Primii patru ani de școală modifică viața copilului prin numărul mare de cunoștințe noi asimilate și prin responsabilitatea față de calitatea asimilării lor.

Adaptarea copilului este influențată de atenția asupra unui alt adult decât cel din familie (învățătorul) care joacă un rol deosebit de important în viața acestuia.

Odată cu intrarea în acest mediu, școlarul încearcă să câștige un statut în colectivitate. El devine membru al acestei colectivități în care se constituie un nou climat afectiv.

Treptat, universul interior se modifică. Se destramă mitul copilăriei și se dezvoltă realismul concepției despre lume și viață în care acționează modele sociale noi de a gândi, simți, aspira și tendințele de identificare cu acestea capătă consistență. (U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, 1997).

2. Creșterea și dezvoltarea biofiziologică

Din momentul intrării în mediul școlar, copilul este tot mai preocupat de dezvoltarea sa fizică. În perioada școlarității mici, copilul crește cu aproximativ pe an în greutate și cu circa pe an în înălțime. La începutul stadiului are loc o creștere în greutate mai lentă, urmând ca aceasta să se accentueze în perioada pubertății, când are loc un salt de creștere. În perioada micii școlarități copiii câștigă în total și 20 de cm.

Perimetrul cranian crește foarte puțin între 6 și 12 ani (2-), ajungând de la 51 la 53-. Legăturile funcționale nervoase suferă modificări. La 7 ani creierul cântărește aproximativ , iar lobii frontali ajung la 27 la sută din totalul substanței nervoase a creierului. După vârsta de 6 ani se realizează legături funcționale implicate în citire și scriere, constituindu-se astfel o lărgire a zonelor limbajului.

La nivelul sistemului nervos continuă procesele de creștere și de maturizare.

Dezvoltarea creierului: mielinizarea sporește cantitatea de materie albă în lobii frontali și Corpus callosum, lateralizarea (specializarea funcțiilor pentru emisferele cerebrale umane) se accelerează. La sfârșitul acestei perioade de dezvoltare creierul atinge dimensiunile de adult (E. Ciofu, C. Ciofu, 1997, p. 13).

Procesul de osificare continuă, oasele se alungesc și se lățesc. Școlarul mic dispune de o flexibilitate impresionantă datorită faptului că ligamentele nu sunt atașate ferm de os. Masa musculară își mărește volumul, crește forța musculară. Se dezvoltă musculatura mâinii ceea ce duce la îmbunătățirea dexterității, la dezvoltarea aptitudinilor motorii fine (desenat, scris).

Dentiția permanentă ia locul celei provizorii (apar primii molari). Acest fenomen creează disconfort, oarecare tulburări de vorbire și dificultăți în alimentație. Schimbarea dentiției produce o serie de capricii alimentare. Copilul preferă mâncăruri moi, are mici fantezii culinare. Pofta de mâncare este activă, copilului îi place să mănânce în fața televizorului, este atras în special de desert.

Mirosul se dezvoltă relativ diferențiat la copii. La 8-10 ani, copiilor le plac săpunurile cu miros plăcut, apa de toaletă (în special fetițelor), dar și mirosurile de benzină, uleiuri, rășini încep să fie diferențiate. Corespondența verbală a diferitelor mirosuri contribuie la diferențierea sensibilității odorifice.( U. Șchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, 1997, p.165).

Totodată apariția dentiției permanente evidențiază intensificări ale metabolismului calciului. La nivelul toracelui, al claviculelor și al coloanei vertebrale procesul de osificație este intens. După vârsta de 7 ani se intensifică osificarea la nivelul bazinului în cazul fetițelor, dar și procesele de calcifiere la nivelul oaselor mâinii. Se întăresc articulațiile, mușchii își măresc volumul. Oasele, mușchii și organele cresc inegal, partea de sus a corpului crescând mai lent față de cea de jos. Coloana vertebrală este mai puternică, dar poziția copilului în bancă necesită o atentă supraveghere pentru a preveni deformarea coloanei. Sunt foarte importante călirea organismului, deprinderile igienice, sportul.

În ciuda faptului că au loc importante achiziții fizice, se instalează adeseori oboseala, neîndemânarea față de sarcinile școlare. În comparație cu vârsta de 5 ani, când copilul este mai robust și mai solid, la 6 ani este sensibil, instabil, dificil. Pe parcursul perioadei școlarul devine tot mai rezistent și mai îndemânatic.

Bolile contagioase sunt mai rare (datorită imunizării în urma îmbolnăvirilor depășite și a vaccinurilor).

Somnul este bun. În această perioadă copilul manifestă o ușoară atitudine de repulsie față de baie, este într-o oarecare măsură neglijent în ceea ce privește ținuta sa. Toate acestea se datorează noului regim de viață. Aceste schimbări conduc la aspirația spre forță în detrimentul grației în mișcări.

3. Dezvoltarea proceselor cognitive

Intrarea în școală este un moment esențial pentru copil. El trece de la mediul familial la cel școlar (mai oficial, mai distant).

La 6-7 ani câmpul vizual central și periferic se lărgește și se accentuează diferențierea nuanțelor cromatice.

3.1. Gândirea

Are o flexibilitate crescută. Ea trece în stadiul operațiilor concrete (spre sfârșitul școlarității mici), conform teoriei piagetiene. Caracterul operatoriu al gândirii presupune posibilitatea de a manipula obiectele și fenomenele pe plan mental, fără a le deforma, păstrându-le deci permanența. Operațiile au însă un caracter concret deoarece copilul nu poate raționa apelând doar la propoziții verbale, ci recurge masiv la acțiuni de manipulare a obiectelor.

Evoluția gândirii școlarului mic face posibilă abandonarea concepției animiste și naiv realiste despre lume, pentru a face loc unei concepții realist- naturiste. Se realizează trecerea de la cunoașterea intuitivă a realității (bazată pe reprezentări) la cea logică (cu ajutorul noțiunilor și a relațiilor dintre ele).

În ceea ce privește raționamentul, micul școlar capătă o serie de abilități, fapt care duce la un progres al reversibilității. Copilul observă că o acțiune poate fi anulată printr-una inversă. Conservarea cantității de plastilină (J. Piaget) are la bază această posibilitate de a reveni în punctul de pornire.

Dacă în perioadele anterioare schemele senzorio-motorii, preconceptuale sau intuitive erau centrate pe obiect, acum gândirea nu mai depinde atât de mult de stările particulare ale obiectului, ea este capabilă să urmeze cursul evenimentelor și într-un sens și în altul, intrând în funcție și mecanisme de anticipare, de asimilare și acomodare la o situație. Acest echilibru între asimilare și acomodare, spune J Piaget, explică mecanismul reversibilității.

În perioada de vârstă 6-10 ani sunt folosite următoarele tipuri de reversibilitate: reversibilitatea prin inversiune implicată în operațiile de adunare-scădere, înmulțire-împărțire, asociere-disociere, și reversibilitatea prin recipritatea de a manipula obiectele și fenomenele pe plan mental, fără a le deforma, păstrându-le deci permanența. Operațiile au însă un caracter concret deoarece copilul nu poate raționa apelând doar la propoziții verbale, ci recurge masiv la acțiuni de manipulare a obiectelor.

Evoluția gândirii școlarului mic face posibilă abandonarea concepției animiste și naiv realiste despre lume, pentru a face loc unei concepții realist- naturiste. Se realizează trecerea de la cunoașterea intuitivă a realității (bazată pe reprezentări) la cea logică (cu ajutorul noțiunilor și a relațiilor dintre ele).

În ceea ce privește raționamentul, micul școlar capătă o serie de abilități, fapt care duce la un progres al reversibilității. Copilul observă că o acțiune poate fi anulată printr-una inversă. Conservarea cantității de plastilină (J. Piaget) are la bază această posibilitate de a reveni în punctul de pornire.

Dacă în perioadele anterioare schemele senzorio-motorii, preconceptuale sau intuitive erau centrate pe obiect, acum gândirea nu mai depinde atât de mult de stările particulare ale obiectului, ea este capabilă să urmeze cursul evenimentelor și într-un sens și în altul, intrând în funcție și mecanisme de anticipare, de asimilare și acomodare la o situație. Acest echilibru între asimilare și acomodare, spune J Piaget, explică mecanismul reversibilității.

În perioada de vârstă 6-10 ani sunt folosite următoarele tipuri de reversibilitate: reversibilitatea prin inversiune implicată în operațiile de adunare-scădere, înmulțire-împărțire, asociere-disociere, și reversibilitatea prin reciprocitate care apare pe la 10 ani.

Micul școlar învață să clasifice ( în funcție de un anumit criteriu) și să înserieze obiecte folosindu-se de analiză, sinteză, comparare. Pornind de la aceasta, copilul va fi capabil să serieze și clase sau colecții prin corespondență. Următorul pas va fi asimilarea noțiunii de număr.
Spre 7 ani ajunge astfel la o noțiune operatorie a numărului. Sunt asimilate totodată și noțiunile de conservare a distanțelor, a materiei, a greutății, a volumului, a numărului, descrise de Piaget. Dacă unui copil i se arată două bețe identice așezate oblic unul față de celălalt și i se va cere să îl identifice pe cel mai lung, va reuși să răspundă corect la vârsta de 7 ani. Conservarea greutății apare în jurul vârstei de 9 ani, iar conservarea volumului pe la 11, 12 ani.

3.2. Memoria

La 6-7 ani copilul poate face ușor o recunoaștere, dar posibilitatea reproducerii crește odată cu înaintarea în vârstă. Reproducerea se realizează transpunând limbajul interior în cel exterior. De capacitatea copilului de a realize această transformare a limbajului depinde ușurința sau dificultatea reproducerii unui material. Odată cu acumularea unui volum din ce în ce mai mare de cunoștințe survine și capacitatea de face mici reorganizări ale materialului memorat și de a renunța la reproducerea fidelă a acestuia.

Uitarea survine atunci când materialul memorat nu este utilizat în practică sau când nu există întăriri legate de repere.

Un rol deosebit de important în actualizarea cunoștințelor îl are repetiția. Între două achiziții succesive, ultima fiind repetarea, are loc o interacțiune pozitivă, un transfer. Există și situații de interferență când noua achiziție influențează negativ fie materialul memorat anterior ( inhibiție retroactivă), fie materialul ce va fi memorat ulterior ( inhibiție proactivă) atunci când între materialele memorate există asemănări.

Perioada potrivită pentru repetiție este cea imediat următoare memorării.

Există o serie de factori care influențează memorarea și anume: scopul urmărit, starea emoțională a elevului, mediul în care are loc memorarea. Astfel, memoria logică duce la o memorare mai bună și mai trainică, emoțiile negative ( teama de cadrul didactic, de părinți, de eșec) vor conduce la repulsii din partea elevului față de actul de învățare, acesta nemaifiind receptiv. De asemenea, schimbarea frecventă a școlii în care învață copilul va avea urmări negative asupra procesului învățării.

Memoria își mărește volumul în această perioadă, evoluția acesteia fiind corelată cu nivelul de dezvoltare a gândirii și a limbajului. Dacă nu sunt prezente limbajul interiorizat și gândirea operațională, memoria va fi mai mult involuntară.
Pe baza cercetărilor din domeniu s-a evidențiat faptul că memorarea voluntară se dezvoltă în special prin activitățile de joc, prin crearea unei motivații specifice.

Gh. Zapan consideră că între 7-12 ani procesele memoriei se dezvoltă mai intens decât ritmul dezvoltării gândirii logice. De aceea micul școlar este mai întâi o ființă receptivă și apoi creatoare.

În concluzie:

Memoria copilului este restructurată odată cu intrarea în învățământul primar.

Școlarul este nevoit să se supună unor cerințe noi și să trăiască și să acționeze în alte condiții. Ca urmare are loc o disciplinare a memoriei, aceasta se bazează din ce în ce mai mult pe rațiune , pe înțelegere devenind din involuntară, voluntară, își mărește volumul.

De asemenea este de reținut caracterul concret, intuitiv al memoriei școlarului mic. Totuși memorarea intuitivă, în imagini domină încă la această vârstă, când sunt mult mai bine memorizate imaginile obiectelor și fenomenelor concrete.

3.3. Atenția

La intrarea în școală, volumul și intensitatea atenției sunt reduse.

Nu putem vorbi încă de o atenție distributivă, micul școlar nu poate rezolva în același timp mai multe sarcini.

De exemplu, dacă are ca sarcină de lucru să scrie niște elemente grafice, el nu se va concentra și asupra poziției corpului, a caietului, ci doar asupra executării formei grafice.

De asemenea, atenția nu dispune de flexibilitate, școlarul mic nu poate trece rapid de la o activitate la alta.

Atenția involuntară este mai accentuată față de cea voluntară.

Se instalează oboseala în cazul unei concentrări de câteva minute la scris.

La elevii de clasa I atenția este distrasă la prima și la ultima oră, urmând ca, pe parcursul școlarității mici, să se constate o scădere a neatenției, elevii putându-se concentra mai mult la activitățile curente.

3.4. Imaginația

Pe lângă imaginația reproductivă asistăm la dezvoltarea imaginației creatoare, stimulată de joc, de povestire, de compunere, de activitățile în aer liber, de activitățile practice și muzicale. Copilul de vârstă școlară mică va avea posibilitatea să domine orice timp și spațiu prin dezvoltarea imaginației. Aceasta duce la lărgirea orizontului cunoașterii. Se știe că omul este singura ființă capabilă de a realiza unitatea dintre trecut, prezent și viitor.

Imaginația se manifestă în diferite forme: reproductivă, creatoare, visul de perspectivă reverie sau visul din timpul somnului.

Cu ajutorul imaginației reproductive micul școlar înțelege mai bine timpul istoric, raportul dintre evenimente și fenomene, poate face incursiuni în timp pentru a realiza reconstituiri ale întâmplărilor petrecute demult. Adesea, copilul îmbogățește aceste experiențe cu elemente fantastice ceea ce denotă fragilitatea experienței de viață și capacitatea de a evada din realitate.

Pe la 10 ani, datorită achiziționării unui volum mare de cunoștințe, va fi posibilă ordonarea cronologică a datelor și perceperea corectă a elementelor istorice în fluxul lor de desfășurare.

În perioada micii școlarități se dezvoltă și imaginația creatoare. Aceasta poate fi stimulată printr-o serie de activități: jocuri, povestiri, compuneri, activități artistice etc.

Basmele și povestirile sunt trăite la intensitate emoțională deosebită, copilul fiind atras de acestea. El încearcă să se manifeste artistic prin desene, compuneri literare sau muzicale. De asemenea, creațiile verbale sunt de tipul povestirilor expresive, a compunerilor de povești etc.

În primele două clase, compunerile sunt descriptive, urmând ca în următoarele două clase să fie mai complexe cu ornamente stilistice. Elevul este deosebit de atent la detalii, ceea ce denotă încărcătura afectivă. În compunerile micului școlar se întâlnesc în special trăsăturile pozitive de caracter (cinstea, bunătatea, curajul etc.)

Dintre toate desenele pe care copilul le realizează se pare că desenul omulețului este una ,,dintre rarele forme care par inventate spontan de către toți copiii” (Juliette Farez-Boutonier). Loquet, care a studiat evoluția desenului la copil, a afirmat că omulețul reprezentat prin desen este chiar întruchiparea propriei persoane.

La 6,7 ani copilul desenează un omuleț respectând proporționalitatea părților corpului. În general, persoana este desenată din față și în picioare.

3.5. Creativitatea

În primii doi ani de școală copilul realizează desene, colaje, modelaje fără prea multă fantezie. După vârsta de 8 ani, însă, se formează capacitatea de a compune, de a povesti utilizând elemente descriptive literare, iar spre 9-10 ani desenele și, în general, compozițiile devin mault mai consistente.

Evidențierea creativității productive la această vârstă se poate face prin utilizarea unor desene reprezentând figuri geometrice. Copiii sunt solicitați să obțină desene noi fie prin aranjarea sau rearanjarea acestora, fie prin adăugarea unor elemente noi.

Creativitatea asociativă este evidențiată folosindu-se diverse desene cărora copiii trebuie să le dea titluri.

Cadrul didactic trebuie să dezvolte, pe lângă aptitudinile necesare reușitei la învățătură, și creativitatea școlarilor.

Creativitatea școlarului mic poate fi stimulată prin jocuri de istețime, ghicitori, compuneri de probleme. Jocurile înglobează forme noi de fantezii și conduc la creativitatea instrumentală pentru joc.

Ana Stoica realizând un studiu amănunțit asupra creativității elevilor constată următoarele: un elev creativ dă dovadă de înțelegere rapidă a materialului prezentat de educator; are capacități de a structura și restructura informațiile în funcție de anumite criterii; manifestă deplină încredere în posibilitățile sale; este independent de opinia adulților; nivelul de aspirații este relativ ridicat comparativ cu cel al covârstnicilor; este foarte curios și activ. La toate acestea se adaugă: precocitatea vorbirii, bun echilibru emoțional, diversitatea intereselor, atracție pentru ocupații mai deosebite, sociabilitate mai scăzută față de covârstnici.

Potențialul creativ al copilului este influențat atât de premise native favorizante cât și de stimularea lui acasă și la școală.

3.6 Percepția

Capătă noi dimensiuni. Sincretismul (percepția întregului datorat în principal creșterii acuității perceptive față de componentele obiectului perceput, cât și datorită schemelor logice interpretative care intervin în analiza spațiului și timpului perceput) se diminuează. (Grațiela Sion, Psihologia vârstelor, p.138).

Percepția spațiului este mai clară, se formează simțul orientării, copilul învață pozițiile spațiale.

Un alt moment în dezvoltare îl reprezintă percepția timpului favorizată și de structurarea activității școlare în ore, minute, zile ale săptămânii.

Timpul perceput de școlarul mic este corelat cu acțiunea, interrelaționat cu mișcarea și spațiul. El este trăit ca o succesiune de evenimente. Noțiunea de viteză se va constitui ulterior, aceasta desemnând raportul dintre spațiul parcurs și timpul în care a fost parcurs.

Caracterul involuntar al percepției se constată la elevii din clasele I și a II-a, aceștia fiind atrași în mod special de ceea ce este colorat, nou, dinamic.

Diferențierea obiectelor nu se face întotdeauna clar la nivelul primelor două clase primare.

În clasele următoare percepția devine voluntară.

Pe parcursul claselor primare dificultățile întâmpinate de elevi au legătură cu percepția timpului și a grupurilor de litere.

3.7. Reprezentările

Odată cu angajarea în procesul învățării micul școlar trebuie să manipuleze un volum mare de informații asimilate, lucru posibil doar prin transformarea cunoștințelor în reprezentări.

Micul școlar dispune de multe reprezentări, dar acestea sunt slab sistematizate și confuze.

Datorită învățării reprezentarea înregistrează modificări importante în ceea ce privește sfera și conținutul. Fondul de reprezentări existent este utilizat voluntar din povestiri și desene, copilul poate descompune acum reprezentările în părți componente, în elemente și caracteristici cu care operează în contexte diferite. Realizează noi combinații, noi imagini, astfel structurându-se procesele imaginației și gândirii.

De la reprezentări separate școlarul mic trece la grupuri de reprezentări, crește gradul de generalitate al reprezentărilor (P. Golu, p.111, 1993).

Intuiția preoperatorie se transformă, pe parcursul acestei perioade, într-o gândire operatorie mobilă și reversibilă.

O achiziție fundamentală este reversibilitatea (capacitatea gândirii de a executa aceeași acțiune în două sensuri de parcurs).

3.8. Limbajul

Când intră la școală copilul este destul de stăpân pe sistemul limbii materne, având o vorbire corect din punct de vedere gramatical. Vocabularul său este format din aproximativ 2500 de cuvinte, dintre care 700-800 intră în alcătuirea vocabularului activ. La sfârșitul perioadei, copilul va stăpâni cam 5000 de cuvinte (fondul principal al limbii materne) care vor face parte din vocabularul său activ.

Obiectivul major al acestei perioade este reprezentat de achiziția scris-cititului.

Principalele momente ale activității verbale sunt următoarele: motivul și ideea generală a enunțului, limbajul intern cu notația semantică specifică, structura semantică de profunzime, general umană, structura semantică de suprafață a limbii particulare, enunțul verbal exterior, sonor, grafic etc.

Se merge de la idee la cuvânt, activitatea verbală expresivă (vorbire, scriere), codare și de la cuvânt la idee, activ-verbală, impresivă (audiere, citire), decodare (G. Șarlău, 1984).

Copilul este influențat în acest proces de învățare a limbii de experiența sa, de mediul în care a trăit, de starea sa fiziologică și de factorii genetici.

4.Dezvoltarea personalității școlarului mic

Copilul are o nouă formă de activitate, învățarea și un nou statut și rol, acela de elev, ceea ce duce la o nouă fază în procesul de cristalizare a personalității.

Școlarului mic trebuie să i se cultive trăsăturile pozitive de caracter și anume: conștiinciozitatea, responsabilitatea, punctualitatea, comportamentul civilizat ( la școală, pe stradă, în mijloacele de transport în comun).

Învățătorul trebuie să acționeze diferențiat în funcție de trăsăturile temperamentale ale fiecărui copil.

Este de remarcat interesul copilului pentru cunoaștere.

4.1. Caracterul

Din momentul în care intră în școală, copilul se confruntă cu sarcini a căror dificultate crește progresiv. Cu ajutorul învățării, micului școlar i se dezvoltă capacitățile intelectuale și morale, se conturează trăsăturile de personalitate (punctualitatea, conștiinciozitatea).

În prima perioadă a școlarității, elevul încă imită diverse personaje. Trăsăturile pozitive de caracter se formează pornind de la însușirea noțiunilor și judecăților morale.

Se impune punerea elevilor în situații în care li se pretinde sârguință și disciplină. Acum se cultivă la elevi simțul răspunderii față de învățătură.

Mediul socio-cultural are și el o influență importantă în formarea trăsăturilor de caracter. Factorii sociali, culturali, religioși și economici joacă un rol major în apariția unor tulburări de comportament.

De aceea trebuie avut în vedere și grupul căruia elevul îi aparține atunci când se urmărește formarea și dezvoltarea caracterului.

4.2.Sfera afectivă. Trăirile emoționale

Intrarea în mediul școlar (nou pentru copil) îi creează acestuia o mulțime de trăiri emoționale intense. Dacă este îndrumat cu pricepere și tact pedagogic, elevului i se dezvoltă emoții pozitive: plăcerea de a învăța, satisfacții pentru rezultatele școlare bune.

Copiii de vârstă școlară mică sunt ușor impresionabili, un stimul pozitiv îi bucură, iar unul negativ îi întristează.

4.3. Motivația

În activitatea școlară sunt folosite recompense și pedepse care țin de motivația extrinsecă. Astfel, o notă mică poate fi o pedeapsă, iar una bună constituie o recompensă.

4.4. Dezvoltarea morală

Copilăria are un rol deosebit de important în dezvoltarea psihică a celui care va deveni adult.

Modelarea conștiinței morale se realizează în două stadii:

-stadiul cteronom ( al realismului moral)

-stadiul cooperării (al autonomiei morale).

Primul stadiu îi caracterizează pe copiii de până la 7-8 ani, respectul fiind sursa primelor sentimente morale. Respectul impune noi forme de comunicare. Ordinele părinților sunt obligatorii, apare sentimentul datoriei.

Al doilea stadiu corespunde copiilor cu vârste cuprinse între 7 și 12 ani. Apar sentimente noi: al dreptății, al sincerității , care duc la nașterea autonomiei conștiinței morale.

În școală copiii trec de la activități egocentrice la acțiuni sociale active cu cei de aceeași vârstă.

Formarea unor deprinderi de comportare în societate, cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter sunt obiective ale activității educative din familie și din școală.

5. Relațiile interpersonale

Perioada școlarității mici este foarte importantă pentru copil deoarece integrarea într-un nou colectiv implică stabilirea unor relații cu oameni noi și deprinderea cu anumite reguli.

Învățătorul are o mare influență asupra copiilor, fiind, de cele mai multe ori, un model pentru aceștia. Cuvântul dascălului este pentru școlari unicul adevăr existent. Dacă părinții și învățătorul au păreri contradictorii, elevii îl vor crede pe acesta din urmă.

În clasele I și a II-a relațiile de prietenie din colectiv sunt influențate de preferințele învățătorului. Cei care sunt lăudați de cadrul didactic, vor fi preferați de către colegi.

Colectivul se împarte în microgrupuri de 2-3 persoane, formate, de obicei, pe baza unor factori întâmplători. Copiii se ceartă adesea din motive nesemnificative și se împacă foarte repede. La această vârstă, ei se împrietenesc cu o persoană din interes (pentru că deține o jucărie cu care ar vrea și ei să se joace, pentru că are un aliment din care ar vrea și ei etc.).

În următorii doi ani ai ciclului primar, prietenii vor fi aleși în funcție de calitățile lor.

Grupul se împarte, de asemenea, în microgrupuri de 4-5 persoane formate pe baza intereselor comune sau a calităților morale.

Conflictele sunt prezente și în această perioadă, dar ele apar din motive mai serioase și pot dura mai mult timp.

Este de remarcat divizarea în microgrupuri pe sexe: grupul de băieți și grupul de fete.

În clasele mici, copiii îi resping pe acei colegi care provin din medii defavorizate. Învățătorul este cel care are rolul de a media conflictele apărute și de a inocula elevilor sentimentul că toți sunt egali.

Neacceptați de către ceilalți sunt și cei care au un comportament agresiv sau o situație școlară slabă.

Comunicarea cu colegii se rezumă, de obicei, doar la școală, de aceea multe din relațiile formate dispar la sfârșitul ciclului primar. Sunt însă și cazuri când se stabilesc relații de durată ce continuă și în perioada următoare.

Relația cu părinții este normală. Aceștia sunt o autoritate, copiii îi ascultă, dar pot exista și situații în care apar conflicte atunci când sunt obligați să își pregătească temele, iar ei vor să se joace. Părinții trebuie să le impună un program pe care copiii să îl respecte.

La această vârstă, copiii au tendința de a copia comportamentele unor alte persoane. Ei pot copia unele gesturi sau pot repeta anumite cuvinte.

II. STILURILE PARENTALE

În psihologia dezvoltării a existat mereu o preocupare legată de modul în care părinții își influențează copiii.

Stilurile parentale sau stilurile de parenting se referă la modul în care sunt educați copiii, fiind rezultatul interacțiunii dintre aceștia și părinți. Ele vizează ansamblul de practici comportamentale și emoționale pe care părinții le au față de copiii lor. Deși există o clasificare din punctul de vedere al specialiștilor a acestor stiluri, fiecare părinte își educă într-o manieră proprie copilul. Nu putem vorbi de existența unor stiluri parentale pure în practică. Niciun părinte nu adoptă un stil în proporție de sută la sută, ci un stil dominant care va influența dezvoltarea copilului.

1. Clasificarea stilurilor parentale

1.1. În literatura de specialitate ne sunt prezentate 5 stiluri parentale și anume: indulgent, autoritar, indiferent, protector și democratic.

De obicei ele interacționează, părintele combinând două sau mai multe stiluri. Acestea sunt influențate de personalitatea părintelui, de mediul general, de mediul familial, de nivelul de cultură, de tradiții etc.

Fiecare stil parental are avantaje și dezavantaje.

a) Părintele indulgent

Acesta îi oferă copilului libertate de manifestare și nu îi impune restricții prea multe. Astfel se pune accent pe libertatea de expresie, atât pe plan verbal cât și în domeniul artistic. Comunicarea este foarte bună în acest caz, copilul este consultat de cele mai multe ori în luarea unei decizii .

Avantajele unui astfel de stil parental:

-dezvoltă capacitatea de luare a deciziilor;

-dezvoltă creativitatea;

-asigură copilului condiții pentru a-și dezvolta propria identitate, originală, distinctă.

Dezavantaje:

-creșterea într-un mediu indulgent îl va face pe copil să nu mai respecte regulile adulților atunci când acestea se impun și să se ghideze doar după propriile sfaturi;

-acesta nu înțelege limitele;

-ceilalți adulți pot considera un copil, crescut după un astfel de stil, obraznic, care creează probleme pentru că nu ascultă de nimeni, nici chiar de părintele lui, la un moment dat cel din urmă simțindu-se depășit de situație.

b) Părintele autoritar

Adeptul unui astfel de stil îi cere copilului să respecte reguli impuse de el fără a obiecta, fără a avea vreo opinie personală. De obicei aceste reguli sunt rigide și încălcarea lor, voluntară sau involuntară, are ca urmare pedeapsa. Părintele nu oferă explicații copilului în legătură cu motivele pentru care nu are voie să facă anumite lucruri. Atunci când acesta din urmă încearcă să-și manifeste independența este oprit, comportamentul lui fiind considerat o formă de răzvrătire.

Avantaje:

-existența unor reguli.

Dezavantaje:

-dificultăți în ceea ce privește comunicarea eficientă a copilului cu ceilalți;

-lipsa inițiativei;

-teama de greșeli, de eșec și, de aici, continua nemulțumire.

c) Părintele indiferent

Este caracterizat prin lipsa preocupării față de copilul său, față de activitățile pe care acesta le întreprinde sau realizările pe care le are. Adultul nu manifestă nici un fel de trăire emoțională pozitivă la adresa copilului.

Avantaje:

-copilul învață să trăiască independent;

Dezavantaje:

-el poate crede că părerea lui nu contează, deoarece nu a fost încurajat;

-stima de sine este scăzută, crede că nu este important pentru ceilalți și că nimic din ceea ce face nu este bine;

-copilul unui astfel de părinte va fi mai insensibil la doleanțele celor din jurul său și mai rigid.

d) Părintele protector

Se caracterizează printr-o grijă exagerată față de copilul său. Acesta este pentru el o ființă lipsită de apărare, fragilă și, drept urmare, obiectivul principal al unui astfel de părinte este securitatea, siguranța celui mic. În opinia lui, copilul are tot timpul nevoie de ajutor, de supraveghere.

Avantaje:

-copilul este protejat, se simte în siguranță până la un anumit moment.

Dezavantaje:

-se produc urmări negative atât asupra părinților cât și asupra copiilor;

-adulții, adepți ai unui astfel de stil, identifică pericole peste tot, nu lasă copiii nicio clipă nesupravegheați, iar aceștia se simt sufocați și vor să plece de lângă părinții lor cât mai devreme cu putință;

-se creează mai multă tensiune decât este necesară atunci când copilul are o problemă, fie ea oricât de mică;

-se produc tulburări ale somnului și ale regimului alimentar (la copiii mici);

-dificultăți în comunicare, care pot duce până la răzbunare, sabotaj din partea copilului frustrat.

e) Părintele democratic

Acest stil parental este caracterizat prin echilibru fiind mai mult o îmbinare a tuturor celorlalte stiluri. Părintele care îmbrățișează un astfel de stil vrea ca drepturile copilului său să nu fie încălcate. El impune reguli care vor fi respectate de toți membrii familiei, urmărindu-se responsabilizarea copilului. De asemenea, adultul este suficient de deschis la nou, de flexibil, de indulgent pentru a influența pozitiv viața familiei, a copilului, dar și destul de autoritar pentru a impune disciplina și anumite responsabilități copilului său. Părintele este, în același timp, protector astfel încât să asigure siguranța celui mic și să-i ofere sprijin atunci când are nevoie, dar are și încredere în capacitatea copilului de a lua decizii acest fapt ajutându-l să devină independent.

Avantaje:

-promovează respectul pentru om;

-ajută copilul să învețe să-i asculte pe ceilalți, să le accepte sfaturile, dar și să își exprime punctul de vedere referitor la o anumită situație;

-independența care i s-a acordat copilului îl va ajuta să își aleagă meseria potrivită, să-și identifice propriile atitudini și să-și îndeplinească propriile vise și nu pe cele ale părinților.

Dezavantaje:

– copilul crescut intr-un astfel de stil va face față cu greu stilului autoritar pe care îl poate întâlni la școală, în cercul de prieteni sau în diferite medii pe care le va frecventa.

Acest stil are cele mai multe efecte pozitive asupra dezvoltării copilului și este de preferat celorlalte stiluri, având foarte multe avantaje și mai puține dezavantaje față de acestea.

1.2. O altă clasificare este făcută de specialista americană în parenting, Diana Baumrind. În anii 60, pe baza unui studiu pe 100 de copii preșcolari (Baumrind, 1967),

folosind ca metode observația naturalistă și interviul cu părinții a identificat 4 dimensiuni

importante ale comportamentului părinților:

1. Strategiile de disciplinare

2. Căldura și apropierea

3. Stilul de comunicare

4. Expectanțele cu privire la maturitate și control

Pornind de la aceste dimensiuni, Baumrind a afirmat că părinții prezintă unul din cele trei stiluri parentale: părintele autoritar, părintele democratic și părintele permisiv.

Cercetările ulterioare (Maccoby & Martin, 1983) au sugerat adăugarea încă a unui stil parental: părintele neimplicat (neglijent).

a) Stilul autoritar

Părintelui autoritar îi place să dețină controlul asupra copilului și nu își manifestă afecțiunea față de acesta, considerând acest lucru un semn de slăbiciune. Impune standarde ridicate și multe reguli în comportamentul celui mic, iar principala preocupare este dobândirea unei conduite potrivite de către copil. Abaterea de la regulile impuse are ca urmare pedeapsa.

Copilului nu i se justifică alegerea unor norme, singura explicație pe care o obține este : Pentru că așa spun eu!

Acești părinți au așteptări mari, dar nu sunt foarte atenți la nevoile copilului. După Baumrind (1991) acești părinți sunt orientați spre supunere și statut și se așteaptă ca ordinele lor să fie executate fără explicații.

În încercarea de a se revolta împotriva acestui stil parental mulți copii pot avea probleme grave de comportament (consum de droguri, de alcool etc.) și, mai târziu pot rupe legătura cu parinții.

b) Stilul permisiv

Acest stil, opus primului, se caracterizează prin lipsa de control a părintelui față de copil. Adultul dorește să păstreze o relație apropiată cu cel mic și, de aceea, nu îi refuză niciodată nimic, nu îi interzice anumite comportamente, chiar dacă nu sunt benefice pentru acesta. Nu are așteptări foarte mari de la el. Părintele își arată afecțiunea față de copil, acesta din urmă putând fi lesne caracterizat de către cei din jur ca fiind răsfățat. Este non-conformist și blând, nu impune copilului un comportament matur, lasă la latitudinea acestuia procesul de auto-reglare, evită confruntările. Adoptă statutul de prieten al celui mic în defavoarea celui de părinte. Cel crescut într-un astfel de stil poate avea serioase probleme în obținerea autonomiei. Chiar și la vârsta adultă el poate fi dependent de părinți.

c) Stilul neglijent

Este stilul parental ce se caracterizează printr-un nivel scăzut al controlului și al căldurii sufletești. Nu sunt impuse reguli de comportament, dar lipsește și afecțiunea. Părinții neglijenți nu sunt interesați să comunice deschis cu copiii lor, nu sunt preocupați de activitățile pe care le întreprind aceștia și nu își petrec timp cu ei. Le acordă atenție doar când sunt implicați în probleme serioase.

La maturitate, cei crescuți într-un astfel de stil sunt tentați să se desprindă ușor de părinții lor.

d) Stilul competent

Se caracterizează prin echilibrul dintre cele două elemente componente, căldura sufletească și controlul parental. Copiii cresc în armonie, de aceea acesta este singurul stil recomandat de către specialiști părinților care vor să aibă un copil fericit.

Regulile se stabilesc împreună cu copilul, comunicarea fiind esențială în menținerea echilibrului familial. Adultul este apropiat de cel mic, problemele de comportament se rezolvă fără a se impune reguli rigide și fără a se instala distanța emoțională între cei doi.

Adepții unui astfel de stil parental doresc ca urmașii lor să fie asertivi și responsabili, disciplinați, dar și cooperanți.

Efectul unui astfel de stil îl reprezintă formarea unor copii armonioși ce vor deveni adulți împliniți.

2. Impactul stilurilor parentale asupra copiilor

Stilul parental este direct responsabil cu starea de bine a copiilor în domeniile

competenței sociale, performanței academice, dezvoltării psiho-sociale și comportamentului problematic.

Măsura în care părinții răspund la nevoile copiilor influențează competența socială și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce expectațiile părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental. (performanța academică și devianța comportamentală).

Fie că sunt clasificate în cinci categorii, fie în patru, stilurile parentale se concentrează pe educația și creșterea copiilor. De altfel, cele două categorizări se aseamănă . Astfel, stilului permisiv îi corespunde cel indulgent, cel autoritar se regăsește în ambele clasificări, stilul neglijent se suprapune celui indiferent, iar stilul competent se aseamănă celui democratic. Diferența este existența stilului protector.

Sintetizând informațiile obținute în urma analizei avantajelor și a dezavantajelor fiecărui stil parental, putem prezenta impactul pe care acestea îl au asupra dezvoltării ulterioare a copiilor.

Astfel, copiii ai căror părinți au adoptat un stil autoritar au performanțe crescute la școală, nu au, de regulă, probleme comportamentale, dar au stimă de sine scăzută, nu prea au abilități sociale și pot avea destul de ușor depresii.

Stilului indulgent îi corespund copii cu stimă de sine crescută, abilități sociale bune și probabilitate scăzută de a face depresie. În schimb, au probleme comportamentale și randament școlar scăzut. De asemenea, sunt catalogați ca fiind răsfățați.

Copiii crescuți în stil democratic au competențe instrumentale și sociale, un nivel scăzut al comportamentului problematic, au capacitatea de a păstra echilibrul între conformismul la cerințele externe și la așteptările cu privire la performanță și nevoia lor de individualitate și autonomie.

Stilul neglijent în care este crescut și educat un copil îl poate face pe acesta să-și dobândească autonomia mai devreme decât copiii crecuți în celelalte stiluri, dar el va fi mai rigid, va avea o stimă de sine scăzută și se poate crede chiar inutil.

Așteptările părinților față de comportamentul și performanța copiilor par a fi un factor mai important în cazul băieților decât al fetelor (Weiss & Schwartz, 1996).

3. Răsfățul, o atenție exagerată?

Observăm că fiecare stil are avantaje și dezavantaje, cele mai puține urmări negative avându-le stilul democratic.

Este de subliniat totuși faptul că se poate vorbi de un stil dominant și nu de unul pur care influențează creșterea și dezvoltarea copilului.

Astfel, un părinte poate fi indulgent în unele situații, dar autoritar în altele.

Pornind de aici, care sunt limitele pe care un părinte ar trebui să le pună comportamentului copilului său? Unde este prea mult? Până unde ar trebui să meargă atenția, căldura sufletească, una dintre dimensiunile stilurilor de parenting? Când se poate vorbi de răsfăț?

Copiii au nevoie de dragoste – și atunci când au dreptate și când greșesc, și atunci când sunt veseli și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți necondiționat.

O latură a dragostei este disciplinarea. Acest proces de disciplinare a copilului presupune multă răbdare din partea adultului, concretizată în exemple și exerciții repetate necesare însușirii comportamentelor sau atitudinilor dorite.

Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie și corectă, după cum au fost stabilite de către părinți. Schimbarea regulilor produce confuzie și nesiguranță și transmite mesajul că respectarea lor nu este chiar atât de importantă.

Copilul are nevoie de timp petrecut cu părintele, de atenție și de înțelegere din partea lui pentru a putea crește și a se putea dezvolta în condiții optime. Într-adevăr, timpul este prețios, iar uneori părintele are un program de lucru foarte încărcat și care presupune mai multe ore de stat la serviciu și foarte puțin timp petrecut cu copilul său. Totuși misiunea adultului este de a identifica nevoile care determină un comportament nedorit și de a căuta modalități adecvate prin care să satisfacă acele nevoi și să elimine comportamentul neadecvat.

După cum am văzut în descrierea stilurilor parentale, copiii crescuți într-un stil permisiv ar putea fi etichetați drept răsfățați. Dar nu este o regulă, așa cum nu există un stil de parenting pur.

Așadar, ce este răsfățul? De unde știm că avem un copil răsfățat?

Răsfățul apare atunci când sunt încălcate în mod frecvent limitele (dacă acestea au existat vreodată) în situația în care copilul are un acces de furie, țipă, plânge, se tăvălește pe jos sau îți cere un lucru interzis într-un mod în care să nu îl poți refuza.

Contrar a ceea ce se crede, răsfățul nu este rezultatul unei atenții exagerate, ci consecința nerespectării regulilor stabilite, a limitelor rezonabile impuse fiecărui copil. Copiii au nevoie de aceste limite. Ei le caută și le provoacă și din această cauză, negociază și încearcă să convingă. Dacă părinții cedează sub presiunea rugăminților, a lacrimilor, a țipetelor, copiii învață să manipuleze și o vor face ori de câte ori vor dori ceva ce nu corespunde standardelor educaționale ale adulților.

Un copil răsfățat este pretențios, egocentric și nerezonabil – afirma medical American Harvey Karp, autorul DVD-ului și a cărții de succes: The Hapiest Toddler on the Block ( Cel mai fericit copil din cartier).

Răsfățul este un lucru extrem de dăunător pentru copil, la fel de periculos ca și neglijarea lui, de cele mai multe ori consecințele fiind la fel de nocive .

Din copilul răsfățat se va forma adultul fragil, nesigur, nevrotic și permanent în căutarea climatului din primii ani de viață.

La naștere, copilul este centrat pe propria persoană, pe satisfacerea propriilor necesități. Adultul, însă, trebuie să-și însușească reguli sociale, să interrelaționeze, să învețe să-i accepte și pe ceilalți, să fie receptiv la nevoile lor. Prin răsfăț, dezvoltarea acestei capacități esențiale pentru integrarea în societate este suprimată. Copilul rămâne blocat într-o lume a lui, în care nu are responsabilități, ci doar drepturi, în care el se consideră incapabil, așteptând mereu ca ceilalți să facă totul pentru confortul lui. Nu știe să piardă, să nu fie în centrul atenției și să fie împăcat cu aceasta, să nu fie cel mai bun și totuși să se simtă bine.

Copilul răsfățat nu se simte bine decât atunci când este în centrul atenției. Orice copil caută periodic atenția adultului, din nevoia de certitudine, de siguranță. Cel răsfățat, însă, va fi în totalitate dependent de părintele său sau de persoana care îl îngrijește, va manifesta diferite comportamente, de la timiditate la agresivitate, ducănd o adevărată luptă de putere pentru a obține atenția dorită.

El interacționează greu cu alți copii și vrea întotdeauna toate jucăriile pentru el.

4. Cauzele apariției răsfățului la copii

a) Părinții ocupați care își petrec prea puțin timp cu copilul încearcă un sentiment de vinovăție și vor să compenseze lipsa lor din viața celui mic prin diferite forme care au ca rezultat un copil răsfățat.

Răsfățul nu are nicio legătură cu iubirea prea multă (niciodată nu ai putea iubi prea mult), cu ținutul în brațe, cu numele de alint folosite, cu acordarea independenței copilului. Acestea sunt comportamente ideale pentru un părinte. Culpabilitatea resimțită în situațiile în care părintele vine acasă de la serviciu târziu generează, adesea, încălcarea regulilor pentru a mulțumi copilul. Spre exemplu, regula este de a nu mânca dulciuri înainte de masă. Tatăl vine târziu de la serviciu, iar copilul îi cere o bomboană. Mama îi spune copilului că o va primi după ce mănâncă, reamintindu-i regula, dar tatăl intervine și mama cedează insistențelor, cel mic primind ceea ce-și dorește. Consecința? Copilul a învățat cum să obțină ceea ce vrea: prin șantaj emoțional. Așadar, comportamentul părintelui a generat comportamentul copilului.

b) Părintele care lipsește destul de mult din viața copilului lui încearcă să suplinească lipsa sa prin diferite atenții, în fiecare zi întorcându-se acasă cu câte ceva dulce sau o jucărie.

Mulți adulți, fiind privați în copilărie de ceea ce și-au dorit, încearcă să le ofere copiilor lor tot ceea ce vor, chiar și fără să ceară. Numai că sentimentul de frustrare e constructiv. Este normal ca un copil să treacă prin frustrarea de a nu avea tot ceea ce-și dorește, dacă știe că va primi tot ceea ce are nevoie de la părinții lui.

Oamenii care au succes în afaceri au ajuns aici și pentru că au fost motivați intern să se dezvolte, să obțină o situație materială bună pentru confortul lor și al familiilor lor.

Învățându-l pe cel mic că are acces la tot ce vrea, îi inhibăm motivația care l-ar determina să se descurce singur, să obțină lucruri pentru el.

c) Adulții vor să evite plânsul, țipetele, nemulțumirile și atunci le permit copiilor orice, de cele mai multe ori cedează în fața crizelor de isterie ale lor.

5. Greșeli în comportamentul părintelui care pot duce la răsfățul copiilor

a) Copilul devine centrul Universului pentru adult

Cel mic nu trebuie să creadă că lumea se învârte în jurul lui. Acest lucru poate fi evitat, învățandu-l să țină cont și de nevoile celorlalți, să primească, dar să și dea.

b) Comportamentul pozitiv este ignorat

Potrivit lui Karp, dacă nu li se arată copiilor mulțumirea provocată de un comportament pozitiv, importanța acestei conduite este știrbită.

c) Comportamentul negativ este recompensat, din greșeală

Dacă li se acordă celor mici atenție doar atunci când plâng, ei vor înțelege că numai în aceste situații o vor obține.

d) Limitele de comportament impuse nu sunt clare

Buttross era de părere că dacă nu sunt stabilite și consolidate reguli de bună purtare, consecința probabilă va fi creșterea unui copil nepoliticos și fără respect față de cei din jur.

Karp afirma că una dintre misiunea părintelui este de a învăța copiii ce este respectul față de ceilalți și cum să aibă răbdare cu cei din jur. El considera că, prin natura lor, cei mici sunt necivilizați și adulții trebuie să-i îndrume, să le arate cum să se comporte în societate.

e) Părintele nu este consecvent în aplicarea regulilor

Dacă unii părinți nu impuncopiilor reguli de comportament, alții stabilesc reguli slabe sau lipsite de consistență. Acest fapt este evident atunci când copilului i se permite să facă anumite lucruri în unele zile, iar în altele nu. Consecința este următoarea: copilul va crede că aceste reguli nu sunt chiar atât de importante.

f) Copilul nu este tras la răspundere pentru greșelile lui

Dacă unui copil care a greșit nu i se atrage atenția și nu este învățat să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale, acesta va arunca vina pe alții atunci când va întâmpina o problemă. Trebuie să se stabilească reguli ferme în acest sens, copilul va răspunde pentru orice face.

g) Adultul nu este realist atunci când impune reguli

Limitele pe care părintele le impune trebuie să fie în concordanță cu particularitățile celui mic. De exemplu, nu poți schimba preferințele culinare ale copilului. El va refuza, pur și simplu, să mănânce un aliment care nu-i place, fără ca părintele să poată face ceva în această privință. Ducând astfel de bătălii pe care nu le pot câștiga, adulții obțin exact efectul opus celui dorit: copilul înțelege că sfidarea poate rămâne nepedepsită.

h) Copilului i se oferă nejustificat daruri, uneori din motive greșite

Nu este atât de important ce îi cumpărăm copilului, ci motivul pentru care o facem. Dacă cel mic s-a plictisit de o jucărie și vrea una nouă, identică acest lucru e nerezonabil. De asemenea, atunci când copilul încearcă să îi producă adultului un sentiment de culpabilitate ( prin adresări de tipul Ești cea mai rea mamă dacă nu-mi iei mașinuța aceasta). Nu trebuie ca părintele să cedeze în astfel de situații.

i) Însuși părintele se poartă ca un copil răsfățat

Comportamentul părinților generează comportamentul copiilor. Cei mici copiază gesturile celor mari. Ei vor face mai degrabă ce fac părinții decât ce zic ei.

j) Adultul cedează în fața crizelor de furie ale copilului

Cedând crizelor de furie ale copilului nu se obține nimic favorabil pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia. Consecința va fi inducerea ideii că orice poate fi obținut prin astfel de crize. Dar în lumea reală lucrurile nu merg așa. Adultul care a fost un răsfățat și ai cărui părinți s-au lăsat manipulați și i-au oferit tot ce a vrut în urma unor accese de furie, va afla că nimic pozitiv nu se întâmplă în urma unui astfel de comportament.

6. Când să-i spui nu copilului?

Copilul învață ce înseamnă nu încă din primele clipe de viață, atunci când trebuie să se obișnuiască cu programul său (somn, masă, igienă, atenție). O modalitate frumoasă de a-l învăța pe copil semnificația lui nu este de a-l familiariza și cu da. Micuțul se va adapta unui program atunci când știe că regulile sunt clare.

Prima tendință a unui copil în față regulii este de a verifica dacă nu sunt excepții ale ei. Acum este momentul în care părintele trebuie să fie ferm și să nu cedeze insistențelor pentru a-i da copilului șansa de a învăța regula.

Găsirea scuzelor care să clădească excepții de la regulă nu conduce la decongestionarea situației conflictuale decât în aparență. În realitate însă, chiar dacă soluția pentru a te înțelege cu un copil răsfățat pare a fi îndeplinirea tuturor pretențiilor sale, nu este o decizie corectă. Dacă adultul cedează în fața copilului și deviază constant de la reguli, cel mic se va simți izolat și nesigur. Există mulți părinți toleranți pentru că asta le facilitează existența alături de un copil răsfățat, dar urmările se văd în timp.

Copiii au nevoie de disciplină și de părinți fermi care să aplice regulile. Aceasta îi face să se simtă în siguranță. Disciplina nu trebuie confundată cu pedeapsa. Ea este înrudită cu educația, cu modul în care ne așteptăm ca urmașii noștri să se poarte în societate.

Deși poate părea un paradox, copiii cer să fie disciplinați.

Iată câteva exemple de situații în care se impune interzicerea unui comportament:

a) Familia se află la cumpărături și cel mic cere o gustare care îi este refuzată, el va face o criză de furie. Cei din jur îl pot eticheta ca răsfățat, dar este mai mult decât atât. Copilul vrea acea gustare, iar atunci când i se spune nu, el nu știe cum să-și oprească acel sentiment puternic de dorință. De fapt, dorește să fie învățat două lucruri: cum să-și potolească pofta pentru alimentul interzis și cum să facă față dezamăgirii.

Care este comportamentul ideal al părintelui într-o astfel de situație?

Adultul îi cere copilului să se liniștească și abia apoi va asculta ce are de spus. Îi va explica celui mic că scopul venirii la cumpărături este acela de a lua alimente pentru întreaga familie și că își va putea alege un desert cu altă ocazie, sau, după caz, vor lua alimentul, dacă era pe lista de cumărături, dar se va consuma acasă, după masa de prânz. Lecția pe care copilul va trebui să o învețe este : nu decide el făcând crize.

b) Copilul, aflat la locul de joacă, are un comportament violent față de ceilalți copii. Cei mici abia acum învață să se joace cu cei de vârsta lor. Chiar și joaca poate fi obositoare. Aruncând jucăriile sau supărându-se atunci când partenerul de joacă ia un anumit lucru, copiii informează că au nevoie de ajutorul unui adult. Acesta din urmă îi poate cere celui mic să descrie în cuvinte cum se simte în momentul respectiv și să îi atragă atenția că nu a avut un comportament potrivit. La fel se va proceda și în cazul în care cel mic lovește alți copii. Soluția ar fi părăsirea locului de joacă. Copilul va înțelege că plecarea este urmarea gestului necorespunzător. De cele mai multe ori este suficient Și poate înlocui cu succes o predică din partea părintelui.

c) Copilul este obraznic față de adulți. Trebuie să i se explice că într-un mod se poartă cu prietenii și cu cei de vârsta lui și în alt mod cu cei adulți. În ambele situații, însă, respectul este primordial. Părintele va insista asupra folosirii vorbelor politicoase, chiar dacă va fi un proces lung și anevoios. Copilul va fi învățat să își ceară scuze.

Dacă cel mic își dorește ceva, dar modul în care o cere nu este unul politicos, i se va solicita să reformuleze cererea. Dacă părintele consideră că îi poate îndeplini rugămintea, o poate face, dar numai după ce copilul a avut un comportament politicos. Dacă, însă, cererea nu poate fi soluționată, i se spune

7. De la ce vârstă începe disciplina?

Copilul este un observator foarte bun al mediului în care trăiește. Încă din primele zile de viață, el începe să își stabilească reguli cu privire la modalitățile prin care poate obține ceea ce își dorește. De aceea, disciplina nu este o tehnică verbală pe care să o folosim începând cu o anuită vârstă, ea ține de modul nostrum de a fi în familie încă din prima zi de viață a copilului. ( Lena Rusti, psiholog psihoterapeut la Mantarex Consult).

Așadar, disciplina începe încă din primele clipe de viață ale copilului. Este eronat pentru un părinte să creadă că micuțul său are timp de reguli când va mai crește și că poate începe educația lui mai târziu. Copilul trebuie învățat cu un program , cu reguli, cu responsabilități.

8. Consecințele răsfățului

Răsfățul creează modele care pot dura o perioadă foarte lungă, uneori chiar toată viața. Acesta îl împiedică pe copil să muncească pentru ceea ce vrea.

“Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale copiilor răsfățați este acela că nu au învățat să muncească pentru ceva ce își doresc” , spune Buttross.

„Nu au o etică a muncii și nu au învățat lecția de luptă cu adevărat pentru năzuințele lor“.„Deoarece oamenii răsfățați obțin prin manipulare ceea ce-și doresc, ei își construiesc un mod disfuncțional de a se raporta la ceilalți. Obiceiurile de răsfăț create în copilărie pot necesita 10 ani de terapie pentru a fi abandonate.“, spune Karp.

Psihologul american Ruth A. Peters, doctor în medicină, autor al manualului de disciplina copilului Laying Down the Law (Stabilirea regulilor), susținea că : “Răsfățul nu face decât să-i conducă spre probleme ulterior în viață”, iar copilul răsfățat de obicei “se transformă într-un adult răsfățat, iar adulților răsfățați le este greu să-și păstreze locul de muncă, partenerul de viață și prietenii”.

În concluzie, meseria de părinte trebuie exercitată chiar de la venirea pe lume a micuțului. Prin disciplină, fermitate, consecvență, calm, blândețe, dragoste va reuși să creeze un mediu propice dezvoltării armonioase a copilului și va evita problemele generate de răsfăț.

III. CERCETAREA PSIHOLOGICĂ

Scopul și obiectivele cercetării

Cercetarea a avut ca scop identificarea cauzelor apariției răsfățului la copiii

școlari și influența familiei în această problemă.

Așa cum am văzut și în partea teoretică a lucrării, există mai multe stiluri de

parenting. Rămâne să aflăm în ce măsură familia influențează comportamentul

copiilor, dacă anumite măsuri aplicate după ce se constată apariția răsfățului sunt

eficiente în ameliorarea acestei probleme și în ce proporție situația materială a familiei condiționează apariția răsfățului.

Obiectivele pe care le-am urmărit au fost următoarele:

stabilirea unor instrumente psihologice valide prin care să poată fi evaluat comportamentul subiecților pentru a determina existența elementelor de răsfăț;

administrarea instrumentelor identificate pe un lot de subiecți din ciclul primar;

administrarea instrumentelor pe un lot de subiecți adulți ( părinții elevilor din lotul menționat anterior);

realizarea unei analize statistice a datelor obținute în vederea identificării cauzelor apariției răsfățului la copiii școlari și a influenței familiale asupra acestuia;

stabilirea unor reguli pentru părinți pe baza observațiilor din literatura de

specialitate și a rezultatelor cercetării.

Ipotezele cercetării

a) O atenție permanentă generează răsfăț.

b) Dacă unui copil nu i se impun limite și nu respectă anumite reguli de comportament, atunci el va deveni răsfățat.

c) Situația materială influențează direct comportamentul subiecților în ceea ce privește răsfățul.

d) Copiii singuri la părinți sunt mai răsfățați decât cei cu frați sau surori.

În ceea ce privește atenția exagerată mă refer la comportamentul părinților sau al bunicilor care se ocupă cu creșterea și educația școlarilor. Aceștia își manifestă dragostea față de cei mici în moduri diferite. Unii pot acorda copiilor o atenție sporită, alții îi pot lăsa mai liberi. Vom vedea dacă atenția aceasta exagerată conduce la apariția răsfățului.

Referitor la limitele pe care adultul i le impune sau nu urmașului său în programul de educație pe care îl adoptă vom vedea dacă prezența limitelor reduce considerabil șansele apariției răsfățului.

Oare această problemă cu care se confruntă mulți părinți, răsfățul, este influențat de situația materială? Este posibil ca un copil ai cărui părinți nu-i pot satisface toate cerințele să nu fie răsfățat, iar altul care are tot ce își dorește să fie tot timpul nemulțumit, răsfățat? În acest caz, situația financiară bună ar trebui atent gestionată și, tocmai din dorința de proteja copilul și de a-i asigura o dezvoltare benefică, accesul la lucrurile pe care cel mic și le dorește ar trebui într-o oarecare măsură restricționat. Vom stabili dacă această ipoteză se confirmă sau nu.

Familiile cu un singur copil se confruntă mai des cu această problemă față de cele cu doi sau mai mulți copii? Vom afla, în urma cercetării, dacă ipoteza aceasta se confirmă sau se infirmă.

Metodologia cercetării

3.1. Descrierea lotului de copii școlari

În cercetarea mea am folosit un lot de copii școlari cu vârste cuprinse între 7 și 8 ani și un lot de adulți, vârsta lor fiind irelevantă pentru scopul cercetării. Persoanele din al doilea lot de subiecți sunt părinții copiilor din primul grup. Dintre cei 20 de școlari investigați, 8 sunt fete și 12 sunt băieți, elevi ai Școlii Gimnaziale din comuna Apostolache, județul Prahova. Din cele 8 fete, doar una este singurul copil din familie, restul de 7 având frați sau surori. 2 din cei 12 băieți sunt singuri la părinți, iar ceilalți 10 provin din familii cu mai mulți copii.

.3.2. Metode de cercetare

În vederea obținerii informațiilor referitoare la existența elementelor de răsfăț la eșantionul de elevi am elaborat un chestionar (Anexa 1) care cuprinde 40 de itemi și l-am aplicat părinților școlarilor pentru a afla detalii despre comportamentul de acasă al celor mici. Prin acest chestionar am urmărit să obțin informații despre conduita elevilor în afara unității de învățământ. Numărul mare de întrebări a urmărit verificarea tuturor celor patru ipoteze ale cercetării.

Realizarea practică a cercetării

În chestionarul aplicat părinților elevilor vizați se regăsesc întrebări referitoare la: programul celor mici, gradul de libertate acordat de către părinți copiilor, consecințele nerespectării unui program, comportamentul elevilor atunci când nu primesc tot ceea ce își doresc, atitudinea părinților în astfel de situații, măsurile aplicate de către părinți în cazul în care cei mici s-au dovedit a fi răsfățați, gradul de funcționare al acestor măsuri.

Subiecții intervievați pot răspunde la întrebări prin Da sau Nu ori liber, exprimându-și punctul de vedere cu privire la problema tratată.

5. Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

Pentru verificarea primei ipoteze s-au elaborat și aplicat primii 11 itemi. Astfel s-a urmărit în ce măsură copiii care primesc toată atenția părinților devin răsfățați.

Primul item al chestionarului se referă la numărul de ore pe care copilul îl petrece cu unul dintre părinți. În urma analizei răspunsurilor la această întrebare am constatat următorul fapt ( observabil și în diagrama de la Figura 1): 85% dintre subiecții adulți (17 părinți ) își petrec majoritatea timpului cu copiii lor, 10% (2 dintre aceștia, care merg la serviciu) stau în compania copiilor lor între 4 și 6 ore, iar 5% (un părinte) își supraveghează copilul mai puțin de 4 ore pe zi.

Figura 1

Al doilea item se referă la persoanele care supraveghează copilul în cea mai mare parte a timpului. S-a constatat că 85% dintre părinți își supraveghează în permanență copilul, restul de 10% dintre elevi rămân de cele mai multe ori în grija bunicilor pe timpul zilei, iar 5% cu frații mai mari (după cum se vede și în Figura 2).

Figura 2

La a treia întrebare, referitoare la anturajul copilului la sfârșitul săptămânii, 95% dintre cei chestionați au răspuns că cei mici își petrec sfârșitul de săptămână în familie, iar 5%, din cauza programului de lucru al adulților, doar ocazional sunt împreună cu familia sâmbăta și duminica (Figura 3). Nu s-a înregistrat nici un caz în care elevii nu și-ar petrece niciodată sfârșiturile de săptămână cu părinții. Așadar, chiar dacă, în timpul săptămânii, copiii își petrec timpul liber și cu altcineva în afară de părinții lor, aproape toți sunt împreună cu familia în week-end-uri.

Figura 3

Itemul numărul 4 urmărește programul copilului în vacanțe și anume dacă cel mic este atent supravegheat și pe timpul acestora sau i se acordă o oarecare libertate. Astfel, 15% dintre părinți își lasă copiii în vacanțe la bunici, 20% dintre aceștia le permit școlarilor să plece în tabere sub supravegherea altui adult decât ei, 60% își țin copiii acasă, sub stricta lor supraveghere, iar 5% preferă să îi însoțească pe cei mici în excursiile din timpul vacanțelor după cum se poate observa și în următoarea figură.

Figura 4

La a cincea întrebare părinții au fost solicitați să răspundă dacă îi cunosc pe prietenii copiilor lor, dacă aprobă anturajul acestora. În procente situația este următoarea: 80% dintre părinți îi cunosc pe cei din anturajul copiilor lor și sunt de acord cu existența lor în preajma celor mici, 10% dintre cei chestionați spun că nu îi cunosc pe prietenii copiilor lor, dar au încredere în discernământul celor mici, niciunul nu s-a încadrat la punctul c ( Cunosc, dar nu aprob) și 10% susțin că școlarii lor nu au prieteni.

Figura 5
Itemul 6 a urmărit nivelul de atenție acordat elevului la efectuarea temelor pentru acasă, după cum se poate vedea și în următoarea diagramă ( Figura 6). Astfel, 85 % dintre părinți au declarat că supraveghează atent efectuarea temelor și își ajută întotdeauna copiii din acest punct de vedere, 5% controlează temele, dar nu ajută copilul la scrierea lor, 10% verifică efectuarea temelor, dar nu ajută copilul decât atunci când are nevoie, ovazional. Niciun părinte nu se află în situația prezentată la punctul d (Nu verific temele copilului meu).

Figura 6

Prin întrebarea cu numărul 7 s-a identificat gradul de libertate pe care părintele îl acordă celui mic. În urma analizării răspunsurilor, am constatat următoarele:

50% dintre subiecți preferă să cunoască fiecare mișcare a copiilor lor, iar 50% le acordă o oarecare libertate. Așadar, părerile sunt împărțite atunci când vine vorba despre libertatea acordată copilului. În timp ce jumătate dintre părinți supraveghează atent mișcările celor mici, cealaltă jumătate le acordă un oarecare grad de libertate (ce-i drept, nu foarte mare, fapt constatat din analiza răspunsurilor), considerând aceasta ca pe un pas în educația lor, în formarea lor ca și adulți. Diagrama de mai jos arată opiniile subiecților referitoare la această problemă.

Prin interpretarea răspunsurilor de la itemul 8 s-a observat că cei 50% care au răspuns afirmativ la primul punct de la întrebarea cu numărul 7 și anume că îi supraveghează cu strictețe pe cei mici, consideră atenția foarte importantă la această vârstă când copiii pot greși cu ușurință, aceasta putându-le afecta viitorul. Pe de altă parte, jumătatea care a răspuns că acordă copilului o oarecare libertate a avut motivații diverse care să susțină afirmația. Astfel, unii sunt de părere că libertatea acordată îi ajută pe școlari să devină mai siguri pe ei, mai descurcăreți, alții consideră că, lăsând copilului o libertate aparentă, îl și poți verifica, dar, în același timp, îi demonstrezi că ai încredere în el, acest fapt ajutându-l în dezvoltarea sa ulterioară.

Figura 7

Prin următoarele întrebări, cea cu numărul 9 și cea cu numărul 10, am urmărit nivelul de exteriorizare al sentimentelor parentale, dacă adulții își exprimă toată dragostea față de copiii lor sau, din contră, preferă să fie mai rezervați în a-și arăta iubirea pentru cei mici de teamă ca aceștia din urmă să nu considere acest fapt o slăbiciune și să devină răsfățați. În urma analizei răspunsurilor am constatat că: 50% dintre cei chestionați au afirmat că le arată celor mici toată dragostea lor și nu consideră că acest lucru duce la răsfăț. Pe de altă parte, 50% dintre subiecții adulți nu își exteriorizează integral sentimentul de iubire față de copii, pentru că aceasta duce, inevitabil, la răsfăț, deci la neascultare. Așadar, părerile sunt împărțite și în acest caz, fapt ce poate fi observat și din Figura 8. Jumătate dintre părinți nu își arată în totalitate afecțiunea față de cei mici, dar, spun ei, fac aceasta tocmai din dragoste pentru copiii lor și din dorința de a deține controlul în procesul educațional.

Figura 8

Itemul 11 a vizat măsura în care părinții cred că atenția permanentă poate duce la răsfăț (Figura 9). 25% din lotul de subiecți cred că atenția permanentă duce categoric la răsfăț, 50% sunt de părere că exprimarea afecțiunii și atenția permanentă nu duc la răsfăț, iar restul de 25% consideră că atenția exagerată poate duce la răsfăț, dar numai în anumite situații.

Figura 9

În urma aplicării primilor 11 itemi ai chestionarului pentru părinți, pentru verificarea validității primei dintre cele patru ipoteze, am constatat următoarele:

majoritatea părinților își dedică aproape tot timpul copiilor lor;

îi ajută la teme, verifică efectuarea acestora atât cantitativ, cât și calitativ;

își petrec week-end-urile împreună cu cei mici;

merg în vacanțe împreună, dar le acordă și o oarecare libertate benefică pentru dezvoltarea lor;

îi cunosc pe cei din anturajul copiilor lor și sunt de acord cu prezența lor în preajma celor mici,

jumătate din cei chestionați cred că cei mici trebuie supravegheați în permanență tocmai datorită vârstei care îi poate determina să greșească grav;

ceilalți părinți cred că, dacă le acordă copiilor un oarecare grad de libertate, aparentă pentru ei, îi stimulează să devină independenți și responsabili;

50% dintre subiecții adulți nu își exteriorizează întotdeauna sentimentele dîn convingerea că cei mici ar putea deveni răsfățați;

restul de 50% dintre părinți nu cred că iubirea arătată copiilor este un factor ce determină răsfățul, totul ținând de disciplină și reguli; nu poți iubi un copil prea mult;

75% dintre cei intervievați consideră că atenția permanentă nu duce la răsfăț decât în foarte rare cazuri.

În concluzie, prima ipoteză, Atenția permanentă duce la răsfăț, nu se confirmă.

Pentru verificarea celei de-a doua ipoteze, s-au folosit următorii itemi: 12-23 și 36-40.

Întrebarea cu numărul 12 a verificat existența unui program în viața copilului. În urma interpretării răspunsurilor lotului de subiecți am constatat că 70 % dintre copii au un program pe care îl respectă, iar ceilalți 30 % nu (Figura 10).

Figura 10

La itemul 13, referitor la condițiile în care li se permite celor mici abaterea de la program, s-au înregistrat următoarele răspunsuri: 30% dintre subiecți au afirmat că atunci când copilul este bolnav i se permite nerespectarea programului, 40% au spus că acest fapt este posibil doar dacă adulții implicați în supravegherea copiilor au treburi urgente de rezolvat; 30% dintre părinți sunt de acord cu un program flexibil dacă cei mici își termină temele, considerând aceasta ca o recompensă( Figura 11).

Figura 11

Întrebarea cu numărul 14 a urmărit comportamentul copilului în situația abaterii de la program. Majoritatea părinților au fost de părere că abaterile repetate de la un program stabilit bulversează copilul și îl fac să devină nesigur

( Figura 12).

Figura 12

Următoarea întrebare, a 15-a, a vizat tipul de comportament al copilului, dacă este cuminte, ascultător sau se răzvrătește ușor. Din cei 20 de copii, 14 (70%) sunt considerați de către părinții lor ascultători, iar 6 (30%) neascultători

( Figura 13).

Figura 13

Prin aplicarea itemului 16 s-a urmărit identificarea sarcinilor pe care cel mic le are de îndeplinit acasă. S-au înregistrat următoarele răspunsuri: 4 dintre cei 20 de copii (20%) își ajută părinții la treburile gospodărești, pe lângă efectuarea temelor, restul de 16 (80%) nu au alte obligații decât cele școlare și menținerea curățeniei în camerele proprii (Figura 14).

Figura 14

Următoarea întrebare se referă la modul în care cei mici își îndeplinesc obligațiile, cu sau fără prea multe solicitări din partea adulților. 70 % dintre copii își duc la bun sfârșit sarcinile fără prea multe insistențe din partea părinților, în timp ce 30 % dintre ei fac ce trebuie după ce li se spune de mai multe ori acest lucru (Figura 15).

Figura 15

La întrebarea care se referă la reacția părinților în cazul în care copilul refuză să își ducă la bun sfârșit sarcinile de acasă răspunsurile au fost următoarele: 14 părinți au spus că nu este cazul, dar în eventualitatea unui refuz al îndeplinirii obligațiilor soluția cea mai bună ar fi pedeapsa ( fără televizor, calculator, dulciuri), 1 părinte nu reacționează în niciun fel în astfel de situații, iar 5 insistă până când sarcinile sunt îndeplinite. (Figura 16).

Figura 16

Următorul item a vizat părerea părinților în legătură cu existența elementelor de răsfăț în comportamentul copiilor lor. 80 % dintre cei chestionați nu consideră că au copii răsfățați, iar 20 % admit că răsfățul influențează comportamentul copiilor lor. Se observă că cei care au afirmat că au implementat un program în viețile celor mici ( vezi răspunsurile la întrebarea cu numărul 12) nu îi consideră răsfățați. De aici putem deduce că existența unor limite, a unor reguli în viața copilului reduce considerabil șansele dezvoltării răsfățului la cei mici ( Figura 17).

Figura 17

Doar cei patru părinți care au afirmat că au copii răsfățați au răspuns la următoarele întrebări (20, 21, 22, 23).

Astfel, la întrebarea referitoare la perioada în care au apărut primele semne ale răsfățului s-a înregistrat un răspuns comun și anume acela că în primii ani de viață s-a întâmplat aceasta.

Următorul item a urmărit identificarea măsurii în care adulții cu copii răsfățați se consideră vinovați de acest fapt. Din cei patru părinți, trei au răspuns că sunt direct responsabili de apariția răsfățului la copiii lor, pe când unul a afirmat că cel mic a devenit pur și simplu răsfățat și aceasta nu a depins de el, ca adult.

Întrebarea cu numărul 22 a făcut referire la metodele folosite pentru prevenirea apariției răsfățului la copil. Doi părinți au afirmat că ar fi putut fi mai distanți în relația cu cei mici, unul a răspuns că atenția sporită ar fi putut împiedica apariția răsfățului, iar cel de-al patrulea este de părere că n-ar fi putut opri răsfățul copilului, acesta neavând legătură cu comportamentul părintelui.

Întrebați fiind ce ar schimba în atitudinea lor dacă ar putea-o lua de la capăt cu educația copilului, unul a spus că nu ar schimba nimic, iar ceilalți trei ar impune copilului un set de reguli încă din primii ani de existență.

Interpretarea răspunsurilor celor patru părinți sunt evidențiate în următoarea organigramă (Figura 18):

Figura 18

Pentru verificarea celei de-a doua ipoteze s-au elaborat și aplicat pe lângă ce am prezentat până acum, și itemii 36, 37, 38, 39 și 40.

Ȋntrebarea 36 a urmărit comportamentul copiilor la cumpărături și dacă părinții le impun limite în ceea ce își doresc să achiziționeze. Din cei 20 de părinți chestionați, 15 (75%) au afirmat că impun limite la cumpărături, copiii nu sunt lăsați să ia tot ce vor. Ceilalți 5 ( 25%) nu restricționează cumpărăturile făcute de copii. Aceștia sunt lăsați să ia tot ce vor din magazin. Motivațiile sunt diferite. Astfel, din cei 75% dintre părinții care impun limite în această situație, 20% spun că situația financiară precară îi forțează să facă aceasta, iar restul de 50% e de părere că cei mici trebuie învățați de mici că orice lucru în viață se obține cu un minim de efort și că nu pot avea chiar tot ceea ce își doresc, acest fapt fiind constructiv pentru educația lor. Figura 19 ilustrează aceste date obținute.

Figura 19

Următorii itemi, 37 și 38, au relevat măsurile luate de părinți în situația în care copilul a avut tendința de a deveni răsfățat și dacă au funcționat acestea. În urma interpretării rezultatelor, am concluzionat că: 60% dintre adulții solicitați să răspundă la aceste întrebări au aplicat pedepse copiilor lor în cazul în care au avut tendința de a fi răsfățați și de a se împotrivi cererilor părinților, iar 40% au afirmat că nu a fost cazul să aplice astfel de măsuri pentru că au copii cuminți, ascultători și care nu au asemenea tendințe ( Figura 20). Dintre cei 12 părinți care au răspuns că au aplicat pedepse copiilor lor care au avut tendința de deveni răsfățați, toți au fost de acord că măsurile luate au funcționat.

Figura 20

Itemul 39 se referă la sfaturile pe care cei chestionați le-ar da unui părinte care se confruntă cu problema răsfățului în educarea copilului său. 70% dintre părinți sunt de părere că impunerea limitelor și pedeapsa aplicată atunci când acestea sunt încălcate reduc considerabil această problemă. 30% dintre părinți nu au răspuns la această întrebare ( Figura 21 ).

Figura 21

Ultimul item folosit pentru verificarea celei de-a doua ipoteze, cel cu numărul 40, a făcut referire la perioada în care un părinte ar trebui să acționeze în cazul apariției răsfățului la copilul său, imediat sau când va fi suficient de mare să își conștientizeze propriile greșeli. 90 % dintre adulții solicitați să răspundă la această întrebare au fost de acord cu intervenția promptă a părintelui în cazul apariției răsfățului la copil, iar 10% cred că cel mic trebuie să mai crească înainte ca părintele să acționeze în vreun fel la apariția răsfățului în comportamentul său.

( Figura 22).

Figura 22

În concluzie, în urma analizei itemilor aplicați pentru verificarea celei de-a doua ipoteze, putem afirma următoarele:

Părinții le impun copiilor un program pe care aceștia, de obicei, îl respectă;

Dacă limitele impuse sunt încălcate, principala măsură luată este pedeapsa, care este cea mai eficientă (restricționarea vizionării programelor TV favorite, limitarea perioadei de joacă etc);

În cazul în care părinții le permit copiilor în repetate rânduri abaterea de la program, aceștia devin bulversați și nesiguri;

Cei mai mulți dintre subiecții copii își îndeplinesc sarcinile de la prima solicitare, nefiind nevoie ca părinții să insiste;

Răsfățul apare, de obicei, în primii ani de viață, iar reacția celor implicați în educația celor mici, trebuie să fie promptă, dacă se vor rezultate favorabile eliminării elementelor de răsfăț;

Și la cumpărături le sunt impuse limite copiilor, din motive variate; unii părinți consideră că celor mici le trebuie insuflată ideea că nimic în viață nu se obține fără efort și că nu pot avea tot ceea ce își doresc, în timp ce alții afirmă că situația financiară nu le permite achiziționarea a tot ceea ce vor copiii lor, dar sunt de acord cu restricția în ceea ce privește cumpărăturile făcute împreună cu cei mici;

Așadar, cea de-a doua ipoteză, Dacă unui copil nu i se impun limite și nu respectă anumite reguli de comportament, atunci el va deveni răsfățat, se confirmă.

Pentru verificarea celei de-a treia ipoteze s-au folosit întrebările 27-35.

Întrebarea 27 se referă la situația materială a subiecților. Din cei 20 de adulți, 40% au răspuns că au o situație materială bună, 20% mediocră, iar 40 % au afirmat că duc un trai la limită (Figura 23). Întrebați fiind dacă le cumpără copiilor tot ce își doresc, 40% au spus că încearcă să le satisfacă celor mici toate dorințele, 20 % se încadrează în bugetul familiei, iar restul de 40% nu cumpără decât ceea ce consideră necesar. Interesant este faptul că cei 40% care au o situație financiară bună nu corespund celor 40% care le oferă copiilor lor tot ceea ce își doresc (Figura 24). Deci, din răspunsurile la această întrebare ne dăm seama că, în general, cei care nu au o situație financiară foarte bună, încearcă să le ofere celor mici tot ce își doresc tocmai pentru a nu se simți inferiori în fața altor copii. Există, însă, și părinți care, abia ducându-și traiul de azi pe mâine, nu își permit să le împlinească toate dorințele urmașilor lor.

Figura 23

Figura 24

Itemul 29 urmărește să afle reacția copilului atunci când primește un lucru dorit, iar cel cu numărul 30 vizează comportamentul celui mic în situația în care nu i se oferă ceea ce își dorește. Toți cei 20 de copii ai părinților chestionați se bucură atunci când primesc ce își doresc. Procentajul se schimbă atunci când copiii nu primesc ceea ce își doresc. Astfel, 60% se întristează și chiar plâng în această situație, ceilalți 40% acceptă situația, chiar dacă se întristează pe moment (Figura 25 a și b).

Figura 25 a

Figura 25 b

În continuare, părinții au fost întrebați dacă le oferă copiilor tot ce își doresc motivând aceasta cu iubirea părintească, cu alte cuvinte, dacă, din cauză că îi iubesc prea mult, nu le impun limite tocmai pentru a nu se simți dezamăgiți. Răspunsurile au fost următoarele: doar 15 % dintre adulții solicitați au afirmat că le oferă celor mici totul prin prisma dragostei părintești, iar 85% au considerat că limitele impuse în aproape orice situație ajută copilul și îl stimulează (Figura 26). Așadar, majoritatea celor chestionați nu văd iubirea parentală ca pe o motivație pentru a le satisface toate dorințele copiilor lor, ci, din dragoste pentru ei, îi învață că există o măsură în toate și cum poate fi obținut lucrul dorit.

Figura 26

Următoarea întrebare, cea cu numărul 32, a vizat atitudinea celui mic în situația în care nu primește ce vrea. Adulții au fost solicitați să răspundă dacă cei mici le reproșează, în această situație, că nu îi iubesc suficient. În urma analizei răspunsurilor, am remarcat faptul că procentele se aseamănă cu cele de la întrebarea anterioară. Astfel, 85% dintre părinți nu primesc astfel de reproșuri, pe când 15% dintre ei, da (Figura 27). Așadar, paradoxal, cei care primesc reproșuri sunt tot cei care nu impun limite copiilor.

Figura 27

În continuare, părinții au fost întrebați dacă cedează în fața insistențelor copiilor lor. 50% dintre ei au răspuns negativ la această întrebare, 20% afirmativ, iar 30% au spus că depinde de situație, uneori cedează în fața insistențelor copiilor, iar alteori nu. Aceste rezultate sunt evidențiate în Figura 28.

Figura 28

La întrebarea cu numărul 34, adulții au fost întrebați dacă cei mici au avut vreodată o criză de furie sau de plâns atunci când dorințele lor nu au coincis cu cele ale părinților. 40% dintre răspunsuri au fost negative, iar 60% afirmative (vezi Figura 29). Toți cei care au răspuns afirmativ au spus că cei mici au avut crize de plâns.

Figura 29

Ultima întrebare aplicată pentru verificarea celei de a treia ipoteze a vizat reacția părinților în astfel de situații, atunci când se confruntă cu crize de plâns din partea copiilor lor. Din cei 12 părinți care s-au întâlnit cu astfel de situații, 2 au ignorat comportamentul celor mici, 1 adult a răspuns cu furie unei astfel de crize, iar 9 au ales dialogul ca mijloc de calmare a conflictului. Dintre cei 9, 3 au ajuns la un compromis în ceea ce privește obiectul care a generat criza, iar 6 nu au cedat. Organigrama următoare (Figura 30) ilustrează rezultatele acestui item.

Figura 30

În urma analizei și interpretării itemilor folosiți pentru verificarea celei de-a treia ipoteze, am concluzionat următoarele:

Părinții cu o situație materială bună sau foarte bună nu le oferă întotdeauna copiilor lor ceea ce își doresc;

Adulții care trăiesc decent, dar nu au o situație materială foarte bună, se încadrează în bugetul familiei atunci când le oferă sau nu celor mici un lucru dorit;

Cei care au o situație financiară precară, fie încearcă să le ofere copiilor ce își doresc pentru ca aceștia să nu se simtă înferiori celorlalți, fie nu le oferă decât strictul necesar tocmai din cauza lipsei banilor;

Copiii se bucură atunci când primesc ce își doresc, iar când nu se întâmplă aceasta unii se supără, plâng, se răzvrătesc, iar alții, ce-i drept mai puțini, se întristează pe moment, dar acceptă situația;

Majoritatea părinților nu consideră că dacă îți iubești foarte mult copilul trebuie să îi oferi tot ce îți dorește . Din contră, tocmai din dragoste părintească, cel mic trebuie familiarizat cu munca, efortul depus pentru obținerea unui lucru dorit. Lui nu trebuie să-i fie insuflată ideea că totul i se cuvine;

Copiii ai căror părinți le oferă ce își doresc, vor mai mult de fiecare dată și vor fi tot timpul nemulțumiți și vor avea reproșuri la adresa adulților care-i cresc;

În fața insistențelor copiilor unii părinți cedează, alții nu. Din cei care cedează, o parte o fac întotdeauna, iar alții numai în anumite situații;

Copiii au deseori crize de plâns atunci când dorințele lor nu coincid cu cele ale părinților. Depinde de cei mari cum gestionează criza aceasta. Unii ignoră acest tip de comportament, alții discută cu copilul pentru a-i explica motivele refuzului, iar alții ajung la un compromis în ceea ce privește situația creată;

Răsfățul nu este influențat de situația materială a familiei, ci de modul în care este realizată educația, de disciplină și reguli, de fermitate sau de flexibilitate.

Așadar, cea de-a treia ipoteză, Situația materială influențează direct comportamentul subiecților în ceea ce privește răsfățul, nu se confirmă.

Pentru verificarea ultimei ipoteze, s-au aplicat itemii 24, 25 și 26.

Din cei 20 de părinți chestionați, 3 au câte un copil, restul având doi sau mai mulți copii. Întrebarea cu numărul 24 a urmărit acest aspect (Figura 31).

Figura 31

Următoarea întrebare a vizat părerea părinților în legătură cu apariția răsfățului în cazul unui copil fără frați sau surori. Astfel, 35% dintre adulți au fost de părere că un copil singur la părinți este mai răsfățat față de unul care are frați sau surori, 15% au spus că acesta nu este un adevăr universal, ci depinde de situație, iar 50 % au răspuns negativ la această întrebare (Figura 32).

Figura 32

La ultima întrebare formulată în vederea stabilirii valorii de adevăr a ultimei ipoteze, cea cu numărul 26, au răspuns doar cei 17 părinți care au mai mulți copii. Solicitați să respundă dacă primul copil a fost mai răsfățat decât al doilea, doar 12% dintre părinți au spus că primul copil a fost mai răsfățat decât al doilea; 88% au răspuns diferit. Astfel, 53% au afirmat că al doilea copil a fost mai răsfățat fiind cel mai mic, iar 35% consideră că și-au crescut copiii în același mod și nu au avut un copil mai răsfățat decât altul (Figura 33).

Figura 33

În urma analizei și a interpretării răspunsurilor la întrebările aplicate pentru a verifica ultima ipoteză am constatat următoarele:

Un copil singur la părinți nu este neapărat mai răsfățat decât unul care are frați sau surori;

Al doilea copil este, în unele cazuri, mai răsfățat datorită faptului că este mai mic;

În concluzie, a patra ipoteză, Copiii singuri la părinți sunt mai răsfățați decât cei cu frați sau surori, nu se confirmă.

CONCLUZII

Studiul experimental pe care l-am efectuat a evidențiat câteva aspecte semnificative ale acestei probleme cu care se confruntă majoritatea părinților, răsfățul. Atunci când există într-o măsură mai mare în comportamentul celor mici, devine o manifestare neplăcută adulților și cu urmări nefavorabile pentru cei în cauză.

După cum am demonstrat, atenția permanentă din partea părinților nu duce neapărat la răsfăț. Cei mari își supraveghează îndeaproape copiii tocmai pentru a preveni apariția unui comportament neadecvat și care nu este în concordanță cu standardele lor educative. Nu poți exagera în exteriorizarea sentimentelor, nu poți niciodată iubi prea mult. Dragostea părintească trebuie resimțită de copii din plin, aceștia cresc frumos și se dezvoltă armonios într-un mediu sigur și plin de liniște și de înțelegere. Pe de altă parte, sunt părinți care le oferă copiilor un anumit grad de libertate, din dorința de a deveni independenți, libertate totuși aparentă pentru ei. Părinții se tem, pe bună dreptate, că urmașii lor ar putea comite greșeli care le-ar putea afecta iremediabil existența și de aceea, chiar și atunci când le permit să desfășoare activități pe cont propriu, îi veghează din umbră pentru a fi siguri că nu deviază de la scenariul permis.

Totuși, dacă unui copil nu-i dai voie să facă propriile greșeli, el va avea de unde să învețe ce e bine și ce e rău, ce îi face bine și ce îi dăunează? Este cunoscut faptul că degeaba îți spune cineva că focul arde și te poți răni dacă nu te-ai fript niciodată. Depinde de măiestria părintelui să ghideze corect copilul pe drumul bun al vieții, să-i sugereze ce anume îi poate fi benefic în viitor și ce nu, dar consider că adevărata artă constă în educarea copilului în spiritul dreptății, în formarea la copil de priceperi și deprinderi, de abilități, de valori morale, de principii sănătoase care să-l conducă la o existență exemplară. Deci atenția părintelui este o necesitate.

Copilul nu se naște cu capacitatea de a distinge binele de rău, comportamentul corect de cel incorect. El se poate răzvrăti ușor dacă ceva nu îi este pe plac, cei din jur catalogându-l ca fiind răsfățat. Cu un program impus sau decis împreună de la care să nu se facă în mod repetat abateri, cu adulți pe care să-i poată lua ca exemplu, copilul poate fi modelat. El trebuie să își clădească un sistem de valori și nu poate face aceasta decât într-un cămin sigur, cu reguli precise care să fie respectate de toți. Numai așa va deveni un adult responsabil, care să țină cont de legile societății în care trăiește.

Subiecții din primul lot supus cercetării au vârste cuprinse între 7 și 9 ani. Am încercat să stabilesc de la ce vârstă apare răsfățul. Răspunsurile au fost aceleași: răsfățul apare în primii ani de viață ai copilului. Cred că depinde de răbdarea fiecărui părinte, de consecvența în aplicarea regulilor de creștere și educare a celui mic pentru a scăpa de această problemă, răsfățul. Dacă îi oferă totul, fără restricții, în urma unor manifestări supărătoare ale celui mic (de tipul crizelor de plâns, a celor de furie sau chiar a șantajului emoțional) chiar dacă ceea ce vrea copilul nu corespunde dorințelor sale nu face decât să îi inducă ideea că totul i se cuvine și că poate obține orice cu un zâmbet sau cu o lacrimă. Și aceasta nu duce decât la formarea unui adult nesigur, capricios, pe care ceilalți îl vor ocoli.

Situația materială nu influențează răsfățul la copii. Totul depinde, după cum am mai afirmat, de talentul de educator al părintelui, de fermitatea de care trebuie să dea dovadă în impunerea unor limite care îi pot modela armonios personalitatea copilului.

Dacă o familie are un singur copil nu înseamnă că acesta va deveni răsfățat. Se întâmplă adesea ca în familiile cu doi sau mai mulți copii să se producă astfel de manifestări. În general, cel mai mic dintre copiii familiei are tendința de a deveni răsfățat din cauză că părinții îl consideră, fiind mai mic, mai neputincios față de ceilalți copii ai casei și îi îndeplinesc toate solicitările.

Așadar, răsfățul nu este o boală, el este o manifestare nedorită în comportamentul copilului, care poate avea urmări grave în evoluția ulterioară a sa. Părinții au datoria morală de a îi îndruma și de a-i forma în spiritul dreptății, al echității și al altruismului.

ANEXA 1

Chestionar pentru părinți

Câte ore pe zi petreceți cu copilul dumneavoastră?

a) în afară de programul școlar, tot timpul;

b) între 4 și 6 ore pe zi;

c) mai puțin de 4 ore.

2. Cu cine își petrece copilul cea mai mare parte a timpului? (părinți, bunici)

3. Sfârșitul de săptămână îl petreceți împreună în familie?

a) da;

b) nu;

c) uneori.

4. Copilul dumneavoastră își petrece vacanțele:

a) la bunici;

b) în tabere;

c) acasă;

d) în excursii împreună cu familia.

5. Cunoașteți și aprobați, acceptați prietenii, grupul de joacă al copilului?

cunosc și aprob;

nu cunosc, dar aprob;

cunosc, dar nu aprob;

nu are prieteni.

6. Controlați copilul la teme? Îl ajutați în efectuarea acestora?

Preferați să cunoașteți fiecare mișcare a copilului sau îi acordați o oarecare libertate?

a) prefer să cunosc fiecare mișcare a copilului;

b) îi acord o oarecare libertate;

c) îi acord libertate totală.

Dacă vă încadrați la prima variantă, vă rog să specificați în ce măsură considerați necesară atenția permanentă asupra programului copilului. În cazul în care sunteți genul de părinte care preferă să îi acorde libertate copilului, motivați alegerea făcută.

Îi arătați copilului dragostea dumneavoastră față de el sau preferați să fiți mai rezervat/ă în gesturi de teamă că nu va mai fi ascultător?

îi arăt toată dragostea mea;

sunt mai rezervat în gesturi.

Credeți că, dacă îi arătați prea mult copilului că îl iubiți, acesta va deveni răsfățat?

11. Considerați că atenția permanentă poate duce la răsfăț?

a) da;

b) nu;

c poate.

12. Copilul are un program pe care îl respectă zilnic?

În ce condiții permiteți abaterea de la program?

Când se întâmplă să faceți o excepție de la regulile pe care cel mic trebuie să le respecte, observați vreo schimbare în comportamentul copilului dumneavoastră? Devine el mai agitat, mai nesupus?

Copilul dumneavoastră este în general cuminte, ascultător sau se răzvrătește ușor?

16. Ce sarcini are copilul acasă?

Își îndeplinește obligațiile fără prea multe solicitări din partea părintelui sau trebuie să i se spună de mai multe ori să facă un lucru sau altul?

Cum reacționați în cazul în care copilul refuză să își ducă la bun sfârșit sarcinile de acasă?

Considerați că aveți un copil răsfățat?

(Notă: La întrebările: 20, 21, 22, 23 răspundeți doar dacă ați afirmat că aveți

un copil răsfățat)

Când credeți că au apărut primele semne ale răsfățului?

Vă considerați vinovat/ă de acest fapt?

Cum credeți că ați fi putut împiedica apariția răsfățului?

Dacă ați putea să o luați de la capăt cu educația copilului ce ați schimba în atitudinea dumneavoastră?

Câți copii aveți?

Considerați că un copil singur la părinți este mai răsfățat decât unul care are frați sau surori? De ce?

Primul copil a fost mai răsfățat decât al doilea? De ce? (Răspundeți doar dacă aveți mai mulți copii)

Aveți o situație materială bună?

Îi cumpărați copilului tot ce își dorește?

Cum reacționează atunci când primește un lucru dorit?

Cum se comportă dacă nu îi îndepliniți dorința?

Considerați că dacă îl iubiți trebuie să-i dați tot ce vrea?

Dacă nu primește ce își dorește vă reproșează că nu îl iubiți suficient?

Cedați în fața insistențelor copilului?

Copilul dumneavoastră a avut vreodată o criză de furie sau de plâns atunci când dorințele lui nu au corespuns cu cele ale dumneavoastră?

Cum ați reacționat?

Când plecați la cumpărături împreună cu copilul, îi impuneți limite sau îl lăsați să ia tot ce dorește? De ce procedați în acest mod?

Ce măsuri ați aplicat atunci când ați considerat că cel mic a devenit răsfățat?

Au funcționat măsurile luate?

Ce sfaturi i-ați da unui părinte care se confruntă cu problema răsfățului la copilul său?

Credeți că un părinte al cărui copil este răsfățat ar trebui să acționeze imediat sau să atepte până ce copilul va crește și își va da seama singur de propriile greșeli?

BIBLIOGRAFIE

1. Baumrind, D., (1967), Child-care practices anteceding three patterns of preschool behavior. Genetic Psychology Monographs

2. Baumrind, D., (1991), The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence

3. Barber, B. K., (1996), Parental psychological control: Revisiting a neglected construct Child Development

4. Bonchis, E., (2000), Dezvoltarea Umană, Editura Imprimeria de Vest, Oradea

5. Ciofu, E., Ciofu, C., (1997), Esențialul în pediatrie, Editura Medicală Amaltea

6. Crețu, T., (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom

7. Jurcău, N. Megieșan, G. M., (2001), Psihologia generală și a dezvoltării, Editura U. T. Pres, Cluj- Napoca

8. Maccoby, E. E., Martin, J. A., (1983), Socialization in the context of the family: Parent-child interaction

9. Maccoby, E. E., (1992), The role of parents in the socialization of children: An historical overview. Developmental Psychology

10. Munteanu, A., (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara

11. Schaffer, H. R., (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca

12. Sion, G., (2007), Psihologia vârstelor, Ed. a 4-a, Editura Fundației România de Mâine, București

13. Șchiopu, U., Verza, E., (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

14. Șchiopu, U., Verza, E., (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București

15. Vasile, D. L., (2005), Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Editura Fundației România de Mâine, București

16. Weiss, L. H., Schwartz, J. C., (1996), The relationship between parenting types and oder adolescents personality, achievment, adjustment and substance use. Child Development

17. www. parentsmasterclass.ro

BIBLIOGRAFIE

1. Baumrind, D., (1967), Child-care practices anteceding three patterns of preschool behavior. Genetic Psychology Monographs

2. Baumrind, D., (1991), The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence

3. Barber, B. K., (1996), Parental psychological control: Revisiting a neglected construct Child Development

4. Bonchis, E., (2000), Dezvoltarea Umană, Editura Imprimeria de Vest, Oradea

5. Ciofu, E., Ciofu, C., (1997), Esențialul în pediatrie, Editura Medicală Amaltea

6. Crețu, T., (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom

7. Jurcău, N. Megieșan, G. M., (2001), Psihologia generală și a dezvoltării, Editura U. T. Pres, Cluj- Napoca

8. Maccoby, E. E., Martin, J. A., (1983), Socialization in the context of the family: Parent-child interaction

9. Maccoby, E. E., (1992), The role of parents in the socialization of children: An historical overview. Developmental Psychology

10. Munteanu, A., (1998), Psihologia copilului și a adolescentului, Editura Augusta, Timișoara

11. Schaffer, H. R., (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca

12. Sion, G., (2007), Psihologia vârstelor, Ed. a 4-a, Editura Fundației România de Mâine, București

13. Șchiopu, U., Verza, E., (1981), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București

14. Șchiopu, U., Verza, E., (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București

15. Vasile, D. L., (2005), Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Editura Fundației România de Mâine, București

16. Weiss, L. H., Schwartz, J. C., (1996), The relationship between parenting types and oder adolescents personality, achievment, adjustment and substance use. Child Development

17. www. parentsmasterclass.ro

ANEXA 1

Chestionar pentru părinți

Câte ore pe zi petreceți cu copilul dumneavoastră?

a) în afară de programul școlar, tot timpul;

b) între 4 și 6 ore pe zi;

c) mai puțin de 4 ore.

2. Cu cine își petrece copilul cea mai mare parte a timpului? (părinți, bunici)

3. Sfârșitul de săptămână îl petreceți împreună în familie?

a) da;

b) nu;

c) uneori.

4. Copilul dumneavoastră își petrece vacanțele:

a) la bunici;

b) în tabere;

c) acasă;

d) în excursii împreună cu familia.

5. Cunoașteți și aprobați, acceptați prietenii, grupul de joacă al copilului?

cunosc și aprob;

nu cunosc, dar aprob;

cunosc, dar nu aprob;

nu are prieteni.

6. Controlați copilul la teme? Îl ajutați în efectuarea acestora?

Preferați să cunoașteți fiecare mișcare a copilului sau îi acordați o oarecare libertate?

a) prefer să cunosc fiecare mișcare a copilului;

b) îi acord o oarecare libertate;

c) îi acord libertate totală.

Dacă vă încadrați la prima variantă, vă rog să specificați în ce măsură considerați necesară atenția permanentă asupra programului copilului. În cazul în care sunteți genul de părinte care preferă să îi acorde libertate copilului, motivați alegerea făcută.

Îi arătați copilului dragostea dumneavoastră față de el sau preferați să fiți mai rezervat/ă în gesturi de teamă că nu va mai fi ascultător?

îi arăt toată dragostea mea;

sunt mai rezervat în gesturi.

Credeți că, dacă îi arătați prea mult copilului că îl iubiți, acesta va deveni răsfățat?

11. Considerați că atenția permanentă poate duce la răsfăț?

a) da;

b) nu;

c poate.

12. Copilul are un program pe care îl respectă zilnic?

În ce condiții permiteți abaterea de la program?

Când se întâmplă să faceți o excepție de la regulile pe care cel mic trebuie să le respecte, observați vreo schimbare în comportamentul copilului dumneavoastră? Devine el mai agitat, mai nesupus?

Copilul dumneavoastră este în general cuminte, ascultător sau se răzvrătește ușor?

16. Ce sarcini are copilul acasă?

Își îndeplinește obligațiile fără prea multe solicitări din partea părintelui sau trebuie să i se spună de mai multe ori să facă un lucru sau altul?

Cum reacționați în cazul în care copilul refuză să își ducă la bun sfârșit sarcinile de acasă?

Considerați că aveți un copil răsfățat?

(Notă: La întrebările: 20, 21, 22, 23 răspundeți doar dacă ați afirmat că aveți

un copil răsfățat)

Când credeți că au apărut primele semne ale răsfățului?

Vă considerați vinovat/ă de acest fapt?

Cum credeți că ați fi putut împiedica apariția răsfățului?

Dacă ați putea să o luați de la capăt cu educația copilului ce ați schimba în atitudinea dumneavoastră?

Câți copii aveți?

Considerați că un copil singur la părinți este mai răsfățat decât unul care are frați sau surori? De ce?

Primul copil a fost mai răsfățat decât al doilea? De ce? (Răspundeți doar dacă aveți mai mulți copii)

Aveți o situație materială bună?

Îi cumpărați copilului tot ce își dorește?

Cum reacționează atunci când primește un lucru dorit?

Cum se comportă dacă nu îi îndepliniți dorința?

Considerați că dacă îl iubiți trebuie să-i dați tot ce vrea?

Dacă nu primește ce își dorește vă reproșează că nu îl iubiți suficient?

Cedați în fața insistențelor copilului?

Copilul dumneavoastră a avut vreodată o criză de furie sau de plâns atunci când dorințele lui nu au corespuns cu cele ale dumneavoastră?

Cum ați reacționat?

Când plecați la cumpărături împreună cu copilul, îi impuneți limite sau îl lăsați să ia tot ce dorește? De ce procedați în acest mod?

Ce măsuri ați aplicat atunci când ați considerat că cel mic a devenit răsfățat?

Au funcționat măsurile luate?

Ce sfaturi i-ați da unui părinte care se confruntă cu problema răsfățului la copilul său?

Credeți că un părinte al cărui copil este răsfățat ar trebui să acționeze imediat sau să atepte până ce copilul va crește și își va da seama singur de propriile greșeli?