Psychological Profiler. Studiu de Caz Grigori Yefimovici Rasputin

REZUMAT

Lucrarea de față își propune a constitui o analiză obiectivă și elocventă a personalității misticului rus Grigori Yefimovici Rasputin (1869-1916). Structura lucrării relevă o progresie de la elemente teoretice generale până la detalii empirice particulare care servesc drept ilustrație modelului theoretic prezentat. Secțiunea teoretică abordează analitic concepte relevante pentru subiectul de față, precum sunt cele de „autoritate”, „lider spiritual”, „personalitate mistică” sau „carismă”, în timp ce secțiunea aplicativă subsumează comportamente și atitudini concrete, evenimente și acțiuni ale lui Rasputin cadrului teoretic.

Partea introductivă poartă rolul de a trece în revistă conceptele teoretice generale și de a le defini în conformitate cu teoriile considerate valide în legătură cu subiectul ales. În această parte sunt definite și discutate comparativ și pe larg concepte aflate la limita dintre psihologie, sociologie și știința politică. Edificarea lor va permite o înțelegere mai bună a analizei dezvoltate în partea aplicativă și dezbaterea teoretică pe marginea subiectului prin apel la o serie de teorii formulate succinct și sintetic în secțiunea introductivă.

Principalul obiectiv al cercetării îl constituie evidențierea trăsăturilor remarcante și a pattern-urilor de comportament ale lui Grigori Rasputin, cu scopul edificării istorice asupra unei figuri îndelung controversate și marcante pentru contextul social și politic în care a trăit. Relevanța lucrării trece, în intenție, dincolo de domeniul psihologiei, aspirând la calitatea de expertiză utilizabilă în cadrul unei ample analize interdisciplinare asupra evenimentelor și a factorilor socio-politici care au determinat declanșarea Primului Război Mondial.

Secțiunea metodologică a lucrării va descrie modul în care ea a fost realizată, respectiv instrumentele de analiză utilizate pentru reconstituirea profilului psihologic al lui Rasputin. Scopul acestui profil constă în identificarea și evidențierea unor structuri comportamentale pregnante și a calităților care au influențat cariera de consilier politic informal și de autoritate spirituală carismatică a lui Rasputin. In această secțiune vor fi parcurse metodologiile aplicabile în cazul acestui tip de analiză, ca pregătire teoretică a profiling-ului realizat mai departe.

Cercetarea propriu-zisă va urmări parcursul biografic al lui Rasputin, supunându-l clasificării și analizei după criteriul contextului dezvoltării personale, cel al relațiilor interpersonale (secțiune în care vor fi evidențiate relațiile de autoritate cu personane politice semnificative, totodată comportamentul și percepția sa în propria familie), dar si al celor instituționale, cu entități precum guvernământul rusesc, curtea imperială și Biserica. Ultima parte a analizei se va concentra asupra percepției publice a lui Rasputin și a credințelor parțial mitologice care au alimentat interesul pentru excentricitatea sa caracterială și transformarea sa în mit și subiect de ficțiuni literare, teatrale și cinematografice.

RESUME

The present work undertakes an objective and eloquent analysis of the psychological profile of the Russian mystic figure Grigory Yefimovich Rasputin. The structure of the paper follows a progression from general theoretical elements through particular empirical details which serve as illustrations of the model presented. The theoretical section analyzes some concepts that are relevant for the subject, such as “authority”, “spiritual leader”, “mystic personality” or “charisma”, while the applicative section links some of Rasputin’s specific behaviours and atitudes, events and actions to the theoretical framework.

The structure of the paper follows a progression from general theoretical elements through particular empirical details which serve as illustrations of the model presented. The theoretical section analyzes some concepts that are relevant for the subject, such as “authority”, “spiritual leader”, “mystic personality” or “charisma”, while the applicative section links some of Rasputin’s specific behaviours and atitudes, events and actions to the theoretical framework.

The main objective of this research is to show the remarking traits and behavioral patterns of Grigory Rasputin, with the purpose of historical edification on a long debated and striking figure for the social and political context in which he lived. The relevance of the paper will go, in its intentions, beyond the domain of psychology, aspiring to the status of an expertise that can be used as a part of a large interdisciplinary analysis of the socio-political events and factors that led to the outbreak of the First World War.

The methodology of the research will describe the way in which it has been made, that is to say the instruments of analysis employed in the reconstruction of Rasputin’s psychological profile. The profile aims at the identification and emphasis of some striking behavioral structures and qualities that influnenced Rasputin’s career as an informal political counsellor and as a charismatic spiritual authority. In this chapter we will approach the methods employable in this kind of analysis, as a theoretical prelude of the profile that is to be sketched.

The research will follow closely Rasputin’s biography, classifying it under the labels of personal development, interpersonal (with an emphasis on authority relations with political figures, as well as on his behaviour and perception inside his family) as well as institutional relationships with entities such as the Russian Government, the Imperial Court and the Church. In its last part, the analysis will focus on Rasputin’s public perception and on the partially mythological beliefs which fed the interest for his excentric character, and led to his transforming into a myth and subject for literary, theatral and cinematographic fictions.

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………..8

CADRU TEORETIC………………………………………………………………….10

Autoritate……………………………………………………………………….….10

Autoritatea religioasă……………………………………………………………….11

Autoritatea formală……………………………………………………………11

Autoritatea informală………………………………………………………….12

Autoritatea carismatică………………………………………………………..13

Tipuri de carismă………………………………………………………….14

Caracteristicile psihologice ale liderilor carismatici……………………..15

Cultul personalității……………………………………………………………..….16

1.3.1. Cultul personalității religioase………………………………………………..16

Misticismul religios…………………………………………………………….…..17

OBIECTIVELE CERCETĂRII………………………………………………………19

METODOLOGIA CERCETĂRII……………………………………………………20

Metodologie cantitativă și calitativă………………………………………………..20

Analiza discursului………………………………………………………………….21

Dialectul matern………………………………………………………..……….….22

PROFILUL PSIHOLOGIC………………………………………………………….23

Contextul de dezvoltare……………………………………………………..…..…23

Primii ani de viață…………………………………………………………….23

Satul natal și reputația tânărului Rasputin……………………………………23

Viața religioasă………………………………………………………….……24

„Noul” Rasputin………………………………………………………………25

Controversa……………………………………………………………………..….25

Acuzații………………………………………………………………….……27

Khristovovery…………………………………………………………………28

Contextul social……………………………………………….……………….……31

Relația cu Biserica……………………………………………………….……..31

Relația cu familia imperială……………………………………….…….……32

Relația cu Duma Imperială……………………………………….…….……34

Percepția publică…………………………………………………………………36

Sinteza profilului psihologic……………………………………………………39

CONCLUZII…………………………………………………………….………..40

ANEXE………………………………..………………………………………………..41

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..….42

1INTRODUCERE

Pe fondul ideii conform căreia studiul istoriei este esențial pentru explicarea faptelor prezente și, eventual, prezicerea celor viitoare cu mai mare acuratețe, tiințele moderne, atât cele naturale cât și cele sociale, pot fi și sunt realmente angajate în elucidarea unor aspecte legate de evenimentele marcante în parcursul istoric al umanității. Psihologia nu face excepție, astfel încât conturarea de profiluri psihologice paluzibile pentru foști lideri politici sau religioși, intelectuali sau personalități influente poate servi enorm idealului declarat al științei istorice.

În acest context, lucrarea de față abordează un subiect îndelung discutat (cel puțin la nivelul culturii populare) și de mare interes pentru istorici – în special în legătură cu mișcările politice de la începutul secolului XX – anume personalitatea controversată și extrem de influentă a lui Grigori Rasputin. Figură determinantă pentru destinul Rusiei în Primul Război Mondial și apropiată ultimei familii imperiale rusești, familia Romanov (al cărei destin însuși constituie un subiect la fel de valabil pentru cercetări din zona psihologiei sau a științei politice), Rasputin merită, fără îndoială, o atenție sporită și – putem admite – un act de dreptate prin abordarea obiectivă, nepărtinitoare a personalității sale, care de-a lungul timpului a trecut mai degrabă în domeniul legendei.

Cu toate că tocmai echivocitatea și volumul impresionant de anecdote pe seama lui Rasputin îngreunează orice demers științific de forma celui propus aici, pregnanța unei asemenea figuri și rolul extrem de important pe care ea l-a jucat în perioada dinaintea revoluției bolșevice din 1917 ne determină să considerăm relevant acest efort. În contextul unei literaturi de specialitate destul de sărace și al unei cantități aproape inepuizabile de literatură anecdotică și mărturii puțin credibile, lămurirea acestui subiect reprezintă un uriaș câștig academic.

Nu mai puțin relevant va fi, sperăm, un astfel de studiu pentru analize ulterioare similare și studii comparative asupra unor figuri de actualitate. Așa cum personalitatea unui dictator din zilele noastre poate fi mai ușor conturată prin apel la precedente, elucidarea personalității lui Rasputin poate oferi un teren fertil pentru studiul unor indivizi cu profil psihologic similar.

Lucrarea are la bază analiza psihologică drept principal instrument de cercetare, iar fondul de informație îl constituie arhive și lucrări de specialitate sau memorii, ori consemnări oficiale la mai bine de un secol distanță. Prin analiza psihologică se vizează depistarea trăsăturilor remarcabile, identificarea unor pattern-uri comportamentale și integrarea lor în explicația unor fenomene sociale și politice relevante pentru perioada istorică în cauză. În urma acestei analize, lucrarea va concluziona prin a stabili care elemente din ceea ce putem numi „mitul” lui Rasputin sunt reale și care dintre ele țin, în sens propriu, de mitologie.

11. CADRU TEORETIC

1.1. Autoritate

Autoritatea reprezintă o formă de exercițiu al puterii asupra gândurilor, comportamentelor și atitudinilor unui grup uman. Conceptul de autoritate este, implicit, unul relațional: autoritatea ca putere legitimă constă într-o relație interpersonală, anume între – pe de o parte – instanța autorității dominante, care poate fi un individ sau un grup de indivizi și – pe de altă parte – grupul dominat. Esențială în această relație este recunoașterea autorității de către cei dominați, recunoaștere care poate fi explicită, i.e. sancționată prin instituții formale, respectiv implicită, manifestată în mod informal.

Definiția tradițională a conceptului de autoritate aparține lui Max Weber, care distinge autoritatea de putere după criteriul legitimității prin recunoaștere din partea grupului dominat:

“Autoritatea în sens propriu reprezintă monopolul exercitării violenței legitime.” (Weber 1965, p. 47)

Pornind de la această definiție, se disting 3 tipuri de autoritate:

autoritatea rațional-legală (formală);

autoritatea tradițională (cutumiară sau informală);

autoritatea carismatică.

Întrucât conceptul de autoritate prezintă interes pentru subiectul lucrării de față mai degrabă în accepțiunea sa religioasă, i.e. ca reper teoretic pentru explicarea comportamentelor și reconstituirea trăsăturilor de personalitate ale unui lider spiritual, vom insista asupra celor 3 tipuri de autoritate discutate de Weber preponderent din această perspectivă. Dat fiind însa că acest concept, deși originar din registrul religios (primele autorități, în acest inteles, sunt Apostolii – sau martorii, din latinescul auctores – lui Hristos), este astăzi impregnat de un înțeles politic, acest registru va fi, de asemenea, atins tangențial.

1.2. Autoritatea religioasă

Autoritatea religioasă reprezintă capacitatea de a influența comportamentul religios al unei mulțimi, fie in virtutea unui statut instituțional – avem în vedere aici instituția preoției – fie în baza unuia informal. Pustnicii, călugării sunt un exemplu de autoritate informală care, deși nu este sancționată de instituția Bisericii, este prezentă și se justifică prin calitatea spirituală a indivizilor care sunt luați drept repere morale de către credincioși. Așadar, sursa legitimității lor este recunoașterea de către adepți a caracterului exemplar, sacru sau chiar supranatural al indivizilor validați ca lideri spirituali.

1.2.1. Autoritatea formală

În context creștin, rolul preotului este unul esențial, determinant atât la nivel practic, prin recomandări de conduită morală, cât și în plan spiritual, prin interpretarea textelor sfinte și ca instrument comprehensiv pentru întelegerea mesajului divin. Duhovnicul are, așadar, o dublă funcție în viața credinciosului.

Autoritatea formală de care dispune un preot provine din insăși instituția Bisericii, care conform dogmei reprezintă un simbol al autorității divine, echivalentul lumesc al cuvântului lui Iisus în calitate de suveran al “cetății lui Dumnezeu”. Relevantă în acest sens este afirmația unuia dintre părintii Bisericii, Sfântul Augustin:

Eu însumi nu m-aș încrede în Sfânta Scriptură dacă autoritatea Sfintei Biserici nu m-ar îndruma s-o fac”. (Împotriva scrisorii lui Mani intitulată “Fundația”, 5:6, 397 d. Hr.)

Deși scoasă din context afirmația pare să exagereze autoritatea Bisericii față de textele sfinte, ea scoate de fapt în evidență importanța pe care această instituție o are în medierea relației dintre Dumnezeu și credincioși. Atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși, puntea pe care Biserica o constituie între ceea ce Augustin numea “civitas Dei” și realitatea mundană este piatra de temelie a vieții religioase, atît în plan privat, cât și din punct de vedere social. Este suficient să analizăm etimologic cuvântul “ecleziastic”, acum sinonim cu “bisericesc”, pentru a da seama de acest lucru. Termenul provine din grecescul ekklesia (adunare). La începuturile creștinismului, procesiunile aveau un aspect informal, însă comuniunea dintre membrii grupului era fundamentală. De aici ideea de rugăciune colectivă ca întărire a mesajului umanității catre Dumnezeu, dar totodată ca afirmare a unității identitare și a programului universalist al creștinismului.

1.2.2. Autoritatea informală

Liderii religioși informali au jucat, de-a lungul istoriei, un rol esențial în dinamica mulțimilor de credincioși – se poate spune, un rol chiar mai important decat al instituțiilor formale cu care adesea au intrat în conflict. Aproate toți liderii de cult asimilați de către Biserică într-o formă sau alta confesională au avut, primordial, o autoritate informală. În acest sens, exemple elocvente sunt Sfinții Benedict și Francisc pentru catolici, Sfântul Augustin, Martin Luther sau însuși Iisus Hristos, cel care precede orice instituție formală în creștinism. Cu toții au exercitat o influență extrem de mare asupra unei populații, înainte de a fi recunoscuți în mod formal ca autorități practice și teologice.

Autoritatea religioasă informală este cea care ne preocupă în primul rând în contextul lucrării de față, întrucât personalitatea pe care o avem în vedere a reprezentat un astfel de lider de cult informal. Specific acestui gen de autoritate este caracterul personal excepțional al celui ce o manifestă, care nu este în acest fel un avatar al mesajului divin în felul în care este un preot. În timp ce sacerdotul își trage autoritatea din rolul instituțional pe care îl joacă, liderul spiritual informal se justifică exclusiv în baza unei înzestrări speciale recunoscute de cei care îl urmează.

1.2.3. Autoritatea carismatică

Consacrat de Max Weber în celebrele sale eseuri Politica, o vocație și o profesie și Disciplină și carismă, conceptul de “autoritate carismatică” denotă acea formă de autoritate politică “bazată pe devotamentul față de sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unui individ și al pattern-urilor sale normative sau ordinii revelate sau dictate de el” (Weber 1947, p. 24). Prin carismă în genere Weber înțelegea

“O calitate specifică a unui individ sau a unui grup, în virtutea careia el este diferențiat de persoanele normale și tratat ca și cum ar fi înzestrat cu puteri sau calități supranaturale, supraomenesști sau cel puțin în mod particular excepționale. Acestea nu sunt accesibile persoanelor obișnuite și li se atribuie origini divine sau un caracter exemplar, iar pe baza lor individul în cauză este adoptat ca lider. Modul în care calitatea respectivă va fi, în cele din urmă, judecată din punct de vedere moral, estetic sau altele de acest fel este în mod natural indiferent scopului acestei definiții.” (ibidem, p.30)

Autoritatea carismatică nu ține atât de trăsăturile de caracter ale liderului carismatic, cât de relația dintre lider și adepții săi. Validitatea carismei este bazată pe recunoașterea ei de către adepți (sau supuși). Carisma liderului poate dispărea dacă el este “părăsit de Dumnezeu” sau dacă “regimul său nu asigură prosperitatea celor dominați”. Cu alte cuvinte, carisma politică este susceptibilă de permanentă justificare din partea adepților, fapt valabil în moduri specifice și pentru alte genuri carismatice, cum este liderul de cult religios.

1.2.3.1. Tipuri de carismă

Carisma prin descoperire – liderul carismatic este ales pe baza calităților recunoscute ca necesare pentru rolul pe care urmează sa îl joace. Un exemplu al acestui criteriu îl reprezintă modul în care este ales Dalai Lama: căutarea acelui copil care prezintă trăsăturile prin interpretarea cărora se concluzionează ca el este reîncarnarea lui Buddha. Acest exemplu arată cum un lider carismatic “original” poate supraviețui transgenerațional, prin avataruri.

Carisma bazată pe revelație – caz în care legitimitatea liderului carismatic depinde exclusiv de legitimitatea criteriului de selecție. Tehnica de selecție este determinantă pentru întreg procesul de selecție. Exemple istorice în acest sens îl reprezintă oracolele din Antichitate, despre care se credea ca au acces privilegiat la judecata divină și, ca atare, deciziile lor erau privite drept legitime pe baza credinței că opțiunea aparține divinității.

Carisma prin transfer de la o autoritate precedentă (liderul original) – în această formă, primul deținător, în ordine istorică, al autorității carismatice transferă prin desemnare această calitate unui nou lider. Un exemplu celebru de autoritate carismatică prin transfer îl reprezintă modul în care I. Stalin a preluat carisma lui Vladimir Lenin, susținând că a fost învestit cu autoritate politică prin cuvântul primului lider comunist.

Carisma ereditară – carisma poate fi concepută ca o calitate transmisă prin ereditate. Este, de pildă, metoda prin care liderul nord-coreean Kim il Sung transfera aura sa carismatică fiului său, Kim Jong al II-lea. Acest tip de succesiune presupune existența urmașilor și tinde adesea să devină o tradiție (în acest sens, dinastiile sunt transferuri ale autorității carismatice de la o generație stăpânitoare la alta), iar autoritatea una profund legalizată.

Carisma prin oficiu – conceptul de carismă poate fi transmis prin mijloace rituale de la un purtător la altul. În acest sens, el presupune o disociere a carismei de indivizii particulari și instituționalizarea ei ca entitate obiectivă și transferabilă. Instanțierea cea mai comună a acestui tip de practică este hirotonisirea preoților, cărora le este transmisă în mod ritual o carismă obiectivă – har în terminologia creștină – ce presupune capacitatea de a interpreta și preda credincioșilor mesajul divin și de a îndeplini o seamă de îndatoriri rituale. În limba română, cuvantul “har”, rădăcină pentru arhaismul “harismă”, transmis limbii in uz drept “carismă”, surprinde tocmai natura obiectivă a înzestrării care legitimează autoritatea preotului. Harul este, cel putin in ortodoxism, o entitate obiectivă izvorâtă din Duhul Sfânt, care se instanțiază în fiecare individ carismatic capabil să slujească în rândurile Bisericii. Deși Weber avea în vedere exclusiv tipul de oficiu formal prin care carisma este instanțiată, putem extrapola, pe baza dihotomiei de mai sus, autoritate formală – autoritate informală, concluzionând că transferul carismei se poate efectua inclusiv prin oficii informale. Deși expresia din urma pare, intuitiv, oximoronică, ea are în vedere tocmai ideea legitimizării autorității prin recunoașterea adepților. Exemplul cel mai elocvent al acestui tip de oficiu este cel al pustnicilor văzuți ca autorități teologice și morale de către credincioși, cu toate că ei nu aparțin, în mod formal, ordinului ecleziastic.

1.2.3.2. Caracteristicile psihologice ale liderilor carismatici

Psihologul australian Len Oakes a supus 11 lideri politici unui test psihometric pe care el l-a denumit “lista adjectivelor”. Ca grup, liderii respectivi nu reprezentau trăsături ieșite din comun. Oakes susține că liderii carismatici prezintă semne puternice de narcisism și o energie în parametri mai mari decat cei obisnuiți. De asemenea, specifică liderilor carismatici este claritatea interioară și lipsa anxietăților și a vinovăției, factori determinanți pentru oamenii obișnuiti. (Oakes 1997, p. 35). Oakes nu urmează, totuși, îndeaproape cadrul teoretic creat de Max Weber în legatură cu conceptul de autoritate carismatică.

Conceptia lui Oakes despre personalitatea autorităților carismatice este discutabilă în ce privește instanțe ale autorității politice, în schimb mai adecvată autorității carismatice religioase. Liderii religioși manifestă, aparent, o agresivitate mai redusă decât liderii politici în genere. Totodată, dominanța se manifestă in cazul liderilor religioși mai degrabă subversiv, în timp ce liderii politici fac mai adesea apel la forță, impunandu-și cea mai mare parte a deciziilor prin coerciția instituționalizată, i.e. structuri de control și organe de judecată și pedeapsă civilă.

1.3. Cultul personalității

Conceptul de “cult al personalității” are o istorie relativ scurtă și strâns legată de figurile dictatoriale din secolul XX, în special de cele din spațiul în care s-au impus diverse forme de socialism. De altfel, se vorbește despre cultul personalității aproape exclusiv în contextul a ceea ce jurnalistul britanic Frederick Augustus Voigt numea, referindu-se la totalitarism în genere, “religia seculară” (Voigt 1938, p. 47). Cultul personalității este discutat primordial prin raportare la regimurile totalitare care aveau ca program modificarea societății prin implementarea violentă a unor idei radicale. Liderii acestor revoluții sângeroase trebuiau priviți ca agenți benevolenți fără de care schimbări în bine nu ar fi fost posibile, drept pentru care un cult al acelor indivizi era imperativ moral, în recunostință față de acțiunile lor eroice și de patriotismul lor exemplar.

Deși ideea de cult al personalității este discutată în primul rând in relație cu sisteme politice cu autoritate impusă (sau autoimpusă), ea nu se reduce la acest unic context, lucru inteligibil dacă avem în vedere exemple de cult al personalității în regimuri democratice sau doar vag relative la o formă de autoritate politică. Prin extensie, cultul personalității poate reprezenta orice formă de supunere necondiționată și adulație a unei mulțimi față de un individ înzestrat cu autoritate, formală sau informală, politică, religioasă sau de altă natură. În acest sens extins, se poate spune că un cult al personalității s-a manifestat în relație cu figuri precum Hristos, Mahomed sau Confucius.

1.3.1. Cultul personalității religioase

În context religios, cultul personalității presupune reprezentarea liderului spiritual ca figură exemplară sau supranaturală după un criteriu diferit de cel al cultului personalității politice. Dacă cea din urmă formă pune în centru calitățile de conducere și excelența strategică și militară a liderului, cultul religios este centrat pe trăsăturile spirituale ale individului vizat, precum capacitatea de a tămădui boli fizice sau mentale, de a săvârși miracole sau de a revela prin extaz mistic voința unei instanțe superioare.

Spre deosebire de oracole, care întruchipează entități obiective, fiind purtători dinainte determinați ai harului divin, personalitățile religioase sunt indivizi care dobândesc, prin practica exemplară a unui cult, cultul lor propriu, astfel incât mulțimea care îi recunoaște ca lideri spirituali îi sancționează totodată ca instituție, înlocuind venerația entităților supranaturale impersonale cu o formă de adorare intimă, nemediată. Liderii spirituali dețin, de aceea, o carismă specială și comunică la nivel personal cu supușii lor într-un registru valoric complet diferit de experiența cotidiană a dialogului. Dialogul cu un sfânt este perceput ca o epifanie.

1.4. Misticismul religios

Conform lui James Leuba, putem concepe două forme de viață religioasă: cea obiectivă și cea mistică (Leuba 2003, p. 5). Forma obiectivă se referă la aspectul practic, procedural al vieții religioase, axate pe reguli de conduită cu conținut moral sancționate la nivel social. În acest sens, comportamentele sunt explicite și constituie obiect de evaluare atît din partea practicantului, cât și dinspre comunitatea religioasă și autoritatea formală care dictează și verifică aceste comportamente, i.e. duhovnicul. Registrul așa-numit mistic privește aspectele vieții spirituale private a credinciosului, un domeniu intim nesupus reglementării și medierii din partea instituțiilor religioase, în care asceza și introspecția constituie moduri de acces direct la divinitate într-un mod personal.

Specifică vieții mistice, ca tehnică negativa (in sensul de “igiena spirituală”) și totodată pozitivă (de autosublimare) de disciplină și spiritualizare, este asceza. Etimologic, cuvântul “asceză” provine din grecescul askesis, care înseamnă literalmente “exercițiu” sau “antrenament”, fapt ce arată ca, la origine, asceza este concepută ca o formă de sănătate spirituală, prin analogie cu exercițiile fizice. Pentru misticul creștin, asceza presupune, în plan social, o tensiune între grija pentru sine și grija față de semeni, deși ea reprezinta, în mod fundamental, o formă de pledoarie dincolo de individualitatea celui care o practică, dacă urmăm mesajul creștin conform căruia idealul religios este, în fond, unul altruist, iar creștinismul, o religie a iubirii și a grijii pentru oameni. Cu toate acestea, la nivel practic, ascetul se supune izolării și manifestă o inadaptare socială mai mult sau mai putin asumată. De altfel, înclinația către ascetism reprezintă, mai probabil, apanajul naturilor introverte, astfel că opțiunea pentru viata religioasă mistică în detrimentul celei obiective ține mai degrabă de structura psihosocială a individului (Leuba 2003, p. 121).

2. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea de față abordează un subiect îndelung discutat (cel puțin la nivelul culturii populare) și de mare interes pentru istorici – în special în legătură cu mișcările politice de la începutul secolului XX – anume personalitatea controversată și extrem de influentă a lui Grigori Rasputin.

Principalul obiectiv al cercetării îl constituie evidențierea trăsăturilor remarcante și a pattern-urilor de comportament ale lui Rasputin, cu scopul edificării istorice asupra unei figuri îndelung controversate și marcante pentru contextul social și politic în care a trăit.

Relevanța cercerării constă în potențialul edificator asupra unei serii de evenimente istorice puțin documentate, însă extrem de importante pentru decursul istoric al secolului XX. Fiind printre figurile cărora li se atribuie, indirect, „meritul” de a fi contribuit la declanșarea Primului Război Mondial, Rasputin este una dintre personalitățile care se cer analizate din foarte numeroase motive și cu o miză istorică uriașă.

Totodată, conturarea profilului psihologic al lui Rasputin poate servi drept precedent pentru analize ulterioare asupra unor personalități similare, istorice sau contemporane, sau ca parte integrală într-un studiu mai amplu, multidisciplinar, asupra dinamicii sociale în cadrul clasei conducătoare dintr-un regim monarhic.

Realizarea profilului psihologic al lui Rasputin va fi, de asemenea, un mod de a rectifica, pe baze științifice, imaginea inadecvată, dacă nu mitologică, creată în jurul unei personalități controversate a secolului XX.

3. METODOLOGIA CERCETĂRII

Profilul psihologic este realizat pe baza analizei directe a discursului, acțiunilor și deciziilor individului în cauză, acolo unde este cazul, și prin analiza indirectă a personalității sale, așa cum reiese din documente, mărturii, rapoarte oficiale, presă și literatura de specialitate, acolo unde analiza directă nu este posibilă. În cazul personalităților istorice care au încetat din viață cea de-a doua opțiune este singura valabilă, fapt care limitează posibilitățile de interpretare a psihologiei lor personale. Cercetarea de față s-a folosit exclusiv de analiza mediată de documente istorice și biografii, întrucât discursurile, mimica, limbajul non-verbal al subiectului sunt inaccesibile, mai ales având în vedere că subiectul este un personaj asupra căruia au rămas puține informații documentare, dintre care și mai puține sunt credibile și, deci, de considerat într-o cercetare științifică de acest tip.

3.1. Metodologie cantitativă și calitativă

În absența unor informații relevante precum discursuri sau imagini sugestive, analiza cantitativă a personalității subiectului este puțin posibilă. Codificarea operațională a discursului și expresiilor folosite în comunicare, deși eficientă ca metodologie cantitativă și relevantă pentru unele concluzii obiective care să permită comparația cu alte profiluri psihologice, este un instrument utilizat doar marginal în cercetarea de față, în care predomină metodologia calitativă, bazată pe analiza unor documente și date de arhivă, și interpretarea dinamicii sociale a subiectului spre a descoperi și operaționaliza trăsături dominante de personalitate.

Metodologia calitativă angajată în cercetare servește conturării unui profil psihologic pe baza unor informații diverse, precum biografii, memorii, mărturii sau rapoarte oficiale. In tandem cu analiza calitativă a conținutului, interpretarea subiectivă a cercetătorului joacă un rol important. La fel ca majoritatea studiilor care folosesc această metodă, cercetarea de față urmărește să scoată în evidență trăsăturile remarcante ale subiectului și să identifice pattern-uri comportamentale pe baza documentelor analizate. Materialele documentare fiind diverse și adesea complementare sau chiar contradictorii, se consideră util apelul la descrierea extinsă a contextului istoric al acțiunilor și deciziilor subiectului, spre compararea credibilității surselor utilizate.

3.2. Analiza discursului

Puține dintre afirmațiile lui Rasputin au fost înregistrate, unele dintre ele ținând de surse necredibile. Ca atare, nu se află la dispoziție un volum generos al discursurilor sale, drept pentru care analiza va fi centrată pe câteva dintre afirmațiile-cheie ale lui Rasputin în dialog cu membri ai familiei imperiale sau cu figuri reprezentative din guvernământul rusesc. Drept exemplu, reproducem una dintre afirmațiile mai controversate, însă deosebit de sugestive, ale lui Rasputin în dialog cu țarul Nicolae la scurt timp după sosirea celui dintâi la curtea imperială:

„În Pokrovskoye sunt șase familii cu numele de Rasputin, iar asta aduce multe confuzii. Cer înlăturarea acestor confuzii prin a permite mie și urmașilor mei să luăm numele de Rasputin-Novi (Noul Rasputin – n.n.)”

Afirmația aceasta denotă viziunea lui Rasputin despre relația sa cu satul natal și noul său statut dobândit prin accederea la cea mai înaltă pătură a societății rusești. Discursul său marchează turnura biografică a lui Rasputin de la viața rurală siberiană la curtea imperială și modul în care el percepe aceste eveniment. Narcisimul subversiv trădează aici un posibil început al carierei de lider spiritual carismatic a lui Rasputin, anunțând prezența sa oarecum agresatoare, însă totodată seducătoare pentru aristocrația avidă de ocultism al Rusiei prerevoluționare.

3.3. Dialectul matern

Din mărturiile cunoscuților săi cunoaștem că Rasputin vorbea o limbă aproape ininteligibilă. Este vorba de un dialect siberian care deține puține aspecte comune cu limba rusă cultă, drept pentru care comunicarea lui Rasputin cu cei din jurul său era, aparent, extrem de dificilă. După mărturia neoficială a unei persoane care l-a cunoscut,

„Rasputin nu a produs niciodată o frază clară și inteligibilă. Mereu lipsea ceva – subiectul, predicatul sau ambele.” (M. Rasputin, p. 15)

4. PROFILUL PSIHOLOGIC

4.1. Contextul de dezvoltare

4.1.1. 1Primii ani de viață

Grigori Rasputin s-a născut pe 9 ianuarie 1869 (stil vechi) în satul Pokrovskoye, guvernoratul Tobolsk (actualmente districtul Yarkovsky, oblastul Tyumen) din Câmpia Siberiei de Vest, fiu al unui 9 (stil vechi) în satul Pokrovskoye, guvernoratul Tobolsk (actualmente districtul Yarkovsky, oblastul Tyumen) din Câmpia Siberiei de Vest, fiu al unui țăran înstărit. Evenimentul este consemnat ca atare în registrul parohiei:

În satul Pokrovskoye, în familia țăranului Yefim Yakovlevich Rasputin și a soției sale, ambii ortodocși, s-a născut un fiu, Grigori.

Pe 10 ianuarie, nou-născutul este botezat Grigori, după Sfântul Grigore de Nyssa, a cărui sărbătoare corespunde zilei în calendarul ortodox. Asocierea cu acest părinte al Bisericii va părea ulterior paradoxală, întrucât Grigore de Nyssa a fost un teolog prolific și influent în posteritate, dar inabil administrativ și aproape irelevant doctrinar pentru contemporani. Prin contrast, Rasputin a fost purtătorul unei carisme speciale (sursa influenței sale politice), dar nu este recunoscut azi ca un novator în ce privește interpretarea învățăturilor sfinte.

4.1.2. Satul natal și reputația tânărului Rasputin

Grigori a fost al cincilea dintre cei nouă copii ai familiei Rasputin, și unul dintre cei doi care au supraviețuit, alături de Feodosiya. La fel ca sora sa, deși provenea dintr-o familie relativ înstărită, Rasputin nu a beneficiat niciodată de o formă de învățământ. Fapt explicabil având în vedere că aproape întreaga populație din Pokrovskye era analfabetă, conform unui recensământ din 1897.

În satul natal, Rasputin era privit ca un tânăr excentric, retras, dar fără îndoială dăruit într-un fel misterios. Gesturile sale stârneau fascinația celor din jur, după cum aflăm din comnsemnările fiicei sale Maria (vezi Nelipa 2010, pp. 11-12):

„Membrele îi tremurau, își târa picioarele și era mereu cu mâinile ocupate. Dar în ciuda ticurilor fizice, atrăgea atenția tuturor” (M. Rasputin 1934, p. 36)

Rasputin s-a căsătorit în 1887 cu Praskovia Fyodorovna Dubrovina (1866-1936). Cei doi au avut 3 copii: Dmitri, Varvara și Maria, dintre care primii doi au murit prematur. Căsnicia a durat doar până în 1892, când Rasputin părăsește satul natal și, implicit, propria soție și familia, pentru a se dedica vieții monahale la o mănăstire din Verkhoturye, în Munții Ural. Petrecând mai multe luni la mănăstire, Rasputin cunoaște un schimnic, pe numele său călugăresc Fratele Makary, care exercită în acest timp o influență puternică asupra noului venit. În această perioadă, Rasputin renunță la alcool și nu mai consumă carne, iar asceza îl pregătește pentru o întoarcere acasă surprinzătoare, ca un credincios înfocat.t.

4.1.3. Viața religioasă

Pe lângă întâlnirea cu Makary, alte câteva evenimente, precum vederea unei versiuni a celebrei icoane Maica noastră din Kazan (creație reprezentativă pentru ortodoxia rusă încă din secolul al XVI-lea), pelerinajul pe Muntele Athos și vizita la Mănăstirea Peșterilor din Kiev (ce presupunea efortul de a străbate imensa distanță de 3000 km din satul natal), par să marcheze formarea lui Rasputin ca mistic și „preot nehirotonit”. Secolul XX îl prinde ca pelerin sau strannik, în dialectul său, un credincios nomad, imagine surprinzătoare, având în vedere că înafara puținelor sale călătorii, Rasputin a rămas multă vreme fidel originii sale, locuind cu familia sa și participând la treburile gospodărești. Însă aparent, locul natal îi oferă deja primii adepți, care îi atribuie imediat titlul de stareț în mod informal. (ibidem, p. 17).

Contactul lui Rasputin cu instituția Bisericii și, implicit, cu aristocrația rusă, este prilejuit de vizita în Kiev, din 1903. Zelul său religios atrage atenția mai multor figuri ecleziastice, între care Ivan Stagorodsky, rectorul facultății de teologie. O cunoaște, prin intermediul elitelor, pe prințesa Milica a Muntenegrului (1866-1951), care manifesta o putenică înclinație către forme de ocultism. Acest fapt determină fascinația prințesei pentru personalitatea obscură a lui Rasputin, pe care îl introduce curând țarului Nicolae și soției sale, Alexandra.

4.1.4. „Noul Rasputin”

Reprezentativ pentru felul în care Rasputin se vedea în relație cu tradiția familiei sale pare să fie momentul cererii de schimbare a numelui, adresată țarului în octombrie 1906:

„Rasputin a adresat o petiție țarului, cerând să-și schimbe legal numele. Grigory a explicat că numele de Rasputin era deja purtat de șase familii în Pokrovskoye, ceea ce producea 'tot felul de confuzii'. Rasputin i-a cerut lui Nicolae să pună capăt acestei confuzii 'permițându-ne mie și urmașilor mei să luăm numele de Rasputin-Novyi', care înseamnă Rasputin-Nou sau Noul Rasputin”. (Fuhrmann, p. 17. Cf. Nelipa, p. 22)

4.2. Controversa

Chiar și înaintea venirii lui Rasputin, aristocrația de la St. Petersburg era masiv influențată de misticism. Anumiți nobili erau considerați a fi obsedați de orice formă de ocultism. Alexandra a întâlnit o suită de „sfinți impostori”, în speranța găsirii unor intermediari cu Dumnezeu. Papus a vizitat Rusia de trei ori, în 1901, 1905 și 1906, recomandând Țarului și Țarinei deopotrivă un medic și un ocultist. După ce Papus s-a întos în Franța, Rasputin a apărut în peisaj.

Aceea era perioada renașterii religioase a Rusiei, manifestată printr-un interes foarte răspândit cu privire la literatura etico-spirituală și mișcari morale non-conformiste, escaladarea pelerinajului și a altor forme de devotație pentru locuri și obiecte sacre. „Cautatorii-divinității” își formulau propriile ritualuri și trăiri spirituale (uneori în absența oricărui tip de cler).

În vederile sale religioase Rasputin era – se specula – apropiat de așa-numiții Khlisti, o obscură sectă creștină cu puternice rădăcini în Siberia. În spetembrie 1907 „Consistoriul Spiritual” din Tobolsk l-a acuzat pe Rasputin de răspândirea de false doctrine, sărutând și îmbăindu-se alături de femei. În timpul cercetării Rasputin se pare că a dispărut și „efortul preoților locali de a-și disciplina cel mai rebel paroh au eșuat”. După Oleg Platonov: „Cazul a fost fabricat atât de neîndemânatic încât a funționat doar împotriva autorilor săi. Deloc surprinzător că documentele nu au fost niciodată publicate. Despre existența acestor acte nu existau decât zvonuri și aluzii”. În 1908 Theofan a călătorit în Siberia și a examinat toate documentele parohiei Tobolsk cu privire la acest caz, dar nu a aflat nimic de interes.

Deși fuseseră fascinați de Rasputin la început, clasa conducătoare din St. Petersburg a început să se întoarcă treptat împotriva sa din pricina privilegiilor deosebite și a accesului facil la familia imperială. În 1909, în doar patru luni, Rasputin îi vizitase pe Romanovi de șase ori. Presa vremii a pornit o campanie împotriva lui Rasputin, susținând că acesta acordă prea multă atenție tinerelor fete și femeilor. Theofan și-a pierdut interesul și Stolypin a dorit sa-l expulzeze din capitală. Când Rasputin a ajuns în St. Petersburg, s-a întors în trei săptămîni în satul său natal, spune Spiridovich. La începutul lui 1911 Țarul i-a cerut lui Rasputin să se alăture unui grup de pelerini. De la Odesa aceștia au călătorit la Constantinopol, Smirna, Efes, Patmos, Rodos, Cipru, Beirut, Tripoli și Jaffa. Pe la sfîrșitul anului, Rasputin a vizitat Ierusalimul și pământul sfânt. La întoarcere a trecut prin Iliodor care adunase uriașe mase în Tsaritsin.

La începutul lui 1912, Hermogen, care-i spusese lui Rasputin să stea departe de acel loc, a răspândit zvonul că Rasputin s-a alaturat mișcarii Khlysty. Iliodor, bănuind că Rasputin era amantul Alexandrei, i-a arătat lui Makarov un pachet de scrisori, ona scrisă de Țarină și patru de fedele sale. Scrisorile, dăruite sau furate, au fost arătate Țarului. Rodzianko a cerut ca Rasputin să părăsească capitala. Când Vladimir Kokovtsov a devenit prim-ministru i-a cerut Țarului permisiunea de a autoriza exilul lui Rasputin in Tobolsk, dar Nicolae a refuzat. „Îl știu pe Rasputin mult prea bine pentru a crede orice flecăreală despre el”. Kokovtsov i-a oferit lui Rasputin 200 de mii de ruble, echivalentul a 100 de mii de dolari, pentru a accepta să părăsească capitala. Rasputin devenise unul dintre cei mai urâți oameni din Rusia.

După accidentul din Spala, când neglijentul Țarevici a urcat într-o barcă și a căzut, Rasputin și-a recâștigat influența la curte și de asemenea în afacerile bisericii când un nou episcop a fost numit în Tobolsk. Poziția sa ca intermediar a fost puternic validată, dar Sfantul Sinod a continuat să-l atace frecvent acuzându-l de o pletoră întreagă de acte imporale și practicii malefice. Rasputin a fost obiectul unei varietăți de acuze, de la erezie la erotomanie și pseudo-khlyst. În 21 februarie 1913 Rodzianko l-a expulzat pe Rasputin din Catedrala Sfintei Fecioare din Kazan cu puțin timp înainte de celebrarea a 300 de ani de domnie a Romanovilor în Rusia. Se legitimase pe sine în fruntea scaunelor pe care Rodzianko, cu mari dificultăți, le securizase în Duma.

Comportamentul lui Rasputin a fost discutat în Cea de-a patra Dumă, iar în martie 1913 octombriștii, conduși de Alexander Guchkov, au întreprins o investigație, dar „oricine suficient de curajos încât să-l critice pe Rasputin era condamnat de Țarină”. Îngrijorat de amenințarea unui scandal, Țarul i-a cerut lui Rasputin să plece în Siberia. Nicolae acceptase investigații asupra lui Rasputin, dar noul episcop de Tobolsk a respins cazul. Investigațiile au fost oprite, iar Țarul a hotărât să-i critice pe politicieni. El și soția sa se refereau la Grigori cu apelativele „prieten” și „sfânt”, lucru emblematic pentru încrederea pe care familia imperială o avea în Rasputin. Țarul l-a destituit pe Kokovtsov pe 29 ianuarie 1914, înlocuindu-l cu săracii cu duhul Ivan Goremykin și Pyotr Bark.

4.2.1. Acuzații

In 1910, Sofia Ivanovna Tyutcheva, guvernatoarea Marii Ducese Anastasia a Rusiei, il acuza pe Rasputin ca ar fi aderat la una dintre sectele interzise ale vremii, fără îndoială însă dintre cele mai influente inclusiv în rândurile aristocrației, fapt explicabil în baza unei recunoscute crize instituționale a Bisericii Ortodoxe, care a determinat chiar numeroși intelectuali să adere la o spiritualitate nefondată doctrinar, cu rădăcini în misticismul de sorginte rurală care persista deja de secole în Rusia.

Practicile religioase ale lui Rasputin erau foarte apropiate de ale unei secte prezente în Rusia încă din secolul al XVII-lea, un grup de mistici cunoscut sub numele de “Khlyst”, la origine Khristovovery (Sulzberger, p. 214). Deși nu există dovezi clare în favoarea ideii că Rasputin ar fi aderat la această sectă, în timp ce apropiații, fiica sa Maria (Cf. Rasputin 1977, pp. 34-37) și Rasputin însuși au negat o asemenea asociere, numeroasele asemănări între practicile rituale ale așa-numiților “khlysti” și stilul de viață controversat al lui Rasputin ne determină să considerăm destul de relevant apelul la doctrina îndelung promovată ca eretică și neortodoxă pentru a explica o parte semnificativă din psihologia lui Rasputin, și mai ales din imaginea duplicitară pe care a consacrat-o atât în fața prietenilor intimi, cât și a dușmanilor cei mai înfocați.

4.2.2. Khristovovery

Cultul sectar cunoscut la origine sub acest nume a adunat de-a lungul a mai bine de trei secole un număr impresionant de aderenți, în general mistici care au ales sa părăsească rândurile preoțimii rusești. Cel care este înca atestat ca fondator al acestei mișcări, Daniil Filoppovici, originar din Kostroma, pare să fi urmat la rândul sau această cale.

In limba rusă, numele de Khristovovery înseamnă, prin compoziție, “cei care cred în Hristos” sau “urmașii lui Hristos”. Totodată, rădăcina denumirii populare a sectei se identifică etimologic cu “khlist”, termentul pentru “bici” in limba rusă. De aici și asocierea sectei cu practica autoflagelării. Esența doctrinei aceste secte constă în renunțarea la instituția bisericii (deși membrilor nu le era interzisă participarea la slujbele bisericești), la preoție și la cărțile sfinte, pledând pentru o relație nemediată cu divinitatea. Centrală, de asemenea, este credința în mântuire prin păcat – păcatul este văzut ca un element necesar în parcursul credinciosului, motiv pentru care căința profundă este, în viziunea khlystilor, precedata de asumarea suferinței și chiar căutarea ei prin flagelare. Ritualurile orgiastice pot fi concepute, în viziunea acestor mistici, ca astfel de forme necesare ale decadenței.

Subversiv, grupuri izolate revedicandu-se de la substanța acestei doctrine au existat până în perioada prerevoluționară în Rusia, mai ales în mediul rural. Se estimează că înainte de 1917 numărul credincioșilor se ridica la aproximativ 40.000, număr care a scăzut drastic în era sovietică, nu însă până la eliminarea deplină a sectei (Emeliantseva 2008, pp. 90-120).

Elementele definitorii, din punct de vedere doctrinar, ale minorității Khristovovery ar putea fi rezumate astfel:

interpretarea independentă și personală a mesajului divin și atitudinea sceptică față de practicile și de morala ecleziastică;

credința în vindecarea bolilor prin har și în existența unor indivizi înzestrați cu darul tămăduirii;

conceperea păcatului ca pe o cale necesară către mântuire și adoptarea, în consecință, a ritualurilor de flagelare și, eventual, participarea la orgii sexuale urmate de exerciții ascetice prelungite;

asceza ca principală tehnică de igienă spirituală, în detrimentul procesiunilor colective de forma liturghiei;

adunările membrilor ca pretext pentru stimularea unor forme de extaz mistic atinse ulterior prin meditație și introspectie, la finalul exercițiului orgiastic. (ibidem, p. 122)

Deși multe dintre imputarile aduse lui Rasputin au fost, presupunem, direcționate politic de către rivali ai săi din rândul Bisericii sau pretendenți la relații privilegiate (așa cum a fost a lui) cu familia Romanov, imaginea care a rămas în mitologia populară, dar și mărturii plauzibile din partea familiei imperiale denotă o similitudine surprinzătoare între personalitatea lui Rasputin și morala – sau, mai bine spus – amoralitatea misticilor stigmatizați dar influenți în mentalul colectiv al Rusiei la inceput de secol XX.

Rasputin a fost perceput încă de la inceput în sânul familiei imperiale și în cercurile pe care le frecventa drept o personalitate duală, un individ care “putea să se roage pentru țar și familia lui și sa meargă apoi la băile mixte” (Lieven 1993, p. 270). De altfel, stilul de viață excentric, pasiunea târzie pentru vinurile din Crimeea și prezența aproape exclusiv feminină în jurul său au alimentat imaginea publică de “casanova” a lui Rasputin. Văzut mai degrabă ca un individ amoral de către apropiați și ca unul totalmente imoral de autoritățile bisericești care atentau la poziția sa de influență, cel care a rămas în cultura populară locală drept un mujic, manipulator prin intimidare și model de senzualitate pentru femeile din jurul său (țarina Alexandra fiind exemplul cel mai comun în acest sens) pare să fi facut puțin pentru a-si rectifica imaginea. Faptul este explicabil în condițiile în care orice efort de a se explica putea fi – și era, practic – folosit de dușmanii săi spre a-l denigra. Din acest motiv, putem înțelege, Rasputin manifesta o acută neîncredere față de autoritățile de control și de presă în general (ibidem, p.271). După cum afirma istoricul britanic Dominic Lieven, “s-a scris mai multă mitologie pe seama lui Rasputin decât despre orice altă figură în istoria Rusiei” (ibid., p. 273).

4.3. Contextul social

4.3.1. Relația cu Biserica

Rasputin nu a aderat niciodată la instituția Bisercii, deși toți adepții l-au validat ca pe un duhovnic, învestindu-l în fapt cu aceleași sarcini și atribuindu-i aceleași capacități spirituale. Rasputin însuși reprezenta o astfel de imagine, în primul rând fizic: barba, părul lung și vestimentația solemnă, asemănătoare cu cea a preoților, îl așezau, în aparență, în rândul autorităților morale și religioase care se perindau pe domeniile curții iperiale. Relația specială cu familia țarului i-a conferit o autoritate chiar mai mare decat ar fi putut Biserica produce pentru episcopii săi, astfel încât relatța dintre Rasputin și pătura ecleziastică nu putea fi decăt una antagonică. Prin poziția sa privilegiată, el submina însăși autoritatea Bisericii și îi diminua importanța și, prin extensie, puterea politică detinută în mod aproape absolut timp de secole în Rusia.

Spre deosebire de rivalii săi din sânul Bisericii, Rasputin nu pare să manifeste un comportament belicos, ba chiar refuză ocazia de a se justifica în fața opiniei publice. Deși acest lucru poate fi explicat în virtutea faptului că poziția sa cheie era asigurată prin simpatia Alexandrei, lipsa de reacție la cele mai multe acuzații, mai mult sau mai puțin fondate, tradează, putem presupune, o acută lipsă de interes pentru jocul puterii din partea lui Rasputin. Cu toate că nu s-a dat înapoi de la a face politică, consiliindu-l, de pildă, pe Nicolae în chestiunea războiului, Rasputin nu și-a asumat un rol explicit de putere, ceea ce ne duce la concluzia că, chiar dacă era în oarecare măsura interesat de viața politică a familiei imperiale și de conflictele ei cu aristocrația sau cu clerul, el a preferat rolul de “ghid din umbră”, mult mai adecvată condiției sale si mai sigură decat o demnitate publică. (Alexandrov 1966, p. 155)

Prima tentativă de asasinat, atribuită Khioniei Guseva, o fostă prostituată aflată în relații mai mult sau mai puțin intime cu Iliodor (numele de botez Sergei Trufanov), capul de atunci al Bisericii Ortodoxe, a fost – iar subiectul încă nu este pe deplin elucidat – un motiv în plus de controversă pe seama relației dintre Rasputin și inaltele figuri bisericești ale vremii, mai ales întrucât există o sursa directă – memoriile Mariei Rasputin – pentru informația conform căreia Rasputin știa, sau cel puțin credea, că tentativa a fost pusă la cale de unii membri ai clerului, dacă nu de Iliodor însuși. Ipoteza este una plauzibilă în contextul conflictului de putere care l-a determinat pe Iliodor să demareze o campanie agresivă de discreditare a lui Rasputin, începând cu zvonul potrivit caruia Rasputin și Alexandra erau amanți10.

4.3.2. Relația cu familia imperială

Rasputin pare să-și fi câstigat renumele în sanul familiei Romanov și mai departe prin presupusul său dar de a vindeca afecțiuni fiziologice, după cum a fost, se presupune, cazul cu fiul țarului, Alexei. Aparent, Rasputin a fost interesat de o seamă de practici mai mult sau mai puțin oculte (cel putin pentru acea vreme), precum hipnoza, magnetismul sau ierburi folosite de misticii tămăduitori din inima Siberiei. Cu toate că dovezile în acest sens sunt aproape inexistente – de pildă, interesul lui Rasputin pentru terapia prin hipnoză pare să se fi născut abia prin 1913, mult după perioada în care se spunea că ar fi aplicat metoda asupra bolnavului Alexei, în timp ce despre magnetism vorbește doar fiica lui Rasputin, Maria, într-o secțiune mai puțin credibilă a memoriilor sale – speculația pe marginea metodelor paramedicale folosite de controversatul tămăduitor continuă încă, și este ușor de înțeles amploarea ei într-o perioadă impregnată de misticism și superstiție a înaltei clase rusești.

Dintre toate aceste metode, cea mai plauzibilă pare să fie tratamentul cu aspirină, recunoscută ca analgezic încă din 1899. Este foarte probabil că Rasputin ar fi avut acces la medicament, date fiind influența și accesul facilitat în calitate de prim favorit al familiei imperiale. Faptul este atestat de istorici precum Hélène Carrère d'Encausse (d'Encausse1996, p.147), de unii jurnaliști13 sau de figuri apropiate Romanovilor – implicit, nu totalmente credibile -, precum Pierre Gilliard, tutorele și profesorul de franceză al copiilor cuplului imperial.

Mit sau realitate, apelul lui Rasputin la metode mai mult sau mai puțin ortodoxe de terapie fiziologică reprezenta, în cercurile extinse ale unei aristocrații de care familia imperială era aproape complet izolată – și care își aroga, implicit, libertatea de a specula indeterminat asupra figurii unicului protejat – unul dintre principalele subiecte polemice și, totodată, un bun pretext pentru ca acei interesați de pozitia sa privilegiată, îndeosebi episcopi căzuți în dizgrație, să îl supună judecății publice, creând presiuni ca Rasputin sa fie îndepărtat de cuplul imperial. Stângăcia acestor tentative (exemplul cel mai elocvent ar fi invenția așa-numitului incident din restaurantul moscovit Yar14, în care lui Rasputin i se înscena un comportament profund indecent față de femeile prezente, aflandu-se în stare de ebrietate), dar mai ales convingerea cu care țarina Alexandra îl considera pe Rasputin un sfânt, refuzând orice argument în favoarea exilării celui despre care se zvonea că i-ar fi amant, au facut ca până în ultimele zile ale dinastiei Romanov, Rasputin să-și fi dobândit – fapt public recunoscut – titlul de cel mai urât om din Rusia. Grăitoare în acest sens este declarația Khioniei Guseva în urma primei tentative de asasinat, in 1914. Convinsă că a dus planul la bun sfârșit, ea exclama: “În sfârșit, l-am ucis pe diavol!”.

Dacă titlul de diavol în fața dușmanilor putea constitui motiv de mândrie, și mai interesantă este influența pe care a exercitat-o Rasputin asupra celor care au vazut în el un sfânt, un profet sau chiar divinitatea în chip uman. Aparent, tocmai această dualitate a figurii sale atrăgea cel mai mult, astfel că orice încercare de a-l disgrația provoca, din partea aderenților săi febrili, o simpatie și mai mare, mistificându-i persoana și atrăgând în jurul său o ură mai puternică din tabăra adversă. Este suficient să menționăm trei figuri, toate feminine, pentru a rezuma profilul așa-zis hagiografic al lui Rasputin: țarina Alexandra, Maria (singurul dintre urmași care i-a supraviețuit) și Anna Vyrubova (născută Taneyeva), cea mai apropiată prietenă și confidentă a Alexandrei.

În momentul primei intâlniri cu Rasputin, Alexandra avea deja un istoric în ce privește comunicarea cu mistici religiosi precum francezul de origine spaniolă Papus18, care tocmai părăsea pentru a treia oară domeniul familiei imperiale atunci când Rasputin își face apariția. Pe acest fond, Alexandra dobândeste rapid o fascinație platonică pentru Rasputin, așa încât “oricine ar fi indrăznit să il critice se izbea de mustrările țarinei” (King 1994, p. 191). Cât despre Maria Rasputin, credința în verticalitatea morală a tatălui său dăinuie mult după moartea acestuia, fapt ce o determină sa-i construiască, în memoriile sale, o imagine cvasimitologică. Din acest motiv, afirmațiile Mariei despre personalitatea și stilul de viață al lui Rasputin sunt tratate cu susceptibilitate de către specialiști.

Anna Vyrubova, o femeie needucată care pare să-și fi câștigat locul în grațiile Alexandrei – la fel ca Rasputin – exclusiv în baza unei carisme speciale, devine cea mai înfocată admiratoare a misticului încă de la primele întâlniri, în 1908. După cum afirmă istoricii, “ea a devenit în mod vădit o admiratoare fanatică, forța conducătoare a cultului său, aflându-se în fruntea grupului care i-a declarat loialitate necondiționată” (Spiridovich 1935, p 21).

4.3.3. Relația cu Duma Imperială

În data de 1 noiembrie (Stil vechi) guvernul lui Boris Sturmer a fost atacat de Pavel Milyukov în Duma Imperială. În discursul său – o manipulare clasică a minții umane – acesta a vorbit despre „Forțe ale Întunericului” pentru a evita rostirea numelor Rasputin și Alexandra. El a subliniat numeroasele eșecuri guvernamentale, inclusiv cazul Suchomlinov, concluzionând că politicile lui Sturmer au pus în pericol Tripla Antantă. După fiecare acuză – multe fără niciun fundament – el a întrebat „Este aceasta prostie sau trădare?”, iar auditoriul răspundea ”prostie!”, „trădare!” sau „ambele!”. Sturmer, urmat de toți miniștrii săi, au părăsit Duma. Sturmer și Protopopov au cerut în zadar dizolvarea Dumei Imperiale. Ivan Grigorovich și Dmitry Shuvayev au decalrat în Dumă că ei au încredere în poporul rus, marină și armată și că războiul poate fi caștigat. Marele Duce Alexandru și fratele lui George Mikhailovich i-au cerut Țarului sa-l demită pe Sturmer. Sir george Buchanan a încercat de asemenea s-l influențeze pe Țar, dar acesta nu a apreciat sfatul ambasadorului britanic.

Marele Duce Nikolai Mikhailovich, după opinia lui M. Nelipa și a alor jucători cheie, prințul Lvovand și generalul Mikhail Alekseyev, care credeau ca secrete strategice au căzut în mâinile lui Rasputin și Alexandra, au încercat să-l determine pe Nicolae să-și trimită împrăteasa fie la Palatul Livadia din Yalta, fie în Anglia. În august Rasputin i-a sput Alexandrei că armata rusă nu trebuie să treacă Carpații sau pierderile vor fi uriașe. Pe 18 Țarul i-a cerut soției sale să nu-i spună lui Rasputin despre planurile sale în ce privește Ofensiva Brusilov, trupe ruse fiind trimise din Riga spre sud. Pe 20 septembrie (stil vechi) ofensiva a fost oprită de Țar din cauza pierderilor imense din ultimile patru luni. Armata rusă (în Romania) era deopotrivă demoralizată și aproape își terminaseră resursele.

Pe 19 noiembrie (stil vechi) popularul Vladimir Purishkevich a ținut un discurs de două ore în Duma, accuzând guvernul de „Germanofilie” și înăbușirea „inițiativei publice”. Problema era că diferite ministere nu au cooperat. Guvernul era problema. Monarhia – din pricina a ceea ce el a numit „broaștele ministeriale” – a devenit „complet discreditată”.

„Miniștrii Țarului care s-a transformat în marionete, marionete ale căror sfori sunt ținute ferm de Rasputin și Impărateasa Alexandra Fyodorovna – geniul malefic al Rusiei și Țarina… care a rămas o germancă pe tronul Rusiei și o străină făță de țară și popor”.

Purishkevich, un personaj bufonic, a afirmat că influența lui Rasputin asupra Țarinei l-a transformat pe acesta într-o amenințare la adresa imperiului: „un mujic iliterat nu va mai guverna Rusia de-acum încolo! Cât timp Rasputin e în viață nu putem învinge!”

Prințul Felix Yusupov a fost impresionat de remarcabilele discursuri. El la vizitat pe Purishkevich, care a acceptat degrabă să participe la asasinarea lui Rasputin. Yusupov l-a abordat pe avocatul Vasily Maklakov, care a fost de acord sa-l consilieze pe Felix. De asemenea, Marele Duce Dmitri Pavlovich a primit sugestia lui Yusupov cu zel și alianța lui a fost întâmpinată cu bucurie ca indicator că asasinatul nu va putea fi pus în sarcina dinastiei. Apoi Yusupov l-a abordat pe Sergei Michailovich Sukhotin (1887-1926) care servea în Brigada Pușcașilor de Pază, gardă de infanteri, dar care se recupera în urma unei răni la Hotelul Astoria.

Blocul Progresist cerea un guvern responsabil. Potrivit lui Figes nu era practic nimeni… care să nu vadă nevoia unei schimbări fundamentale în structura de guvernare. Marele Duce Paul Alexandrovich al Rusiei, tatăl lui Dmitri, a încercat să-l convingă pe Țar s-și schimbe politica și să accepte o nouă constituție pentru a salva monarhia.

Alexander Guchkov, care ajunsese la concluzia dureroasă că situația se poate îmbunătății numai dacă Țarul va fi forțat să abdice, a informat că cinci membri ai Blocului Progresist, incluzându-i aici pe Kerensky, Konovalov, Nekrasov și Tereschenko, ar considera o lovitură de stat, dar nu au întreprins nicio acțiune. Marele Duce Nicolae a refuzat zicând că armata nu ar accepta o lovitură de stat.

„Prințul Lvov și generalul Alekseev erau de părerea că influența Țarinei asupra Țarului trebuie oprită pentru a pune capăt presiunii exercitate asupra sa, prin ea, de către clica lui Rasputin. Alexandra i-a sugerat soțului său să-l exileze pe Prințul Lvov în Siberia. În decembrie 1916 Felix Yusupov a devenit extrem de îngrijorat de regența Țarinei; Duma ar pierde, iar Rasputin ar câștiga influență. O pace separată între Rusia și Germania putea deveni realitate cu câteva luni înainte ca SUA, care se pregătea, să intre în Primul Război Mondial.

4.4. Percepția publică

Rasputin a fost un personaj complicat și mult mai semnificativ decât îl prezintă miturile ce-au crescut în jurul său.

Rasputin n-a fost nici călungăr, nici sfânt; n-a aparținut niciodată niciunui ordin religios sau sectă, dar a impresionat mulți oameni prin cunoștințele sale și abilitatea de a explica și interpreta Biblia într-o formă ușor de înțeles.

Exista convingerea destul de răspândită că Rasutin are darul de a vindeca boli ale trupului. „În mintea țarinei, Rasputin era asociat cu sănătatea fiului ei, și cu bunăstarea monarhiei, dorincă fiind de a-l cosidera un sfânt inchipuit, dar dușmanii lui îl vedeau ca pe un depravat religios, un șarlatan și o lipitoare.

Brian Moynahan îl descrie ca „o figură complexă, inteligent, ambițios, indolent, generos în greșeli, spiritual, și – cu desăvârșire – amoral”. A fost un mix neobișnuit, un profet dulceag și (spre sfârșitul vieții) un petrecăreț.

„La prima vedere Rasputin pare un simbol al decadenței și obscurantismului, al corupției absolute a curții imperiale în care se putea pluti către vârful ierarhiei. Și așa este tratat de obicei în cărțile de istorie. Tentația de a te refugia în retorică de ape puțin adânci e aproape irezistibilă când vine vorba despre descrierea sa. Și totuși adevărul e oarecum mai simplu: Rasputin a putut să-și joace rolul său din pricina dispersiei de autoritate ce a s-a adâncit în mare parte după moare lui Stolypin și de asemenea din cauza derutantei și nefericitei izolări în care cuplul imperial s-a găsit.”

Pentru nobili și pentru familia țarului Nicolae, Rasputin a fost un caracter dual care putea merge direct de la rugăcinea pentru familia imperială la bordelul sau baia publică din josul străzii.

În vara lui 1916 Anna Vyrubova, Lili Dehn și Rasputin au mers în Tobolsk, Verkhoture și satul său natal. Majoritatea sătenilor erau vehement împotriva reîntoarcerii lui Rasputin la Petrograd. Dar el a reguzat. Chiar și țarina se întreba de ce s-a întors Rasputin în capitală.

Consiratorii, care nu acceptasera că acest țăran să fie atăt de apropiat de cuplul imperial, au sperat că îndepărtarea lui Rasputin va cauza retragerea țarinei din activitățile politice. Ei au crezut de asemenea că Rasputin era un agent al Germaniei, dar el era mai degrabă un pacifist și se opunea razboaielor.

Data morții lui Rasputin este uneori înregistrată ca fiind în 16 decembrie 1916 (stil vechi) sau 13 zile mai târziu pe 29 Decembrie 1916 dacă folosim calendarul pe stil nou. Dar ucigașii au plecat spre apartamentul lui Rasputin după miezul nopții când gărzile lipseau. Atentatul inițial a început pe 17 și se presupune că Rasputin ar fi murit în două ore, între 03:00 și 04:00 am.

Povestea cu înecarea a devenit o parte fixă a legendei. Rasputin era deja mort când a fost aruncat în apă. Nu există nicio dovadă că Rasputin a înghițit apă după ce a fost împins în râul Neva sau că și-ar fi eliberat brațele pentru a face semnul crucii.

Poetul rus Alexander Blok a fost adus de Comitetul Extraordinar să transcrie a treisprezecea secțiune a interogatoriului celor care l-au cunoscut pe Grigori Rasputin. În 1919, raportul, de aproape 500 de pagini, a dispărut.

În Rusia, Rasputin e văzut de mulți oameni obișnuiți, dar și de clerici – printre care raposatul Nikolay Guryanov – ca un om de bine. Cu toate acestea, Alexy II al Moscovei a spus că orice încercare de a face din Rasputin un sfând reprezintă o „nebunie”. În 2004 toate picturile cu Rasputin au fost scoase din Biserica Ortodoxă Rusă.

După opinia lui Dominic Lieven „despre Rasputin s-au scris mai multe baliverne decât despre orice personaj al istoriei Rusiei”

În 1920 Maria Rasputin și soțul ei Boris Soloviev au fugit la Vladivostok și apoi în Franța unde s-au stabilit. În 1935 aceasta s-a mutat în SUA, unde a lucrat ca îmblânzitor de tigrii pentru circul Hagenbeck-Wallace. În cele trei memorii ale sale – e greu de aflat care dintre ele e autentică, dar în orice caz nu ultima – Maria Rasputin i-a facut o imagine aproape de sfânt tatălui ei, insistând că cele mai negative povești despre acesta au fost bazate pe calomnie și interpretare eronată a faptelor de către dușmanii lui.

4.5. Sinteza profilului psihologic

Pornind de la cadrul teoretic expus în prima parte a cercetării, putem analiza tabloul psihologic al lui Rasputin pe mai multe paliere. Din perspectiva conceptului de autoritate, Rasputin poate fi catalogat drept o instanță a tipului de lider carismatic. Mecanismele validării sale în această postură par să evidențieze, în termenii lui Max Weber, o noțiune de carismă prin descoperire (Weber 1965) în baza căreia familia imperială rusă desemna consilierii politici și spirituali informali.

Mărturiile despre copilăria și tinerețea lui Rasputin trădează o natură introvertă, individul fiind perceput ca o fire necomunicativă și oarecum bizară, însă fără îndoială atractivă prin excentricitatea sa. Credința lui în faptul de a fi avut o revelație mistică în timpul vieții monahale este un punct important în parcursul său și în modificarea percepției de sine de-a lungul vieții, după tiparul liderului narcisist cu tendințe către megalomanie (vezi momentul schimbării numelui în „Noul Rasputin”).

Extrapolând această ipoteză, putem merge până la a presupune că forma specifică de manifestare psihoclinică atașată de regulă tipului narcisist egocentric – paranoia – este prezentă și în acest caz. Numeroasele tentative de discreditare, culminând cu intenția unui asasinat, l-au condus pe Rasputin la o totală neîncredere față de aproape orice persoană cu excepția apropiaților țarului Nicolae, față de figurile Bisericii, autorități și în mod special presă.

În ce privește dominanța, Rasputin se situează la polul tipului autoritar, în modul distinct discutat anterior, al autorității de sorginte religioasă care presupune o agresivitate redusă. Baza acestei dominații mai mult sau mai puțin voluntare o constituie întregul imaginii lui Rasputin, de la aspectul fizic (privirea pătrunzătoare, vestimentația extrem de sobră și asemănarea modului său de raportare la ceilalți cu atitudinea unui preot) până la limbajul aproape indescifrabil, dar compensat printr-o formă de fervoare specifică personalităților cu înclinație către ocultism.

CONCLUZII

Personalitatea lui Grigori Rasputin a fost, vreme de un secol, subiect de controversă si centru de interes atât în cultura populară, cât și pentru specialiști între care istorici, psihologi sau sociologi. În urma cercetării actuale, concluziile în ce privește profilul psihologic al lui Rasputin sunt următoarele:

Rasputin manifesta caracteristicile unui lider religios carismatic, i.e. beneficia de recunoașterea unui grup de indivizi și deținea, în fața acestora, imaginea unui sfânt, exemplu moral și tămăduitor miraculous. Carisma lui Rasputin (deci recunoașterea colectivă, în sensul lui Weber) a provenit din așteptarea acelui grup și din fascinația lui prealabilă pentru naturile mistice.

O trăsătură dominantă a personalității sale este narcisismul, manifestat prin dezicerea de mediul de proveniență și adopatarea unei noi identități odată cu schimbarea statutului social. În același timp, cultul personalității sale, exercitat de numeroase figuri feminine, mențin această trăsătură și o accentuează.

Rasputin era o persoană dominantă și autoritară. Autoritatea sa se manifesta prin intimidarea rivalilor și manipularea adepților pe baza carismei sale speciale.

Totodată, se poate afirma că Rasputin nu era un bun communicator. Deficiențele în vorbire și posesia unui dialect aproape incoprehensibil penru cei din jurul său împiedicau existența relațiilor umane intime înafara celor consecrate în sânul familiei imperiale.

Din pricina slabelor abilități de comunicare, Rasputin nu a fost un demagog, cu atât mai puțin un lider politic expus. Rolul politic pe care l-a jucat, mai adecvat personalității sale, a fost unul de consilier informal al cuplului imperial.

De asemenea, flexibilitatea nu a reprezentat punctul forte al lui Rasputin. Fiind o persoană autoritară și tranșantă în opiniile sale, el manifesta, aparent, un nivel scăzut de toleranță. În mod paradoxal, el însuși s-a constituit ca o fire mai degrabă amorală.

ANEXE

Grigori Rasputin, 1910. Imaginea nu poartă copyright.

BIBLIOGRAFIE

Alexandrov, Victor (1966) The End of the Romanovs, trans. William Sutcliffe. Little, Brown, and Company, Boston.

Emeliantseva, E. (2008). "Situational Religiosity: Everyday Strategies of the Moscow Christ-Faith Believers and of the St Petersburg Mystics Attracted by This Faith in the First Half of the Nineteenth Century," in Thomas Bremer (ed), Religion and the Conceptual Boundary in Central and Eastern Europe: Encounters of Faiths. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2008 (Studies in Central and Eastern Europe).

d'Encausse, H.C. (1996). Nicolas II, La transition interrompue. Paris: Fayard.

Fuhrmann, Joseph T. (2013). Rasputin, the untold story (illustrated ed.). Hoboken, New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.

King, Greg (1994). The Last Empress. The Life & Times of Alexandra Feodorovna, tsarina of Russia. A Birch Lane Press Book.

Kunin, Seth D. (2003). Religion: The Modern Theories. University of Edinburgh.

Leuba, James H. (1925). The Psychology of religious mysticism. New York: Harcourt, Brace & Co. Reprinted: Kessinger Publishing, LLC, 2003.

Lieven, Dominic (1993). Nicholas II: Twilight of the Empire. St. Martin's Press.

Nelipa, Margarita (2010). The Murder of Grigorii Rasputin. A Conspiracy That Brought Down the Russian Empire. Gilbert's Books.

Oakes, Len (1997). Prophetic Charisma: The Psychology of Revolutionary Religious Personalities. New York: Syracuse University Press.

Rasputin, Maria (1970), My Father. New York: University Books.

Rasputin, Maria; Patte, Barham (1977). Rasputin – The Man Behind the Myth, A Personal Memoir. Prentice-Hall.

Spiridovich, Alexander (1935). Raspoutine (1863–1916). Paris: Payot.

Sulzberger, C.L. (1977). The Fall of Eagles. New York: Crown Publishers.

Voigt, F. A. (1938). Unto Caesar. Constable Press.

Weber, Maximillian (1947). Henderson, A.H., Parsons, T. (eds.), The Theory of Social and Economic Organization. Oxford University Press.

Weber, Maximillian (1965). Politics as a Vocation. Fortress Press.