Psihoterapie,

Psihologie

Psihoterapie,

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………2

Capitolul I PSIHOTERAPIA

I.1 Delimitări conceptuale ……………………………………………………………………………..3

I.2 Obiectivele psihoterapiei…..……………………………………………………………..4

Capitolul II ORIENTĂRI PRINCIPALE ÎN PSIHOTERAPIE

II.1 Abordarea psihodinamică ………………………………………………………………………..6

II.1.1. Psihanaliza lui Freud ………………………………………………………………..6

II.1.2. Psihologia individuală a lui Alfred Adler

II.2 Abordarea umanistă ……………………………………………………………………………….9

II.2.1 Terapia non-directivă (Carl Rogers)……………………………………………….10

II.2.2 Logoterapia …………………………………………………………………………….11

II.3. Abordarea comportamentală…………………………………………………………………..12

II.4. Abordarea cognitiv – comportamentală……………………………………………………14

Capitolul III PSIHOTERAPIA VERSUS CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

III.1. Concepte-cheie……………………………………………………………………………………………19

III.2. Durata programelor de consiliere psihologică și psihoterapie…………………………20

III.3. Obiective și domenii aplicative………………………………………………………………..20

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………………21

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………..22

INTRODUCERE

Una dintre ramurile aplicative ale psihologiei, care s-a dezvoltat spectaculos, în ultimile decenii, alături de psihopatologie, la confluența dintre psihologie și psihiatrie este Psihoterapia.

Complexitatea subiectului uman face ca Psihoterapia să devină o meserie delicată și solicitantă, ce presupune o relație de încredere, de respect reciproc, în care ambii participanți sunt motivați pentru obținerea independenței, autonomiei și maturității psihice al unei persoane. Reușita întâlnirii dintre psihoterapeut și pacient depinde în mare măsură și de mediul de proveniență al acestuia din urmă, de cultura căreia îi aparține.

Psihoterapeutul este mai mult decât un prieten, un părinte sau un profesor căruia îi poți solicita sprijinul pentru a depăși un moment existențial dificil apărut la un moment dat în viață, el este un co-participant și un sprijin avizat în crearea de către client a unor strategii personale rezolutive, în stimularea optimizării și adaptării lor la realitate.

Menirea psihoterapeutului este de realiza inițial, o evaluare a personalității, de cunoaștere a particularităților psihice ale acestuia. Ulterior, demersul său terapeutic va consta în modificarea comportamentului pacientului, astfel încât, acesta să se detașeze de trările afective, anxietate sau depresie, care îl împiedică să se adapteze la mediu și în cele mai importante aspecte din viața lui (actvitate profesională, relații interpersonale, imagine de sine și autoapreciere).

În acest demers terapeutic, relevantă este dorința pacientului de schimbare, omul fiind cel care deține în interior, energia, resursa și capacitatea sa de vindecare, terapeutul având rolul de catalizator.

CAPITOLUL I

PSIHOTERAPIA

I.1 Delimitări conceptuale

Pentru o cunoaștere și înțelegere cât mai bună a domeniului psihoterapiei sunt necesare câteva precizări terminologice spccifice. Astfel, psihoterapia din punct de vedere etimologic provine din greaca veche- psyche, însemnând spirit, suflet sau răsuflare și therapeuein, a vindeca sau a îngriji.

Cuvântul psihoterapie a fost utilizat pentru prima oară în jurul anului 1890. Psihoterapia era definită în acea epocă ca ameliorare a distresului sau dizabilității unei persoane de către o alta prin folosirea unei abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.

Psihoterapia este intervenția psihologică realizată științific și în spirit umanist, în scopul optimizării, autocunoașterii și dezvoltării personale, în scopul modificării factorilor psihologici implicați în tulburările psihice, psihosomatice și în tulburările somatice și în situații de stres .

Un alt concept-cheie îl reprezintă calitatea de psihoterapeut. Acesta este specialistul în domeniul psihoterapiei care dispune de o pregătire teoretică și practică structurată, calificat pentru a diagnostica, a aborda și trata sistematic perturbările emoționale și problemele psihice ale clienților săi.

În sens larg, psihoterapia poate fi definită ca o atitudine psihologică (de susținere, de îngrijire) în timpul unui act medical. În sens restrâns, ca specialitate terapeutică, este o formă de tratament al suferinței psihice prin mijloace strict psihologice, care presupune o relație de îngrijire a clientului de către psihoterapeut printr-o acțiune psihologică sistematică, structurată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct .

Norbert Sillamy defineste psihoterapia ca aplicare metodica a unor tehnici psihologice determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane .

Din perspectiva descriptiv comprehensivă, George Ionescu consideră psihoterapia o formă de tratament psihologic structurată în tehnici și metode, aplicată în mod deliberat, în grup sau individualizat de către un terapeut specializat,

– omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi oferă un confort moral și o mai bună sănătate;

– celui cu dificultăți de relaționare, pe care îl ajută spre o mai bună integrare;

– celui suferind somatic, pe care îl aduce spre alinare ;

– sau celui alienat, căruia îi dezvoltă capacitatea.

I.2 Obiectivele psihoterapiei

Obiectivul general al psihoterapiei este asistarea și depășirea impasului existențial de toate tipurile, creat de confruntarea cu pierderile, relațiile perturbate și evenimentele traumatizante, afecțiunile somatice, psihice și psihosomatice, accidentale și situațiile limită, modificările de mediu cu impact catastrofal, confruntările și discrimările sociale, economice, politice și religioase. De aceea, vorbim nu doar de terapii individuale, ci și de terapii de cuplu, de familie, de grup și chiar organizaționale sau colective (sociale).

Utilizând tehnici și metode elaborate, psihoterapia aduce schimbări în sfera personalității pacientului, un câștig al acestuia, pentru o adaptare eficientă și stabilă la mediul de viață.

Psihoterapia poate fi privită și ca o relație interpersonală dintre pacient și psihoterapeut, relație menită să investigheze și să înțeleagă natura tulburărilor psihice ale pacientului în scopul de a corecta aceste tulburări și a-l elibera pe pacient de suferință. Suferința psihică se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri de comportament sau simptome care creează tulburări pacientului și de care acesta dorește să se elibereze.

Cele mai multe din psihoterapii sunt centrate îndeosebi pe fenomenologia clinică a bolii și secundar pe etiopatogenia manifestărilor. Obiectivul psihoterapiei este de a descoperi împreună, soluții viabile pentru rezolvarea problemelor existente în viața omului într-un anumit spațiu temporal.

Irina Holdevici arată că obiectivele psihoterapiei vizează, în principal următoarele aspecte:

– reducerea sau eliminarea simptomelor;

– modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea înconjurătoare

– scoaterea pacientului din criza existențială în care se află;

– reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiții de mediu care produc sau mențin comportamentele de ordin dezadaptiv;

– rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului

– dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale;

– modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.

Deși psihoterapia vizează în primul rând simptomele, dificultățile, tulburările și dezaptatările pacientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât posibil, o retructurare de profunzime a personalității, precum și o mai eficientă reglare și autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă și autoformativă, să urmărească evoluția omului, actualizarea disponibilităților sale latent, și a potențialului său maximal, atât pe plan fizic, cât și spiritual.

CAPITOLUL II

ORIENTĂRI PRINCIPALE ÎN PSIHOTERAPIE

II.1 Abordarea psihodinamică

II.1.1 Psihanaliza lui Freud; Fundamentarea teoretică

Abordarea psihodinamică se referă la psihoterapia psihanalitică, fondatorul ei, fiind Sigmund Freud (1856-1939). Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconștientului.

În sensul strict, psihanaliza se referă la sistemul conceptual și psihoterapia inspirate direct din lucrările și tehnica terapeutică ale lui Freud și ale urmașilor săi, grupați în institute și asociații care utilizează această metodă .

Concepția psihanalitică, inițiată de Sigmund Freud, acoperă trei accepțiuni intercorelate:

este o teorie a personalității

o modalitate de cercetare (studiere) a personalității

un procedeu terapeutic de schimbare a personalității

Tipul de conflict preferat în psihanaliză îl constituie conflictul nevrotic, confruntarea desfășurându-se între tendința de descărcare și suprimarea tensiunii determinată de presiunea pulsională.

Procesul terapeutic constă în aducerea la suprafață a acestor conflicte, în planul conștientului, iar rezolvarea conflictului nevrotic este rezolvat când acele părți ale Eului, Sinelui și Supraeului, respinse din câmpul conștientului în timpul dezvoltării, sunt integrate. Obiectivul tratamentului presupune astfel motivarea Eului de a renunța la mecanismele de apărare patologice sau de a le găsi pe cele mai potrivite, aceste schimbări fiind considerate soluția viabilă la conflictele de bază și totodată garanția unei permanente schimbări.

Teoria freudiană asupra personalității este reprezentată de patru subteorii, din reunirea lor rezultând concepția psihanalitică clasică. Aceste sunt următoarele:

Determinismul psihicului uman

Psihoterapiile de orientare dinamică au la bază ideea preluată din fizică, conform căreia orice fenomen este rezultatul interacțiunii unor forțe. Conform acestei concepții, ființa umană este o structură complexă, iar toate fenomenele psihice, comportamentale nu apar la întâmplare, ci reprezintă rezultatul interacțiunii unor forțe intrapsihice aflate în conflict. Chiar și cele mai simple comportamente pot fi determinate de factori psihici complicați, de care persoana este în totalitate inconștientă.

Demersul psihanalitic pune accent pe descoperirea de către pacient a naturii problemelor sale. Freud sublinia însemnătatea unor fenomene ca actele ratate sau lapsusurile, a asociațiilor libere și a analizei viselor în descoperirea unor conținuturi ascunse ale psihicului uman, oricât de neînsemnate ar părea la prima vedere aceste fenomene.

Organizarea sistemului psihic uman

Freud are meritul de a introduce în studiul personalității, conceptul de aparat psihic uman. În varianta inițială, acesta propune împărțirea topografică a psihicului, respectiv organizarea vieții psihice pe verticală, delimitând trei niveluri supratajate: conștientul, preconștientul și inconștientul. Astfel, Freud compară psihicul uman cu un iceberg, din care doar o mică parte se află deul terapeutic constă în aducerea la suprafață a acestor conflicte, în planul conștientului, iar rezolvarea conflictului nevrotic este rezolvat când acele părți ale Eului, Sinelui și Supraeului, respinse din câmpul conștientului în timpul dezvoltării, sunt integrate. Obiectivul tratamentului presupune astfel motivarea Eului de a renunța la mecanismele de apărare patologice sau de a le găsi pe cele mai potrivite, aceste schimbări fiind considerate soluția viabilă la conflictele de bază și totodată garanția unei permanente schimbări.

Teoria freudiană asupra personalității este reprezentată de patru subteorii, din reunirea lor rezultând concepția psihanalitică clasică. Aceste sunt următoarele:

Determinismul psihicului uman

Psihoterapiile de orientare dinamică au la bază ideea preluată din fizică, conform căreia orice fenomen este rezultatul interacțiunii unor forțe. Conform acestei concepții, ființa umană este o structură complexă, iar toate fenomenele psihice, comportamentale nu apar la întâmplare, ci reprezintă rezultatul interacțiunii unor forțe intrapsihice aflate în conflict. Chiar și cele mai simple comportamente pot fi determinate de factori psihici complicați, de care persoana este în totalitate inconștientă.

Demersul psihanalitic pune accent pe descoperirea de către pacient a naturii problemelor sale. Freud sublinia însemnătatea unor fenomene ca actele ratate sau lapsusurile, a asociațiilor libere și a analizei viselor în descoperirea unor conținuturi ascunse ale psihicului uman, oricât de neînsemnate ar părea la prima vedere aceste fenomene.

Organizarea sistemului psihic uman

Freud are meritul de a introduce în studiul personalității, conceptul de aparat psihic uman. În varianta inițială, acesta propune împărțirea topografică a psihicului, respectiv organizarea vieții psihice pe verticală, delimitând trei niveluri supratajate: conștientul, preconștientul și inconștientul. Astfel, Freud compară psihicul uman cu un iceberg, din care doar o mică parte se află deasupra apei (conștientul), o mică parte se află chiar la suprafață (preconștientul), iar cea mai mare masă se situează sub apă (inconștientul).

În viziunea lui Freud, conștientul presupune utilizarea unor lucruri de care suntem conștienți în prezent, într-un anumit spațiu temporal. De asemenea, Freud consideră că imaginile, senzațiile și gândurile unei persoane sunt conștiente într-o mică parte.

Preconștientul are următoarele caracteristici: gândurile de care nu suntem momentan conștienți, dar care pot fi aduse ușor în conștiință. Funcționează ca un fel de filtru, permițând accesul selectiv în conștiință doar acelor impulsuri și idei acceptabile pentru ea.

Inconștientul este sediul instinctelor sexuale și agresive înscrise în structura somatică a organismlui, rezervorul pulsiunilor și al energiei psihice, depozitul trăirilor și actelor refulate.

În varianta inițială, Freud consideră că inconștientul reprezintă partea dominantă a psihicului uman, având un rol primordial în structura personalității. Recunoscând limitele concepției sale, Freud o revizuiește, acordând o atenție deosebită segmentelor superioare ale vieții psihice.

Astfel, personalitatea este divizată în trei sisteme majore: Id-ul (Sinele), Ego-ul (Eul) și Superego-ul (Supreaeul), interacționând unul cu celălalt. Dintre acestea, rolul principal îi revine, Ego-ului, care îndeplinește trei funcții importante:

față de Id – controlează impulsurile, hotărăște asupra satisfacerii, amânării sau reprimării impulsurilor

față de Superego – se raporetază la cadrul moral, la normele și valorile sociale așa cum sunt ele transmise de părinți

față de realitate – receptează și transformă lumea exterioară în beneficiul persoanei.

Cele trei componente ale personalității (Id-ul, Ego-ul și Superego-ul) se află adesea în conflict. Conflictul intrapsihic apare atunci când scopurile a două sau a celor trei instanțe diferă, și cel mai adesea, atunci când cererile Id-ului presează pentru satisfacere imediată.

Dinamica personalității

Freud preia din fizică principiul conservării energiei, conform căruia, energia nu poate fi creată sau distrusă, aceasta transformându-se în diferite forme. De asemenea, Freud a emis teoria conform căreia ființa umană este un sistem energetic închis, ce deține o cantitate constantă de energie psihică, numită de Freud libido (se referă nu doar la energia sexuală) în cadrul căruia impulsurile sexuale sunt considerate ca fiind primare.

Dorințele Id-ului, sursele energiei psihice au nevoia de a se exprima și de a se manifesta la nivel conștient. Dar, unele dintre pulsiuni nu sunt acceptate de cadrul moral sau rațional, fapt pentru care sunt reprimate. Reprimarea pulsiunilor de către instanțele morale vor determina acumularea energiei psihice și implicit găsirea unei alte căi de a ieși pentru a se exprima, îmbrăcând alte forme, ca și vis, simptom nevrotic sau forme rafinate: muzică, artă, religie).

Inițial, Freud considera că motivația umană este în totalitate de natură sexuală, comportamentul uman fiind motivat de căutarea plăcerii. Societatea, prin regulile și prescripțiile sale, plasează obstacole în calea îndeplinirii directe și complete a tendințelor de căutare a plăcerii. Rezultatul este că fiecare personalitate în parte se dezvoltă prin stabilirea unui compromis între satisfacerea impulsurilor sexuale și normele sociale restrictive.

Dezvoltarea stadială a personalității

Teoria psihanalitică a personalității accentuează rolul proceselor psihice care se derulează la nivel mental, rolul tendințelor inconștiente și al dezvoltării din copilăria timpurie. Încă de la naștere, copilul este guvernat de forțe instinctuale înnăscute, care-l împing către căutarea și obținerea plăcerii. Freud considera că natura acestor forțe este de două tipuri: sexuală și agresivă. O dată cu înaintarea în vârstă, aceste forțe de natură impulsională ajung în conflict, individul traversând diferite stadii de dezvoltare psiho-sexuală.

În urma parcurgerii acestor stadii, prin interiorizarea cerințelor și a restricțiilor sociale, se dezvoltă în individ alte forțe intrapsihice, cu rol de cenzură. Pe acest fond, există conflicte în mai multe planuri simultan: instinctele duale sau polare se opun unele altora (instanțele Egoului se opun instinctelelor libidinale sau, în concepția freudiană revizuită, Erosul se opune Tanatosului). Instinctele se confruntă cu cerințele mediului și, mai târziu, cu regulile morale interiorizate în Superego (individul este nevoit să negocieze, fără să fie conștient, între presiunea internă către stisfacție imediată și principiul realității care presupune întârzierea gratificării).

Astfel că, instinctul individului este permanent în conflict cu lumea din jur, care nu autorizează satisfacerea apetitului sexual și agresiv înnăscut. Ca o consecință, se produc refulări și reconvertiri ale tendințelor primare reprimate sub formă de acte ratate, de vise, de simptome sau de stări morbide, nevrotice.

Psihanaliza clasică cercetează aceste fenomene, pornind de la studierea viselor, ideilor, comportamentelor, erori ale persoanei, cu scopul de a descoperi sensul ascuns pe care îl au acestea pentru individ.

II.1.2 Psihologia individuală a lui Alfred Adler

Influențat de opera lui Freud, Alfred Adler (1870-1937) a simțit nevoia să se distanțeze de acesta, generând astfel psihoterapia individuală. Adler insistă asupra complexului de inferioritate, concept definit ca ansamblu de sentimente, idei și atitudini care decurg din impresia penibilă de a fi inferior față de ceilalți sau față de un ideal la care poate să aspire (situație firească pentru copil, aflat în poziția de inferioritate fizică și psihică față de adult) .

În concepția sa, sentimentul uman de inferioritate se manifestă în momentele dificile ale vieții (pericole, decepții, griji), dar îndeosebi în momentul pierderii unei persoane dragi. De cele mai multe ori, sentimentul de inferioritate se manifestă ca afecte și dispoziții, cum ar fi: teama, mâhnirea, disperarea, rușinea, timiditatea, jena, dezgustul. Un alt mod de exteriorizare se manifestă la nivelul ținutei corpului și a expresiei feței.

Adler afirmă că indivizii care au o suferință fizică sau psihică, din naștere sau dobândită în urma unui accident, își vor mobiliza toate forțele fizice și psihice, dezvoltând astfel aptitudini superioare peste medie, ca o supracompensație.

Abordarea analitică a lui Alfred Adler tratează persoana din perspectiva stilului de viață al individului. Trăsăturile de caracter ale individului depind de o multitudine de factori, cum ar fi: posibilitățile particulare (fizice sau psihice), originea familială (părinți, frați), condiția socială.

În opinia sa, motivația, comportamentul și conflictul personal sunt determinate de contextul social, dar și de nevoia de putere, considerată forța motivațională a oricărui tip de comportament uman.

În concepția adleriană, personalitatea se constituie până în jurul vârstei de 8-9 ani, importantă fiind analiza familiei de origine, a modului de formare a convingerilor stabile, a credințelor, a trăsăturilor caracteriale în acea perioadă. Scopul analizei este ca fiecare să învețe să-și cunoască planul de viață și să-și cultive trăsăturile cele mai utile pentru scopurile pe care și le propune.

II.2 Abordarea umanistă

Un reprezentant de marcă al acestei orientări este Carl Rogers (1902-1987), cel care a elaborat o nouă modalitate de abordare a pacienților în psihoterapie, prin înlocuirea termenului de pacient cu cel de client și va denumi propunerea sa psihoterapeutică, terapia centrată pe client.

Principiul care a stat la baza teoriei sale îl constituie principiul actualizării, conform căruia, fiecare dintre oameni are un potențial unic de dezvoltare, de creștere și de schimbare în direcții sănătoase și pozitive. Asigurarea unui climat liber de constrângeri externe va face ca acest potențial să ghideze întregul comportament al persoanei .

II.2.1 Terapia non-directivă sau terapia centrată pe client/persoană

Carl Rogers abordează personalitatea din perspectivă umanistă și introduce termenii de reflecție, meditație, exprimară liberă, care îl vor ajuta pe client să-și conștientizeze sentimentele pe care le analizează și să le observe din altă perspectivă.

Psihoterapia non-directivă se deosebește de alte abordări prin patru trăsături esențiale:

Se acordă o mai mare autonomie și independență individului, considerându-se că acesta are o capacitate spontană de evoluție.

Noua abordare pune accent mai mare în cadrul psihoterapiei pe facturii de natură emoțională, decât pe cei intelectuali.

Se acordă mai multă atenție evenimentelor actuale și nu celor din istoria individului (așa cum se întâmplă în cazul psihanalizei).

Relația Teoria si terapia nevrozelor. Introducere in logoterapia si analiza existentiala psihoteraputică este privită ca o experiență evolutivă.

Terapia rogersiană se focalizează pe cadrul de referință intern al acestuia, adică pe: problemele, sentimentele, percepțiile, atitudinile și scopurile sale. Terapeutul nu face niciodată interpretări, nu emite judecăți, nu dă răspunsuri sau sfaturi.

În terapia non-directivă, dialogul este susținut prin:

Tehnici de reflectare, care constau în redarea fidelă de către teraput a spuselor clientului, folosind un alt ton, cu scopul de a întări aspecte ce au fost omise de acesta sau de a aduce mai aproape de realitate viziunea formată asupra problemelor proprii.

Tehnici de reformulare, ce presupun utilizarea unor cuvinte și expresii, altele decât cele folosite de client, dar fără ca acesta să piardă contactul cu sistemul de referință al acestuia, primordială fiind aprecierea clientului.

Tehnici de deschidere. Aceste tehnici sunt folosite îndeosbi când apar blocaje în dialogul terapeut-client. Astfel, clientul este susținut și stimulat să continue dialogul folosind expresii neutre, care îi vor permite să-și formuleze trăiri și idei personale, dar să rămână focalizat pe prezent.

Tehnici de ascultare activă, ce presupun un comportament nonverbal conțtient din partea terapeutului, utilizând mimica, postura, privirea, micro-mișcările cu scopul de a-l încuraja și susține pe client în expunerea faptelor. Prin comportamentul său nonverbal, terapeutul îi transmite clientului acceptarea în mod necondiționat a persoanei sale, precum și a celor relatate de acesta.

Plecând de la ideea că organismul dispune de forțe naturale de autovindecare, Carl Rogers apreciază psihoterapia ca fiind calea de a îndepărta constrângerile, care împiedică manifestarea acestui proces.

Aceste constrângeri au sursa în solicitările nerealiste pe care și le autoimpun oamenii atunci când își imaginează că nu trebuie să trăiască un anumit gen de sentimente, cum ar fi, de pildă, cele de ostilitate. Negând faptul că ei au astfel de sentimente, aceștia nu mai sunt conștienți de natura reacțiilor lor și în felul acesta pierd contactul cu experiența lor autentică, rezultatul fiind un nivel de integrare psihică mai scăzut, relații interpersonale falsificate și diferite forme de dezadaptare. Obiectul principal al psihoterapiei rogersiene este rezolvarea acestei incongruențe, respectiv ajutarea pacientului să se accepte pe sine.

II.2.2 Logoterapia

Viktor Frankl (1905-1997) doctor în neurologie și filozofie este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori din domeniul psihoterapiei. Logoterapia lui Frankl este apreciată ca fiind cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler.

Termenul de logoterapie vine de la termenul grecesc logos care înseamnă sens, semnificație. Logoterapia este o variantă a analizei existențiale care pune accentul pe demersul personal de căutare a sensului existenței. Pentru Frankl, dorința de sens este unul din motivele fundamentale ale omului.

Logoterapia, înrudită cu domeniul filosofiei, se prezintă ca o formă contemporană de filosofie practică și aplicată, al cărui obiectiv este de a ajuta oamenii să găsească sensul vieții pentru a face față crizelor existențiale, atenția psihoterapeutului fiind îndreptată spre viitor, nu spre trecut.

Spre deosebire de psihoterapie care tratează problemele de adaptare umană, logoterapia abordează aspectele spirituale ale existenței.

Ca forma de terapie, psihoterapia existențială este mult mai flexibilă decât alte forme de psihoterapie. Terapia existențială are o tradiție de un secol de teorie și practică, fundamentându-și principiile pe înțelegerea profundă a omului și a problemelor sale. Scopul este acela de a-i ajuta pe oameni să devină mai buni în a-și confrunta într-un mod curajos dificultățile în loc să fuga de ele .

În demersul său terapeutic, logoterapia utilizează două tehnici:

Intenția paradoxală – prin intermediul căreia se solicită pacientului să dorească exact acel lucru de care se teme și să o facă cu cât mai mult umor și detașare. Este o modalitate de intervenție recomandată mai ales în tulburările obsesional-compulsive, fobice;

Tehnica denumită de-reflecție, care cere pacienților să ignore ceea ce îi tulbură și să se concentreze asupra unui lucru pozitiv din alt domeniu. Este utilizată în tulburările de dinamică sexuală.

II.3. Abordarea comportamentală (behavioristă) are la bază teoriile învățării elaborate de rusul I.P. Pavlov (1849-1946) și americanii J.B. Watson (1878-1958) si B.F. Skinner.

Spre deeosebire de strategia psihanalitică, conform căreia comportamentele reprezintă semne sau indicii asupra personalității de bază, profunde, respectiv asupra proceselor inconștiente, behavioriștii se concentrează asupra comportamentelor în sine. Strategia comportamentală se focalizează asupra conduitei actuale, și, în loc să interpreteze problemele ca simptome ale unor tulburări ascunse, le privește ca fiind răspunsuri dezadaptare învățătate, care ar trebui să constituie țintele directe ale intervenției terapeutice .

Dacă terapiile dinamice încearcă să schimbe aspecte ale personalității individului, terapiile comportamentale se centrează pe modificarea comportamentelor dezadaptive, manifestate în anumite situații, având la bază conceptele de învățare și de mediu.

Teoriile comportamentale pleacă de la prezumția că, prin învățare și experiență, comportamentul poate fi modificat, fără a fi influențat de ereditate și factori biologici.

Teoriile învățării afirmă că personalitatea umană se structurează și funcționează în funcție de stimulii externi, de situațiile, rolurile și interacțiunile sociale. În felul acesta, este contrazisă teoria psihanalitică, conform căreia personalitatea umană și manifestările ei depind de forțe psihice interne, abisale, inconștiente.

Comportamentaliștii susțin că toate deprinderile dezadaptative au fost acumulate pe parcursul vieții individului, altfel spus, au fost învățate și ele s-au fixat, ca urmare a permisivității acestuia de a evita experiențele traumatizante. Astfel, aceste reacții își extind sfera de aplicare și au tendința de a se repeta nu doar în prezența unor stimuli aversivi, ci și în alte situații asemănătoare.

Reacțiile dezadaptative nedorite, reunite sub denumirea generică de nevroză sunt considerate de către comportamentaliști drept fenomene învățate și ele fac obiectul terapiei. Psihoterapia behavioristă se adresează direct acestor simptome pe care își propune să le elimine tot printr-un proces de dezvățare – învățare. De asemenea , în viziunea behavioristă, comportamentul este rezultatul unei permanente interacțiuni dintre variabilele personale și cele de mediu.

Tehnicile utilizate de terapia comportamentală, au în comun trei caracteristici relevante:

Modificarea comportamentelor –țintă, ce constă inițial în ascultarea clientului de către psihoterapeut; clientul este ajutat să își definească, în termeni comportamentali, problemele cu care se confruntă. Ulterior, are loc scindarea problemei în scopuri specifice, comportamentele-țintă fiind astfel identificate și tratate gradual.

În concluzie, terapiile comportamentale tratează doar unul sau două comportamente-țintă o dată și, abia după obținerea succesului în acest caz, se trece la un alt comportament .

Tratamentul cu menținerea condițiilor. Acestă terapie se ghidează după principiul conform căruia, factorii care determină sau mențin comportamentul-țintă, nu trebuie eliminați, ci păstrați.

Utilizarea de tehnici centrate pe acțiune. În timp ce psihoterapiile verbale (psihanaliza, terapia centrată pe client) utilizează dialogul ca formă de intervenție terapeutică, terapiile comportamentale se disting prin implicarea activă a clientului. Astfel, acesta primește o serie de teme pentru acasă, își observă și notează comportamentele-țintă, exersează comportamente adaptive și își organizează condițiile de viață pentru a crea și întărâri comportamente adaptative. Altfel spus, clientul va deveni activ, vorbind despre problemele sale, nu doar gândindu-se la acestea.

Conceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale sunt cele de întărire sociale și de control al comportamentului. Principiul întăririi presupune utilizarea stimulilor ambientali și manipularea lor, astfel încât anumite comportamente să fie recompensate, determinând în final creșterea probabilității lor de a se manifesta.

Un alt principiu teoretic utilizat de comportamentaliști, este cel al decondiționării. Utilizată sub denumirea de tehnica practicii negative, în tratamentul nevrozelor motorii (ticurile), această tehnică va determina pacientul să practice în mod deliberat deprinderea greșită și să se supună controlului voinței.

II.4. Abordarea cognitiv – comportamentală

Această abordare s-a format din îmbinarea abordării cognitive fondată de către Aaron Beck cu abordarea relațional-emotivă, fondată de către Albert Ellis. Terapia cognitiv-comportamentală subliniază importanța modificării directe a comporatamentului, uzând de procesele raționale, de gândire.

Această abordare poate fi utilizată atât în psihoterapia individuală, cât și în psihoterapia de grup, fiind în prezent una dintre cele mai populare și mai apreciată terapie, durata de intervenție fiind scurtă, dar eficientă în înlăturarea simptomelor.

II.4.1 Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Principiul de bază al psihoterapiei cognitiv-comportamentale postulează că modurile în care individul se comportă sunt determinate de situațiile imediate și de felul în care subiectul le interpretează .

Experiența psihoterapeuților arată că indivizii sunt mult mai afectați de ideile dezvoltate în legătură cu anumite evenimente, fiind perturbați de schimbările din mediul extern. Pornind de la această constatare, strategiile psihoterapeuților au fost elaborate, astfel încât clientul este învățat să își poată interpreta evenimentele într-o manieră pozitivă, ducând astfel la rezolvarea problemelor sale emoționale. Acestă formă de terapie este eficientă îndeosebi, în cazul persoanelor depresive și anxioase.

În concepția lui Aron Beck, cu privire la tratarea depresiei, indivizii deprimați au tendința de a evalua evenimentele într-o manieră negativă și autocritică. Ei se așteaptă mai degrabă să eșueze, decât să aibă succes și tind să maximalizeze greșelile și să minimalizeze succesele atunci când se autoevaluează.

Rolul psihoterapeutului va fi să-l ajute pe client să își recunoască distorsiunile de gândire și să facă schimburi conforme cu realitatea . Se urmărește astfel, identificarea și ulterior modificarea acelor modele negative care nu îi permit pacientului să își controleze starea afectivă.

II.4.2.Tehnici specifice terapiei cognitiv-comportamentale

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este încadrată în categoria terapiilor de scurtă durată. Ședințele psihoterapeutice constau în parcurgerea unor pași clari și stabilirea de comun acord (psihoterapeut-pacient) a unor obiective precise.

Intervenția cognitiv-comportamentală se realizează în două etape distincte: identificarea gândurilor negative și modificarea acestora și a comportamnetelor aferente .

Identificarea gândurilor negative se realizează prin:

intermediul dialogului; pacientul este invitat să își amintească și să descrie în detaliu un eveniment sau o situație anxioasă puternică. Terapeutul îl va ajuta pe pacient să găseacă legătura dintre senzațiile corporale (de exemplu: palpitații, amețeli, dificultăți în respirație, senzație de leșin) și interpretările pe care pacientul le acordă acestora. Acest obiectiv poate fi realizat cu ajutorul unei liste.

Pentru o înțelegere mai bună de către pacient a modului de declanșare a acestor idei negative, psihoterapeutul poate relata un exemplu personal, din viața sa.

dirijarea imaginației: clientul are astfel posibilitatea să retrăiască la nivel imaginativ o situație în care simptomul apare, ajungând să evoce gândurile negative care au fost declanșate spontan.

jocul dramatic; acesta poate fi aplicat clienților care prezintă dificultăți în exprimarea gândurilor negative pe baza povestirii.

observarea și utilizarea modificărilor de dispoziție ale clientului în timpul ședinței terapeutice prin întrebări de genul : Ce ți-a trecut acum prin minte?

determinarea semnificației unor evenimente; se aplică în situațiile în care patternurile de gândire negativă nu se declanșează automat, astfel că, terapeutul trebuie să discearnă, prin intermediul unor întrebări specifice, care este semnificația evenimentului respectiv pentru pacient .

Modificarea petternurilor de gândire negativă iraționale și a comportamentelor aferente utilizând:

Raționalizarea. În acest caz i se explică clientului faptul că stările afective difuncționale sunt produse mai mult de gândurile sale negative și mai puțin de împrejurările exterioare (relația gândire, sentiment, cooportament). Terapeutul poate exemplifica cu situații de viață concrete sau chiar cu întâmplări din experiența personală. Ekemplul oferit de Beck (1979) era dacă o persoană aude zgomot noaptea și se gândește că este un hoț, atunci apare o stare de teamă și se va ascunde sau va suna la poliție. Dacă însă se gandește că este vântul care a trântit geamul deschis, teama nu va apărea și se va duce să închidă geamul.

Furnizarea de informații asupra anxietății și mecanismelor de apariție și de întreținere a acesteia. În această situație clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietății și evoluția lor posibilă și i se precizează că acestea nu sunt periculoase (nu conduc la deces sau piederea controlului) și nici nu sunt semnele uneo boli psihice grave;

Verificarea veridicității gândurilor negative automate în timpul și în afara ședințelor terapeutice, folosind întrebări de genul: “Nu cumva există și o altă modalitate de a privi această situație, o altă explicație alternativă”, “Cum ar gândi o altă persoană în această situație?”, “Cum crezi cî vor sta lucrurile peste un anumit timp?”;

Distragerea. Clientul este învățat să-și controleze simptomul concentrându-se asupra altor activităși și nu asupra stării proprii (asupra conversației, asupra observării și descrierii detaliatea mobilierului din cabinet sau din camera în care se află etc.);

Programarea activităților după reguli precise, evitând supraîncărcarea și tendința de a face mai multe lucruri simultan, ceea ce sporește tensiunea și oboseala (realizarea de liste de activități, stabilirea priorităților, programarea de pauze pentru relaxare etc.);

Experimentarea în sfera compartimentelor (prin folosirea de tehnici compotamentale).

Pentru restructurarea patternurilor de gândire, Elis, părintele psohoterapiei rațional-emotive (RET) propune modelul ABCDE. Elis consideră că oamenii se perturbă ei înșiși într-o măsură mai mare decât sunt perturbați de forțe nefavorabile din mediul lor timpuriu sau din mediul social de mai târziu, și de aceea ei au unica și remarcabila putere de a înțelege ce au de făcut pentru a fi mai puțin nevrotici, pentru a-și schimba gândurile iraționale, simțămintele inadecvate și comportamentul disfuncțional, pentru a deveno sănătoși sub aspect mintal și a putea să se dezvolte conform propriilor obiective. Din primele ședințe i se explică pacientuluiprincipiile modelului ABCDE în care:

A (activator) reprezintă evenimentul extern activator, situația care produce starea emoțională negativă.

B (beliefs) se referă la sistemul de credințe ale subiectului care se interpun între evenimentul activator și consecințele acestuia pentru subiect. Pot fi :

iBs (irrational beliefs) – credințe iraționale care produc stări afective negative intense;

rBs (rational beliefs) – credințe raționale care le înlocuiesc pe cele iraționale ca rezultat al restructurării cognitive.

C (consequences) reprezintă consecințele, stările affective considerate ca fiind produse de evenimentul activator A, dar care sunt, de fapt, consecința sistemului de credințe B.

D (dispute) este contraargumentarea, adică procesul prin care credințele iraționale sunt înlocuite, pe baza unor exerciții de logică, cu credințe mai raționale, mai realiste.

E (effects) reprezintă efectele restructării cognitive care se reflect în diverse planuri:

aE (afectiv) prin modificarea dispoziției, reducerea furiei, a anxietății;

bE (comportamental) prin declanșarea de comportamente orientate spre scop, spre rezolvarea de probleme;

cE (cognitiv) prin formarea unui set de atitudini positive care pot generaliza și la alte situații.

II.4.3. Indicații terapeutice ale psihoterapiei cognitiv-comportamentale

Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi aplicată pacienților cu tulburări anxioase, excepție fac cei cu tulburări somatice, pentru care se vor modifica tehnicile de intervenție.

În cazul în carea starea anxioasă este secundară unei boli psihice majore, se impune tratarea în plan medical a acelei afecțiuni. De asemenea, în cazul toxicomanilor, este necesară urmarea unui program de dezintoxicare, premergător abordării cognitiv-comportamentale.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală are drept obiectiv reducerea anxietății prin intermediul învățării pacienților să identifice, să evalueaze, să controleze și să modifice gândurile negative legate de pericole potențiale, cât și comportamentele asociate cu acestea .

Capitolul III PSIHOTERAPIE VS. CONSILIERE PSIHOLOGICĂ

III.1. Concepte-cheie

Cadrul teoretic, specificul practicării și derulării programului de asistare psihologică este diferențiat pe forme de intervenție. Cele trei forme de asistare sunt: consilierea psihologică, psihoterapia și dezvoltarea personală.

Consilierea psihologică este orientată către conștient, în timp ce psihoterapia este centrată pe inconștient. Cele două forme de asistare psihologică sunt completate de o altă formă de asistare, respectiv Dezvoltarea personală. Fiind un proces de autorestructurare, dezvoltarea personală angajează semnificativ resursele creatoare și de autotransformare a beneficiarilor.

Consilierea este recomandată pentru problemele interpersonale care pot fi rezolvate prin luarea unor decizii în mai profundă concordanță cu nevoile și motivele personale, iar psihoterapia este activitatea de elecție pentru problemele intrapersonale, care țin de structura personalității (trăiri afective, atitudini, convingeri personale, ideal de viață).

Deși acest criteriu lasă loc de interpretare, întrucât s-ar crede astfel că sfera cognitivă se subordonează consilierii, iar cea afectivă, cu tulburările aferente psihoterapiei, personalitatea este un întreg, fiind astfel dificilă separarea amintirilor, cunoștințelor și informațiilor de trăirile afective.

Raportat la acest criteriu de definire, între cele două activități nu există diferențe majore, întrucât tehnicile și metodele utilizate de acestea sunt comune, ele se reîntâlnesc și se îmbogățesc reciproc, fiind fundamentate de o teorie a personalității și de o anumită filozofie de viață, exprimată într-o orientare terapeutică specifică: psihanalitică, cognitiv-comportamentală, umanist experianțială, integrativă și transpersonală .

Cele două domenii se completează reciproc, în sensul că o utilizare eficientă a disponibilităților și resurselor aduce și modificări ale structurii personalității, chiar dacă nu este atât de profundă, în timp ce restructurarea personalității determină utilizarea resurselor într-o manieră mai eficientă.

III.2. Durata programelor de consiliere psihologică și psihoterapie

Din punct de vedere a duratei programelor de consiliere și de terapie, timpul alocat intervenției de către fiecare formă de asistare în parte, este diferit. Astfel, în consilierea psihologică durata intervenției este de aproximativ 6 până la 10 întâlniri, de minimum 30-45 minute (poate dura si până la 60 minute), comparativ cu psihoterapia, care se desfășoară pe perioade mai mari de 10 întâlniri, ședințe de minimum 45 minute, maximum 90 minute.

III.3. Obiective și domenii aplicative

Din punct de vedere al obiectivelor și domeniilor aplicative, cele două domenii sunt activități psihologice-profesioniste centrate pe relația de ajutor în situațiile de criză personală sau afectivă, de impas existențial eminent sau stresant, de dificultate în adaptare, raționare și integrare socială.

Consilierea psihologică și psihoterapia au ca finalitate următoarele obiective:

Prevenirea, remiterea unor tulburări psihice, psihosomatice, emoționale și dezadaptative

Asigurarea de suport, ghidare rezolutivă și cataliză a strategiilor creativ-adaptative ale clienților (pacienților) în a face față unor probleme personale (emoționale, cognitive și comportamentale) și relaționale (interpersonale) cu impact individual, familial și socio-profesional dezorganizator .

CONCLUZII

Prin pregătirea sa profesională, psihoterapeutul ajută pacientul să-și descopere propriile sale disponibilități, să se accepte pe sine, să aibă o atitudine pozitivă în situații de criză, astfel încât rezolvarea problemelor sale să se realizeze într-o manieră realistă și mai puțin nevrotică.

Psihoterapeutul utilează tehnici și metode elaborate care au ca scop dezvoltarea personalității clientului său, obținerea independenței și autonomiei, maturizarea și adaptarea acestuia la un nivel superior față de cerințele vieții cotidiene.

Clientul are autonomie și independență, terapeutul fiind cel care ascultă și reformulează cu alte cuvinte cele spuse de către client, pentru a verifica dacă imaginea experienței relatate este cea corectă. Deși pare să aibă o atitudine inactivă, terapeutul facilitează, astfel, manifestarea naturală a clientului.

De avantajele psihoterapiei nu pot beneficia persoanele deficiente mintal, întrucât acestea nu au capacitatea de a înțelege semnificația interpretărilor realizate de psihoterapeut, a cauzelor și implicit a soluțiilor la probleme personale. Pentru vârstnici, persoane cu un puternic blocaj emoțional sunt indicate aplicarea altor metode terapeutice.

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți psihotici aflați în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.

De asemenea, psihoterapia poate fi aplicată persoanelor care au succes în plan profesional sau fac parte dintr-o familie organizată, dar care, nu au trăit la nivelul așteptărilor și și-au valorificat la maxim potențialul psihic.

Reușita unei terapii constă în dezvoltarea capacității clientului de a utiliza toate resursele proprii, într-un mod echilibrat și optimist, de a se accepta pe sine și pentru a menține contactele sociale.

Bibliografie

Dafinoiu, I., Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași, 2001;

Holdevici, I., Elemente de psihoterapie, Editura All, București, 1996;

Holdevici, I., Hipnoză clinică, Editura Ceres, București, 2001;

Ionescu, A., Psihoterapie existențială, Editura Sper, București, 2001;

Ionescu, A., Psihoterapie. Noțiuni introductive, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;

Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura ASKLEPIOS, București, 1995;

Mitrofan, I., Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative), Editura SPER, Colecția ALMA MATER, București, 2008;

Mitrofan, I., Psihoterapie și consiliere existențială, Editura Polirom, Iași, 1997;