Psihoterapia Si Relatia Dintre Psihoterapeut Client

Psihoterapia este un domeniu de activitate care a luat amploare mai ales in tarile dezvoltate, psihologul fiind cel care “studiaza comportamentul uman, procesele mentale și investighează, recomandând căi de soluționare, probleme psihologice din domeniul medicinii, educației și industriei; concepe și efectuează experimente și observații asupra oamenilor și animalelor pentru a măsura caracteristici mentale și fizice; analizează efectele eredității, mediului sau altor factori asupra gândirii și comportamentului indivizilor; desfășoară activitate de diagnoză, terapie și prevenire a tulburărilor emoționale și de personalitate, precum și a fenomenelor de inadaptare la mediul social și profesional; elaborează și aplică teste pentru măsurarea inteligenței, abilităților, aptitudinilor și a altor caracteristici umane, interpretează datele obținute și face recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza și tratamentul deficiențelor mentale, problemele specifice procesului educațional și al dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial sau profesional cum sunt cele legate de selecția și orientarea profesională, antrenarea profesională.” (International Standard Classification of Occupation, 1969).

Psihoterapia a devenit un domeniu larg, o profesie atragatoare si promitatoare atat pentru cel care o practica, cat si pentru beneficiar. Este putin cunoscuta si este privita uneori cu speranta si incredere, alteori cu suspiciune si teama, fiind considerat un mijloc de manipulare, datorita in general lipsei de informatii concludente.

Se gandesc sa apeleze la psihoterapie, in general persoanele care trec printr-o etapa dificila in viata, care traverseaza o situatie dramatica si considera ca o consiliere la un psihoterapeut ar fi un adevarat colac de salvare.

De aceea, putem spune ca psihoterapia este una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.

Pe motivul lipsei de informare de multe ori se pune un semn de egalitate între asistența psihoterapeutică specializată și sprijinul afectiv oferit de un prieten, de sfaturile doctorului care acompaniază asistența medicală sau îndrumarea religioasă oferită de un preot. În toate aceste cazuri este vorba de problemele emoționale ale celui aflat în suferință, dar cărora li se răspunde diferit, în funcție de persoana la care apelează. Prietenul, medicul, preotul sau alte persoane bine intenționate realizează un fel de consiliere empirică, de bun simț, care-l poate ajuta realmente, în unele momente, pe cel tulburat emoțional. Insa, psihoterapia, are la bază un sistem conceptual bine stabilit si presupune o pregătire teoretică și practică ce nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o școală psihoterapeutică. În cazul psihoterapiei putem vorbi despre o abordare țintită cunoscuta, care pune accent pe perturbarile emoționale ale clientului in vederea tratarii acestora.

Psihoterapia este o ramura a psihologiei in care se pune accentul pe investigarea, conceperea si efectuarea experimentelor si observatiilor, fiind analizate efectele prin elaborarea si aplicarea testelor si interpretarii datelor. Se menționează sumar activitățile de intervenție practică, concretă care se pot desfășura în diferite contexte (ex.medical, educațional, industrial, asistența deficienților mintali etc.).

Subiectul uman este complex si diversificat si nu permite decât arareori utilizarea de metode de investigare obiective și formularea de legi general valabile. Este unul dintre motivele principale pentru care psihologul intra în contact cu viața reală a „subiecților” săi, acesta devenind o necesitate. Activitatea practică si aplicativă se dovedește a fi o sursă de informații și de date extrem de prețioase pentru elaborarea unei concepții despre om și, în același timp, răsp unde nemijlocit cererii de asistență și intervenție psihologică.

Inițial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenție terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile și secțiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic.

In discernerea afecțiunilor psihice, psihoterapia se dovedește eficientă, elaborarea de metodologii de intervenție psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuți specializați și, poate cel mai important, extinderea intervenției psihoterapeutice și în afara secțiilor de psihiatrie

Astfel, psihoterapia poate fi definită din cel puțin două perspective:

-ca o relație interpersonală între pacientul (clientul) care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor și terapeutul care posedă aptitudinile și pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relație de îngrijire umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanți sunt motivați pentru reducerea suferinței pacientului prin interacțiuni conștiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;

-ca formă de tratament psihologic care presupune o acțiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.

Psihoterapia poate fi definită ca un proces complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor simptome, pe reechilibrarea și reconstrucția personalității.

In acest sens, medicii psihiatrii și psihologii clinicieni care lucrează în spitale de specialitate întâlnesc îndeosebi o cazuistică gravă (de la psihoze și nevroze până la tulburări de personalitate, toxicomanii, tulburări sexuale etc.) pe care le tratează prin combinarea prescripțiilor medicamentoase și a intervențiilor psihoterapeutice.

Tratamentul medicamentos poate fi prescris numai de medic și este esențial în cazul multor pacienți cu o psihopatologie severă (îndeosebi pacienții psihotici). Adeseori tratamentul medical poate fi completat cu succes de un demers psihoterapeutic de grup sau individual, realizat în perioadele adecvate din evoluția bolnavului (de exemplu, la pacienții psihotici în fazele de remisiune dintre episoade) de către un psihoterapeut calificat. În afara psihologilor și psihiatrilor care își desfășoară activitatea în mediul spitalicesc, există numeroși practicieni care profesează în cadrul altor instituții și asociații (școli, fundații, centre de consiliere și de psihoterapie etc.) sau în cabinete particulare și care oferă servicii psihoterapeutice clienților care nu necesită spitalizare și tratament farmacologic. Prestarea acestor servicii necesită, de asemenea, competența necesară pentru a pune un diagnostic corect, pentru a interveni adecvat în funcție de problema întâlnită sau pentru a trimite pacientul către o clinică de specialitate, acolo unde este cazul.

Categoriile profesionale abilitate pentru a practica psihoterapia, conform legislatiei în vigoare sunt specialisti in domeniu, cum ar fi:

psihologii clinicieni – absolvenți ai unei Facultăți de profil, cu specializare în domeniul Psihoterapiei, Consilierii și Psihodiagnosticului, al Psihologiei clinice și Psihopatologiei (Master, Curs postuniversitar) și care au urmat cursurile a una sau mai multe școli de psihoterapie, fiind supervizați de un psihoterapeut competent;

medicii psihiatrii – absolvenți ai unei Facultăți de medicină, cu specializare în Psihiatrie (rezidențiat și examen de specialitate) și care au urmat cursurile a una sau mai multe școli de psihoterapie, fiind supervizați de un psihoterapeut competent;

asistenții sociali – absolvenți ai unei Facultăți sau Colegiu de Asistență Socială, care se ocupă mai mult de supravegherea și evaluarea de teren, de consilierea familială, iar în unele situații aplică și tehnici terapeutice pentru care au calificarea necesară (caz în care au urmat cursurile a una sau mai multe școli de psihoterapie, fiind supervizați de un psihoterapeut competent).

Este important de subliniat că psihoterapia, constituind o supraspecializare postuniversitară, poate fi practicată competent doar de psihologi, psihiatri sau asistenți sociali care au urmat cursuri și traininguri formative în acest domeniu.

Psihoterapia este un domeniu aplicativ care deține un cod de reguli, o serie de norme de conduită ce se raportează la sistemele de valoare general umane și care reglementează comportamentul practicienilor în domeniu. Criteriul principal după care se diferențiază caracterul etic sau neetic al unei practici terapeutice este beneficiul clientului: practicile etice oferă beneficiu pacientului, în timp ce acelea care sunt calificate în afara eticii profesionale aduc beneficii terapeutului și nu clientului. Codul vizează mai ales respectarea demnității umane și a secretului profesional; obligă psihologul să se informeze constant despre progresele disciplinei sale, să refuze orice angajament pe care starea prezentă a tehnicilor pe care le stăpânește și a pregătirii sale nu îi permite să și-l asume și să se opună oricărei deturnări a cunoștințelor și tehnicilor psihologice în scopuri care contravin deontologiei.

Dintre principiile deontologice ale profesiei de psihoterapeut vom prezenta pe scurt pe cele considerate ca esențiale:

1. Pregătirea și experiența profesională a psihoterapeutului

Psihoterapeutul trebuie să fie conștient de limitele competenței sale și să ofere numai acele servicii pentru care este calificat prin training și experiență Este important ca fiecare practician să aibă un sistem teoretic bine închegat după care își conduce activitatea și este esențial ca el însuși să fi parcurs un proces psihoterapeutic personal, asistat de un psihoterapeut competent. Psihoterapeutul are datoria profesională de a-și continua pregătirea de specialitate, de a-și reactualiza cunoștințele și deprinderile practice prin diferite forme de educație și pregătire continuă și de a apela periodic la supervizare.

2. Consimțământul informat

Pacientul are dreptul să solicite informații și să fie corect informat cu privire la pregătirea de specialitate a psihoterapeutului său. Psihoterapeutul are datoria de a informa clienții despre scopurile terapiei, procedurile utilizate, durata și costurile ședințelor, limitele și posibilele riscuri ce pot apărea și orice alt factor care poate influența decizia persoanei de a intra în terapie.

3. Confidențialitatea

Datele obținute de la client în timpul ședințelor terapeutice sunt confidențiale și psihoterapeutul are obligația de a nu le dezvălui în afara cabinetului. Dacă apare necesitatea ca informațiile să fie comunicate altor persoane, este obligatorie obținerea acordului pacientului. Discutarea unui caz în cadrul supervizării sau cu un coleg trebuie făcută numai în scopul rezolvării eficiente a problematicii clientului, cu respectul cuvenit și fără menționarea numelui sau a altor date care ar putea duce la identificarea persoanei clientului. Regula confidențialității poate fi încălcată numai în cazuri speciale, atunci când informațiile obținute de psihoterapeut indică posibilitatea unui pericol real pentru client sau pentru alte persoane (suicid, crimă, acțiuni distructive).

4. Abstinența sexuală și securitatea fizică

În cadrul psihoterapiei sunt interzise angajarea în activități erotice, contacte sau raporturi sexuale cu clientul, cu aparținătorii acestuia sau între membrii grupului terapeutic. Este interzisă, de asemenea, orice activitate sexuală cu studenții în formare, cu colegii în supervizare sau cu supervizorul.

5. Respectarea cadrului terapeutic

Psihoterapeutul are datoria de a respecta contractul terapeutic stabilit cu clientul, fără a depăși limitele acestuia. Reprezintă încălcări ale codului etic intrarea în afaceri cu clientul, împrumutul de bani de la client, acceptarea de bani pentru a-i face o recomandare, pretenția de taxe suplimentare. Nu este permisă abandonarea unui client, neremarcarea și netratarea unor simptome evidente sau lipsa unei atenții corespunzătoare față de un pacient cu tentative suicidare. Psihoterapeutul are obligația profesională de a păstra înregistrări sau protocoale ale sesiunilor terapeutice, având o evidență adecvată a evoluției cazului cu care lucrează.

6. Respectul față de client

Clientul trebuie tratat așa cum psihoterapeutul însuși și-ar dori să fie tratat: cu respect, onestitate, atenție și atitudine de acceptare. Psihoterapeutul are obligația să fie conștient de propriul sistem de valori și atitudini, neîncercând să le impună pacientului său și respectând valorile și credințele acestuia. Este important ca psihoterapeutul să se centreze pe nevoile și bunăstarea clientului, evitând solicitarea excesivă de detalii irelevante cu prețul ignorării sentimentelor și ideilor acestuia. Terapeutul are obligația să fie permanent conștient de faptul că psihoterapia are ca obiectiv binele pacientului, găsirea de soluții potrivite pentru situația sa și nu satisfacerea propriei curiozități. De asemenea, terapeutul are datoria să solicite permanent asumarea de către client a responsabilității pentru propria viață și pentru propria vindecare, fără a crea și întreține o relație de dependență cu acesta.

Relatia psihoterapeut- client

In intervenție psihoterapeutică, intervin o serie de elemente comune care asigură bunul mers sau eșecul acesteia. Principalele elemente sunt: relația stabilită între psihoterapeut și client, cadrul terapeutic și atmosfera de eveniment a ședințelor psihoterapeutice, dorința de schimbare a pacientului, asumarea de către pacient a responsabilității pentru propria existență, descărcarea emoțională (catharsisul), producerea insight-urilor.

Relația psihoterapeut-client trebuie să se constituie ca o relație de sprijin din partea terapeutului către pacient. Astfel, relația terapeutică este o relație unidirecțională: singurul beneficiar direct este persoana aflată în dificultate, iar terapeutul se află în situația de a oferi ajutor, fără a aștepta reciprocitate. Chiar dacă în multe cazuri o intervenție reușită îi oferă și psihoterapeutului o stare de bine și satisfacție, nu acesta este scopul principal al psihoterapiei, ci un efect colateral. Dacă nu, avem de-a face cu ceea ce numim „beneficiul secundar” al terapeutului, care are nevoie de pacient, de încrederea și apelul la ajutor al acestuia pentru a se simți util. Sunt indispensabile analiza personală a psihoterapeutului dar și o activitate permanentă de supervizare care, ambele reduc riscul de a proiecta asupra pacientului (contratransfer) propriile conflicte nerezolvate. Timpul consultației psihoterapeutice este un timp alocat în întregime și necondiționat clientului. Aceasta presupune din partea psihoterapeutului detașarea temporară față de preocupările personale, suspendarea propriilor interese și nevoi și concentrarea atentă asupra lumii și problematicii pacientului său. O astfel de focalizare asupra clientului presupune antrenarea unor caracteristici și abilități ale terapeutului, precum capacitate empatică, deprinderi de ascultare activă, sensibilitate față de mesaje verbale și nonverbale, atenție concentrată, răbdare etc. Relația psihoterapeutică eficientă se stabilește ca o relație încărcată de căldură sufletească, de simpatie, bazată pe încredere, pe sentimentul de securitate, pe convingerea clientului că este cu adevărat înțeles.

În cabinetul de psihoterapie este necesară stabilirea unor reguli precise și realizarea unei ambianțe specifice de lucru. Persoanele care se decid să apeleze la serviciile psihoterapeutice, de regulă, traversează dificultăți în diferite planuri sau experimentează o stare de disconfort. Toate acestea le determină să caute explicații și sprijin în depășirea situațiilor tensionate în care se găsesc. Aflându-se, de regulă, în momente de mare sensibilitate și fragilitate psihică, comportamentul și maniera în care terapeutul îi acompaniază capătă o importanță crucială. Pentru a căpăta încredere în posibilitatea de schimbare și de depășire a obstacolelor întâmpinate, clientul are nevoie alături de o prezență securizantă, încurajatoare, stăpână pe sine și, în același timp, dedicată în întregime sprijinirii sale. Este nerecomandabil, ca terapeutul să iasă pentru ca să discute cu cineva care tocmai a bătut la ușă, să răspundă la telefon sau să se ocupe de altceva decât de situația clientului său în timpul ședinței. Întârzierea frecventă a psihoterapeutului, contramandarea repetată sau chiar uitarea unor programări reprezintă, de asemenea, erori grave care denotă lipsă de profesionalism.

Psihoterapia reprezintă un eveniment important în viața clientului și eficiența sa depinde în mare măsură și de modul în care terapeutul marchează și respectă acest lucru. Pentru bunul mers al terapii, cabinetul trebuie să fie un spațiu special destinat întâlnirii cu clientul, în care să nu interfere alte persoane sau preocupări. De aceea se recomandă ca ședințele terapeutice să nu se desfășoare la domiciliul psihoterapeutului sau al pacientului, decât în situații extraordinare (de exemplu, atunci când pacientul este imobilizat la pat și nu se poate deplasa). Din aceleași motive, este preferabil ca o consultație de psihoterapie să nu se realizeze într-un salon de spital sau într-un spațiu improvizat, ci într-un cabinet confortabil și mobilat corespunzator.

Buna desfășurare a procesului terapeutic depinde în principal de trei categorii de variabile care converg și interacționează între ele:

particularitățile pacientului: structura de personalitate, nivelul intelectual, vârsta, sexul,

cultura și mediul de proveniență, sistemul său de credințe etc.

particularitățile psihoterapeutului: trăsături de personalitate, orientarea psihoterapeutică căreia îi aparține și metodologia utilizată, vârsta, experiența psihoterapeutică, competența etc.

factorii externi: situație economică (dificultăți materiale sau pierderea statutului economic, profesional), stres, frustrări ale vieții cotidiene, relații familiale și profesionale, distanța dintre rezidența clientului și cabinetul psihoterapeutic etc.

Aceste variabile acționează în interdependență si se influenteaza reciproc. Dacă uneori factorii externi sunt mai dificil de urmărit, caracteristicile psihoterapeutului și cele ale clientului în cadrul relației terapeutice se combina si nu pot fi neglijate. Astfel, eficiența psihoterapiei depinde în mare măsură de „compatibilitatea” terapeut-client. Din punct de vedere al tipului temperamental, un terapeut coleric lucrează cu un pacient melancolic, iar in acest caz, se poate întâmpla ca ritmul său să fie uneori prea alert pentru clientul pe care îl are în față. În unele momente, din dorința de a evolua mai repede, psihoterapeutul poate să-și piardă răbdarea, să-l grăbească pe client, nerespectând timpul de elaborare mai lent de care are acesta nevoie. În sens invers, un terapeut flegmatic în interacțiune cu un pacient sangvinic sau coleric poate fi uneori perceput, din cauza vitezei de reacție inferioară celei a clientului său, ca inert, neinteresat sau depășit de situație. Este important ca psihoterapeutul, cel care este principalul responsabil de buna funcționare a interacțiunii cu clientul, să fie conștient de aceste diferențe și să le utilizeze, atunci când se poate, în favoarea procesului terapeutic. La fel de important, însă, este ca psihoterapeutul să fie conștient de propriul mod de funcționare psihică, de posibilitățile și limitele sale, care nu-i permit să fie la fel de eficient în orice tip de relație.

De asemenea, pacienții au o mai mare încredere și reacționează mai bine la un psihoterapeut care a trecut printr-o situație asemănătoare cu a lor și a depășit-o. De multe ori, vârsta este un element important pentru modul în care clientul se raportează la psihoterapeutul său.

Persoanele adulte tind să acorde credit psihoterapeuților mai vârstnici, pe care îi percep ca având mai multă experiență și capacitatea de a înțelege realități complexe iar adolescenții și tinerii optează de multe ori pentru terapeuți tineri, pe care îi simt mai aproape de realitatea lor și mai apți să le înțeleagă neliniștile și nemulțumirile. Pe de altă parte, în funcție de problematica pentru care individul apelează la ajutor de specialitate, aceste preferințe se pot modifica. De pildă, un tânăr poate dori să lucreze cu un psihoterapeut de vârsta părinților sau bunicilor săi, ca pentru a obține suportul afectiv sau a profita de înțelepciunea unei astfel de persoane, iar un pacient de vârsta a treia poate beneficia de prezența tonică a unui psihoterapeut tânăr, care să-i revitalizeze resursele și să-i stimuleze pofta de viață și de acțiune.

Alături de mediul cultural, asupra desfășurării procesului terapeutic își pun amprenta și mediul familial, profesional, anturajul cărora le aparține clientul. Conștientizarea acestui fapt de către psihologi a dus la apariția psihoterapiilor de cuplu și de familie, ca o completare sau înlocuire, în unele cazuri, a terapiei individuale sau a terapiei copilului. Adeseori persoana care ajunge la psihoterapie exprimă, de fapt, suferința unei rețele familiale distorsionate.. În unele cazuri mediul familial al pacientului este atât de perturbat, încât orice progres obținut în cadrul terapiei este subminat permanent de cei de acasă. Lipsa de afecțiune, agresivitatea, respingerea sau indiferența, subminarea sistematică a imaginii de sine (prin remarci negative de genul: „nu ești în stare de nimic”, „mai îngrijește-te și tu, uită-te în ce hal arăți” sau aparent pozitive, de tipul: „lasă că fac eu, tu ești mic și nu poți”), existența de secrete și tabuuri anxiogene (secrete referitoare la relații extraconjugale, copii ilegitimi, decese, sinucideri în familie, plecarea de acasă sau încarcerarea unor rude, tabuuri privind subiecte ca sexualitatea, divorțul etc.), lipsa de încredere și de comunicare sunt de multe ori constante ale atmosferei în care trăiesc clienții ce solicită sprijin psihoterapeutic. Alteori anturajul este cel care condiționează și întreține un comportament inadecvat, fără ca pacientul să conștientizeze toate implicațiile acțiunilor sale. De aceea, în unele situații, succesul demersului terapeutic presupune și o intervenție asupra mediului în care trăiește pacientul sau ieșirea lui din acel mediu (sub forma divorțului, separării de părinți, întreruperii unor relații împovărătoare sau riscante etc.)

Este important ca terapeutul să dea dovadă de o capacitate empatică dezvoltată, care să-i permită să „se pună în pielea” clientului său, să-i înțeleagă sistemul de credințe și de valori, să intre în rezonanță cu nevoile, trăirile și dorințele acestuia, astfel încât să-l poată însoți realmente în demersul de autocunoaștere și de restructurare personală. Psihoterapeutul are datoria de a ști să mențină echilibrul adecvat între implicarea emoțională și distanțarea afectivă față de pacient și problematica acestuia. Psihoterapia presupune o atitudine caldă, suportivă, de înțelegere și acceptare din partea terapeutului, fără însă a se identifica cu clientul, fără a-i prelua neliniștile și suferințele, pentru că în felul acesta nu-l mai poate asista eficient. Cel care apelează la terapie nu are nevoie numai de un umăr pe care să plângă și, cu atât mai puțin, de cineva care să plângă împreună cu el; el simte nevoia unei prezențe ferme, calme, care poate suporta durerea și suferința umană fără să fie copleșită și care poate insufla curaj și poftă de viață. De aceea, relația psihoterapeutică necesită, în același timp, obiectivitate, realism și atenție din partea terapeutului, care să-i permită acestuia să se detașeze de problematica pacientului, rămânând în contact permanent cu omul din fața sa.

O calitate importantă cerută de exercitarea profesiei de psihoterapeut este flexibilitatea, capacitatea de adaptare creativă și continuă la situația și persoana concretă cu care lucrează. Dat fiind atât faptul că nu există două persoane cu aceeași structură sau cu aceeași problematică psihică, cât și acela că în psihoterapie fiecare caz reprezintă un univers ce se cere descoperit, mobilitatea și maleabilitatea terapeutului în a-și alege instrumentele de lucru și maniera de abordare a clientului sunt atuuri de necontestat. De asemenea, creativitatea și curajul de a explora unele direcții mai puțin cunoscute sau incomode, combinate cu intuiția și bunul simț dau adesea cele mai bune rezultate. Respectul față de om, în general, și față de persoana din fața sa, în particular, constituie un alt atribut al terapeutului eficient și care se îmbină strâns cu onestitatea. În lucrul cu omul sinceritatea este o condiție de bază, iar lipsa ei este resimțită imediat și amendată prin deteriorarea relației.

Alături de aceste calități generale, care pot fi modelate și cultivate în măsuri diferite în cursul procesului de formare profesională și în cadrul terapiei personale, fiecare psihoterapeut deține o serie de atribute individuale, care-l particularizează și care îi definesc stilul de lucru. Unii terapeuți pot fi mai activi, directivi, provocativi, în timp ce alții sunt mai non-directivi, suportivi, analitici. Unii sunt orientați mai degrabă către acțiune, alții către verbalizare. Fiecare dintre aceste stiluri are avantajele și limitele sale, se potrivește mai mult sau mai puțin anumitor categorii de pacienți. Ceea ce este însă incontestabil, deși greu de explicat științific, este faptul că eficiența unor psihoterapeuți este mai mare decât a altor colegi de breaslă cu aceeași pregătire, cu același tip de experiență, care folosesc aceleași metode. Se pare că factorul care intervine în plus este ceea ce se numește charismă, termen greu de definit, dar care se referă în genere la talentul sau vocația pentru această profesie. Așa cum se întâmplă în cazul oricărei profesii, există persoane cu înclinație și calități potrivite exercitării acestei profesii, după cum există și persoane total nepotrivite pentru această meserie.

Indiferent de orientarea terapeutică de care aparține, este important ca terapeutul să dea dovadă de o capacitate empatică dezvoltată, care să-i permită să „se pună în pielea” clientului său, să-i înțeleagă sistemul de credințe și de valori, să intre în rezonanță cu nevoile, trăirile și dorințele acestuia, astfel încât să-l poată însoți realmente în demersul de autocunoaștere și de restructurare personală. Psihoterapeutul are datoria de a ști să mențină echilibrul adecvat între implicarea emoțională și distanțarea afectivă față de pacient și problematica acestuia.

Psihoterapia presupune o atitudine caldă, suportivă, de înțelegere și acceptare din partea terapeutului, fără însă a se identifica cu clientul, fără a-i prelua neliniștile și suferințele, pentru că în felul acesta nu-l mai poate asista eficient. Cel care apelează la terapie nu are nevoie numai de un umăr pe care să plângă și, cu atât mai puțin, de cineva care să plângă împreună cu el; el simte nevoia unei prezențe ferme, calme, care poate suporta durerea și suferința umană fără să fie copleșită și care poate insufla curaj și poftă de viață. De aceea, relația psihoterapeutică necesită, în același timp, obiectivitate, realism și atenție din partea terapeutului, care să-i permită acestuia să se detașeze de problematica pacientului,

Cunoasterea si insusirea notiunilor de baza in psihoterapie si consiliere contribuie la o evaluare corecta si o interventie eficienta in practica de asistenta sociala. Psihoterapia centrata pe persoana contribuie cu conceptele de empatie, acceptare neconditionata, congruenta in relatia terapeutica.

A fi fiinta umana implica o constiinta de sine, faptul ca sentimentele ii sunt accesibile la nivel constient, le poate trai in relatie si daca ele persista le poate comunica. Profesionistul intalneste clientul direct, intampina persoana ca persoana, este el insusi fara a se nega sau reprima pe sine.

Psihanaliza contribuie cu notiunile de transfer si contratransfer, precum si cu mecanismele de aparare ale eului.

BIBLIOGRAFIE

1. HOLDEVICI Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București, 1996

2. HOLDEVICI Irina; VASILESCU Ilie, Psihoterapia. Tratament fără medicamente, Editura Ceres, București, 1993

HOLDEVICI Irina, Psihoterapii scurte, Editura Ceres București, 2005

IONESCU Gheorghe, Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios, București, 1995

Revista de psihoterapie experiențială română, editată de SPER