Psihoterapia Integrativa Definire, Valori, Istoric

Psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, un punct de întalnire între mai multe discipline, confirmand tendința interdisciplinară și integrativă ce marchează, începand cu mijlocul secolului al XX- lea, evoluția societății aflată în prefacere rapidă sub acțiunea noutăților apărute în domeniul informației si comunicării.

Psihoterapia integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemică a ființei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativă se obține o înțelegere unitară a complexității ființei umane, în ansamblul functionalității manifestărilor sale, permițând evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contexul universal.

1.2.Viziunea și valorile psihoterapiei integrative

Epistemologia este considerată fundamental importantă pentru o înțelegere corectă și completă a oricarei abordări a psihoterapiei. Fără să existe o înțelegere la nivel general privind bazele filozofice a modelului psihoterapeutic propus , nu este posbilă o cunoaștere într-o modalitate general acceptată și valabilă a teoriei care stă la baza acestuia. De asemenea fără sa existe o cunoaștere geenrală a bazelor filozofice nu se pot contura nici valorile transmise in alicarea la nivel clinic a modelului psihoterapeutic propus. Un psihoterapeut nu iși poate suspenda valorile . Acest valori pot fi uneori explicite, însă ele sunt întotdeuna implicite și se contopesc cu comportamentul si atitudinele psihoterapeutului.

Primordială în abordarea privind psihoterapia integrativă va fi noțiunea de psihoterapeut. Acesta este descries ca un ’practician reflexiv’, pe baza practicii ‘subiectivității critice’. Funcția rflexivă așa cum este ea definite de către Fonaghi (2002) este capacitatea de a imagina stări mentale în sine și în alții’ și ne permite să conceptulizăm ‘ convingerile, sentimntele, atitudinile, dorințele, speranțele, cunoștințele, imaginația, amăgirea, înșelăciunea, intențiile, planuriel celorlalți….” ca fiind diferite de ale noastre proprii.

Pentru a ne putea forma o imagine mai clară în ceea ce privește influențele filozofice contemporane care stau la baza formării in pshihoterapie, este primordial să înțelegem contextual istoric în care au apărut ideile filozofice actuale. Thomas Kuhn, renumit sociolog și istoric, preciza în ‘ Structura revoluțiilor științifice’ Paradigmele sunt acele realizări științifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni.” Este vorba, deci, despre convingerile pe bază cărora cercetatorii își elaborează ipotezele, teoriile, își definesc obiectivele și metodele.

Thomas Kuhn este cel care a dat termenului paradigmă actualul sens, când l-a folosit pentru a se referi la un set de activități ce definesc o disciplină în orice moment. Totuși Kuhn prefera să folosească termenii exemplu și știință normală, care au un înțeles mai precis. În cartea sa “The Structure of Scientific Revolution”, el definea paradigma luând în considerare următoarele variabile:

– Subiectul ce va fi observant;

– Tipul întrebărilor care vor fi puse în discuție și răspunsurile în relație cu subiectul;

– Cum ar trebui structurate aceste întrebări;

– Cum ar trebui interpretat rezultatul investigației.

Astfel se pot distinge 3 altfel de paradigme ale lumii printre care, filozofia occidentală, religia și știința. Epoca clasică a culminat în Grecia cu noțiunea platonică, cum că realitatea era bazată pe idei și forme care transcend rațiunea umană. Adevărul era considerat universal deoarece el a fost întemeiat pe forme considerate universale, ca bunătatea justiția, frumusețea. Tradițiile evreiești, care au apărut ulterior, contopeau aceste forme metafizice descrise mai sus cu noțiunea de Dumnezeu ca și Creator și totul, incluzănd ființele umane care erau subordinate lui. Păcatul distruga relația noastră cu Dumnezeu. Pnetru a restabili această lgatură ce fusese deteriorate prin intermediul păcatului avem nevoie să ne pocăim și să avem credință. Credința rezultă dintr-o noua formă a cunoașterii – cunoașterea revelată. Adevărul este universal, pentru că este susținut de Creator veșnic și universal.

În secolele șaptesprezece și optsprezece, Epoca Modernă, sau Epoca Iluminismului, a mutat cunoașterea dincolo de superstiție și dogmă religioasă și în schimb își pune încrederea în puterea rațiunii. A început să nu mai fie predominantă frica privind pdeapsa divină . Oamenii au început să iasă încet, încet din așa considerate închisoare a dogma. Verificarea rezultatelor și cercetarea stiințifică au inceput sa prevaleze obiceiurilor și fricii de necunoscut. S-a prdus o schimbare fundamental în ceea ce privește modul de gândire, și anume din modul de gândire teocentiric la cel rațiocentric.

S- a ajuns la concluzia ca Universul poete fi perceput ca fiind rational, și poate fi descifrat pdoar prin rațiune. Această transformare radicală în modul de gândire a fost portretizată de către filozoful și matematicianul Rene Descartes, prin declarația sa faimoasă – ”Gândesc deci exist ”– declarație care este opusă total celei general valabile din epoca Clasică –„ Dumnzeu este, prin urmare, eu sunt” .

Acum, în așa numită epocă postmodernă, părem să ne fi pierdut credința în emancipare și și progres Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism și deconstrucție.

 Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple. Realitatea esențială a naturii nu este, prin urmare, separate și complete, astfel încât aceasta nu mai pot fi analizate obiectiv și din afară. De la o perspectivă postmodernă nu există nici o modalitate unică, universal, privilegiată, exactă, demnă de încredere și securizantă, de a înțelege ceva, înclusiv oamenii.

Originile psihanalizei, și astfel ale psihoterapiei, sunt situate în cadrul modernist al umanismului liberal al secolului al nouăsprezecelea, atunci când se credea că ipotezele sale ar putea fi coroborate ( Tolman, 1994 ). Îm timp ce umanismul liberal a fost criticat de către Schopenhauer, Kierkegard, Marx și Niezche, și multe scrieri din perioada actuală au criticat ideile lui Freud ce păreau încapsulate în cultura creștinismului iudaic, ipoteze paternaliste cufundate într-o perspectivă eurocentrică și care sunt susținătoare ale „relațiilor invidioase între sexe, ratificând rolurile tradiționale și validând diferențele temperamentale”(Millet, 1969, pg.78). O critică suplimentară ( într –un ton similar ) a fost adusă de de către psihoterapie peste spectrul larg de abordări. Această critică o reprezintă accentul pus pe experiența individuală, excluzând factorii sociali și contextuali, care pot izola individul de mediul său, context și influențele externe, car pot contribui la înrădăcinarea distress-ului lor ( Smail, 1998 ).

Alternativ, paradigma post modernă constructivistă este bazată pe o „ ontologie relativistă ( multiple realități), o epistemologie subiectivistă ( cunoscător și răspunzător de a co-crea sensul) și un set de metodologii naturalist ( într-o lume naturală) ”.

Ce înseamnă acst lucru în experiența noastră zilnică de a trăi, este rezumat de Cushman : „ Viața este doar o punte, și una limitată. Este șubrdă, și atunci căand este o furtună se leagăna înainte și înapoi prea mult. În timpuri cu problem ne vom dori ca o punte să fie mai mult decât o punte, vom încerca să pretindem că este solid fundamentată. S-ar putea chiar, pentru a alina temerile noastre, să încercăm să construim o casă permanentă pe ea și nici o teorie nu poate fi o casă permanentă”.

Post modernismul provoacă bazele a ceea c știm și cum știm, ceea ce credem că știm noi prin intermediul „ demistificării marii narațiuni a modernismului” ( Gergen, 1992, pag 28). Se încurajează astfel anchetarea și învestigarea tuturor fenomenelor și este astfel susținător al noțiunii de practician reflexiv angajat într-un process continuu de cercetare și de auto-investigare.

„ În prezent cei mai mulți psihologi și filozofi sunt de acord cu faptul că toată experiența este structurată, observația estw încărcată de teorie și cunoașterea fără presupuneri este imposibilă.”

Cu toate astea, în timp ce accentul postmodern pus pe povestiri sau narațiuni se dorește a fi o „ declarație de modestie, poate apărea o alunecare ușoară spre reintroducerea narațiunii ca formă fundamentală de cunoaștere. Acesta poate conduce la rândul său la ipoteze implicite despre mai bine și mai mult mai potrivite narațiunii pentru clienți și pentru o noțiune de terapie ca formă de evaluare și reparație a poveștii. Întru-un astfel de caz, atracția pluralității psot-moderne a fost trasă înapoi într-o singularitate modernă.” Ipoteza cu privire la terapeut că, judecata lui/ei este superioră și dorește în final să guverneze „linia poveștii” poate deveni o formă de opresiune.

Polaritatea atitudinilor, sentimentelor și comportamentelor tinde să rigidizeze percepția unei personae despre sine, ceilalți și lume. Polaritatea este atractivă, pentru că pare a oferi siguranță și prin urmare securitate într-o lume nesigură – …„polaritatea sentimentelor, atitudinilor și valorilor permite individului să stabilească baze definitorii în relația cu lumea .

Polaritate este în mod discutabil o condiție pentru fundamentalism, deoarece poate însemna indivizi puternic idntificați cu o polaritate și rfuzând-o puternc pe cealaltă. O abordare dialectică a polarităților ajută la atenuarea viziunii adevărului, ca simplu, mai degrabă decât complex.

Această cale „ cale de mijloc este o perspectivă dialectică și o atitudine către „adevăr” care afirmă natura paradoxală a realității și astfel, este deschisă explorării continuității dintre și incluzând polaritățile. Acest lucru necesită o capacitate de a accepta ambiguitatea și incertitudinea .

Bazele epistemologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative

Bazele epistemologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative sunt înrudit și mutual susținute. Împreună ele stau la temelia teoriei și metodei abordării noastre precum și furnizarea de baze pentru valorile acesteia. În opinia noastră, epistemologia, teoria și practica clinică a oricărei abordări a psihoterapiei ar trebui să fie consistentă și explicită, și astfel accesibilă criticii.

Fenomenologie

Din perspectiva fenomenologică, comportamentul uman este văzut ca determinat de experiența personal mai degrabă dcât de o realitate obiectivă externă ( Cohen si Manion, 1994). Accentul este pus pe experiența directă și angajament, ….„ Cele mai semnificative înțelegeri la care am ajuns , nu l-am obținut din cărți sau de la alții, dar initial, cel puțin din percepțiile, observațiile ș intuițiile mele directe”. Metoda fenomelnologică de anchetă onorează importanța experienți subiective ca sursă validă de cunoaștere. Fenomenologia este compatibilă cu teoria câmpului.

Teoria câmpului

Teoria câmpului este, conform cu abordarea privită de Lewin ( 1952) o modalitate de a privi la „ situația totală”, care a fost dscrisă ca o natură rganizată interconectată, interdependentă, interactive a fenomenelor umane ( Parlett, 1991). În acest contxt, ceea ce câmpul produce este privit ca având sens intrinsec și valoare de sine însuși. O experiență este strâns legată cu conditiile curente ale câmpului și nu poate fi înțeleasă in izolare. Aceasta stă la baza importanței unei sensibilutăți la contextual vieții clientului. Conștientizarea este fundamental pentru teoria câmpului permițând individului să devină conștient și să selecteze din opțiunile disponibile.

Conștientizarea presupune că o persoană ar o capacitate sufiecientă pentru vulnerabilitate și deschidere la experință, pentru a promova contactul hranitor cu mediul. Concentrânsu-ne pe totalitatea exprienței în orice moment, teoria câmpului este compatibilă cu holismul.

Holismul

Holismul susține idea că, intregul este mai mare decât suma parților. Din perspectivă holistică nimic nu este ignorant în mod deliberat. Observarea a ceea ce se întâmplă în lumea externă, se face în parallel cu observarea lumii subiective interioare a persoanei. Observarea holistică, prin urmare, nu este o simplă „căutare”, ci mai degrabă, o căutare atentă și în profunzime.

Procesul holistic oferă observații implicate active în toată existența persoanei, inclusive cogniție, senzație și emoție. Se încearcă aducerea întregului sine al unei persoane către ceea ce este important, principal în tot angajamentul său cu lumea. Acest lucru poate fi privit ca interfață între nivelul de experiență „dialectic-intra-psihic” și cel „relational-interpersonal” ( Hycner, 1995, pag 74) în contextual experienței totale a unei personae.

Dialogul

Astfel, bazele epistemiologice ale abordării noastre, a psihoterapiei integrative, sprijină non-linearismul și multicauzalitatea teoriei câmpului, iluminara experiențelor personale subiective, ale fenomenologiei, și explorarea simultană a trăirilor interioare, cât și angajamentul exterior cu mediul holismului.

Perspectiva relațională elaborate de filozoful existentialist Martin Buber este compatibilă cu toate epistemologiile de mai sus și adaugă o dimensiune crucială pentru abordarea psihoterapiei integrative – si anume dimensiunea interumană. Buber a criticat supra-accentuarea existenței individuale, în detrimental inter-existenței umane.

Concentrarea inter-umană a lui Buber, încorporează atât Eu-Tu cât și Eu-Obiect, ca polarități de viață și confirm convingerea noastră că o perspectivă paradoxală spre polarități se potrivește cel mai bine condiției umane. Eu obiect este necesar pentru a trăi, a declarat Buber, și în același timp, fără Eu-TU, noi nu trăim cu adevărat ( Buber, 1996).

Accentul lui Buber pe „ Eu –Tu” al relației, conduce natural la o credință în co-creara sau co-construirea tuturor relațiilor. Central pentru concepția noastră asupra psihoterapiei este accentul pe co-crearea relației terapeutice ca un eveniment interacțional în care ambele părți participă.

Aceasta nu este o relație cu o singură față, în care una din părți „acționează” asupra celeilalte, în timp ce cealaltă este un recipient pasiv, ci este mai degrabă, un process relațional co-construit evoluând constant, la care clientul și terapeutul contribuie deopotrivă.

Valorile psihoterapiei integrative

Următoarea declarație de valori vine din filozofiile de mai sus și le-am construit special pentru aplicarea în practica terapeutică.

Experiența subiectivă a clientului este adevărul lui și punctul de vedere de începere a explorării.

În psihoterapia integrativă acceptând ceea ce este oferit și onorarea lumii clientului așa cum este el pentru el, este responsabilitatea principal a terapeutului.

„Acum” este prezentul conștientizat al clientului, și singurul moment în care ei au control direct.

„Acum” poate fi copleșit de trecut , ca și în cazul transferului, sau de anxietatea de viitor, ca în sterile anxietății, dar o astfel de experiență este în „acum”. Clientul descoperă în acum ceea ce este moral, în conformitate cu propriile opțiuni și valori.

Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenți în determinarea propriului lor comportament .

Cu toate acestea, vedem oamenii ca fiind intrați în contextual lor, ceea ce le poate limita opțiunile deschise pentru ei, uneori în moduri defragmentate.

Moralitatea, se bazează pe nevoile organice – pe o cunoaștere relative exacta a ceea ce este, mai degrabă decât „ ar trebui”, bazată pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alții.

Aceasta se aplică la reglarea relațiilor inter-personale, la reglările intra-psihice și la reglările în cadrul grupurilor sociale.

Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-și alege comportamentul, în „acum”, terapeutul lucrează pe creșterea conștientizării clientului asupra antecedentelor, reacțiile organice și consecințele comportamentului. Astfel, terapeutul „explorează” mai degrabă decât „ modifică” comportamente.

Reacția terapeutică este un micro –cosmos al „ modului de a fi în lume” al clientului și astfel clientul poate vedea și auzi cum sunt experimentate de către terapeut.

Prin urmare, este important ca prezența active a terapeutului să fie autentică și energizată, sinceră și direct. Acest lucru cere teraputului să fie conștient de contra – transfer și ca el să fi dezvoltat auto-conștientizarea semnificativă pentru a monitoriza procesul, și, în particular, potențialul pentru abuzul de putere în relația terapeutică.

În auto-reglementarea naturală, alegerea și învățarea se întâmplă cu o naturală integrare a minții și corpului, a gândirii și a sentimentului, fizică și spiritulă, de sine și de mediu, aceasta holistică.

Schimbarea este posibilă și are loc holistic, atunci când o persoană devine cine și ce este și nu când încearcă să devină ce nu este

Viața este un flux constant.

Terapia, nu afectează doar lumea, dar și lumea are impact în relație. Creșterea personală și dezvoltarea sunt posibile și necesită conștintizări intrapsihice, inter-personale și socio-politice pentru deconstruirea și reconstruirea cunoașterii, conștientizării și înțelegerii.

Factorii de mediu se dovedesc a fi o sursă majoră de stres, lipsă de putere și alienare. Acesta este un manifest particular împotriva inegalității de șanse și practicii opresive.

Dialogul este o manifestare a perspectivei existențiale asupra relației.

Dialogul este bazat pe experimentarea relației cu alte personae așa cum sunt acestea și experimentarea de sine – împărțind reciprocitatea și cooperarea, care la rândul lor necesită disponibilitatea de a fi responsabil și autentic.

Prin urmare, maturitatea nu este doar despre autonomia sinelui, ci despre sinele în relație și este un proces continuu de ajustare creative de-a lungul vieții.

Într-adevăr sănătatea poate fi descrisă ca o interacțiune creative între individ și mediu. Ajustarea fără creativitate este conformitatea cu un standard extern și un conflict cu fenomenologia.. Creativitatea fără ajustare este nihilism și est conflict cu dialogul.

Atât sinele în izolare cât și sinele în manipularea negative a mediului pot fi opresive – o formă de violență către sine sau către alții.

Violența este văzută ca o formă de anihilar a sinelui sau a altora, ceea ce este antitetic conștientizării și expresiei deschise a lui Eu-Tu.

Sinele și celălalt/ceilalți pot fi private cu curiozitate și compasiune, mai degarbă decât o judecată negative.

Psihoterapia integrativă urmărește să promoveze suficienta integarare care maximizează –ceea ce continuă să dezvolte după ședința de terapie și în „absența ” terapeutului. Aceasta susține dreptul clientului la autodeterminare și demnitate personal.

1.3.Istoria integrării în psihoterapie

Dezvoltarea a trei fluxuri principale de gândire în psihologie, prima dată într-o relativă izolare și în opoziție una cu alta, și apoi construirea treptată de poduri peste aceste tradiții, marchează de fapt istoria mișcării integrative. Toate tradițiile au contribuit cu introspecții de neprețuit în lucrul cu mintea umană.

Psihanaliza ne-a oferit o înțelegere a proceselor inconștiente și cum acestea ar putea afecta întreaga noastră experiență. Punând accentul pe importanța transferului, psihanaliza a subliniat de asemenea, cum relațiile din trecut pot fi recreate în prezent în afara ariei noastre de conștiență și capătă efecte de anvergură asupra vieților noastre.

Pe de altă parte psihanaliza a fost criticată pentru lungimea excesivă a tratamentului și lipsa lui de concentrare pe schimbări comportamentale specific. A fost subliniată ipoteza conform căreia oamenii, în general, pot aduna multe introspecții în ei înșisi, în procsul de analiză, dar încă repetă vechile modele de comportament distructiv.

Psihologia comportamentală ne-a oferit o înțelegere a sensibilității noastre în procesul de învățare al întăririi positive și negative : faptul că, comportamentul care este reîntărit, chiar dacă este negative, va tinde să persiste. Cu toate astea, ceeea ce poate fi învățat poate fi de asemenea, dezvățat, și înlocuit cu mai multe comportament adaptative.

Una din principalele critice care au fost aduse terapie comportamentale a fost aceea că se focusează pe symptom, neocupându-se cu cele mai profunde probleme structurale de bază. Această abordare poate duce de cele mai mult ori către așa numitul „ simptom de substituție”, în care persoana înlocuiste un simptom cu un altul, lăsând astfel cauza generatoare a problemei nerezolvată.

Psihologia umanistă a adăugat o credință în potențialul persoanei și capacitatea de auto-vindecare, în drumul nostrum pentru auto-actualizare. Clarkson ( 1992) în harta ei despre marile tradițiiîn psihologie, subliniază faptul că psihanaliza se centrează asupra intrebării „ De ce ? ” și caută înțelegere și introspecție. Psihologia comportamentală se axează pe întrebarea „ Ce ?” și privește ce comportamente sunt disfuncționale și au nevoie de schimbare. În același timpi umanismul pune întrebarea „ Cum ?”, însemnând cum se simte o persoană și cum experimentează acea persoană senzațiile, emoțiile și lumea experienței senzoriale. La acestea putem adăuga teria sistemelor care privește intgrarea persoanei în contextul său și pune întrebarea „ Unde?”, unde este localizată problema în timp și spațiu, prsupunând că problema este întotdeauna o chestiune a sistemelor, precum și existențialismul, care se concentrează p problem de sens, moartea și izolarea, ceea ce toate ființele umane impart, și poate că ar puta fi mai bine spus că se concentrează pe problema „ Pentru care ?” sau în care se află sensul existenței umane.

O critică majoră adusă terapiilor umaniste, a fost acceea că sunt prea optimiste. Datorită accentului pe care acest teorii îl pun asupra potențialului de creștere, de funcționare optimă și de auto-actualizare, ele tind să minimizeze umbra întunecată experienței, precum și realitățile existențiale ale conditiei umane .

Căutarea integrării a rezultat în parte din deficiențele percepute în cele trei mari școli sau tradiții de psihoterapie.

În anul 1932, French publică o fascinantă lucrare în care subliniază similaritățile în prezentare lor respectivă a efectelor traumatice asupra procesului de învățare, care leagă semnificativ munca lui Pavlov de cea a lui Freud. Conform studiilor elaborate de acesta, în opera lui Pavlov, un reflex condiționat care a fost stins experimental, nu este distrus definitiv, „ doar că, la fel ca în experiența noastră psihanalitică am descoperit că există diferite adâncimi de represiune”.

În 1936, Rozenweig a adus o contribuție printr-o abordare înrudită, deși oarecum diferită, din perspectiva celor 3 factori comuni, în ceea ce privește orientările în psihoterapie. El a susținut că indiferent de orientare, personalitatea terapeutului este cea care influențează eficacitatea procesului terapeutic. Acest focus interesant pe elementele commune, traversând orientările ca o bază pentru integrare, marșează ca un fir important prin istoria mișcării integrative.

O piatră de hotar în mișcarea integrative este constituită de cartea „ Personalitate și Psihoterapie ” scrisă de Dollard și Miller”, anul 1950. Aceasta a fost o încercare de crea o punte de legătură între psihanaliză și psihlogia comportamentală. Autorii descriu detaliat cum diferite concepte psihanalitice ca regresia, anxietatea, represiunea și deplasarea, pot fi înțelese în cadru de învățare teoretică. Aceștia au fost interesați de integrarea diferitelor concept teoretice asupra orientărilor, ceea ce putem considera un precursor al strădaniilor ulterioare de a găsi un limbaj comun pentru psihoterapii.

Eforturile timpurii de mai sus au fost urmate in anii 1960, și respectiv 1970, de eforturi suplimentare pentru a privi trăsăturile comune de-a lungul terapiilor, așa cum Frank ( 1982) făcut când a enumerat „ factorii de vindecare” comuni în terapie, cum ar fi așteptările și speranța clientului de a fi ajutat, precum și tendința psihoterapiei de a corecta neînțelegerile pe care oamenii le păstrează în ei înșisi și față de alții.

Mișcarea integrativă a luat amploare atunci când Roth și Fonaghy, în 1996, în analiza critică a rezultatelor de cercetare în psihoterapi care indică tratamente particular pentu problem particulare, fac următoarea declarație în favoarea integrării : „ În cele din urmă orientările teoretice vor trebui să fie integrate, din moment ce acestea sunt toate modele aproximative al aceluiași fenomen: mintea în suferință. În prezent, ei susțin că această integrare poat să creeze confuzie, mai degrabă decât să creeze controverse, prin urmare, ei sfătuiesc a nu se urma această cale. Cu toate acestea noi, ca propunători ai integrării, ne aliniem cu mulți psihoterapeuți integraționaliști care dezvoltă și extind treptat diferite modele de integrare, în eforturile lor de a fi flexibili și de a da cele mai bune servicii clientului, pe baza experienței clinice, și rezultatului cercetării în domeniul psihoterapiei.

Stricker și Gold ( 1996) scriu despre trei abordări diferite de integrare :

integrare teoretică

ecletism ethnic

abordarea factorlor comuni

Integrarea teoretică

Aceasta se referă la creara unui meta –model de terapie sau o terapie a terapiilor. Încercarea de a crea astfel de modele meta-toretic de integrare a fost etichetată ca imposibilă de către unii și grandioasă de către alții, pentru că aceste critici văd ca formidabilă orice încercare de apropire pe acst nivel meta-teortic. Cu toate acestea, mai multe meta-modele teoretice au fost dezvoltate și s-au dovedit un excellent sprijin pentru clinicieni, oferindu-le o hartă globală sau narativă pe care să își bazeze practica lor integrativă.

Mai mulți cercetători au încercat să dezvolte astfel de modele meta-teoretice de integrare, printer acestea numărându-se :

Wilber ( 1980) – care urmărește în modelul său procesul de dezvoltare psiho-spirituală, prin care oamenii trec de-a lungul vieții;

Clarkson ( 1990) – care, prin modelul celor cinci relații studiate, unește cele trei mari tradiții ale psihotrapiei punând accentual pe relația terapeutică, ca element central. Clarkon împreună cu Lapworth ( 1992) a prezentat un model de șapte nivele pentru a oferi informații rferitoare la alegerile clinice;

Opazo (1997) a oferit un model supra-paradigmatic care acoperă sistemele individuale, sociale și ecologice în care individul există.

Ecletismul etnic

Fraza care „ merge pentru o problemă” poate fi spusă pntru a sublinia spiritual prea eclectic în psihotrapie care se concentrează pe alegerea pragmatic a intrvenției immediate. Ecletismul se refră la formele de integrare empirice, care se concentrează asupra a ceea ce i s potrivește unui anumit client, pentru o anumita problem. Astfel de abordări ecletice nu sunt legate de nici o teorie particular a prsonalității sau psihoterapiei, dar se bazează mult pe recomandările cercetărilor empirice. Lazarus ( 1981) a dezvoltat abordarea sa multi-modală la terapie, pe baza unei evaluări atente a problemei clientului. Această evaluare est urmată de alegerea unor tehnici relevante din diferite orientări cu scopul de asisita clientul cât mai eficient. Aceasta abordare a lui Lazarus este considerată a fi o încercare de a evita o abordare întâmplătoare de intervenție.

O insuficiență majoră a acestei abordări este văzută prin faptul că nu este luată în calcul incompatibilitatea unei tehnici „importante” cu alte aspecte ale practicii terapeutice și că aceasta ar putea duce la un rezultat impotriva clientului.

Factorii comuni: un compromis logic, dar poate o viziune restricționată

Într-o analiză a literaturii de specialitate, Goldfried și Padawer ( citat de Goldfried, 1995b) enumeră urmatoarele zone commune între abordări :

Expectanța, spreanța cultural indusă că terapia poate fi utilă;

Participarea într-ă relație psihoteraputică, furnizarea unei relații de aceptare, îngrijire și relație atentă este prin ea însăși benefică pentru oameni;

Posibilitaea de o obține o perspectivă externă asupra sinelui și lumii, prin intermediul feedback-ului furnizat de către terapie;

Încurajarea experiențelor emoționale corectiveș se pare că experiențele noi formează componente esențiale de terapie, indifferent că acestea se produc în sau între ședințe;

Posibilitatea de testa în mod repetat realitatea;

Critica factorilor comuni susține faptul că, dacă integrarea s-a bazat pe elemente commune singular, am putea pierde bogăția multor teorii și tehnici foarte dezvoltate.

Integrarea asimilativă

În anul 1992 Messer a introdus cenceptul de integrare asimilativă. Acesta se referă la asimilarea treptată de tehnici și concepte de la alte abordări în orientarea originală a terapeutului Acest concept al asimilării propune ca în cazul în care tehnicile din difrite abordări teoretice sunt incorporate în orientarea teoretică principal, sensul lor să interaționeze cu sensul „ teoriei gazdă”.

Scopul teorei asimilatoare este de a păstra teoria teoria original, în același timp încorporând intervențiile suținute empiric care vor rmedia deficiențele abordării existente a terapeutului. În cadrul abordării asimilatoare se încearcă păstrarea rezultatului teoretic semnificativ și relevant clinic.

Simpatizanții acestei teorii argumentează că, este cel mai folost proces prin care practicienii trec pe măsură ce devin mai experimentați în a răspunde la nevoile clienților.

Cu toate acestea, „dacă integraționismul assimilator nu ia în serios sarcina de modificare a teoriei care este implicită de implementare cu succes a tehnicilor alternative, aceste modele vor rămâne un hibrid inconsistent de purism teoretic și practică eclelctică” .

Complementaritatea

Goldfried ( 1995) a sugerat idea că o mare parte a integrării poate fi înțeleasă în termeni comuni sau de complementaritate. Acesta consideră, raportat la noțiunea de complemntaritate, că două sau mai multe abordări distinct ar putea fi combinate util, pentru a maximiza eficiența pentru client. Puterile ambelor abordări contribuie atunci la produsul final. Un exemplu reprezentativ în acest sens este reprezentat de teoria cognitiv-comportamentală. Aceasta a fost initial bazată pe conceptul de S-R ( stimul urmat de răspuns). Mai târziu acest lucru a fost schimbat cu conceptual de S-O-R ( stimul-organism-raspuns), atunci când a fost conștientizat faptul că, lucrul direct cu gândurile și cognițiile iraționale al persoanei ar afecta în mod substantial procesul de schimbare.

Neuro-știința – sursă de integrare în terapii

Interesul pentru neuro-știință și neuro –biologie a luat o tot mai mai amploare în zilele noastre. Aceasta constituie o punte de integrare între terapeuți și diverse alte orientări.

Un exemplu reprezentativ în acest sens îl reprezintă accentul pus pe sprijinirea proceselor neuro –biologice, cum ar fi armonizarea între un copil și mama/alții, care poate furniza dovezi puternice bazei bilogice pentru atașare. Din punct de vedre therapeutic una dintre cele mai notabile descoperiri, care a apărut recent în urma cercetărilor despre copii, este natura reglatoare integrativă și mutuală între părinte-copil care este reflectată în diadele terapeutice. Această idee de co-creare a relațiilor evidențiază multe dintre abordările relaționale contemporane în psihoterapie.

În concluzie informațiile care alimentează diferitele abordări ale psihoterapiei integrative au avut la baza mai multe surse : teoreticieni ( care au comparat diferite ipoteze de bază), clinicieni în domeniu ( care s-au mutat treptat spre o practică mai integrative), și din cercetări asupra rezultatelor din psihoterapie.

CAPITOUL II

Psihanaliza – istoric, structură și topică

Istoric

Termenul de psihanaliză a fost inventat de Sigmund Freud în 1896 pentru a denumi o metodă particulară de psihoterapie, sau cura prin cuvânt, provenită din procedeul cathartic al lui Josef Breuer și întemeiată pe exploatarea inconștientului cu ajutorul asocierii libere la pacient și al interpretării la psihanalist. Asocierile libere ale subiectului sunt garantul interpretării psihanalitice, care în „psihanaliza aplicată” se poate extinde și la creații umane, pentru care nu se pune problema „asocierii libere”. Extinderea acestei noțiuni presupune includerea în sfera ei de definire a unui vast domeniu teoretic, cuprinzând disciplina întemeiată de Freud și dezvoltată de alți teoreticieni, continuatori ai lui, sau deschizători de noi școli de gândire, care sistematizează de fapt, rezultatele obținute din sfera practicii, adică a utilizării acelei metode de investigare ce pune în evidență semnificațiile inconștiente ale cuvintelor, acțiunilor, producțiilor imaginare (vise, fantasme, deliruri) aparținând unui subiect.

„Psihanaliza, afirmă Freud, este în primul rând numele unui procedeu de cercetare a proceselor psihice, care nu sunt altminteri accesibile; în al doilea rând este o metodă de tratare a tulburărilor nevrotice care se bazează pe această cercetare; în al treilea rând ea este o serie de idei psihologice obținute pe astfel de căi, care se întrepătrund pentru a forma treptat o nouă disciplină științifică” .

Considerată, fie demers de cunoaștere a proceselor psihice, metodă de ajutor pentru psihicul în suferință sau corp teoretic despre funcționarea psihică, ipostaze aflate în strânsă corelație, psihanaliza își are sursa în concepția freudiană privind tehnica tratamentului psihanalitic. Elaborată în mod progresiv începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, s-a consolidat treptat, continuându-și însă evoluția și astăzi, dat fiind că este o știință umană în permanentă prefacere. „O disciplină de un tip neobișnuit nu se bazează, afirma părintele ei, după cum aș dori să subliniez încă de la început, pe speculație, ci pe experiență și conform acestei proveniențe, nu este încheiată ca teorie.

Oricine este pregătit să contribuie la elaborarea ei se poate convinge, pe baza propriilor sale investigații, de corectitudinea sau incorectitudinea ipotezelor pe care le conține și poate să participe în acest fel, la dezvoltarea ei viitoare”.

În 1922 în „Psihanaliza și teoria libidoului”, Freud dă cea mai precisă referire la „pilonii de bază ai psihanalizei” susținând următoarele: „Presupunerea unor procese psihice inconștiente, recunoașterea teoriei rezistenței și a refulării, aprecierea sexualității și a complexului Oedip sunt conținuturile principale ale psihanalizei și fundamentele teoriei ei, și cine nu poate să le aprobe pe toate nu ar trebui să se numere printre psihanaliști”.

Dacă au acceptat întotdeauna să se recunoască în această definiție a psihanalizei, freudienii de toate tendințele nu au încetat totuși să se înfrunte și să se despartă din pricina problemei tehnicii psihanalitice și a analizei didactice.

Inspirându-se din modelul darwinian, Freud a dorit să alăture psihanaliza, științelor naturii sau cel puțin să-i asigure un statut de „știință naturală”, ori, în calitate de moștenitoare a „medicinii sufletului”, psihanaliza provenea dintr-o altă tradiție a științei, potrivit căreia, arta de a vindeca, consta mai puțin în a demonstra validitatea unei deducții, ci mai curând, a elabora un discurs capabil să descifreze un adevăr simbolic și subiectiv.

Din cauza acestei duble apartenențe, la domeniul științelor naturii și la acela al artelor interpretării au existat respingeri referitoare la caracterul științific al tehnicii terapeutice. Dar istoria psihanalizei arată că rezistențele ce i-au fost opuse , ca și conflictele ei interne, au reprezentat întotdeauna simptomul progresului ei activ, al propensiunii de a-și creea dogme și al capacității de a le respinge.

Față de celelalte terapii ale sufletului și psihicului bazate și ele pe cura prin cuvânt și grupate în diferite școli de psihoterapie, psihanaliza este singura care se revendică de la sistemul de gândire freudian, care urmează o tehnică a curei și a transmiterii clinicii bazată pe transfer și pe obligația terapeutului de a fi urmat el însuși o psihanaliză (didactică, urmată de control sau supervizare) și în a cărei concepție despre psihism intră principalele definiții freudiene ale inconștientului .

Termenul de inconștient a fost folosit înainte de Freud pentru a desemna în mod global nonconștientul. Freud se detașează însă de psihologia de până la el printr-o prezentare metapsihologică a problemei, adică printr-o descriere a proceselor psihice din punct de vedere dinamic, topic și economic.

Experiența curei a scos în evidență faptul că psihismul nu este reductibil la conștient și că anumite „conținuturi” devin accesibile conștiinței numai o dată depășite rezistențele. În același timp această viață psihică este plină de idei eficiente, deși inconștiente, care însă constituie sursa simptomelor. Freud emite supoziția că există „instante psihice separate”, inconștientul fiind un „loc psihic” aparte, pe care trebuie să ni-l reprezentăm, nu ca pe o a doua conștiință, ci ca pe un sistem care are conținuturi, mecanisme și energie specifice.

2.2.Structură și topică

Modul de organizare al personalității este oarecum particularîn psihanaliză. Însăși noțiunea de personalitate este desemnată de Freud sub denumirea de aparat psihic – un system functional cu organizare specifică, sub forma unui model ierarhic stratificat, format dintr-o serie de instanțe specializate din punct de vedere functional și dispuse succesiv de jos în sus.

S.Freud a elaborat două topici sau teorii ce presupun o diferențiere a aparatului psihic întrun anumit număr de sisteme dotate cu caracteristici sau funcți diferite și dispuse întro anumită ordine unele în raport cu celălalte, ceea ce permite metaforic considerarea lor drept locuri psihice cărora li se poate da o reprezentare figurată spațială și în care inconștientul este instanța cea mai primitive, cea mai elementară a vieții psihice.Ea este constituită din pulsiunile instinctive, veritabile forte biologice care tind în mod permanent a se descărca în sfera conștientului.

Prima Topică

În prima organizare a aparatului psihic, adică în prima topică instanțele constitutive sunt: inconștient, preconștient, conștient, fiecare cu o anumită funcție, un tip de proces, o anumită energie de investire, definindu-se prin conținuturi reprezentative. Freud situează între fiecare dintre aceste instanțe cenzuri care inhibă și controlează trecerea dintr-una în alta.

„Inconștientul” cuprinde conținuturile refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul preconștient-conștient, ca și fantasmele originare, ca scheme preindividuale care informează experiențele libidinale infantile ale subiectului. Reprezentările inconștiente sunt organizate, așadar, în fantasme, scenarii imaginare, de care pulsiunea se fixează și care pot fi concepute ca niște veritabile puneri în scenă ale dorinței. De origine infantilă, dorințele inconștiente sunt întotdeauna active, atemporale, „nici modificate și nici ordonate în timp”. Ele sunt acționate de mecanismele specifice procesului primar, adică ascultă de principiul plăcerii; în acest caz reprezentările inconștiente se supun legilor deplasării și condensării, deosebit de vizibile în vise: condensarea permite acumularea într-un singur element a unei suite de idei, procesul afectând și cuvintele, adesea tratate ca lucruri, prin omofonie și asonanță, în timp ce deplasarea indică o centrare a ideilor onirice asupra unui element, în aparență de mai mică importanță.

„Preconștientul” desemnează un alt sistem al aparatului psihic, distinct de sistemul inconștient, cuprinzând operații și conținuturi, care nu sunt prezente în câmpul actual al conștiinței, dar se diferențiază de conținuturile sistemului inconștient prin faptul că rămân accesibile conștiinței (cunoștințe, amintiri neactualizate, pe care însă subiectul le poate evoca, etc.).

Este situat între sistemul inconștient și conștiință, fiind separat de primul prin cenzură, care caută să interzică elementelor inconștiente calea către preconștient și conștient, dar în același timp, el comandă accesul unor conținuturi proprii la conștiință și motricitate. Freud atribuie trecerea de la preconștient la conștient unei „cenzuri secunde”, care se deosebește de cenzura propriuzisă (cea dintre inconștient și preconștient), prin aceea că deformează mai puțin decât selecționează, funcția sa constând mai ales în evitarea accesului la conștiință a unor preocupări perturbatoare. Numai reprezentările pot fi numite inconștiente sau preconștiente, o impulsie, care nu poate fi obiect al conștiinței, este doar „reprezentată” în cele două instanțe „subconștiente”.

Reprezentarea preconștientă este legată de limbajul verbal, de „reprezentări de cuvinte”. În general preconștientul desemnează ceea ce este implicit prezent în activitatea mentală, fără a fi considerat totuși obiect de conștiință.

„Conștientul” este un loc special al aparatului psihic, loc separat de inconștient prin preconștientul, care constituie trecerea obligatorie, pentru un eventual acces la conștient. Primește informații atât din lumea interioară cât și din cea exterioară.

Din punct de vedere economic el se caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mișcă liber, aptă de a suprainvesti mecanismul atenției. Prin proximitatea conștient-conștiință, Freud opune „conștientul” interpretării date conștiinței de filosofii din vremea sa, care o considerau esența psihismului, facultatea care îi permite omului să ia cunoștință de lumea exterioară, ca și de ceea ce se petrece în el însuși și, conform ei, să-și guverneze comportamentele. Experiența sa clinica l-a determinat să afirme despre conștiință, că este doar o parte a psihicului, că nu are cunoștință de anumite fenomene și nu poate guverna toate comportamentele. „Conștientizarea este pentru noi, scrie Freud, un act psihic deosebit, diferit și independent de procesul de formare sau reprezentare a unei idei, și conștiința ni se pare ca un organ de simț , care percepe un conținut care este dat în altă parte” .

Actul psihic care permite acest „a deveni conștient” este susținut, prin urmare, de atenție, a cărei orientare favorizează trecerea spre conștient a reprezentărilor preconștiente, în măsura în care energia investită în ele forțează aceasta trecere. „Inconștientul” nu poate deveni „conștient” în afara curei psihanalitice, care trebuie să permită conștientizarea proceselor refulate (întoarcerea refulatului).

Freud a urmărit prin această primă topică, prezentată în capitolul VII al Interpretării visului (1900) și în Proiect de psihologie (1895) să facă inteligibilă complexitatea funcționării psihice, fragmentând-o și atribuind diverselor părți ale aparatului psihic câte o funcție particulară.

A conferit, de asemenea, unui proces care se desfășoară în timp, o ordine determinată de succesiune. Distincția instanțelor aparatului psihic, ca și separarea dintre Inconștient, Preconștient și Conștient se încadrează într-o viziune dinamică asupra psihicului, esențială psihanalizei, conform căreia sistemele se află în conflict unul cu celălalt. Ea se verifică în cură, mai ales prin următoarele trăsături: mărturisirea unor conținuturi preconștiente poate provoca reticențe, pe care aplicarea regulii asocierii libere este menită să le elimine; recunoașterea conținuturilor inconștiente se lovește de rezistențe, la rândul lor inconștiente, pe care analiza trebuie progresiv să le interpreteze și să le depășească, fiind de la sine înțeles că reticențele se bazează cel mai adesea pe rezistențe; conștiința joacă un rol important în dinamica conflictului (evitare conștientă a dezagreabilului, reglare a principiului plăcerii) și în cadrul curei psihanalitice (funcția și limita conștientizării), dar ea nu poate fi definită ca unul din polii conflictului defensiv.

Problema automatismului de repetiție care guvernează aparatul psihic, dincolo de principiul plăcerii, dificultățile apărute în jurul noțiunii de „Ich” (eu și/sau subiect), în parte conștient, în parte inconștient, luarea în considerare a apărărilor inconștiente, ceea ce interzice suprapunerea polilor conflictului defensiv cu sistemele definite anterior: refulatul cu Inconștientul, iar eul cu sistemul Preconștient-Conștient, diversele identificări în constituirea persoanei și a formațiunilor permanente pe care le crează în aceasta (idealuri, instanțe critice, imagini de sine), l-au determinat pe Freud să se conformeze mai bine modalităților de surprindere a conflictului psihic și începând din 1920, să elaboreze o altă concepție asupra aparatului psihic, numită cea de a doua topică.

A doua topică

Acum părțile implicate în conflict sunt: sinele, ca pol pulsional, eul, ca instanță de apărare, supraeul, ca sistem de interdicții.

Aceste trei instanțe ale aparatului psihic nu fac inoperante delimitările precedente dintre Inconștient, Preconștient și Conștient, ci conferă o imagine mai apropiată de complexitatea psihismului, oferind posibilitatea unei înțelegeri la un alt nivel de profunzime a modului lui de organizare.

Funcțiile recunoscute sistemului preconștient sunt în majoritatea lor înglobate în eu, care este în mare parte inconștient, Freud insistând mai ales asupra acestui aspect atestat de clinică și, în mod special, de rezistențele inconștiente din cură.

În cea de a doua topică, eului i s-au atribuit cele mai diverse funcții: controlul motricității și al percepției, proba realității, anticiparea, ordonarea temporară a proceselor mentale, gândirea rațională etc., dar și nerecunoașterea, apărarea compulsivă contra revendicărilor pulsionale, raționalizarea, funcții care pot fi grupate în perechi antinomice: pulsiunile și satisfacerea lor, insight și raționalizare, cunoaștere obiectivă și deformare sistematică.

Punând accentul atât pe caracterul eterogen al eului ca și pe relativă lui autonomie, Freud îl prezintă ca esențial moderator între exigente contradictorii: este supus unei triple servituți fiind amenințat de trei tipuri de pericole cum ar fi, cele care vin din lumea exterioară, cele ale libidoului sinelui și cele ale severității supraeului.

Restructurarea teoriei pulsiunilor și evoluția conceptului de Eu au presupus și o altă diferențiere în gândirea freudiană. Dacă inițial, conflictul nevrotic era definit prin opoziția dintre pulsiunile sexuale și pulsiunile eului, acestea din urmă având un rol primordial în motivarea apărării, începând cu anii 1920-1923, grupul de pulsiuni ale eului își pierde autonomia și este integrat în marea opoziție, pulsiuni ale vieții – pulsiuni ale morții, aparținând de acum înainte, încă de la origine, noii instanțe a sinelui.

Sinele, ca instanță împotriva căreia se exercita apărarea, nu mai este definit ca pol inconștient, ci ca pol pulsional al personalității. În acest sens sinele este conceput ca „marele rezervor”al libidoului și, mai general, al energiei pulsionale, energia utilizată de eu fiind luată de la acest fond comun, mai ales sub forma „energiei desexualizate și sublimate”.

Freud reia, în legătură cu sinele, cea mai mare parte a proprietăților care definesc în prima topică sistemul inconștient și care, deși nu se caracterizează prin relațiile specifice organizării eului, nu sunt lipsite de o anume organizare specifică (mișcările pulsionale contradictorii coexistă fără a se suprima una pe alta și fără a se sustrage una alteia). Expresie psihică a pulsiunilor, conținuturile sale inconștiente sunt de origini diferite; în parte este vorba de tendințe ereditare, de determinări înnăscute, de exigente somatice, iar în parte de fapte dobândite, de ceea ce provine din refulare.

„Supraeul” este marea inovație a celei de a doua topici, rolul său fiind echivalent cu cel al unui judecător sau cenzor în raport cu eul. Are drept funcții, conștiința morală, autoobservarea, formarea idealurilor. „Nu există altceva în noi, scrie Freud, pe care să îl separăm cu atâta regularitate de eul nostru și să i-l opunem, cum este tocmai conștiința morală. Eu simt înclinația să fac ceva de la care mă aștept să producă plăcere, dar nu o fac cu motivația: conștiința mea morală nu o permite. Sau, am permis ca expectativa plăcerii, supradimensionată, să mă determine să fac ceva împotriva căruia vocea conștiinței morale a ridicat obiecții, iar după faptă, conștiința mea morală mă pedepsește cu reproșuri scrupuloase, mă face să simt regretul pentru această faptă. Aș putea spune simplu că instanța specială, pe care încep să o deosebesc în eu, este conștiința morală, dar este mai prudent să mențin această instanță drept de sine stătătoare și să consider conștiința morală una dintre funcțiile ei, iar autoobservarea, indispensabilă pentru activitatea de judecător, este alta. Și pentru că este apanajul recunoașterii unei existențe separate, ca lucrului să i se dea un nume propriu, voi denumi de acum încolo această instanță în eu drept Supraeu” .

Supraeul face parte așadar din eu și totuși poate fi separat de acesta, deoarece eul se poate lua el însuși ca obiect, putându-se cliva, așa cum se întâmplă în delirul de observație, când bolnavii aud voci care le comentează faptele și gesturile, voci care îi urmăresc pentru a-i pedepsi. Delirul de observație ne arată o instanță judiciară separată de eu, situată în realitatea exterioară. Dar ea se poate găsi în interior, aparținând chiar eului și având funcția de a ne pedepsi prin reproșuri dureroase.

Numele ei este conștiința morală. Constituirea supraeului poate fi considerată ca un caz de identificare reușită cu instanță parentală, în sensul că supraeul copilului nu se formează după imaginea părinților, ci după imaginea supraeului acestora, căpătând același conținut și devenind reprezentantul tradiției, al tuturor judecăților de valoare, care se mențin astfel din generație în generație.

Înainte de a introduce și de a defini astfel supraeul, clinica și teoria psihanalitică admiseseră deja locul ocupat în conflictul psihic de funcția care urmărește interzicerea realizării și conștientizării dorințelor.

Mai mult decât atât, Freud afirma că o asemenea cenzură poate acționa într-o manieră inconștientă, fapt care diferenția de la bun început concepția sa de concepțiile clasice asupra conștiinței morale. De asemenea, el nota că autoreproșurile caracteristice nevrozei obsesionale nu sunt în mod necesar conștiente. Subiectul care suferă de compulsii și interdicții se poartă ca și cum ar fi dominat de un sentiment de vinovăție, pe care totuși îl ignoră în întregime, așa încât el poate fi numit, sentiment de vinovăție inconștient, în ciuda aparentei contradicții în termen.

A doua topică nu se limitează a pune în acțiune relațiile dintre cele trei instante; ea diferențiază în ele formațiuni mai specifice, cum ar fi de exemplu, eu ideal sau ideal al eului și în consecință introduce, în afară de relațiile intersistemice, relații intrasistemice. În același timp ea conferă o importanță deosebită relațiilor de dependență, care există între diferitele sisteme și, mai ales, descoperă în eu, chiar în activitățile lui adaptative, satisfacerea unor revendicări pulsionale.

Psihanaliza, concepută de Freud, ca psihologie abisală, privește viața psihică din trei puncte de vedere: dinamic, economic, topic. Viziunea dinamică – abstracție făcând, preluarea stimulilor externi – se referă la jocul forțelor care se sprijină sau se împiedică reciproc, se îmbină între ele, se reunesc în compromisuri etc. Aceste forțe sunt inițial toate de natura pulsiunilor, deci de proveniență organică, evidențiate printr-o capacitate (somatică) impunătoare (compulsie la repetiție) și își găsesc reprezentarea în idei investite afectiv.

Analiza observației duce la stabilirea a două grupuri de pulsiuni, așa-numitele pulsiuni ale eului, al căror țel este autoafirmarea și pulsiunile obiectului, care au drept conținut relația cu obiectul.

Speculația teoretică freudiana presupune existența a două pulsiuni fundamentale aflate la baza pulsiunilor manifeste ale eului și ale obiectului: pulsiunea care tinde spre o unificare tot mai strânsă a vieții psihice Erosul (manifestarea forței erosului se numește în psihanaliză libido) și pulsiunea de distrugere, Thanatos, care duce la dizolvarea a ceea ce este viu. Considerația economică presupune că reprezentările psihice ale pulsiunilor sunt investite cu cuantumuri de energie.

Aparatul psihic are tendința de a împiedica o stază a acestor energii și de a ține cât se poate de scăzută suma totală de excitații care îl împovărează. Astfel, derularea proceselor psihice este reglementată automat de principiul plăcerii – neplăcerii, neplăcerea aflându-se oarecum în legătură cu o sporire a excitației, plăcerea, cu o diminuare a ei.

Principiul originar al plăcerii suferă pe parcursul dezvoltării individului o modificare prin luarea în considerare a lumii exterioare (principiul realității), aparatul psihic învățând să amâne satisfacerile plăcerii și să suporte pentru ceva timp, senzațiile de neplăcere. „Punctul de vedere topic concepe aparatul psihic ca pe un instrument compus și încearcă să constate în ce locuri ale lui se desfășoară diferitele procese psihice.

După cunoștințele noastre actuale aparatul psihic se împarte într-un „Se” (sine), care este purtătorul mișcărilor pulsionale, un „Eu”, care reprezintă partea cea mai superficială, modificată prin influența lumii exterioare a Se-ului, și un „Supraeu”, care domina Eul și reprezintă inhibițiile pulsionale caracteristice pentru om.”

Referindu-se la modalitatea psihanalizei de a concepe viața psihică a omului, Freud face următoarea precizare: „Nu trebuie presupus că aceste reprenzentări atât de generale sunt premisele muncii psihanalitice. Sunt mai degrabă rezultatele ei cele mai târzii și supuse reviziei. Psihanaliza se bazează cu siguranță pe observația faptelor vieții psihice, de aceea suprastructura ei teoretică este incompletă și se află în veșnică transformare.

În schimb, să nu ne mirăm că psihanaliza, care vroia inițial să explice numai fenomene psihice patologice, a ajuns să dezvolte o psihologie a vieții psihice normale. Justficarea în acest sens a reieșit din descoperirea că visele și actele ratate ale oamenilor normali au același mecanism ca și simptomele nevrotice”

Jacques Lacan este singurul dintre marii interpreți ai doctrinei lui Freud care a parcurs-o, nu pentru a o depăși sau conserva, ci pentru „a reveni literalmente la textele freudiene”, teoria lui fiind considerată „o continuare ortodoxă a respectivelor texte”. Lacanismul aparține așadar constelației freudiene, în măsura în care se recunoaște în această doctrină, și se distinge clar de alte școli de psihoterapie, prin adeziunea, atât la psihanaliză, adică la cura prin intermediul cuvântului, că singura cale a tratamentului psihic, cât și la conceptele freudiene fundamentale: inconștientul, sexualitatea, transferul, refularea, pulsiunea.

Pentru Lacan psihanaliza postfreudiana a uitat că experiența psihanalitică este aceea prin care subiectul este confruntat cu adevărul destinului său legat de omniprezența discursului, prin care el este prezent și situat spațio-temporal. Cum nu există în psihanaliză adevăr și semnificație în afara câmpului vorbirii și limbajului, este necesar să se recunoască, o dată cu heteronomia relației interumane, heteronomia ordinii simbolice.

Dacă orice expresie verbală are o adresă, descoperirea freudiană se clarifică prin distincția între cel cu care subiectul se identifică în dialog și Celălalt, adică locul de unde se pune pentru el problema existenței sale privind sexul său și contingența sa în ființare, înnodate în simbolurile procreației și ale morții. Această problemă pune în evidență determinarea legii simbolice, care fondează alianța și rudenia, lege pe care Freud a recunoscut-o ca motivație centrală în inconștient, sub denumirea de complexul lui Oedip, lege identică cu ordinul limbajului, deoarece prin denumirile rudeniei și prin interdicții se înnoadă firul urmașilor.

De aceea subiectul se constituie în locul Celuilalt, în dependența de ceea ce se articulează aici ca discurs, considerat ca un lanț simbolic, în care el, subiectul este jucat ca un pion. Inconștientul este așadar discursul celuilalt, discurs structurat ca un limbaj, cuprinzând un lanț de elemente discrete, care subzistă în alteritate cu subiectul și urmărește să se interfereze în locurile oferite de discursul efectiv, generând simptome.

Perseverența lanțului (repetiția freudiană) impune recunoașterea inconștientului. Cuvintele sunt tratate ca lucruri, au deci valoare prin țesătura lor și prin conexiunile literale, după exemplul poeziei. Ele se pretează la dislocare și cezură, după jocul „limbii”, în care subiectul din inconștient se poate face înțeles, iar simptomul se lasă scris. Elementele lanțului inconștient, litera sau secvența semnificantă, care în ele însele sunt lipsite de semnificație și nu au cezură, își capătă valoarea din ceea ce pot face să irumpă, pe cale ocolită, în limba vorbită, ca semne ale unei dorințe interzise.

În acest context, Lacan, numește funcție simbolică, principiul inconștient unic în jurul căruia poate fi organizată multitudinea situațiilor proprii fiecărui subiect. În cura analitică, omul vorbește deoarece simbolul a făcut din el om, iar psihanalistul este un practician al funcției simbolice, un subiect presupus a ști. El descifrează o rostire tot așa cum comentatorul adăugă un comentariu unui text original.

„Născută într-o perioadă de criză a societății occidentale, psihanaliza nu poate în niciun caz deveni, în concepția lacaniana, instrumentul unei adaptări a individului la societate. Deoarece e rezultatul unei dezordini a lumii, ea este condamnată să trăiască în lume concepând dezordinea lumii ca pe o dezordine a conștiinței. Iată de ce, exact în momentul în care enunța acest principiu, conform căruia fiecare subiect se determina prin apartenența sa la o „ordine simbolică”, Lacan lansa și o altă teză potrivit căreia recunoașterea acestei apartenențe este, pentru subiect, sursa unei sfâșieri originale și a unei inevitabile nevroze” .

CAPITOLUL III

Mecanismele de aparare ale eului

3.1.Scurt istoric

În 1972 și 1973, Anna Freud și Joseph Sandler poartă un dialog continuu referitor la tema apărărilor, ce se finalizează cu publicarea cărții lui Sandler Autoanaliza apărărilor. Convorbiri cu Anna Freud (1985/1989), în care aceste mecanisme sunt numite un gen de mașinărie mentală inevitabilă, ceea ce denotă caracterul lor inconștient, un sistem bine pus la punct și dinamic.

Anna Freud scrie, pe de o parte, despre apărarea împotriva pulsiunii, ce apare datorită angoasei provocate de Supraeu în nevroza adultului, temerii de o amenințare reală la copil și angoasei pulsionale, iar pe de alta, despre apărarea împotriva unui afect neplacut, chiar dacă aceste delimitări sunt inseparabile în psihic.

Știm că pulsiunea în esența ei nu are nimic periculos, nu este rea sau bună, nu este normală sau anormală, doar există și atât; numai în drumul său către Eu ea se metamorfozează, diferitelor tendințe pulsionale li se asociază un afect care poate fi plăcut sau nu, afect care la începutul vieții a fost generat de interacțiunea dintre pulsiunile copilului și lumea externă, care între timp a devenit internalizată, construindu-ne ca personalități, caractere umane.

Sinele rămîne aproape neschimbat de-a lungul întregii vieți, dar Eul nu poate fi mai slab, mai puternic, mai rigid, mai stabil, mai instabil în funcție de stadiul de dezvoltare psihică și biologică; doar prin el putem cunoaște dinamica inconștientă, căci și el este produsul conflictului dintre Sine și lumea externă; Eul menține echilibrul între presiunea pulsională ce tinde să se descarce și cea generată de nedescărcare, se acomodează în timp cu amânarea împlinirii dorințelor, găsește alte moduri de satisfacere acceptate social, astfel dezvoltându-se, crescând, maturizându-se; dar există perioade în viața fiecăruia când atacul pulsional e atât de mare, încât stabilitatea Eului este zdruncinată; în adoleșcență creșterea libidoului intensifică pulsiunile agresive, foamea devine voracitate, iar răutatea din perioada de latență se transformă în comportament antisocial al adolescentului, arhaicul iese la suprafață; Eul, pentru a evita consecințele ce ar decurge din descărcarea brută a pulsiunilor, încearcă să se apere prin toate mijloacele, se rigidizează, fuge de războiul pulsional refugiindu-se în lumea ideilor, a raționalului rece, pendulează între ascetism și exces, trece de la o extremă la alta, sau se prăbușește, Sinele trecând la satisfacerea neinhibată a pulsiunilor. Depășirea acestui conflict dintre Eu și Sine are loc doar atunci când a avut loc o elaborare, când s-au întins punți între extreme, când s-a încheiat pactul între instanțele psihice, când Eul a devenit plastic, tolerant în fața pulsiunilor.

O altă contribuție importantă în domeniul apărărilor, mai ales a celor arhaice, este a Melaniei Klein, care vorbește despre clivajul Eului si al obiectului, controlul ominpotent al obiectului, negarea realității psihice, idealizare și identificare proiectivă. Pornind de la cea de a doua teorie a pulsiunilor, Melanie Klein are o altă viziune referitoare la proiecție și introiecție, pe care le concepe ca fiind tocmai procesele prin care se dezvoltă și se diferențiază Eul de lumea exterioară și nu ca intrând în acțiune după ce o oarecare diferențiere a avut deja loc.

După cum afirmă Daniel Widlocher, toate comportamentele noastre pot fi considerate niște mecanisme de apărare și că toate atitudinile noastre, fără excepție, fie ele atitudini exterioare sau comportamente manifeste ori atitudini mentale, au funcții de apărare în raport cu ceva.

3.2.Definirea mecanismelor de apărare

Majoritatea autorilor dau propria definiție mecanismelor de aparare.

Pentru Laplanche și Pontalis (1967), mecanismele de apărare reprezintă diferetele tipuri de operații în care apărarea se poate concretiza, pntru a suprima orice schimbare susceptibilă de a une în pericol integritatea și constanța individului biopsihologic.

Pentru Widlocher, apărarea reprezintă ansamblul operaților a căror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, făcând în așa fel încât unul dintre elementele acestuia să fie incaccesibil experienței constiente.

Pentru M.Sillamy (1980), apărarea este un mecanism psihologic inconștient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigențele instinctuale și legile morale și sociale.

Braconnier consideră că noțiunea ,,mecansme de apărare” înglobează toate mijloacele la care Eul recurge pentru a stăpânii, controla și canaliza pericolele interne și externe.

Pornind de la aceste definiții și ținând seama de diferitele aspecte descrise și de discuțiile purtate în jurul subiectului, putem spune ca mecanismele de apărare sunt procese psihice inconștiente care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă și/sau externă și ale căror manifestări comportamentale, idei sau afecte pot fi conștiente sau inconștiente.

3.3. Împotriva cui se apără Eul?

În Eul si mecanisele de apărare, A.Freud desemnează două ținte ale mecanismelor de apărare: pulsiunile sinelui și afectele legate de aceste pulsiuni.

Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse să rămână în inconștient. Ele încearcă să pătrundă în conștient pentru a fi satisfăcute, motiv pentru care apar fregvent conflicte.

Cea de-a doua țintă a mecanismelor de apărare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui- iubirea, gelozia, durerea sau doliul- care vor fi supuse unor măsuri variate pe care Eul le adoptă pentru a le putea ține sub control și vor suporta așadar anumite transformări.

Laplache și Pontalis (1967) consideră că apărarea este dirijată în general pulsiunii și selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată pulsiunea (amintiri, fantasme), a situațiilor ce pot favoriza apariția pulsiunilor dezagrabile pentru Eu care favorizeza apariția afectelor neplăcute.

Din ce motiv se apără Eul?

Potrivit A.Freud, în cazul apărărilor car au ca țintă pulsiunile pot fi reținute trei motive:

Teama Supraeului. Din cauza acestei temeri a Supraeului, care împiedică pulsiunea să intre în sfera conștientului și implicit să fie satifăcută, Eul se apără, un bun exemplu fiind nevrozele adultului.

Teama reală, fregvent întâlnită în nevrozele infantile, se referă la repercursiunile pe care le poate avea satisfacerea pulsiunii.

Teama că intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Acest motiv se întâlnește la copii și apare ulterior în anumite perioade de transformare fiziologică, precum pubertatea sau menopauza (manifestări normale), și la începutul unui puseu psihotic (manifestări patologice).

Nevoia de sinteză resimțită de Eu. Această nevoie este legată de faptul că Eul adult are nevoie de o anumită armonie între tendințe opuse cum ar fi: pasivitatea și activitatea, homosexualitatea și heterosexualitatea, etc.

Aceste motive au în comun faptul că, apărându-se Eul se supune principiului realității. Presupunând că, în ciuda opoziției Supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge să își găsesască satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o senzație de plăcere, întrucât satisfacerea unui instinct este întotdeauna plăcută la început. Mai târziu însă, sentimentele de culpabilitate generate de inconștient sau legate de regulile sociale impuse de lumea exterioară, produc repulsie.

3.4.Ce înseamnă o apărare reușită?

Afirmațiile Annei Freud cuprinde patru idei de bază, si anume:

Reușita unei apărări trebuie provită din punctul de vedere al Eului, și nu în funcție de lumea exterioară, de adaptarea la această lume.

Critriile de reușită sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în conștient a pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de neplăcere.

În cazul particular al refulării, reusita apărării este afectivă atunci când orice conștientizare dispare.

O apărare reușită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv domeniul conștiiței ori domeniul competenței Eului sau falsifică realitatea. O apărare reușită poate avea consecințe nefaste pentru sănătate sau pentru dezvoltarea ulterioară.

Fenichel face următoarele referiri cu privire la apărările reușite și la cele eșuate:

Apărările reușite- pe care le dsemnează prin termenul generic sublimare- nu blochează descărcarea unei pulsiuni. În schimb, se înregistrează o înlocuiere a obiectului pulsiunii și /sau o modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviată spre o țintă non-sexuală. În acestă categorie intră și alte apărări, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau transformarea în contrariu;

Apărările care eșuează sunt patogene, întrucât Eul le utilizează foarte fregvent pentru a prevenii intruziunea pulsiunii înlăturate, deturnate dinspre conștiință. Scopul acestor apărări eșuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizează multă energie și trebuie menținute cu prețul unor mari eforturi. Aceste apărări interferează cu alte funcții ale Eului și pot antrena o suspendare parțială a unora dintre aceste funcții. Fenichel aduce aici în discuție exemplul leșinului ca funcție defensivă, care este însoțit de o oprire completă a tuturor funcțiilor Eului.

Sandler vorbind despre eșecul apărărilor, își afirmă concluzia că ,,simptomele sunt construite cu minuțiozitate ca măsuri ultime utilizate atunci când apărarea eșuează”; acst lucru se întâmplă pentru a conserva starea de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a îndeplini aceeași funcție ca și apărările, chiar dacă subiectul ar putea suferii din cauza durerii provocate de simptom.

Cât despre Anna Freud, aceasta precizează că ,, activitatea de apărare ar trebui să creeze o stare de echilibru între lumea interioară si cea exterioară, între cerințele interioare și cele exterioare”, și nu ar trebui să conducă la apariția unui simptom. Ea reafirmând faptul că simptomul deși evită ceea ce este mai rău, apariția acestuia nu este decât un compromis.

Construiind o teorie mai nuanțată decât Anna Freud, Vaillant (1993) considera că anumite apărări pot fi adaptative și că ele facilitază deopotrivă homeostazia psihică și adaptarea subiectului la lumea înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici:

Modul lor de funcționare vizează, de exemplu în cazul afectului, nu dispariția acestuia, ci mai degrabă prelucrarea lui și implicit reducerea durerii. De aceea se consideră că anticiparea sau reprimarea sunt mecanisme mai adaptative decât formațiunea reacțională, activismul și refuzul psihotic.

Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orintate mai degrabă către un termen lung. Anticiparea este astfel superioară acțiunii, întrucât ea permite, metaforic vorbind, ,, să plătești acum și să zbori mai târziu”.

Pentru a fi socotite adaptative, apărările trebuie să canalizeze sentimentele și nu să le blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge în mod sistematic la formațiunea reacțională, la fel de periculoase ca o defecțiune survenită la supapa de evacuare a vaporilor de la oala sub presiune pusă la foc.

O apărare trebuie să fie cât se poate de specifică. Metafora cea mai ilustrativă din acest punct de vedere este cea a cheii care se potrivește perfect în încuietoare, în comparație cu ciocanul de bătut la ușă.

Apărările adaptative îl fac pe utilizatorul lor plăcut, atrăgător pentru ceilalți. În schimb, folosirea unor apărări neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca supărător, insuportabil. Aici se stabilește o relație între Eu și ceea ce Vaillant consideră a fi ,, cel mai mare aliat” al acestei instanțe, adică alteritate.

3.5.Mecanismele de apărare

Înainte de a trece efectiv la prezentarea pe larg a celor mai importante mecanisme de apărare, este necesar să reluăm câțiva termeni folosiți de Freud, cum ar fi Sinele, Eul și Supraeul sau Conștient, Preconștient și Inconștient – acestea din urmă mult mai cunoscute publicului larg. Conform teoriei lui Freud, comportamentul este produs de conștient și de forțe instinctive. Freud este cel care introduce conceptul de "aparat psihic" și care a identificat trei niveluri ale psihicului într-o primă etapă de cercetare (înainte de 1920) și anume: conștientul, preconștientul și inconștientul.

Conștientul conține gândurile și sentimentele de care individul își dă seama la un moment dat, acționează după "principiul realității". Funcția lui principală este să răspundă la realitatea externă, de a evita pericolul, de a menține un comportament acceptat social.

Inconștientul conține amintiri "uitate", incluzând dorințe și impulsuri într-o proporție ridicată agresive sau sexuale, acționează după "principiul plăcerii". Acestea pot determina gânduri și comportamente conștiente.

Preconștientul conține gânduri ce nu sunt conștiente la un moment dat, dar care la nevoie sunt accesibile, acționând ca un filtru, cenzurând dorințele inacceptabile, permițând pătrunderea lor în conștient atunci când li se acceptă originile inconștiente.

După 1920, Freud își dă seama de anumite limite pe care le întâmpină această prezentare a aparatului psihic prin importanța prea mare pe care o acordă inconștientului și sexualității; dă o nouă clasificare, în care personalitatea este împărțită tot în trei structuri majore, dar în care Inconștientul/Id-ul este înlocuit cu denumirea de "Sine", Preconștientul/Ego-ul cu "Eul" și Conștientul/Super-ego este înlocuit cu "Supraeul". Cititorul obișnuit, este familiarizat cu vechea denumire.

Sinele, echivalentul inconștientului din vechea clasificare, conține toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile și instinctele și este fundamentul pe care se construiește personalitatea individului. Reprezintă impusurile nevoilor primitive (foame, sete, sex, agresiune, confort) și urmează dinamica biologică a individului. El se conformează principiului plăcerii și este prezent ca libido pur de la naștere.

Eul este echivalentul preconștientului și se dezvoltă pentru a satisface nevoile sinelui întrun mod acceptabil social și la fel, acționeaza pe principiul realității. Îi revine sarcina de coordonare a celor două instanțe în conflict. Are sarcina de-a conduce comportamentul pe o cale realistă de beneficiu a persoanei in acord cu impulsurile sinelui (nevoi), dar și cu regulile și contextul (social).

Eul trebuie să funcționeze conform principiului realității. Comparația clasică este aceea a unei săli de tribunal în care sinele este acuzatul (infractorul sălbatic prezumptiv), supraeul este procurorul (acuzatorul prin excelență, intolerant și bănuitor, atacând chiar Eul pentru orice “ilegalitate socială”), iar Eul este judecătorul (implicat, care trebuie să ia decizia cea mai bună pentru comportamentul persoanei de care răspunde în circumstanța internă și externă/socială dată), suportând presiunile celorlalte două instanțe intrate în conflict. Adesea Eul trebuie să bocheze impulsurile sinelui. Un bun exemplu este amânarea ca cel mai simplu mecanism de apărare sau – dacă vreți- de blocare temporară a impulsurilor sinelui. (Descrierea dezvoltării controlului sfincterian ca mugure al formării eului).

Dacă Sinele și supraeul sunt majoritar inconștiente, Eul are o mare reprezentare preconștientă unde se produc raționalizări primitive pentru a putea lua în considerare elemente de realitate. Este mai degrabă o raționalizare de simț comun, de bun simț. Eul este jumătate conștient și jumătate inconștient (nici o persoană nu poate fi complet conștientă de trăsăturile propri – exemplu fonația și ce anume poate să trădeze ea). Apariția Eului ca si cea a supraeului e oarecum concomitentă, începe între 1 și 3 ani și se conturează odată cu instaurarea cenzurii infantile și trecerea prin perioada oedipiană (între 3 si 5 ani). (Descrierea “Oedip-ului)

Ex : Cenzura infantilă este negarea/ reprimarea din memorie a unor acte anterioare care de acum devin ilicite, tabu (de exemplu manipularea sânilor mamei).

Ce pericole înlătură Eul? Pe de-o parte amenințarea lipsei satisfacerii nevoilor sinelui (neliniștea lipsei, frustrarea, sentimentul insatisfacerii inconștiente care se traduce prin angoasă), pe de altă parte pedepsele supraeului care pedepsește orice impuls și care se manifestă prin sentimente de rușine, culpabilitate, anxietate sau angoasă. (Angoasa- teama generalizată fără obiect, anxietatea existențială)

Pentru aceasta Eul folosește așa numitele mecanisme de defensă ale Eului față de angoasă, mai ales atunci când în situații sau contexte persoana este amenințată de impulsurile sinelui de-a încălca normele sau tabuurile sociale.

Supraeul, echivalentul conștientului din vechea clasificare, reprezintă cadrul individual al valorilor morale existente în cultura societații respective (influența mediului familial, școlar, rasial, național etc.). El indică persoanei ce "ar trebui sau nu ar trebui" să facă. Pe de altă parte individul trebuie să se adapteze la mediul extern (la început familial, fizic, și apoi- cel mai important – social) cu restricțiile, regulile normele și tabuurile externe pe care le internalizează, și care sunt, circumstanțial, sau permanent în conflict. El joacă rolul de critică si moralizare, opunându-se sinelui când acesta cere să I se satisfacă un impuls. Supraeul se formează in procesul de integrare familială și socială. Supraeul este perfecționist, idealist și sălășuiește majoritar în inconștient. În majoritate normele noastre ideale despre cum ar trebui să fim zac adânc în inconștient, formînd idealul de eu. Are o funcție reflexivă (privire critică asupra mecanismului intern și extern al persoanei) și una de depozitar al valorilor sociale și morale propri. Și este uneori o entitate liniștitoare prietenoasă și matură, înțeleaptă, nu doar cenzurantă și pedepsitoare. Introiectarea valorilor parentale servesc nu doar criticii și pedepsei ci si susținerii și încurajării parentale, și sunt fundamente ale mîndriei, curajului, și transmiterii ideilor culturii din care individul face parte.

Freud considera că aceste structuri ale personalității se afla într-un conflict permanent. Eul menține echilibrul între solicitările Sinelui, Supraeului și realitate. Pentru aceasta, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare care-i permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de Sine și Supraeu. Acestea sunt soluții inconștiente, utilizate de fiecare om pentru a se proteja de problemele vieții: anxietate, durere, vină etc. Utilizarea acestor strategii pentru a face față presiunilor vieții pe termen scurt este considerată normală, iar utilizarea lor pe termen lung este considerată periculoasă și poate deveni chiar patologică.

Dintre cele mai curente mecanisme de defensă descrise de Sigmund si Anna Freud amintim:

Amânarea/Anticiparea

Un mecanism temporar de defensă la presiunile sinelui sau ale supraeului. O acțiune impulsivă este amânată pentru a putea găsi o soluție mai favorabilă împlinirii nevoii dictate fie de sine (impuls sexual, furtul/impulsul de foame, dorința de-a domina „ntr-o dispută, sau chiar așteptarea la un WC ocupat), sau de supraeu (amânarea actul eroic impulsiv de-a sări în ajutorul unei persoane, sau acela de a ceda propria porție de mâncare când ne e foame, pentru a putea găsi o soluție de compromis mai bună – de exemplu a media în primul caz, sau a împărți porția, în al doilea). Este pandantul dialectic al anticipării, care poate fi exemplificat cu pregătirea pentru un disconfort viitor. (Ex. Pregătirea pentru o injecție, operație sau experiment dureros).

Represiunea/Refularea

Mecanismul prin care persoana reprimă propriile impulsuri sau dorințe plăcute sau alte informașii amenințătoare, excluzându-le din conștient. Aceste informații și afectul asociat nu dispar, ci continuă să influențeze comportamentul persoanei prin refulare în comportamente. In ”Psihopatologia vieții cotidiene”, Freud dă exemple de ”lapsusuri” care dezvăluie informația amenințătoare reprimată (O persoana ia trenul gresit, deoarece se teme/ nu doreste/ evită confruntarea cu persoana pe care in mod constient o vizitează) (un alt exemplu este acela al unui medic care prescrie un medicament – citez din memorie –pentru a persista (verweilen)simtomele unui pacient în loc de ”vindeca” (verheilen), desigur un pacient antipatic medicului. Dar presiunea afectului asociat informației reprimate constituie fondul dispozițional al actelor nevrotice, după Freud. Represia si refularea nu sunt considerate de unii mecanisme de defensă fiindcă aceasta preexistă Ego-ului însuși.

Aici avem ca subcategorie represiunea amintirilor (vezi și la “negare”). Cenzura infantilă folosește represiunea, refularea .Represiunea este unul din mecanismele primare ale tulburării obsesiv compulsive (alături de alte mecanisme de defensă). Subiecții cu OCD (Tulburere Obsesiv Compulsivă) încearcă să-și reprime impulsurile sau gândurile (de altfel deplasate) trăind compulsia. Represiunea își are loc și în adolescență (când adolescentul reprimă impusuri deranjante, pentru a apărea în propri ochi drept “adult serios”, adesea având activități compensatorii autoimpuse. E specifică și la cei religioși care în funcție de canonul religios îndepărtează gândurile ori impulsurile neconforme. (Vezi nuvela lui Tolstoi –“Părintele Serghei”.

Deplasarea

E mecanismul prin care Eul transferă (deplasează) afectele (emoții, idei sau dorințe) neacceptabile moral sau social de pe obiectul original al acestora spre un alt obiect mai acceptabil. Exemple: Un bărbat dorește o femeie dar există impedimente (refuz, e măritată, nu are curajul să o abordeze direct) si se apropie de fratele, mama sau familia acesteia.

Sau:

Dorința unui obsesional de-a controla și domina lumea se transferă asupra colecțiilor pe care le are și le ordonează precum dorește.

Sau:

Furia împotriva cuiva mai puternic sau superior (deci imposibil de exprima) este deplasată asupra altcuiva (copil, soție, subaltern) sau asupra unui obiect, precum la copii, asupra jucăriilor.

Negarea

Mecanismul prin care Eul determină persoana să nege evidența unei realități care nu îi este convenabilă. Este – dacă vreți – politica struțului care neagă existența amenințării băgând capul în nisip, deci negând realitatea. Ea poate fi o negare a unui afect, dorință, evidență neplăcută, de la minimalizare a realității (“strugurii sunt acrii”) până la negare totală (bolnavi de boli fatale care neagă boala, sau mame care neagă moartea copilului, construind delirant o realitate care o face să continue “îngrijirea” lui. Un alt bun exemplu este “uitarea” totală a unor întâmplări penibile sau neplăcute.

Regresia

Este întoarcerea Eului în faze anterioare de dezvoltare, infantile, în fața unei amenințări sau situații neplăcute. Persoana manifestă manierisme infantile, se joacă în loc să se confrunte cu situația la modul adult. Apărarea e una fantasmatică, individul se întoarce la o situație/perioadă în care era ocrotit iar “șarmul” de copil rezolva situația. E adevărat că regresia are adesea beneficii secundare creative, înlăturând cenzuri adulte și lăsând liberă creeativitatea. (exemplu cu proba Rorschach în care copiii pot semnifica figuri cu capul în jos, dar majoritatea adulților nu pot, cu excepția celor care sunt buni pedagogi – deci cei care pot regresa). Adesea în fața unor pericole oamenii recurg la comportamente infantile pentru a ventila amenințarea (la fel după trecerea unui pericol). Dar ea poate avea si caracter patologic – ducând la fixații ale afectului în perioade infantile precum în cazul multor femei care au fost violate in copilărie si revin adesea impulsiv la oferte sexuale pe care apoi le trăiesc culpabil

.

Proiecția

Este un mecanism de defensă prin care o persoană atribuie lumii exterioare lui propriile emoții, dorințe, gânduri, de obicei altor oameni. În fond persoana percepe propriile emoții ca fiind izvorâte din afară, de la ceilalți. Este mecanismul de externalizare cel mai important, atât în construcția imaginii subiective despre lume fie ea “normală”, dar subiectivă, fie delirantă, deci patologică. Adesea alții sau altul e vinovat de un eșec al meu fiindcă mi-e greu, penibil să mă confrunt cu propriile mele eventuale greșeli. El este și mecanismul gândirii de dorință. Ne facem planuri evaluînd situația în funcție de ce dorim să se întâmple și eșuăm din vina lumii nu din cauza evaluării noastre greșite. Natura e veselă sau tristă, lumea e rea sau bună în funcție de dispoziția noastră afectivă.

Paranoidul e mereu în centrul atenției altora (din motive de valoare, grandoare, sau dimpotrivă, de urmărire, de persecuție) când de fapt el își atribuie atenția lumii asupra sa. Există și o variantă în care proiecția este jumătate-jumătate, adică persoana se percepe ca fiind în altă persoană. Un exemplu clasic e cel al geloziei față de un partener din cauza unor propri gânduri de infidelitate, proiectate pe partener, sau false acuzații sau informații în funcție de propriile dorințe sau emoții. Aceste Identificări proiective încearcă să mențină iluzia completului control al propriilor emoții. Proiecția este cel mai mare gardian al imaginii eului.

Raționalizarea și intelectualizarea

Raționalizarea este producerea de scuze convenabile, persoana caută să se convingă pe sine că nu s-a produs nimic rău sau greșit în situații în care este evident că este în dubiu sau în situații producătoare de anxietate.

Intelectualizarea este o formă de izolare față de trăirile emoționale, față de viața sa pulsională, focalizându-se doar pe componentele intelectual – raționale ale situației, pentru distanțarea de trăire. O separare a emoțiilor de idei, o abordare formală a propriilor dorințe sau impulsuri îi fără reacție emoțională la ele. Pe de altă parte zonele emoționale izolate prin raționalizare sau intelectualizare suferă de incompleta rezolvare a conflictelor interne. Acesti oameni sunt superconștienți și scrupuloși în materie de morală și valori. Inflexibilitatea raționalizării se manifestă în perfecționismul și nevoia de control a persoanelor cu tulburare obsesiv-compulsivă. Aceste personalități tind parcă să țină lumea sub control prin atenția la amănunte, liste, reguli (adesea magice, vezi ”scenariile cîștigătoare ” ale jucătorilor patologici de noroc), parcă pentru a nu ajunge să-l atingă emoțional vre-un amănunt. (Oarecum de așteptat tulburarea obsesiv compulsivă este mai frecventă la bărbaâi, desi personaje celebre cu trasături obsesiv compulsive sunt femei –Lady Machbeth). Raționalizarea însă uzează de ritualuri, elemente de gândire magică pentru a “se potrivi” cu raționamentul explicativ. Adepții apocalipsei care se aprovizionează cu alimente, arme, construind scenarii “raționale” ale scăpării sunt un exemplu bun pentru acest tip de defensă în fața anxietății față de propria agresivitate. Adesea spiritul “științific” al unor paragnoști, ghicitori, vindecători este acoperirea rațională a propriilor nevoi de grandoare imposibil de realizat, trăite magic dar care trebuie să ia o formă rațională.

Formația reacțională

Este defensa prin care pulsiunile sau emoțiile inacceptabile sau care produc anxietate prin exagerarea tendințelor contrare. Ea este mai degrabă structurală decât circumstanțială. O astfel de defensă stă la baza caracterelor obsesionale. O persoană care se apără de anxietate, de impulsuri provocatoare de anxietate nu poate să exprime să conștientizeze impulsul inacceptabil precum agresivitatea/cruzimea ci doar ceva opus precum dragostea, Nu-și permite expresia impulsurilor disociative, dezorganizatoare ci doar spiritul de ordine, nu poate să accepte și exprime teama, ci doar opusul, eroismul (eroul de teamă), toate inflexibile, din teama că vor ieși la suprafață exprimate, impulsurile, fantasmele anxiogene. In acest sens solicitudinea este o formație reacțională împotriva cruzimii, iar mania curățeniei una împotriva coprofiliei. Boala obsesiv compulsivă este în acest sens eșecul defensei prin formație reacțională. O fobie nu este teama de obiectul fobiei ci de dorința dea avea de-a fuziona cu obiectul; e teama de dorință. Un bun exemplu este tendința unor persoane, care de teama unor fantasme homosexuale sau bisexuale exagerează comportamentul heterosexual propriu, urând sau temându-se de persoane cu orientare sau identitate sexuală diferită. Lupul moralist este rezultatul unei astfel de defense. Când pulsiunea se manifesta formatia reactionala "reactioneaza" . Sistemul formatiei reactionale sta la baza teoriei pulsiunilor a lui Leopold Szondi.

Compensarea/ inversarea

Este mecanismul prin care persoana compensează eșecul sau slăbiciunea într-un domeniu al vieții prin supra realizarea într-un alt domeniu. Psihodinamica lui Albert Adler (denumită de el și tradiția Adleriană “psihologie individuală”) are ca pilon central nevoia de compensare, pentru el motorul dezvoltării dar și izvorul patologiei nevrotice este complexul de inferioritate și strădania de-al compensa. Adesea eticheta e pusă asupra oamenilor cu handicap care tind să aibă putere asupra lumii prin cultivarea unor abilități speciale (vezi Goebels, sau Tayllerand în politică, sau arhetipalul premiant pistruiat miop și cu sentimente de inferioritate faâă de ”golanii” care își permit libertăți libidinale și își exersează interacțiunile de grup, de care el nu are parte).

Fantasmarea / idealizarea

Tendința de-a se retrage în fantasmare pentru a rezolva (sau ocoli) conflicte interne. Aceasta permite adesea sentimentul de omnipotență. Frecvent utilizat de adolescenți la care apar identificări cu personaje pozitive, fie puternice, fie seducătoare, fie personaje celebre. Este cazul fanilor extremi (fan vine de la fanatic) când adolescentul își tapetează camera cu pozele sau citatele idolului, trăiesc întâlniri fantasmatice cu aceștia. Aici intervine și mecanismul identificării cu aceste personaje sau cu trăsături ale acestora. Dar fantasmarea duce de obicei la izolare, iar confruntarea cu lumea se reduce. Adesea masturbarea necesită fantasmare ducând adesea la izolare și culpabilitate.

Sublimarea

Este considerat un mecanism de defensă matur, prin care emoțiile sau impulsurile negativesau inacceptabile social, în acțiuni comportamente sau emoții creeatoare pe termen mai lung. In “Analiza Eului”(1956), Leopold Szondi (cunoscut mai mult pentru testul ce-I poartă numele) descrie mecanisme genotropice, adică tendințe instinctuale genetice primare se pot manifesta la diferite nivele sociale. Astfel spre exemplu o pulsiune sadică poate să se manifeste social la nivelul patologiei –criminalul, sau social ca omul crud, schingiuitorul, dar poate fi satisfăcută prin orientarea spre profesii sociale care să utilizeze pulsiunea și în sens pozitiv la diferite nivele de complexitate socială: macelar, autopsier, chirurg.

De asemenea pulsiunea hystrionică de demonstrativitate exhibiționism al persoanei se poate înfățișa patologic în boala isterică sau personalitatea istrionică, dar poate fi motorul înaltei arte a artiștilor scenei, ecranului sau a artiștilor plastici. Freud dă de asemenea un exemplu asemănător al unui personaj al lui Heine Jochan Dieffenbach care în copilărie tăia cozile câinilor și care mai târziu a ajuns chirurg. El crede că sublimarea este o redirecționare structurală a energiilor erotice nesatisfăcute iar pentru el sublimarea este semnul maturității individului, dar și a civilizației în care trăiește. Chiar dacă avem de-a face cu un motor libidinal (Freud) sau genetic (Szondi), un complex de inferioritate (Adler) sau căutarea sensului existențial (Binswanger, Frankl, Yalom) mecanismul sublimării este prezentat ca matur.

Disocierea

Este un mecanism nevrotic de apărare (apărând circumstanțial și la adulți normali în situații limită, și șn preadolescență), prin care apare temporar o modificare drastică de identitate sau de dispoziție pentru a evita penibilul emoțional; De la ușoara detașare de mediu, până la detașarea completă de realitatea ambientală sau socială, cu dezorientare, derealizare sau depersonalizare, eventual șnsoțită de amnezie. Poate apărea îi fuga disociativă adică asumarea unei alte identități O altă caracteristică a disociației este un contrast între afectivitate, dispoziție și cogniție sau relatare. Ea apare patologic în schizofrenie, în fugile sau disociațiile isterice ca un continuum, și temporar, episodic în reacțiile posttraumatice, la pierderi de persoane sau alte evenimente traumatice cu apariție neașteptată (abuz, viol, atac neașteptat). De obicei în disociațiile reactive mecanismele de testare a realității fac ca simptomele de disociere să se estompeze odată cu trecerea timpului. (vezi și măsurile de intervenție psihologică șn reacțiile posttraumatice – accident, catastrofă naturală, etc.)

Introiecția

Este identificarea cu anumite caracteristici ale lumii externe sau a unei persoane din mediul persoanei. Termeni asemănători sunt încorporare sau internalizare. Ea este un mecanism în balans cu proiecția ca un corolar al adaptării la realitate. Spre deosebire de identificarea proiectivă (vezi mai sus), introiecția este o replică, o reprezentare în propriul psihic, (Eu) conduite, atribute. Aș îndrăzni o comparație cu actorul care repetă un rol, în care reprezentându-și personajul îi reproduce gesturi, dar și gânduri sau impulsuri. Supraeul și eul se construiesc incorporând prin introiectarea unor modalități de comportament și atitudini din exterior. Dacă introiecția e folosită ca mecanism de defensă atunci persoana lasă într-un fel pe celălalt (cel “copiat”) să conducă propriile comportamente atitudini sau gânduri obținând astfel sentimentul de omnipotență (pe care cel copiat șl are deja atribuit prin proiecție. La nivel social “a-și urma conducătorul” presupune a introiecta o parte din el, scăpând de propria responsabilitate privind gândurile și comportamente propri. Despre “omul nou” vorbea și Hitler și Stalin și Ceaușescu. Mecanismele depersonalizării și introiectarea “șefului” sunt mecanisme de manipulare în masă de tristă amintire. Ele sunt disecate șn anatomia lor de către Erving Goffman (Aziluri – editura Polirom 2004), prin descrierea mecanismelor comunităților din instituțiile custodiale “totale” (mânăstiri, cazărmi, pușcării, internatele, spitale de bolnavi cronici, etc.).

Somatizarea

Transferarea sentimentelor negative față de cei din jur sau a impulsurilor inacceptabile față de ceilalți în sentimente negative față de sine, durere, boală, anxietate. Detresa psihologică este exprimată somatic cerând astfel ajutor medical și beneficiile statutului de bolnav. Subiectul comunică astfeltrăirile sale negative sub forma somatică. (vezi durerile de cap ale Vetei din “O noapte furtunoasă” atunci când e certată cu amantul Chiriac). De obicei somatizarea este asociată cu anxietatea și depresia. Somatizarea este un mecanism de defensă primitiv, adesea copiii utilizându-l în situații emoționale dificile în raport cu cererile prea mari ale părinților. Este legată la adulți de Eul slab, regresiv.

Anularea retroactivă

Mecanismul de apărare al anulării retroactive presupune anularea unui eveniment sau a unei dorințe conflictuale datorate unei dorințe ulterioare puternice. Această dorință ulterioară este considerată a avea un efect de autodistrugere retroactivă.

Anularea retroactivă este legată de ambivalență, de prezența a două mecanisme extreme și opuse. Atunci când această ambivalență devine extrem de intensă individul recurge la anularea retroactivă pentru a se elibera de pulsiunile contradictorii.

Un exemplu dat de Janet (1903/1976) ne relevă un pacient care atunci când atingea involuntar mâna unei femei trebuia imediat să atingă mâna unui bărbat pentru a putea șterge acea impresie.
Prin mecanismul anulării retroactive persoana neagă o parte a realitații, iar pulsiunea negată reușește totuși să se exprime opunându-se pulsiunii contrare. Freud leagă anularea retroactivă tot de nevroza obsesională prin acțiunile obsesionale ale pacienților legate de gândirea primitivă.

Întoarcerea către propria persoană

Mecansimul presupune întoarcerea propriei agresivități asupra altei persoane. De exemplu există persoane care preferă să-ți afirme agresivitatea în raport cu propria persoană decât s-o resimtă față de altă persoană. Acest lucru duce la apariția evidentă a unor sentimente de vinovăție și la apariția unor nevoi de autodepășire.

În viața cotidiană întâlnim fregvent exemple de astfel de persoane care se automutilează, se autodistrug și ajung chiar până la acte de sinucidere din cauza acerstui mecanism de apărare. În general persoanele care utilizează acest mecanism în mod fregvent refuză orice ajutor și persistă în menținerea stării de boală și de nefericire. Acest mecanism de apărare fiind unul dintre cele mai costisitoare mecanisme, deoarece înfrânarea agresivității se poate solda cu efecte nefaste atât asupra sănătății fizice cât mai ales auspra sănătății psihice a individului.

Transformarea în contrariu

Mecanismul de apărare al transformării în contrariu constă în înlocuirea unei pulsiuni cu o altă pulsiune contrară. Acest mecanism de aparare a mai fost cunoscut si sub numele de răsturnare în contrariu sau modificare în contrariu.

În același timp în cadrul transformării în contrariu se poate modifica nu numai pulsiunea, dar și obiectul pulsiunii și astfel putem avea de-a face cu înlocuirea propriei persoane cu o altă persoană.
Freud explica mecanismul transformarii în contrariu printr-un exemplu elocvent. El era de părere că legănarea din primii ani de viață este asociată cu trăiri afective plăcute, însă există și cazul unor adulți care nedorind să-și refuleze această plăcere o transforma în contrariu.
Astfel putem întalni persoane care atunci când se află în situații de legănare sau balans au trăiri afective negative și senzații fizice neplăcute ca greață sau chiar angoasă. (El face o analogie a legănatului cu mersul cu trenul).

Transformarea în contrariu este până la urmă un mecanism de apărare având un rol pozitiv în păstrarea integritații fizice a persoanei, însa poate fi dus până la patologic si se poate asocia cu isteria.

Transformarea în contrariu  este echivalentă cu trecerea de la activitate la pasivitate și de la iubire la ură.

În concluzie mecenismele de defensă ale Eului pot avea efecte “normale” sociale, dar ele prin ele însele pot forma nuclee de comportament psihopatologic (se întorc împotriva persoanei) devenind substratul unor simptome nevrotice sau psihotice. La rândul lor ele păstrează unitatea si coerența socială a persoanei, fiind în relație astfel cu imaginea de sine si cu imaginea socială, constituind rezistențe la schimbare a structurilor inconștiente ale eului.

Concluzii

Viața este plină de greutăți și încercări. Câteodată experințele sunt așa de complicate încât este greu să le accepți în mod conștient. Mecanismele de apărare presupun un anumit mod de a simți, de a gândi sau reacționa, care au ca scop exercitarea unui control asupra deciziilor și greutăților.

Fiecare persoană este influențată de aceste mecanisme de apărare dintre care unul sau mai multe pot fi deosebit de puternice și de rigide. Acest sau aceste mecanisme de apărare puternice pot fi chiar expresia personalitații pacientului.

În concluzie mecanismele de defensă ale Eului pot avea efecte sociale, dar ele prin ele însele pot forma nuclee de comportament psihopatologic (se întorc împotriva persoanei) devenind substratul unor simptome nevrotice sau psihotice. La rândul lor păstrează unitatea si coerența socială a persoanei, fiind în relație astfel cu imaginea de sine si cu imaginea socială, constituind rezistențe la schimbare a structurilor inconștiente ale eului.

Consecințele experiențierii situațiilor sociale jenante sau neplăcute va crea întotdeauna premisele apariției unui anumit disconfort, a anxietății sau a unui sentiment de frustrare. Rezultatul acestui disconfort se va concretiza în încercarea de a “repara rana”. În acest spațiu creeat, între situația socială frustrantă și Eul personal, intervin mecanismele de apărare.

Mecanismele de apărare sunt importante pentru supraviețuierea psihicului care apără imunitatea trupului, prin denaturarea realității. Ele funcționează ca soluții tampon, ameliorând impactul adversităților și amenințărilor din mediu la adresa Eului. Operează în mod inconștient, iar folosite adecvat, funcționează cu o anumită flexibilitate și pe termen scurt pot facilita adaptarea la situațiile stresante. De pildă, raționalizarea unui eșec face eșecul mai suportabil. De asemenea, mecanismele defensive pot avea o influiență benefică asupra conservării stimei de sine. Dacă însă se permanetizează și acționează în afara contextelor realității, devin dezadaptative.

Aceste strategii autoprotective sunt obișnuite, dar nu reprezintă întreg repertoriul de acțiuni de adaptare al persoanei. Adesea ne confruntăm cu realitatea înfruntând direct vina, frica, gafele. În această situație intervin mecanismele de adaptare (coping).

Totuși, chiar dacă admitem că Eul nu are în întregime mână liberă în inventarea mecanismelor de apărarare de care se folosește, studiile asupra acestor mecanisme impresionează prin volumul de cunoaștințe noi pe care le aduce. Existența simptomelor nevrotice arată că Eul a fost reîntărit, și că orice reîntoarcere a pulsiunilor refulate, care are ca rezultat creearea formațiunilor de compromis, demonstrează faptul că anumite planuri de apărare au eșuat și Eul a fost învins. Însă Eul iese victorios atunci când mecanismele sale de apărare își ating scopul, adică atunci când îi permite să limiteze angoasa și neplăcerile și astfel să transforme pulsiunile, care sunt satisfăcute întro oarecare măsură chiar și în condițiile cele mai dificile, stabilind astfel una dintre cele mai armonioase relații dintre Sine, Supraeu și forțele lumii externe.