Psihopatologia Conduitelor Agresive
СUPRINS
INΤRΟDUСΕRΕ
СAРIΤΟLUL I. RISC ȘI REZILIENȚA
1.1. Stadiul cercetărilor în domeniul rezilienței
1.2. Experiența pierderii la copil
1.3. Suportul social
1.3.1. Suportul familial
1.3.2. Suportul școlar. Consilierea
СAРIΤΟLUL II. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI PSIHOPATOLOGICE
2.1. Anxietatea
2.2. Depresia
2.3. Tulburările de comportament
2.4. Psihopatologia conduitelor agresive
СAРIΤΟLUL III. DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR
REZILIENTE PRIN MENTORAT
3.1. Metodologia cercetării
3.1.1. Obiectivele cercetării
3.1.2. Ipotezele cercetării
3.1.3. Eșantionarea
3.2. Instrumentele utilizate
3.3. Realizarea cercetării
3.4. Rezultate și discuții
CONCLUZII
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
INΤRΟDUСΕRΕ
Copii și adolescenții se pot afla uneori în situații de risc care le pot afecta dezvoltarea normală și chiar sănatatea fizică și psihică, pe termen lung. Pe de o parte, nevoia de a avea experiențe, de a explora lumea îi poate expune unor riscuri contextuale, pe de altă parte, aceștia pot deveni victime inocente ale unor evenimente de viață pe care nu le pot controla. Dintre acestea, un impact cu potențial perturbator îl au: maltratarea, divorțul părinților, plecarea părinților la muncă în străinătate, timpul îndelungat petrecut în fața calculatorului și/sau televizorului.
În societatea românească actuală, familia se confruntă cu o serie de provocări în măsură să afecteze coeziunea membrilor săi sau chiar să producă destabilizarea acesteia. Printre factorii de risc implicați regăsim: “scăderea nivelului de trai și plasarea unui mare număr de familii sub pragul sărăciei, scăderea ponderii populației feminine ocupate, sporirea migrației din mediul urban în mediul rural, criza de locuințe, scăderea numărul de căsătorii încheiate, rata crescută a divorțurilor” (Mariana Caluschi și colab., 2008). Scăderea nivelului de trai are un impact deosebit asupra amplificării tensiunilor intrafamiliale, care are ca rezultate creșterea numărului de divorțuri, de separări, de persoane victime ale violenței domestice. Dintre acestea, situația cea mai tragică o trăiesc copiii care sunt obligați să facă față unei vieți deosebit de dure, lucru ce marchează profund negativ și, uneori iremediabil, dezvoltarea lor psihică și fizică.
Reziliența copilului sau a tânărului reprezintă cea mai importantă garanție a succesului în viață, a capacității de a face față vicisitudinilor rămânând o persoană pozitivă, capabilă să se bucure de viață și capabilă să devină la rândul său un părinte „suicient de bun” (Donald Winnicott) cu propriii copii.
СAРIΤΟLUL I. RISC ȘI REZILIENȚA
Reziliența poate fi deinită ca o capacitate a persoanei de a face față adversităților și a continua dezvoltarea personală. Este un concept larg utilizat în psihologia ultimilor ani, concretizând o viziune pozitivă asupra ființei umane. Reziliența, adeseori utilizată ca substitut al conceptului de „factori de protecție” a fost cercetată și teoretizată în legătură cu evenimentele traumatice ale vieții, evenimente adverse unei dezvoltări sănătoase a individului și putând conduce la apariția unor manifestări de tipul stresului post traumatic sau al unei varietăți de manifestări psihopatologice, de tipul depresiei severe, a alcoolismului, a comportamentelor dependente în general, a unei tristeți permanente (Dohrenwend, 2000).
În fața evenimentelor care-i dau sentimentul pericolului acut ce-i amenință viața proprie sau a celor dragi, apropiați, persoana rezilientă face față fără ca ulterior dezvoltarea ei să fie frânată sau chiar stopată de evenimentul advers și fără a-și pierde bucuria de viață. Ceea ce se schimbă ca urmare a stressului intens (Joseph, Linley, 2006) apare în trei dimensiuni astfel:
1. se întăresc relațiile cu ceilalți, familia și prietenii devin mai importanți, și crește compasiunea și altruismul persoanei față de ceilalți;
2. Persoana își schimbă viziunea asupra ei înseși, capătă un sentiment clar cu privire la puterea și înțelepciunea ce le deține, dar și o mai mare conștientizare și toleranță față de propria vulnerabilitate și limite;
3. se schimbă filozoia de viață, fiecare zi este prețuită, se schimbă sistemul de valori, se redefinesc lucrurile care contează în finitudinea vieții și se pot schimba credințele.
Așadar reziliența deschide posibilitatea unei dezvoltări în urma confruntării cu evenimentele de viață adverse, vitrege.
1.1. Stadiul cercetărilor în domeniul rezilienței
Termenul de reziliență face referire, atunci când este utilizat în domeniul psihologiei, la procesul care permite indivizilor, familiilor și grupurilor umane să depășească situațiile dificile, trauma, să nu prezinte tulburări psihice, să continue să trăiască la fel ca înainte (sau aproape), putând chiar să dea dovadă de o mai bună funcționare psihică decât înainte, grație a ceea ce poartă numele de dezvoltare sau creștere posttraumatică.
Pe de altă parte, la ora actuală dispunem de numeroase dovezi că reziliența este un proces universal, chiar dacă fiecare context cultural poate aduce inflexiuni și nuanțe modului de derulare a acestui proces. Reziliența este departe de a face în secret apologia celor mai puternici sau de a constitui o proprietate intrinsecă a subiectului, plasându-l deasupra celorlalți. De fapt, procesul rezilienței nu poate avea loc în afara interacțiunilor cu ceilalți, în lipsa mentorilor, tutorilor sau rețelelor de susținere socială.
1.2. Experiența pierderii la copil
Orice eveniment cu valoare de pierdere are impact asupra dezvoltării personalității, iar din acest punct de vedere copiii sunt mai puțin pregătiți să se confrunte cu pierderea. De fapt, ce înseamnă „a te confrunta” cu pierderea? O experiență traumatică poate fi integrată, sau persoana își descoperă resurse de a-i face față în funcție de capacitatea de a găsi un sens, de a schimba perspectiva asupra acesteia. Cu cât experiența de viață și deprinderile cognitive sunt mai dezvoltate, cu atât capacitatea și abilitatea de a resemnifica experiența este mai mare. Din acest punct de vedere am putea concluziona că adulții sunt mai pregătiți să se confrunte cu pierderea decât copiii, sau cu cât copilul este mai mic, cu atât resursele sale compensatorii și adaptative sunt mai reduse.
Capacitatea copiilor de a controla circumstanțelor este mai redusă în raport cu adulții, ei se află într-o relație de dependență (emoțională) cu părinții și, comparativ cu adulții, pot recunoaște direct și autentic faptul că se află în suferință. Mulți dintre ei, acționând în virtutea poziției de „copil”, solicită vehement ajutor și cer îndeplinirea nevoilor. Putem aprecia astfel, specificul și natura unică a pierderii, suferinței și durerii copilului. Copilăria presupune experimentarea multor schimbări cauzate de separare și pierdere, în funcție de stadiile de dezvoltare. Pubertatea și adolescența, prin schimbările esențiale care țin de trecerea spre maturitate, reprezintă o sursă a distresului pentru mulți copii, în timp ce în perioada de „adult” ritmul schimbărilor este mai scăzut. În plus, în copilărie apar evenimente care au inevitabil rezultate dureroase și care au nevoie să fie înțelese și depășite. Schimbarea școlii, mutarea într-o altă casă, apariția unor boli somatice grave, decesul unui prieten– sunt numai câteva exemple de evenimente traumatice, care pot fi trăite subiectiv ca pierderi. În timpul adolescenței, majoritatea se confruntă cu o stare de tensiune cauzată de modificările corporale, de relații, de imaginea de sine, de relațiile cu părinții. Deși independența și puterea par a fi dezideratele oricărui adolescent, faptul de a se retrage treptat de sub influența parentală poate fi experimentat de adolescent ca o situație de pierdere, teamă și nesiguranță.
O condiție esențială în abordarea și rezolvarea propriilor suferințe și situații dureroase, constă în existența unei „relații de securitate rezonabile cu proprii părinți înainte de apariția pierderii. Este important să primescă informații prompte și clare despre pierdere, să li se permită să participe la durerea familiei. Toți copiii, inclusiv cei care nu arată semne evidente de durere, au nevoie de suport și de îngrijire din partea adulților în validarea sentimentelor și încorporarea pierderilor în rândul experiențelor de viață” (Mitrofan Iolanda, Buzducea, D., 1999).
Cu toate că maniera de răspuns a copilului la o situație dificilă este influențată de o serie de factori, există anumite comportamente sau tendințe care pot fi identificate cu ușurință, cu atât mai mult cu cât cunoaștem modul său de manifestare obișnuit.
• Reacția de disperare, care se menține sau se reia ori de câte ori copilul intră în contact cu obiectul durerii sale sau cu elemente care-i pot activa amintirea evenimentului traumatic. De exemplu, în urma decesului unei persoane apropiate, reacția de disperare va apărea și se va amplifica atunci când copilul vizionează o înregistrare video cu persoana dispărută.
• Disocierea, care poate fi recunoscută prin: stare de crispare și rigiditate corporală, zâmbet cu aspect de grimasă, reacții „robotizate”, lipsite de vitalitate și ușor discordante. Copiii spun că se simt ca și cum n-ar fi în contact cu ei înșiși. Este posibil ca în această perioadă copilul să arate interes scăzut pentru tot ceea ce este în jurul său, să pară rupt de realitate, suspendat în timp și spațiu, să evite conversațiile și orice contact interpersonal, să se retragă din activitățile sociale. Această experiență de disociere poate dura de la câteva ore până la câteva luni.
• Regresia, care poate include manifestări ca: lovituri, mușcături, legănare, mișcări repetitive, murdărirea hainelor, creșterea activității orale (își sug degetele sau părul, își rod unghiile sau interiorul obrajilor, își mușcă hainele, pixurile). Aceste comportamente regresive pot dura câteva luni și pot apărea la intervale de câțiva ani, când ceva reactivează conținutul dureros al pierderii. Regresia copiilor îi determină adesea pe adulți să fie îngrijorați, temându-se de posibilitatea acestora ca acestea să devină permanente. Îngrijorarea lor, îndreptățită, de altfel, poate fi diminuată dacă li se explică faptul că nu este o alegere conștientă a acestuia. În plus, odată ce copiilor li se permite să-și exprime supărările și să facă unele reajustări necesare, ei revin de obicei la nivelul de echilibru anterior.
• Posesivitatea, care apare la copiii cu o nevoie mai mare de securizare și control. Pentru acești copii „antidotul” pierderii pare să fie „a avea”, „a deține”. Aceștia devin mai posesivi, iar în situații extreme, pentru a-și satisface impulsul posesiv, pot să fure diverse obiecte.
Doar observând această manifestare a copilului și punând-o în legătură cu situația de pierdere, părinții, ajutați de consilierul psihologic, vor putea găsi modalități de a-i oferi copilului un cadru de căldură și securitate, astfel încât comportamnetul negativ să se stingă de la sine.
Cu toate că fiecare experiență dureroasă este unică și fiecare copil are propria sa raportare la suferință, există descrise trei faze prin care copiii trec atunci când se întâlnesc cu situații traumatice:
a. durerea timpurie,
b. durerea acută
c. durerea subsidiară.
a. În cazul durerii de început (timpurii) cele mai comune reacții includ negarea (disocierea, iritabilitatea, protestul), alarma și panica.
• negarea, prin care copilul se simte mai protejat de durere, având sentimentul că este mult diminuată și-i poate face față. Dar, prin această reacție copilul nu-și rezolvă propria durere și nici nu le permite celor din jur să-l sprijine. Conștient sau inconștient, negarea este un mecanism care ajută la prevenție, evitare și reducerea anxietății, ajută la suprimarea acelor emoții care îl fac să se simtă vulnerabil;
• alarma și panica. Aceste manifestări sunt normale în contextul pierderii; este firesc pentru oricine să simtă frică față de perspectiva pierderii celor pe care îi iubește. Adulții se pot întreba dacă viața mai merită trăită, dar cei mai mulți au învățat că își pot continua viare copilul se simte mai protejat de durere, având sentimentul că este mult diminuată și-i poate face față. Dar, prin această reacție copilul nu-și rezolvă propria durere și nici nu le permite celor din jur să-l sprijine. Conștient sau inconștient, negarea este un mecanism care ajută la prevenție, evitare și reducerea anxietății, ajută la suprimarea acelor emoții care îl fac să se simtă vulnerabil;
• alarma și panica. Aceste manifestări sunt normale în contextul pierderii; este firesc pentru oricine să simtă frică față de perspectiva pierderii celor pe care îi iubește. Adulții se pot întreba dacă viața mai merită trăită, dar cei mai mulți au învățat că își pot continua viața și după pierderea cuiva de care au depins cândva. Copiii, pe de altă parte, au avut prea puține experiențe de acest gen sau chiar le-au lipsit în totalitate. Pentru că pierderea cuiva iubit este asimilată unui risc fizic, copilul reacționează ca și în cazul unei amenințări la propria viață. Ca efecte pot apărea manifestări somatice specifice: creșterea pulsului, tensiune musculară, uscarea gurii etc. Aceste reacții îi pot face să se simtă anxioși și cuprinși de panică și pot dura uneori până la câteva ore.
b. Etapa secundară a procesului de integrare a pierderii include următoarele componente:
– dor și căutare;
– tristețe, teamă, anxietate vinovăție și rușine;
– experiența dezorganizării și disperării;
Cu fiecare fază, copilul încearcă să depășească pierderea prin acceptarea a ceea ce s-a întâmplat și prin începerea procesului de refacere și reașezare psihoafectivă. Uneori copiii trăiesc sentimente amestecate, pe care nu le pot recunoaște, surprinzându-se că trec cu ușurință dintr-o stare în alta. Pentru ei este ceva neobișnuit ca la un moment dat să predomine o anumită stare, pentru ca mai apoi un alt sentiment să devină predominant. „Unii copii se pot simți copleșiți de anxietate sau tristețe, în timp ce alții, de teamă și culpabilizare. Chiar dacă aceste sentimente sunt prezente sub formă de mixtură sau în mod succesiv, un proces de vindecare ar trebui să-l abordeze pe fiecare în parte” (Mitrofan I., 1999).
c. Etapa începerii procesului de vindecare, prin reorganizare și resemnificare a experienței
Odată cu trecerea timpului și după ce au experimentat toate sentimentele și trăirile neobișnuite pentru ei, dar normale pentru o situație de pierdere, copiii se hotărăsc să revină la o viață care să le asigure creșterea și dezvoltarea personală. Începe parcurgerea drumului bunăstării fizice și psihice. Aceasta înseamnă abandonarea trecutului și trăirea în prezent și viitor. Are loc integrarea celor întâmplate în sfera a tot ceea ce este bun în viața celui care a suferit pierderea. Acest proces al reorganizării, odată început, va putea fi reluat și continuat peste ani, când copilul, odată cu acumularea experienței de viață, va putea să descopere noi și noi sensuri ale respectivei experiențe traumatice. Nu de puține ori o traumă, o pierdere, o suferință majoră, odată depășită, devine resursa principală a persoanei, deoarece orice experiența dureroasă „conține un potențial de reînnoire sau dezvoltare” (Vasile, D., 2011)
Pentru mulți adulți, situația de a intra în contact cu suferința copilului este resimțită ca deosebit de dificilă. Adultul, poate părintele sau bunicii, din cauza relației foarte apropiate cu copilul, se va identifica sau va proiecta asupra copilului propriile temeri sau neputințe. Acestea îl pot împiedica să-și conțină propriile afecte, iar riscul constă în a acționa inadecvat, amplificând suferința copilului. De aceea vom puncta în continuare câteva dintre reacțiile pozitive ale adulților.
Reacții dezirabile
– A manifesta interes și respect față de suferința copilului; a lua în serios durerea copilului. „Multe pierderi nu sunt recunoscute și nici apreciate la adevărata lor valoare. Schneider (1994) arăta că jelirea și tristețea pot afecta dezvoltarea normală, alterând așteptările individului și percepția sa asupra lumii sau, dimpotrivă, pot mări oportunitatea pentru creșterea și rezolvarea altor experiențe. Este vital pentru un copil ca aceste pierderi să fie recunoscute sau să fie luate în serios.” (Mitrofan, I., Buzducea, D., 1999). Copilul poate fi asigurat verbal astfel: „Este important pentru mine să înțeleg mai bine ce se întâmplă în sufletul tău.”
– A asculta și a permite copilului să se manifeste. „…Și te rog, ajută-mă să înțeleg! Vorbește-mi despre tine, despre ceea ce simți, despre ceea ce-ți trece acum prin minte. Sunt alături de tine.” Una dintre nevoile copilului confruntat cu pierderea este aceea de a fi asigurat că ceea ce simte poate fi exprimat, adică are voie să exprime, că poate comunica verbal unei persoane care este realmente interesată de el și de trăirea lui. Atitudinea de respect a adultului va fi pentru copil un model de raportare la sine, va învăța și el să se trateze cu respect.
– A respecta unicitatea modului de manifestare a suferinței. Copilul va fi asigurat verbal și fizic de faptul că nu este rușinos, penibil, lipsit de demnitate să-ți exprimi durerea în felul tău. „E normal să-ți vină să plângi, mulți oameni ar face la fel dacă ar fi în locul tău.” Cu atât mai mult dacă este băiat va fi asigurat că nu este inutil și stupid să plângă, sau să țipe, să lovească dacă durerea este prea mare.
– A deculpabiliza copilul, de exemplu, dacă copilul se autoblamează pentru decesul cuiva drag i se poate spune „Nu este vina ta, tu ai făcut tot ceea ce ai putut și a depins de tine în situația dată.”
– A identifica nevoile copilului specifice periodei de confruntare cu pierderea, și anume:
o de reasigurare, dacă situația o face posibilă,
o de a răspunde onest la întrebările legate de pierdere,
o de a recunoaște problema,
o de a fi inclus în procesul de doliu (participarea la ceremoniile familiale în cazul în care pierderea include întreaga familie)
– A acorda sprijin emoțional. Copiii au nevoie de sprijin mai ales din partea adulților, față de care manifestă un puternic atașament și care îi pot ajuta să depășească sentimentele legate de pierdere.
Reacții inadecvate
– A ignora suferința copilului. În cazurile în care durerea nu este înțeleasă, durerea experimentată de către copil nu este interiorizată și asumată. Sunt foarte multe situații în care adulții se așteaptă ca doar trecerea timpului să reprezinte soluția pentru depășirea suferinței; astfel, ei vor mima că viața se derulează normal, ignorând evenimentul și suferința copilului. În aceste condiții nici copilul nu va găsi o manieră adecvată de a-și consuma durerea.
– A minimaliza suferința copilului conduce spre experimentarea unei stări de incongruență interioară, de pierdere a reperelor în aprecierea vieții sale afective. Atitudinea părinților de tipul „Ce-i așa de grav? Crezi că ești singurul căruia i s-a întâmplat. Exagerezi cu….”;
– A bloca exprimarea trăirilor emoționale, a-i cere copilului să uite, să se gândească la altceva;
– A ridiculiza, a critica și dojeni copilul când are anumite manifestări ale suferinței, de exemplu: „Băiat mare și plângi?! Se poate??…Mă faci de râs!”
– A culpabiliza;
– A ignora nevoile copilului;
– A invada copilul cu propria suferință și a „schimba raportul de forțe”; este vorba despre adultul care se victimizează și-i cere copilului să-i ofere sprijin emoțional: „Numai tu m-ai înțeles întotdeauna. Spune-mi tu ce să fac, și fac!”
Fiecare dintre noi a trecut prin evenimente de viață în care a experimentat confruntarea cu veștile negative, din cel puțin două ipostaze: fie noi am fost cei care am primit, fie am fost nevoiți să le anunțam. Îndiferent de maniera în care această confruntare s-a realizat, veștile negative, dureroase constituie momente încărcate de anxietate, disperare, panică, furie. A fi pus în situația de a comunica unei persoane, cu atât mai mult unui copil, o informație cu potențial dureros este o mare provocare pentru oricine dintre noi.
Când ne referim la „informații cu conținut dureros” avem în vedere „acele vești care alterează drastic imaginea despre trecut și/sau prezent, provocând un disconfort psihoafectiv de scurtă sau de lungă durată” (Mitrofan I., 1999). În această definiție ne vom orienta atenția asupra următoarelor aspecte:
• alterarea imaginii despre trecut, adică, în urma primirii/aflării respectivei informații, sunt afectate credințele și convingerile sale profunde, reprezentările relațiilor cu persoane semnificative. Iată câteva exemple de vești care ar putea afecta imaginea despre trecut: adopția, suicidul unei persoane apropiate despre care copilul știa că murise din alte motive (accident, de exemplu), o boală psihică severă a unei persoane („Bunicul tău suferea de schizofrenie”), un eveniment nefericit (detenție, crimă, avort etc.), despre care copilul nu a știut nimic etc.
• Alterarea imaginii despre viitor, adică, în viața persoanei vor urma schimbări numeroase sau majore, la care va trebui să se adapteze. Dacă provocările ulterioare pot fi imaginate ca fiind de netrecut, reacția va fi de disperare și panică.
• Durata disconfortului, la rândul său, va fi diferită în funcție de mai mulți factori, de exemplu:
o maniera în care vestea a fost comunicată; (o manieră bruscă, lipsită de empatie, fără pregătire prealabilă poate face ca impactul veștii să fie devastator, deci durata disconfortului mai mare); veștile rele date într-o modalitate nefericită pot cauza stres adițional și pot exacerba pierderile inerente.
o persoana care comunică vestea (dacă este o persoană-suport pentru cel căruia i se comunică, durata disconfortului va fi mai mică);
o contextul, cadrul, locul în care se transmite vestea (un cadru adecvat este acela în care copilul se va simți liber să-și manifeste reacțiile la traumă/pierdere).
Vestea negativă constituie, deci, o provocare prin impactul pe care îl are asupra persoanei și prin faptul că reacțiile acesteia nu pot fi anticipate.
Informațiile cu conținut dureros se referă:
•fie la o situație,
•fie la o persoană foarte importantă pentru copil (părinți, bunici, frați, prieteni),
•fie la însuși copilul căruia i se comunică.
Complexitatea condițiilor medicale, sociale și familiale este foarte mare, de exemplu: boală cronică a cuiva important pentru copil sau a copilului, dizabilitate, spitalizare prelungită, divorț, dificultăți școlare, schimbarea locuinței, separarea de un părinte care muncește în străinătate sau care este în închisoare, adopție, deces etc. Dacă avem în vedere copiii care au o boală cronică, trebuie să ținem cont că aceștia pot fi expuși la o serie de experiențe dureroase în timpul evoluției bolii lor: vizite medicale și stres legat de consultațiile medicale, investigații numeroase și așteptarea primirii rezultatelor, estimarea evoluției bolii comparată cu evoluția reală. Situația de așteptare prelungită alterează percepția copilului asupra a ceea ce înseamnă veștile negative.
Situațiile de viață dificile despre care urmează să comunicăm cu copilul sunt de două categorii:
o situații în care vestea poate și trebuie să fie anunțată cât mai complet și exact,
o dar și situații în care vestea (din motive diverse, pe care uneori nu le putem controla) este incompletă, conține multă incertitudine, ambiguitate.
Iată câteva exemple de vești incomplete:
– „Fratele tău a fost arestat, nu știm pentru cât timp va sta la închisoare, pedeapsa poate fi între 2 și 5 ani.”
– „Am hotărât să stăm un timp despărțiți, dar nu știm pentru cât timp.”
– „Despre motivele pentru care am decis să divorțăm nu-ți pot vorbi acum, cred că nu le-ai putea înțelege.”
Atunci când veștile negative conțin incertitudini, fie pentru că situația o impune, fie pentru că noi decidem astfel, este foarte important să-l ajutăm pe copil să le înțeleagă, cu atât mai mult cu cât cunoaștem dificultatea oamenilor, în general, de a tolera incertitudinea. Pornind de la ceea ce lipsește copilul va fi tentat să imagineze variante explicative, care îl pot insecuriza suplimentar. („Dacă nu-mi spun pentru cât timp se vor despărți, este sigur că pentru totdeauna. Nu vor să-mi spună tot adevărul acum ca să nu protestez.”)
În unele cazuri, nici noi, cei care dăm vestea copilului, nu avem acces la toate informațiile (ele țin de evoluția ulterioară a faptelor). În acest sens, vom evita falsa reasigurare a copilului („Va fi bine, vei vedea! Noi suntem pe un drum bun!”) deoarece copilul va deveni suspicios sau confuz. De asemenea, promisiunile trebuie făcute cu prudență, pentru că acelea care vor fi încălcate vor diminua încrederea copilului în adulți. „Atunci când se vorbește despre viitor nu pot fi ocolite angajamentele și, ca urmare, acestea trebuie onorate. Orice circumstanțe care fac imposibilă o promisiune trebuie explicate cu grijă și în mod onest.” (Mitrofan, Ioanda, Buzducea, D., 1999)
Cu toate acestea, și atunci când vestea este complet comunicată, copiii, șocați probabil de conținutul ei, pun aceeași întrebare în mod repetat, altor persoane, dorind pe de-o parte să verifice răspunsurile, iar pe de altă parte, sperând să primească un răspuns diferit, care să anuleze vestea negativă. Această ambivalență este firească, mulți copii aflați în suferință reacționează spontan la o realitate evidentă prin negare: „Nu-i adevărat! Nu se poate! Nu pot să cred!”. Deși chiar pentru adulți poate fi dureros să dea copilului în mod repetat același răspuns chinuitor, asemenea situații pot fi cruciale în stabilirea încrederii copilului în adulți.
Comunicarea unei ești dureroase poate să fie făcută la inițiativa copilului, care prin întrebările și presiunile sale obligă adultul să găsească noi și noi răspunsuri, situație așa-numită „reactivă”, sau la inițiativa adultului, adică „dezvăluire proactivă”.
Dacă avem în vedere activărea resurselor de depășire a situației de pierdere este incomparabil mai eficientă dezvăluirea proactivă, deoarece în această situație copilul îl percepe pe adult ca având control asupra celor comunicate și, deci, asupra situației dificile prin care copilul trece. Această atitudine de „stăpânire de sine” va constitui pentru copil o sursă de încredere și siguranță, se va simți în grija cuiva și protejat de acesta. Această stare de securizare emoțională datorată dezvăluirii proactive îl va ajuta să treacă mai ușor peste situația de pierdere. O dezvăluire reactivă este inițiată de către copil, dezvăluirea veștilor rele fiind făcută de către adult ca răspuns la întrebările sau preocupările copilului. Atunci când în mediul copilului se produc modificări evidente, despre care nu se vorbește direct, dar la care el este un martor atent și interesat, dornic să-și răspundă la întrebări, copilul trăiește o stare de confuzie, de hipervigilență și de tensiune.
Un exemplu în acest sens este situația unui copil de 8 ani, a cărui mamă a murit într-un accident de circulație, despre care nu i s-a comunicat nimic, în timp ce tatăl și bunicii (materni și paterni) au convenit să facă totul pentru ca el să nu afle. Timp de o lună și jumătate, ori de câte ori copilul cerea explicații despre absența mamei, i se răspundea „Este la servici. Va veni. De fapt, s-a întors aseară, târziu, cînd tu dormeai și a plecat dimineață devreme, până să te trezești.” În această perioadă orice parastas (la care mama nu participa pentru că „era la servici”) îi era prezentat copilului ca ocazie de a petrece în familie, de a se distra pentru care erau căutate și inventate diverse motive. Adulții din jur erau atenți mai ales la momentul în care venea preotul , moment în care îl duceau pe copil la vecini, cu diverse pretexte. După o lună și jumătate copilul a început să manifeste tulburări de somn, situație pentru care bunica paternă a solicitat consultație psihologică.
De aici putem deduce faptul că nu puține sunt situațiile în care adulții implicați în acest proces nu cunosc calea de a dezvălui copiilor vești cu conținut dureros. Este adevărat că purtătorul veștilor negative ar trebui să aibă capacitatea de a identifica și a răspunde nevoilor copilului. Nepriceperea, lipsa de experiență și cunoștințe în domeniu conduc la amânarea repetată a momentului transmiterii veștii rele, deși cei mai mulți adulți sunt conștienți că lipsa de comunicare nu este nici pe departe o soluție.
Acest proces implică atât părinții, cât și profesioniștii (medici, asistente medicale, psihologi, asistenți sociali, terapeuți, consilieri, preoți, voluntari) și de aceea orice profesionist care intră în contact cu copiii poate fi confruntat cu astfel de situații. De aici, necesitatea de a fi minimal pregătit pentru a întâmpina corect și adecvat atât întrebările și căutările copilului, cât și pe cele ale adulților implicați (părinții, de exemplu). Vorbim, deci, despre rolul profesionistului, care poate dezvolta suport emoțional și poate lămuri orice informație de care copilul are nevoie. Recomandabil ar fi ca orice profesionist care lucrează cu copiii și este implicat și în dezvăluirea veștilor cu conținut dureros, să aibă o relație bună cu copilul și cu celelalte persoane implicate. „Specialiștii implicați în munca cu copiii sunt puși deseori în situații de dificultate. Copiii pot veni cu întrebări pe care le-au pus mai întâi părinților, iar pentru a verifica răspunsurile primite – dacă le primesc – testează și opinia specialistului. În aceste situații, psihoterapeutul sau consilierul poate încuraja copilul să împărtășească gândurile și sentimentele folosind întrebări deschise, ca: „Ce simți în legătură cu asta?”, „În ce mod te gândești la asta?”. Răspunsurile și atenția acordată copiilor le întăresc sentimentul că ceea ce simt este luat în serios și le oferă „permisiunea” să simtă ceea ce simt și să gândească ceea ce gândesc. Adultul este perceput ca fiind o persoană pricepută și disponibilă să înțeleagă situațiile așa cum se văd ele prin prisma ochilor de copil.” (Mitrofan, Iolanda,Buzducea D., 1999).
Iată câteva sugestii care pot ușura sarcina celui care urmează să dea vestea negativă (Mitrofan, I.,Buzducea D., 1999):
„Mai degrabă mai devreme decât prea târziu”. Studiile realizate arată că acei copii care au suferit de boli grave și care au știut din vreme diagnosticul s-au adaptat mai bine decât copiii care au aflat adevărul despre ei cu mult mai târziu.
„Când toți cei implicați sunt prezenți”. Se recomandă ca dezvăluirile să aibă loc când toți cei ce sunt implicați în acele situații sunt de față.
„Atenție maximă”. Timpul cel mai indicat pentru comunicarea veștilor rele este atunci când cei implicați sunt capabili să dea atenție totală la ceea ce se spune și să nu fie prea obosiți, prea bolnavi sau prea stresați. Locul ales trebuie să fie confortabil, liniștit, privat și pe cât posibil ferit de orice fel de perturbări.
„Context familiar”. Copilul, atunci când primește o veste rea, trebuie să fie în mijlocul unui mediu familiar, preferabil acasă și cu multe lucruri personale (jucării, cărți etc.) la îndemână.
„Acolo unde reacțiile și răspunsurile nu vor fi inhibate”. Locul unde veștile rele sunt dezvăluite nu va inhiba copilul în exprimarea emoțiilor sau în problematizarea situației (întrebări, nelămuriri, dileme).
„Stați împreună după aceea“. Veștile rele pot fi dezvăluite atunci când cei implicați sunt capabili să stea unul cu celălalt, cel puțin perioada imediată după ce veștile rele sunt date. Este bine ca procesul de comunicare a veștilor rele să fie planificat și pregătit cu mult înainte.
Evenimentul traumatizant în sine nu modifică substanțial modul de manifestare a copilului, de aceea, variantele comportamentale fiind numeroase, consilierul școlar va avea nevoie de deschidere, spontaneitate și empatie pentru a le face față.
Uneori chiar consilierul poate trece prin dificultatea legată de ecoul experienței de pierdere, pe care copilului din fața sa o acuză. Acesta poate activa amintiri personale legate de pierderi, separări, traume, care, dacă nu au fost în mod sănătos depășite, devin obstacole în relația de consiliere. Modul „sănătos” se referă la reala integrare a experienței dificile, prin identificarea noilor sensuri și perspective, prin convertirea acesteia în resursă personală activă versus uitarea, reprimarea, negarea, izolarea afectului etc.; acestea din urmă sunt mecanisme de apărare ale Eului, care pot „masca” depășirea experienței de pierdere. Aceste aspecte pot constitui teme de lucru în dezvoltarea personală a consilierului școlar.
În relația cu copilul, acesta va fi tratat cu mult respect, iar accentul va cădea pe acceptarea necondiționată a nevoilor și dorințelor acestuia, ca venind din interior. Atitudinea empatică a consilierului, nonjudicativă, fără sfaturi, promisiuni sau asigurări forțate, reprezintă „cheia” contactului cu un copil aflat în suferință. Adesea nevoia sa principală este aceea de a-i fi ascultate temerile, disperarea, neputința.
Adesea un copil care a traversat o pierdere manifestă refuzul de a vorbi despre sine și experiența sa. Există o mulțime de bariere care trebuie depășite; deseori copiii au dificultăți majore în exprimarea verbală a emoțiilor, fie pentru că nu au dezvoltate abilitățile de comunicare, fie pentru că trăirile lor sunt complexe și prea intense. Este lipsit de profesionalism să considerăm că aceștia nu sunt afectați de pierdere și să considerăm că ar putea evolua fără ajutor într-o direcție benefică. Este de dorit ca, prin căldură emoțională și tact, consilierul să sesizeze dacă este vorba despre un copil care are nevoie să tacă pentru a medita la sine (îi vom respecta tacerea, dacă este în beneficiul său), sau dacă este un copil care are nevoie să vorbească, dar nu are curajul, încrederea, puterea de a o face (îl vom asigura verbal și nonverbal că are dreptul să-și exprime durerea și că va fi respectată).
Specialiștii care asistă copiii aflați în suferință pot găsi o sursă importantă și bogată de informații la persoanele în grija cărora se află copiii. Cu atât mai mult cu cât o modalitate corectă și eficientă de lucru presupune includerea „îngrijitorilor” copiilor în planul de intervenție. Această strategie le va dezvolta copiilor sentimentul că nu sunt singuri și că ceea ce simt ei este absolut normal în asemenea situații.
La început întâlnirile pot fi făcute în mod separat cu copilul, îngrijitorii și alți membri ai familiei și, la cel puțin câteva ședințe, este indicată prezența a cel puțin unuia dintre persoanele care se ocupă de copil.
Din aest punct de vedere, interacțiunile dintre copil și consilier vor fi un sprijin și un ghid veritabil pentru ca respectiva persoană să înțeleagă mai bine natura problemelor cu care se confruntă copilul. Aceștia pot înțelege mai bine gândurile, sentimentele și tensiunile copiilor, iar descoperirile făcute alături de consilier pot stimula sentimentul de atașamentul dintre cei doi.
Există o serie modalități de lucru cu această categorie de copii, care dacă vor fi aplicate într-un climat de căldură și empatie, cu oferirea necondiționată a suportului emoțional pot stimula capacitățile reziliente ale copilului.
• Tehnica normalizării constă în a asculta empatic suferința și trăirile copilului și a-l asigura verbal că tot ceea ce el a experimentat este o reacție/stare normală, adică nu este bizară, neobișnuită, diferită, iar el nu se află în pericolul de a înnebuni (așa cum se tem mulți copii surpinși ei înșiși de reacțiile proprii). I se poate spune copilului pe un ton calm, cald și sigur: „Înțeleg prin ce treci. Este normal. Mulți copii ar simți/ gândi/face la fel ca tine în situația ta. Este bine că-ți dai seama de ceea ce se întâmplă în interiorul tău.” Riscul aplicării acestei tehnici constă în a da false asigurări, în a-i face promisiuni copilului că-i va fi mai bine. Elementul de „reglare” a comportamentului terapeutic este empatia și capacitatea de a distinge între „empatie” și identificare, proiecție, simpatie, antipatie.
• Tehnica validării este de asemenea foarte utilă în lucrul cu trauma și suferința. Alături de alte tehnici de dialog și contact terapeutic (ascultare activă, reflectare-ecou, reformulare clarificatoare, rezonanță posturală și vocală etc.), prin intermediul cărora copilul se simțe „conținut” și „ oglindit” de terapeut/consilier, validarea completează acest sentiment al oglindirii și contactului strâns client-consilier. Pentru mulți dintre noi este important să fim „văzuți”, observați atunci când trecem printr-o suferință; faptul de a fi și a te simți „în contact” se asociază cu „sunt important pentru cineva” sau „ ceea ce eu simt este observat, deci este real, nu este o închipuire”. În momentele în care copilul își exprimă emoțiile i se poate spune: „Văd că ești supărat, observ că plângi!” sau „Înțeleg că te dezgustă, grimasa ta îmi spune asta!” Pentru copil este și o ocazie de a conștientiza legăturile spontane dintre emoții și expresivitatea nonverbală, astfel el va dobândi un control mai bun asupra sa. Însă și aplicarea acestei tehnici comportă riscul de a induce copilului stări, gânduri care nu-i aparțin; de aceea validarea sentimentelor necesită un spirit de observație bun, dar și multă obiectivitate. Interpretativitatea în exces și speculațiile nu sunt tehnici de consiliere psihologică.
• Tehnici de facilitare a exprimării emoționale
o combinarea abordării verbale cu activități externe, ca de exemplu vizionarea unor filme sau lectura unor cărți de povești.
o inventarea unei povești în care el însuși să fie unul dintre personaje, pentru a i se oferi posibilitatea de a-și dezvălui sentimente (anxietate, teamă, îngrijorare etc.).
o crearea unui joc în care se pot implica sentimente legate de pierdere și separare. Există și copii care au un alt mod de a simți pierderea și durerea, mai puțin vizibil în exterior; pentru aceștia cadrul securizant oferit de joc va fi suficient pentru a-și exprima emoțiile
o identificarea împreună cu copilul și a altor copii care au trecut prin situații asemănătoare și analiza modalităților în care aceștia au făcut față.
Cu toate că strategia de intervenție presupune și includerea adulților, prioritate va avea copilul; prima etapă a intervenției se va centra pe copil, iar la anumite intervale de timp putem programa câte o ședință la care să participe copilul împreună cu părintele. În a doua etapă, ponderea ședințelor cu copilul va fi relativ egală cu cea a ședințelor cu copilul și părintele, pentru ca în cea de-a treia etapă sedințele să se desfășoare doar cu copilul și părintele.
Acest mod de lucru răspunde nevoii copilului de a primi sprijin specializat cât mai curând după pierdere și nevoii de a “abilita” părintele în a-i oferi sprijin copilului.
1.3. Suportul social
1.3.1. Suportul familial
1.3.2. Suportul școlar. Consilierea
СAРIΤΟLUL II. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI PSIHOPATOLOGICE
2.1. Anxietatea
Copilăria este o perioadă din viață în care evenimentele diverse și, mai ales, schimbările apărute brusc, pot provoca o serie de frici și anxietăți, dintre care cele mai întâlnite sunt: frica de separare, frica de străini, frica de rănire și de zgomote puternice. În etapa școlarității atât copiii, cât și adolescenții se pot confrunta cu teama de evaluare, cu anxietatea de performanță sau cu teama de contact social. Există o anxietate “sănătoasă”, care presupune o stare de vigilență menită să ajute persoana să facă față unei situații dificile, și o anxietate “nesăntoasă”, care este un răspuns emoțional față de pericolele perepute ca reale, dar care sunt în mare parte imaginare din cauza unei probabilități mici de apariție (Vernon, Ann, 2002). De exemplu, este normal să fim vigilenți atunci când trecem strada la o intersecție nesemaforizată, dar nu și să evităm să folosim liftul de teamă că putem rămâne blocați.
Simptomele anxietății copilului sunt, în general, asemănătoare cu cele ale tulburărilor de anxietate de la vârsta adultă. Stimulii percepuți ca amenințători pot fi diferiți, de la caz la caz, însă există multe caracteristici comune ale reacțiilor de tip anxios. Focalizarea specifică a fricii ne poate orienta către tipul de tulburare anxioasă cu care copilul se confruntă. În preadolescență ne putem întâlni cu următoare tipuri de anxietate: anxietatea de separare, anxietatea generalizată, tulburarea obsesiv-complulsivă, panica (cu sau fără agorafobie), fobia socială, fobia specifică, fobia școlară.
Fiecare dintre tipurile de anxietate prezintă o serie de elemente specifice pe care copilul le manifestă și care pot fi sesizate fie de profesori, fie de părinți, fie de el însuși. Vom prezenta în continuare câteva dintre aceste elemente, care să constituie repere în demersul de consiliere școlară.
Stările anxioase și fobice
Anxietatea de separare este specifică vârstelor mici, dar, deși mai rar, se poate întâlni și la preadolescenți. Caracteristicile anxietatății de separare sunt:
– este trăită ca o frică foarte intensă asociată cu o atitudine de așteptare a unui eveniment imprevizibil, pe care copilul îl trăiește ca dezagreabil; evenimentul în sine se referă la posibilitatea de a fi separat de persoana de atașament emoțional. Această persoană poate fi mama, tatăl, bunicii;
– copilul este îngrijorat în legătură cu posibilitatea de a li se întâmpla ceva rău persoanelor apropiate, iar așteptarea sa negativă se referă la consecințele separării, adică la pierderea totală sau separarea de lungă durată față de persoanele dragi;
– atunci când survine sau este anticipată separarea, copilul plânge și adresează rugăminți disperate persoanelor de atașament pentru ca acestea să rămână cu el;
– copilul solicită insistent să rămână și să petreacă cât mai mult timp cu persoanele de atașament;
– atunci când intensitatea acestei anxietăți este foarte mare copilul poate prezenta stări de greață, vărsături, dureri de cap sau abdominale, pe care să le reclame înaintea unei situații de separare, pe care el o percepe ca fiind amenințătoare. De asemenea, pot apărea tulburări de somn și coșmaruri cu teme anxiogene, precum separarea, piererea, moartea.
– apar și sunt evidente comportamentele de evitare a situațiilor ce presupun despărțirea de o persoană de atașament. Copilul evită să doarmă singur, să meargă la școală, să meargă în tabere, să iasă cu prietenii la joacă.
– adesea părinții îl prezintă pe copil ca fiind timid, retras, tensionat.
Anxietatea generalizată are ca element definitoriu îngrijorarea excesivă pe care copiii o resimt în legătură cu școala, cu familia, cu prietenii, cu situațiile noi sau necunoscute. Principalele caracteristici sunt:
– Tendința permanentă de a elabora scenarii catastrofice în legătură cu evenimentele viitoare.
– Copilul are așteptări negative cu privire la consecințele acțiunilor sale.
– Copilul are dificultăți de a se concentra și mobiliza în legătură cu preocupările și activitățile sale, așteptând și cerând repetat asigurări și reasigurări din partea celor din jur.
– Uneori, mai ales în situațiile noi, necunoscute sau neobișnuite, copilul manifestă tendința de a le evita, de a le refuza.
– Așteptarea anxioasă se manifestă prin iritabilitate, oboseală, perturbarea somnului și simptome somatice (cefalee, dureri de stomac etc.).
Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă prin obsesii recurente și intruzive (gânduri iraționale) și/sau compulsii (comportamente incontrolabile) care durează cel puțin o oră pe zi afectează funcționarea normală a copilului.
Obsesiile mai des întâlnite la copii sunt îngrijorări în legătură cu:
– posibilitatea de a provoca răni sau suferință sieși și/sau altora;
– posibilitatea de contaminare, de îmbolnăvire;
– superstițiile.
Compulsiile frecvente în copilărie sunt:
– de verificare (de exemplu, verifică ceea ce conține ghiozdanul, penarul, verifică temele);
– de ordonare (a lucrurilor personale, pe care le așează întotdeauna la fel, sau după aceleași criterii);
– de păstrare sau colecționare (de exemplu, colecționează și păstrează pixuri de o anumită culoare sau pixuri inscripționate);
– de spălare a mâinilor;
– de solicitare a unei reacții specifice din partea unui adult, de obicei un membru al familiei.
Un aspect care ne ajută să realizăm distincția dintr-o acțiune repetitivă și o compulsie este durata respectivei acțiuni; o compulsie are o durată de minim o oră în decursul unei zile. De asemenea, copilul resimte o presiune interioară care-l impulsionează către acțiune. Dacă acțiunea este blocată, copilul trăiește o stare de disconfort acut, care altfel, prin acțiune, s-ar „dizolva”, s-ar elibera prin compulsia respectivă. Pe de altă parte, compulsia, deși se asociază cu un sentiment de bine și confort, revine după un timp declanșată și de alți factori din mediu.
Manifestările în cauză sunt resimțite ca frustrante pentru copil, deoarece ele consumă mult timp și perturbă în mod repetat activitățile obișnuite. Tocmai de aceea copilul va începe să dezvolte anumite comportamente de evitare a situațiilor cu potențial declanșator al „răspunsului” de tip obsesiv-compulsiv. Spre deosebire de copiii mai mici, care nu prezintă în primul rând obsesii, ci compulsii și care nu conștientizează consecințele asociate, preadolescenții au capacitatea de a verbaliza și a recunoaște faptul că aceste gânduri și comportamente nu sunt adecvate și necesare. Însă, ceea ce-i împiedică să se exprime verbal în legătură cu acestea este sentimentul de rușine și penibil. Din acest motiv nu ne așteptăm să aibă o ușurință de a relata despre ei, aceste aspecte fiind obținute de la părinți sau alte persoane din mediul lor de viață.
Panica sau atacul de panică (cu sau fără agorafobie) reprezintă o perioadă distinctă de frică intensă, cu debut spontan și paroxistic (Marcelli D., 2003) exprimat prin:
– Semne somatice: palpitații, tahicardie, senzație de sufocare, dureri toracice, abdominale, greață etc.
– Semne neurologice: tremurături, secuse musculare, stări de rău;
– Semne motorii: agitație;
– Semne vasomotorii: transpirații, bufee de căldură sau frisoane;
– Semne psihice: senzația de straniu, de pierdere a reperelor, de teamă de moarte, de teama de a înnebuni.
Începând cu vârsta de 11-12 ani atacul de panică se însoțește de crize de furie, manifestări distructive, fugă. Deși apare spontan, la o analiză mai atentă, vom putea identifica un eveniment sau un gând cu potențial declanșator, acestea având ca temă separarea și frica de separare.
În special sentimentul de pierdere a controlului, pe care copilul îl traversează de-a lungul unui atac de panică, îl face să intrepreteze toate aceste reacții ca semne ale unei boli grave. Odată cu trecerea timpului și cu înaintarea în vârstă, apar gânduri legate de moarte sau teama de a nu înnebuni. Chiar în momentul debutului, odată ce începe să conștientizeze senzațiile corporale și starea de rău, copilul resimte impulsul puternic de a părăsi spațiul și mediul în care se află, ca și cum ar exista o asociere între stare sa negativă și exterior. Prin „evadarea” din mediu el se așteaptă ca această asociere să dispară, adică starea sa de rău să dispară. Se evidențiază și teama de alte atacuri de panică și evitarea situațiilor din care ieșirea poate fi dificilă, de exemplu, mijloace de transport în comun (mai ales, metroul), săli de cinema, săli de clasă, locuri aglomerate. În general, acestor copii le este teama să părăsească locuința, aceasta fiind un mediu care le oferă o stare de securitate emoțională.
Fobia socială are ca element definitoriu o stare de neliniște și tensiune negativă de situațiile sociale care presupun evaluarea performanței, cu precădere atunci când potențialul evaluator este o personă străină, nefamiliară. Principala teamă este legată de așteptarea că vor avea un comportament inadecvat, în urma căruia se vor simți umiliți, jenați, stânjeniți. Această teamă apare ca urmare a așteptării de a fi evaluați negativ, chiar dacă pot conștientiza faptul că este irațională.
Putem recunoaște un copil cu fobie socială atunci când într-o situație socială manifestă:
– Modificări la nivel fiziologic, precum înroșirea feței, transpirații ale palmelor, tremurul vocii, palpitații etc.;
– Modificări la nivel somatic, de exemplu, dureri de stomac, senzația de greață, senzația de „gol în stomac”, nevoia imperioasă de a merge la toaletă;
– Comportamente de evitare a situațiilor sociale și/sau care presupun evaluarea performanței (evită să se exprime verbal în grup sau în față clasei, să participe la petreceri și la activități sportive, să se adreseze unei persoane investite cu autoritate).
Atunci când nu este posibilă evitarea acestor situații anxiogene copilul va traversa evenimentul suportând un disconfort de o intensitate majoră. Din cauza tendinței lor permanente de a evita contactele sociale, în timp, se instalează un decalaj în dezvoltarea socială, în sensul întârzierii acesteia. Preadolescenții cu fobie socială vor avea mai puțini prieteni, participări rare sau reduse la activități de grup, având un nivel scăzut al abilităților sociale.
Fobia școlară este o formă particulară a fobiei sociale. Dacă fobia socială este o teamă irațională și persistentă de situații în care copilul se așteaptă să fie observat și evaluat mai atent de către o altă persoană, în cazul fobiei școlare aceste situații aparțin contextului larg al școlii: clasa de elevi, interacțiunea cu profesorii, răspunsul la ore, extemporalele, rezolvarea conflictelor. Fobia școlară este prezentată ca refuz școlar anxios. Vera Louis și colab. (2011, pag. 214-215) realizează o distincție între diferite forme de refuz școlar anxios:
– Refuzul școlar însoțit de anxietate de separare care apare în mod obișnuit la un copil care a manifestat această anxietate de separare în primii ani de școlarizare. Frecventarea școlii a reprezentat o perioadă dificilă pentru acești copii, care manifestau o stare de anxietate atunci când, de exemplu, părinții lor mergeau în vizită la prieteni;
– Refuzul școlar susținut de o anxietate socială apare cel mai adesea la adolescent, însă nu doar în această perioadă a vieții; este posibil ca ei să fi apelat la consultație mai devreme, uneori încă de la vârsta de 8 ani. Este vorba de tineri ai căror părinți îi vor descrie ca fiind timizi, având puțini prieteni și afându-se în conflict cu sistemul școlar, spunând despre profesori și despre elevi că sunt proști sau că se plictisec la școală;
– Refuzul școlar care se încadrează într-o fobie specifică, al cărei obiect îl pot constitui întrebările la care trebuie să răspundă în clasă, traseul folosit pentru a se duce la școală, sau chiar un spațiu (sală de clasă, cantină). Chiar dacă prezentarea pare mai simplă, este vorba dspre un copil care suferă fie de anxietate de separare, fie de fobie socială asociată.
În cazul copilului, debutul poate fi asociat cu o situație de tipul unei altercații cu un prieten, unor glume răutăcioase din parte colegilor, unei admonestări din partea profesorului. În cazul adolescentului, debutul este progresiv și vor alterna perioade de refuz școlar cu perioade de revenire la școală; perioadele de vacanță școlară pot întări refuzul școlar.
Simptomatologia prezentată de acești copii poate merge de la respingerea școlii până la refuzul de a o frecventa. Mai concret, aceasta constă:
– într-un disconfort puternic care se instalează atunci când trebuie să meargă la școală,
– simptome somatice precum greață, dureri de cap, amețeală,
– reacții comportamentale agresive,
– plâns și iritabilitate.
Părinții tind să interpreteze aceste manifestări ca fiind semne ale unor afecțiuni care necesită consult medical, astfel încât vor recurge repetat la vizite medicale, ajungându-se până la scutirea copilului de a merge la școală. Ne referim aici la apariția beneficiilor secundare fie pentru copil, fie pentru părinți, aceste beneficii având un efect de fixare a manifestării comportamentului simptomatic. Părinții care au anumite tulburări emoționale pot „beneficia” de refuzul școlar al copilului, în sensul că vor petrece mai mult timp cu copilul, aspect care îngreunează intervenția psihologică. De asemenea, refuzul școlar poate fi legat de o stare de tensiune negativă din familie (cuplul parental disfuncțional, nașterea unui frate, divorțul părinților etc.), care se instituie într-o temă predominantă a vieții sale, în detrimentul preocupărilor și sarcinilor școlare.
Fobia specifică reprezintă o frică intensă de obiecte și/sau situații specifice, cum ar fi (Marcelli D., 2003, pag. 360):
– animale (șoricel, șobolan, păianjen, șarpe, lup etc.);
– elemente naturale (apă, furtună, tunet, fulger);
– peisaj urban (lift, macara, mașină, camion);
– personaje (străin, bărbos, doctor);
– personaje magice (monstru, fantomă, căpcăun);
– anumite situații (solitudine, o mobilă de apartament, un hol, înălțime sau gol);
– boală (murdărie, microbi)
Când sunt confruntați cu aceste situații sau obiecte, devenite stimuli perturbatori, copiii devin anxioși și resimt un disconfort major. Evitarea este una dintre preocupările sale și, atât timp cât copilul nu se întâlnește cu stimulul specific, comportamentul lui se încadrează în limitele normalității. Dar atunci când evitarea nu este posibilă, reacțiile anxioase ale copilului vor avea o componentă neurovegetativă pregnantă: accelerarea sau încetinirea ritmului cardiac, accelerare sau blocaj respirator, transpirație. O altă tendință de a „controla” fobia specifică este utilizarea unor obiecte/acțiuni/situații/persoane cu rol contrafobic. De exemplu, pentru fobia de întuneric va insista ca lampa să rămână aprinsă.
Trecerea de la copilărie la adolescență aduce cu sine o amplificare a frecvenței neliniștilor legate de presiunea realității, în special a presiunii sociale. Avem în vedere temeri legate de școală și de relațiile cu o altă persoană, de anxietatea socială și anticiparea unei pierderi. Se amplifică, de asemenea, teama de boală, de un pericol fizic, de un accident, de fenomene naturale, de rănire. După această perioadă ele vor evolua diferit, fie vor dispărea de la sine, fie vor persista, uneori chiar pe parcursul întregii vieți (Vera Louis și colab., 2011).
Cum recunoaștem un copil anxios?
Anxietatea crescută a copilului nu-și pune întodeauna amprenta asupra calității vieții la vârsta adultă. Există o mare parte a acestor copii la care nivelul anxietății se va reduce semnificativ odată cu înaintarea în vârstă. O altă parte se va confrunta cu același nivel de anxietate pe tot parcursul vieții, iar o parte semnificativă vor dezvolta, pe lângă anxietate, și alte patologii, cum ar fi depresia și abuzul de substanțe.
Pentru că anxietatea rămâne mai mult sau mai puțin prezentă în viața sa este important ca, încă de la vârsta copilăriei, să identificăm și să intervenim adecvat în sensul de a sprijini copilul să depășească această dificultate. Copilul anxios este perceput ca timid, retras, cu dificultăți de integrare și afirmare în grup, părinții îl caracterizează adesea ca fiindu-i greu „să facă primul pas” într-o relație sau într-o situație nouă, iar profesorii realizează că acest copil are nevoie de mai multe încurajări decât ceilalți pentru a se exprima, pentru a se manifesta în activitățile școlare. Vor spune despre el că este un copil față de care trebuie să manifești răbdare, toleranță, să manifești o atitudine securizantă și stimulativă, pentru că altfel, „intră în panică”, „se pierde”, „se închide în sine”.
Rezultatele școlar, deși pe alocuri afectate din cauza anxietății, sunt satisfăcătoare, chiar bune, deoarece copilul axios este conștiincios, foarte serios și se mobilizează energetic într-o sarcină mult mai mult decât alți copii. Situațiile în care el este susceptibil de a manifesta o stare anxioasă pregnantă sunt examenele și activitățile competitivve în care tensiunea atingerii unei performanțe este foarte intensă.
În relațiile cu cei din jur el manifestă o întârziere în dezvoltarea abilităților sociale; implicarea lor în activitățile de grup este relativ redusă și în consecință, el nu are sau nu-și oferă cadrul, contextul necesar exersării acestor abilități. Are foarte puțini prieteni comparativ cu copii de vârsta lui, în relație cu care investește emoțional foarte mult, riscând astfel să fie ușor dezamășiți de situații comune de viață și oarecum firești pentru vârsta lor (de exemplu, atunci când prietenul său preferă să dezvolte o relație mai strânsă cu un alt coleg sau apar modificări neprogramate în activitățile lor obișnuite).
Copiii respectivi au tendința de a interpreta negativ aceste situații pentru că au o „sensibilitate” la părăsire, abandon, fidelitate, trădare, nedreptate, neașteptat. De aceea, riscul de a se îndepărta și a se izola, de a se „proteja” de eventuale eșecuri, prin neimplicare în relații, poate fi atât de mare încât să-l ducă către depresie și dificultatea de a face față agresiunilor. Copilul anxios preferă ca relațiile de prietenie să se desfășoare în cadre liniștite, cunoscute care nu presupun interacțiunile cu multe persoane. De aceea, el va avea tendința să refuze, chiar dacă se află în preajma prietenilor lui, activități sociale de tipul, excursiilor, petrecerilor, jocuri sportive.
Părinții copilului anxios sunt tentați să-și organizeze viața de familie, luând în considerare anxietatea copilului, în sensul că vor alege să-și petreacă vacanțele cu mai puține persoane, de obicei aceleași, în locuri cunoscute copilului, pentru un timp mai scurt, sau vor renunța la viața lor socială deoarece copilul nu poate fi lăsat în grija altcuiva sau nu poate fi lăsat singur. Deși sunt frustrați, simțindu-se obligați să acționeze astfel, prin alegerile lor părinții contribuie la menținerea anxietății copilului.
Înțelegerea complexului cauzal implicat atât în declanșarea, cât și în menținerea anxietății, ne ghidează în intervenție, odată ce identificăm sursa principală a anxietății. Dar, pentru aceasta este necesară parcurgerea principalilor factori, cu scopul de a extrage „constelația” specifică pentru fiecare caz, tipul și natura anxietății, intensitatea acesteia, impactul ei asupra calității vieții și „beneficiile secundare”, ca factori de menținere ai simptomului.
Factorii genetici. Preocuparea pentru a identifica o bază genetică pentru toate toate tipurile de comportamente umane este o preocupare, pe cât de timpurie pe atât de actuală. De-a lungul timpului au fost realizate o serie de studii în acest scop. În ceea ce privește anxietatea, cercetătorii identifică așa-numitul „sindrom general nevrotic” (Andrews, 1996 citat de Ronald Rapee și colab., 2011), care se referă la faptul că ceea ce se moștenește este nivelul general de neuroticism, adică nivelul general al emoționalității pe care o trăiește o anumită persoană; mai exact este vorba despre gradul în care fiecare persoană tinde să raspundă emoțional în diverse situații. Răspunsul emoțional al fiecăruia dintre noi la situații diverse este diferit ca intensitate, coloratură, polaritate, reacție fiziologică etc., dar putem contura o manieră tipică de răspuns emoțional.Din punct de vedere genetic nu se moștenește tipul de anxietate sau de fobie, nu există o genă specifică fobiei sociale și o alta anxietății generalizate. În una și aceeași familie pot fi întâlnite persoane care manifestă în mod diferit și particular acest nivel general al neuroticismului. De exemplu, cineva prezintă o tulburare obsesiv-compulsivă și altcineva manifestă o fobie socială. În concluzie, ceea ce se moștenește este predispoziția de a fi nevrotic în general, nu și modul concret de manifestare a acesteia.
Stilul parental. Deoarece neuroticismul reprezintă un factor important, o serie de studii s-au concentrat asupra familiilor cu copii anxioși, mai ales asupra personalității părinților acestora și asupra interacțiunilor părinte-copil. Scopul general a fost acela de a identifica elemente specifice ale stilului parental care determină sau mențin anxietatea copilului. În acest sens, studiile ar putea fi împărțite pe trei mari categorii (Ronald Rapee și colab., 2011):
1. cercetări asupra atitudinilor și comportamentelor de îngrijire ale părinților ai căror copii prezentau anxietate față de părinții cu copii normali;
2. cercetări asupra adulților anxioși, mai exact asupra modului în care aceștia își reprezintă stilul de îngrijire al propriilor părinți;
3. cercetări asupra interacțiunii dintre părinți și copii în laborator.
Deși rezultatele acestor studii sunt foarte diverse, se poate contura o nucleu de idei comune:
– atitudinea și comportamentele părinților față de copilul anxios sunt mult mai protective în raport cu felul în care se comportă cu frații și surorile acestuia. În acest sens, Ronald Rapee și colab., (2011, pag. 45-46) consideră că „fiecare copil provoacă anumite tipuri de răspunsuri din partea părintelui. Acest lucru este foarte probabil mai ales când copilul are comportament anxios. Când un bebeluș sau un copil mic plânge ușor sau se sperie ușor de lucrurile noi care apar în viață, este foarte de înțeles că părintele va răspunde la distresul copilului, devenind mai implicat și mai protectiv”.
– Părinții copiilor anxioși, în comparațe cu părinții copiilor nonanxioși par a fi mai intruzivi, mai protectivi, mai implicați în a oferi ajutor copilului, chiar dacă acesta nu-l solicită (Hudson și Rapee, 1998 citat de Ronald Rapee și colab., 2011);
– Părinții copiilor cu anxietate par să fie mai reci și cu tedințe de control mai puternice față de alți părinți;
– Stilul de îngrijire al părinților este caracterizat în primul rând de control și mai puțin de respingere.
Există o serie de stiluri parentale eronate (Ellis și Bernard M., 2007), care se asociază frecvent cu prezența tulburărilor de anxietate ale copilului.
• Capcana criticilor este un stil parental caracterizat prin comportamente de critică subtilă și/sau nonsubtilă: cicălire, corectare, moralizare, reamintire, blamare, ridiculizare, jignire. Părinții care adoptă acest stil sunt persoane furioase, care apelează preponderent la pedepse, fiind atenți în special la greșelile copilului și centrați mai puțin pe comportamentele pozitive, demne de valorizare. Verbul „a trebui/a nu trebui” cu referire la copil este des întrebuințat: copilul trebuie să aibă performanțe bune, trebuie să nu iasă din cuvântul părintelui, părinele are întodeauna dreptate, orice comportament greșit trebuie pedepsit, copilul nu trebuie lăudat sau recompensat pentru că devine răsfățat. Acest stil parental se asociază cu frica de eșec și dezaprobare.
• Capcana perfecționismului este specifică părinților care, fiind ei înșiși perfecționiști, le cer copiilor să fie la fel. Și ei au tendința de a critica performanțele copilului și chiar de a-l respinge; orice rezultat pozitiv este mulțumitor doar parțal, pentru că întodeauna ar fi putut fi mai bun. Indirect, îi transmite copilului că eforturile lui au fost insuficente. Acest tip de părinte asociază performanța copilului cu valoarea copilului, adică îi comunică faptul că el este iubit doar dacă are performanțe bune. Efectele unui asemenea stil parental sunt teama de dezaprobare și de abandon, acești copii încercând fie să aibă succes, ceea ce le va potența anxietatea, fie vor evita constant riscurile.
• Capcana iepurelui speriat este specifică părintele care percepe lumea ca fiind amenințătoare și care sfătuiește copilul că, pentru a-i face față, trebuie să fie hipervigilent în raport cu aceasta. Este adeptul evitării oricăror situații dureroase sau frustrante deoarece are convingerea că acestea nu pot fi suportate și depășite. Acest părinte care induce un motaj negativ asupra lumii, va activa în copil preocuparea excesivă pentru securitate personală.
• Capcana inconsistenței, care are două variante: fie părintele se comportă haotic față de copil, aplicând pedepse sau oferind recompense fără criterii sau reguli clare, fie critică excesiv copilul, fără a-i oferi un cadru de reguli pe care ar tebui să le respecte. Acești copii trăiesc un sentiment acut de insecuritate și lipsă de control asupra mediului care le apare ca fiind total imprevizbil.
• Capcana falsului pozitiv sau al vinovăției, care sunt susținute de atitudini nevrotice. Acești părinți, oferă copiilor foarte multă afecțiune, deoarece ei sunt preocupați de a evita constant confruntarea copilului cu situații frustrante. Sunt părinți hiprtoleranți, care nu știu sau care nu pot să pună limite copilului, considerând că a limita copilul înseamnă a-l frusta (a-l traumatiza), adică a nu-l iubi.
Factori cognitivi. Copiii anxioși au tendința de a interpreta situațiile ambigue în termeni amenințători (Barrett, citat de Rapee, R. și colab., 2011), iar aceste pericole și scenarii catastrofice imaginate se referă atât la planul social, cât și la consecințele fizice ale unor acțiuni. În principal este vorba de așteptări negative ale acțiunilor proprii sau ale celorlați. Până acum cercetările realizate aspra influenței gândurilor de tip anxios nu au putut aduce dovezi în ceea ce privește rolul gândurilor negative în declanșarea tulburării de anxietate, dar este mai mult decât evident faptul că interpretarea cognitivă reprezintă un factor de menținere al acestei tulburări.
O caracteristică importantă a oricărei tulburări de anxietate este comportamentul de evitare, deoarece, cu cât frica este mai intensă, cu atât evitarea este mai des căutată. Chiar și la nivel imaginar, pus în situația de a găsi soluții de a rezolva o situație problematică de viață, copiii anxioși, recurg mult mai des la încercarea „de a scăpa” sau a evita situația respecivă, aceasta fiind concluzia unor cercetări realizate pe copii anxioși, nonanxioși și cu tulburări de opoziție (Barrett, citat de Rapee, R., și colab., 2011). O altă serie de cercetări a demonstrat faptul că ceea ce menține anxietatea este posibilitatea ca persoana să evite stimulul anxiogen. În același sens, cu cât copilul va avea ocazia de a se confrunta cu obiectul sau situația amenințătoare, cu atât frica se va diminua.
Inhibiția comportamentală. Încă din primul an de viață se constată anumite caracteristici comportamentale, specifice copiilor care mai târziu vor manifesta anxietate. În literatura de specialitate, aceste caracteristici se regăsesc în termenii de „temperament anxios”, „inhibiție comportamentală” (Rapee, R. Și colab., 2011) și „inhibiție nevrotică , fie afectivă, fie cognitivă” (Marcelli D., 2003). Copiii anxioși sunt descriși de părinți ca a fi fost bebeluși plângăcioși, capricioși, cu o nevoie mai redusă de a explora mediul sau de a interacționa cu străinii, cu activitate motorie mai crescută. Este posibil ca acest temperament anxios să fie determinat de nivelul de neuroticism, dar o importanță majoră o au și factorii de mediu. Un copil anxios sau inhibat comportamental are mai degrabă un părinte cu diverse tulburări de anxietate, așa cum un părinte anxios are o probabilitate mare de a avea copii cu inhibiție comportamentală crescută.
Este evident că toți acești factori au contribuția lor, dar mai relevant este rezultatul interacțiunilor lor.
Evenimente de viață. Pe fondul unui sindrom general nevrotic, care predispune la o inhibiție comportamentală a copilului, care are un părinte cu o tulburare de anxietate, evenimetele de viață vor fi percepute de copil ca fiind negative sau stresante. De aceea, ele vor amplifica și vor întări anxietatea copilului, în timp ce un copil fără anxietate ar putea să răspundă la același tip de eveniment în modurile cele mai diverse. În fața situațiilor de viață, copilul anxios are dificultăți de a se adapta, deoarece tinde să apeleze repetat la răspunsuri cunoscute, rigide și negative, în detrimentul unei maniere flexibile, creative și mai ales spontane. De altfel, între spontaneitate și anxietate este o relație invers proporțională, cu cât anxietatea este mai intensă cu atât spontaneitatea este mai redusă și cu atât resursele creative nu pot fi apelate.
Dacă reușim să pătrundem și să înțelegem mecanismul de declanșare și de menținere a anxietății, acești factori pot constitui repere în abordarea copiilor cu anxietate, adică de la caz la caz vom urmări ponderea acestora și interacțiunile dintre ei. Putem avea ca reper câteva întrebări-cheie:
• Părintele copilului anxios manifestă și el o anumită tulburarea de anxietate?
Dacă este așa, ne așteptăm să existe moștenirea nivelului înalt de neuroticism (factor genetic), să identificăm o tendință de hipercontrol asupra copilului și un grad mai mare de intruzivitate la nivelul relației dintre copil și părinte (stil parental). În același timp, părintele se va oglindi în anxietatea copilului și va manifesta o protecție exagerată, astfel încât acțiunile sale vor spori și întări la rândul lor nivelul de anxietate al copilului. Anxietatea părintelui își va găsi terenul de manifestare în anxietatea copilului, iar acesta va prelua mult mai ușor mesajele anxiogene ale părintelui ajungând ca la un moment-dat să-și întrețină reciproc tulburările. Tendința copilului de a evita va fi „înțeleasă” și acceptată de părintele, care are aceeași manieră de a reacționa în fața evenimentelor de viață; cu cât copilul va evita (încurajat de părinte), cu atât frica va persista. În acest caz, intervenția se va centra atât pe părinte, cât și pe relația dintre ei.
• Anxietatea copilului este în mare măsură indusă și amplificată de un deficit de imagine de sine a părintelui?
Un părinte care are un sentiment redus a valorii personale și o imagine de sine negativă, va tinde să supravalorizeze performanța școlară a copilului. Fiecare rezultat pozitiv al copilului va „completa” imagina de sine a părintelui, făcându-l să se simtă mai valoros, mai competent. Un astfel de părinte va exercita un control ridicat față de copil, venind cu cerințe, exigențe sau impuneri care ar garanta performanța înaltă a copilului. Aceste așteptări, de cele mai multe ori peste capacitățile copilului, vor fi resimțite de acesta ca presiuni cărora nu le poate face față. Caracteristici similare apar și în stilul de îngrijire al unui părinte competitiv. În această situație, prioritară este abordarea părintelui (consilierul școlar poate face părintelui o recomandare de consiliere psihologică), iar copilului i se poate oferi consilere de suport completată cu participarea la grupuri de dezvoltare personală, centrate pe autocunoaștere, asertivitate, optimizarea imaginii de sine.
• Care este tema anxiogenă principală, prezentă atât în relatările profesorilor și părinților cât și în observațiile consilierului școlar?
Fiecare temă anxiogenă are trei fațete: cognitivă, afectiv-motivațională și comportamentală. Ne interesează ca, pornind de la principala temă anxiogenă, să decelăm în care dintre aceste trei planuri resimte copilul mai acut ecoul anxietății sale. De exemplu, un copil poate fi neliniștit sau anxios pentru că se simte invadat de gândul că este inapabil să facă față, că nu va reuși, altul va fi mai afectat de starea de a fi umilit, ironizat, rușinat, învinovățit, furios, în timp ce un al treilea va resimți anxietatea pe parcursul derulării activității respective. Este evident că aceste trei componente sunt la fel de importante și prezente în mecanismul răspunsului de tip anxios, dar ne interesează să identificăm care dintre acestea reprezintă dominanta copilului, despre care dintre ele îi este lui mai ușor să exprime, să verbalizeze. În acest sens îl vom ajuta pe copil să identifice și celelealte două aspecte de care este mai puțin conștient, și mai ales să înțeleagă ineracțiunile dintre ele.
Evitarea, la rândul său are două componente: cognitivă și comportamentală. Înainte de a elabora o strategie de intervenție, este important să cunoaștem, să aflăm, care sunt manierele de evitare ale copilului, așa cum sunt ele văzute de copil și de familia acestuia; deoarece în a doua parte a intervenției ne vom centra asupra diminuării tendinței de evitare cu scopul diminuării anxietății centrale. Un indicator de validare a intervenției va fi capacitata copilului e a găsi răspunsuri diverse, variate, creative la situațiile pe care în general le evita înainte de intervenție.
Debutul oricărei intervenții psihologice presupune realizarea unui contact empatic, cald și securizant cu copilul. Aici intră în joc următoarele abilități ale consilierului: de ascultare activă, de a respecta ritmul clietului, de calibare emoțională, de rezonanță vocală și posturală. O atitudine echilibrată între prezența stimulativă, încurajatoare și invitația la autodezvăluire facilitează construirea unui cadru securizant pentru copil, în care rezistențele vor fi din ce în ce reduse, iar el se va simți din ce în ce mai liber în a-și exprima sentimentele, gândurile, nevoile și aspirațiile. Efectul terapeutic al unei relații de acest tip este unul de relaxare, nivel de autoîncredere ridicată și de la ședință la ședință vom putea observa modificări la nivel corporal (de la crispare la detensionare). Pentru consilier este important să se rețină în a da sfaturi, deoarece submisivitatea copilului anxios este mai mare comparativ cu a altor copii. El va avea tendința să asimileze necritic ceea ce i se va spune sau i se va cere. contactul cu acest copil poate fi comod pentru consilier, pentru copil este posibil să devină o altă sursă de anxietate. Reținem că acest tip de copil are nevoie în prmul rând să fie acceptat necondiționat, să i se ofere spațiu de manifestare și să experimenteze, în relație cu consilierul său, o exprimare din ce în ce mai liberă și mai spontană.
Temele anxiogene ale copilului pot fi numeroase, însă la o analiză mai atentă vom putea descoperi împreună cu copilul: care sunt aceste teme, relațiile dintre ele și care este tema centrală a anxietății, adică aceea pe care copilul o resimte cea fiind cea mai invadantă și cel mai dificil de depășit în prezent. Odată ce descoperim această temă, verificăm tot împreună cu copilul, folosindu-ne de situații concrete de viață, în ce măsură percepția lui este suținută de realitate. Cu cât relația este mai securizantă pentru copil, cu atât el va avea capacitatea de a explora și de a verbaliza în legătură cu anxietatea sa. Sunt situații în care copilul nu poate identifica de la început această temă centrală, și va fi nevoie să repetăm acest demers în cadrul aceleeași ședințe. Identificarea temei centrale se face prin raportare la motivul pentru care copilul a fost orientat către cabinetul de consiliere școlară.
Un alt principiu este construirea unui cadru stimulativ în care copilul să activeze din ce în ce mai mult capacitatea de a se afirma și autovaloriza. Centrarea pe întărirea Eu-lui reprezintă o etapă absolut necesară în lucrul cu copilul anxios. Odată ce copilul va deveni mai conștient de propria valoare, de calitățile sale, odată ce nevoia de explorare a lumii va fi mai mult stimulată, ne așteptăm să-i fie din ce în ce mai ușor să se exprime într-o manieră asertivă și astfel, va deveni mai puțin „permeabil” la agresiuni. În această etapă, tehnicile experiențiale și utilizarea mijloacelor expresiv creative sunt principalele instrumente de lucru deoarece într-o atmosferă ludică de spontaneitate și creativitate, activarea resurselor personale se realizează firesc și natural. Ca variante posibile, îi putem propune copilului să aibă un dialog cu frica sa, să o deseneze, să o exprime corporal, într-o manieră metaforică să realizeze o poveste, al cărei erou principal este, să găsească mai multe soluții la o problemă dată. Indiferent ce manieră de lucru alegem, important este ca fiecare experiență de cabinet, să vizeze restructurarea la nivel emoțional, cognitiv și comportamental și astfel, copilul să schimbe perspectiva asupra sa și asupra celorlalți, diminuându-și anxietatea.
Confruntării cu realitatea este, de asemenea, o etapă importantă care completează și validează etapa afirmării de sine. Așa cum am precizat anterior, cu cât frica este mai puternică cu atât nevoia de a evita situațiile potențial anxiogene este mai intensă. Deci, în scopul diminuării fricii va fi necesară facilitarea contactului cu acest gen de situații, pentru a conștentiza și a experimenta în concret că acele consecințe negative la care se așteaptă nu există în realitate.
Mulți copii anxioși, chiar și părinții acestora, sunt refractari inițial la ideea de a expune copilul tocmai la situațiile care-i produc teamă. De aceea, una dintre sarcinile consilierului este securizarea și informarea corectă a părinților și copiilor cu privire la efectele benefice ale acestei tehnici. Printr-o atitudine profesionstă de căldură și suport emoțional, consilierul va reuși să-i implice și să-i motiveze atât pe părinți, cât și pe copii să accepte această fază a tratamentului. Confruntarea cu realitatea se va realiza gradat, de la fricile cele mai puțin intense spre cele mai intense. Pentru a fi eficientă, confruntarea cu situația anxiogenă, va trebui să se repete de atâtea ori de câte copilul are nevoie, pentru a învăța că acele consecințe de care se teme nu se regăsesc în realitate. Vom ști că această etapă s-a încheiat cu succes în momentul în care copilul conștientizează fapul că acele credințe negative nu au o bază reală, un corespondent în realitate. Este posibil însă ca unii copii să declare că anxietatea lor a scăzut semnificativ, tocmai pentru a evita continuarea expunerii. În această situație, elementele de validare ar putea fi mesajele nonverbale, dar mai ales congruența dintre mesajul verbal și cel nonverbal.
Iată un exemplu de confrutare cu realitatea pentru un copil cu fobie specifică (teama de medic), realizată după un plan de expunere (Rapee și colab., 2011, pag. 133). Obiectivul a fost să meargă la doctor, fără să resimtă o frică foarte mare și să poată tolera injecțiile. În acest caz s-a stabilit o bună colaboare cu medicul respectiv.
1.Să stea în fața cabinetului medical, timp de 5 minute;
2.Să intre în sala de așteptare și să se așeze pe scaun;
3.Să stea în sala de așteptare, timp de zece minute;
4.Să vorbească cu doctorul în sala de așteptare;
5.Să intre cu mama în abinetul doctorului și să stra acolo, până când mama vorbește cu doctorul;
6.Să se lase examinată de doctor, iar mama să stea cu ea;
7.Să stea în cabinet și să țină un ac în mână, pentru câteva minute;
8.Să îndrepte acul spre pielea ei;
9.Să îi permită doctorului să îndrepte acul spre pielea ei;
10.Să accepte să i se facă o injecție.
Încă din faza de interviu, prezența și colaboarea părinților reprezintă condiții ale unei abordări eficiente în cazul copilului cu tulburări de anxietate. Părinții sunt persoane obiective și avizate în a oferi date necesare procesului de consiliere. În interviul cu părinții, vom avea în vedere următoarele aspecte (Ellis și Bernard M., 2007):
– colectarea informațiilor despre copil și problema lui;
– colectarea informațiilor despre percepția părinților asupra problemei și despre rolul părinților în generarea și/sau menținerea problemei;
– identificarea distorsiunilor cognitive ale părinților; identificarea distorsiunilor cognitive ale părinților;
– inițierea procesului de educare a părinților pentru „o definire psihosituațională și cognitivă a problemei și a eventualei ei amelorări”.
2.2. Depresia
O primă observație se referă la faptul că depresia la copil a stat foarte multă vreme în umbra studiilor privind depresia la adult, chiar lăsâdu-se falsa impresie că, de fapt, nu există. Deși atenția cercetătorilor se concentrază în ultima vreme asupra acestei patologii, ne confruntăm cu tendința de a o subevalua sau de a o confunda cu trăsăturile de caracter sau cu educația deficitară. Copilul depresiv care se manifestă apatic, trist este perceput ca fiind leneș, fără voință, chiar sfidător, așa cum trăsături ca iritabilitatea și labilitatea emoțională sunt interpretate ca semne de „proastă creștere”. Profesorii sau părinții îi vor critica pe copii sau vor încerca să le aducă argumente pentru a le stimula interesul față de școală, acțiuni care adesea potențează tulburarea copilului. Din acest punct de vedere, considerăm că pentru un consilier școlar este necesară cunoașterea aspectelor care definesc această patologie, pentru a putea interveni la timp și a aborda adecvat situația copilului.
Faptul că o perioadă lungă de timp, depresia copilului nu a fost luată în considerare se explică prin convingerea cercetătorilor că depresia trebuie să fie determinată de factori perturbatori exteriori. Și cum copilăria este percepută generic ca find cea mai fericită perioadă a vieții, posibilitatea apariției depresiei era anulată (Ellis A., M. Bernard, 2007). Începând cu anii 90, cercetările au pus în evidență și alți factori (biologici, neurochimici, genetici) care au fost incriminați în apariția depresiei la copil.
Un prim aspect care se impune atunci când abordăm tulburările afective ale copilului se referă la normalitatea exprimării emoțiilor, fie ele negative sau pozitive. Cu atât mai mult cu cât adolescența este o perioadă de intense transformări în plan individual și social, ne așteptăm să existe o gamă mai largă, mai variată și mai intensă de exprimare a emoțiilor. Cu alte cuvinte, este important ca adulții din mediul copilului să înțeleagă și să recunoască normalitatea pentru a fi în măsură să identifice manifestările atipice, care pot avea substrat patologic. La copiii care suferă tulburări afective, stările de depresie sau euforie pot fi extreme și de durată, devenind afectați în activitatea lor cotidiană.
Tipuri de tulburări depresive
Mecanismul depresiei poate fi înțeles plecând de la cele două două tipuri de dispoziții: o stare de afectivitate pozitivă scăzută (dispoziție depresivă) și o stare opusă, de euforie (mania). „Depresia” este o noțiune mai largă, care cuprinde patru tipuri de tulburări:
Tulburarea distimică, sau distimia, care este o formă mai ușoară, dar cronică a depresiei, fără siptome foarte evidente. Persoanele cu distimie prezintă o stare constantă de melancolie, lipsă de energie, apatie, se manifestă fără chef, plictisit, cu o perspectivă pesimistă asupra lumii și vieții. Deși intensitatea este mai scăzută, este vorba despre un fond depresiv, persistent dar puțin pronunțat. Copilul traversează o perioadă de tristețe, care dispare pentru scurt timp, după care reapare, chiar și după recuperare putând suferi recidive. Distimia este forma cea mai frecventă la copil (Vera Luis și colab., 2011) iar aspectul dominant este iritabilitatea. Durata reprezintă un element important, iar conform DSM IV TR (2003) diagnosticul de tulburare distimică sau depresie minoră se pune dacă:
– Este evidentă o stare de deprimare cronică sau de iritabilitate vreme de cel puțin un an (la copii);
– Pe parcursul respectivului an nu s-a constatat o perioadă de absență a simptomelor mai lungă de două luni.
Uneori acest tip de depresie să se accentuează ca intensitate, devenind tulburare depresivă majoră. Pentru că această formă a depresiei nu este foarte evidentă, zgomotoasă, ar putea să treacă neobservată pentru adulții din jur. Doar atunci când performanța școlară scade, copilul distimic devine obiect al atenției părinților.
Tulburarea depresivă majoră sau depresia severă, este o formă mai gravă a depresiei, care debutează brusc, preadolescentul pierzându-și dintr-o dată interesul, simțindu-se obosit, trist, sau iritabil. Manifestările sale sunt similare cu ale adultului. Sunt prezente tulburări de somn și apetit, apar gânduri repetitive despre moarte (A. Ellis, 2007). Acestea se manifestă de la câteva săptămâni la cîteva luni, în medie patru luni (Linda Wilmshurst, 2007), timp în care comportamentul se schimbă în mod brutal. Depresia severă impune apelul la ajutor de specialitate (psihiatru și psihoterapeut).
Tablul clinic al depresiei majore (DSM-IV-TR, 2003) cuprinde:
-o stare de deprimare manifestată prin anhedonie la adulți și iritabilitate la copii;
-pierderea interesului au a plăcerii pentru activitățile cotidiene;
-apetit redus sau mâncat excesiv (copiii stagnează sau pierd în greutate);
-insomnie sau hipersomnie;
-lentoare sau agitație psihomotorie;
-fatigabilitate;
-sentimente de inutilitate;
-capacitate de concentrare redusă;
-idei sinucigașe recurente.
Este important să reținem că, deși în DSM-IV-TR (2003) nu apare depresia ca entitate nozologică infantilă, este precizată disticția dintre criteriile diagnostice pentru copil și criteriile penru adult: la copii depresia se manifestă predominant prin iritabilitate în loc de tristețe.
Tulburarea bipolară se prezintă printr-o fluctuație între stări depresive și stări de euforie, este caracterizată de dispoziții neobișnuite și schimbări ale nivelului de energie. Dacă în decursul unei săptămîni apare un episod de depresie majoră și unul maniacal, sau dacă apar unul sau mai multe episoade maniacale sau mixte, vorbim despre tulburare bipolară. Episodul maniacal (DSM-IV-TR, 2003) este descris ca o perioadă delimitată în timp, în care dispoziția este anormal de expansivă, euforică sau iritabilă, durează cel puțin o săptămână, afectează funcționarea normală a persoanei și în care se manifestă cel puțin trei din următoarele simptome:
stimă de sine exagerată sau grandomanie;
scăderea nevoii de somn;
nevoia de a vorbi continuu;
fuga de idei;
distragerea atenției;
creșterea activității orientate către un scop;
implicare excesivă în activități cu un potențial ridicat de risc.
În cazul copiilor (Linda Wilmshurst, 2007) episoadele izolate sunt rare, iar trecerile rapide se fac de la euforie la iritabilitate. În perioadele de manie, copiii pot avea convingerea că știu mai multe decât știu profesorii (sentiment de grandomanie) sau își imaginează că ar putea deveni celebru în domenii pentru care nu manifestă talent. Un element care ne ajută să identificăm tulburarea bipolară cu debut în copilărie este succesiunea rapidă a ciclurilor, dacă în decurs de un an apar patru sau mai multe episoade patologice, aceasta ar putea fi o caracteristică dominantă a tulburării bipolare.
Depresia reactivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă este forma cea mai puțin severă dintre tulburările afective, și constă într-o reacție de tip depresiv la un eveniment traumatizant de viață. Dificultatea copilului de a se adapta la respectivul eveniment, face ca această formă să fie una dintre cele mai frecvente forme ale depresiei întâlnite la copil. Câteva dintre evenimentele severe sau potențal traumatizante:
decesul unui părinte;
divorțul părinților;
boala unei persoane apropiate.
În funcție de vulnerabilitatea copilului, acest tip de depresie poate apărea și în situații de o severitate moderată precum: schimbarea domiciliului, a școlii, a unor profesori de care s-au atașat, respingerea de către grupului de prieteni. Depresia reactivă răspunde cel mai bine la intervenție terapeutică.
Există o serie de elemente ne orientează către aprecierea riscului pentru tulburare depresivă:
dereglarea apetitului, uneori cu scăderea în greutate;
dificultăți legate de somn;
agitație sau încetinire psihomotorie;
imagine de sine negativă;
reducerea implicării în activitate sau în evenimente sociale;
lipsă de speranță în legătură cu viitorul;
tristețe, plictiseală;
sentiment de culpabilitate excesivă sau neadecvată;
dificultăți de concentrare.
Copilului îi este în general dificil să vorbească despre trisețea lui și aceasta, deoarece nici ei nu o pot conștientiza ca atare. Ei resimt o stare profun negativă și difuză de descurajare și de disperare, a tendința de a plânge, adesea fără să existe un motiv.
Dispoziție depresivă se reflectă în postura corporală și în expresia facială, de cele mai multe ori este mai ușor pentru cineva din afară să sesizeze depresia, decât el însuși. Astfel, elemente precum colțurile gurii lăsate, privire stinsă, gesturi lente și fără vlagă, răspunsuri simple, lacunare, facies „căzut”, pot fi semnale ale unei potențiale dspoziții depresive. Cel mai adesea este dificil să-l antrenăm într-un dialog, deoarece nu are inițiative și se declară neinteresat de subiectele propuse. Cele mai frecvente răspunsuri sunt: „nu-mi place”, „mă plictisesc”, „nu am chef”, cu dificultate de a exprima emoții. Copilul se simte neglijat și neînțeles de cei din jurul lui.
O altă posibilă modalitate de exteriorizare a acestei patologii o reprezintă iritabilitatea crescută, agresivitatea verbală. Copilul are o imagine de sine negativă, crede despre el că este incapabil că nu poate, că nu este iubit, că nimeni nu-l place. Toate acestea se asociază uneori cu sentimente de culpabilitate (de exemplu, un copil de 11 ani declară după un accident vascular al mamei: „Numai eu sunt vinovat, am luat note proaste și de aceea mama s-a îmbolnăvit”). Seligman (citat de Ann Vernon, 2002) a identifiat trei erori cognitive asociate cu depresia:
– permanența – tendința copiilor și adolescenților cu risc de depresie de a considera cauzele evenimentelor negative ca fiind permanente, și astfel, ei se vor centra mai mult asupra greșelilor lor, ca și când acesea vor persisa întodeauna;
– personalizarea – tendința de a se autoculpabiliza; în situațiile negative ei se vor simți rușinați și vinovați, blamându-se pe ei înșiși.;
generalizarea (caracter pervaziv) – tendința de a generaliza motivul unui eveniment negativ pentru toate situațiile, indiferent de elementele specifice respectivei situații.
În ceea ce privește raportarea la sarcinile școlare, el afirmă că se plictisește la ore, îi fuge mintea, nu se poate concentra, nu înțelege ce se predă.
Iată câteva dintre credințele iraționale pe care le putem întâlni la preadolescenții cu risc de tulburare depresivă, selectate de Wilde (citat de Ann Vernon, 2002):
nu sunt bun de nimic și nu voi realiza niciodat ceva;
indierent de e voi face, nu voi reuși niciodată;
nimeni nu m-ar mai putea iubi pentru că sunt lipsit de valoare;
nu pot face nimic ca lumea;
merit să fiu tratat foarte rău;
ce rost are să merg mai departe, nicidată nu voi trece peste asta;
nu pot schimba lucrurile oribile care mi s-au întâmplat așa că sunt damnat petru totdeaua;
nu am nici o șansă e scăpare;
viața este aiurea și va fi totdeauna așa.
Părinții descriu acest copil astfel:
nu mai putem comunica și nu înțelegem de ce;
nu ne mai putem înțelege cu el;
nu mai vrea nimic, stă ore în șir degeaba;
nu mănâncă, nu învață.
Importanța experiențelr de separare și a evenimentelor cu valoare de pierdere. În etapele pradolescenței și adolescenței reacții cu „coloratură” afectivă sunt atât de frecvente încât le considerăm normale, specifice vârstei: momente de tristețe, pusee de mânie, reacții agitate. „Prezența mai mult sau mai puțin intensă a acestor aspecte în cursul procesului normal de dezvoltare, reprezintă un argument în favoarea ipotezei că nu există adolesceță fără depresivitate” (Marcelli, D., 2006, pag. 304). Explicația principală se referă la faptul că atât preadolescența cât și adolescența, datorită modificărilor numeroase, reprezintă o perioadă marcată de experiența separării și a pierderilor (la nivelul corpului, în relație cu părinții, cu grupul).
Există o serie de caracteristici ale mediului familial regăsite în cazul copiilor deprimați (Marcelli, D., 2003, pag. 395):
– Prezența antecedentelor de depresie la părinți, mai ales la mamă. Care ar putea fi legătura dintre depresia mamei și riscul de depresie la copil? Unul dintre răspunsuri este oferit de concluziile unor cercetări asupra „figurii impasibile și interacțiunii decalate” , care demonstrează că :
a. fața mamei constituie un suport indinspensabil pentru copil ;
b. copilul este deosebit de sensibil la o mamă prezentă fizic, dar indisponibilă pentru interacțiune. Un copil al cărei mamă se află în depresie, comportându-se ca fiind „altundeva”, se va simți incapabil să stabilească cu ușurință un „acordaj în interacțiunea față în față” (Marcelli, D., 2003, pag. 66). Astfel, comportamentul copilului se modifică. El devine mai serios, mai descurajat, mai retras, mai puțin expresiv facial.
– Frecvența carenței parentale, mai ales a mamei – insuficienta interacțiune, separările frecvente, contacte imprevizibile, haotice;
– Condiții particulare – experiențe repetate de abuz fizic din partea părinților.
Pentru a-și construi relația cu copilul deprimat și a putea stimula resursele sale energetice, motivaționale, atitudinea consilierului psihologic va fi una caldă și empatică față de trăirile sale dificile și negative. O atitudine calmă și securizantă, dar în același timp o atitudine suportivă care să insufle speranță. Tonusul terapeutul poate fi o sursă de reechilibrare energetică a preadolescentului în cauză. Tonul vocii va fi unul cald, dar ușor mai ridicat decât al copilului, care de regulă, vorbește lent, stins, monosilabic. Din cauza dificultăților de concentrare, a dificultăților de exprimare emoțională și lipsei motivației, copilul deprimat poate fi perceput de consilier ca necooperant și dificil. În acest sens, analiza personală a consilierului și identificarea propriilor blocaje și reacții comportamentale în fața unui astfel de client, reprezintă o prioritate pentru activitatea de consiliere.
După cum reiese din teoria atașamentului, patternul de atașament, odată elaborat în primii ai de viață, va avea tendința de a se menține și va fi activat în fiecare relație nouă. Ne așteptăm, de asemenea, ca acest pattern să se activeze și în relația cu consilierul școlar.
În lumina acestei perspective consilierul școlar va fi preocupat să cunoască atât experiențele de separare și pierdere pe care preadolescentul le-a traversat, cât și experiențele sale privind atașamentul. De altfel, orice manifestare de tip depresiv este precedată de un eveniment cu valoare de pierdere pentru preadolescent. Deși nu ne putem aștepta ca acesta să aibă o ușurință în a conecta spontan evenimentul respectiv cu starea emoțională, consilierul îl va sprijini și-l va ghida în ședințele de consiliere către a identifica acele situații „de pierdere”.
Ca să avem o imagine completă asupra mecanismului deprimării la preadolescent, vom culege informații despre experiențele de separare și de pierdere (vârsta la care au avut loc, durata, motivele) și consecințele lor asupra copilului. Cu cât copilul are o vârstă critică (6 luni până la 4-5 ani ) cu atât evenimentul apare mai traumatic. Exemple de pierderi:
• înalt semnificative – decesul părinților, decesul unui frate, decesul unui adult apropiat copilului;
• semnificative – moartea animalului său de companie, schimbarea domiciliului, mutarea unui prieten, ruperea unei relații cu un pieten.
• interactive: părinte care nu mai este disponibil pentru copil deoarece copleșit de probleme personale majore (conflict de cuplu, doliu, șomaj, boală cronică etc.);
• fantasmatice – copilul are sentimentul de a nu mai fi iubit, nu se mai percepe ca fiind în centrul de interes al persoanelor semnificative, are sentimentul că a pierdut șansa de a construi o relație apropiată, cu o persoană importantă pentru el.
Dacă avem în vedere depresia adolescentului, obiectivul principal al procesului terapeutic constă generic în a revitaliza și reactiva resursele care să-i permită adolescentului să aibă contacte satisfăcătoare și sigure (vezi tiparul de atașament sigur) cu lumea, dar și cu sine. Dar acest demers, presupune cunoașterea și reexperientarea proprilor stări emoționale, și mai ales a celor negative: tristețea renunțarea, culpabilitatea etc. De altfel, așa cu am precizat anterior, adolescența este o etapă a „deprimării” deoarece orice adpplescent, prin însuși procesul de dezvoltare se confruntă cu elemente care presupun frustrare, pierdere, renunțare și care suscită din partea lui o capacitate mai mare de activare a resurselor creative, de adaptare.
Blocajul tipic al preadolescentul/adolescentului deprimat constă în incapacitatea acestuia „de a înfrunta acest travaliu psihic” (Marcelii D., Berthaut E., 2007), combinată cu incapacitatea de a-l continua. De aceea, prima dificultate a psihologului ține de setarea obiectivului intervenției care, în anumite cazuri riscă să fie în contradicție cu capacitatea sa de a răspunde. Cu cât avansarea în procesul terapeutic presupune întâlnirea cu afectele sale, cu atât preadolescentul riscă să se simtă mai copleșit de acestea. În acest sens, strategia terapeutică recomandată va fi una de mai lungă durată, prioritară fiind constanța întâlnirilor.
Se recomandă evitarea acțiunile centrate doar pe diminuarea sau eliminarea simptomului și „determinarea” copilului de a-și bloca și interzice orice afect negativ (tristețe, proastă dispoziție, plictiseală, lipsă de interes) în favoarea unei stări fals pozitive. Riscul, de aceasă dată, ar fi ca forțarea activismului să-l facă pe copil să vireze într-o stare de negare a stărilor negative și să dezvolte o stare nefirească de euforie. În concluzie, o strategie terapeutică eficientă îi va permite preadolescentului să-și exprime emoțiile de orice tip, ghidându-l treptat către regăsirea unei stări de activism proprie lui, care să-i asigure capacitatea de a se bucura de contactele sale și de a activa interesul față de nou.
Specific pentru abordarea stării depresive este motivarea pentru intervenție: în timp ce copilul anxios se simte întrucâtva „deranjat” de anxietatea sa, iar aceasta îl va face să coopereze cu ușurință în procesul de consiliere, copilul deprimat trăiește o stare de dezinteres, plictiseală și renunțare care-și va pune amprenta și asupra tendințelor de intervenție. Înainte de a aplica strategia terapeutică propriu-zisă, va fi necesară motivarea pentru intervenție aceasta fiind obligatorie pentru obținerea de efecte pozitive. Marcelii D. și Berthaut E. (2007, pag. 264) prezintă trei variabile ale motivării:
– curiozitatea satisfăcătoare în raport cu universul psihic intern. Sunt adolescenți care fac dovada unui interes pentru gândurile lor, pentru reveriile lor, pentru visele lor, doresc să înțeleagă cauza gândurilor pe care le au și a stărilor afective. Alții se manifestă la polul opus, fiind incapabili sau dezinteresați să-și reprezinte universul intern și se focalizează pe cauze externe;
– starea disconfortabilă, anxioasă care ar putea reprezenta cea mai bună motivație pentru angajarea în proces;
– starea de plictiseală cauzată de observația că evenimentele se repetă poate determina nevoia de a schimba, de a interveni în această repetitivitate cotidiană.
Modul în care se implică familia reprezintă un alt element necesar în abordarea adolescentului deprimat, cu atât mai mult cu cât identificăm pattern-uri disfuncționale de comunicare și/sau de comportament, care se asociază în mod direct cu patologia avută în vedere. Doar în cazul în care această asociere este foarte evidentă și orice intervenție asupra preadolescentului riscă să fie diminuată sau anulată de disfuncționalitatea familiei, consilierul școlar va recomanda terapia de familie cu un psihoterapeut specializat.
În evaluarea itervenției, primul indiciu constă în diminuarea sau dispariția simptomului. Însă în continuarea ideii exprimate mai sus, care accentuează menținerea unei atitudini de grijă, pe termen lung, față de adolescentul deprimat, va trebui să privim și dincolo de simptom și să căutăm alte elemente care să valideze eficiența intervenței, cum ar fi:
– capacitatea adolescentului) de a fi în contact conștient cu emoțiile sale, cu aspirațile, cu nevoile, cu așteptările și de a le verbaliza versus refuzul de a analiza viața psihică și alunecarea în comportamente ce presupun riscuri (de exemplu, accidente repetate);
– stilul de viață relativ echilibrat, din punct de vedere al raportului odihnă-somn, al alimentației, mișcării, vieții sociale versus comportamentele excesive, care maschează depresia (anorexie sau bulimie, relații întâmplătoare, abuz de acool sau droguri, jocuri de noroc);
În general, ideația suicidară are la bază o serie de sentimente profund negative și intense: furie, lipsă de speranță, inutilitate, culpabilitate, anxietate. În anumite momente, amploarea și intensitatea acestor sentimente este acompaniată de o stare generală de neajutorare. Predolescentul se simte nesprijinit din exterior și se percepe ca neavând resursele interioare de a schimba situația care-i creează suferință. În acest context, apar gânduri legate de moarte și suicid, dar nu întotdeauna aceștia vor recurge la tentative de suicid. Studiile arată că probabilitatea unei tenatative suicidare este mai mare la fete față de băieți, în tip ce probabilitatea unei tentative reușite este mai mare la băieți decât la fete.
Recunoașterea copiilor și adolescenților care prezintă risc suicidar este un demers dificil, deoarece copiii exprimă într-un mod neclar intențiile lor. Există o serie de posibili indicatori ai comportamentului cu risc suicidar, pe care atât profesorii, consilieri școlari cât și părinții îi pot observa (Brent, 1995, citat de Petrovai, D., Băban., A., 2001, pag. 99):
o tentativă anterioară de suicid;
amenințarea cu sinuciderea;
dispoziția depresivă;
vorbesc despre moarte sau sunt preocupați de moarte;
izolarea de prieteni și familie;
tulburări comportamentale: schimbările bruște de comportament, fuga de acasă, chinuirea animalelor, agresivitate fizică și verbală (lovirea repetată a fraților sau prietenilor de joacă, acte de distrugere a unor bunuri la școală sau din alte locuri publice);
abuzul de substanțe:
suicidul sau moartea recentă a unei persoane semnificative;
renunțarea la obiectele de valoare și realizarea planului final: în această situație părinții trebuie să acționeze imediat și să solicite ajutorul specialiștilor.
În cazul fiecărei tentative de suicid vom acorda o atenție specială deoarece; un studiu realizat în 1996 a demonstrat că unul dintre cei mai importanți indicatori ai unei viitoare tentative de suicid este o tentativă de sinucidere anterioară (Wilmsurst L., 2007).
De asemenea, în absența unei reorganizări sau a unei schimbări (individuale sau familiale), prima tentativă suicidară constituie unul dintre factorii favorizanți, care au legătură directă cu riscul de recidivă (Marcelii D., Berthaut E., 2007). Autorii consideră că prima etapă în procesul asistării psihologice a unui adolescent care a avut o tenativă de suicid este evaluarea factorilor de risc, care au fost grupați în trei categorii în funcție de gravitatea consecințelor posibile:
A. Dimensiunea anxios depresivă, care este apreciată în funcție de:
a. ideația suicidară și identificarea conținutului acesteia: ideea de a se sinucide, intenția de a se sinucide, planul în vederea sinuciderii;
b. identificarea tentativelor de suicid anterioare;
c. existența unui sentiment de disperare (gânduri care susțin convingerea că moartea este considerată cea mai bună soluție pentru a scăpa de suferință);
d. prezența tulburărilor afective anxioase sau depresive, asociate adesea cu tentativa de suicid.
Odată identificată această dimensiune, se impune orientarea de urgență către cabinetul pshiatric, care va decide dacă este nevoie de spitalizare și medicație adecvată.
B. Dimensiunea impulsivă, care se stabilește prin:
a. Identificarea conduitelor impulsive de tipul: vagabondajului, conduitelor violente, altercațiilor, accidentelor repetate etc.;
b. Identificarea consumului abuziv de substanțe (alcool, tutun, droguri);
În acest caz, adolescentul trebuie ajutat să-și reconsidere cadrul de viață pentru a deveni capabil să-și controleze impulsivitatea. Spitalizarea poate fi necesară în unele cazuri, dar abordarea terapeutică este neapărat necesară.
C. Dimensiunea familie/mediu/evenimente de viață, care se referă la:
a. Identificarea manierei de funcționare a familiei și a factorilor de dezorganizare, familiali și de mediu (de exemplu, conflicte parentale, violență între soți sau agresiuni fizice asupra copiilor, antecedent de abuz sexual etc);
b. Analiza relațiilor dintre adolescenți și părinți, identificarea calității relațiilor sociale;
Aceste aspecte, odată identificate, vor necesita o abordare a familiei înainte de a interveni terapeutic asupra adolescentului.
c. Analiza contextului social și familial, în vederea identificării expunerii la suicid, de exemplu o sinucidere a cuiva din familie, cu care copilul a avut o relație bună, sau o sinucidere care a avut loc în grupul de prieteni, colegi, vecini etc.
d. Factorii de stres: conflict cu prietenii, ruptură sentimentală, rezultate slabe la școală pentru elevii care sunt centrați excesiv pe performanță, un examen supraevaluat personal, o pedeapsă greu de acceptat.
Consilierul psihologic cercetează și identifică pe rând aceste variabile, care presupune contactul cu familia, cu anturajul său, abordarea sinuciderilor sau a tentativlor de suicid cunoscute de copil etc., și astfel se pot pune bazele unei forme de psihoterapie scurtă, cu efect clarificator și securizant pentru adolescent. În urma acestui demers, adolescentul își poate identifica teme de viață asupra cărora să mediteze și să schimbe perspectiva. Acest proces poate continua sub forma unei intervenții de mai lungă durată, fie individuală, fie de grup.
Există o serie de recomandări privind atitudinea de îngrijire și de prevenție pe care trebuie să o adopte orice persoană implicată care aparține mediului medical, social, psihologic (Marcelii D., Berthaut E., 2007). Aceste recomandări pot constitui pentru consilierul școlar o primă bază de convingeri și acțiuni în fața preadolescentului cu tentativă de suicid:
a. Tentativa de suicid va fi tratată cu multă seriozitate, fiind considerată un act potențial grav, și nu va fi banalizată cu ușurință. Tendința de a banaliza imediat un asemene act poate fi în acord cu așteptările părinților care vor să se liniștească pe ei înșiși și pe copil, dar constituie o greșeală profesională, o expresie a nonasistenței din partea consilierului. Aceasta nu înseamnă că orice tentativă suicidară va fi considerată de o gravitate extremă, cu impact asupra sănătății psihice. Evaluarea va trebui făcută prin prisma factorilor de risc implicați, care pot evidenția un grad minim de gravitate al unei asemenea tentative.
b. O a doua atitudine are ca obiective calmarea și protejarea preadolescentului în cauză.
Se are în vedere construirea unui climat liniștitor este condiționată de atitudinea calmă a consilierului școlar, opusă unei atitudini prin care propria sa subiectivitate să prevaleze asupra unei evaluări obiective (de exemplu, prin expresia „Nu-i nimic, nu trebuie să vă panicați …” situația este banalizată, iar prin expresia „ Să fiți atenți, este foarte grav…” se poate induce un prognostic alarmist. Atitudinea relaxată și siguranța de sine în momentul cotactului cu copilul și părinții săi poate induce acestora stări similare.
În concluzie și ca o recomandare, prezența ideației suicidare și mai ales tentativa de suicid, reprezintă motive suficiente pentru orientarea adolescentului către cabinete de specialitate (psihiatru, psiholog clinican, psihoterapeut). În acest sens, o comunicare deschisă între profesor, consilier școlar și părinte reprezintă atât un factor de prevenție a amplificării acestei patologii, cât și un factor ce asigură intervenția rapidă și adecvată.
2.3. Tulburările de comportament
Atunci când vorbim despre tulburări de comportament (Ionescu G., 2000, pag. 195) avem în vedere un pattern repetitiv de manifestări comportamentale, ilustrate prin:
– Încălcarea regulilor, normelor și obișnuințelor social-expectate pentru vârsta și mediul cultural al tânărului;
– Comportament sfidător și provocator;
– Chiul, absenteim școlar, vagabondaj, înainte de 13 ani;
– Absența de acasă noaptea, de cel puțin două ori în ultimele șase luni;
– Recurgerea la minciună pentru a obține ceva sau pentru a se disculpa;
– Amenință, intimidează, șantajează;
– Agresivitate și cruzime față de semeni și animale;
– Acte distructive;
– Incendiu deliberat pentru a produce pagube;
– Viclenie, înșelăciune, furt;
– Pattern comportamental întâlnit mai ales la băieți;
– Constatat pe o perioadă de cel puțin șase luni;
– Influențarea negativă a activității școlare, ocupaționale sau sociale;
– Cu riscul structurării unei tulburări disociale a personalități (sociopatie).;
Plecând de la modalitatea prin care adolescenții își exteriorizează conflictele și angoasele personale, Marcelli D. (2006, pag. 116-188) utilizeză termenul de “punere în act”, prin care descrie o conduită spontană, cel mai adesea violentă și agresivă, cu caracter impulsiv” și aflată la limita legii. Autorul constată că punerea în act se manifestă nu numai la nivel psihopatologic, în tulburările de comportament (adesea un motiv de consultație în psihiatria adolescentului), ci este o caracteristică a oricărui adolescent. Acest gen de conduită este favorizată de două categorii de factori: factori de mediu și factori interni.
A. Factori de mediu:
•schimbarea statutului social – trecerea de la copilărie la adolescență este o perioadă de intense schimbări care incită la acțiune;
•conținutul statutului social obținut – sentimentul de independență, libertate, autonomie;
•stereoptipurile sociale – adolesecenții, prin comportamentul afișat, încearcă să confirme așteptările adulților („criza de violență”) în legătură cu ei;
•contagiunea socială – vizibilă mai ales în grup, unde un comportament este mai ușor imitat ;
•constrângerile excesive ale realității – atunci când mediul este prea rigid sau exercită presiuni contrare nevoilor adolescentului, una dintre soluții este trecerea la act.
B. Factori interni – au în vedere condiția în sine pe care o reprezintă adolescența, ca perioadă a unor transformări interne spectaculoase:
•confruntarea cu o formă nouă de tensiune fizică și psihică generată de nevoia sexuală, apărută ca semn al maturității genitale;
•anxitatea resimțită de adolescent în raport cu modificările spectaculoase pe care le trăiește necesită acțiuni de descărcare;
•nevoia de a se afirma pe sine, de a ieși din pasivitatea și supunerea specifice copilăriei;
•modificările pe care le suportă corpul și limbajul. Transformările corpului în adolescență au ca rezultat creșterea bruscă a energiei și forței musculare, ceea ce susține punerea în act. Limbajul necesită o remaniere pentru a se ralia noului stadiu de vârstă, cu alte percepții și alte trăiri decât cele ale copilului. Nevoia de a comunica într-un mod original și mai ales nevoia de contact, care-l tensionează pe adolescent, își găsesc satisfacerea în expresii precum: „cool”, „tare”, „marfă”, „nașpa” etc.
Eventualitățile de manifestare a acestei conduite acoperă o plajă largă, punerea în act fiind un mod preferat de răspuns a adolescentului la situații conflictuale (Marcelli D., 2006):
– crizele din adolescență, cu manifestările lor variate (de originalitate, de identitate) pot fi „presărate” cu comportamente de furt, de desărcări de furie, fugă etc.
– conduitele grave care pot apare în adolescență, în special tentativele de suicid, toxicomaniile, actele delicvente (specifice personalităților antisociale care se organizează încă din adolescență);
– depresia de la adolescență necesită o atenție aparte din perspectiva punerii în act. Spre deosebire de adult, la care domină lentoarea psihomotorie, la adolescent constatăm o căutare permanentă a stimulării, a hiperactivității, alternând cu perioade de mare oboseală și cu conduite exagerate. Mai mult decât atât, asemenea conduite și mai ales repetarea lor trebuie să ne ducă sistematic cu gândul la o depresie.
Tipuri de tulburări de comportament
Tulburările de comportament provocator (DSM IV TR, 2003) au ca element central un pattern recurent de comportament negativist, sfidător, nesupus și ostil îndreptat împotriva persoanelor care reprezintă autoritatea, persistă cel puțin șase luni și prezintă frecvent patru din următoarele opt simptome:
– își pierde cumpătul;
– se ceartă cu adulții;
– sfidează sau refuză activ să se conformeze regulilor adulților;
– comite deliberat acte care-i deranjează pe alții;
– îi blamează pe alții pentru propriile erori sau purtare rea;
– este susceptibil și ușor de iritat;
– este furios și plin de resentimente;
– este rachiunos și răzbunător.
Pentru că la copiii preșcolari și la adolescenți se manifestă foarte frecvent comportamentul opoziționist tranzitor, se recomandă precauție în a pune diagnosticulde opoziționism provocator în această perioadă de vârstă. Simptomele pot fi asemănătoare, dar frecvența și intensitatea lor sunt mai reduse.
Adolescenții care prezintă o asemenea tulburare au în mod constant comportament sfidător, care nu se modifică în urma îndrumărilor, refuză compromisurile, nu cedează în negociere cu adulții sau cu cei de aceeși vârstă. Ignorarea regulilor și incapacitatea de a accepta că a greșit, pot fi modalități prin care acesta testează limitele toleranței celor din jur (mai ales în context familiar). Ostilitatea se manifestă fie prin enervarea deliberată a altora, fie prin limbaj agresiv (de obicei, fără agresiune fizică). De reținut este faptul că acest gen de tulburare se poate manifesta preponderent acasă și poate fi mai puțin evident la școală sau în comunitate. Simptomele pot deveni deranjante și în spațiul școlar, perturbând relațiile sociale și învățarea, dacă sunt foarte adânc întipărite și dacă sunt întărite de colegi și profesori. (Wilmshurst L., 2007).
Un alt aspect îl reprezintă faptul că acest gen de comportament este exprimat mai ales în relațiile cu persoanele cunoscute (adulți sau egali). De multe ori, adulții sau egalii exasperați de acest comportament, își pierd răbdarea și devin surse de intimidare sau de agresiune verbală. În acest caz, părinți pot fi cei care apelează la consilier pentru rezolvarea problemelor copilului. Adesea, persoana în cauză își motivează comportamentul ca un răspuns la circumstanțe absurde, nerezonabile din exterior (DSM IV TR, 2003).
Un alt element specific se referă la stima de sine care poate fi ori redusă, ori exagerată. Stresul emoțional acumulat de părinți îi face pe aceștia să apeleze în ultimă instanță la metode coercitive pentru a face față încăpățânării și atitudinii sfidătoare a copiilor în cauză. Studiile au demonstrat însă că astfel de măsuri nu fac altceva decât să întărească problema (Patterson și al., 1991, citat de Wilmshurst L., 2007).
Tulburarea de conduită are ca principală caracteristică clinică un pattern persistent și repetitiv de comportamente prin care se încalcă care drepturile altora, normele și regulile sociale (DSM IV TR, 2003).
Simptomele se împart în patru categorii de comportamente agresive și încălcări ale regulilor și normele specifice vârstei. Pentru a fi diagnosticată această tulburare, este nevoie ca cel puțin trei din următoarele simptome să se fi manifesat în ultimele 12 luni, și cel puțin una să fi fost prezentă în ultimele 6 luni (Wilmshurst L., 2007, pag. 177):
a. Agresiune față de oameni și animale:
bruscări, amenințări;
inițerea unor bătăi;
uz de arme pentru a face rău;
cruzime față de oameni;
cruzime față de animale;
furt care presupune confruntare cu victima (de exemplu, furt din buzunare, din poșete);
b. Distrugerea proprietății:
incendiere cu intenția de a cauza un prejudiciu;
distrugerea proprietății;
c. Fraudă sau furt:
intrare prin efracție (în case, în autoturisme);
escrocherii;
furt (din magazine, case);
d. Încălcarea regulilor;
lipsă de acasă noaptea;
fugă de acasă;
absențe nemotivate frecvente.
Adolescenții cu probleme de conduită inițiază și se implică în conflicte fizice, îi provoacă pe cei din jur și îi amenință, și sunt manipulativi pentru că mint cu ușurință și fac promisiuni pe care nu și le repstectă.Tendința lor de a depăși limitele impuse se manifestă înainte de 13 ani și, rareori, fug de acasă pentru mai mult timp. În general, empatia lor este scăzută, și au tendința de a le atribui celor din jur, intenții și gânduri negative la adresa lor. Această interpretativitate îi face să se manifeste agresiv, mai ales în situații echivoce. În virtutea aceleași tendințe de a minți și a se preface, ei pot afișa o atitudine plină de remușcare și vinovăție, cu scopul de a scăpa de responsabilitaea acțiunilor lor, sau de a evita o pedeapsă.
În afara acestor caracteristici expuse mai sus, mai regăsim (Wilmshurst L., 2007):
– acte ce-i predispun la accidente;
– consum sau abuz de substanțe;
– boli cu transmitere sexuală;
– sarcină în adolescență.
În funcție de caracterul implicit sau explicit și caracterul distructiv sau nedistructiv al comportamentul, Loeber și Keenan (citat de Wilmshurst L., 2007) au evidențiat cinci subtipuri de tulburări de conduită, în fucție de evoluția în timp:
• comportament de conflict cu autoritatea caracterizat prin atitudine sfidătoare și încălcarea regulilor; acești copii nu le fac rău celorlalți (chilesc, fug de acasă);
• comportament implicit caracterizat prin încălcarea regulilor (fură din magazine, vandalizează), dar nu sunt violenți față de ceilalți;
• comportament explicit – copiii sunt agresivi începând cu vârsta mică și continuă să fie violenți față de ceilalți;
• comportament dual/explicit/implicit (combinația celor două precedente) – subiecții încalcă regulile și recurg la acte agresive;
• comportament triplu – subiecții manifestă comportamente din toate cele trei categorii.
Importante sunt concluziile acestei cercetări care arată că:
– adolescenții cu comportament triplu au avut cea mai slabă evoluție;
– cei cu comportament dual au o mare probabilitate de a deveni delincvenți;
– cei cu comportament explicit au devenit din ce în ce mai violenți, orientându-se spre infracțiuni, această evoluție înregistrându-se în cazul în care intervenția terapeutică a eșuat;
– cei cu comportament de conflict cu autoritatea, deși continuă să se revolte și să se simtă provocați de reprezentanții acesteia, au avut evoluția cea mai bună.
Tulburările de comportament neepisodice. Tulburările de comportament au mai fost împărțite în două categorii: tulburări de comportament neepisodice și tulburări de comportament episodice – narcolepsie, catalepsie, cataplexie, mutism ( vezi Ghiran, 1991, citat de Cucu-Ciuhan G., Trofin .S., 2003). În categoria tulburărilor de comportament neepisodice, care prezintă un interes mai mare pentru consilierul școlar, intră următoarele tipuri: neascultarea, agresivitatea, minciuna, furtul, fuga și vagabondajul.
– Neascultarea – poate fi descrisă ca formă de comportament prin care copilul sau adolescentul rezuză într-o manieră activă sau pasivă, autoritatea; ne referim la persoanele investite cu autoritatea – părinți, frați mai mari, profesori și la situațiile care se desfășoară după reguli bine stabilite. Refuzul lui se poate manifesta într-o modalitate directă și impetuoasă, sau o modalitatea subtilă, nondistructivă care uneori poate fi percepută ca originală (de exemplu în cadrul unei ședințe de consliere îi ceri să aleagă o singură culoare de plastilină, iar el alege două). Neascultarea se manifestă în primul rând în familie prin refuzul de a face aumite activități sau prin amânarea acestora la nesfârșit. Adesea copiii care au dificultăți de a-și asculta părinții vor întâmpina același gen de dificultăți în mediul social și școlar. Astfel, acesta se află înr-o permanentă conflictualitate cu cineva. Tendința de a refuza autoritatea este specifică familiilor în care copiii sunt tratați fără respect sau care tolerează nedreptatea; părinții pot fi hipercritici și restrictivi, sau au o atitudine laxă și hiperpermisivă în educația copilului.
– Agresivitatea – este tendința de a se manifesta ostil, prin amenințări și atac, într-o formă directă sau indirectă, mai mult sau mai puțin distructiv; presupune angajarea în acțiuni ostile fizice sau verbale. Agresivitatea la copil se poate manifesta în forme variate: opoziție, încăpățânare absurdă, obrăznicie, remarci răutăcioase, calomnii, amenințări, manifestări furioase. La baza acestui comportament se află furia, mânia, ura și pentru descărcarea tensiunii conținute de aceste afecte, el recurge la descărcări agresive. Se poate manifesta și la copiii care nu au o tensiune internă legată de furie, dar manifestă un comportament agresiv de tip „prădare”, din nevoia de a domina, de a fi puternic în raport cu cineva.
– Minciuna – reprezintă acțiunea de a modifica în mod conștient adevărul. Înante de șase ani copilul nu poate fi considerat mincinos pentru că nu face distincția între minciună – activitate ludică – fabulație. Începând cu vârsta de opt ani poate începe să mintă intenționat, deci minciuna se asociază cu greșeala. Este conștient nu doar că minte ci și că este un comportament indezirabil. Între șase și opt ani, caracterul intențional al minciunii poate să nu fie prezent, având un caracter compozit cu fabulația.
O întrebare frecventă a adulților din mediul unui copil care minte este: „Ce anume îl determină pe copil să recurgă la minciună?” Se disting trei tipuri de minciună: utilitară, compensatoare și mitomania.
Minciuna utilitară constă în tendința copilului de a minții fie pentru a avea un avantaj fie pentru a evita un disconfort. Frecvent se înâlnesc situații în care copiii declară că au luat o notă mai mare decât în realitate sau că nu au teme de pregătit pentru a doua zi (de exemplu pentru că doresc să câștige timp pentru alte activități). În ceea ce privește acest tip de minciună, atenția consilierului școlar se va orienta către comportamentele persoanelor semnificative pentru copil.
Ne interesează două aspecte:
– Care este reacția părinților, profesorilor la minciuna copilului? Putem întâlni o reacție excesiv de moralizatoare sau o reacție de credulitate și superficialitate; copilul va continua să mintă.
– Care sunt obișnuințele adulților din mediul copilului în legătură cu minciuna? Adesea vom sesiza tendința la minciună utilitară chiar a părinților copilului, fie prin faptul de a-i cere copilului să ascundă un adevăr de un alt membru al familiei, fie pentru a-l minți ei înșiși pe copil, considerând că astfel îl protejează de un adevăr pe care ei consideră că acesta nu l-ar putea suporta.
Minciuna compensatoare constă în elaborarea unei imagini a propriei persoane și a familiei sale pe care o consideră greu de atins, sau pe care a pierdut-o. Vorbind despre sine și familia sa, inventează calități inexistente cum ar fi: bogăție, performanțe, poziție socială înaltă.
Ce-l face pe copil sa spuna adevarul? A spune adevărul, este rodul procesului de învățare progresivă, o învățare socială a adevărului, copilul care face parte dintr-o familie în care mărturisirea adevărului reprezintă o valoare, se va obișnui să spună adevărul, inițial pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor părinților și a-i gratifica pe aceștia, iar ulterior pentru a-și satisface propria stimă de sine, a fi coerenți cu sine. Adevărul devine, în timp, o valoare pentru sine. Există o relație directă între minciună și teamă, între adevăr și curaj. Într-un climat familial de încredere, toleranță și afecțiune, copilului îi va fi mai ușor să mărturisească adevărul față de situația unei familii critice și punitive, în care copilul inventează minciună după minciună în încercarea de a se salva de disconfortul pe care-l trăiește în relație cu părinții.
Mitomania se referă la denaturarea adevărului sau la născocirea unor situațiii extraordinare, cu scopul de a atrage atentia celor din jur, de a ieși in evidență și de a obtine admirația și simpatia anturajului.
– Furtul – putem vori despre furt în cazul în are copilul are noțiunea de proprietate și are dezvoltat conceptul moral de bine și rău, adică după 7 ani. Este un comportament deviant prin care copilul își însușește un bun care nu-i aparține, destul de frecvent la copii, mai mult la băieți decât la fete. Furtul și minciuna sunt asociate adesea, în sensul că un copil care fură, aproape întodeauna minte, dar un copil care minte nu îseamnă că obligatoriu fură.
Formele sunt foarte variate, de la mici furtișaguri (fură lucruri mărunte de acasă), și pot merge până la furturi selective, furturi prin efracție, spargere, tâlhărie. Poate fi explicat de o multitudine de cauze: „poate fi un comportament învățat, acesta fiind cazul copiilor proveniți din familii ce se ocupă cu furtul. Copilul poate fura din dorința de a se impune celor din jur, de a-și asigura prestigiul, sau pur și simplu din dorința de posesiune. Este mai grav însă când cauzele furtului sunt de natură patologică. Astfel, furtul poate apărea ca simptom în tulburările isterice (furturi cu caracter impulsiv) sau pot fi cauzate de insuficiența psihică (copilul respectiv nu a achiziționat valorile morale). Realizarea efectivă a furtului duce la o reacție de ușurare„ (Cucu-Ciuhan G., Trofin .S., 2003).
Putem aprecia gravitatea acestui simptom în funcție de patru elemente (Marcelli, D., 2003):
a. Locul furtului: de acasă, de la membrii familei, vecini sau prieteni, alte grupuri pe care le frecventează, furtul din magazine;
b. Obiectele furate: la început sunt furate lucruri fără prea mare importanță (de exemplu, bomboane), apoi ele sunt din ce în ce mai valoroase (bani, biciclete, mașini);
c. Utilizarea obiectului furat: poate fi utilizat imediat sau ascuns, alteori obiectul este abandonat, rareori se întâmplă să fie dăruit altora;
d. Trăirile copilului: la început există jenă și culpabilitate, alteori este trăit ca o revendicare îndreptățită sau ca remedierea unei pedepse. Sunt situații în care copilul recurge și la minciună, spunând că este de fapt împrumutat.
– Fuga – „a fugi” înseamnă situația de abandonare a locului în care copilul ar trebui să fie în mod normal și a umbla ore în șir sau zile fără a se întoarce acasă. Atunci când copilul fuge, obișnuiește să rătăcească în jurul domIciliului, umblă fără rost sau se ascunde în locuri mai puțin populate. Alteori, copilul de 11-12 ani fuge fie pentru a părăsi un loc dezagreabil, conflictual, sau înfricoșător, fie pentru a ajunge într-un loc plăcut, confortabil (de exemplu, la bunici). Odată cu trecerea timpului, și mai ales la adolescență, fuga devine din ce în ce mai mult un comportament socializat. Durata fugii la preadolescenți și adolescenți este mai mare decât la copii. Elementul de impulsivitate însoțește uneori fuga, dar există și copii care își planifică minuțios momentul și maniera de a fugii.
Consilierul școlar este cel mai adesea confruntat cu fuga de la școală. Inițial, forma ușoară a fugii de la școală este ”chiulitul” care înseamnă că în timpul orelor copilul umblă pe străzi sau se ascunde până la ora întoarcerii acasă de la școală. Fugile școlare repetate pot fi semne ale unei fobii școlare, copiii care chiulesc sau fug de la școală au dificultăți școlare; unii dintre ei reușesc să păstreze imaginea unui copil bun, conștiincios pentru că se întorc acasă la ora la care se încheie programul școlar, își procură temele de la colegi și le pregătesc pentru a doua zi, astfel că părinții nu bănuiesc nimic. De aceea, comunicarea profesor-părinte-consilier școlar se constituie într-un factor de prevenție a acestor comportamente deviante.
Putem identifica trei categorii de cauze ce pot determina fuga copilului de la școală (Cucu-Ciuhan G., Trofin .S., 2003):
– Cauze ce țin de copil: nu face față cerințelor, nivelul pretențiilor față de rezultatele lui școlare depășește cu mult nivelul dotării intelectuale a copilului (în acest caz copilul trăiește un sentiment acut de insucces și caută alt mediu de valorizare personală, de regulă extrașcolar);
– Cauze ce țin de școală: conflicte cu educatorii pe care-i percepe ca amenințători sau atitudinea agresivă a colegilor (bătăi, de exemplu);
– Cauze ce țin de familie: denigrarea conștientă a imaginii școlii de către părinți, hiperprotecția (părinți care au tendința de a cultiva dependența copiilor față de ei și, drept consecință, aceștia nu se pot adapta cerințelor școlare) sau transformarea școlii într-o sursă de anxietate (copilul este pedepsit aspru pentru cel mai mic insucces, de exemplu).
b) Fuga cu caracter impulsiv „este un comportament repetitiv și vine pe neașteptate. Copilul simte un impuls și o chemare puternică de a se duce undeva. Elementul distinctiv îl constituie îngustarea stării de conștiință în momentul în care începe fuga. Această îngustare a stării de conștiință are o durată și o intensitate variabile. Are același mecanism de descărcare ca al unei crize epileptice și copilul rămâne cu amnezie ulterioară” (Cucu-Ciuhan G., Trofin .S., 2003) .
c) Vagabondajul poate fi definit ca o reactie premeditată, care se explică prin lipsa de atașament față de familie sau ca reacție la o constrângere greu de suportat. Vagabondajul poate apărea ca o reacție de răzbunare față de o atitudine sau pedeapsă percepută ca nejustă, poate fi o atitudine deliberată cauzată de anumite stări de panică, frică, anxietate, pe motivul unor insuccese școlare (evitarea pedepsei) sau poate apărea la școlarii introvertiți, sensibili, care suportă cu greu micile privațiuni familiale (Cucu-Ciuhan G., Trofin .S., 2003) .
Familia joacă întotdeuna un rol important în declanșarea și întreținerea tulburărilor de comportament, includerea acesteia în procesul de evaluare și intervenție se impune cu necesitate. Se urmărește abilitarea părinților de identifica factorii relaționali cu influență directă asupra comportamentului problematic al copilului. Aceasta nu înseamnă că vom exclude lucrul cu copilul, mai ales că s-a constat că un procent foarte mare al familiilor respective părăsește terapia (Wilmshurst L., 2007). Autoarea prezintă o sere de programe de instruire comportamentală pentru părinți, care au ca obiective:
– consolidarea familială (întărirea coeziunii, comunicarea eficientă, cultivarea sentimentului de apartenență etc.);
– identificarea și urmărirea comportamenetelor specifice pentru a dezvolta ulteior sisteme de întăriri și recompense; aceste strategii au ca scop încurajarea conduitelor pozitive și atenuarea celor negative;
Având ca punct de plecare o serie convingerile parentale iraționale, Ellis A. (2007) elaborat un program de intervenție parentală prin intermediul căruia părintele își poate ajuta copilul să facă mai bine față distresului emoțional și dificultăților comportamentale. Scopul principal constă în educarea părinților privind relația cognitiv-emoțional-comportamental, în rolul lor paretal și în distresul emoțional el copilului. Ellis A.,(2007) consideră un program de intervenție destinat părinților ar trebui să urmărească să-i sprijine pe părinți să-și identifice și să-și exprime propriile emoții. Cu cât se vor observa mai bine pe sine, cu atât capacitatea de a observa starea emoțională a copilului se va îmbunătății. Comunicând despre emoțiile lor cu copiii, aceștia vor fi ajutați să se cunoască mai bine. Un pas important în acest program îl constituie modelarea managementului emoțional pentru copil, care se realizează prin antrenarea comunicării părinte- copil despre emoții specific. Programul are în vedere ghidarea copilului în a identifica legătura dintre emoție-cogniție și comportament iar finalizarea programului constă în recompensarea eforturilor copilului.
Un program de training destinat părinților cu copii care manifestă noncomplianță, comportament sfidător, comportament opoziționist sau încăpățânare va avea în vedere următoarele obiective (Barkley R., 2009):
– Îmbunătățirea abilităților și competențelor părinților în managementul problemelor de comportament ale copilului dificil, în special al comportamentelor de noncomplianță.
– Dezvoltarea cunoștințelor părinților referitoare la cauzele comportamentului dificil din copilărie, precum și principiile și conceptele care stau la baza învățării sociale a unor astfel de comportamente.
– Să îmbunătățească complianța copilului la solicitările și regulile stabilite de părinți.
– Să optimizeze armonia în familie prin utilizarea mai frecventă de către părinți a atenției pozitive și a altor consecințe (întăriri/recompense) cu copiii: oferirea unor instrucțiuni și reguli clare pentru copii; aplicarea unor metode de disciplină imediată și corecte, pentru comportamente inadecvate, și acordarea unei mai mari atenții comportamentului parental bazat pe reguli.
Intervențiilor terapeutice pentru copiii cu tulburări de comportament pot fi eficientedacă se obține participarea întregii familii la programe psihoeducaționale ((Wilmshurst L., 2007). În cazul în care nu se intervine, există riscul acumulării continue a factorilor de risc și potențarea lor prin interacțiunile frecvente între factori de risc vechi și cei noi, în condițiile în care realitatea pune presiuni tot mai mari pentru o adaptare sănătoasă și durabilă. Pentru cei care intervin în asistarea copilului cu tulburări de comportament (medici, psihologi, psihiatri, consilieri școlari) este necesară cunoașterea câtorva factori de protecție (Marcelli D., 2006), care pot juca rolul unor repere în intervenție:
– Toleranța la frustrare, care apare încă din perioada copilăriei, presupune antrenarea capacității de a accepta o anumită stare de insatisfacție internă;
– Capacitatea de a amâna poate ajuta preadolescentul să treacă peste momente dificile, tensionate. Se materializează în construcția unor scenarii imaginare protectoare și are ca substrat mobilizarea capacităților de reprezentare a preadolescentului. Capacitatea de a amâna satisfacerea nevoii imediate presupune existența unei bune stime de sine, care să asigure plăcerea de a construi scenarii. Acestea sunt de două feluri: focalzate pe trecut, pe istoria de viață a persoanei și cele orientate spre viitor, care au ce dominantă speranța că mîine va fi mai bine.
– Capacitatea de a deplasa tensiunea sexuală resimțită într-o activitate de cunoaștere. Adolescentul se manifestă astfel deschis către a ști și a înțelege, a acumula informație, este curios față de orice, are pasiuni, hobby-uri care consumă energia genitală acumulată.
– Activitatea ludică. Din preadolescență jocul devine mai socializat, predominant fiind jocul cu reguli. Prin intermediul său, preadolescentul poate își poate consuma pulsiunile interne, dar pot să apară „două amenințări” (Marcelli D., 2006): tendința de a recționa printr-un act brutal, mai mult sau mai puțin violent, ceea ce-l scoate joc sau atitudinea defensivă, nu mai intră în joc sau se plasează în afara jocului. În acest al doilea caz, apare evitarea fobică, raționalizarea, conformismul în care un act simptomatic înlocuiește jocul (de exemplu dependența de calculator).
Printre obiective terapeutice pentru copiii cu tulburări de comportament pot fi enumerate:
– Antrenarea capacității de a-și regla emoțiile – consilierul școlar poate utiliza diferite materiale cu ajutorul cărora copilul să învețe despre emoții: fotografii cu oameni care exprimă diferite emoții, cartonașe cu fețe desenate, marionete. Cunoscând emoțiile și observând maniera lor diferită de a se exprima copilul va avea acces mai ușor la propriile emoții, reușind să și le identifice. Odată ce le poate identifica, el poate fi ghidat să descopere care sunt manierele spontane de exprimare a emoțiilor și în legătură cu acestea să imagineze și alte modalități, dezirabile, de a manifesta emoțiile. Scopul acestei învățări este de a-și gestiona propriile emoții
– Dezvoltarea toleranței la frustrare – se poate apela la jocul de rol prin care copilul, transpunându-se în rolul altei persoane, va experimenta perspectiva celuilalt, ceea ce-i va oferi o imagine mai bogată și mai completă a situației problematice. Principala caracteristică vizată este empatia, care odată dezvoltată îi va permite să-și îmbunătățească relațiile cu cei din jur.
– Exersarea strategiilor de rezolvare a problemelor – se pot optimiza prin lucrul cu situații metaforice conflictuale, a căror rezolvare necesită găsirea de alternative acționale cât mai deverse, originale și dezirabile. Este antrenată flexibilitatea și adaptabilitatea la situații tensionate.
2.4. Psihopatologia conduitelor agresive
Manifestările agresive în copilărie și, mai ales, în adolescență pot fi asociate, așa cum am văzut în capitolul de mai înainte, psihopatologiei comportamentale. Dar ea poate face parte din „bagajul” de viață normal al copilului, care a „înțeles”, în urma exemplelor primite din partea adulților și a experiențelor sale, că poate fi o modalitate de a face față în situații dificile sau poate fi o soluție pentru rezolvarea unor probleme.
Cel mai adesea, termenii utilizați într-un discurs despre agresivitate sunt frustrarea, furia, agresivitatea, violența. Prin descrierea conținutului fiecăruia, urmărim să clarificăm și modul cum se relaționează.
Frustrarea este starea de tensiune internă, o emoție neplăcută, pe care o trăiește persoana privată de o satisfacție legitimă sau înșelată în așteptările ei (Sillamy N., 2000). Starea de frustrare, asociată cu insatisfacția, poate avea intensități variabile și, în anumite situații, tensiunea acumulată este consumată în reacții care pot fi agresive. Reacțiile respective sunt orientate către persoana sau obiectul care constituie obastacol în obținerea satisfacției.
Furia este un termen generic pentru o serie de reacții emoționale, dintre care unele sunt „sănătoase”, de exemplu iritarea, dezamăgirea, nemulțumirea, supărarea, au o intensitate medie, sunt surse motivaționale pentru schimbare, sunt în acord cu realitatea și nu afectează capacitatea persoane de a-și atinge diferite scopuri. Opuse acestora sunt reacțiile emoționale „nesănătoase”, cum ar fi ura, amărăciunea, sfidarea și ostilitatea. Prin perturbările în plan emoțional pe care le produc, afectează adapatarea eficientă a persoanei la situația cu care se confruntă, conduc la comportamente punitive și, foarte adesea, sunt autodefensive (Ann Vernon, 2002). Adesea o persoană furioasă își justifică starea prin raportarea la o cauză externă, un eveniment frustrant, care ar fi sursa furiei sale. În realitate, furia „aparține” în totalitate „furiosului”, este o reacție emoțională care apare ca efect al modului cum este perceput evenimentul respectiv. „Filtrul” personal (așteptări, pretenții, dorințe, nevoi acute etc.) este cel care dă „coloratură” unui eveniment, în realitate obișnuit (să pierzi tramvaiul, să uiți acasă actele, să nu ajungi la timp din cauza aglomerației, să nu mai găsești bilete la piesa de teatru preferată).
Agresivitatea este cel mai adesea raportată la comportamente de amenințare și atac al celuilalt sau a oricărui obiect susceptibil de a se opune în calea obținerii unei satisfacții imediate (Postel J., 1998). Plaja largă a manifestărilor posibile cuprinde: atitudini agresive (priviri, mimică etc.), limbaj agresiv (amenințări, insulte, critici, ironie) sau gesturi de amenințare și rănirea sau uciderea celuilalt. Din această perspectivă, agresivitatea se prezintă este un „construct multidimensional care conține componente cognitive, afective și motivaționale” (Stemate, E. R., 2010). Componenta cognitivă conține gânduri, concepții și atitudini negative, față de sine și față de alții. Acestea se asociază adesea în pattern-uri de gândire agresivă. Componenta afectivă se referă la o emoție negativă care, în funcție de intensitatea sa, se poate manifesta între iritare și furie. Ura este o formă afectivă stabilă a agresivității. Aspectul comportamental reprezintă materializarea în fapt a celorlalte două componenente, acțiunea de a face rău. „Agresivitatea nu repezintă doar un instinct sau o nevoie bazală, ci reprezintă un impuls sofisticat, tocmai pentru că apare atunci când celelalte nevoi sunt frustrate, împrumutând din complexitata fiecăreia. Astfel, agresivitatea apărută atunci când este frustrată o nevoie de hrană sau de siguranță fizică diferă în mare măsură de cea manifestată atunci când este amenințată imaginea de sine sau un obiectiv considerat important” (Stemate, E. R., 2010, pag. 20).
Violența se raportează la forța brută pe care o persoană o impune unor semeni și care se poate manifesta prin constrângeri ce presupun intimidarea sau chiar teroarea. Ea cuprinde toate conduitele agresive pe care un individ mai puternic din punct de vedere fizic sau moral le impune unuia mai slab: tratamenete condamnabile (de exemplu, copii maltratați), brutalizări ale soțului (femei bătute), acțiuni criminale – violuri, omoruri (Postel J., 1998). Agresivitatea și violența se întrepătrund, prima apărând ca o dimensiune internă a personalități, ca o potențialitate ce-și găsește exprimarea în violență, întotdeauna finalizată extern.
În general, copiii și adolescenții se înfurie ușor dacă simt că le este încălcat spațiul personal, că nu le sunt respectate drepturile sau că sunt tratați incorect. Aceștia nu agreează ideea de a ceda altora controlul, fiind puternic motivați să obțină putere, influență și autoritate asupra celorlalți. Uneori, egocentrismul le întărește convingerea că ceilalți ar trebui să acționeze în acord cu regulile și rațiunile lor. Alteori, sunt furioși pe ei înșiși, pentru modul în care au acționat, și ajung să trăiască sentimente de vinovăție sau să dezvolte simptome depresive (Ann Vernon, 2002).
– Agresivitatea în familie. Ca și modalități concrete de manifestare în familie, agresivitatea poate fi și verbală și fizică. Marcelli D., (2006) observă că rareori agresivitatea fizică apare prima. De obicei, ea este precedată de violență verbală: insulte, amenințări verbale și provocări. Părinții pot fi printre victimele acestei atitudini provocatoare, pe care o interpretează ca lipsă de respect și aroganță. Prin nerespectarea consemnelor familiale și impunerea propriilor reguli, preadolescenții și adolescenții se manifestă tiranic ajungând să exercite control asupra celor din casă (părinți și frați mai mici). Se poate ajunge la situația ca întreaga familie să-și organizeze viața după dorințele acestuia: orele de masă, petrecerea timpului liber, anumite cheltuieli.
Marcelli D. numește această atitudine „violență morală” și constată că, uneori, ea poate fi acompaniată de amenințări privind distrugerea obiectelor din casă și chiar înfăptuirea acestora, dacă adolescenților nu li se satisfac cererile. Mai întâi sunt distruse obiecte mici (bibelou, veselă etc.), dar care au valoare afectivă pentru unul dintre membrii familiei. Apoi pot fi distruse piese de mobilier (de exemplu, scaune), uși, pot fi murdăriți sau găuriți pereții. Sunt situații când este devastată o cameră în întregime. Frustrarea care se descarcă prin aceste acțiuni poate să nu aibă legătură cu familia. Adolescentul se va concentra asupra celui mai vulnerabil din familie și va căuta să-l terorizeze: îl poate amenința pentru a-i oferi bani, îi poate sustrage sau ascunde lucruri personale. Atitudinea temătoare a victimei poate să devină un factor declanșator al agresiunii, care se declanșează atunci când victima încearcă să se protejeze. Agresiunile fizice presupun lovirea cu pumul, cu piciorul, sau cu un obiect contondent (de exemplu, cuțit, furculiță).
– Agresivitatea în grupul de egali. O atenție specială este acordată copiilor și adolescenților care utilizează agresivitatea fizică și verbală pentru a-și impune puterea și voința asupra celor din jur. Ei au primit denumirea de „bully” adică cei care se folosesc de forța lor brută în mod direct (ca niște tauri). „Bullying” , după Lerner și Steinberg (1993, citați de Stemate G.,E., 2010, pag. 31) reprezintă „atacul sub amenințarea fizică sau psihologică cu intenția de a provoca frică, supărare sau un prejudiciu victimei, un dezechilibru de putere, adolescentul mai puternic persecutându-l pe cel slab, condiția fiind ca aceste incidente să se petreacă între aceiași copii, pe o perioadă prelungită de timp”. Acțiunile agresive pot consta în jigniri, insulte, gesturi obscene, agresări, adesea spontane. Termenul în sine nu se utilizează dacă acest conflict apare între două persoane relativ egale ca putere (fizică și psihică).
Discutăm aici despre un model de agresiune care este preluat prin învățare și imitație de la persoane semnificative din viața lor, adesea din familie. Cel mai important beneficiu se pare că este acest statut social de „dur”, de „periculos”, care-i permite să pretindă bunuri și servicii diverse, sub amenințare sau cu agresarea celor din jur. Adesea acest gen de comportament abuziv este realizat din amuzament, pentru a trăi o stare de plăcere în raport cu suferința celuilalt.Un astfel de adolescent nu speră să obțină prietenia colegilor. Stemate G. E. (2010) afirmă că, probabil, este conștient că ceilalți îl resping; nu este, însă, interesat de accepatare din partea lor deoarece îi consideră slabi și îi disprețuiește. Își poate dori aprobare doar din partea celor mai puternici decât el, eventual persoana pe care o imită.
– Agresivitatea împotriva bunurilor. Poate avea două forme: vandalismul sau violența în bandă și conduita distructivă solitară (Marceli D., 2006, pag. 136-137).
Vandalismul este întotdeauna înfăptuit de o bandă, fără să existe o motivație anume pentru acest comportament. Cel mai adesea după o petrecere, unde eventual au consumat alcool, aceștia atacă și distrug bunuri colective: cabine telefonice, bănci din parcuri, panouri de afișaj, lămpi stradale etc., sau bunuri individuale: mașini parcate, case neocupate etc. Sunt situații în care există o motivație a comportamentului lor, dar această este nesemnificativă în raport cu proporția distrugerilor produse (de exemplu, devastează o clasă atunci când unul dintre ei primește un avertisment). Autorul afirmă că acești adolescenți provin din familii dezorganizate, conflictuale și prin participarea la actele de vandalism, caută afirmarea de sine în fața bandei.
Nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că încă din preadolescență, presiunea acceptării din partea grupului tinde să prevaleze în fața presiunii de a respecta prescripțiile parentale. Este posibil ca aderarea la valorile și „prescripțiile” grupului să fie posibilă și în cazul în care preadolescentul nu provine neapărat din familii disociate. Comunicarea superficială, controlul inconsistent realizat de părinții absenți, reguli neclare, lipsa unei autorități ca element de coeziune a familiei – pot fi elemente care să slăbească aderarea preadolescentului la modelul „normalității” valorizat în familie. Nevoia de a-și construi și testa o nouă identitate, plăcerea de a experimenta limitele libertății personale (deocamdată fără conștiința clară a responsabilității asociate) îl va face să participe la acte de vandalism, nu pentru a face ceva anume, ci doar pentru a fi prezent. Această prezență la „locul faptei” îl poate face să se simtă puternic, să aibă senzația că în sfârșit a „spart” barierele dependenței și supunerii din copilărie. În acest caz, participarea la acte de vandalism poate juca rolul unui „ritual de trecere”, puberul având nevoie de o emoție nouă, puternică și neacceptată de părinți pentru a simți că este deja altcineva. Unii vor participa doar o dată și vor renunța, alții însă se vor identifica cu acest mod de comportament și vor persevera, „alunecând” în devianță.
– Conduitele distructive solitare sunt mai rare și se constituie într-un indiciu pentru o devianță psihopatologică importantă (Marcelii D., 2006). Autorul prezintă două cazuri: conduita piromană și criza de violență. Aceasta din urmă poate avea ca punct de plecare o observație sau o admonestare din partea unuia dintre părinți, pe un fond conflictual cu aceștia. În acest caz, preadolescentul va distruge obiectele care îi aparțin sau care sunt ale părinților, își va devasta camera, se va încuia în baie și o va devasta etc. Un incident care rămâne izolat poate fi asociat unei crize unice. Dacă se repetă, atunci vorbim de un comportament cu risc patologic. Repetarea este adesea asociată și cu alte conduite: fuga, tentativa de suicid etc.
Dincolo de specificul crizei juvenile, care debutează în pubertate și „zdruncină” întrucâtva liniștea copilăriei, aducând cu sine confuzie, iritabilitate și explozii emoționale, putem lua în discuție trei categorii de factori: individuali, familiali și de mediu, care sunt adesea incriminați în studiile de specialitate pentru a descrie etiologia comportamentului agresiv (vezi Stemate R., E., 2010, pag. 37-67).
Factorii individuali grupează aspecte precum : factori de ordin psihofiziologic (tulburări funcționele neurologice, tulburări hormonale, variabila sex, variabia vârstă), factori de ordin psihic (factori cognitivi – modul cum interpretăm evenimentele, trăsături de personalitate ca instabilitatea, intoleranța la frustrare, instabilitatea afectivă, rezistența scăzută la stres, lipsa empatiei etc.).
Factorii familiali: metodele educative, metodele punitive fizic, conflictele conjugale, neglijența parentală, controlul deficitar din partea părinților, carența emoțională, calitatea relației, stilurile parentale, evenimentele traumatice – pierderea unui părinte prin divorț, abandon, deces și abuzurile fizice și emoționale).
Factorii de mediu se referă la: factori de mediu fizic (alcoolul, droguri, anumite medicamente, aglomerația etc.), factori de mediu social (mediul de vârstă și grupul celor de aceeași vârstă – respingerea socială), factori de mediu valoric, cultural și informațional (valorile și normele societății, modelele culturale, stilurile de viață dezirabile; mijloacele de informare media – TV, radio, internet, presă; jocurile pe calculator etc).
Motivația pentru care adolescenții recurg la agresivitate este diversă și poate fi ilustrată prin rezultatele obținute de Stemate R., E., (2010, pag. 172), în urma desfășurării unui modul experiențial centrat pe dezvoltarea abilităților de gestionare a agresivității la adolescenți. Autoarea a analizat și clarificat mecanismele care susțineau agresivitatea adolescenților participanți. Elementele comune, care s-au regăsit în scenariile acestora au fost:
Agresivitatea ca manifestare mascată a unor sentimente cărora nu le pot face față: frica, durerea, rușinea, dezamăgirea, anxietatea;
Agresivitatea ca modalitate de a intra în relații, de a atrage atenția, de a compensa lipsa abilităților sociale și teama de respingere;
Agresivitatea ca mijloc de integrare într-un grup caracterizat prin valori și comportamennte violente;
Agresivitatea utilizată pentru a construi o imagine de putere și invulnerabilitate, ca mijloc de apărare în medii amenințătoare;
Agresivitatea folosită în scopul conturării identității prin încălcarea normelor și testarea limitelor.
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
Anghel, Elena, (2009), Adolescentul – formarea identității de gen și dezvoltarea lui pentru viața de familie, Editura Sper, București.
Barkley, R., (2009), Copilul dificil – Manualul terapeutului pentru evaluare și pentru trainingul părinților, Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Beaver, K. M., Mancini, C., DeLisi, M., & Vaughn, M. G,. (2011), „Resiliency to Victimization: The Role of Genetic Factors”, Journal of Interpersonal Violence, nr. 26.
Blackman, J., (2009), 101 apărări – cum se protejează mintea, Editura Trei, București,.
Bowlby, John, (2011), O bază de siguranță, Editura Trei, București.
Clerget, Stephane, (2008), Criza adolescenței – Căi de a o depăși cu succes, Editura Trei, București.
Cucu-Ciuhan, G., Trofin, D., (2003), Educarea copilului cu devieri comportamentale, Editura Sylvi, București.
David, D., (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura Polirom, Iași.
Davis, M.C., (2009), „Building emotional Resilience to Promote Healts”, American Journal of Lifestyle medicine, vol. 3 no. 1.
Edward, K., & Warelow, P., (2005), „Resilience: when coping is emotionally intelligent”, Journal of American Psychiatric Nurses Association, nr. 11.
Egeland, B., Carlson, E., & Sroufe, L. A. (1993), „Resilience as process”, Development and Psychopathology, nr. 5.
Gheorghe, V., (2006), Efectele televiziunii asupra minții umane, Editua Prodromos, București.
Henley, R. (2010), „Resilience enhacing psychosocial programs for youth in different contexts: Evaluation and research”, Development Studies, 10 (4), p: 295-304.
Jacques, Salome, (2007), Mami, tati, mă auziți?, Editura Curtea Veche, Bucrești.
Luthar, S., (2003), Resilience and vulnerability: Adaptation in the context of childhood adversities, Cambridge University Press, New York.
Marcelli Daniel, (2007), Berthaut Elise, Depresie și tentative de suicid la adolescență, Editura Polirom, Iași.
Mitrofan Iolanda (coord.), (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, Editura SPER, București.
Mitrofan, Iolanda, (2004), Terapia Unificării – abordare holistică a dezvoltării și a transformării umane, Editura SPER, București.
Mitrofan N., (1992), „Aspecte psihologice privind delincvența juvenilă”, în Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., în Psihologie Judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București.
Piaget, J., Inelder, B., (1968), Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Rapee, R., Wignall, A., Hudson, J, Schniering, C., (2011), Tratamentul anxietății la copii și adolescenți, Editura ASCR, Cluj -Napoca.
Stamate, Ramona Elena, (2010), Cum gestionăm agresivitatea adolescenților?, Editura SPER, Bucrești.
Vasile, Diana Lucia, (2011), Trauma familial și resursele compensatorii, Editura SPER, București,.
Vernon, A., (2002), Ce, cum, când în terapia copilului și adolescentului, Editura RTS, Cluj-Napoca.
http://www.rhodeslab.org/files/RhodesLoweChildCare2008.pdf
http://www.heartmath.org/training/first-responders/resilience-mentoring.html
ΒIΒLIΟGRAFIΕ
Anghel, Elena, (2009), Adolescentul – formarea identității de gen și dezvoltarea lui pentru viața de familie, Editura Sper, București.
Barkley, R., (2009), Copilul dificil – Manualul terapeutului pentru evaluare și pentru trainingul părinților, Editura ASCR, Cluj-Napoca.
Beaver, K. M., Mancini, C., DeLisi, M., & Vaughn, M. G,. (2011), „Resiliency to Victimization: The Role of Genetic Factors”, Journal of Interpersonal Violence, nr. 26.
Blackman, J., (2009), 101 apărări – cum se protejează mintea, Editura Trei, București,.
Bowlby, John, (2011), O bază de siguranță, Editura Trei, București.
Clerget, Stephane, (2008), Criza adolescenței – Căi de a o depăși cu succes, Editura Trei, București.
Cucu-Ciuhan, G., Trofin, D., (2003), Educarea copilului cu devieri comportamentale, Editura Sylvi, București.
David, D., (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura Polirom, Iași.
Davis, M.C., (2009), „Building emotional Resilience to Promote Healts”, American Journal of Lifestyle medicine, vol. 3 no. 1.
Edward, K., & Warelow, P., (2005), „Resilience: when coping is emotionally intelligent”, Journal of American Psychiatric Nurses Association, nr. 11.
Egeland, B., Carlson, E., & Sroufe, L. A. (1993), „Resilience as process”, Development and Psychopathology, nr. 5.
Gheorghe, V., (2006), Efectele televiziunii asupra minții umane, Editua Prodromos, București.
Henley, R. (2010), „Resilience enhacing psychosocial programs for youth in different contexts: Evaluation and research”, Development Studies, 10 (4), p: 295-304.
Jacques, Salome, (2007), Mami, tati, mă auziți?, Editura Curtea Veche, Bucrești.
Luthar, S., (2003), Resilience and vulnerability: Adaptation in the context of childhood adversities, Cambridge University Press, New York.
Marcelli Daniel, (2007), Berthaut Elise, Depresie și tentative de suicid la adolescență, Editura Polirom, Iași.
Mitrofan Iolanda (coord.), (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, Editura SPER, București.
Mitrofan, Iolanda, (2004), Terapia Unificării – abordare holistică a dezvoltării și a transformării umane, Editura SPER, București.
Mitrofan N., (1992), „Aspecte psihologice privind delincvența juvenilă”, în Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., în Psihologie Judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București.
Piaget, J., Inelder, B., (1968), Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Rapee, R., Wignall, A., Hudson, J, Schniering, C., (2011), Tratamentul anxietății la copii și adolescenți, Editura ASCR, Cluj -Napoca.
Stamate, Ramona Elena, (2010), Cum gestionăm agresivitatea adolescenților?, Editura SPER, Bucrești.
Vasile, Diana Lucia, (2011), Trauma familial și resursele compensatorii, Editura SPER, București,.
Vernon, A., (2002), Ce, cum, când în terapia copilului și adolescentului, Editura RTS, Cluj-Napoca.
http://www.rhodeslab.org/files/RhodesLoweChildCare2008.pdf
http://www.heartmath.org/training/first-responders/resilience-mentoring.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihopatologia Conduitelor Agresive (ID: 166021)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.