Psihologia Apararii
Cap. I. Perspectivă evolutivă cu privire la profesia de avocat
1.1.Scurt istoric și reglementare
1.2. Noțiuni, puncte de vedere, definiri
Cap.II. Psihologia judecății
2.1. Noțiuni și definiri ale instituției judecătorești
2.2. Etape și principii specifice fazei judecății
2.3. Implicații psihologice ale duelului judiciar vis-a-vis de
raportul acuzare-apărare
Cap. . Coordonate psihologice asupra trăsăturii de personalitate
ale apărătorului în templul justiției
3.1. Inteligența în arta avocatului
3.2. Artizan și artist în duelul judiciar
3.3. Vocația – aptitudine principala în profesia de avocat
3.4. Moral și imoral pe terenul apărării
Cap. IV. Psihologia apărării
4.1. Persuasiune – sugestie – transparență
4.2. Comunicarea în raporturile interpersonale
(manipulare mentală
4.3. Influența convingerii intime
4.4.Pledoaria, comentarii psihologice
– talent, inspirație, improvizație –
Cap. V. Elemente esențiale în arta apărării aplicate în spețe concrete.
Studii de caz. Concluzii finale
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CAPITOLUL I
PERSPECTIVA EVOLUTIVA CU PRIVIRE LA PROFESIA DE AVOCAT
Dimensiunea istorică a avocatului în societate a fost subliniată deosebit de pertinent de către Fernand Payen, fost decan al "Ordre de Paris, în lucrarea sa " Le Barreau (L' Art et la Fonction) " "Avocații exista momentul în care divergentele dintre oameni nu s-au mai soluționat prin forța.
Acolo unde nu există un text de lege este nevoie în primul rând de un magistrat care sa îl interpreteze și să îl adapteze la realitatea cotidiană iar acolo unde se află un magistrat trebuie sa existe cel puțin doi avocați Încă din perioada Romei antice avocatul era un "prieten chemat în caz de pericol". El era cel care stăpânea cel mai bine știința dreptului și arta de a vorbi (oratorul).
În epoca veche dreptul roman era rigid și formalist datorită nivelului scăzut al producției de mărfuri. Încă din acea epocă jurisconsulți acordau consultații în probleme de drept, atât judecătorilor, cât și particularilor, dar aceste consultații nu aveau caracter obligatoriu. ele vor deveni obligatorii în timpul împăratului Hadrian, ca urmare a reformei data de acesta în domeniul
dreptului, reforma prin care a extins sistemul asistentei juridice. în timpul Republicii Romane, instituțiile juridice au evoluat în direcția subiecți vizării și abstractizării , iar doctrina a atins culmea strălucirii sale, existând multe persoane din clasa superioară specializate în acordarea asistenței ridice. în perioada timpurie a imperiului, cea mai importanta , aceea a dreptului clasic, juriștii acordau asistența în caz de litigii. În secolul erau faimoși juriștii cu idei independente, ca Papinian, Paul, Ulpian, Gaius și Modestin, care au încercat să pună pe hârtie regulile de baza ale dreptului.
In jurul anului 300 .d. Hr. a existat o perioada de stagnare în dreptul roman, deoarece lipsea materialul scris. Existau documente neoficiale de legislație imperiala , cum ar fi Codul Gregorian, Codul Hermogenian. A existat însa și un alt cod, Codul Theodosian, promulgat în jurul anului 38, un document oficial ce cuprindea statute imperiale.
O importanta deosebită a avut însă legislația lui Iustinian care cuprindea: Codul, Digestele, Institutes și Novelae.
În această epocă s-au înființat primele asociații profesionale ale
avocaților, Opera legislativa a lui Justinian, denumita și "Corpus Iuris Civilis " publicată pentru întâia oară în anul 1489, este baza multor sisteme de drept din Europa, între care și a sistemului romano-germanic, care este rezultatul recepționării dreptului roman în Europa.
Din acest sistem face parte și dreptul românesc, ale cărui instituții și principii fundamentele s-au consolidat de-a lungul vremii până la codificarea în forma definitivă.
1.1. SCURT ISTORIC și REGLEMENTARE
Stăpânirea romană din provincia Dacia (106-271 d.Hr.), precum și perioada ulterioară retragerii romanilor ( dintre anul 275 până spre sec.VIII), au constituit etape istorice cu o influența deosebita în ceea ce privește atât formarea poporului roman, cât și receptarea dreptului roman, îndeosebi a ramurii sale neformaliste, cunoscută sub denumirea de ius gentium, baza pe simpla manifestare de voința a persoanelor.
Această perioadă marchează începutul cristalizării unui sistem de drept care își va păstra de-a lungul timpului caracteristica sa de sinteză a dreptului roman, sistem care a fost influențat mai târziu de alte sisteme de drept moderne, cu precădere cel francez, italian și german.
Obiectul principal al reglementărilor din acea vreme îl formează proprietatea și obligațiile contractuale. În Evul Mediu principiile care guvernează aceste instituții de drept vor cunoaște o adaptare la condițiile socio-politice și economice ale acelei epoci. De asemenea, normele de drept trebuiau interpretate în conformitate cu principul echitații, principiu preluat din dreptul roman. În perioada feudalismului timpuriu ( sec. IX -XIV), în Transilvania la fel ca și în Țările Romane, desfășurarea procesului se caracteriza prin obligativitatea părților în litigiu de a se prezenta personal în fata judecătorului, indiferent de natura civila sau penala a cauzei. Astfel, puteau fi reprezentați numai cei care nu aveau capacitatea sa stea în justiție și era supuși unui regim de reprezentare legala.
Deși reprezentarea prin mandatar sau procuror a devenit o instituție acceptata în sistemul judiciar, s-a menținut regula conform căreia, în caz de violente , partea care nu se prezenta personal nu mai putea niciodată revoca afirmațiile avocatului sau.
Delegația avocațională care reprezintă fundamentul raportului stabilit intre avocat și client își găsește originea tot în aceasta perioada. Astfel, avocatul putea fi angajat prin act scris sa sigiliu oficial și autentic, care era conservat de unele instituții sau de înalți demnitari (curte regala, episcopii, judecătorii). Reprezentarea putea opera în aceasta perioada și în absenta unei împuterniciri scrise, acest lucru fiind considerat un privilegiu pe care îl putea acorda suveranului.
Mandatul de avocat se putea elibera printr-o declarație personala, urmând ca mandatarul să-și stabilească identitatea la fel ca și în cazul prezentări personale la judecata, cu excepția cazurilor de bătrânețe sau boala a mandantului, sau în orice late împrejurării care împiedicau prezenta sa personala la locul de eliberare a mandatului. în asemenea condiții, mandatul de avocat se elibera prin intermediul unor emisari speciali trimiși la locul de eliberare , aceștia fiind considerați mandatari verbali mandantului principali, în vederea întocmirii unui act de mandat scris, necesar reprezentări de către avocat. Acesta constituia o procedura preliminară de mandatare.
Mandatul principal de reprezentare în justiție putea fi acordat unuia sau mai multor avocați, activitatea lor fiind comuna, iar răspunderea angajata solidar chiar daca ei își îndeplineau misiunea separat. Mandatul conținea o clauza imperativa prin care se stipula ca daca unul din avocați nu se putea prezenta la proces, urma sa fie înlocuit de un altul.
De asemenea în aceasta perioada exista și instituția avocatului general al curții, care servea la apărarea intereselor suveranului in
cauze care se refereau la drepturile curții regale.
Un element important care a caracterizat îndeosebi dreptul penal în Transilvania a fost aplicarea în cursul procesului penal a unor principii cum ar fi aplicarea legi penale mai blânde, neretroactivitatea legi penale, răspunderea penala pentru alții, autonomia pedepselor penale, principiul mai multor grade d jurisdicție, desfășurarea procesului judiciar după principiul urmăririi pana la capăt a cailor odată alese în justiție , principiul responsabilității judecătorești principiul recuzării sau al bănuielii legitime, principiul accelerării judecații, disjungerea proceduri de judecata .
Cu toate ca Transilvania a fost din punct de vedere politic mult timp separata de România au existat o serie de similitudini de reglementare a instituțiilor juridice. Procesul de codificare a fost insa mult mai intens în Transilvana, legislația fiind sistematizata în doua colecții de mare importanta numite Approbatae et Compilatae Consitutiones.
Odată cu încheierea procesului de formare a statului național unitar roman, profesia de avocat a cunoscut reglementarea unitara realizata printr-o serie de acte normative.
In Moldova și Tara Românească forme incipiente ale profesiei de avocat, desemnate sub denumiri romanești tradiționale au existat cu mult timp înainte. Punctul de plecare în organizarea propriu-zisă a profesiei de avocat l-a reprezentat epoca fanariota, care a marcat un moment deosebit de important în procesul de definitivare a profilului dreptului romanesc. în aceasta perioada, odată cu organizarea mai temeinica a sistemului judiciar s-a impus și necesitatea reglementari dreptului la reprezentare, respectiv a dreptului la apărare. Astfel, organizarea profesiei de avocat reprezintă urmarea fireasca a organizării judiciare generale din acea epoca.
In Tarile romane exista o instituie similara avocatului, aceea a vechiului, ambele noțiuni coexistând în acea perioada. Diferențele intre cele doua instituții au fost numai de ordin terminologic, iar reglementările fanariote din acea perioada s-au rezumat numai la constatarea existentei profesiei de avocat .
O etapa distincta în organizarea profesiei de avocat a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice, în 1831 și 1832 . Printr-o serie de acte oficiale sa înființat ulterior avocatura ca profesie. în 1843 a apărut o reglementare cu privire la aptitudinile de care trebuiau sa dea dovada avocați în exercitarea profesiei, iar în 1847 au fost reglementate o serie de norme cu privire la funcționarea profesiei de avocat. Totodată modalitățile concrete în care urma sa fie organizata profesia de avocat, respectiv sub forma unui corp închis sau pe temeiul principiului libertății absolute, erau încă obiect a numeroase dezbateri în perioada arătata.
In perioada 1864 -1947, principiile care guvernau aceasta profesia au fost reglementate în România , atât prin norme constituționale cât și prin norme ordinare, cuprinse în legi speciale, decrete- legi etc. Aici se încadrează și etapa istorica (1859-1918) în care s-au realizat procesul unificări legislative în provinciile romane și s-au redactat codurile civile, penal și comercial, ale căror reglementari, cu toate adaptările impuse de dezvoltare socio-istorică sunt în buna măsura în vigoare și în prezent.
In ce privește reglementările constituționale din perioada amintita, cea mai avansata dintre legile fundamentale ale României a fost considerata constituia din ‘1923, care în art. 25 consacra libertatea de expresie prin care au fost create premisele unei dezvoltării ascendente profesiei de avocat în România, sub guvernarea principiului libertății di independentei avocatului. Dintre normele speciale care au reglementat profesia de avocat cele mai importante au fost: legea pentru constituirea corpului de avocați adoptata în 1864 ce prevedea infracțiunile care atrăgeau nedemnitatea avocaților; legea pentru organizarea corpului d7, principiile care guvernau aceasta profesia au fost reglementate în România , atât prin norme constituționale cât și prin norme ordinare, cuprinse în legi speciale, decrete- legi etc. Aici se încadrează și etapa istorica (1859-1918) în care s-au realizat procesul unificări legislative în provinciile romane și s-au redactat codurile civile, penal și comercial, ale căror reglementari, cu toate adaptările impuse de dezvoltare socio-istorică sunt în buna măsura în vigoare și în prezent.
In ce privește reglementările constituționale din perioada amintita, cea mai avansata dintre legile fundamentale ale României a fost considerata constituia din ‘1923, care în art. 25 consacra libertatea de expresie prin care au fost create premisele unei dezvoltării ascendente profesiei de avocat în România, sub guvernarea principiului libertății di independentei avocatului. Dintre normele speciale care au reglementat profesia de avocat cele mai importante au fost: legea pentru constituirea corpului de avocați adoptata în 1864 ce prevedea infracțiunile care atrăgeau nedemnitatea avocaților; legea pentru organizarea corpului de avocați din 12 martie 1907 care a constituit pentru prima data incompatibilitățile profesiei de avocat cu diferite alte profesii; legea pentru organizarea și unificarea corpului de avocați din 1923, modificata în 1925, a lărgit sfera infracțiunilor ce determina nedemnitatea avocaților , ea conținând și un element foarte important, considerat ca extrem de progresist pentru acea vreme în societatea românească conservatoare: lipsa discriminări cu privire la femeile avocat; legea pentru organizarea corpului de avocați din 28 decembrie 1931 ce prevedea obligativitatea stagiului pentru intrarea în avocatura; legea pentru organizarea corpului de avocați publici din 10 noiembrie 1930 prin care se introducea condiția moralității ireproșabile a avocaților și obligativitatea cunoașterii limbii romane.
Cel mai amplu și mai evoluat act normativ a fost insa Decretul- Lege pentru organizarea Corpului de avocați din România din 1940 care reorganizează profesia de avocat pe principiile autonomiei, solidarității naționale și profesionale și acordării tuturor garanțiilor legale în exercitarea profesiei.
Din ansamblul reglementarilor cu privire la profesia de avocat, ca și din evoluția profesiei în sine, rezulta ca legislația perioadei la care a făcut am făcut referire era moderna și progresista.
Spiritul modern al legislației în materie, avântul învățământului superior juridic și amploarea legăturilor profesionale cu mari centre europene din domeniul dreptului au contribuit la evoluția artei pledoariei în România. Mulți dintre avocații pledanți aveau preocupări literare sau universitare, reprezentând figuri marcante ale literaturii romane, sau ale vieții universitare. Câteva exemple: Barbu Ștefănescu -Delavrancea – avocat și autor dramatic, Ionel Teodoreanu- scriitor, Păstorel Teodoreanu – epigramist, Vintilă Domngoroz – avocat și profesor universitar, unul dintre cei mai străluciți întemeietori ai doctrinei dreptului penal în România și renumiți avocați pledanți I.Gr. Perieteanu , Istrate Micescu, Margareta Paximade – Ghelmegeanu.
Așadar România interbelica s-a bucurat de serviciile aduse națiunii de aceste generații de magistrați și avocați de excepție, care au îndrumat și format alte generații de juriști.
In perioada comunista (1947- 1989) tradiția politico-juridica de esență democratica a poporului Roman a fost întreruptă. Aceasta era a debutat imixtiunea organelor de partid și de stat în actul de administrare a justiției prin introducerea instituției asesorilor populari, apoi a continuat cu transformarea procuraturii într-un instrument al dictaturii. Au fost desființate căile de atac ce configurau sistemul dublului grad de jurisdicție și a fost introdus recursul extraordinar, cale de atac aflata la direcția exclusiva procurorului general; au fost desființate controlul constituționalității legilor și contenciosului administrativ. Politizarea întregii vieți sociale, în primul rând a actului de justiție și restrângerea drastica a libertății de expresie au restrâns semnificativ misiunea avocatului.
In procesul penal, altădată izvor al marilor pledoarii care prin strălucirea lor, sau pus bazele unor tradiții oratorice de prestigiu, care chiar daca apărările erau bine fundamentate și expuse cu talent, verdictul era impus de rațiuni politice.
După anul 1989 (perioada post -comunista) asistam la un amplu proces de reinstaurare a valorilor tradiționale democratice, căruia i s-au adăugat un timp reglementari noi, moderne, în spiritul integrării României în marea familie europeana.
Prin Decretul- Lege nr.90/1990 privind unele masuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România prin care au fost înlocuite multe din dispozițiile Decretului nr. 281/ 21 iulie 1954, au fost restabilit principiul autonomiei profesiei de avocat. Mai târziu avea sa fie adoptata Legea pentru organizarea profesiei de avocat nr.51/ 1995 și statutul profesiei de avocat, în vigoare în prezent în România.
Acesta Lege a consolidat caracterul autonom și liberal al avocaturii, evidențiind ca avocatul este supus numai legii, statutului și regulilor eticii profesionale. A fost stipulat pentru prima data rolul avocatului în apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin exercitarea de către acesta dreptului la apărare prin recunoașterea contribuției sale la realizarea liberului acces la justiție și la un proces echitabil, ca și prin dreptul recunoscut fiecăruia de a-și alege un mod liber avocatul. Aceste dispoziții, completate cu prevederile Constituției României din 1991, precum și cu cele din Convenția Europeana a Drepturilor Omului adoptata de Consiliul Europei, ratificata de România în 1994, au creat cadrul juridic necesar asigurării unei protecții efective a drepturilor omului și realizări unei justiții independente.
1.2. NOȚIUNI, PUNCTE DE VEDERE, DEFINIRI
Consacrat încă din dreptul roman, în care înscrisa regula ca nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul fără a fi aparat, dreptul de apărare este considerat ca o cerință și garanție, necesare pentru realizarea unui echilibru intre interesele persoanei și cele ale societății.
Într-o accepțiune larga, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurare ce pot fi folosite de o persoana pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor și acuzațiilor ce i se aduc, sau tentativelor de încălcare a drepturilor, precum și posibilitatea de a-și valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului.
După unii autori, dreptul la apărare consta în totalitatea prerogativelor, facilitaților și posibilităților pe care, potrivit legii, le are persoana cercetata pentru apărarea intereselor sale. Un element esențial al dreptului la apărare este dreptul la asistenta juridica. Prin asistenta juridica înțelegem posibilitatea persoanelor de e beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentat în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor și apărarea intereselor sale în tot cursul procesului.
Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea realizării și respectării drepturilor și libertăților omului.
Prin dreptul la apărare se urmărește în mod concret aflarea adevărului care este urmata de aplicarea corecta a legii.
Înainte de a fi o categorie juridica adevărul constituie o noțiune filosofica. Adevărul în procesul judiciar reprezintă o reflectare exacta a realității obiective în reprezentările și concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor.
Aflarea adevărului în procesul judiciar presupune concordanta intre aspectele reținute de organele judiciare, care determina convingerea lor în cauza, și probele strânse și administrate în speță.
Daca în cauza se dovedesc exact acele împrejurări care urmează a fi relevate, daca probele lămuresc relațiile așa exact cum sunt ele, fără a le distorsiona și daca aprecierea probelor se face corect de către organul judiciar, adevărul judiciar este un adevăr obiectiv.
In cazul în care acest lanț de ipoteze- toate legate de probațiune nu funcționează corespunzător, în sensul ca apar hiatusuri, erori sau evaluări incorecte, rezultatul va fi un adevăr parțial sau chiar un nonadevar. Adevărul stabilit într-o procedura judiciar nu exprima absolut în drept, pentru ca de esența adevărului este relativul. Ca atare, adevărul judiciar nu este un adevăr logic absolut ci reprezintă cea mai probabila soluție dintr-o serie de soluții posibile.
In raport cu cele arătate mai sus, organele judiciare au obligația sa soluționeze cauzele și sa pronunțe soluții care sa reflecte adevărul. Acest deziderat poate fi atins daca în rezolvarea cauzelor nu s-au strecurat erori judiciare.
Cu privire la descoperirea adevărului în orice proces și înlăturarea erorilor este organizata o anumită procedura de judecata a cauzelor, în care sunt angajate persoane specializate și numai în scopul aflării adevărului. Adevărul, așa cum observa Aristotel, sta lângă neadevăr și în orice proces doua forte, doi avocați, vor fi angajați pentru a-l scoate în evidenta.
CAPITOLUL II PSIHOLOGIA JUDECĂȚII
2.1. NOȚIUNI ȘI DEFINIRI INSTITUȚIEI JUDECĂTOREȘTI
Noțiunea de „judecată” semnifica, în sens restrâns, operațiunea de logica practica și juridica prin care un organ cu competenta jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost investit.
Prin « judecată » ca faza a procesului judiciar se înțelege acea etapa procesuala care se desfășoară în fața instanțelor judecătorești din momentul sesizării inițiale și pana la soluționarea definitiva a cauzei.
Judecată are ca obiect soluționarea definitiva a cauzei penale sau civile și este considerata faza centrala și cea mai importanta a procesului penal. Ea constituie activitatea principala a procesului penal, deoarece numai pe baza acelor discutate și aprobate în ședința de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizata în hotărârea judecătoreasca.
Faza de judecată își justifica importanta acordata și prin faptul ca instanța verifica întreaga activitate procesuala desfășurata cu toți ceilalți participanți, atât înaintea judecării cauzei, cat și pe parcursul ei. În acest sens, trebuie subliniat faptul ca instanța are posibilitatea, în cazul când constata ca activitatea procesuala nu a fost desfășurata în mod corespunzător de către organele de urmărire penala, sa restituie dosarul în vederea completării sau refacerii urmăririi penale (art.332 prevede ca: instanța pate restitui dosarul procurorului când cercetarea penala este efectuata de un organ necompetent; potrivit art. 333, instanța poate restitui dosarul procurorului pentru completarea urmăririi penale).
In faza de judecată de judecată își găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea. Ele au instituite în scopul realizării judecații în condiții de obiectivitate și imparțialitate, fiind în același timp garanții pentru întreaga faza de judecată. Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal roman se desfășoară în baza unor principii fundamentale care contribuie în final la aflarea adevărului și de la care instanța de judecată nu se poate abate. Principiile fundamentale sunt: principiul legalității procesuale, prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, principiul oficialității, rolul activ al organelor judiciare, respectarea demnității umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesul penal, operativitatea procesului penal, limba în care se desfășoară procesul și dreptul la un proces echitabil.
Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, consta în desfășurarea judecații într-un loc accesibil publicului, altfel spus «cu ușile deschise».
Dispoziții privind publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute expres în Constituția României din 1991 (art. 126), în Legea pentru organizarea judecătoreasca nr.92/ 1992 ( art.5 ), în Codul de procedura penala (art.290 )si în Codul de procedura civilă (art. 121).
In vederea asigurării publicitari ședințele de judecată se țin de regula la sediul instanței, în zilele și orele anume fixate.
Nemijlocirea (art. 289 C.pr.pen.) consta în obligația instanței de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și procedurale care dau conținut ședinței de judecată . Prin nemijlocire instanța intră în contact direct cu toate probele.
In ce privește contradictorialitatea, ea este caracterizata ca « mijloc de chezășie » pentru aflarea adevărului și consta în aceea ca toate probele administrate sunt supuse discuției părților, procurorului, instanței și pârâtorului. Contradictorialitatea opune, dar și reunește părțile în proces, deoarece nici una din părți nu poate face nimic în instanță decât sub privirile celeilalte. Principiul contradictorialității guvernează atât comportamentul părților, cat și pe cel al judecătorului, deoarece asigura și dreptul de apărare și stabilirea adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sancționata cu nulitatea hotărârii judecătorești.
Oralitatea ca regula a fazei de judecata este strâns legata de contradictorialitate. Aceste doua reguli se integrează una în cealaltă și ambele se încadrează în publicitate.
Publicitatea și contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate, ele aflându-se într-o puternica interdependenta și formând așa numitul triumvirat al principiilor tipice ședinței de judecată.
Oralitatea asigura exercitarea în condiții intime a dreptului de apărare, dând posibilitatea părților de a-și expune și susține toate cererile; influențează asupra atenției judecătorilor în examinarea cauzelor, dând posibilitatea acestora sa intervină, sa solicite elemente suplimentare, sa recurgă la confruntări etc., deci face posibila nemijlocirea și exercitarea rolului activ. Principiile fundamentale ale procesului judiciar, cat și principiile fazei de judecată, acționează într-o independenta și o acționare reciproca. Conținutul fiecărui principiul capătă eficienta datorita existentei celorlalte reguli de baza, după cum aplicarea consecventa a unuia dintre ele nu se poate face decât în condițiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principi din sistem.
2.2. ETAPE ȘI PRINCIPII SPECIFICE FAZEI JUDECĂȚII
Judecata, faza importanta a procesului judiciar, se desfășoară pe parcursul mai multor etape: începutul judecății, cercetarea judecătoreasca dezbaterile și eliberarea.
Una din cele mai importante etape ale ședinței de judecată este cercetarea judecătorească (denumita și ancheta judiciara), care are ca obiect administrarea probelor și rezolvarea cauzei.
Utilizând termenul de « ancheta judiciara « avem în vedere activitatea exponenților autoritarilor judiciare (ofițer de politie investiți cu asemenea competente, reprezentanții Ministerului Public – procurorii din cadrul parchetelor – magistrații), adică cei care activează în sfera urmării penale și a activității judecătorești de fond, căreia ii este specifica ancheta judiciara.
In conformitate cu art. 200 din cod. pr. pen, procurorii vor « strânge » probele necesare cu privire la existenta infracțiunilor la identificarea făptuitorilor și la răspunderea acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispună trimiterea în judecată.
Magistrații, indiferent de gradul instanței la care acționează (judecătorii, curții de apel, tribunalele sau secțiile Curții Supreme de Justiție) desfășoară ancheta judecătorească atunci când potrivit competentei materiale pe care o au, sunt chemate sa judece ca instanțe de fond.
Desfășurarea anchetei judecătorești, în sensul de cercetare judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322-339 din cod. pr. pen.
In faza cercetării judecătorești, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:
verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului, adică cunoașterea statutului de persoană fizică a acestuia în sensul legii civile;
ascultarea relatării libere;
adresarea de întrebări, din partea procurorului și a părților prin intermediul președintelui completului de judecată și de către președinte sau membri completului tot prin intermediul președintelui de complet.
Verificarea identității civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este necesara și obligatorie pentru a nu fi învinuita alta persoana decât cea care a săvârșit infracțiunea.
Verificarea identității consta în întrebări cu privire la nume, prenume, porecla, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia , studii, situația militară, loc de munca, ocupație, domiciliul, antecedente penale, precum și la alte date care pot contura situația civila a învinuitului.
Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosfera a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic . în continuare se aduce la cunoștință învinuitului fapta care face obiectul cauzei punându-i-se în vedere sa declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Verificarea identității constituie un act tehnic, dar și un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului fața de situația în care se afla, modul cum reacționează la întrebările ce i se adresează, gesturile starea de tensiune sau calmul pe care le afișează.
b) Ascultarea relatării libere în cepe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicita sa declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel i se oferă învinuitului posibilitatea sa declare tot ceea ce considera ca interesează cercetarea. în timpul ascultării libere anchetatorul trebuie sa evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea. În funcție de poziția celui ascultat trebuie sa dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm și o atitudine prin care sa nu-și exteriorizeze sentimentele fața de învinuit.
Relatarea libera este un bun prilej pentru anchetator (judecător) de a cunoaște și de a analiza poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor învinuitului sau inculpatului. După relatarea libera a învinuitului, acestuia i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și învinuiri. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapa a ascultării infinitului sau inculpatului, etapa în care se oglindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătita aceasta activitate.
Întrebările trebuie sa îndeplinească o serie de condiții și anume:
să fie clare și precise ;
să fie formulate la nivelul de înțelegere a celui ascultat ;
să nu sugereze răspunsul pe care îl așteaptă organul de cercetare;
să oblige pe învinuit sa relateze și nu sa determine un răspuns scurt de genul da sau nu
să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când acesta este bine intenționat, interesat sa declare adevărul.
In raport cu scopul urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii:
întrebări “temă” ( cu caracter general), ce vizează fapta-învinuirea în ansamblul sau;
întrebări « problema » prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate, anumite aspecte ale cauzei;
întrebări « detaliu », care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin adresarea cărora se urmărește determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranței și constantei în declarații a persoanei ascultate.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul cercetării depinde de poziția învinuitului cu privire la învinuire, poziție ce poate consta în recunoașterea faptei și a învinuiri, negarea , respingea învinuiri, diminuarea învinuiri prin recunoașterea parțială a unor aspecte mai puțin grave ale activității ilicite desfășurate, refuzul de a face declarații.
Cercetarea judecătorească este urmata de etapa dezbaterilor.
In urma dezbaterilor va avea loc deliberarea, actul final al judecății, care va fi urmata de pronunțarea hotărârii judecătorești de către instanța. Hotărârea judecătorească este fundamentala pe convingerea intima a membrilor completului de judecată.
Pentru a asigura corecta funcționare a intimei convingeri și a feri deliberarea de orice influență, aceasta va avea loc imediat după încheierea dezbaterilor și se va face în secret. La deliberare nu asista nici reprezentantul Ministerului Public și nici grefierul. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra chestiunilor de fapt ( cele strâns legate de probațiune) și apoi asupra celor de drept ( calificarea faptei și aplicarea pedepsei) Codul de pr. pen. menționează ca « toți membrii completului de judecată au îndatorirea să-și spună părerea asupra fiecărei chestiuni » ( art. 343 alin.4 ); «Președintele își spune părerea cel din urma « ( art.343 alin.5)
Intima convingere reprezintă starea psihologica a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazata pe bună-credință, care sunt împăcate cu propria lor cunoștință morala care i-a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale și în stabilirea masurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite.
Validarea acestei convingeri intime operează în momentul rămânerii definitive a hotărârii ce o incorporează.
2.3. IMPLICAȚII PSIHOLOGICE DUELULUI JUDICIAR -A- DE RAPORTUL ACUZARE-APĂRARE
Așa cum am menționat, una dintre etapele judecății este aceea a dezbaterilor. În această fază activitatea de judecată se desfășoară în toată amploarea ei. Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului judiciar, fiind conduse și controlate de judecătorul sub ochii căruia se desfășoară, care este ținut și el de respectarea principiilor fundamentale ale judecății (contradictorialitatea, oralitatea și publicitatea).
Dezbaterile oferă părților posibilitatea să-și susțină și să dovedească pretențiile și nevinovăția, respectiv apărările.
În cadrul dezbaterilor are loc duelul judiciar, care va aduce în dispută acuzatorul public (procurorul), apărătorul public (avocatul) și arbitrajul (instanța judecătorească), duel ce poate fi ilustrat în următoarea schemă:
Instanța judiciară
(complet de judecată)
Examinarea, din punct de vedere psihologic, a duelului judiciar în procesul penal pornește de la relația procesuală penală acuzator public – apărător, grefată pe raportul juridic de drept penal substanțial generat de săvârșirea unei infracțiuni în care titularul acțiunii penale este Ministerul Public. Conceptul duelului judiciar constituie un concept cadru, sugerând egalitatea celor două figuri centrale în procesul penal – acuzatorul public și apărătorul.
Modul de funcționare a psihologiei acuzatorului public și avocatul nu poate fi perceput, realizat și apreciat decât prin observarea directa, în timpul și cu ocazia duelului judiciar pe toată durata procesului, cu privire la : analiza probelor, invocarea textelor legale, răspunsul la obiecții și excepții, rezolvarea problemelor puse în discuție, astfel spus tot ceea ce înseamnă concretizare principiului contradictorialității în lupta pentru adevăr.
Utilizare unei observări complexe a duelului judiciar este polifuncțională răspunzând mai multor necesitați intre care prevalează:
capacitatea Ministerului Public de a proteza sistemul de valori consacrate constituțional și prin actele de drept la care România a aderat, le-a ratificat sau acceptat;
capacitatea justiției de a acționa conform statutului sau de putere independenta în stat;
capacitatea apărării de a impune respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a garanțiilor juridice în procesul penal.
Îndeplinirea acestor funcțiuni este în măsura sa convingă ca exercitarea acțiunii penale și a dreptului la apărare, sub controlul instanței, au drept finalitate comuna soluționare temeinica și legala dar și educativa a cauzelor, dând în același timp încredere opiniei publice în slujitorii justiției.
Duelul judiciar ca relație procesual penala bipolara esențiala intre procuror și apărător, se leagă prin rechizitoriu, actul de trimitere în judecată care fixează limitele acestuia. Fundamentul judiciar este principiul contradictorialității, conceput ca garanție esențiala pentru aflarea adevărului în procesul penal prin aceea ca toate probele sunt supuse discuției părților, procurorului și apărătorului.
Punerea în discuția părților atâta a probelor, cat și problemelor de drept procesual penal și drept penal substanțial, este de competenta președintelui completului de judecată (judecătorul ) care invita părțile, în ordinea stabilita de lege, să-și spună punctul de vedere în legătură cu problema pusa în discuție. Acestea ii sunt necesare judecătorului pentru a obține și cântări informațiile pe care le va retine pentru soluționarea dreapta a cauzei.
Rolul activ al judecătorului are impact psihologic asupra acuzatorului public și apărătorului, în sensul ca îl atenționează asupra scrupulozități magistratului și ii obliga la o pregătire temeinica a punctelor de vedere pe care le vor exprima în cauza. Procurorul și avocatul trebuie să-și « muleze » comportarea procedurala la exigentele judecătorului, pentru ca numai astfel vor reuși sa colaboreze cu completul de judecată în îndeplinirea mandatului pe care îl are fiecare. Ținând seama de personalitatea magistratului, procurorul și avocatul vor reuși sa colaboreze cu acesta, asigurându-și astfel succesul. Nu este vorba de a câștiga simpatia magistratului, care uneori este căutată cu insistenta, ci de a înțelege ca relațiile interumane, chiar daca se desfășoară într-un cadru reglementat, au și o componenta psihologica autonoma de care trebuie sa se tina seama. Atât acuzatorul public, cat și apărătorul cunosc aceste aspecte și le iau în considerare nefiindu-le indiferente nici soarta acțiunii publice (in cazul procurorului) și nici situația părții pe care o asista (in cazul avocatului).
Psihologia acuzatorului public se structurează pe relația cu apărătorul inculpatului și a celorlalte părți din proces(parte civila și partea responsabila civilmente) și pe relația cu completul de judecată, iar psihologia apărătorului se structurează pe relația principala cu acuzatorul public, cu celelalte părți și cu completul de judecată.
Din punct de vedere social și psihologic acuzatorul public reprezintă ordinea de drept și statul. Spre deosebire de el avocatul își apără clientul în spatele căruia se afla familia, prieteni și rudele. Daca pentru « protagoniștii instituțional » duelul începe se încheie și se reia exclusiv în pretoriul instanței, pentru cei ce stau în spatele lor « dezbaterile « au loc intre termenele de judecată, adeseori încărcate de dramatism.
In legătură cu aceste realități activitatea psihologica a acuzatorului public și cea a apărătorului se afla în raport și cu „mediul extern” procesului, adică cu mediul social din care » vine » inculpatul, cu tot ceea ce presupune acest mediu. De aceea profesiunile de acuzator public și apărător pot fi considerate ca profesiuni de risc, mai ales în societățile în care criminalitatea cunoaște forme organizate. Aceste profesiuni cer din partea celor ce li se consacra curaj și jertfa de sine.
Deși procurorul se înfruntă cu avocatul pornind de la interese distincte, gravitând în jurul prezumției de nevinovăție, armele legale și bună-credință a confruntării trebuie sa prevaleze în fața altor procedee, procesul trebuind sa se desfășoare pe coordonate civilizate.
In cazul infracțiunilor pentru care urmărirea penala nu este obligatorie, procesul penal debutează în fața instanței de judecată (judecătoarei). Acuzarea este realizata de reclamant în calitate de parte vătămata și de apărătorul acestuia.
In cazul în care urmărirea penala este obligatorie sesizarea instanței de judecată se realizează prin rechizitoriu, rolul de acuzator public revenit procurorului. De aici rezulta ca avocații trebuie să-și însușească atât tehnicile acuzării cat și pe cele ale apărării, urmând sa le utilizeze în raport cu conținutul contractului de asistența juridica. Din punct de vedere psihologic avocații sunt mai mobili. Mobilitatea lor psihologica este impusa și de pozițiile variate pe care le ocupa în procesul civil, alături de reclamant sau parat.
Acuzatorul public sau apărătorul au în fața lor rechizitoriu, fața de care judecătorul va lua o decizie. Procurorul susține ca rechizitorul este bine întemeiat în fapt și drept, în timp ce avocatul încearcă să-i descopere eventualele vicii, îndeosebi pe cele ascunse, care de multe ori rămân necunoscute și procurorului. Dacă procurorul își apără rechizitoriul propunându-l pentru decizie, avocatul se situează pe terenul prezumției de nevinovăție, încercând să-și consolideze poziția prin contraprobe.
Duelul judiciar este permanent, iar concluziile de fond ale procurorului și pledoaria avocatului nu pot și nu trebuie sa fie convergente. Ideea de convergenta este contrara dreptului de apărare. Tocmai de acea, apărătorul va trebui sa depună eforturi considerabile pentru a găsi acele elemente de fapt și de drept, de circumstanțiere și individualizare , daca totuși exista culpabilitate, care să-i permită susținerea unui punct de vedere atenuat în raport cu concluziile și punctul de vedere al procurorului, fără însă a se identifica cu inculpatul.
Avocatul și procurorul se întâlnesc totuși undeva, și anume: în stabilirea adevărului .
Așa cum am mai spus, psihologia avocatului este o psihologie mobila în funcție de posibilele ipostaze procesuale: apărător al inculpatului, apărător al victimei sau al părții responsabile civilmente.
Apărătorul inculpatului nu se identifica cu inculpatul, misiunea sa psihologica fiind una comprehensiva, de a înțelege și explica comportamentul inculpatului pe care îl asista daca aceste este culpabil în mod real, iar daca este inocent de a înțelege de a înțelege mecanismele care au adus un nevinovat în fața justiției și ale demonta în cursul cercetării în pledoaria pentru achitare sau, într-o alta varianta, de a obține restituirea cauzei la parchet și apoi o soluție de neurmărire.
Primul act al comprehensiuni psihologice a inculpatului este întâlnirea dintre inculpat și avocatul ales sau din oficiu. în cadrul întâlnirii în liberate sau la „vorbitor”, daca inculpatul este arestat sunt posibile doua situații: refuzul inculpatului de a colabora cu avocatul său sau acceptarea întâlnirii. în cea de-a doua situație avocatul cere informații inculpatului, informații ce pot fi sincere sau nesincere, ori parțial sincere. Conținutul întâlnirii constituie secret profesional și este procedat de Codul de procedura penala. Informațiile primite în cadrul în cadrul întâlnirii vor fi utilizate de avocat, acestea constituind principala sa psihologica în cadrul duelului judiciar.
In cazul inculpatului inocent ( sincer), informațiile primite vor sta la baza examenului critic la care vor fi supuse probele administrate în faza de urmărire penala și a cererilor avocatului de testare a tuturor probelor.
Astfel:
apărătorul va putea solicita cercetarea martorilor pentru mărturie mincinoasa, inclusiv testarea acestora la biodetector ;
pentru probele constând în înscrisuri se va putea solicita expertiza grafoscopică;
la orice fel de expertiza va putea cere o contraexpertiza;
la actele organelor oficiale ce nu pot fi combătute prin probe cu martori va putea solicita procedura înscrieri în fals, putând utiliza și biodetecția.
Apărătorul inculpatului inocent va susține concluziile în fond în mod complet, chiar daca procurorul, care susține concluziile primul solicita achitarea . Aceasta orientare deontologica trebuie sa reflecte, pe de o parte, caracterul real al dreptului de apărare iar pe de lata parte , sa contribuie în mod concret și edificator la formarea intimei convingeri a magistraților.
De regula, concluziile de achitare ale procurorului sunt sintetice, plate, pe când ale apărătorului sunt analitice, debutând cu introducerea în care pentru captarea atenției completului de judecată și a publicului se face un rezumat al conținutului pledoariei, cunoscut sub numele de exordiu. După aceasta se intra în dezvoltarea pledoariei dintr-o perspectiva pluridisciplinara, în care alături de analize sociologice, juridice, filosofice, politice nu lipsesc nici cele psihologice și criminologice cu numeroase accente emoționale, toate acestea articulate într-o argumentație și retorica impecabila.
In cazul inculpatului culpabil , apărătorul se va strădui sa înțeleagă și sa explice atitudinea inculpatului încercând, în funcție de posibilități, fie o schimbare de încadrare juridica de la o infracțiune grava la una mai puțin grava, fie circumstanțierea atenuanta. în extremist, va opta pentru pledoaria de individualizare a pedepsei, când faptele comise sunt corect stabilite iar edificarea juridica este exacta. Aceste atitudini ale apărătorului sunt posibile daca inculpatul este sincer.
In situația inculpatului nesincer sau a celui care refuza cooperarea cu apărătorul, aceste își va organiza apărarea în funcție de posibilitățile pe care i le oferă probele de la dosar, a neconcordantelor eventuale dintre acestea, precum și a informațiilor de la rudele inculpatului sau din alte surse. Lipsa de sinceritate sau refuzul de cooperare a inculpatului cu avocatul nu constituie pentru apărător motive de abandonare a cazului. Apărătorul nu poate refuza soluțiile, iar daca inițial nu exista , atunci trebuie căutate.
Duelului judiciar al avocatului penal se derulează și pe un alt plan, cel al acțiuni civile, care are ca obiect repararea prejudiciului material și moral pricinuit victimei. Sub aspectul procesual, acțiunea civila în procesul penal este subordonata modului de soluționare a acțiunii penale, al cărui obiect este răspunderea penala.
Sub aspectul dreptului substanțial, soluționarea acțiuni civile depinde de soluția penala s de modul de rezolvare a raportului de cauzalitate intre acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Apărătorul inculpatului va lua în calcul și problema culpei victimei ale căror consecințe se vor reflecta în soluția civila, dar și în concluziile cu privire la soluția penala, ca element de individualizare a probei, afara de situația în care se va dovedi culpa exclusiva a victimei.
Complexitatea răspunderii civile pe care apărarea inculpatului, o abordează din perspectiva răspunderii civile delictuale, presupune o analiza a raportului de cauzalitate, după ce acesta a fost stabilit din punct de vedere obiectiv și din unghiul de vedere al subiectivității agentului infractor , precum și al eventualei culpe a victimei care fără a fi exclusiva, s-a înscris totuși în cauzalitatea infracțiunii și în cea a răspunderii civile delictuale.
Problematica psihologica a apărării părții civile trebuie sa aibă în vedere următoarele categorii de prejudicii, impuse de noua concepție a dreptului civil roman cu privire la despăgubirile morare, rezultând din traume psihologice perene:
a) prejudicii constând în dureri fizice sau psihice;
b) prejudiciul estetic-când prin infracțiune s-a cauzat slutirea fizica a persoanei victimei;
c) prejudiciul juvenil constând în prejudiciul moral special suferit de către o ființa umana tânăra care își vede reduse speranțele de viața sau răpite anumite agremente ale existentei;
d) prejudiciul de agrement, ca o compensație la posibilitățile de viața răpite unei persoane prin alterarea integrității sale funcțional-filosofice.
Problematica psihologica în materie se integrează fenomenului psihologic al frustrației cauzate de impactul pe care infracțiunea îl asupra cursului firesc al evoluției persoanei umane. Avocatului victimei care a suferit un asemenea prejudiciu i se cere, pe lângă pregătirea tehnico-juridica în materie,si o deosebita grija fața de susceptibilitățile victimelor are, adeseori, direct sau indirect își acuza apărătorii de „pactizare” a inculpatului.
Acuzatorul apărătorul își formează o convingere intima proprie asupra cazului încercând, fiecare, să-l convingă pe judecător de justețea punctului de vedere. Susținerile argumentate ale protagoniștilor duelului judiciar se constituie în stimuli pentru gândirea magistratului, stimuli ce acționează corelat cu fondul experienței, cultura și informațiile rezultate în probele administrate stocate în memoria magistratului în timpul duelului judiciar.
Convingerea intima a judecătorului nu se formează în mod complet decât după epuizarea duelului judiciar și ascultarea ultimului cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situație pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reușit pe deplin să-și formeze intima convingere. Astfel, din perspectiva psihologica cazul trebuie reluat.
Deși magistratul se străduiește sa afișeze rigiditate și impenetrabilitate, acestea sunt doar măști. Atât avocatul cat și procurorul cunosc sensibilitățile și punctele vulnerabile ale magistratului și încearcă sa profite de ele. în deosebi, avocatul încearcă sa sensibilizeze afectivitatea magistratului.
Tocmai de aceea, deliberarea este conceputa și legiferata pentru ca magistratul sa poată cumpăni într-o stare de relaxare psihologica probele și argumentele, ca și ultimul cuvânt al inculpatului. Daca elementele subiective, străine cauzei, sau extrajudiciare de presiune vor influenta intima convingere a magistratului sau vor impune o alta soluție, substituind voința acestuia, atunci duelul judiciar este inutil. De aceea, deliberarea în stări emoționale puternice nu va conduce la soluții temeinice și legale.
Considerata ca o activitate procesuala complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei ce luptă pentru apărarea drepturilor și intereselor sale sa se alăture și participarea unui apărător, care poate fi o persoana aleasa sau numita în proces, în scopul de a ajuta părțile să-și apere interesele ocrotite de lege.
Constituția României rezerva un loc deosebit dreptului la apărare în art. 24 alin.1, subliniind ca dreptul la apărare este garantat. în alin. 2 al aceluiași articol se arata ca, în tot cursul procesului, părțile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Organizarea și exercitarea avocaturi în România au fost reglementate prin Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 care a fost modificat esențial prin Decretul- Lege nr.90/1990.
In prezent exercitarea și organizarea profesiei de avocat este reglementata prin Legea nr.51/1995.
Aceste acte normative, având menirea de a defini statutul avocatului în sistemul procesului judiciar, au ca punct de plecare reglementările privind dreptul de apărare și drepturile apărătorului cuprinse în legile de modificare a Codului de procedura penala (art.171-174, 513-522) , în Constituția României (art. 24), în Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 (art.7 și art.8), în Codul de procedura civila (art.74-81), precum și în art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului ratificata de România prin Legea nr. 30 / 1994.
Dreptul la apărare poate fi exercitat de:
persoana în acuza, iar în anumite situații de rudele acesteia ;
persoana respectivă, după consultarea avocatului ;
avocatul delegat;
procuror;
Avocatul poporului;
Apărarea drepturilor se realizează și din oficiu de către organele abilitate în acest scop ( politie, procuratura, Garda Financiară etc.).
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, apărător poate fi un avocat, membru al unui barou de avocați, din care face parte și își desfășoară activitatea într-una din formele prevăzute de lege: cabinete individuale, cabinete asociate sau societăți civile profesionale.
Pentru ca o persoana sa dobândească calitatea de avocat, trebuie sa îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:
a) sa fie membru al unui barou din România . Pentru a fi membru al unui barou, trebuie urmata procedura înscrierii în barou, precum și cea privind primirea în profesie.
b) sa nu fie incompatibil potrivit legii.
Cazurile generale de incompatibilitate sunt următoarele: activitatea salarială în cadrul altor profesii ; activități care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri; exercitarea nemijlocita de fapte de comerț. Art.44 din Statutul profesiei de avocat mai prevede ca sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat faptele personale de comerț cu sau fără autorizație , calitatea de asociat într-o societate comerciala în nume colectiv, de comanditat într-o societate comerciala cu răspundere limitata sau într-o societate comerciala în comandita pe acțiuni și calitatea de președinte al consiliului de administrație sau membru în comitetul de direcțiune al unei societăți comerciale pe acțiuni.
In afara de aceste cazuri generale de incompatibilitate, legea (art.39 din Legea 51/1995) prevede și unele cazuri speciale de incompatibilitate. Astfel, avocatul este incompatibil de a asista sau reprezenta părți cu interese contrare în aceeași cauza sau în cauze conexe, precum și de a pleda împotriva părții ce l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii. De asemenea, este incompatibil de a desfășura o activitate profesională într-o cauza concreta avocatul care a fost ascultat anterior ca martor în aceeași cauza. Aceasta ,deoarece pe de o parte calitățile de martor și de apărător sunt incompatibile, iar pe de alta parte, calitatea de martor are întâietate față de aceea de apărător sau reprezentant al vreunei părți în cauza . Este incompatibil și avocatul care a îndeplinit în cauza în care este angajat ca apărător funcția de expert sau traducător.
Profesia de avocat nu poate fi exercitata la instanța sau la parchetul unde soțul avocatului ori ruda sau finul sau pana la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de magistrat.
Pentru ca avocatul sa devină apărător este necesar sa fie ales de parte sau sa fie desemnat din oficiu în cazul prevăzute de lege, după procedura instituita de art.63 și următoarele din Legea nr.51/ 1995 și art. 141 din Statutul profesiei de avocat.
Deși nu este parte în procesul penal apărătorul se situează pe poziția procesuala a părții ale cărei le susține și le apără.
Asistenta juridica pe care o acorda avocații consta în sprijinul dat de acesta părților în cadrul procesului judiciar prin lămuririle, sfaturile și intervențiile ca specialiști în domeniul dreptului. Asistenta juridica este facultativa atunci când părțile decid singure în alegerea avocatului, dar asistenta juridica poate fi și obligatorie ( art.63 din Legea nr.51/1995). în acest sens, în art.171 alin.2, se arata ca asistenta juridica este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen redus, rezervist concentrat, elev al unui institut medical educativ ori când este arestat, chiar în alte cauza.
Anumite categorii de persoane beneficiază de asistenta juridica gratuita, așa cum prevede art.63 alin2 din Legea 51/1995 : « în cazul de excepție, daca drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenta gratuita ». Acestor categorii de persoane li se adaugă, prin Legea nr.52/1990, și persoanele care formulează acțiuni sau cereri de orice fel sau solicita consultații relative la drepturile sau interesele lor, vătămate în timpul evenimentelor revoluționare di decembrie 1989.
Avocatul își desfășoară activitatea în temeiul unui contract încheiat în forma scrisă, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu.
In ambele cazuri, proba calității de apărător se face prin împuternicire avocațiala .
In ipoteza în care avocatul cumulează și calitatea de reprezentant al clientului sau, pentru exercitarea anumitor drepturi are nevoie de pe lângă delegația de apărător, și de un mandat special.
Apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penala( art. 172 alin.1 Cod de procedura penala ). Tot în faza urmăririi penale, apărătorul are dreptul de al lua contact cu învinuitul( art.172 alin.5 Cod procedura penala ).
Potrivit art.172. alin . 7 din Cod procedura penala în cursul judecății, apărătorul are dreptul sa asiste pe inculpat și sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, în care se includ posibilitatea de a lua cunoștință cu dosarul cauzei, dreptul de a formula cereri, dreptul de a ridica excepții și de a pune concluzii asupra tuturor actelor cauzei, etc.
Pentru activitatea desfășurată apărătorul este remunerat, sumele ce i se cuvin fiind cuprinse în cheltuielile judiciare. Criteriul esențial pentru munca acestuia este: calitatea, cantitatea și eficienta muncii.
Legiuitorul nostru prin Legea nr. 35/1937 a creat Instituția Avocatul Poporului, ca o instituție garant, pentru evitarea oricărui arbitrar în relațiile administrație și stat- individ. Art. 1 din aceasta lege prevede: “ Instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice”.
Aceasta instituție vine sa completeze golurile în apărarea drepturilor și libertăților indivizilor.
Astfel, Avocatul Poporului contribuie la protejarea individului față de autoritățile publice și administrative și a drepturilor cetățenești prin :
intervenția directa la autoritatea respectiva sau cea ierarhic superioara acesteia :
folosirea unei proceduri mult mai simple decât cea judecătorească sau cea a contenciosului administrativ;
prin sesizarea Guvernului cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice centrale și al prefecților, cu implicații deosebite asupra drepturilor și libertăților cetățenești .
Instituția Avocatul Poporului vine sa completeze dreptul de apărare, la care indivizi apelează atunci când le sunt încălcate drepturile și libertățile.
CAPITOLUL
COORDONATE PSIHOLOGICE ASUPRA
TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE
APĂRĂTORULUI în TEMPLUL JUSTIȚIEI
3.1. INTELIGENTA în ARTA AVOCATULUI
Profesia de avocat, deși la fel de nobilă ca profesia de medic, a trezit mereu, prin implicațiile sociale specifice, atitudini contradictorii, uneori paradoxale.
Mulți și-au manifestat aprecierea și chiar admirația pentru activitatea avocaților, uneori plina de riscuri. După cum relatează marele avocat Henri Robert, Voltaire declara: "J ' aurais voulu etre avocat, c'est le plus bel etat du monde". Cu toate acestea, mereu se găsește câte ceva de reproșat avocaților; și acestea încă din vremurile străvechi, chiar și în perioadele de strălucire a retoricii. Astfel, din datele istorice, a ajuns pana la noi știrea ca, după ce nevasta lui Antoniu fusese asasinata din propriul lui ordin, acesta ar fi ordonat ca lui Cicero sa i se taie limba pentru a nu mai putea critica pe nimeni.
Si în timpul Revoluției Franceze ordinul avocaților a fost desființat din cauza ca avocații se manifestau critic la adresa noului regim.
Se spune ca și Napoleon i-ar fi detestat pe avocați. Totuși el a fost cel care a reînființat ordinul avocaților , dându-și seama de utilitatea sa, considerându-l ca unul dintre mijloacele cele mai propice pentru a menține ordinea, pentru a favoriza dorința de împăcare a părților și pentru a asigura funcționarea justiției.
Din păcate, avocații sunt desconsiderați chiar de magistrați, de aceia care ar trebui sa le fie alături. Aceștia apreciază activitatea avocaților numai după ce trec de cealaltă parte a barei și cunosc ei înșiși "îngustimea vanitoasei lor păreri". Exista magistrați care fac aprecieri nepotrivite, le fac viața grea avocaților neacordându-le solicitudinea și întregul lor respect. Dintre gesturile nepotrivite ale magistraților, cele mai grave se petrec în pretoriu, când avocații își susțin pledoariile și sunt oarecum la discreția magistraților care conduc dezbaterile. Sunt cazuri în care magistrații îi întrerup pe avocați atunci când aceștia își susțin cauza, le fixează termene pentru a conchide, fac aprecieri jenante etc.
In cartea sa "L'avocat", Henri Robert citează exemplul unui avocat care în timp ce pleda l-a surprins pe președintele completului de judecata cerând asesorilor sa se pronunțe, deși el nu-și terminase pledoaria. Atunci avocatul i-a cerut președintelui ca să-i dea ascultare. La întrebarea președintelui ce anume vrea sa mai spună, avocatul i-a replicat; "Solicit Curții să-mi dea un act cu care sa justific părții care m-a angajat ca a judecat cauza fără să mă asculte!"
Avocații trebuie înțeleși și apreciați așa cum se cuvine, fiindcă istoria, faptele de seama ca și situațiile mărunte demonstrează ceea ce profesorul Louis Halphen spunea: "Este mai ușor să-i bârfești, decât sa te dispensezi de ei".
Păcatul împotriva baroului se plătește. Așa cum afirma profesorul Mircea I. Manolescu "Nici n-ai apucat bine sa critici și să-i disprețuiești pe avocați, ca destinul face sa ai nevoie de ei și să-i dorești binevoitori și apți de a te ajuta".
Ideile principale care circula pe strada în opinia celor neautorizați, despre arta avocatului, despre talentul și vocația care sunt necesare pentru exercitarea acestei arte sunt în număr de trei. Mai întâi este ideea "triviala", apoi ideea "mistică" și apoi concepția de politică a profesiilor.
"Trivialitatea" cu care este privita profesia de avocat și însușirile care sunt necesare pentru exercitarea acesteia înseamnă a contura portretul avocatului din doar câteva elemente. Spre exemplu, se spune ca avocatul este un "vorbareț", ca este un "clănțău". Așadar, după opinia comuna, avocatul este un om care poate vorbi ușor despre orice, "un vorbareț", "un ușor și iute la vorba".
In opinia comuna, talantul este un "dar misterios". Aceasta este ideea mistica prin care sunt explicate succesul unora și lipsa de șansa a altora. Pretinzând ca nu au fost "dăruiți" cu talent, cei în cauza explica mistic ceea ce ar trebui cercetat și explicat științific. în consecința, ei se resemnează ca în fața unei fatalități.
În concepția de politica profesionala se susține ideea că în barou intra cine vrea, dar rămâne cine poate". Profesorul M. I. Manolescu o aseamănă cu liber -schimbismul lui Caragiale.
Tot din perspectiva simțului comun, întâlnim părerea ca avocatul nu este numai foarte vorbareț , dar, în ce privește inteligenta și foarte "șmecher". în ce privește moralitatea, libertatea convingerilor avocatului, acesta este subiect de cancanuri: avocatul pledează pentru orice cauza, astăzi într-un sens, mâine în alt sens. El este un om care nu e convins de ceea ce spune.
Aceste concepții de simt comun sunt greșite. Ele se opun rezultatelor științei. Vorbind despre talent, din punct de vedere teoretic, putem afirma ca pentru a putea profesa avocatura este nevoie de talent. Știința și filosofia cu reprezentanții lor din vremuri străvechi, împărtășeau ideea ca talentul este o inspirație, ca aceea a "demonului lui Socrate". Reprezentanții mai recenți, cei din Școala lui Lombroso, credeau ca talentul și geniul sunt niște stări morbide. Psihanaliștii susțineau ca talentul este sublimarea unor complexe refulate. Psihologul Adler afirma ca talentul n-ar fi decât eflorescenta unor insuficiente ale organelor nervoase. Sintetizând diversele păreri, observam ca acestea se deosebesc prea puțin de ceea ce se crede simțului comun.
Abătându-se de la aceste concepții, știința mai recenta a considerat ca talentul este înflorirea superioara, dusa la maximum, a înzestrărilor existente în oricare om și îndeosebi a inteligentei.
Psihologii susțin ca inteligenta înseamnă sesizarea de raporturi, de relații și de corelații intre lucruri, dar, în același timp și intre relații și lucruri. și toate acestea în funcție și de desprinderea unui înțeles.
Filosoful francez Jean Paulhan considera inteligenta, din punct de vedere științific, de doua feluri: analitica și sintetica.
Inteligentul de tip analitic este pătrunzător, sfredelitor, descoperind detalii care altora le scapă. Inteligentul de tip sintetic are o viziune de ansamblu, realizând un înțeles total nou, ca o sinteza. Inteligenta analitica caracterizata îndeosebi pe omul de știință, în timp ce inteligenta sintetica este specifica artistului.
Avocatul nu este insa doar un artist înzestrat cu o inteligenta sintetica,
ci și un om de știința cu aptitudini analitice si, mai mult, un artizan, un profesionist. De aceea, în activitatea sa avocatul trebuie sa valorifice virtuțile ambelor tipuri de inteligenta.
Prima preocupare a avocatului tine de domeniul științei, al științei dreptului. în fata instanțelor judecătorești avocatul trebuie sa desfășoare o activitate creatoare de domeniul științei, iar pentru aceasta i se cere talentul special al omului de știința, care are doua componente esențiale: spiritul științific și talentul intelectual.
Potrivit logicianului francez Edmond Goblot, spiritul științific este o virtute morala, caracterizata în primul rând de o puternica iubire de adevăr, dar și de alte calități, precum sinceritatea intelectuala, profunzimea și rigoarea în gândire, scormonirea detaliilor, etc.
Cercetând inteligenta și sub alte aspecte, psihologii au ajuns la concluzia ca tipurile de inteligenta pot fi clasificate și după alte criterii în: inteligenta verbala, inteligenta tehnica și inteligenta sociala. în avocatura sunt necesare toate cele trei tipuri de inteligenta, dar îndeosebi cea verbala, considerata ca inteligenta tipica. Ea este inteligenta tipica pentru ca funcția principala a inteligentei este de a surprinde înțelesuri, iar aceste înțelesuri trebuie să-și afle o expresie verbala.
Avocatul are nevoie de o inteligenta verbala mai întâi ca om de știința, fiindcă știința înseamnă un limbaj bine alcătuit.
Inteligenta tehnica și inteligenta sociala sunt de asemenea necesare avocatului, dar se deplasează către celelalte ipostaze în care se înfățișează avocatul nu ca om de știința, ci ca artizan și ca artist. Sunt și alte aspecte ale inteligentei de care avocatul are nevoie. Este vorba de puterea de a discerne, discernământul fiind o facultate esențială a inteligentei. Alături de virtuțile spiritului științific, discernământul este pentru avocat indispensabil.
3.2. ARTIST ȘI ARTIZAN ÎN DUELUL JUDICIAR
In paragraful anterior am afirmat ca avocatul este și artist. Tocmai de aceea el trebuie să aibă și o inteligenta tehnica, fiindcă activitatea sa are caracter practic.
Persoana avocatului cunoaște o dublă ipostază, de artizan și artist în același timp. Avocatul este artizan în măsura în care folosește un ansamblu de procedee și de mijloace tehnice pentru exercitarea profesiei sale, dar și artist, ca autor al unei opere literare care este pledoaria, specie a genului retoric menita sa determine convingerea judecătorului.
Componenta artizanala a profesiei se poate desprinde și perfecționa, dar arta avocațială (pledoaria) in sensul înalt al cuvântului exclude rețetele, pentru ca opera de arta nu este un fabricat.
Cristalizarea activității avocațiale într-o pledoarie, cu toate atribuțiile unei opere de arta este titlul de noblețe al profesiei de avocat.
Pentru a reuși în profesia sa nu este insa de ajuns ca avocatul sa aibă
talent intelectual și artistic. El trebuie sa se preocupe îndeaproape de arta de a vorbi. O vorbire frumoasa este cu atât mai frumoasa cu cat este mai ușor de înțeles producându-le în același timp ascultătorilor plăcere și emoție. Ea contribuie la conservarea faptelor și argumentelor expuse. Trebuie combătuta judecata celor care socotesc ca, cu cat avocatul vorbește mai frumos, mai tehnic, mai artistic, cu atât este mai puțin convins.
Avocatul este posesorul unei inteligente discursive ce trebuie dublata de o putere intuitiva, ceea ce este caracteristic unui artist. De asemeni pe lângă intuitivitate, avocatul trebuie sa aibă o anumită adâncime sufleteasca, o tonalitate afectiva. El este posesorul acestor calități artistice, fiindcă el trăiește faptele realității cu o reacție afectiva mult mai puternica decât a omului de rând. La aceste calități se adăugă, având un rol foarte important, fantezia creatoare, care este produsul imaginației. Artistul-avocat este un om de fantezie creatoare, pentru ca în disputa judiciara el creează așa numita ipoteza judiciara, pe care o înfățișează în fața instanței de judecată. Aceasta ipoteza judiciara conține elemente empirice, adică starea de fapt a spetei și chestiunile de drept, ambele sudate prin "diagnosticul juridic".
Fantezia creatoare îl va ajuta pe avocat sa prezinte starea de fapt în așa fel încât auditorii săi să-și închipuie ca participa ei înșiși la desfășurarea
evenimentelor.
La calitățile necesare avocatului artist: intuiție, adâncime psihica, fantezie creatoare se mai adaugă expresivitatea. Avocatul artist trebuie sa găsească expresivitatea unor lucruri fata de care oamenii de rând au o atitudine neutra banala. El trebuie sa găsească tuturor faptelor și împrejurărilor pe care le înfățișează în expunerile sale o semnificație care poate fi generala sau numai de speță.
3.3. VOCAȚIA -APTITUDINE PRINCIPALA în PROFESIA DE AVOCAT
Ca om de știința și ca artist, avocatului i se cere, așa cum am arătat talent. El este insa și artizan, om de activitate practica și în aceasta calitate i se cere sa aibă vocație.
Potrivit părerilor obișnuite talentul corespunde noțiunii "de diletant", iar vocația corespunde celei de "rutina". Aceste idei sunt false și trebuie înlocuite
cu explicații științifice.
După părerea psihologilor "vocația" înseamnă o suma de aptitudini pentru a putea realiza o profesie. Nu este suficient ca o persoana sa se simtă chemata pentru o profesie, ci trebuie sa simtă un impuls irezistibil, să simtă ca nu ar putea face altceva. Fără aceasta iubire fata de profesia aleasa nu se poate ajunge la vocație.
In opinia profesorului Mircea Manolescu "Talentul și vocația pot fi create dar nu te poți dispensa de nici unul, nici de celalalt, daca vrei sa te realizezi ca personalitate într-o anumită profesie. Se pot crea amândouă prin studierea aptitudinilor necesare. Dar mai întâi se cere sa te studiezi pe tine însuti, sa descoperi în adâncul ființei tale acele aptitudini pe care nici tu nu le-ai bănuit ca ar exista. Totodată trebuie să ștergi din mintea ta, din sufletul tău acele iluzii pe care ti le făceai despre existenta unor însușiri, pe care în realitate nu le ai. Intre altele trebuie sa pui în valoare buchetul de daruri pe care fiecare om le are; trebuie sa cauți prin mijloace tehnice să-ți dezvolți talentul, fiindcă, după cum spun autorii, talentul, spre deosebire de geniu, care este înnăscut și neprogresiv, conține o suma de însușiri înnăscute care se mișcă pe o linie mai mult rațională. Dar el se compune și din însușiri dobândite prin efort tehnic, cu voința de a te realiza, fiindcă la perfecționarea talentului găsești totdeauna elementul tehnic, conștient".
Vocația este la un profesionist lucrul cel mai important. Dovada rezulta
din faptul ca ea trece înaintea micilor pasiuni, a convingerilor, chiar înaintea intereselor meschine și egoiste și chiar a instinctelor.
In ce privește talentul, acesta înseamnă îndemânare, ușurința de a face mai repede și mai bine decât poate să facă altul același lucru. Acest "mai repede și mai bine" este insa relativ. Decât mai binele acesta exista un alt bine și mai puternic, la care se poate ajunge pornind de foarte jos, perfecționând mereu.
Orice avocat are o suma de însușiri. Daca are inteligenta, emotivitate, daca își organizează aceste însușiri printr-un învățământ tehnic, el va putea deveni un profesionist. Astfel talentul sau nu va mai fi al unui diletant, ci al unui profesionist adevărat, iar artizanul nu va mai fi un rutinar, ci acel artizan care va da societarii expresia individualității lui, acea armonie productiva pe care o cere societatea de la el.
3.4. MORAL și IMORAL PE TERENUL APĂRĂRII
Rolul avocatului în procesul judiciar este să-l apere pe împricinat, pentru ca aceasta este vocația lui. Nu i se poate reproșa imoralitatea unui avocat, decât daca acesta este dominat de sentimente egoiste și pledează contrar vocației sale.
In profesia de avocat esențial este ca acesta sa știe și sa poată sa se
plaseze din punctul de vedere al celuilalt. Acest celalalt este adversarul în proces, instanța, opinia publica, dar mai ales clientul.
Pentru client avocatul este un ajutor nu rareori indispensabil. Dar avocatul trebuie sa refuze clientului rolul de complice pe care acesta vrea sa vi-l atribuie, respingând subiectivitatea clientului pe care acesta o poate exercita asupra sa.
Orice profesionist al barei trebuie să-și păstreze independenta fata de client, în interesul în primul rând al clientului, al cauzei sale. Avocatul nu trebuie sa primească necritic versiunea subiectiva a clientului despre "dreptatea sa”. El trebuie să-și formeze o părere proprie despre litigiu, încercând sa afle, cu tact și discernământ, de la cel pe care îl apără, adevărul. El va fi astfel primul judecător al cauzei, dar nu și un inchizitor al clientului.
De asemenea, avocatul se va feri sa dea asigurări clientului ori sa facă pronosticuri hazardate. Refuzul de a se angaja în pronosticuri certe va fi practicat de către avocat cu tact, pentru ca justițiabilul sau sa nu creadă, în cazul când câștiga procesul, ca avocatul nu a avut nici un merit, meritul revenind, în acest caz, exclusiv "dreptății sale".
Avocatul trebuie sa duca cu clientul o întreaga activitate de lămurire, care este destul de grea și uneori neplăcuta. Dar, pentru ca clientul nu poate fi suprimat, avocatul este dator sa încerce sa tina o cumpăna dreapta intre necesitatea de a lua informațiile necesare de la client și riscul de a fi dezinformat de el. De aici rezulta ca avocatul are o poziție destul de dificila tocmai de aceea el trebuie sa dea dovada de tact în contactul cu clientul.
Atunci când ia cuvântul, avocatul o face pentru a-și spune părerea, pentru a exercita o tehnica de apărare a unei ipoteze, ori pentru a îndeplini un rol social sau un rol logic (în disputa judiciară, judecătorii nu pot sa aleagă decât având în fata doua teze).
La bara avocații sunt egali: marele avocat este egal cu stagiarul, iar ceea ce avocatul pledează are valoarea conținutului și a modului cum pledează cauza, a argumentelor pe care le prezintă instanței. Avocatul trebuie sa fie înarmat cu metoda descoperirii adevărului, cu metoda de a-l depista.
Atitudinea riguroasa în verificarea sursei și valorii unei cunoștințe, atitudinea dubitativa prin aplicarea unei îndoieli metodice suspendarea părerii pana la obținerea unei certitudini obiective, acestea toate sunt, pe de o parte, condiții indispensabile pentru stabilirea adevărului în proces, și pe de alta parte, greu de realizat, mai ales pentru ca nu sunt doar condiții ale funcționării intelectului avocatului, ci veritabile virtuți, ce constituie acel ansamblu de însușiri, deprinderi și atitudini care definesc structura intelectuala, caracterul și ținuta morala de știința care este avocatul.
CAPITOLUL IV
PSIHOLOGIA APĂRĂRII
( METODE PSIHOLOGICE UTILIZATE DE AVOCAT )
PARTEA I
4.1. PERSUASIUNE – SUGESTIE – TRANSPARENȚĂ
Pledoaria avocatului este constructul formal sub care substanța psihologică a apărării este indusă în conștiința completului de judecată, a juraților, a publicului și a reprezentanților mass-media.
Vehiculând materialul probator, avocatul va căuta să dea dizertației sale notele convingerii și certitudinii cu privire la o anumită stare de fapt și de drept, analizând astfel soluția juridică într-un sens care are drept scop salvarea interesului clientului său.
Din punct de vedere tactic, apărătorul nu face altceva decât să-și transmită ideile, gândurile și convingerile, prin mecanismul psihologic extrem de subtil al sugestiei, unui adresant strict determinat: completul de judecată. Arta și profesionalismul său vor fi valorificate eficient în momentul în care gândurile și ideile sale vor constitui gândurile și ideile completului de judecată. Altfel spus ideile sale vor deveni convingerile membrilor completului.
Psihologia apărării se bazează pe de o parte pe arta de a vorbi, retorica, iar pe de altă parte pe arta de a convinge, persuasiunea. Persuasiunea este esențială, în sensul realizării scopului apărării. Ea presupune capacitatea limbajului avocatului de a exercita o acțiune, o influență asupra voinței și personalității fiecăruia dintre membrii completului în timpul comunicării cu aceștia, determinându-i să gândească cauza în sensul și spiritul juridic al apărării.
Sunt importante în această etapă tehnica și cultura înaltă a limbajului, dar mai ales mimica și gestica avocatului.
În ceea ce privește latura imperativ strictă, dacă avocatul nu-și poate exprima în fața completului de judecată ordinul, comanda etc. poate însă să utilizeze cu abilitate de: invitație, prevenire, cerere fermă, apel, sfat, propunere, rugăminte etc. care pot acționa cu efecte notabile asupra voinței completului de judecată.
Avocatul trebuie să știe că în actul comunicării cuvântul devine unitatea de bază a dizertației, cu putere de a trezi imaginația și de a emoționa, de a convinge. Prin forța sa expresivă cuvântul dă valoare mesajului, amplificând muzicalitatea rostirii. Atunci când rostirea dizertației este corectă, exactă, armonioasă, ritmată, acompaniată firesc de pauze, tăceri, gesturi, mimică și atitudini, aceasta capătă valoare de interpretare personală individualizând avocatul, întărind încrederea clientului față de profesionistul stăpân pe arta apărării.
4.2. COMUNICAREA ÎN RAPORTURILE INTERPERSONALE
( MANIPULARE MENTALĂ )
Una dintre funcțiile importante ale pledoariei apărării este funcția comunicativă, pe care avocatul o folosește alături de funcția persuasivă.
Adresându-se completului de judecată, apărarea face cunoscut, înștiințează asupra esenței legăturilor de fapt și de drept ale cauzei. Într-o interpretare psiho-cibernetică pledoaria nu înseamnă nu numai un simplu transfer de informații, ci implicit un schimb de mesaje.
Nu se poate vorbi de comunicare fără reacția de răspuns, scopul avocatului fiind tocmai răspunsul favorabil din partea instanței de judecată. Comunicarea umană verbală este formată dintr-un complex de elemente: cuvinte, voce, ton, postură, context etc., care în pledoaria apărării sale pot constitui multiple și variate combinații care măresc sau micșorează șansele recepției.
Transmiterea și receptarea mesajului apărătorului în proces este tributară însă atmosferei din sala de ședință ( publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea etc. ) care tensionează emoțional climatul dezbaterilor, factorii perturbatori diminuând calitatea informațiilor transmise, la care se adaugă și pierderile determinate de selecția făcută de interlocutor asupra conținutului mesajului transmis; pentru că nu tot ceea ce există în intenția avocatului va fi reținut de președintele de judecată.
Din punct de vedere psiho-cibernetic comunicarea ideală ar fi aceea în care tot ceea ce se transmite se și recepționează.
În cadrul dezbaterilor judiciare pledoaria apărării întâmpină factori ce țin de calitatea primitorului, profesionalismul completului de judecată, buna-credință a completului de judecată, de contextul recepționării, atmosfera sălii de ședință, cât și de trăirea intimă ca proces psihologic resimțit la nivelul personalității fiecăruia dintre membrii instanței la care pot apărea noi sensuri de interpretare a elementelor de fapt și de drept, neexistând în intenția apărătorului, după cum și acesta din urmă, în funcție de reacția instanței, poate replica prin idei noi, îmbogățind sfera nuanțelor dizertației sale. În replică, și completul de judecată poate sesiza nuanțe de la avocat.
Un rol important în comunicare îl are și funcția cognitivă, resorbită de fapt în funcția comunicării, care atrage atenția asupra clarității și cursivității limbajului mesajului cognitiv, în complexele situații de context ale dezbaterilor judiciare în care apărarea apare la bară.
Comunicarea îndeplinește o funcție reglatorie, ce se referă la orientarea desfășurării proceselor psihice cognitiv-demonstrative, și anume: orientarea și reorientarea atenției completului de judecată față de anumite elemente de fapt și de drept ale cauzei, activarea unor informații depozitate în memoria, gândirea și percepția acestora, declanșarea la președintele instanței a unor trăiri emoționale, sentimente, modelări de reacții etc., în funcție de scopul urmărit.
4.3. INFLUENȚAREA CONVINGERII INTIME
PROCEDEE:
a) ARGUMENTAREA
b) PERSUASIUNEA
În pledoaria sa avocatul va utiliza tehnicile psihologice de convingere: argumentarea și persuasiunea.
Argumentarea este o acțiune intelectuală rațională prin care avocatul prezintă probe și dovezi legate prin raționamente, în scopul de a demonstra și a convinge atât juriul cât și auditoriul de probitatea punctelor sale de vedere, a tezelor și ideilor susținute în fapt și drept.
Prin persuasiune psihologică înțelegem capacitatea de influențare, de a convinge pe cineva să facă un lucru, să adopte o anumită conduită, folosind argumente logice și afective. Psihologia persuasiunii este forma cea mai înaltă a artei de a vorbi.
Apărătorul va putea fi persuasiv cu completul de judecată, cu auditoriul din sală sau cu clienții săi numai dacă va fi dotat cu aptitudinile de a transmite, de a implanta în mintea și sufletul interlocutorilor judecăți de valoare, sentimente și trăiri care să-i deturneze de la propriile convingeri către scopurile apărării.
Procedeele utilizate în tehnicile argumentării și persuasiunii sunt: explicația, narațiunea, organizarea topică, clasificarea, comparația, analogia, demonstrația, alternativa, inducția, deducția etc.
Explicația este o formă de argumentare foarte simplă ce constă în expunerea clară a faptelor, cu scopul de a fi bine înțelese și de a realiza convingerea interlocutorului.
Narațiunea constă în prezentarea cronologică a evenimentelor și prezentarea unor aspecte și caracteristici ale faptelor și împrejurărilor cauzei într-un limbaj natural, inteligibil și credibil.
Prin organizarea topică înțelegem abordarea fenomenului pe părți, pe segmente, prin ordonarea propriei gândiri, procedură de fapt prin care avocatul poate obține ordonarea în sensul dorit de el a gândirii președintelui de complet.
Clasificarea dă explicației o formă mai riguroasă, care presupune ordonarea faptelor, evenimentelor și acțiunilor în funcție de criterii dinainte stabilite, în funcție de prezumarea efectelor lor asupra completului judiciar, de regulă fiind lăsate la urmă elementele probatorii cele mai importante.
Cu ajutorul comparației avocatul evidențiază asemănările și deosebirile dintre fapte, evenimente, fenomene, cu scopul de a ușura înțelegerile și a fundamenta convingerile juriului.
Prin analogie apărătorul face apel la asemănarea a două spețe, soluții sau evenimente judiciare, în funcție de care se deduc asemănări pentru situații terțe.
Demonstrația presupune a explica în mod convingător prin exemple practice sau argumente teoretice, că o afirmație cu privire la stările de fapt și de drept este adevărată sau falsă.
Ca mijloc eficace de convingere, alternativa presupune posibilitatea avocatului de a prezenta cu modestie aprecieri completului două sau mai multe variante posibile în soluționarea cauzei, toate însă în avantajul clientului său lăsând la aprecierea generoasă a juriului de a alege una din ele.
Inducția și deducția sunt procedee rațional-mentale, mecanisme ale gândirii, care servesc demonstrațiilor prin concluzii de la singular la plural, de la simplu la complex etc.
În ce privește tipurile de apărători putem distinge o mulțime, aidoma tipurilor de oratori: strălucitori, raționali, umoriști, prolicși, pasionali.
După structura pledoariei cei mai frecvent întâlniți sunt:
apărătorul cu pledoarie structurată logic care pune accent pe capacitatea de a induce completului de judecată concluziile analizelor, sintezelor, inducțiilor, analogiilor și deducțiilor sale, dizertația sa fiind o cascadă de demonstrații asupra stărilor de fapt și de drept, menite a subordona intereselor clientului său convingerea intimă a instanței;
apărătorul cu pledoarie structurată afectiv ce pune accent pe mesajul persuasiv, pe invitarea completului și auditoriului de a trăi emfatic sentimente și situații, care face apel la suport audio vizual și demonstrativ, în care afectivul pe care îl provoacă inundă capacitatea cognitivă, slăbind cenzura și spiritul critic al completului de judecată.
Deși se vorbește în fața barei, avocatul va vorbi într-un anume fel în fața unei instanțe penale și va expune diferit în fața instanței civile sau comerciale. Este vorba despre topica gesturilor cunoscute sub următoarele denumiri: genul demonstrativ, genul deliberativ și genul juridic.
Oratorul aparținând genului demonstrativ urmărește să placă auditoriului. Putem observa la acesta claritatea cu care se exprimă și armonia cuvintelor. Oratorul vorbește în fața auditoriului fiind stăpân pe pronunție, pe voce, folosind o limbă corectă. Dicția, gestul și fizionomia sunt mijloacele de convingere pe care oratorul le stăpânește desăvârșit. Din acest gen s-a dezvoltat genul academic.
Oratorul ce aparține genului deliberativ urmărește înduplecarea, convingerea auditoriului și are o sferă mai mare decât genul demonstrativ.
Genul juridic urmărește să convingă, inculpând sau apărând pe cineva. Oratorul dezvoltă raționamente puternice, are un stil curat, simplu și precis, iar faptele prezentate sunt înlănțuite logic. Acesta trebuie să dispună de o vastă experiență la care se adaugă bunăvoința, buna-credință, competența, pasiunea și efortul. Acest gen corespunde apărătorului judiciar.
PARTEA a II – a
4.4. PLEDOARIA, COMENTARII PSIHOLOGICE
– TALENT, INSPIRAȚIE, IMPROVIZAȚIE –
Pledoaria poate fi definită ca fiind o formă literară, o proză vorbită, uneori scrisă, care are un anumit destinatar și urmărește să obțină un anumit rezultat. Ea face parte din genul retoric, pentru că urmărește să determine convingerea auditoriului.
Prima caracteristică a pledoariei este faptul că în cazul ei este vorba despre oratoria judiciară și despre stilul vorbit, stilul oral. Pledoaria este un act de dăruire generoasă, este expresia unei trăiri puternice, a unei intensități și a unei tensiuni interioare exprimată cu artă, cu tehnică și cu măiestrie. Ea este rezultatul unui talent intelectual unit cu talentul de a vorbi, este rezultatul unui talent complex, o adevărată prelungire a personalității complexe a avocatului.
Avocatul are de dominat în pledoarie însăși cauza, procesul, subiectul, pe cei care îl ascultă, pe cei cărora li se adresează pledoaria și mai ales trebuie să se domine pe sine însuși.
O pledoarie este un moment artistic al unei gândiri și al unei trăiri și, ca rezultat al acestora, ea este ceva viu, închegat organic, armonios sau, altfel spus, ceva care se naște și trăiește în prezența celor ce o ascultă și cărora le este destinată. Tocmai de aceea, o pledoarie bine pregătită implică nu numai inspirație ci și improvizație.
Pledoaria are o viață scurtă, însă ea trebuie să producă efecte durabile. Nu există rețete pentru a se întocmi, în chip mecanic și artificial, o pledoarie. Ea se naște dintr-un complex de factori, într-un moment determinant. Acest moment determinant poate fi studiat dinainte și pregătit în amănunțime. Avocatul este însă cel care decide.
În conținutul și valoarea unei pledoarii va cântări, în cea mai mare parte, ceea ce este și poate avocatul ca personalitate, atât ca avocat, cât și prin pregătirea generală.
Însușirea esențială a unei bune pledoarii este claritatea. Referindu-ne la claritate, ne referim la elocuțiune, la calitatea stilului de a fi clar. Dar claritatea pledoariei nu rezultă numai din claritatea stilului, a elocuțiunii, ci și din îmbinarea dintre elocuțiune și acțiune. Completarea elocuțiunii cu acțiunea are ca obiectiv realizarea clarității.
Claritatea în expunere derivă din claritatea gândirii. Este necesară o gândire clară și distinctă. Claritatea depinde și este condiționată de dispoziție, adică de ordinea în care succed diferitele părți ale pledoariei, diferitele ei elemente și articulații, și de ordinea în care se succed argumentele, faptele, frazele.
De asemenea claritatea depinde și de invențiune, de procesul de alăturare a argumentelor, de procesul de gândire, de planul pledoariei și de modul în care avocații exprimă sau formulează prin elocuțiune cele ce au de spus.
Claritatea constă nu numai în posibilitatea abstractă, teoretică și obiectivă, dar și concretă, practică, subiectivă, de moment, a avocatului de a se face înțeles. Pentru a se face înțeles, trebuie ca tot ce se spune să fie inteligibil, chiar efectiv înțeles de cei care îl ascultă în momentul pledării. Avocatul trebuie să aibă în vedere acea punte de legătură ce trebuie să se formeze de la început între avocat și judecător și care trebuie să se mențină tot timpul pledoariei.
Pentru ca avocatul să se facă înțeles, trebuie să aibă o exprimare limpede, distinctă, exactă, precisă și inteligibilă.
Stilul clar depinde în primul rând de limbaj, de vocabularul întrebuințat. Trebuie să existe o perfectă concordanță între gândirea clară și exprimarea clară, între conținut și formă.
Pentru fiecare idee, pentru fiecare noțiune, avocatul trebuie să găsească termenul potrivit, termenul propriu. Termenul trebuie să fie exact, să nu lase loc jocului de înțelesuri, să fie acceptat ușor, fără efort, ca de la sine, de către ascultători, dar trebuie fie totodată și termenul cel mai expresiv.
Un loc important în claritatea stilului îl are și alcătuirea propozițiilor și frazelor, locul în care sunt așezate cuvintele într-o frază, adică în sens gramatical așa-numita topică. De asemenea în gândirea avocatului trebuie să existe și o corectitudine logică, exprimată corect din punct de vedere gramatical.
Pentru a se face înțeles, avocatul va lăsa timp suficient celui care îl ascultă. De aici rezultă că formulările lapidare trebuie rostite mai rar și apoi aceste formulări trebuie dezvoltate și explicate.
Pe de o parte, claritatea este în strânsă legătură cu cealaltă condiție esențială a pledoariei: cu forța de persuasiune. Din această cauză, răgazul lăsat ascultătorilor pentru a înțelege ce a spus avocatul nu trebuie să fie prea lung, pentru că ar putea lăsa loc fie unor asociații de idei întâmplătoare, ce ar deplasa atenția ascultătorilor față de spusele avocatului, fie pentru a formula obiecții sau a-și exprima nedumeriri.
O altă condiție a clarității este concizia, în sensul că prolixitatea compromite claritatea printr-o abundență inutilă de vorbe. Pentru a realiza claritatea avocatul folosește exact atâtea cuvinte, expresii, fraze câte sunt necesare pentru a se face perfect înțeles.
Pentru a se realiza claritatea trebuie evitate ambiguitatea, echivocul, confuzia, trebuie evitat stilul greoi și indigest. Claritatea rezultă dintr-o justă pendulare între abstract și concret, între general și particular.
Ordinea în care se succed cuvintele în frază, ordinea în care se succed frazele, ordinea în care se succed ideile, argumentele, faptele este una dintre cele mai importante condiții ale clarității. Pentru realizarea clarității, frazele nu trebuie să fie stufoase, oricât ar fi de bogate.
Pentru a fi clar, avocatul trebuie, atunci când a început o problemă, să meargă până la capăt, până la elucidarea ei deplină, dar nu mai mult decât atât, pentru că s-ar ajunge la o suprasaturație de convingere. O problemă nu trebuie lăsată în suspensie decât în mod conștient și atunci când se întâmplă acest lucru trebuie anunțată amânarea rezolvării ei, amânare ce trebuie justificată și să fie în același timp convingătoare.
Lipsa de claritate a expunerii poate rezulta și din îngrămădirea unor idei în aceeași frază, atunci când aceste idei nu au fost mai întâi lămurite rând pe rând și în mod distinct. Ele pot fi reunite după ce avocatul s-a asigurat că a fost înțeles în legătură cu fiecare dintre ele. Sunt mulți avocați care se întrerup pe ei înșiși.
Atunci când a apărut un anumit cuvânt și avocatul l-a auzit spus de el însuși, i se trezește o asociație de idei și părăsește pista pe care aleargă către obiectiv, gândirea lui începând să se preocupe de altceva. De cele mai multe ori avocatul nu-și dă seama că săvârșește această greșeală foarte frecventă și care este uneori doar aparentă. Pentru aceasta ei trebuie să folosească memoria oratorică, ce constă în posibilitatea vorbitorului de a pune deoparte, în gândirea lui, o idee care i-a venit în timp ce vorbea și de a reveni, la timpul potrivit, la acea idee pusă deoparte. La momentul oportun acea idee este luată și expusă în cadrul pledoariei.
Regula cheie, pentru claritatea pledoariei, este claritatea expunerii, care îi face și pe alții să înțeleagă limpede despre ce este vorba.
Ordinea și metoda în gândire și expunerea sunt condițiile clarității. Avocatul trebuie să aibă hotărât dinainte obiectivul urmărit și trebuie să fie clar în expunere prin structura pledoariei. O pledoarie nu poate fi pe deplin clară dacă nu este structurată pe probleme, pe teme, pe momente. Prin claritate avocatul nu trebuie să atingă numai rezultatul de a se face înțeles pe moment, dar și acela de a-i face pe ascultători să rețină ceea ce au spus și ceea ce au înțeles exact și precis în momentul când au ascultat expunerea.
Dar acest lucru este destul de greu de realizat. Pentru a ajunge la un astfel de rezultat trebuie ca vorbitorul să dea un relief și o ordine metodică lucrurilor pe care le spune, încât să determine conservarea lor în memoria celor ce-l ascultă. Concretizările, plasticizările, exemplele, repetițiile și întreg aparatul literar al pledoariei concură la realizarea acestui rezultat.
Ideile clare și bine legate între ele, exemplificate concret sau plasticizate prin expresivitatea stilului se rețin mai ușor de către ascultători mai ales dacă expunerea îmbracă o tonalitate afectivă.
Pledoaria trebuie să instruiască, în sensul că-i face pe ascultători să afle lucruri pe care nu le cunoșteau înainte, în fapt, în drept, în probele prezentate în proces ș.a. Această instruire se face cu mijloacele artei oratorice.
Un rol foarte important îl are și acțiunea, pentru ca lucrurile spuse și înțelese să se imprime în memoria ascultătorilor. Pentru a asigura claritatea și memorarea de către cei care ascultă, acțiunea trebuie să aibă grijă de cuvântul de valoare și de cuvântul de culoare.
Pentru a fi clară, fraza trebuie să fie bine centrată. Prin debit și ritm, prin pauze, prin inflexiuni vocale, prin cuvinte de culoare, acțiunea reușește să contribuie la claritate.
Este necesar ca, în tot ceea ce spune, avocatul să aibă în vedere contrastele și analogiile, deosebirile și asemănările, fiindcă ele dau relief clarității. Pentru ca pledoaria să aibă forță de persuasiune, trebuie realizată condiția clarității. Dar nu tot ce este clar are și forță de persuasiune. Forța de persuasiune se asigură în primul rând prin elaborarea realizată prin invențiune, prin orânduirea părților pledoariei, prin planul acesteia, prin dispoziție. În mare măsură, forța de persuasiune depinde și de elocuțiune, de acțiune.
Expunerea trebuie să fie clară și în același timp tendențioasă în sensul bun și corect al cuvântului. Trebuie fixată o intenție și exprimată o concludență în vederea tezei care se demonstrează.
Nu trebuie neglijat nici talentul intelectual și cel oratoric al avocatului de care depinde în aceeași măsură forța de persuasiune.
Persuasiunea se realizează mai ușor cu cât lucrurile care se spun sunt mai vii, mai palpabile, cu cât argumentele sunt mai bine scoase în relief. Stringența logică, rigurozitatea gândirii și a raționamentului sunt condiții necesare, dar nu suficiente, fiindcă argumentul trebuie înțeles, acceptat, asimilat. El trebuie să treacă în convingerea celui care ascultă și să-l determine să adopte opinia pe care o susține, teza pe care o demonstrează, soluția pe care o cere avocatul și deci să-l determine să dea acea soluție. Toate acestea înseamnă persuasiune.
Claritatea se obține prin selecția mijloacelor. Nu tot ce este de spus trebuie spus. Trebuie eliminat ceea ce ar putea să strice ordinea, metoda cu care se face expunerea. Eliminarea a ceea ce nu este concludent, a acelor dezvoltări care nu sunt strict necesare, a acelor fapte și probleme care nu sunt necesare în structura organică a pledoariei reprezintă prima operație ce condiționează claritatea și forța de persuasiune. Există și cazuri în care aceeași idee poate și chiar trebuie reluată și spusă sub diferite forme, cazuri în care, repetată, acea idee are o valoare, un rost.
Pledoaria include și improvizația. Prin improvizație reușită, se obține de la început cea mai bună formulare, mai adecvată și mai proprie, cea mai clară și cea mai persuasivă. Darul improvizației este însă destul de rar. De aceea avocatul, în pregătirea pledoariei, va avea grijă de fondarea gândurilor pe care le va exprima. Pentru a-l verifica, gândul trebuie formulat. După ce a fost formulat în cuvinte, acesta poate fi supus criticii. Abia atunci el capătă consistență.
Pentru fiecare moment al pledoariei trebuie găsită formularea cea mai simplă dar cea mai convingătoare, cea mai lapidară și totuși destul de explicită.
Claritatea se realizează dacă avocatul posedă stăpânirea limbajului și posibilitatea unei elocuțiuni lesnicioase. Esențial pentru claritate și pentru forța de persuasiune este să nu se observe efortul pe care îl face avocatul de a găsi cuvântul, de a face să se succeadă frazele, de a alcătui frazele, de a argumenta. Dacă acest efort se simte, atunci claritatea, inteligibilitatea, receptivitatea și forța de persuasiune pot fi compromise, într-o măsură mai mare sau mai mică. Expunerea ideilor trebuie făcută cu ușurință și cu o îndemânare ce transmite și sugerează, în același timp, atât fermitatea convingerii, cât și înțelegerea lesnicioasă a lucrurilor spuse. Expresiile întrebuințate sunt limpezi atunci când expunerea se face fără opintiri, fără efort vizibil, fără contorsionări, cu suficientă fluență, cu o anume mișcare ritmică, cu un anumit elan, cu o anumită energie și alură.
CAPITOLUL V
ELEMENTE ESENȚIALE ARTA APĂRĂRII APLICATE
IN SPETE CONCRETE SITUAȚII DE CAZ,
CONCLUZII FINALE
I. PROCESUL ARHITECTULUI SOCOLESCU
Prin rechizitoriu susținut de procuror în ședința din 24 septembrie 1903 la Tribunalul Ilfov, arhitectul I. N. Socolescu era acuzat de crima de incendiu.
SCURT ISTORIC
In mai 1903, arhitectul Socolescu își însoțea soția bolnava la Berlin, unde era sa fie supusa unui tratament medical. Înainte de a pleca în străinătate strânge covoarele și alte câteva obiecte în mijlocul camerelor, acoperă ferestrele cu pânză alba dubla, luând astfel masurile gospodărești în cazul unei absente mai îndelungate.
Reîntorcându-se în tara singur, arhitectul Socolescu rămâne în București numai scurt timp, plecând în după-amiaza zilei de 14 iunie la Sinaia, unde urma să-și petreacă vacanta înainte de a-și părăsi locuința și de a o încuia, arhitectul Socolescu își ia cu el mai multe obiecte de îmbrăcăminte, precum și un număr însemnat de acte personale, lăsând casa în paza unui om de serviciu Z.G.
In noaptea ce a urmat plecării sale la Sinaia, doi trecători întârziați zăresc fumul gros ieșind pe hornul casei, suna la poarta, trezesc îngrijitorul și, întorcându-se împreuna în pod, reușesc să stingă un puternic focar de incendiu.
Intre timp, lumea care se adunase în strada semnalează izbucnirea focului și la etaj.
De aceasta data, focul izbucnește în salon si, pentru a intra în camera, a fost necesar sa se spargă ușa care era încuiata. Până la sosirea pompierilor, focul izbucnește și sub scară. Incendiul este stins cu multa greutate, deoarece gurile de apa din curtea imobilului erau aproape cu niște stive de lemne, astfel ca apa ar trebui sa fie adusa de la distanta cu ajutorul unei sacale.
S-au întreprins imediat cercetări, care au dus la descoperirea în imobil a numeroase focare, dispuse sa în așa fel, încât focul sa cuprindă mobila grămădita în aproprierea lor și sa se întindă cat mai repede. S-a ajuns la concluzia ca focul a fost pregătit și pus chiar de proprietarul imobilului arhitectul Socolescu, concluzie care rezulta din procesul-verbal al parchetului, încheiat la 15 iunie. Din procesul-verbal mai rezulta ca imobilul era asigurat pentru o suma de 200.000 lei, iar mobila pentru o alta suma de 170.000lei, de asemeni anumite persoane au dat informații ca situația financiara a arhitectului Socolescu era foarte încurcată .
Un important indiciu al vinovăției lui Socolescu a fost considerat faptul ca, din străinătate, soția acestuia a scris unei prietene o scrisoare, în care – între altele – îi comunica ca a visat că-i arde casa.
De asemenea, împotriva lui Socolescu s-au reținut faptul ca cele doua guri de apa din curte erau astupate, faptul ca ușile din camera erau încuiate și ca înaintea călătoriei cumpărase o mare cantitate de gaz și lumânări, precum și faptul ca avusese grija de a lua cu el în călătorie toate actele de valoare.
S-a mai adăugat și faptul ca, la puțin timp înaintea incendiului, arhitectul Socolescu primise o scrisoare anonima prin care fusese prevenit ca agenții societății de asigurare.
Expertiza grafica a acestei scrisori a indicat ca scrisoarea ar fi fost scrisa chiar de arhitectul Socolescu.
In evidenta a fost scos și un conflict anterior dintre arhitectul Socolescu și Societatea de asigurare Dacia Romana izbucnit în legătură cu distrugerea prin incendiu, în împrejurări ciudate, a unui depozit de material lemnos din șoseaua Mihai Bravu, aparținând lui Socolescu și asigurat la aceasta societate.
Socolescu avusese și o polemica cu respectiva societate de asigurare, ale cărei, practici le-a combătut în ziarul scos chiar de el și care era intitulat « Ancheta ».
Arhitectul Socolescu nu recunoaște ca a săvârșit fapta de care este acuzat, iar apărarea (înainte de citirea actului de acuzare) cere sa se facă o descriere la locul unde s-a produs incendiul.
Descinderea este admisa si, cu acest prilej, se fac o serie de constatări importante .
Astfel , s-a constatat ca fumul de la focarul din pod nu pate fi văzut din strada. Lângă unul dintre focare au fost găsite doua chibrituri rotunde, pe când chibriturile din biroul lui Socolescu erau pătrate.
S-a mai constatat ca lemnele așezate în curte, peste gurile de apa, nu puteau fi așezate în alta parte, din lipsa de spațiu ; ca sertarul biroului- în care se aflau diferite chei ale casei –era deschis și ca în curte se mai aflau încă doua guri de apa care funcționau. De asemenea, cele doua bidoane cu gaz cumpărate de curând de Socolescu au fost găsite pine pe trei sferturi.
Cu ocazia interogatorului, Socolescu s-a plâns de felul în care a fost condusa instrucția. El a arătat că judecătorul de instrucție a refuzat să facă constatările și verificările pe care i le ceruse, ca i s-au pus în sarcina fapte inexacte si, în special, pretinse datorii bănești care n-au putut fi dovedite, că nu s-a ținut seama de faptul ca în trei sferturi de ora cat a stat acasă în ziua plecării la Sinaia era materialmente imposibil unui om sa pregătească incendiul așa cu a fost pregătit, ca nu s-a inventariat casa de bani în care rămăseseră acte, bijuterii și obiecte de valoare, pe care nu le luase la Sinaia.
In cursul audierii martorilor unul dintre ace3stia a declarat ca, în afacerea incendiului de la depozitul de cherestea din Mihai Bravu, un inspector al societății Dacia Romana i-a oferit bani, pentru a-l determina sa depună mărturie împotriva lui Socolescu.
Printre martori, câțiva bancheri au declarat ca au avut totdeauna încredere în Socolescu, care era unicul dintre cei mai talentați arhitecți ai tarii, ce obținea venituri importante din profesia sa și care, datorita acestui fapt, avea un credit nelimitat la oricare dintre ei.
Un alt martor, cunoștință de-a lui Socolescu, care locuia în aproprierea acestuia, a semnalat o întâmplare ce indica o noua pista. El a declarat ca în seara incendiului, în jurul orei 9, a văzut ieșind din casa lui Socolescu doua persoane, dintre care una avea un pachet în mână.
Dar cea mai puternica impresie a produs-o depoziția martorului Z.G., omul de serviciu al lui Socolescu. Jurații au luat astfel cunoștința de faptul ca, în cursul primelor cercetări, acesta a fost supus unui tratament de intimidare, cerându-i-se, cu deosebita insistenta, sa declare ca arhitectul Socolescu și-a dat singur foc casei. Martorul a mai declarat ca la plecarea lui Socolescu n-au fost așezate în mijlocul camerelor decât covoarele strânse, peste care se presărase naftalina, nu și mu și mobilele, și ca pana se punea la fereastra în fiecare căra, când familia pleacă în vacanta. Același martor a arătat ca în ziua plecării la Sinaia, Socolescu a rămas în casa foarte puțin timp, timp ce era insuficient pentru a pregăti incendiul de care era acuzat și care presupunea deplasarea unor mobile foarte grele, ce nu puteau fi deplasate de un singur om.
Pentru eventualitatea condamnării arhitectului Socolescu, Societatea de asigurare Dacia Romana s-a constituit parte civila.
Atât Ministerul Public, cat și parte civila au susținut vinovăția lui Socolescu, înlăturând orice alta ipoteza. Ca mobil al faptei au fost înfățișate dificultățile bănești care s-ar fi aflat Socolescu, dificultăți determinate de cheltuielile bănești exorbitante pe care acesta le făcea.
Pledoaria părții civile, pronunțată de avocatul Take Ionescu, ce cuprindea analiza faptelor, pornea de la constatarea ca focul a fost pus, ca lemnele găsite în cele câteva focare proveneau din pivnița acuzatorului, ca lumânările găsite, tot acolo, erau din cele recent cumpărate de el, ca petrolul era probabil tot din cel cumpărat de Socolescu, pentru ca bidoanele, în loc sa fie în magazie, au fost găsite pe scara de la pod. Avocatul înlătura ipoteza ca altcineva decât Socolescu ar fi pus foc casei și ajunge la concluzia ca incendiatorul nu putea fi decât unul singur Socolescu.
ASPECTE PRIVIND APĂRAREA
In ședința din 27 septembrie 1903, din partea apărării a luat cuvântul Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a rostit atunci una dintre cele mai frumoase pledoarii din istoria elocinței noaste juridice.
Delavrancea a început pledoaria arătând ca acuzatorii și-au schimbat rolurile, partea civila trecând peste reprezentatul Ministerului Public și devenind acuzațiunea principala. în continuare apărarea se refera la aceeași reprezentanți ai Ministerului Public și a părți civile care, căutând antecedente lui Socolescu și negăsindu-le, au lăsat doar impresie și n-au produs o dovada.
Avocatul apărării trece apoi la atac, explicându-i procurorului general ca nu și-au făcu datoria, deoarece în proces se impuneau -și i s-au cerut de către inculpat și apărătorii săi – o serie de experiențe ușoare și decisive. Exemplificând, apărătorul arata ca procurorul nu a făcut experiența, deși i-a stat un putință, de a transporta biblioteca cu un singur om de la primul etaj sub scara principala a intrării. El arată că nu era posibil acest transport pe o scară înalta și răsucită, pentru ca bibliotecă era din stejar masiv și cu uși de fier, și ar fi fost imposibil pentru un singur om să o coboare.
Delavrancea semnalează apoi alte împrejurări pe care acuzare era datoare sa le lămurească și nu a făcut-o. El susține ca trebuia să se stabilească durata de ardere a lumânărilor cumpărate de Socolescu, precum și faptul, că la focarul din pod, focul nu putea fi văzut din stradă. În același timp, era necesar sa se stabilească dacă, prin pânza pusa la ferestrele din salo, incendiul se putea vedea de afara și daca, așa cum pretindea acuzatorul și cum dovedea apărarea cu dovada eliberata de compania de gaze, gazul aerian era închis la casa lui Socolescu de la 14 mai.
Apărătorul trece apoi la critica expertizei grafic, punând sub semnul îndoielii valoarea acesteia și arătând ca nici reprezentantul părții civile n-a împărtășit părerea procurorului general și a expertului grafolog. Ce dovezi sunt aduse în acest sens? El arata ca accentul de pe carte poștala este scris cu creionul, iar accentul de comparație este scris cu cerneala, și nu oricum, ci în cabinetul judecătorului de instrucție, sub acuzația de incendiar, sub ochii judecătorului și ai expertului.
Nu e cu putință în astfel de condiții, susține avocatul, o comparație serioasa din punctul de vedere al vibrațiilor microscopice marginale din părticelele de accent.
Si atacul apărării devine din ce în ce mai puternic, acuzându-l pe judecătorul de instrucție ca nu și-a făcut datoria, pentru ca nu a cerut în scris cercetarea celor doi inși care au ieșit la ora noua și zece minute din imobilul imediat (cei doi au văzut focul din pod invizibil pentru oricine) Legătura intre cei doi inși și vocile care îl acuzau pe Socolescu se impunea judecătorului, dar acesta a trecut nepăsător peste aceste indicii, care i-ar fi deschis o cale noua și sigură în descoperirea adevărului. Apărătorul întreabă de ce nu s-au prezentata cele doua persoane procurorului în chiar noaptea incendiului și de ce nu s-au prezentat judecătorului de instrucție? Cei doi inși nu au apărut în proces, iar întrebările apărării n-au primit răspuns.
In ultima parte a pledoariei, Delavrancea demonstrează și inexistenta oricărui mobil pentru o asemenea fapta în pretinsul mobil ce i se imputa lui Socolescu el vede – dedesubt – mobilul Daciei. El se întreabă : « Ce căuta Dacia aici ? Adevărul ? Justiția ? Nimeni n-o crede. Voiește să obțină despăgubirea de 5.000 lei ? Nimeni n-o crede ca a pus patru avocați de frunte,[..], în scopul de a câștiga reparațiune băneasca de cel mult 5.000 lei. Cu aceasta suma ea nu ar acoperi nici pe jumătate onorariu celor patru personalități ilustre ale baroului.
Atunci a venit aici ca sa piardă bănește în acest proces ? Nimeni n-o crede. Sau voiește sa se apere – și as înțelege-o – de presupusele învinuiri ce i-am aduce noi…
Ce mobil ar fi avut domnul Socolescu ca să-ți dea caselor lui, mobilierului, cărților și tablourilor lui ? Și-a asigurat imobilul, mobilele și biblioteca. Iată mobilul dumneavoastră. Și cu ce ați sprijinit aceasta afirmație ? În primul rând ați pornit de la o baza generala, care este o ofensa generala adusa tuturor asiguraților. Ați afirmat ca mai toți asigurații, pe acest timp de criza, ar fi fericiți să-și transforme în bani tot avutul lor asigurat…
Avocatul apărării încheie pledoaria arătând încă o data ca nu exista nici o dovadă care sa arate ca Socolescu a comis fapta « Interes nu avea, mobilul nu exista »
In urma deliberării, verdictul a fost achitat. Verdictul a fost primit de mulțimea din sala cu entuziasm.
CONCLUZII
Entuziasmul manifestat de mulțimea din sala la sfârșitul pledoariei demonstrează succesul ce l-a avut Delavrancea unul dintre cele mai răsunătoare succese din cariera sa de avocat, pledoaria rostita în acest proces încadrându-se în istoria elocventei noastre juridice.
Acest proces este important fiindcă dovedește ca bara a fost o tribuna de unde spiritele înaintate au denunțat și criticat cu curaj stările de lucruri, instituțiile retrogradate și abuzurile autoritarilor.
Apărarea a dezvăluit în acest proces practicile ilicite ale unor societăți de asigurare care, pentru a-și spori profiturile nu pregetau să recurgă la acțiuni criminale. Printre acestea « metoda » incendierii unor imobile asigurate prezenta pentru autorii acestor acte doua avantaje : pe de o parte, urmele lăsate de făptuitor la locul incendiului erau de o asemenea natura, încât sa ofere organelor de ancheta ipoteza incendierii imobilului de către proprietarul lui, caz în care societatea de asigurare nu mai poate fi obligata la plata de despăgubiri, pe de alta parte, producerea unor incendii înspăimânta pe proprietarii de imobile, care, de teama lor, se asigurau în masa, sporind astfel veniturile societarilor de asigurări.
Totodată apărarea a ridicat obiecții privind lacunele anchetei, subliniind faptul ca majoritatea martorilor au fost puși sa semneze declarațiile consemnate de judecătorul de instrucție, fără să li se dea posibilitatea ca, în prealabil, să le citească . Au fost folosite în apărare toate prejudiciile, pentru a dezvălui încălcarea flagranta a legilor de către organele respective, orientarea tendențioasă a unor cercetări sau mărginirea lor la aspecte superficiale, omițându-se în schimb, aspecte esențiale pentru lămurirea cauzei.
Din pledoaria pe care a rostit-o Delavrancea în acest proces se desprind calitățile cu care acesta era înzestrat ca avocat : talent oratoric și prezenta de spirit, forța logică în argumentare, rigurozitatea raționamentelor precum și o deosebit de nuanțată și artistică forța de presuasiune. Toate acestea au permis talentatului avocat sa realizeze o pledoarie de excepție si, în final, sa triumfe adevărul.
II. STUDIU DE CAZ : APĂRAREA în PROCESUL SOȚILOR CEAUȘESCU
Procesul Ceaușescu, mult discutat și în afara granițelor țării, reprezintă unul dintre cele mai contestate procese din istoria noastră judiciara, având în vedere cadrul procesual în care s-a desfășurat.
SCURT ISTORIC
In ziua de 25 decembrie 1989, Elena și Nicolae Ceaușescu au fost deferiți justiției. Prin “rechizitoriu“ susținut de procurorul militar, s-a adus la cunoștința inculpaților faptele pentru care erau judecați și încadrarea lor în drept.
Expunerea procurorului a fost obstrucționată prin reproșuri zgomotoase și mimate de soții Ceaușescu, atitudine pe care aceștia nu și-au schimbat-o pe tot parcursul procesului.
A urmat apoi cuvântul inculpaților, cărora președintele completului de judecată le-a adresat întrebări. Practic nu s-a putut purta un dialog constructiv cu cei doi, deoarece aceștia răspundeau tot prin întrebări.
Pornirile necontrolate ale Elenei Ceaușescu și grija lui Nicolae Ceaușescu de a interveni în ponderarea ei și în stoparea dialogului, preluând răspunsul, au deteriorat actul de ascultare pana refuzul semnării procesului-verbal de interogare pe care președintele completului de judecată îl dictase în forma eliptică a posibilității culegerii unor răspunsuri.
După terminarea » audierii « , avocații au luat legătura cu inculpații ; aceștia, refuzând să înțeleagă situația în care se aflau, au reacționat negativ față de avocați și nu au colaborat cu aceștia.
Președintele completului a acordat apoi cuvântul procurorului, care a arătat, în susținerea orala a rechizitoriului, unicitatea situației, dramatismul acelor zile, calvarul din timpul regimului Ceaușescu și lipsa unui act de acuzare anterior pregătit .
A urmat cuvântul apărării. Acesta a încercat să-i incite pe acuzați la răspunsuri ce puteau consta în dezvinovățiri sau recunoașteri de fapte și vinovații.
Încercările au rămas fără efect, nedeterminând nici înțelegere și nici regret, cei doi opunându-se cu încăpățânare să recunoască învinuirile și încercând sa se apere prin preamărirea propriei personalități împinsă până la autoidolatrizare. În final, apărătorul s-a pronunțat împotriva pedepsei cu moartea, si știind că pedeapsa reală ce se impunea celor doi era acea de « a-i condamna » sa trăiască în condițiile ce fuseseră create poporului.
Ultimul cuvânt acordat inculpaților s-a soldat cu același eșec, Ceaușeștii dovedind încă odată faza avansata a decăderii lor.
După acordarea ultimului cuvânt inculpaților, instanța s-a retras pentru deliberare.
Verdictul, pe care toți îl știau dinainte, a fost : condamnarea la moarte.
CONCLUZII
Din punct de vedere juridic, »procesul Ceaușescu » a avut loc prin încălcarea unor norme procesuale legale, și anume : lipsa unui act de sesizare și neînregistrarea acestui act, necomunicarea către inculpați a actului de sesizare, neefectuarea urmăririi penale și a expertizei psihiatrice în timpul urmăriri penale, nefixarea termenului de judecată, imposibilitatea alegerii apărătorilor, nedeclarare recursului și nejudecarea acestuia.
In ce privește apărarea, aceasta nu s-a încadrat nici ea în normele procesuale penale : lipsa unui apărător ales făcea imposibilă administrarea unor eventuale probe în apărare. Refuzul celor doi inculpați de a comunica cu avocații a îngreunat și mai mult rolul apărării.
Soluția dată de completul de judecată a făcut ca argumentele pentru demonstrarea și aflarea adevărului în acest proces să nu mai fie scoase la lumină, opinia publică neaflând nici pană astăzi adevărul în această cauză.
Propunerea, făcută instanței de către avocatul apărării, de « a-i condamna pe cei doi sa trăiască în condițiile ce fuseseră create poporului », nu avea cum sa fie luata în considerare de către instanța, pentru ca hotărârea de executare a celor doi era luata dinainte.
Procesul Ceaușescu, daca îl putem numi astfel, a fost o forma atipica de proces, mai bine spus un simulacru de proces. Scopul acestuia a fost executarea celor doi dictatori.
Dar scopul procesului judiciar este altul : acela de-a scoate la lumina
Adevărul, ori în acest proces adevărul n-a fost cunoscut. Au lipsit mijloacele științifice care ar fi dus la aflarea acestuia. Abordarea psihologica, cea medico-legală și psihanalitica erau necesare în acest caz.
Care a fost motivația actului criminal? Câtă intenție și premeditare a existat ? Cei doi sufereau sau nu de paranoia ? La aceste întrebări ar fi putut răspunde psihologia împreună cu celelalte discipline științifice amintite.
CONCLUZII FINALE
1. ROLUL PSIHOLOGIEI în APĂRARE
Cea mai grea parte a artei avocatului este aceea care se refera la stabilirea adevărului.
Avocatul trebuie sa fie înarmat cu metoda depistării adevărului. Pentru a-și atinge scopul, el încearcă să-l determine pe judecător să-și formeze o convingere , și , daca se poate, sa coincidă cu a sa.
Pentru a convinge, avocatul aduna doua categorii de argumente : unele induse din mijloacele de proba, altele deduse din lege ; primele întemeiază, secundele justifica .
Necesitatea logica este conjugata de avocat cu necesitatea psihologica în maniera cu care împreuna, atât argumentele probatorii, cat și cele justificatorii sa susțină alternativa aleasa de el, în mod convingător. Aceasta necesitate psihologica este impusa de relația opinabilă a avocatului cu obiectul gândit, de obicei ca o convingere a lui, vehement atacata de partea adversara fie pentru ca este neîntemeiat obiectul, fie pentru ca este nejustificat, fie pentru ca însăși convingerea nu-i reala .Pe măsura ce sunt avansate și acordate argumentele, convingerea avocatului se transmite și asupra celorlalți, valoarea de pretenție a alternativei fiind înlocuită, pentru adversar și instanța, cu valoarea de convingere. Avocatul are nevoie de argumente rezonabile cu care sa convingă să-i fie acceptata alternativa.
Prin scopul ei, argumentarea juridica este impregnata de factori psihologici, aceasta în sensul ca ea se supune controlului argumentatorului, cu trebuințele, cu interesele, cu prudenta lui, în vederea obținerea acordului și a convingerii în primul rând a instanței de judecată .
Factorii psihologici subzista în toate structurile argumentării juridice. Ei fac din descrierea realității trecute, prin intermediul mijloacelor de proba, o descriere intenționala, apreciativa și justificatorie, permit interpretări particulare ale joncțiunii fapt – norma și deschid calea comunicării intersubiectuale în procesul judiciar. Forța psihologica de influențare a cuvântului a fost și este folosita din plin în sens bun de către avocat, realizându-se astfel funcția retoricii.
Din punct de vedere psihologic avocatul trebuie sa caute, sa cunoască realitatea, adică sa cunoască intenția persoanei vinovate.. Care a fost cauza care a determinat săvârșirea faptei ? Daca fapta a fost săvârșită cu vinovăție și sub ce forma : intenție sau culpa ? Daca e existat premeditare sau simulare.
Rolul psihologiei în apărare este imens. Ea poate determina instanța să dea soluția corectă evitându-se astfel erorile judiciare.
2. ROLUL APĂRĂRII
Practica a demonstrat ca nu este suficient, pentru apărare, doar cunoașterea învinuirii, inculpării și , a legii de către cel interesat.
Din aceste motive, litigiul ajuns în fata instanței de judecată presupune ca rezolvarea lui trebuie sa fie coordonata de avocat, pentru ca numai un profesionist cu experiența în astfel de probleme este în măsura sa găsească mijloacele legale și științifice care sa conducă la o soluție cat mai favorabila.
Un avocat bun nu este cel care tine cont de recomandarea clientului, ci cel care, ținând cont de situația juridica și de datele obiective, vede soluția corecta și o susține. O apărare completa, în care situația de fapt este exact prezentata, iar problemele de drept sunt corect rezolvate și făcute cu convingere, precede o hotărâre dreapta ; o apărare incompleta, aproximativa, ezitanta sau tendențioasa poate contribui la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
Rolul avocatului este esențial și indispensabil în orice litigiu. El contribuie prin convingere profunda și probitate la aflarea adevărului.
3. ROLUL ARTEI RETORICE
Platon afirma ca « datoria oratorului este sa se folosească de retorica în vederea dreptății».
Retorica, arta de a vorbii, cuprinde ideea de argumentare și de demonstrație, la care se adaugă și alte tehnici și procedee : persuasiunea, clasificare, comparația, narațiunea, inducția, etc.
Ideile de argumentare și de demonstrație sunt conjuncte, colaborează în vederea descoperirii adevărului.
Arta avocatului are cea mai intima legătura cu puterea de a convinge. Avocatul trebuie să-l convingă pe judecător ca faptele prezentate în dosar s-au produs ori nu s-au produs, ca clientul este nevinovat, ca adevăratul vinovat este adversarul , etc. Unde va găsi avocatul argumente pentru a-și susține teza ? în dosar Dosarul il poate studia oricine, dar nu oricine poate pleda.
Este necesara o anumită pregătire, în sprijinul căreia vine arta invențiunii. Ea este arta care îl învață pe avocat sa vadă ceea ce nu vede altul, sa simtă ceea ce nu simtă altul, sa găsească ceea ce nu găsește altul. Soluția pentru a găsi este una singura : arta de a ști sa cauți. Avocatul caută cu mintea, cu rațiunea pentru a găsi argumente.
Influențarea pe cale argumentativă este realizată de avocat, în măsura în care cunoaște starea de spirit a adversarului, în măsura în care știe sa aleagă elementele capabile sa trezească interes, în măsura în care poate genera o stare de intensa participare sufleteasca.
Avocatul construiește raționamente în care premisa este indiciul. Argumentul este indiciu, motiv de a crede.
Din pricina insuficientei indiciilor, apărătorul poate adaugă, în vederea câștigării auditorului mijloace de trezire a pasiunilor, căutând să-i trezească mila, ura, indulgenta, care sunt mijloace extraraționale. Indiciul este îmbrăcat într-un anumit limbaj și însoțit de o gesticulație și o mimica potrivite cu scopurile apărătorului.
In demonstrarea argumentelor avocatul poate utiliza și tehnica inducției. Inducția retorica, paradigma, este supusa ideii de persuadare. Cu ajutorul ei se face trecerea de la particular la particular ; prin paradigma se realizează o inducție completa ce trebuie și ea sprijinita cu procedee psihologice de provocare a emoției, a pasiunilor auditorului.
Clasificarea, analogia, comparația, sugestia, diviziunea și celelalte tehnici amintite formează regulile – argumente pe care avocatul le folosește pentru a convinge. El nu se poate dispensa de aceste reguli, căci fără ele nu și-ar mai atinge scopul.
Cu arta sa deosebita, ce ar trebui sa se ridice pana la artistic, avo0catul poate ca rin foarte puține cuvinte sa sugereze tot ceea ce trebuie spus, astfel în cat judecătorul sa înțeleagă tot ceea ce s-a întâmplat.
Avocatul care-și face pledoaria după regulile retoricii va trebui sa aibă toate elementele : De la privire, intonație, gest și atitudine pana la cele mai subtile argumente . El va face în așa fel încât toate forțele sa tragă în direct6ia voita și sa producă efectul urmărit. Pledoaria va fi atunci rezultanta unor forte care se aduna într-o anume direcție : convingerea instanței.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CONSTITUȚIE ROMÂNIEI
CODUL PENAL și CODUL DE PROCEDURA PENALĂ
CODUL DE PROCEDURA CIVILĂ
LEGEA NR. 51/1995 PENTRU ORGANIZAREA ȘI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT
LEGEA NR 35 /1997 PRIVIND ORGANIYAREA ȘI FUNCȚIONAREA INSTITUȚIEI „AVOCATUL POPORULUI”, PUBLICATĂ în “M.OF”. NR. 48/20 MARTIE, 1997.
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT, PUBLICATA ÎN “M.PF.” NR. 48/20 MARTIE, 1997
CRISTINA I STOICA, JANICE H. WEBSTER:”AVOCATUL ROMÂN ÎN SISTEMUL DE DREPT EUROPEAN”,ED.””,BUCUREȘTI,1993
EMIL MOLCUȚ:”DREPT ROMAN”, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI, 1993.
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGEA, TUDOREL BUTOI “PSIHOLOGIE JURIDICĂ, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI, 1994.
TUDOREL BUTOI PSIHANALIYA CRIMEI, ED. ȘTIINȚA ȘI TEHNICĂ, BUCUREȘTI, 1996.
TIBERIU BOGDAN PROBLEME DE PSIHOLOGIE JUDICIARA, ED ȘTIINȚIFICA, BUCUREȘTI, 1973.
NEAGU TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ, ED. PRO, BUCUREȘTI,1997.
VALERICĂ DABU DESPRE DREPTUL ȘI ARTA APĂRĂRII, REGIA AUTONOMĂ, MONITORUL OFICIAL, BUCUREȘTI, 1994 POLIȚIȘTI, PROCURORI, JUDECĂTORI ÎNTRE LEGE ȘI FĂRĂDELEGE, REGIA AUTONOMĂ MONITORUL OFICIAL, BUCUREȘTI, 1997.
IOLANDA EMINESCU PROCESE CELEBRE, NED LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1995.
MIHAI CHEORGHE ELEMENTE CONSTRUCTIVE DE ARGUMENTARE JURIDICĂ, ED ACADEMIEI, BUCUREȘTI 1982.
GHEORGHE GULER RETORICĂ ȘI ADEVĂR, ED. JUS R B A , BUCUREȘTI, 1995
NICOLAE VOLONCIU DREPT PROCESUAL PENAL , .I, ED. PAIDEIA, BUCUREȘTI, 1993
CONSTANTIN MITRACHE DREPT PENAL ROMÂN PARTEA GENERALĂ, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI 1992.
OCTAVIAN LOGIN, AVRAM, FILIPAȘ DEREPT PENAL ROMÂN PARTEA SPECIALĂ, ED. ȘANSA, BUCHAREST, 1992.
VIOREL MIHAI CIOBANU TRATAT TEORETIC ȘI PRACTIC DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ED. NATIONAL, BUCUREȘTI, 1996
MIRCEA I. MANOLESCU ARTA AVOCATULUI ȘAPTE PRELEGERI, ED. HUMANITAS, BUCUREȘTI, 1998.
CONSTANTIN LUCESCU PROCESUL CEAUȘESCU, ED SYLVI, BUCUREȘTI, 1997.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CONSTITUȚIE ROMÂNIEI
CODUL PENAL și CODUL DE PROCEDURA PENALĂ
CODUL DE PROCEDURA CIVILĂ
LEGEA NR. 51/1995 PENTRU ORGANIZAREA ȘI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT
LEGEA NR 35 /1997 PRIVIND ORGANIYAREA ȘI FUNCȚIONAREA INSTITUȚIEI „AVOCATUL POPORULUI”, PUBLICATĂ în “M.OF”. NR. 48/20 MARTIE, 1997.
STATUTUL PROFESIEI DE AVOCAT, PUBLICATA ÎN “M.PF.” NR. 48/20 MARTIE, 1997
CRISTINA I STOICA, JANICE H. WEBSTER:”AVOCATUL ROMÂN ÎN SISTEMUL DE DREPT EUROPEAN”,ED.””,BUCUREȘTI,1993
EMIL MOLCUȚ:”DREPT ROMAN”, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI, 1993.
NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGEA, TUDOREL BUTOI “PSIHOLOGIE JURIDICĂ, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI, 1994.
TUDOREL BUTOI PSIHANALIYA CRIMEI, ED. ȘTIINȚA ȘI TEHNICĂ, BUCUREȘTI, 1996.
TIBERIU BOGDAN PROBLEME DE PSIHOLOGIE JUDICIARA, ED ȘTIINȚIFICA, BUCUREȘTI, 1973.
NEAGU TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ, ED. PRO, BUCUREȘTI,1997.
VALERICĂ DABU DESPRE DREPTUL ȘI ARTA APĂRĂRII, REGIA AUTONOMĂ, MONITORUL OFICIAL, BUCUREȘTI, 1994 POLIȚIȘTI, PROCURORI, JUDECĂTORI ÎNTRE LEGE ȘI FĂRĂDELEGE, REGIA AUTONOMĂ MONITORUL OFICIAL, BUCUREȘTI, 1997.
IOLANDA EMINESCU PROCESE CELEBRE, NED LUMINA LEX, BUCUREȘTI, 1995.
MIHAI CHEORGHE ELEMENTE CONSTRUCTIVE DE ARGUMENTARE JURIDICĂ, ED ACADEMIEI, BUCUREȘTI 1982.
GHEORGHE GULER RETORICĂ ȘI ADEVĂR, ED. JUS R B A , BUCUREȘTI, 1995
NICOLAE VOLONCIU DREPT PROCESUAL PENAL , .I, ED. PAIDEIA, BUCUREȘTI, 1993
CONSTANTIN MITRACHE DREPT PENAL ROMÂN PARTEA GENERALĂ, ED. ȘANSA, BUCUREȘTI 1992.
OCTAVIAN LOGIN, AVRAM, FILIPAȘ DEREPT PENAL ROMÂN PARTEA SPECIALĂ, ED. ȘANSA, BUCHAREST, 1992.
VIOREL MIHAI CIOBANU TRATAT TEORETIC ȘI PRACTIC DE PROCEDURĂ CIVILĂ, ED. NATIONAL, BUCUREȘTI, 1996
MIRCEA I. MANOLESCU ARTA AVOCATULUI ȘAPTE PRELEGERI, ED. HUMANITAS, BUCUREȘTI, 1998.
CONSTANTIN LUCESCU PROCESUL CEAUȘESCU, ED SYLVI, BUCUREȘTI, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihologia Apararii (ID: 165993)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.