Profilul Psihologic AL Persoanelor CU Preocupari Spirituale Si DE Dezvoltare Personala

PROFILUL PSIHOLOGIC AL PERSOANELOR CU PREOCUPĂRI SPIRITUALE ȘI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ

CAPITOLUL 1. PERSPECTIVE DE ABORDARE ALE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

1.1. Personalitatea. Aspecte definitorii

1.2. Teoriile personalității

1.2.1. Teoriile trăsăturilor

1.2.1.1. Gordon W. Allport – Abordarea structurală a personalității

1.2.1.2. Raymond B. Cattell – Abordarea factorială a personalității

1.2.2. Abordarea umanistă

1.2.2.1. Carl Rogers: Actualizare și unicitate

1.2.2.2. Abraham H. Maslow: Psihologia devenirii

1.2.3. Abordarea cognitivistă. George Kelly: Teoria constructelor personale

1.2.4. Abordarea comportamentalistă

1.2.4.1. Burrhus.F. Skinner: Condiționarea instrumentală

1.2.4.2. Albert Bandura: Învățarea prin modelare – Abordarea comportamentalistă

CAPITOLUL 2. INFLUENȚA PREOCUPĂRILOR SPIRITUALE ASUPRA DEZVOLTĂREII PERSOANALE

2.1. Accepțiuni ale conceptului de spiritualitate în perioada contemporană

2.2. Relația dintre smerenie și interesul pentru preocupări spirituale

2.3. Particularitățile studiilor în aria psihologiei spiritualității

2.4. Influența spiritualității asupra indivizilor

2.5. Relația dintre preocupările spirituale și dezvoltarea personală

CAPITOLUL 3. STUDIU PRIVIND DETERMINAREA RELAȚIEI DINTRE TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ȘI PREOCUPĂRILE SPIRITUALE

3.1. Problema de cercetare

3.2. Obiectivele cercetării

3.3. Ipotezele cercetării

3.4. Metodologia cercetării

3.4.1. Instrumente de cercetare

3.4.2. Lotul de cercetare

3.5. Rezultatele obținute și interpretarea lor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ABSTRACT

Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate pe tematica profilului psihologic al persoanelor cu preocupări spirituale și de dezvoltare personală.

Conform specialiștilor, este dovedit științific că trăsăturile de personalitate sunt în legătură strânsă cu anumite tipuri de preocupări și interese spirituale. Astfel, studiile despre profilul psihologic al persoanelor cu preocupări spirituale și de dezvoltare personală capătă în contextul actual o deosebită importanță.

Primul capitol al lucrării prezinta relația dintre profilul psihologc și personalitate, precum și abordări, caracteristici, precum și modelele teoretice ale conceptului de personalitate.

Al doilea capitol al lucrării cuprinde o serie de abordări și caracterici referitoare la influența dintre preocupările spirituale și dezvoltarea personală.

Am ales această temă din dorința de a afla mai multe lucruri importante referitoare la acest aspect, precum și din dorința de a descoperi cum se definește profilul psihologic al persoanelor cu preocupări spirituale și de dezvoltare personală.

Pornind de la aceste considerații se justifică motivația mea în alegerea acestei teme, precum și interesul mai multor autori pentru remedierea acestei problematice, ale căror opinii vor fi sintetizate în lucrarea de față.

CAPITOLUL 1. PERSPECTIVE DE ABORDARE ALE CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

1.1. Personalitatea. Aspecte definitorii

Încă de la început se atrage atenția că nu există o definire unanim acceptată a conceptului de personalitate, ci mai degrabă diferitele paradigme teoretice au avansat propriile teorii și definiții ale personalității. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus în psihologie sunt teoriile psihanalitică, behavioristă, umanistă, cognitivă, teoria trăsăturilor și cea a învățării sociale.

La nivelul utilizării cotidiene, personalitatea reprezintă acele caracteristici unice, care ne deosebesc de ceilalți, fie ele evidente în comportament sau neexprimate comportamental, care au o oarecare durabilitate în timp și cu ajutorul cărora conduita persoanei devine relativ predictibila. Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii personalității, care devine astfel definiția sa de lucru. Rezumând obiectivul acestui material îl reprezintă înțelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate și examinarea unor variate modalități de definire a Eu-lui (Tutu, M. C., 2007) .

Caracteristicile nucleului personalității sunt constructele, derivate din generalizarea experienței și organizate sistemic. Tendințele nucleului sunt legate de anticiparea și controlul evenimentelor implicate în relaționarea cu mediul social și de continua reorganizare a sistemului de constructe. În calitate de “savant naiv”, individul, caută o potrivire dintre “teoria” despre realitate existentă în mintea lui (constructul sau sistemul de constructe, după caz) și realitate însăși. Atunci când, prin natura împrejurărilor cu care este confruntat, două sau mai multe constructe devin contradictorii, el va tolera până la o anumită limită inconsistența (corolarul fragmentării), după care va încerca să restabilească echilibrul cognitiv. În vederea păstrării unei coerențe interne la nivel cognitiv și reducerii disonanței cognitive , el va întreprinde modificări ale unor constructe sau chiar subsisteme de constructe.

1.2.Teoriile personalității

1.2.1. Teoriile trăsăturilor

1.2.1.1. Gordon W. Allport – Abordarea structurală a personalității

În elaborarea teoriei sale despre personalitate, Allport a pornit de la o inventariere a concepțiilor teoretice existente, o metaanaliză am spune azi, la care a adăugat experiența sa de cercetare pe subiecți maturi și normali psihic. Această diferență de perspectivă se reflectă și în concepția lui despre personalitate și natura umană. Explicarea personalității, așa cum o concepe el, pornește nu de la patologia psihică, de la cazuri particulare, ca în cazul psihanaliștilor și neopsihanaliștilor, ci de la aspectele structurale general-umane ale personalității – trăsăturile de personalitate – așa cum pot fi identificate la nivelul personalității normale. De asemenea, Allport considera că tendința spre creștere și unicitate sunt inerente ființei umane.

Dezvoltarea personalității are loc până la vârsta tinereții, când are loc constituirea proprium-ului – forma pe deplin actualizată a potențialului uman. Desigur există indivizi care nu ajung personalități mature, Allport considerând personalitatea nevrotică drept o personalitate infantilă, incomplet dezvoltată și diferențiată, dominată de funcționarea oportunistă a Eului. Odată parcurse cele șapte stări ale Eului și dezvoltarea încheiată, personalitatea adultă este oarecum ruptă de personalitatea infantilă, ea bazându-se pe o funcționare propriată a Eului. Conflictele copilăriei nu influențează funcționare personalității mature (Allport, 1981, p. 159).

Stadialitatea, în viziunea lui Allport nu este determinată numai de rezolvarea unor conflicte, așa cum susține Freud, ci este legată de dezvoltarea capacității de cunoaștere și de complexitatea adaptării pe care aceasta capacitate de cunoaștere o susține. Personalitatea este rezultatul dezvoltării datului ereditar, general uman, prin procese de învățare mediate social. Prin configurația particulară de trăsături, fiecare persoană este unică. Scopul ultim al dezvoltării nu este reducerea tensiunii, ci găsirea unor noi surse de tensiune care să propulseze ființa înspre găsirea unor noi comportamente adaptative, înspre o organizare mai complexă a subsistemelor sale (Maddi, p. 661-662).

Viziunea lui despre natura umană este una optimistă (Allport, 1981, p. 160): omul este capabil de autodeterminare. La maturitate, legătura cu conflictele copilăriei nu se mai păstrează și indivizii sunt liberi să decidă în conformitate cu scopurile și idealurile pe care și le propun. Conștientul este cel care domină adaptarea și nu inconștientul. Allport nu a fost preocupat de o tipologie a personalității, ci doar de distincția dintre personalitatea matură și cea imatură.

Tabel nr. 1. Variația predominării conștientului, preconștientului și inconștientului în cadrul personalității (Sursa: Allport, 1981, p. 161)

1.2.1.2. Raymond B. Cattell – Abordarea factorială a personalității

Spre deosebire de alți teoreticieni care erau preocupați de a găsi scopul ultim al vieții și al evoluției umane, Cattell era mulțumit să explice structura și mecanismele dezvoltării personalității într-o manieră riguros științifică. În lucrările sale se pot regăsi puține enunțuri de natură filosofică despre natura umană.

După gradul de comunalitate (frecvența cu care sunt întâlnite la nivelul unei populații, se pot distinge (Schultz, 1986, p. 223-227):

Trăsăturile comune sunt trăsături prezente, în ponderi diferite, la toți oamenii, fie datorită eredității comune, fie presiunii culturale uniforme. Introversia, inteligența, gregaritatea sunt astfel de trăsături general umane.

Trăsăturile unice, de natură atitudinală și motivațională complexă (interese) sunt responsabile pentru diferențele interindividuale. Modul în care ele se manifestă este unic la nivelul unui individ, sau le putem găsi doar la câțiva oameni.

Viziunea sa este una deterministă, dar de o altă factură decât cea a lui Freud.

Potrivit lui Cattell, personalitatea matură poate fi descrisă pe baza a 16 factori-sursă de personalitate, pentru care a construit un inventar de personalitate: 16 PF (Sixteen Personality Factor Questionnaire). El cuprinde 16 factori sursă, comuni tuturor oamenilor – constructe bipolare care încearcă să surprindă, sintetic, multitudinea de manifestări specifice fiecărei dimensiuni. Primii 12 factori sunt măsurați direct, iar ultimii 4 factori (Q1, Q2, Q3, Q4) sunt calculați pe baza altor factori, deci ei sunt de ordin secund, supraordonați primilor.

Tabel nr 2. Sixteen Personality Factor Questionnaire.

(Sursa: Cattell, 1966, p. 53).

Perioadele timpurii ale existenței au o mare influență asupra funcționării personalității mature, dar acest lucru se datorează faptului că atunci se conturează, în linii mari sentimentele și atitudinile, dar nu suntem prizonierii structurilor de personalitate formate în copilărie, în sensul postulat de psihanaliză. Deși el nu excludea rolul întâmplării și al liberului arbitru, credea în necesitatea legităților. Era de părere că ar fi posibil ca într-o zi psihologii să ajungă la concluzia că aceste legități sunt eronate, dar până atunci, ei nu vor înceta să creadă în raportul cauză – efect și în necesitatea legităților.

În privința raportului ereditate / mediu, Cattell era de părere că ereditatea joacă un rol foarte important în determinarea structurii și funcționalității personalității adulte, tulburate sau normale. Din acest motiv considera măsurile eugenice ca fiind utile societății. Din păcate, era el de părere, specia umană se reproduce prea lent pentru a permite cercetătorilor să urmărească efectele selecției la fel ca în cazul altor animale cu ciclu reproductiv mai scurt. Generalizarea rezultatelor obținute pe animale este nesigură la nivelul speciei umane, dar studiile corelaționale realizate pe loturi mari de oameni referitoare la eritabilitatea diferitelor însușiri fizice și psihice pledează pentru o atentă considerare a principiilor eugenice.

La un moment dat, Cattell a pledat chiar pentru un program de împerechere selectivă (selective breeding) a cuplurilor, program care să îmbunătățească nivelul de inteligență al societății, considerând că educația poate doar să modeleze datul ereditar, nu să meargă împotriva acestuia. “…este clar faptul că… capacitatea de a dobândi o puternică conștiință morală și un bun echilibru emoțional este în parte determinată genetic. Teoretic, există speranța că eugenia poate, în timp, să creeze o societate care nu numai că va fi mai inteligentă, dar și mai responsabilă și mai altruistă” (Cattell, 1966, p. 45).

Pentru psihoterapeut, este important să cunoască ce factori sunt constituționali și ce factori sunt generați preponderent de învățare, deoarece “dacă el cunoaște care trăsături sunt înnăscute și care sunt susceptibile de schimbare prin terapie, va putea acționa mai eficient, fără a-și risipi efortul pentru a schimba ceearucturii și funcționalității personalității adulte, tulburate sau normale. Din acest motiv considera măsurile eugenice ca fiind utile societății. Din păcate, era el de părere, specia umană se reproduce prea lent pentru a permite cercetătorilor să urmărească efectele selecției la fel ca în cazul altor animale cu ciclu reproductiv mai scurt. Generalizarea rezultatelor obținute pe animale este nesigură la nivelul speciei umane, dar studiile corelaționale realizate pe loturi mari de oameni referitoare la eritabilitatea diferitelor însușiri fizice și psihice pledează pentru o atentă considerare a principiilor eugenice.

La un moment dat, Cattell a pledat chiar pentru un program de împerechere selectivă (selective breeding) a cuplurilor, program care să îmbunătățească nivelul de inteligență al societății, considerând că educația poate doar să modeleze datul ereditar, nu să meargă împotriva acestuia. “…este clar faptul că… capacitatea de a dobândi o puternică conștiință morală și un bun echilibru emoțional este în parte determinată genetic. Teoretic, există speranța că eugenia poate, în timp, să creeze o societate care nu numai că va fi mai inteligentă, dar și mai responsabilă și mai altruistă” (Cattell, 1966, p. 45).

Pentru psihoterapeut, este important să cunoască ce factori sunt constituționali și ce factori sunt generați preponderent de învățare, deoarece “dacă el cunoaște care trăsături sunt înnăscute și care sunt susceptibile de schimbare prin terapie, va putea acționa mai eficient, fără a-și risipi efortul pentru a schimba ceea ce este limitat la nivel biologic și profitând de avantajul resurselor care pot fi modificate” (ibidem, p. 51). Pentru educator sau părinte, este la fel de important să cunoască aceste lucruri, deoarece numai astfel poate ajuta copilul să aleagă în viață un drum care să-i dezvolte potențialul pe care îl are și nu să-i producă frustrări.

1.2.2. Abordarea umanistă

1.2.2.1. Carl Rogers: Actualizare și unicitate

Adaptarea umană este susținută de o tendință fundamentală, de natură înnăscută – actualizarea. Actualizarea este orientată spre menținerea și dezvoltarea propriei ființe, incluzând toate trebuințele fiziologice și psihologice. Chiar și cele mai simple trebuințe instinctuale de natură homeostatică (de apă, aer, hrană) sunt incluse în această trebuință generalizată spre dezvoltare.

Deși maturarea este genetic determinată, parcurgerea stadiilor sale nu se face fără tensiuni și crize. Actualizarea favorizează și susține depășirea crizelor, dezvoltarea și creșterea în sens larg, a tot ceea ce este organ sau funcție fiziologică. În sens metaforic, Rogers o numea “tenacitatea vieții”. Învățarea mersului, de exemplu, presupune eșecuri și suferințe fizice care ar putea fi evitate prin stagnare în stadiu anterior de mers de-a bușilea, dar copilul nu renunță din cauza tendinței de actualizare care este mai puternică decât tendințele de regresie ivite în aceste “crize de creștere”.

Toate ființele au în ele această forță vitală, dar la om ea cunoaște o evoluție de la biologic (în primele stadii) la psihologic, fiind tot mai mult influențată de învățare. În decursul ontogenezei, omul manifestă ceea ce Rogers numea proces de valorizare organismică: întreaga cunoaștere este valorizată în funcție de utilitatea ei pentru actualizare: ceea servește tendința de actualizare este perceput ca bun, dezirabil și este valorizat pozitiv, în timp ce cunoștințele și comportamentele care deservesc actualizarea sunt percepute ca negative. Aceste percepții influențează comportamentul în sensul evitării experiențelor indezirabile și al repetării celor favorabile (Schultz, pp.277-278).

Tendința spre actualizarea utilizează aceste trebuințe homeostatice pentru a susține creșterea și organizarea din ce în ce mai complexă. Maturarea, ca dezvoltare genetică pre-determinată, este susținută în împlinirea ei, de această tendință.

Cadrul de referință propriu fiecărui individ (sau contextul în care el trăiește) influențează personalitatea. Realitatea fiecăruia dintre noi este compusă din ceea ce selectăm din multitudinea stimulilor banali sau neobișnuiți, favorabili sau amenințători. Ca atare, realitatea fiecăruia este profund subiectivă, diferită de realitatea obiectivă. Subiectivitatea evoluează în timp și spațiu. Toate acestea nu sunt nici noi, nici originale. Original este accentul pe care C. Rogers îl pune pe caracterul privat al subiectivității fiecăruia, pe faptul că nimeni nu cunoaște mai bine decât individul acest univers. El nu este limitat numai la stimulările actuale, ci și la experiența anterioară în ansamblul ei. Pe măsură ce copilul crește, universul cunoașterii se lărgește, modul în care el interpretează faptele trăite devine din ce în ce mai complex. Înțelegerea persoanei se poate face numai prin prisma acestei experiențe individuale.

Dezvoltarea Eului – problema centrală a devenirii personalității:

Premisele dezvoltării Eului:

Treptat, prin interacțiuni repetate cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare, copilul începe să diferențieze ceea ce este al său și înlăuntrul său, de ceea ce este diferit de sine și în afara sa. Eu, mie, al meu, sunt cuvinte folosite în raport cu ceea ce este apropiat și cald. Conceptul de sine (Self-concept) este concepția sau reprezentarea pe care individul o are despre ce și cine este el, cum i-ar place să fie, cum ar putea să fie. Toate aspectele Eului (enumerate mai sus) au tendința de a deveni coerente și consistente, în ciuda unor contradicții pasagere. Deși fluidă, conceptul de sine este o structură consistentă, un întreg organizat, care ghidează comportamentul în direcții concordante cu el (Schultz, 1986, pp. 279-282).

Atitudinea pozitivă

Pe măsura dezvoltării Eului se dezvoltă și ceea ce Rogers numește atitudine pozitivă (positive-regard). Sursa ei (dacă este o atitudine înnăscută sau învățată) este mai puțin importantă, dar ea este generală și persistentă. Atitudinea mamei în prima copilărie și a celor din jur influențează atitudinea pozitivă. Este frustrant să fii lipsit de acceptare, aprobare, afecțiune din partea celorlalți. Dacă ceilalți nu încurajează atitudinea pozitivă tendința spre actualizare și dezvoltare a Eului este frânată.

În mod normal afecțiunea mamei și a celor din jur, atitudinea lor pozitivă față de copil, nu ar trebui să fie influențate de mici greșeli sau de nerealizări. În caz contrar, copilul nu dobândește încredere în sine. O caracteristică importantă a trebuinței de atitudine pozitivă este aspectul de reciprocitate: însuși faptul de a satisface trebuința de atitudine pozitivă a celuilalt devine recompensatorie în sine. Pentru a învăța să-și manifeste atitudinea pozitivă în raport cu ceilalți, copilul are nevoie de manifestări ale atitudinii pozitive a celor din jur față de el (ibid).

Formarea Supraeului

Versiunea lui C. Rogers pentru formarea Supraeului, ca instanță de valorizare este că aceasta depinde de atitudinea pozitivă condiționată – copilul învață că atitudinea pozitivă a părinților este legată de comportamentele sale “pozitive”. Evaluarea acesteia se face de către instanțe externe personalizate (părinții). Ulterior aceste instanțe sunt internalizate sub forma Supraeului – copilul se auto-recompensează și se auto-pedepsește: se dezaprobă, așa cum făcea înainte mama, când face “prostii” sau se aprobă și se apreciază, atunci când se “poartă bine”.

Propria persoană este astfel valorizată condiționat prin intermediul atitudinii pozitive condiționate. Internalizând normele părinților săi, individul se valorizează pe sine, în sens pozitiv sau negativ, în concordanță cu acestea. Dacă nu renunță la acest sistem de referință, individul va fi incapabil să aibă o atitudine pozitivă (necondiționată) față de sine însuși. Toate comportamentele sale vor fin îngrădite de condiționarea valorizării, ceea ce îi restrânge libertatea de a-și satisface trebuințele și, ca atare, dezvoltarea completă sau actualizarea Eului este limitată (ibid).

Anxietatea

Copilul trebuie nu numai să-și inhibe anumite comportamente, ci și să reprime conștientizarea anumitor percepții din universul său de cunoaștere, sau măcar să le distorsioneze până la o percepție neclară. Astfel se dezvoltă incongruența între imaginea de sine și anumite aspecte ale experienței sale. Experiențele incongruente cu Eul sunt percepute ca amenințătoare și sunt trăite ca anxietate, producând, uneori, sentimente de înstrăinare de sine. Experiențele sunt evaluate și, ca atare acceptate sau respinse, în funcție de atitudinea pozitivă condiționată (Supraeu) și nu de importanța lor pentru o deplină actualizare a Eului. Singura modalitate de a scăpa de anxietate pare să fie distorsionarea sau negarea aspectelor incongruente, deci o manieră rigidă de a reacționa. Nivelul de adaptare, gradul de normalitate, este dat de măsura compatibilității dintre Eu și experiență. Personalitatea sănătoasă este capabilă să-i perceapă pe ceilalți și pe sine însăși în mod realist și are o atitudine pozitivă necondiționată față de sine. Ea utilizează toate trăirile pentru a-și dezvolta forțele Eului și a-și împlini potențialitățile – este liberă să se autoactualizeze (ibid).

Există o paralelă între dezvoltarea personalității și remodelarea personalității prin psihoterapie, scopul amândorura fiind acela de a-l învăța pe individ sa fie liber. Societatea pare să fie interesată să formeze indivizi din ce în ce mai puțin liberi, dar mai controlabili, care să poată fi mai ușor guvernați. Scopul educație, ca și al psihoterapiei este de a forma indivizi care să treacă de la faza în care există “numai pentru a satisface așteptările celorlalți” la faza în care au propriile lor scopuri, trăiri, sentimente idei, au deplina responsabilitatea propriei lor vieți, caracteristici inalienabile ale unei personalități plenare (Rogers, 1963, p. 41).

Idealul de dezvoltare și de evoluție socială este personalitatea matură, caracterizată prin conștientizarea plenară a trăirilor, absența inhibărilor și a distorsiunilor. Caracteristicile definitorii ale personalității mature sunt următoarele (Ibidem, p. 44):

Nu prezintă apărări (mecanisme de apărare a Eului) pentru că nu are de ce să se apere – imaginea de sine nu este amenințată. Persoana este deschisă spre orice fel de trăiri pozitive / negative, este mai emoțională decât personalitatea defensivă, trăiește din plin fiecare moment, fiecare eveniment este receptat cu prospețime.

O altă caracteristică a personalității mature este flexibilitatea, absența rigidității; organizarea sa este fluidă, mulată pe evenimente, în timp ce persoana nevrotică își organizează trăirile în mod rigid, distorsionându-le pentru a se potrivi cu structura sa.

Personalitatea matură este încrezătoare în propriile posibilități, se bazează mai mult pe propria-i judecată, decât pe a altora, sau pe norme exterioare. Modul de a reacționa la o anumită situație este relativ la datele situației. Persoana are impresia că decizia a fost luată intuitiv, ca o reacție a întregului organism, nu neapărat ca urmare a unui raționament logic. Aceasta nu înseamnă că persoanele mature sunt iraționale și că se lasă ghidate de emoții, ci că datele de cunoaștere și judecățile raționale sunt congruente cu imaginea de sine.

Simțul libertății: Persoanele autoactualizate se simt în mod firesc libere în alegeri, debarasate de constrângeri și inhibiții. Ca atare, au un sentiment al puterii personale (control) asupra propriei vieți, al puterii de a-și determina viitorul, fără influența împrejurărilor, a normelor, a trecutului sau a celorlalți.

Persoana matură este creativă, trăiește constructiv și adaptativ chiar dacă mediul se schimbă. Asociată cu creativitatea, spontaneitatea permite adaptarea și căutarea de noi experiențe. Actualizarea ca atare este limita superioară, idealul niciodată atins, de aceea C. Rogers nici nu folosește termenul de personalitate actualizată. Personalitatea matură presupune proces continuu de creștere, adaptare, modificare, mai degrabă o direcție de dezvoltare decât o destinație (Schultz, 1986, pp. 282-283).

C. Rogers vede personalitatea ca fiind conștientă și rațională, guvernată de perceperea conștientă a mediului înconjurător și a propriei persoane, și respinge ideea influenței trecutului asupra comportamentului actual. Dinamica personalității este influențată de prezent și trăirile actuale. Personalitatea poate fi înțeleasă numai prin prisma trăirilor proprii, a experienței interne, nu prin condiționări realizate de factori sociali, așa cum susțin behavioriștii, nici prin funcționare unor mecanisme de apărare generate de conflicte psihosexuale din prima copilărie, cum susțin psihanaliștii. Este adevărat că persoana este determinată la nivel biologic de ereditate, prin inteligență și trăsături temperamentale, iar la nivel social prin influențele culturale și prin educație. Aceste două tipuri de determinări îi limitează, într-o oarecare măsură libertatea, dar ajuns la maturitate, el este capabil să-și hotărască drumul, să aleagă în funcție de propriile motive și scopuri (Ibidem, p. 284).

Tendința fundamentală, înnăscută, a oricărei ființe este de a se dezvolta, de a-și împlini potențialitățile, de a-și structura identitatea de sine. Deși această tendință este înnăscută, procesul de actualizare, în sine, este influențat mai mult de mediul social decât de factorii biologici. Copilăria este importantă pentru structurarea personalității, dar nu este definitorie, experiențele ulterioare putând fi la fel de importante. Rostul ultim al dezvoltării personalității este personalitatea plenară (matură), iar modul de structurare și funcționare al acesteia este general uman. Regresia este posibilă, la fel ca și comportamentele anormale, dar acestea sunt excepția, nu regula. Persoana aflată într-o astfel de situație poate depăși impasul prin terapie centrată pe persoană , adică folosind resursele de actualizare ale propriei personalități.

Viziunea lui Rogers asupra naturii umane și asupra personalității:

Modelul de personalitate propus de Rogers este unul al împlinirii prin actualizarea potențialităților. Tendința de actualizare este considerată ca fiind nu numai o tendință general-umană, ținând de nucleul personalității, ci o tendință biologică. Potențialitățile individuale nu sunt neapărat în conflict cu societatea, multe dintre ele ducând la progresul societății. Totuși, Rogers nu precizează care este natura acestor potențialități de împlinire: sunt ele de natură fiziologică sau psihologică? Există diferențe interindividuale în privința lor? (Schultz, 1986 p. 291) .

Supraeul, ca instanță autovalorizatoare este important pentru funcționarea personalității dar, dintre caracteristicile nucleului, cea mai importantă este Eul, definit de Rogers ca structură conștientă, modelată social. Trebuințele Eului de atitudine pozitivă și de imagine favorabile constituie pârghia prin care se realizează socializarea persoanei. Dacă, în interacțiunile cu alter-ii semnificativi (în primul rând părinții), individul primește preponderent aprobări necondiționate, este iubit și valorizat pentru ceea ce este, el se va împlini ca personalitate, va avea o imagine de sine favorabilă, va dezvolta un Eu congruent cu potențialitățile sale. Personalitatea matură astfel formată, va fi adaptată împrejurărilor sale de viață, liberă, flexibilă, deschisă spre experiențe, încrezătoare în sine și în ceilalți, individuată, creativă, receptivă și responsabilă (Rogers, 1963, p. 43).

Dacă în educația copilului au predominat aprobările condiționate , individul va fi incapabil să-și dezvolte o imagine de sine favorabilă, să se accepte (incongruență între Eu și potențialități), se va conforma așteptărilor sociale la nivel superficial (aici Rogers se apropie mult de concepția lui Fromm referitoare la conformitatea automată), dar va fi, în realitate, un neadaptat și un imatur.

Raportul ereditate mediu ocupă un loc mai puțin important în concepția teoretică a lui Rogers: dincolo de importanța fiecăruia dintre acești doi determinanți, există voința individului de a se autodetermina și libertatea lui interioară. În acest sens el se apropie mult de concepția lui Jung (individuarea), de ce a lui Adler (finalismul ficțional, puterea creativă a Eului), de cea a lui Allport (funcționarea propriată a personalității).

În problema determinism / liber arbitru, Rogers era de părere că omul este, în esența lui o ființă rațională, dotată cu liber arbitru. “Ucenicia libertății” nu este lipsită de riscuri, impasuri și anxietăți, nici în procesul maturizării persoanelor normale, nici pe parcursul psihoterapiei persoanelor nevrotice, dar individul trebuie să-i asume în mod conștient, deliberat acest risc pentru a-și împlini potențialul.

La o conferință la care s-au întâlnit, Rogers a făcut o remarcă incisivă asupra concepției lui Skinner asupra rolului condiționării în determinarea comportamentului: “Din ceea ce am înțeles că a spus d. Skinner rezultă că, deși s-ar fi putut gândi că ‘a ales’ să vină la această întrunire, sau că are ca scop să țină această cuvântare, astfel de gânduri sunt total iluzorii. În fapt el a făcut niște semne pe hârtie și a emis unele sunete aici numai din cauză că fondul său genetic și mediul din trecutul său i-au condiționat operant comportamentul astfel încât emiterea acestor sunete să fie recompensatoare și că el, ca persoană, nu este inclus aici.

Atât societatea occidentală, cât și societățile comuniste au dezvoltat tehnologii de manipulare sistematică a maselor, de condiționare, în sensul propriu al termenului, tehnologii care reduc libertatea indivizilor. Individul devine produsul mediului social în care trăiește și comportamentul său este determinat de cultura în care s-a format. Chiar dacă omului i se ia tot ce se poate lua, nu i se poate lua libertatea interioară de a-și alege atitudinea sau modul de acțiune într-o situație dată și responsabilitatea asociată ei. Experiența libertății interioare nu este în contradicție cu cauzalitatea, așa cum o explică știința, ci o completare a ei: “Libertatea, corect înțeleasă, este împlinirea, de către persoană, a succesiunii ordonate (ordered sequence) a vieții sale” (ibidem, p. 46).

1.2.2.2. Abraham H. Maslow: Psihologia devenirii

Maslow propune un model al împlinirii, în versiunea actualizare, foarte aproape ca viziune de Rogers, Allport, Fromm, Adler. Motivația este cheia înțelegerii personalității, deoarece trebuințele, înnăscute sau învățate acționează ca propulsori ai comportamentului. Tendințele nucleului sunt de satisfacere a trebuințelor homeostatice (în această privință concepția lui este asemănătoare cu a psihanaliștilor) și de actualizare a potențialităților individului. Trebuințele evolutive sunt responsabile de dezvoltarea umană, cele mai importante în acest sens fiind cele de autoactualizare (Maslow, 1970, p. 21).

Dezvoltarea personalității este mai puțin abordată de Maslow, ca și raportul ereditate / mediu. Criteriile tipologice pentru periferia personalității sunt și ele legate de motivație: tipul de personalitate este dat de predominanța unui anumit tip de trebuințe. Persoana normală este animată de metamotivație – valori-B și este caracterizată prin funcționarea la nivelul cel mai înalt al potențialului său. Această funcționare este semnul sănătății psihice și nu criteriile discutate mai sus. Patologia psihică este dată de limitarea și distorsionarea satisfacerii acestor trebuințe de devenire (valori-B). Dacă definim persoana normală ca fiind adaptată, în termeni de dezvoltare plenară a capacităților sale, o facem prin raportare la un ideal – omul eupsihic – care, de fapt este omul natural și sănătos. În ultimă instanță, persoana normală este personalitatea matură, care se autoactualizează (Maslow, 1970, apud. Prelipceanu, Mihăilescu,Teodorescu, 2000, p. 57).

Caracteristici comune ale trebuințelor (Maslow, 1970, p. 19-33):

Individul funcționează ca un tot unitar și organizat: când îi este foame, percepțiile, memoria, gândurile, trăirile emoționale, modificările fiziologice sunt influențate de această stare de tensiune indusă de trebuința nesatisfăcută. În acel moment el se manifestă diferit față de alte momente. Activarea fiecărui motiv produce astfel de modificări sistemice.

Motivația (cauzele) unui comportament pot fi multiple.

Unele trebuințe sunt conștiente dar, sub ele, putem găsi alte trebuințe, neconștientizate. O analiză aprofundată a comportamentelor ne duce până la urmă la trebuințe fundamentale, dincolo de care nu se poate avansa cu analiza.

Indiferent dacă este vorba de comportamente preparatorii sau consumatorii, există o diferență între ceea ce individul crede, la nivel conștient, a fi mobilurile acțiunilor sale și ceea ce aceste mobiluri sunt de fapt.

Modalitățile concrete de satisfacere a aceleiași trebuințe (de afirmare, de exemplu) diferă de la o societate la alta, de la un individ la altul, dar trebuința este aceeași.

Satisfacerea unor trebuințe face loc altora, individul nefiind niciodată liber de tensiuni.

Motivația este complexă, continuă, fluctuantă. Trebuințele și motivele sunt interdependente. Este imposibil de făcut o listă atomistică a trebuințelor.

Nu toate comportamentele au ca scop satisfacerea unei trebuințe: spre deosebire de comportamentele de înfruntare, cele expresive nu au, la origine, o stare de tensiune (trebuință) care să orienteze și să propulseze comportamentul.

1.2.3. Abordarea cognitivistă. George Kelly: Teoria constructelor personale

Kelly a pornit în elaborarea teoriei sale de la modul în care individul recepționează și interpretează informațiile din lumea înconjurătoare și a ajuns la concluzia că el procedează într-un mod asemănător omului de știință: emițând ipoteze despre evenimente, verificându-le în practică, interpretând datele, asemeni unui “savant naiv”. El construiește astfel realitatea în plan mintal, într-un mod unic și personal, în funcție de rezonanța subiectivă a informațiilor: “Omul privește lumea prin niște … șabloane transparente pe care el le creează și apoi așteaptă ca realitatea… să fie conformă acesteia” (apud Schultz, 1986, p. 327). Asemeni unor ochelari de soare de culori diferite, șabloanele influențează viziunile individuale într-un sens sau altul. Fiecare vedem aceeași realitate prin lentile diferite.

Constructul este un mod personal de a percepe și de a interpreta evenimentele lumii înconjurătoare. Individul emite o ipoteză asupra modului în care constructul se va potrivi cu realitatea și apoi o verifică, acționând în concordanță cu ea, în situația respectivă. De-a lungul vieții noi formăm noi și noi constructe, cel puțin unul pentru fiecare situație nouă cu care suntem confruntați. Cu cât experiența noastră este mai vastă cu atât repertoriul de constructe este mai bogat.

Dacă se produc schimbări în mediul ambiant al persoanei, acestea vor determina reformulări ale constructelor, cele vechi coexistând și funcționând uneori alternativ cu cele noi. Nu există constructe fixe, definitive, pentru că nimic nu poate fi anticipat cu precizie, nici nu pot fi prevăzute toate eventualitățile. Suntem liberi să ne revizuim sau să ne înlocuim constructele, ele nu ne dictează în mod rigid conduita. Kelly numește acest fenomen constructivism alternativ. Schimbarea constructelor trebuie să se bazeze pe datele experienței. Teoria lui Kelly este organizată în forma unui postulat fundamental, cu 11 corolare:

Postulat fundamental: Procesele (psihice) ale unei persoane sunt canalizate psihologic de modul în care ea anticipează evenimentele.

Omul este, în esența sa, o ființă proactivă și nu reactivă. Principala sa modalitate de adaptare la mediu presupune nu simple răspunsuri la stimuli externi, ci investigare, construire de modele mintale ale realității, anticiparea de efecte ale unor acțiuni viitoare / posibile, experimentări în plan mintal. Așadar esența adaptării o constituie înțelegerea și anticiparea realităților înconjurătoare. Bannister, discipol al lui Kelly, spunea următoarele: “după Kelly, nici un om nu a reacționat vreodată la un ‘stimul’, ci reacționează la ceea ce interpretează el a fi un stimul. Dacă un om posedă constructul de ‘vas grecesc’, el poate să găsească unul așezat pe pământ. Dacă îi lipsește un astfel de construct, atunci ceea ce a găsit este ‘un vas’, dacă îi lipsește și acest construct, ceea ce a găsit este ‘o oală de lut’; dacă îi lipsește și acest din urmă construct, ceea ce a găsit este un simplu ’lucru’ (Bannister, 1973, p. 426).

Această diferență în interpretarea celor mai simple fapte explică de ce doi oameni aflați în același spațiu și în același timp nu sunt totuși în aceeași situație: fiecare dintre ei interpretează “stimulii” din realitate prin prisma sistemului propriu de constructe. Chiar dacă sistemul de constructe se schimbă în timp, aceste schimbări sunt limitate ca amplitudine, deoarece ele sunt organizate într-un sistem și vor canaliza procesele vor avea o configurație constantă. Noțiunea de construct este anticipativă deoarece persoana folosește constructele sale pentru a emite predicții asupra desfășurării evenimentelor, în diferite variante de acțiune anticipate mintal.

Postulatul fundamental este secondat de cele 11 corolare (Schultz, pp. 329-335):

Corolarul construcției: Persoana anticipează evenimentele, construind reproducerea lor (în plan mintal). Niciun eveniment nu se repetă identic, pentru că trăirea diferă de la un moment la altul (exemplu: aceeași înregistrare ascultată în momente diferite). Cu toate acestea, există similarități între evenimentele care se repetă și persoana se bazează pe ele pentru a emite predicții asupra modului în care se vor produce ele în viitor (teme recurente). Chiar dacă evenimentele viitoare nu sunt copii fidele ale celor trecute, există între ele un grad de asemănare care face posibilă anticiparea.

Corolarul individualității: Persoanele se deosebesc prin felul în care realizează construirea evenimentelor.Diferențele individuale se manifestă atât în perceperea cât și în interpretarea evenimentelor, deci constructele a două persoane despre același eveniment vor fi diferite, pentru că ele reflectă mai puțin realitatea obiectivă și mai degrabă interpretarea pe care fiecare persoană o suprapune evenimentului. Există totuși elemente comune în constructele mai multor persoane, oricât de individualizate ar fi aceste constructe. Atunci când indivizii au caracteristici comune (norme culturale și de grup, obiceiuri, valori), părțile comune ale constructelor sunt mai numeroase, cu toate acestea corolarul accentuează individualitatea, unicitatea constructelor personale (vezi și postulatul fundamental)

Corolarul organizării: Fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe cuprinzând relații între constructe. Organizarea acestui sistem poartă la rândul său amprenta individualității pentru că relațiile între constructe sunt văzute diferit de fiecare persoană. Chiar dacă doi oameni au constructe foarte asemănătoare, ele vor fi totuși diferite prin ordonarea lor în sistem. Prin aceasta Kelly afirmă organizarea ierarhică a sistemului, existența unor constructe subordonate și a altora supraordonate. Raporturile dintre constructe nu sunt rigide, un construct subordonat altui construct putând migra, în subordinea unui al treilea construct atunci când experiența invalidează prima construcție.

Corolarul dihotomiei: Sistemul de constructe al persoanei este compus dintr-un număr finit de constructe dihotomice. Principiul de organizare a cunoștințelor noastre despre ceva anume este unul binar: da / nu, bun / rău, aproape / departe ș.a.m.d. Toate constructele, în viziunea lui G. Kelly, sunt dihotomice, din cauza necesității de a anticipa ușor și corect evenimentele viitoare. Pentru definirea clară a evenimentului anticipat este suficient să-l delimităm de opusul său. De exemplu, dacă cineva este construit ca fiind “corect”, anticipăm că și în viitor se va comporta corect prin delimitarea de ceea ce înseamnă “incorect”.

Corolarul alegerii: Persoana alege pentru sine acea alternativă a constructului dihotomizat prin care ea anticipează maxima posibilitate de extensie și definire a sistemului său.Din cele două alternative ale dihotomiei, persoana o alege pe cea care “merge” mai bine, adică îl ajută să anticipeze mai bine. Totuși există o libertate de alegere limitată de o alternativă de fond, subsidiară (ex.: aventură-securitate). Întotdeauna alegerea este influențată de riscul perceput. Dacă alegerea unei alternative a constructului este percepută ca neriscantă, predicția va fi sigură în ceea ce privește rezultatul final, dar satisfacția este scăzută. Atunci când alegerea presupune un risc, este mai “aventuroasă”, rezultatul este incert, dar poate aduce o satisfacție mai mare. Alegerea sigură, bazată pe experiențe anterioare are o eficiență predictivă mai mare și întărește sistemul de constructe existent. Cea nesigură duce la extensia sistemului existent, prin introducerea de noi experiențe și evenimente. Alegerile se fac în funcție de valoarea lor predictivă și nu de ceea ce este mai bine pentru individ.

Corolarul categoriei (cuprinderii): Un construct este util pentru anticiparea unei serii finite de evenimente. Acest corolar se explică singur: prea puține constructe personale se potrivesc pentru toate situațiile. Exemplu (oferit de Kelly, ap. Schultz, p. 332): înalt / scund are un înțeles limitat, în funcție de ceea ce trebuie apreciat – un om, un bou, o clădire, dar nu poate fi folosită la descrierea unei pizza sau a climei. Unele constructe au o aplicabilitate largă, altele una îngustă (sferă de utilitate). Pentru a înțelege individul este important să aflăm ce exclude dintr-o anumită categorie și ce include în ea de fapt.

Corolarul experienței: Sistemul de constructe al persoanei variază după modul în care ea construiește reproducerea (mintală a) evenimentelor. Fiecare construct este asemeni unei ipoteze emise pe baza experienței anterioare pentru a preciza evenimentele viitoare. Ipoteza este verificată în funcție de cum o confirmă sau infirmă evenimentele reale. Procesul acesta se desfășoară permanent pentru că suntem confruntați mereu cu noi situații. Constructul care nu este un predictor valid este reformulat sau înlocuit, în lumina unei noi experiențe. Cu cât experiența individului este mai largă cu atât el își reconstruiește așteptările într-un mod mai nuanțat. Constructele de la 40 de ani diferă de cele de la 16 ani, prin învățare sistemul de constructe este continuu revizuit.

Corolarul modulării: Variația sistemului de constructe este limitată de permeabilitatea constructelor în a căror sferă de utilitate se află variantul. Un construct este permeabil atunci când permite pătrunderea de noi informații în sfera sa de utilitate, deci este deschis spre noi experiențe. Sistemul de constructe poate fi schimbat, modulat în funcție de experiențele noi, iar noile achiziții depind de permeabilitatea constructelor. Dacă acestea sunt impermeabile, învățarea nu este posibilă.

Corolarul fragmentării: O persoană poate folosi succesiv o varietate de subsisteme de constructe care sunt incompatibile din punct de vedere inferențial între ele. Această contradicție aparentă (cum pot exista incompatibilități între componentele unui sistem?) este rezultatul faptului că sistemul de constructe este în permanentă transformare, schimbare, în contact cu noile experiențe. Totuși, chiar dacă sistemul de constructe se schimbă nu este necesar ca noile constructe să derive din cele vechi, cele noi pot să nu fie compatibile cu ele. La un moment dat două constructe pot fi compatibile pentru ca ulterior ele să devină incompatibile atunci când situația se schimbă. Persoana poate tolera un număr de constructe subordonate contradictorii fără a simți nevoia să schimbe sistemul supraordonat de constructe.

Corolarul comunalității: În măsura în care o persoană folosește o construire a realității similară cu a celorlalți, procesele sale psihologice sunt similare cu ale altor persoane. Prin acest corolar, G. Kelly extinde teoria sa de la individ la relația interpersonală. Așa cum oamenii se deosebesc între ei prin diferențele între constructe, ei se aseamănă prin similaritatea constructelor. Exemplu: un grup mare de oameni care împărtășesc aceleași norme culturale, obiceiuri, idealuri. Anticipările și expectanțele lor vor fi similare și își vor construi experiențe asemănătoare. De aceea vor exista aspecte comune în modul în care se vor comporta, deși foarte multe din aspectele concrete ale vieții lor sunt diferite.

Corolarul socialității: În măsura în care o persoană construiește (modelează) procesele de construire ale altuia, ea poate juca un rol într-un proces social care implică cealaltă persoană. Faptul că membrii aceleași culturi tind să construiască evenimentele similar nu înseamnă că prin asta se stabilește de la sine o relație interpersonală constructivă. Pentru a se produce acest lucru este nevoie ca persoana să construiască constructele celuilalt, deci să-l înțeleagă cum gândește și cum anticipează evenimentele. De fapt suntem angajați în permanență în construirea constructelor celorlalți. Exemplu: circulând pe o șosea, viața noastră însăși depinde de modul în care construim anticipările și reacțiile celorlalți. Numai dacă putem anticipa cu o acuratețe acceptabilă reacțiile celorlalți ne putem adapta la ceilalți și comporta în concordanță cu așteptările lor.

Viziunea lui Kelly despre natura umană și despre personalitate:

Teoria constructelor personale a lui G. Kelly încearcă să aibă rigoarea unui sistem axiomatic-deductiv: toate inferențele derivă din postulatul fundamental și cele 11 corolare, prin care se încearcă explicarea modului în care prelucrează individul informația (gândire), cum anticipează, pe baza constructelor raționalizate, evenimentele viitoare și cum verifică în practică valoarea judecăților sale, ajustându-și permanent sistemul de constructe, în funcție de concordanță / neconcordanța ipotezelor astfel formulate cu faptele, evenimentele din realitate.

Spre deosebire de Festinger, pentru care reducerea tensiunii este irațională, Kelly vede aceste demersuri ca fiind de natură rațională (Maddi, 1976, pp. 155-158).

Fiind preocupat exclusiv de modul în care sistemul de constructe , ca structură de ordonare a experienței, generează adaptarea individului la mediul său, într-o manieră oarecum de tip “încercare și eroare”, Kelly nu a fost preocupat de dezvoltarea personalității și nici de periferia ei. În concepția lui, diferențele individuale se datorează experiențelor diferite și sistemelor de constructe diferite pe care aceste experiențe le-au generat.

Concepția lui despre personalitate este derivată din concepția asupra proceselor cognitive: personalitatea se formează în funcție de aceste procese, în ansamblul lor, și nu depinde de experiențele sexuale timpurii sau de formarea deprinderilor igienice. Evenimentele trecutului nu ne înrobesc pentru că interpretarea evenimentelor prezentului nu depinde de ele. Departe de a fi o configurație relativ stabilă de predispoziții comportamentale, așa cum este văzută personalitatea de către teoreticienii trăsăturilor, personalitatea, în concepția lui Kelly este o structură dinamică, în continuă schimbare și adaptare la o realitate mereu schimbătoare.

Teoria lui Kelly “răstoarnă” organizarea clasică a sistemului conceptual în psihologie și aceasta este una din limitele teoriei sale. Din sistemul său lipsesc, sau sunt definite dintr-o perspectivă intelectualistă, o serie de concepte fără de care înțelegerea ființei umane este dificilă, cum ar fi emoție, motiv, impuls etc.

Kelly a atestat următoarele (apud/ Bannister, 1973, pp. 427-428):

Emoția – “neliniștea (derivată din ) conștiința faptului că evenimentele cu care suntem confruntați se situează în afara zonei de oportunitate a sistemului nostru de constructe…. O putem considera drept conștiința (conștientizarea, n.n.) unei persoane care nu este complet capabilă să înțeleagă semnificația evenimentelor cu care se confruntă”. Am putea obiecta faptul că, în cazul persoanelor emotive, ele au o perfectă conștiință și înțelegere a situației în care se află, dar sunt incapabile să-și stăpânească reacția emoțională disproporționată față de solicitările situației.

Vinovăția – “este conștiința dislocării eului din structura esențială de conduită a individului. Constructele esențiale de conduită sunt acele constructe pe care le folosim pentru a ne conceptualiza pe noi înșine. Ele sunt dimensiunile cu care ne măsurăm și prin aceasta modul prin care încercăm să anticipăm propriul nostru comportament. Dacă descoperim că facem lucruri pe care nu le-am prevăzut pe baza genului de imagine pe care o avem despre noi înșine, atunci aceste constructe esențiale de conduită sunt infirmate și întreaga rețea de constructe prin care ne vedem pe noi înșine se află în pericol. Putem să devenim imprevizibili pentru noi înșine – o soartă atât de redutabilă încât în jurul ei s-au construit religii și sunt oameni care preferă să se sinucidă decât să-i facă față”.

Ostilitatea – “efortul continuu de a extrage dovezi justificative în sprijinul unui gen de predicție socială care a fost recunoscut odată ca un eșec… Dacă dovezile amenință constructele care comandă întregul nostru sistem, suntem incapabili să renunțăm la aceste constructe pentru că am investi prea mult în ele. Putem prefera să devenim ‘ostili’, adică să continuăm să ‘făurim’ dovezi mai degrabă decât să riscăm prăbușirea și haosul pentru dimensiunile esențiale ale imaginii noastre despre lume. Preferăm să ne agățăm de niște concepții eronate despre viață decât să ajungem în situația ca viața să nu mai aibă sens pentru noi” (Bannister, 1973, p. 428).

Nimeni nu este legat de o anumită cale de urmat, trasată în copilărie sau în alt stadiu al vieții. Nici un stadiu al dezvoltării nu este mai important decât altele. În fiecare moment suntem capabili să ne reformulăm constructele în funcție de experiență și să alegem o cale de urmat în acțiunile noastre. Ca ființă rațională, el este capabil să înțeleagă evenimentele în funcție de anticipările sale asupra valorii pe care o prezintă pentru el însuși și să acționeze în funcție de aceste anticipări. Umanitatea trăiește în viitor: viața noastră este ghidată de predicțiile pe care le facem asupra viitorului și de scopurile pe care alegerile noastre le vizează.

Inconștientul, instinctele nu sunt considerați factori determinanți ai vieții psihice. Kelly nu folosește nici termenii de trebuință, motiv, motivație. În concepția lui, nu avem nevoie de forțe energetice care să ne propulseze, pentru că însuși faptul că suntem vii, adică în permanentă mișcare (movere), ne motivează. “Suntem ‘livrați’ în lumea psihologică vii și combativi”. Omul este o ființă activă, independentă, responsabilă, personalitatea nu este rezultatul presiunilor mediului și nici ale pulsiunilor instinctuale.

Kelly nu s-a preocupat de problema ereditate / mediu și nici de rolul educației. El considera că rolul principal în modelarea personalității / formarea sistemului de constructe revine individului însuși și nu influențelor sociale / educative. Constructele se formează și se organizează în sisteme pe baza experienței directe a persoanei, în funcție de valoarea lor anticipativă. Importanța redusă acordată educației în această teorie se datorează accentuării rolului activ al individului în “construirea” propriei personalități și refuzului ideii de supunere pasivă la o modelare venită din exterior.

În problema unicitate – generalitate, Kelly explică asemănările și deosebirile dintre oameni prin corolarul comunalității și corolarul individualității: fiecare persoană are constructe comune cu alte persoane care evoluează în același mediu social și cultural, dar configurația de ansamblu a sistemului său de constructe este unică.

1.2.4. Abordarea comportamentalistă

1.2.4.1. Burrhus.F. Skinner: Condiționarea instrumentală

Spre deosebire de psihologii studiați până acum, Skinner consideră că „originile, cauzele comportamentului nu se află în structurile interne (psihologice, biologice) ale persoanei, ci în exterior”. „Ființa umană nu se comportă aleator, ea este, asemeni unei mașini, un sistem complex, care se comportă în mod logic. Persoana este produsul întăririlor trecute: comportamentele recompensate se vor repeta, cele nerecompensate sau pedepsite nu se vor repeta. Comportamentul uman este deci predeterminat, logic și controlabil” (Skinner, 1953, pp. 130-131).

Skinner nu a fost propriu-zis un teoretician al personalității pentru că nici nu admitea existența personalității, concept pe care îl socotea lipsit de evidență empirică. În scrierile sale, el folosea termenul de “organism” pentru a se referi la individul care învață comportamente. Singurul concept acceptabil, în viziunea lui teoretică, pentru a explica influența învățării asupra comportamentelor actuale, este cel de pattern comportamental. El recunoștea existența eredității, dar considera că învățarea are un rol major în determinarea comportamentelor noastre. Ca urmare, factorii sociali sunt mai importanți în funcționarea umană decât cei ereditari, care constituie numai premisa, fondul pe care se realizează învățarea (Ibidem, p. 133).

Deoarece comportamentele fundamentale sunt învățate în copilărie, se poate admite că aceasta este hotărâtoare, dar modificări comportamentale pot fi obținute la orice vârstă. Fiind modelați de experiență, patternurile noastre comportamentale sunt unice, așa cum unice sunt situațiile de viață prin care am trecut. Originea diferențelor interindividuale este situată în zona învățării (ceea ce susținea, în mod indirect și de pe o altă poziție, psihanaliza), dar învățarea nu este legată de rezolvarea unor conflicte de natură intrapsihică sau psihosocială. De altfel, Skinner a fost un critic aspru al curentului psihanalitic, deoarece considera că orientează cunoașterea într-o direcție total neștiințifică. Nu există o instanță internă, un Eu autonom, care să determine comportamentele noastre, nu există liber arbitru și nici libertate a individului în general, suntem în întregime controlați de forțe externe nu de forțe interne (Schultz, 1986, pp. 357-359).

În această privință, Skinner este la fel de ferm în afirmarea determinismului extern pe cât era Freud în afirmarea determinismului intern al acțiunilor umane. Omul este controlat prin tot ceea ce este produs social – obiectele din mediul ambiant, cultura și tehnologia, dar, la rândul său, este creator în societate și, prin aceasta controlează mediul său și pe ceilalți. Suntem produse ale culturii în care trăim și producem o cultură controlatoare. Schimbările pe care le producem sunt orientate înspre obținerea unor întăriri pozitive cât mai consistente . În procesul de participare la viața socială, de creare, în ultimă instanță, a culturii, comportamentul nostru se modifică în funcție de acele aspecte care au produs întăriri pozitive (Ibidem, p. 340).

1.2.4.2. Albert Bandura: Învățarea prin modelare – Abordarea comportamentalistă

Bandura a influențat mult dezvoltarea behaviorismului în SUA atât prin lucrările publicate cât și prin activitatea didactică. În concepția sa, tot ceea ce este comportament, normal sau anormal, este rezultatul învățării. Dar acesta este unicul punct comun cu teoria lui Skinner. El era de părere că învățarea trebuie studiată nu pe animale sau indivizi izolați, ci în condițiile reale în care are loc și anume în interacțiunea cu ceilalți. Experimentele în afara acestui context social sunt nerelevante pentru viața reală.

Întărirea are un rol important în învățare (în achiziția, menținerea și schimbarea comportamentelor) deoarece modificarea comportamentului este influențată de consecințele lui, dar în viziunea lui Bandura nu este necesar ca ea să fie direct trăită de subiect. O mare parte din învățare este rezultatul întăririi directe, dar există multe comportamente achiziționate în absența unei întăriri directe. Această formă de învățare observațională este mai răspândită decât cea prin condiționare operațională. Omul învață observând comportamentul celorlalți și consecințele sale, caz în care întărirea este substituită (vicariantă). Aici începe originalitatea behaviorismului lui Bandura.

Pentru Bandura învățarea este socială în esența ei, el nu neagă rolul întăririi directe, ci absolutizarea ei. Comportamentele se pot schimba prin întărire directă, dar procedeul este ineficient, consumând prea mult timp și eforturi. Condiționarea operantă presupune un șir de încercări și erori până la găsirea unei secvențe de acțiuni “bune”, care sunt întărite prin efectul lor. La formarea unor deprinderi, de exemplu aceea de a înota sau de a conduce autovehiculul, condiționarea operantă este chiar periculoasă, greșelile putând omorî subiectul înainte de a-l învăța ce are de făcut (Schultz,1986, p. 380-381).

Modelajul comportamentului propriu după al altora (imitare) este mai eficientă: există o multitudine de achiziții comportamentale majore, dintre care învățarea limbajului este cea mai ilustrativă, care ar fi imposibil de învățat prin condiționare operantă. Modelajul este observarea comportamentului altora și apoi imitarea lui; el face posibilă achiziționarea de comportamente noi, întărirea sau slăbirea unora deja existente.

Experimentul clasic al lui Bandura este cel cu păpușa Bobo: în fața unor copii preșcolari, un adult (modelul) lovește păpușa și strigă la ea cu multă violență. Lăsați singuri cu păpușa, copiii imită comportamentul modelului, ceea ce la copii din lotul de control, unde scena nu fusese prezentată, nu se întâmplă. Indiferent dacă modelul a fost prezentat pe viu, la televizor, sau într-un film de desen animat, intensitatea comportamentului agresiv este aceeași. În toate 3 cazurile, efectul modelului este de provoca același tip de comportament (Bandura e.a., 1963, pp. 138-140).

Studii ulterioare ale lui Bandura au arătat că părinții copiilor inhibați sunt și ei inhibați, iar ai copiilor agresivi sunt agresivi, și că forme de comportament existente dar inhibate, se pot manifesta sub influența unor modele (mai ales de natură agresivă). Fenomenul de dezinhibiție este provocat de slăbirea inhibiției sub influența modelului agresiv (de exemplu o persoană, în mulțime, săvârșește acte pe care de una singură nu le-ar face).

Alte experimente au demonstrat că influența modelului se exercită nu numai asupra comportamentului observabil, ci și asupra răspunsurilor perceptuale la un obiect / stimul. Deci modelajul influențează nu numai răspunsul, ci și recepționarea stimulilor, modul în care percepem lumea înconjurătoare.

O mare parte din repertoriul comportamental este învățat prin imitare și nu prin condiționare operantă. Societatea oferă o multitudine de modele comportamentale care ne ghidează învățarea, de la achiziția limbajului, a deprinderilor motrice, până la concepția de viață. Individul deviant de la normele culturale și-a achiziționat comportamente la fel ca toți ceilalți, dar modelele au fost altele / deviante. Bandura s-a ridicat împotriva violenței promovate mai ales prin TV, chiar și în filmele de desene animate pentru copii mici, susținând că ele sunt, în bună măsură, cauza delincvenței ridicate din societate și a demonstrat, prin experimentele sale, cât de mare este influența acestor modele negative.

Influența modelului:

Nu toate modelele au aceeași putere de influență, importanța lor modelatoare depinzând de 3 factori principali: caracteristicile modelului, caracteristicile subiectului observator și întărirea pe care o produce rezultatul comportamentului.

Caracteristicile modelului: Suntem influențați mai degrabă de comportamentul persoanelor similare nouă, decât de al celor care se deosebesc foarte mult de noi, de modelele vii, decât de cele animate. Influența depinde de sexul și vârsta modelului relativ la cele ale subiectului (în sensul similarității pentru sex și al diferenței pentru vârstă, deși nu în toate cazurile). Cu cât statutul și prestigiul modelului sunt mai importante, cu atât au o influență mai puternică (de exemplu trecătorii trec strada pe roșu, dacă modelul care manifestă acest comportament este bine îmbrăcat și nu-l urmează, dacă același model este prost îmbrăcat). Tipul de comportament manifestat de model influențează diferit imitația, în sensul că cel simplu este imitat mai ușor decât cel complex, cel agresiv mai repede decât cel non-agresiv, mai ales în cazul copiilor.

Caracteristicile observatorului influențează, la rândul lor, eficiența modelajului: sunt mai influențabili indivizii cu o autovalorizare scăzută, decât cei cu o stimă de sine și încredere în sine mai mare. De asemenea cei care au fost răsplătiți (întărire) în trecut pentru că au imitat comportamentele altora sunt mai susceptibili la influența modelului.

Consecințele (întăritoare) ale comportamentului afectează modelajul comportamentului într-o măsură chiar mai mare decât a celor doi factori enumerați mai sus. De exemplu chiar dacă subiectul este influențabil și modelul are autoritate, fără anticiparea unor consecințe convenabile (recompensă), comportamentul va fi mai puțin frecvent și puterea influenței modelului va scădea (Schultz, 1896, pp. 383-384).

Procesul învățării observaționale:

În afara factorilor de influență în procesul învățării, Bandura a studiat procesele psihice interne și externe, implicate în orice act de învățare observațională, și le-a grupat în 4 categorii: procese atenționale, procese de stocare, procese de reproducere motorie și procese motivaționale / legate de întărire. În fiecare dintre aceste procese sunt implicați atât factori subiectivi: aptitudinile, competențele și structurile cognitive, nivelul de activare, preconcepțiile cognitive, preferințele învățate, inclusiv cele pentru anumite recompense, înclinația spre compararea socială, autorecompensele, cât și factori obiectivi, cum sunt organizarea cognitivă a conținuturilor propuse spre învățare, natura evenimentelor modelate, ghidarea reprezentațională, recompensele externe, recompensele vicariante, ajustarea corectivă, repetarea (Bandura e.a., 1963, pp. 142).

Fig. 3. Procesele implicate în învățarea observațională (Sursa: Bandura, 2003, p. 139)

Procesele atenției sunt importante datorită funcției lor selective în recepționarea informației. Subiectul nu poate reproduce un comportament dacă nu și-a fixat atenția asupra lui. Atenția favorizează formarea unei imagini perceptive clare, care să-i furnizeze informații suficiente pentru a putea reproduce comportamentul. Factorii amintiți anterior (caracteristicile modelului, ale subiectului, consecințele comportamentului) influențează gradul concentrării atenției; orice set de caracteristici care fac modelul mai atractiv cresc probabilitatea focalizării atenției asupra lui și a reproducerii ulterioare a comportamentului. Vedetele care apar la televiziune, stelele de cinema sunt modele atât de puternice încât spectatorul este atent la ce fac și ce zic în absența oricărei întăriri (Schultz, 1986, p. 385).

Procesele de retenție. Dacă subiectul nu imită comportamentul imediat după perceperea lui, reluarea ulterioară, la un interval oarecare de timp, necesită stocarea unei cantități suficiente de informație relevantă pentru o reproducere fidelă. Stocarea de informație presupune codificarea și reprezentarea simbolică a ceea ce a fost perceput. Spre deosebire de Skinner, Bandura admite că procesele cognitive intervin în dezvoltarea și modificarea comportamentului, deci accentul nu se mai pune pe aspectele exterioare, observabile ale comportamentului, ci pe comportament în întregul său, cu componente interne (procesele cognitive și motivaționale) și externe (răspunsul).

Conceptele propuse de Bandura: reprezentări imagistice și verbale explică formarea unor imagini mentale, ușor de evocat, despre ceea ce a fost perceput (ibidem, pp. 385-386):

Reprezentările imagistice conțin elementele perceptive relevante care permit actualizarea unor imagini percepute anterior în absența obiectului stimulat.

Reprezentările verbale constau în codificarea verbală a ceea ce a fost perceput (echivalentul “interpretării” din fazele procesului perceptiv); în timpul observării, subiectul își descrie verbal, în gând, ce face modelul, conferind semnificație comportamentului observat. Prin acest proces de codificare verbală el raportează experiența prezentă la niște cadre de cunoaștere mai largi, existente deja în mintea sa. Aceste codificări verbale vor putea fi ulterior repetate (în gând) fără vreo manifestare exterioară, servind ca indici de coordonare a comportamentului atunci când va surveni imitarea propriu-zisă

Procesele de reproducere sunt implicate în mod indisolubil în învățarea observațională. Chiar dacă persoana a recepționat clar comportamentul, și-a format reprezentări imagistice și verbale pe care le repetă în gând, reproducerea propriu-zisă a comportamentului va fi la început greoaie și stângace. Realizarea efectivă a reproducerii este necesară pentru corijarea imperfecțiunilor comportamentului, numai repetiția internă a reprezentărilor fiind insuficientă.

Procese de stimulare și motivare Chiar dacă am observat cu atenție comportamentul-model, ne-am format reprezentări adecvate, nu-l vom reproduce dacă nu avem motivație sau dacă nu suntem stimulați să o facem. Stimularea face mai eficientă învățarea observațională, influențând atât rezultatul, cât și procesele cognitive care intervin în învățare. Anticiparea consecințelor comportamentului constituie o sursă motivațională care influențează atenția, stocarea și reproducerea. Această anticipare se face pe baza observării consecințelor comportamentului modelului, deci este vorba de o întărire prin substituție / vicariantă (subiectul vede cum a acționat întărirea asupra modelului). Deși întărirea favorizează învățarea, ea nu este neapărat necesară. Mai există și alți factori care acționează favorizând învățarea, ca de exemplu relevanța aspectelor perceptive ale modelului. Copii imită ceea ce văd la TV fără să anticipeze întărirea. Întărirea poate fi trăită substituit, poate fi administrată de ceilalți sau de propriul Eu.

Stadiile ontogenetice ale modelajului:

În concepția lui Bandura modelajul se dezvoltă în timp, parcurgând stadii legate de vârstă și maturarea sistemului nervos central. În prima copilărie (pruncie) modelajul se limitează la imitarea imediată. Capacitățile cognitive insuficient dezvoltate (reprezentări imagistice și verbale în special) fac să fie necesare un număr de repetări înainte ca un copil să poată reproduce comportamentul. În stadiul senzori-motor repertoriul de comportamente este limitat și, abia după vârsta de 2 ani, copilul este capabil să reproducă comportamentul la câtva timp după ce l-a văzut.

Tipul de întărire se schimbă și el de-a lungul anilor: la vârste mici sunt eficiente recompensele fizice imediate (hrană, pedeapsă, afecțiune), iar ulterior el vor fi asociate cu semne ale aprobării sau dezaprobării, acordate de modele importante (părinți, alți adulți semnificativi din mediul apropiat al copilului). Repetarea acestor asocieri va conferi putere de recompensă / pedeapsă aprobării, respectiv dezaprobării sociale, care vor deveni stimulente ale comportamentului.

La stadii mai avansate de dezvoltare, comportamentele ideale sunt internalizate – modelele oferite de părinți, cât și recompensele / pedepsele asociate lor vor fi administrate de către Eu. Standardele personale vor fi în concordanță cu cele care au fost întărite de părinți. Astfel, la vârsta adultă, comportamentele și atitudinile stabile și durabile care compun personalitatea noastră sunt rezultatul învățării realizate de-a lungul stadiilor de dezvoltare (Schultz, 1986, p. 390).

Implicarea Eului în învățare:

Problema Eului (Self) în concepția lui Bandura constituie, pe lângă importanța proceselor cognitive și reglatorii, esența diferențierii teoriei sale de a celorlalți behavioriști. Eul este definit ca “set de subfuncții legate de perceperea, evaluarea și reglarea comportamentului” sau “structuri cognitive care furnizează mecanisme de referință”. Așadar Eul nu este o entitate internă autonomă, ci o configurație de structuri și procese cognitive legate de percepție și gândire. Două aspecte ale Eului sunt implicate direct în învățare: auto-întărirea și eficacitatea de sine.

Autoîntărirea (Self reinforcement) este legată de funcționarea Eului. În raport cu standardele proprii, create în ontogeneză, Eul administrează recompensele și pedepsele în funcție de rezultatele comportamentelor, sub forma unor sentimente de satisfacție și mândrie / rușine și vinovăție. O bună parte din comportament este reglată prin autoîntărire și prin întăriri externe.

Standardele inițiale (externe) sunt preluate (internalizate) de la modelele de referință ale copilului – părinți, profesori, frați mai mari, eroi literari – sub forma unui stil de comportament care, ulterior, va fi modificat prin autoevaluări și autoîntăriri succesive.

Comportamentele noastre nu sunt controlate prin întăriri externe, așa cum susținea Skinner. Noi înșine ne fixăm standarde interne în funcție de care ne evaluăm comportamentele în mod constant și ne administrăm întăriri.

Comportamentul este raportat în permanență la un astfel de standard intern – dacă acesta este atins survine sentimentul de satisfacție urmat de ridicarea standardului, iar dacă rezultatul este o nereușită, standardul este coborât până la un nivel a cărui atingere să producă satisfacție, deci autoîntărire.

Comportamentele trecute (și rezultatele lor) constituie astfel standarde de referință pentru comportamente viitoare, dar pot constitui totodată și stimulente (întăriri) pentru comportamentele viitoare (Schultz, 1986, pp. 387-388).

Eficacitatea de sine (self efficacy) se referă la sentimentul de autovalorizare și stimă de sine legate de adecvarea în confruntarea cu solicitările vieții. Bandura definește eficacitatea de sine drept “credința individului în capacitatea lui de a organiza și executa linia de conduită necesară pentru a produce rezultatele dorite” (Bandura, 2003, p. 12). Eficacitatea de sine este privită ca o capacitate de a provoca și de a controla evenimentele din viața noastră.

Există o eficacitate de sine generală, ca ansamblu al credințelor despre capacitate de a controla în general evenimentele și de a face față situațiilor, dar există și segmente particulare ale eficacității de sine, referitoare la diferite aspecte ale vieții. Indivizii au tendința de a persevera în activități pentru care au aptitudini și, în bună măsura eficacitatea lor generală de sine se bazează pe rezultatele obținute în aceste activități. Menținerea unor standarde personale, ca urmare a reușitelor, întărește sentimentul de eficacitate în timp ce nereușita, urmată de diminuarea standardelor provoacă slăbirea lui.

Adoptarea unor standarde nerealist de înalte de performanță, după modelul unor personaje sau persoane extrem de eficiente, are drept consecințe, adeseori nereușite repetate. Nereușitele sunt urmate de autopedepsire: depresie, descurajare, devalorizare de sine. Aceste sentimente negative autoadministrate vor determina ulterior comportamente nedorite: alcoolism, resemnare, refugiu în boală (Schultz, 1986, p. 388).

Un nivel de eficacitate de sine scăzut este trăit prin sentimente de neputință, de incapacitatea de a influența / controla evenimentele, incapacitate de mobilizare energetică în fața obstacolelor, apatie și resemnare. Nivelul ridicat al eficacității de sine se manifestă prin încredere și mobilizare în fața obstacolelor. În psihoterapie, cu cât demersul terapeutic este mai eficient (mai ales în cazuri de tulburări emoționale), cu atât se va îmbunătăți sentimentul eficacității de sine. În viața reală, întărirea eficacității rezultă din succes (consecința firească a comportamentului), pe câtă vreme terapia trebuie să creeze oarecum artificial situații de succes (Bandura, 2003, pp. 37-38).

Concepte înrudite cu eficacitatea de sine

Autoevaluarea este analizată de mulți autori în termeni de concept de sine (C. Rogers), cu semnificația ansamblu de atribute autoasumate ca rezultat al experienței directe și al evaluărilor formulate de alter-i semnificativi. Fiind o noțiune compozită, conceptul de sine include Eul autoperceput, Eul real, Eul ideal . Conceptul de sine exprimă mai degrabă atitudinile individului față de sine însuși, dar nu are o valoare explicativă prea mare în cazul predicției comportamentului uman. Cercetările bazate pe conceptul de sine nu au reușit să explice varianța comportamentelor individuale, în aceeași situație, în cazul unor concepte de sine asemănătoare (Bandura, 2003, pp. 23-24).

Stima de sine este și ea diferită de eficacitatea de sine: stima de sine constituie o valorizare globală a propriei personalități, în timp de eficacitatea de sine constituie o evaluare a aptitudinilor și competențelor specifice unui anumit tip de cerințe. O persoană poate avea un nivel ridicat al stimei de sine, chiar dacă eficacitatea de sine într-un domeniu dat (de exemplu muzică, sport, calculatoare) este scăzută. Invers, persoane cu o eficacitate de sine ridicată într-un anumit domeniu poate să aibă un nivel redus al stimei de sine.

Evaluarea eficacității de sine se bazează pe patru surse de informare (Schultz, 1986, pp. 389-390):

Performanțele realizate în trecut sunt o măsură obiectivă a abilităților și competențelor noastre; dacă ele constituie succese / reușite – vor întări sentimentul de eficiență, iar dacă sunt eșecuri / nereușite îl vor slăbi.

Experiențele substituite (vederea altor persoane care realizează succese prin comportamentul lor) pot constitui o sursă a eficacității de sine dacă respectivele persoane sunt evaluate ca similare nouă în abilități și competențe (dacă poate X, pot și eu). Pe lângă influența pe care o au asupra nivelului eficacității de sine, comportamentele semenilor noștri sunt totodată demonstrații practice ale eficacității unor strategii în rezolvarea problemelor concrete.

Persuasiunea verbală – constă în întărirea sentimentului de eficiență prin inculcarea convingerii că subiectul posedă abilitățile și însușirile necesare pentru a realiza ceea ce dorește să realizeze. Persuasiunea este sursa cea mai frecventă a eficacității de sine: părinții, profesorii, spun mereu copilului: “tu poți face asta”. Pentru a-și atinge scopul de creștere a sentimentului de eficacitate de sine, persuasiunea trebuie să fie cât de cât realistă.

Stimularea fiziologică în situații de stres este o informație despre abilitatea noastră în confruntarea cu situația: avem înclinația de a ne aștepta la succes atunci când nu survin stimulări fiziologice negative – agitație viscerală, tensiune. În activitățile care implică vigoare, forță fizică, durerea și oboseala sunt percepute ca semne ale incapacității de a face față situației.

Modificarea comportamentului prin modelare:

Dacă principiile învățării observaționale sunt valabile pentru învățarea inițială a comportamentului, modificarea lui se supune aceluiași mecanism. Bandura nu credea că sursa comportamentelor nedorite este existența unor conflicte inconștiente, care trebuiesc descoperite și rezolvate. Prin prisma teoriei învățării sociale, sarcina de a modifica aspectele indezirabile ale comportamentului constă în a reduce influența modelelor care au produs respectivele comportamente.

Dacă Skinner era de părere că cine (factor extern) controlează întărirea, controlează comportamentul (control prin efectele comportamentului), Bandura considera că putem controla comportamentul prin intermediul modelului (factor extern, de asemenea), în esență că tratamentul tulburării constă în tratarea simptomelor (control prin modelul comportamentului). El a încercat să trateze diferite simptome nevrotice, în special fobiile, prin metoda modelării: subiectului îi erau oferite modele comportamentale pe viu, în proiecții de film sau video, în care persoane similare lui ca vârstă și sex, realizau comportamente de apropiere progresivă de obiectul fobiei (de exemplu un șarpe). Experimentele, devenite clasice, de tratare a fobiei de șerpi, au fost realizate în mai multe variante (Schultz, 1986, p. 383).

Fobia de șerpi – experimentul, realizat cu copii, adolescenți și adulți, implica vizionarea unui film în care, persoane similare subiecților ca sex și vârstă, se jucau la început cu șerpi de plastic, apoi cu unii adevărați și în cele din urmă îi lăsau să se miște pe corpul lor. Subiecții puteau opri filmul când scena era percepută ca amenințătoare și să-l deruleze până la scena cea mai puțin amenințătoare. Prin repetare, filmul era oprit din ce în ce mai târziu, până la încheierea experimentului, când subiecții puteau viziona întregul film fără a mai trăi afecte negative.

Într-un alt experiment, realizat pe adulți, subiecții observau mai întâi manevrele modelului cu șerpi dintr-o cameră de observare, apoi pătrundeau și ei acolo și observau mai de aproape, apoi, prin participare direcționată, atingeau mai întâi șarpele, cu mănuși pe mâini, la mijlocul corpului în timp ce modelul îi ținea capul și coada; în faza finală, fără mănuși, subiectul atingea tot mai multe porțiuni din corpul șarpelui (ibidem, p. 390-391).

Folosirea filmelor în terapie este deosebit de avantajoasă deoarece pot fi văzute în ansamblul lor comportamentele complexe, se pot relua fazele pentru simptomul vizat, sunt mai ieftine, pot fi folosite de mai mulți terapeuți pentru tratarea individuală sau în grup.

Influența eficacității de sine. În tratamentul fobiilor, această componentă cognitivă contribuie la schimbarea sentimentelor și atitudinilor, influențând direct performanța: subiectul devine, progresiv, mai capabil să interacționeze cu obiectul care inițial îi produsese frica. Ea a fost măsurată ulterior de o serie de experimente în care subiecții învățau comportamentul prin modelaj simplu, modelaj participativ (învățare direcționată) și fără modelaj. În primele două situații eficacitatea de sine a crescut, în timp ce în a treia variațiile au fost întâmplătoare (ibidem).

CAPITOLUL 2. INFLUENȚA PREOCUPĂRILOR SPIRITUALE ASUPRA DEZVOLTĂREII PERSOANALE

2.1. Accepțiuni ale conceptului de spiritualitate în perioada contemporană

Potrivit lui Snyder, spiritualitatea reprezintă preocuparea pentru sacru, unde acesta este redat la rândul său ca reprezentând diversitatea, diferența de obișnuit, de ordinar, dar care este în măsură de a fi venerat.

Aceasta reprezintă identificarea unei caracteristici mai presus de existența umană, dar în continuarea omenirii și care este prezentă la toate ființele umane. Totodată, spiritualitatea corespunde cu referirea la valorile umane cele mai înalte: adevăr, iubire și altruism (Evdokimov, 2006, p. 22).

Fizica cuantică și științele de avangardă sunt cele care aduc o lumină cu totul nouă asupra spiritualității și asupra împortanței cruciale pe care o deține. Modul în care este redată realitatea și conștiința umană pare să se schimbe radical datorită noilor descoperiri, care de fapt vin să confirme adevăruri perene despre univers și despre viață.

În acest moment, se poate spune, bazându-ne pe date empirice, că spiritualitate are beneficii pe ordin psihologic atestate.

În timp ce spiritualitatea ar părea că produce efecte intrapersonale pozitive, probabil că cel mai mare impact îl are asupra relațiilor interpersonale ale individului. Deoarece oamenii smeriți nu caută dominanță socială, ei sunt mult mai deschiși în a învăța de la alții și în a-i complimenta pentru reușitele lor (Exline, 2008). Dacă această spiritualitate teoretizată îi ajută pe oameni să înlăture interesul de sine, atunci ar trebui să fie asociată cu niveluri ridicate ale unor dimensiuni ca și iertarea, pocăința sau compasiunea. Spiritualitatea s-a dovedit deja ca fiind o prerechizită importantă pentru multe modele ale iertării (Emmons, 1999; Enright, 2001; Sandage, 1997; Worthington, 2006). După cum s-a precizat anterior, persoanele smerite sunt capabile să-și recunoască greșelile și imperecțiunile. Aceștia înțeleg că nu sunt decât părți din întreg, așa că nu resimt aceleași preocupări egocentrice ca și cei mândri. În mijlocul unui conflict interpersonal, înclinația persoanei smerite de a-și recunoaște neajunsurile devine în special benefică în cadrul sporirii căutării și oferirii iertării (Means, Wilson, Sturm, & Biron, 1990; Sandage, Worthington, Hight, & Berry, 2000). Așadar, mai degrabă decât să insiste în a-și apăra sinele și a risca o ceartă rezultată în urma a două ego-uri îngâmfate, smeriții își acceptă partea de responsabilitate declanșatoare de conflict și se străduiesc să învețe din ea pentru a-și îndrepta greșelile. Atunci când iartă un ofensator, cei ce demonstrează trăsătura spiritualității își înțeleg propria predilecție spre a face rău, iar asta le diminuează percepția inechității, văzându-se pe ei ca fiind mai puțin inocenți, și pe ofensatori ca fiind mai puțin ticăloși (Exline, Worthington, Hill, & McCullough,2003). În contrast, persoanele narcisiste sunt preocupațe cu promovarea și protejarea propriilor interese, ceea ce îi împiedică de la a căuta sau oferi iertare (Sandage et al., 2000). Baumeister și Exline (1999) au sugerat că oamenii au nevoie de afiliere și de relații interumane; în mod cert, o atitudine smerită ar face mai probabile relațiile interpersonale sănătoase și vibrante.

Spiritualitatea pare să ofere beneficii nu doar în cazul relațiilor apropiate,familiale, ci de asemnea poate consolida și susține alte tipuri de relații, precum cele de la locul de munca, în organizațiile sociale și în rolurile de conducere. Multe acțiuni sociale problematice implică eșecuri în auto-control, totuși trasătura de a fi umil ar include o rată destul de ridicată și eficace a auto-controlului (Baumeister & Exline, 1999). Oamenii mândrii sunt centrați pe sine; sunt mai puțin susceptibili la a contribui la bunăstarea grupului sau a organizației, sau să fie dispuși să renunțe pe binele altora. Persoanele umile sunt mai centrate pe ceilalți, astfel mai informate de nevoile lor și atrase într-un mod natural pentru a răspunde pozitiv în satisfacerea acelor nevoi (Kunz, 2002). Nu iși vor impune așistența, dar o vor face usor acceșibilă. Într-un cadru de muncă, spiritualitatea este evidențiată de o dorintă de învătare, de raspuns pozitiv la un feedback negativ, de ascultare a celorlalți,nu doar recunoscând preocupările lor ci de asemenea recunoscând și respectând ideile lor bune (Reave, 2005). Majoritatea religilor lumii recunosc spiritualitatea ca fiind o virtute, incercând să încurajeze adepții ei să renunțe la ambiții egoiste, conșiderând nevoile celorlați înaintea nevoilor personale.(Sandage & Wiens, 2001). Într-un mod ideal, acest altruism și centrare pe ceilalți ar crește beneficile comunității respectivei instituții și de asemenea ar crește atracția pentru cei din afara instituției.

O zonă de interes particulară unde spiritualitatea pare să îndeplinească un rol important este în conșiliere și psihoterapie (Jennings, Sovereign, Bottorff, Mussell, & Vye, 2005; Means et al., 1990; Zausner, 2003). Spiritualitatea nu doar poate fi angajată ca și intervenție în consiliere pentru a promova iertarea și îmbunătații relațiile interpersonale, ci de asemenea ar trebui să fie o parte a antrenamentului etic pentru terapeuți și consilieri (Jennings et al., 2005). Important, într-un mod particular, este că spiritualitatea sublinează importanța întelegerii și acceptării proprilor limite.

Această calitate poate menține ajutătorul profesional orientat către învățare și creștere, în opoziție cu dezvoltarea unei aroganțe profesionale nesănătoase. De asemenea spiritualitatea îi ajută în restricționarea implicării eului și subiectivității (Zausner, 2003). Când consilierii oferă intuiții terapeutice sau angajează intervenții de consiliere, ar fi de mare ajutor dacă ar face asta cu smerenie, permițind consiliaților să ințeleagă rolul alegerilor personale în acceptarea sau refuzul așistenței oferite.

În concluzie, consider că deși această analiză a literaturii din domeniu e departe de a avea pretenția exhaustivității, se pot desprinde din cadrul ei informațiile definitorii legate de abordarea conceptului de spiritualitate în cadrul diverselor religii – cu accent pe creștinism, unde se descoperă ca element esențial – precum și în cadrul psihologiei ultimelor decenii, care ne oferă o viziune complexă asupra conceptului, în special prin multitudinea de implicații asupra funcționării umane optime, implicații relevate de studii empirice sau doar sugerate la nivel de ipoteze.

Studiul spiritualității reprezintă un demers care merită dezvoltat și aprofundat ulterior, deoarece are potențialul de a spori înțelegerea acestui concept, de a evidenția modul în care trăsăturile de personalitate relaționează cu interesul pentru spiritualitate și de a descifra aspecte care țin de copingul celor care dețin această virtute, în special cel al persoanelor religioase (Ibidem, p. 25).

2.2. Relația dintre smerenie și interesul pentru preocupări spirituale

Din perspectiva religioasă, smerenia este un construct complex care îndeplinește o funcție importantă in raportul omului cu divinitatea, semenii și sinele, în multe dintre marile religii ale lumii . Unele abordări religioase plasează smerenia în contrast cu câteva definiții din dicționare (Oxford English Dictionary, Webster’s New World Dictionary) care o portretizează ca o slăbiciune, stare de umilința, opinie scazută despre propria importanță, însă altele sugerează o concordanță cu conceptualizările dicționarelor amintite mai sus. (“the quality of having a modest or low view of one’s importance”,” the quality or state of being humble”) (Tangney, 2000, p. 76).

Smerenia din perspectivă creștină se manifestă pe mai multe dimenșiuni interconectate amintite la început , și anume: în raport cu divinitatea, semenii și sinele.

În raport cu divinitatea smerenia implică recunoașterea Dumnezeului infinit, care întrece rațiunea și provoacă o conștientizarea limitelor umane, producând o atitudine de dependență și încredere totală a creaturii în Creator. Într-o asemenea șituație, smerenia este un răspuns natural, potrivit și are ca și funcție importantă conectarea omului cu credința în divinitate (Sandage & Wiens, 2001, p. 121).

În relație cu ceilalți, smerenia din perspectivă creștină implică adoptarea unei posturi relaționale umile, renunțând la motivele care decurg dintr-un șimț al superiorității față de ceilalți și dintr-o ambiție egoistă, ținând seama de nevoile celorlalți înaintea nevoilor personale. Această manifestare a smereniei are ca funcție importantă promovarea unui spirit al unității în cadrul comunității (Sandage & Wiens, 2001, p. 123).

Din perspectivă creștină valoarea unui credincios este dată de cel puțin 3 lucruri: a.creație(credinciosul este creția lui Dumnezeu); b. răscumpărare(credinciosul este răscumpărat prin jerfa Mântuitorului Hristos) și c. locul în Biserică(implicarea credinciosului în cadrul Bisericii). Această valoare dată de Dumnezeu credinciosului este în contrast cu o smerenie care să cuprindă trăsături precum auto-retrogradarea, subaprecierea și stima de sine scazută care să se manifeste într-o gândire de genul “Eu nu sunt capabil”, ci în relație cu sinele smerenia constă într-un echilibru între valoarea pe care Dumnezeu o dă credinciosului și valoarea auto-percepută (Wong,2003, p.54).

În mod fundamental smerenia din perspectivă creștină are ca definiție ultimă pilda Mântuitorului Hristos, după cum Sfântul Apostol Pavel scrie filipenilor în epistola sa: “ El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”(Epistola lui Pavel către Filipeni capitolul 2 vesetul 6,7) Termenul, provenit din greacă, folosit pentru sintagma “s-a dezbrăcat pe Sine” este “kenoza” care sugerează o “golire de sine”. Cu alte cuvinte Mântuitorul Hristos renunță la prerogativele divine și Iși asumă prerogative umane ca să îi slujească pe oameni și să îi poată mântui. Deci din perspectivă creștină smerenia nu este o slăbiciune, ci o virtute care motivează la acțiune, care potențează capacitatea credinciosului de a sluji celorlalti.

În revizuirea și critica unei literaturi psihologice deja existente pe această temă, Tangney ( 2002, p.71), a indentificat o serie de trăsături cheie ale smereniei : un sens acurat al abilitațiilor și propriilor realizări, abilitatea de a-și recunoaște propriile greșeli, imperfecțiuni, lacune în cunoștiințe și limitări (adesea cu referire la Puterea Superioară) , deschidere spre noi ideei , informații contradictorii și sfaturi, abilitatea de a-și păstra propriile competențe în perspectivă de viitor, abilitatea "uitării de sine", precum și aprecierea valorii tuturor lucrurilor Termenul SMERENIE poate avea diferite asociații negative. O persoană smerită ar putea fi privită ca fiind slabă și pasivă, având ochii plecați , lipsindu-i încrederea și respectul de sine. Alții ar putea asocia smerenia cu umilința, determinând imagini ale rușinii , jenei și dezgustului în raport cu sinele. De fapt unii indivizi smeriți pot avea opinii chiar pozitive despre sine ( Exline& Geyer, in press ) în cazul în care aceștia își bazează sentimentul lor de valoare pe valoarea lor intrinsecă (J.D. Brown , 1993) , pe propriile calitați , pe compasiunea față de sine (Neff,2003, in press) , pe relația lor cu alte persoane sau legatura cu o Putere Superioară.

Persoanele smerite nu vor distorsiona voit informația cu scopul de a-și apara , repara sau verifica propria imagine ( cf. Swann, 1997). Totuși , smerenia nu ar trebui să conducă oamenii la a avea abordari dure față de ei inșiși , amplificandu-și slăbiciunile și pedepsindu-și sever eșecurile trecând cu vederea succesele și punctele tari.

Percepția de sine a unei persoane smerite poate ajuta încercărilor de auto-reglare. În condițile amenintării egoului , de exemplu , smerenia poate proteja indivizii de a-și asuma riscuri în mod irațional și de a lua decizii nepotrivite . Pe de altă parte, oamenii mândrii , confruntându-se cu amenintări ale imaginii sinelui, pot deveni preocupați de cresterea stimei de sine cu orice preț. S-a dovedit că persoanele cu stimă de sine crescută care se confruntă cu amenințări ale ego-ului , iși stabilesc scopuri riscante și nepotrivite, mult peste puterile proprii. (Baumeister, Heatherton, & Tice, 1993, p. 31). De asemenea , narcisiștii având o stimă de sine instabilă sunt mai predispuși la a investi destul de multă energie în încercarea de a-și menține imaginile de sine crescute.

Acest construct al narcisismului contrastează puternic cu smerenia, însă nu este clar dacă absența acestuia poate fi echivalată cu prezența smereniei. Teoreticienii clinicieni folosesc termenul "narcisism" făcând referire la o formă patologică distinctă a auto-focalizarii , având în minte un individ cu dificultăți de adaptare extinse care merg mână în mână cu un diagnostic de tulburare de personalitate DSM. Narcisistul e individul cu o imagine a sinelui deteriorată și neintregită , un sine bazat pe fantezii nerealiste ale grandomaniei pe care acesta incearcă cu disperare însă ineficient să se sprijine Ca și rezultat , narcisiștii sunt extrem de vulnerabili la critică și respingere .

2.3. Particularitățile studiilor în aria psihologiei spiritualității

Procedurile academice de cercetare cantitativă au fost de cele mei multe ori percepute de teoreticienii transpersonali ca fiind metode ineficiente de cercetare și analiză atât a ariei i transpersonale, cât și a indivizilor în general (Gilgen, Cho & Stensrud, 1980, p. 65).

Potritivt lui Grof S., psihologia transpersonală este „o ramură a psihologiei, care recunoaște și acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune importantă a sufletului omenesc și a schemei generale a lucrurilor. De asemenea, studiază și tratează cu interes întregul spectru al experiențelor umane, inclusiv diferitele niveluri și zone ale psihismului care devin manifeste sub forma unor stări de conștiință modificate” (Grof, 2008, p. 31).

Ultimele secole au adus o schimbare a percepției generale fața de religie și din ce in ce mai multi indivizi afirmă că sunt “religiosi”.

Într-un studiu Gallup din anul 1995, 96% din americani au prezicat caci cred in Dumnezeu, dintre care 42% merg regulat la biserica.

În toate ariile culturale atenția fata de religie si spiritualitate în general este în evoluție, această atenție începând să fie percepută ca o parte importanta a identității individuale și naționale.

Cercetările arată că persoanele depresive sunt mai predispuse la distorsiuni cognitive asupra realității, conform teoriei cognitive înaintată de Beck (1972), sau, dimpotrivă depresivii văd lumea mai realist și au un mai bun insight, după cum 2 cercetători au încercat să demonstreze în 1979 (Alloy & Abramson)? Lupte pe seama acestei chestiuni se tot dau din momentul în care acești 2 cercetători de care aminteam au demonstrat printr-un experiment că depresivii în stare incipientă sau moderată, comparați cu cei nondepresivi într-o sarcină care presupunea acționarea unui buton presupus responsabil de aprinderea luminii unui bec, au evaluat mai acurat nivelul de control pe care îl dețineau asupra derulării evenimentelor, realizând lipsa controlului în măsura în care rata aprinderii luminii era decisă de experimentator, nu de către subiecți, fără ca ei să știe acest lucru. Experimentul care a lansat și termenul de realism depresiv a fost replicat, iar altele au demonstrat acuratețea depresivilor și pe alte dimensiuni, Abramson și Alley menționând că aceștia posedă o percepție mai realistă asupra abilitaților lor, asupra reputației lor, a locusului de control sau asupra altor persoane.

S-a ajuns la această concluzie și luând în considerare biasurile la care suntem supuși în general. Taylor (1988) sugera faptul că gândurile oamenilor normali nu sunt marcate de acuratețe, ci de iluzii pozitive de auto-înălțare (sau self-enhancement). Astfel, ca să luam ca exemplu efectul superiorității iluzorii, paradoxal, probabil că aproximativ 80% din cadrul unei anumite facultăți, s-ar plasa undeva deasupra mediei dac-ar fi să fie chestionați cu privire la aptitudinile lor academice. Mai mult, se pare că indivizii normali își supraapreciază capacitatea de a controla evenimentele din mediu, inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile, sau, în cazul optimismului nerealist, majoritatea indivizilor supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viața lor și sunt convinși, totodată că au mai puține șanse decât ceilalți să fie afectați de evenimente negative. Daniel Gilbert (2006), profesor la Harvard, spunea că ceea ce ne ține în viață e o cantitate potrivită de iluzie – de-ajuns cât să ne păcălească să ne simțim bine în pielea noastră, dar nu într-atât încât să ne-ntreacă propria crezare. Concluziile lui Taylor și Brown dintr-un studiu din 1988 sunt cât se poate de năucitoare. Așadar, după spusele lor, și ale altor cercetători care au confirmat aportul biasurilor pozitive asupra sănătății, individul tipic are nevoie de aceste himere pozitive pentru ca stima lui de sine să se păstreze intactă și să funcționeze propice de-a lungul unei zile. În conformitate cu acest lucru, datele indică o corelație negativă între iluziile pozitive și depresie. Comparând indivizii depresivi cu cei nondepresivi, celor dintâi le lipsește optimismul iluzoriu, au o percepție mai acurată asupra controlului și mai mult, în cazul lor există o congruență mai mare între auto-aprecieri și aprecierile altora asupra lor. Am putea conchide că persoanele depresive au o percepție mai acurată asupra sinelui.

Iar ceea ce vine în sprijinul demontării concepției clasice conform căreia cunoașterea de sine acurată se află la baza sănătății psihologice, e, printre altele, studiul lui Smith și Greenberg (1981) care arată cum conștiența privată de sine corelează pozitiv cu depresia. Dacă aceste premise sunt adevărate, terapia cognitiv comportamentală e, cel puțin în parte, eronată. Dacă o atitudine obiectivă și realistă asupra vieții te apropie de depresie tratamentul ar consta în a restaura individului nivelul normal de funcționare, chiar dacă asta înseamnă să induci cogniții nu tocmai raționale sau realiste (Ghaemi, 2007). De cealaltă parte, situații cu cei smeriți este următoarea. Dacă teoria realismului depresiv stă în picioare ne-am putea aștepta ca și indivizii smeriți, care, după cum menționau colegii, exercită evaluări acurate asupra propriilor abilități, limitări și imperfecțiuni, să sufere de tristețe sau de o stimă de sine scăzută, așa cum se considera altă dată. Or, din cercetările actuale, reiese tocmai contrariul. Se știe doar că spiritualitatea nu corelează cu depresia (Rowatt et al., 2007). Având în vedere lipsa studiilor care să vizeze o analiză comparativă între mecanismele de coping ale celor depresivi cu ale persoanelor smerite, ne-am propus sa furnizăm noi o explicație scurtă, bazată pe studii care au investigat indirect problema.

Astfel, e cunoscut faptul că spiritualitatea nu presupune doar o percepție acurată asupra sinelui, ci reclamă și o uitare de sine, eliberând individul de egocentrism și conferindu-i o imagine în perspectivă asupra vieții, în care omul e doar o mică parte dintr-un univers atât de vast, în sânul căruia, în esență, toți suntem egali și totodată speciali. Mai mult, s-a dovedit că spiritualitatea nu corelează cu dezirabilitatea socială, iar cei smeriți nu se angajează în managementul impresiei, acceptându-și eventualele neajunsuri (Landrum, 2011; Rowatt, 2006). În ceea ce-i privește pe depresivi, credem că exact această incapacitate de acceptare și de decentrare de pe sine îi separă în principal de cei smeriți. Clinicienii au surprins corelații între centrarea pe sine și diverse simptome patologice, cum ar fi cele depresive sau anxioase (Ingram & Smith, 1984). Mai specific, se sugerează că depresivii, dar și cei non-depresivi centrați pe sine, exprimă tendințe auto-evaluative crescute și stimă de sine scăzută (Beck, 1967; Duval & Wicklund, 1972), precum și intensificări ale afectelor negative (Gibbons et al., 1985), predispuneri spre a renunța la o sarcină după un eșec inițial (Carver, Blaney & Scheier, 1979), și nu în ultimul rând auto-raportări mai acurate (Alloy & Abramson, 1979). Astfel, teoreticienii propun ideea conform căreia centrarea pe sine instigă procese evaluative în care performanțele proprii se compară cu un standard sau un model intern propriu al comportamentului acceptabil. Așadar, cu cât oamenii petrec mai mult timp în starea de auto-centrare, cu atât e mai probabil ca ei să perceapă discrepanțele negative dintre conduita lor actuală și standardul relevant, persoana devenind sensibil mai auto-critică (Duval & Wicklund, 1972).

2.4. Influența spiritualității asupra indivizilor

Consider că procesul de construire a profilului psihologic al individului spiritual are diverse semnificații practice, mai ales în ceea ce privește aria educativă. Este nevoie ca persoanle să știe să identifice rațional dintre numeroasele elemente spirituale prezente astăzi peste tot, fără a cade în plasa falșilor maeștrii sau a terapeuților neavizați.

Totodată, perceperea spiritualității ca pe o caracteristică umană, care abordată cu respect și deschidere, va putea evolua și va putea genera o dezvoltare personală calitativă și armonioasă ce reda numeroase oportunități și avantaje.

Importanța spiritualității în relațiile interpersonale rezidă în faptul că acesta facilitează relaționarea dintre două persoane prin constructe cum ar fi răbdarea, gentilețea, empatia, amabilitatea (kindness), și altrusimul – să pui interesele altora pe primul loc, în detrimentul propriilor interese. Alte caracteristici relaționale specifice unei personale cu preocupări spirituale ar fi conștientizarea faptului că nu pot controla toate provocările sociale și a similarității cu alții (dincolo de unicitatea sa, o persoană smerită știe că este una dintre mulți).

Variabila probabil cea mai importantă pentru buna funcționare a relațiilor interpersonale este iertarea. Astfel, într-un studiu care investiga relația dintre preocupările spirituale și repararea barierelor sociale prin iertare s-a constatat faptul că perceperea persoanei care ofensează ca fiind mai smerită a fost asociată cu o iertare mai frecventă, și invers – o persoană smerită oferă iertare cu o frecvență ridicată (Davis et al., 2012). De asemenea, studiile au arătat că preocupările spirituale corelează pozitiv cu acceptarea (agreeableness) și deschiderea spre experiență, variabile care sunt, de departe, dintre cele mai importante pentru evoluția sănătoasă a relației (Davis et al., 2012; Rowatt et al., 2006, apud Peter et al., 2011).

Bineînțeles, opusul acestor calități în cadrul relațiilor interpersonale sunt cele specifice relaționărilor narcisiste, cum ar fi: exploatarea celorlalți și aroganța, ceea ce are drept rezultat relații instabile.

2.5. Relația dintre preocupările spirituale și dezvoltarea personală

Implicațiile cultivării interesului pentru spiritualitate și potențialul acestora sunt relevante și în alte contexte sociale. Unul dintre acestea face referire la relațiile dintre cei aflați în poziții de conducere și subordonații lor. Încă din vremurile foarte îndepărtate când relaționările dintre oamenii erau clar delimitate și exprimate în raportarea celor sobordonați față de cei mari, și vice versa, Lao Tze acorda o mare importanță acestei virtuți și cultivării pacii și armoniei ca și concepte de bază ale liderului, completate fiind de o conducere de tip democratic; astfel, liderii vor aprecia dezvoltarea personală și vor promova valorile morale. În acest fel ei pot influența subtil atitudinea subordonaților într-un mod constructiv. Adică, organizațiile pot cultiva politețea, înțelegerea și iertarea, deci o cultură armonioasă, un mod de a trata oamenii care să permită tuturor să înflorească (Teng-Chu, Heh & Yishuo, 2012).

Și în cultura vestică spiritualitatea este apreciată ca o normă de conduită, considerată fiind o valoare intrinsecă, dar o putere extrinsecă ce se manifestă în activitățile în care este implicată persoanaspirituală. Așadar, un lider smerit e foarte eficient deoarece, recurgând la un mod democratic de conducere care îl facilitază pe celălalt cu care intră în interacțiune (Ashton & Lee, 2008, apud Hilbig & Zettler, 2009) el este mult mai persuasiv, ceea ce duce la complianță din partea subordonaților care integrează valorile promovate. Astfel se dezvoltă o cultură armonioasă a organizației având drept rezultat satisfacție și productivitate crescută în muncă. Acest tip de conducere Collins ((2001a, 2001b apaud morris et al., 2005) îl încadra în tipul de lidership de nivelul 5 care, de regulă, erau liderii celor mai mari companii.

Spiritualitatea și legătura acesteia cu performanța academică

Un alt output pozitiv al spiritualității la nivel personal este performanța academică. Astfel, în studiul realizat de Rowatt și colaboratorii (2006) ce avea ca scop validarea unei măsurători implicite a spiritualității, s-a demonstrat că aceasta corelează puternic cu performanța academică crescută. Mai mult decît atât, s-a observant că dincolo de predictorii obișnuiți ai performanței, precum conștienciozitatea (Barrick and Mount, 2001, apud Rowatt et al., 2006), abilitățile mentale generale (Wonderlic, 1973; Dodrill, 1983, apud Rowatt et al., 2006) și autoeficacitatea generalizată (Schwarzer & Jerusalem, 1995, apud Rowatt et al., 2006), spiritualitatea produce un efect compensator în performanța peroanelor cu abilitățile mintale generale mai scăzute (Owens, Rowatt & Wilkins 2010).

Într-un studiu asemănător Owens (2009b) sugerează că spiritualitatea influențează performanța prin trei mecanisme:

O mai bună cunoaștere a punctelor forte și a punctelor slabe pe baza cărora se iau decizii despre tipul și efortul care trebuie alocat pentru a îndeplini sarcinile

Mai multă atenție acordată pentru și beneficierea din modelarea socială pozitivă a celorlalți

Mai multă receptivitate la feedback (ce duce la adaptabilitate) ca urmare a unei performanțe scăzute

APITOLUL 3. STUDIU PRIVIND DETERMINAREA RELAȚIEI DINTRE TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ȘI PREOCUPĂRILE SPIRITUALE

3.1. Problema de cercetare

Cercetarea de față își propune să investigheze relația de influență dintre trăsăturile de personalitate și interesul pentru preocupările spirituale.

3.2. Obiectivele cercetării

O1.Determinarea și investigarea trăsăturilor de personalitate ale subiecților chestionați;

O2. Determinarea nivelului de interes în ceea ce privește preocupările spirituale;

O3. Studiul relației între trăsăturile de personalitate și nivelul de interes în ceea ce privește preocupările spirituale.

3.3. Ipotezele cercetării

I1. Persoanele care au obținute scoruri reprezentative pentru dimensiunea introversie, prezintă un scor scăzut și în ceea ce privește preocupările spirituale;

I2. Persoanele care au obținute scoruri reprezentative pentru dimensiunea nevrotism, prezintă un scor scăzut și în ceea ce privește preocupările spirituale;

I3. Persoanele care un scor ridicat la dimensiunea extraversie, prezintă un scor ridicat și în ceea ce privește preocupările spirituale

I4. Între dimensiunea de personalitate extraversie și preocupările spirituale, corelațiile sunt semnificative.

3.4. Metodologia cercetării

Cercetarea de față este una de tip cantitativ, bazată pe două chestionare.

3.4.1. Instrumente de cercetare

3.4.1.1. Inventarul de Personalitate EYSENCK – formă A. H. J. Eysenck S.B.G. Eysenck

În țara noastră inventarul de personalitate Eysenck (E.P.I) a fost folosit încercetări experimentale (E.Gulian, Negoescu-Bodor) sau de teren (industrie, selecțiacandidaților la examenele de intrare în facultate) (E. Gulian, T. N. Andriescu, 1975).

E.P.I a fost standardizat, adapatat pe populația româneasca deoarece valorilemedii obținute în Anglia, S.U.A. și Franța, pe eșantioane normaleși patologice, suntdiferite din punct de vedere interculturalși normativ.

E.P.I măsoară două dimensiuni, independente între ele, ale personalității extraversiunea – introversiunea (E) și neuroticismul – stabilitatea (N). Cele două dimensiuni sunt măsurate prin răspunsuri Da sau Nu, date la câte 24 întrebări pentrufiecare dimensiune, întrebări selectate prin analiza itemilor i prin analiza factorială. În plus, chestionarul cuprindeși o scalăa sincerității pentru a depista eventualele tentative de falsificare. Există două teste paralele (Ași B) pentru cazul în care este necesară retestarea subiecților, fiecare formă având 57 întrebări.

Fidelitatea chestionarului a fost calculatăpe subiecți din Anglia, prin (stabilitatea chestionarului în cazul aplicării dupăun an aproximativ, obținându-se (corelații înalte. De asemenea, Eysenck (1964) a calculat fidelitatea prin metoda split-half pentru persoane normale, psihotice și nevrotice, observând o fidelitate importantă. Concluzia la care ajung E. Gulianși T. N. Andriescu (1975) este acea căpentru deciziile individuale se recomandă aplicarea ambelor forme.

În literatura de specialitate sunt precizate mai multe etaloane ale E.P.I: etalonul englez (H. J. Eysenck și S. B. G. Eysenck, 1964) pe 2000 persoane normale, 235 nevrotici și 130 psihotici; etalonul francez (K. Ganansia, 1971) pe 1297 psrsoane normale; etalonul american, pe grupe profesionale și clinice.

Natura variabilelor extraversiune – introversiuneși stabilitate – instabilitateemoționalăși interpretarea lor.

Jung a fost cel care a analizat pentru prima datăconceptele de extraversiuneșiintroversiune, dar analizele factoriale au arătat că există unele tresături care diferă de cele descrise de el.

După Eysenck extravertitul tipic, cel care a obținut un scor mare pe scara extraversiune (E) este o persoane sociabilă, expansivă, participă la activități colective și leagă ușor prietenii. El caută emoții puternice, își asumă riscuri, îi plac schimbările, este impulsiv, agresivși tinde să piardă ușor sângele rece. Extravertul nu are un puternic control asupra sentimentelo rși nu se poate conta întotdeauna pe el. Același autor descria introvertitul ca fiind o persoană liniștită, introspectivă, care cu excepția prietenilor apropiați, este distant cu ceilalți; el ocolește impulsurile de moment, ia în serios evenimentele cotidiene și nu agrează schimbările. Introvertitul exercită un control puternic asupra sentimentelor sale, este foarte rar agresiv și nu se înfurie ușor.

Neuroticismul definește labilitatea emoțională și un nivel superior al neuroticismului desemnează o hipersensibilitate emoțională și o stare de hiperactivitate, dificultăți în restabilirea echilibrului psihic dupășocuri emoționale. Persoanele cu scor înalt la neuroticism se plâng frecvent de dereglări somatice difuze (dureri de cap, tulburări digestive, insomnii, amețeli) dar și de alte stări de anxietate, fiind preocupați de griji și sentimente neplăcute. Aceste persoane, în caz de suprasolicitare, sunt predispuse tulburărilor nevrotice. Eysenck arăta căcei cu neuroticism superior, spre deosebire de deprsivi, se pot adapta la locul de muncă, în familie și societate la un nivel corespunzător.

Atitudinea față de chestionar și evaluarea acesteia. În general, răspunsurile la chestionare pot fi influențate de următoarele variabile: preferința fața de anumite răspunsuri (în special preferința pentru răspunsul Da); tendința de a da răpunsuri extreme; tendința de a da mai multe răspunsuri în același timp. În elaborarea chestionarului E.P.I. s-a căutat să se diminueze și chiar să se înlăture aceste tendințe.

În aplicarea E.P.I. s-a constatat că tendința de a răspunde astfel încât persoana să apară într-o lumină favorabilă poate duce la o falsificare importantă a răspunsurilor. De aceea, în E.P.I. a fost introdusă Scală de sinceritate cu 9 itemi sau 18 itemi în cazulambelor forme. Importanța folosirii acestei scale în depistarea persoanelor care vor să apară într-o lumină favorabilă, precumși validitatea și fidelitatea sa au fost relevate deanaliza factorială. La un scor de 4 – 5 (sau 10 la ambele forme) pe scală de sinceritate este pusă la îndoială veridicitatea răspunsurilor la scara extraversiune – extraversiune și neuroticism, și chestionarele respective sunt considerate ca fiind nevalide.

E.P.I. este folosit într-un mare număr de domenii, cu scopuri diagnostice darșiprognostice.

Norme românești ale E.P.I.Testul lui Eysenck a fost tradus în românește și adaptat în cadrul lnstitutului de Psihologie al Academiei Române (E. Gulian). Chestionarul a fost aplicat pe un eșantion de 450 persoane, de vârste și profesi idiferite de către cercetători ai lnstitutului de Psihologie și ai Institutului de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă.

Cercetările au demonstrat că există o independență între cele două dimensiuni (extraversiune și neuroticism). De asemenea, s-a mai observat că nu apar diferențe între sexe din punct de vedere al gradului de extraversiune, dar există diferențe în ceea ce privește gradul de nevrozism, femeile având un scor semnificativ mai mare decât barbații. În privința vârstei s-a observat căpe scara extraversiune – introversiune nu există diferențe semnificative între grupele de vârstă, iar pe scara neuroticismului se observă o tendință progresivă de creștere, dar fară a atinge semnificația statistică. Deși nu apar diferențe semnificative pe scara introversiune – extraversiune între persoanele de diferite categorii profesionale, scorul cel mai scăzut a fost semnalat la cercetătorii științifici care manifestă tendința de introversiune. Scorurile cele mai înalte la neuroticism au fost observate la cercetătorii științifici și studenți.

Eysenck este autorul unui model tridimensional al personalității ce cuprinde:

1. extraversia / introversia

2. nevroticismul

3. psihotismul (personalitatea psihotică).

La această a treia dimensiune ajunge în 1975, pâna atunci operând doar cu primele două. Cercetarile lui experimentale au urmărit să descifreze bazele fiziologice aleacestor dimensiuni fundamentale. După Eysenck, personalitatea este suma totala a modelelor comportamentale prezente sau potențiale așa cum sunt ele determinate de mediu și ereditate, precum și interacțiunea functională a patrumari modele comportamentale:

-cognitiv – se referă în special la inteligență

-conativ – se referă la caracter

-afectiv – se referă la temperament, constitutia somatică.

Pe de altă parte, personalitatea este, pentru Eysenck, rezultatul interacțiuniidinamice a 4 nivele:

■ 1 – nivelul bazal al actelor mentale care apar singular

■ 2 – nivelul deprinderilor sau al actelor mentale habituale

■ 3 – trăsăturile care reprezintă corelații între actele mentale habituale

■ 4 -tipul de personalitate care rezultă din corelarea trăsăturilor de la punctultrei; trăsături care se consteleaz în sindroame de trăsături.

Cele 4 nivele corespund a patru tipuri de factori care au rezultat din analizafactorială:

– factorul de eroare corespunde nivelului 12.

– factorii specifici corespunde nivelului 23.

– factorii de grup corespunde nivelului 34.

– factorii generali, primari – primii care se extrag prin analiza factorială.In concepția lui Eysenck, factorii primari sunt niste trăsături continue, undepersoanele se situează într-un capăt sau altul al acestui continuum. El crede înanaliza factorială, considerând că cel puțin în această etapă este singurametodă care poate conduce la determinarea anumitor invarianți și trăsăturiconstante ale firii pe baza cărora personalitatea să poată fi explicată în mod pertinent.

Eysenck completează că explorarea personalității nu se rezumă doar laaplicarea analizei factoriale, ci aceste date trebuie să fie completate cu informații din alte surse: evaluări, autoevaluări, informații anamnezice și nu înultimul rând cu rezultatul unor cercetari experimentale.

Deci, deseori când descriem tabloul unuia sau altuia dintre acești factori, se atasează drepttrăsături sau caracteristici ale personalității respective: modul cum îndeplinește anumite sarcini, cum răspunde, timpul de reactie, desenul în oglindă etc.In “Biological bases of personality” (1967), Eysenck semnalizează importanta bazei biologice a personalității și a aportului limitat al influențelormediului, care reușesc doar ușoare schimbări, un fel de poleială asuprapersonalității, deoarece când situațiile de criză impun manifestarea forțată, acest înveliș dispare și personalitatea se manifestă în toată ''goliciunea'' eigenotipică (acest lucru se întâmplă mai ales când personalitatea se îndreaptăspre patologie).

Eysenck leagă tipurile psihologice de nivelurile de activare ale diverselorpărți ale creierului. Astfel, rezultă o serie de date cu carater experimental:- introversia / extraversia ar fi influențată de sistemul reticulat activatorascendent- nervrotismul este influențat de un grad mai mare de activare al sistemului limbic- psihoticismul este bazat pe sistemul hormonal, androgin, pe activitatea glandelor endocrine, care determină caracterul masculin.

Cauzalitatea genetică a personalității se manifestă prin carateristicile fiziologice, hormonale si neurologice. Ereditatea se manifestă ca predispoziție aorganismului de a răspunde într-un anumit fel la stimulii mediului.

Comportamentul observabil este ceea ce înregistrăm fie cu chestionare, fie prinobservație directă, ceea ce reprezintă mai degrabă o sinteză a diferențelor constituționale în interacțiune cu mediul.

Descrierea celor 3 superfactori ai personalității (apud. Minulescu, op.cit.):

1. Extraversia / introversia – semnifică capacitatea de afirmare, sociabilitatea, energiea, dominanța. Aceste descrieri sunt manifestările fenotipice, deci nu genotipice, ale personalității. Personalității de tip extravert îieste proprie tendința de a dezvolta simptomele isteriei de conversie, tendințe ipohondrice. Ea are un trecut profesional defavorabil (schimbarea frecventa alocului de muncă, a instituției, absenteism etc), manifestă o mai mare probabilitate de accidentare, are dureri, neplăceri fizice. Din punct de vedere constitutional, dimensiunea orizontală prevalează în raport cu cea verticală, această persoană este mai degrabă picnică. Nivelul de performanta generală este scazut, dar aceasă persoană are tendința de a se supraevalua, de a-șisupraevalua rezultatele.

Eysenck încearcă să facă o conexiune între tipologia sa și cea freudiană subliniind că extravertitul pare să aibă o predominanță a Id-ului (corespondentul inconstientului).

Introvertitul pare să aibă o dominanță a Superego-ului, cealaltă extremă aacelași continuum. El tratează aceste 2 concepte ca fiind capatele extreme ale aceleiași dimensiuni. Introvertitul are ca intenție fenotipică predispoziția la anxietate, la depresie, preocupări obsesionale și este apatic. Are sentimente de inferioritate, tulburăride somn și în general o capacitate de afirmare redusă. Constituțional, predomină dezvoltarea pe verticală în detrimentul celei pe orizontală; este maidegrabă un leptosom. Are o inteligență bună, este persistent și limpede îngândire, cu un nivel de aspirație înalt dar, în genera, se subestimează.

2. Nevrotismul = instabilitate emoțională. Se caracterizează prin anxietate,depresie, autoapreciere deficitară, timiditate, reacții emoționale puternice, capacitate de adaptare slabă iar aceasta este determinată de predispoziția de a avea reacții irationale, adică necumpănite sau rigiditate în comportament.

Combinarea cu dimensiunea introversiune/extraversiune furnizeazăinformații utile, atunci când vom dori să interpretăm mai nuanțat rezultatele la chestionar:- instabilul extravertit. În această instabilitate combinată cu extraversiune subiectul se caracterizează prin neliniște, sensibilitate, excitabilitate, agresivitate- instabilul introvertit are reacții emotionale lente și slabe, are capacitate dea-și reveni rapid după anumite emoții.

Nevroticul este considerat de Eysenck opersoană cu inteligența sub medie și tot sub medie se situează din punct de vedere al conținutului emoțional, al acuității senzoriale și al capacității de a seafirma. Nu este un tip cu inteligentă scazută, ci mai degrabă este vorba de un randament scăzut, datorat dificultăților persoanei de a se concentra, deoareceeste instabilă emotional, îi este foarte greu să se concentreze un timp îndelungat asupra unei probleme, este sugestibilă, lipsită de persistență, lentă în acțiune și gândire, nesociabilă. În general tinde să reprime faptele neplăcute. Deci, în loc să încerce să le caute rezolvarea subiectul mai degrabă le ștergedin amintire, le refulează.

3. Psihoticismul – este cea mai complexă dimensiune, se caraterizează prin agresivitate, egocentrism, comportament antisocial, lipsă de empatie,impulsivitate, uneori chiar cruzime, solitudine, preferință pentru lucruri ciudate,neobișnuite.

Unele studii întreprinse de Eysenck și colab. au arăta că, deși această terminologie utilizează concepte patologice, poate foarte bine să descrievariația comportamentului uman între limitele normalității.

Chestionarul E.P.I se administrează individual sau în grup. Este format din trei pagini. Pe prima sunt tipărite instrucțiunile de administrare, pe celelate două, itemii chestionarului. Corectarea se realizează pe bază de grile. Scorurile brute devin semnificative prin raportarea lor la tabele de norme, de obicei formate din trei clase normatizate: pragul inferior, superior și media.

3.4.1.2. Chestionar privind determinarea nivelului de orientare spirituală

Chestionarul este alcătuit din 10 itemi.

Modul de notare și de interpretare a răspunsurilor:

Cele 10 întrebări ale chestionarului conțin câte 5 afirmații. Răspunsurile se notează pe o scară Likert de la 1 la 5 astfel:

Niciodata = 1 punct

Rareori = 2 puncte

Uneori = 3 puncte

Deseori = 4 puncte

Întotdeauna = 5 puncte

Se adună punctele la cele 10 răspunsuri.

Semnificația sensului global este:

între10 și 20 puncte: nivel scăzut

25 și 40 puncte: nivel mediul

40 și 50 puncte : nivel ridicat

3.4.2. Lotul de cercetare

Cercetarea propriu-zisă s-a realizat în anul 2015 pe un lot de 100 de subiecți cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani, dintre care 50 de subiecți au făcut parte din categoria sexului feminin, iar restul de 50, au fost reprezentanți ai sexului masculin.

Eșantionul de subiecți a fost selectat astfel încât să existe omogenitate atât în ceea ce priveste categoriile de vârstă, cât și sexul subiecților.

3.5. Rezultatele obținute și interpretarea lor

Rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului „ Inventarul de Personalitate EYSENCK”:

Graficul 1:

Distribuția procentuală a rezultatelor în urma aplicării Inventarul de Personalitate EYSENCK”:

În urma aplicării Inventarul de Personalitate EYSENCK, rezultatele au înregistrat următoarele scoruri:

32% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru nevrotism;

44% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru extraversie;

24% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru introversie

Nevrotismul se referă la stabilitatea emoțională a unei persoane. Astfel, cei 32% dintre subiecții care au înregistrat scoruri reprezentative pentru această dimensiune a personalității, se caracterizează prin tendința generală a unei persoane de a trăi afecte cu încărcătură negativă(teamă, tristețe, jenă, mânie, vinovăție, dezgust).

Nivelurile scăzute de afecte negative resimțite permit o orientare mai ușoară către ceilalți. Cercetările arată că în general, Nevrotismul este legat de performanță în mod negativ, dificultățile interpersonale ale persoanelor cu nivel înalt de Nevrotism asociindu-se cu o calitate mai scăzută a muncii în echipă (Matthews, Deary, & Whiteman, 2005).

Extraversiunea cuprinde o multitudine de trăsături, în special dintre cele ușor sesizabile în comportamentul cotidian al unei persoane. Astfel, cei 44% dintre subiecții care au înregistrat scoruri reprezentative pentru această dimensiune a personalității, sunt caracterizate ca fiind persoane sociabile, se simt în largul lor în situații publice, sunt active și vorbărețe.

Conform graficului de mai sus, cei 24% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru introversie prezintă caracteristici precum: au sentimente de inferioritate, tulburăride somn și în general o capacitate de afirmare redusă. În general individul introvert are un nivel ridicat al inteligenței, este persistent și limpede în gândire, cu un nivel de aspirație înalt dar, în general, se subestimează.

Graficul 2:

Distribuția procentuală a rezultatelor privind dimensiunea predominantă a personalintății în raport cu inclinațiile și tipul de profesie ales:

Conform graficului de mai sus, cei 24% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru introversie, au înregistrat scoruri scăzute în ceea ce privește interesul pentru preocupări spirituale, rezultate ce conduc la confirmarea primei ipoteze, ipoteză conform căreia: „Persoanele care au obținute scoruri reprezentative pentru dimensiunea introversie, prezintă un scor scăzut și în ceea ce privește preocupările spirituale”.

Cei 44% dintre subiecți au înregistrat scoruri reprezentative pentru extraversie, au înregistrat un scor ridicat în ceea ce privește interesul pentru preocupări spirituale, rezultate ce conduc la confirmarea celei de-a treia ipoteze, ipoteză conform căreia: „Persoanele care un scor ridicat la dimensiunea extraversie, prezintă un scor ridicat și în ceea ce privește preocupările spirituale;

Doar 10% din cei 32% de subiecți care au înregistrat scoruri reprezentative pentru nevrotism, prezintă un nivel scăzut, în ceea ce privește interesul pentru preocupări spirituale, ceea ce însemnă că ipoteza numărul 2 a fost confirmată parțial.

Extrăgând datele pentru legătura dintre simensiunea de personalitate extraversie și preocupările spirituale, reies următoarele:

r = 0, 81;

existența unei corelații pozitive între cele două dimensiuni, ceea ce înseamnă că simensiunea de personalitate extraversie determină un nivel ridicat al perocupărilor spirituale;

tăria corelației dintre cele două variabile este ridicată (r = 0,81)

pragul de semnificație (0,01) demonstrează că există corelații semnificative între diumensiunea de personalitate extraversie și preocupările spirituale (scorul global )→ confirmarea celei de-a patra poteze;

proporția de varianță: r = 0, 65 → relația găsită este prezentă la 65% dintre subiecți.

CONCLUZII

Prelucrarea statistică s-a efectuat cu ajutorul programului SPSS. În obținerea datelor prezentate am folosit analiza corelativă pentru a investiga datele obținute și pentru verificarea ipotezelor formulate.

În scopul deteminării și analizării atât a trăsăturilor de personalitate, cât și a interesului prividn preocupările spiritualr, am aplicat două chestionare la 100 de subiecți cu vârsta între 20 și 50 de ani.

Ipoteze cercetării:

I1. Persoanele care au obținute scoruri reprezentative pentru dimensiunea introversie, prezintă un scor scăzut și în ceea ce privește preocupările spirituale;

I2. Persoanele care au obținute scoruri reprezentative pentru dimensiunea nevrotism, prezintă un scor scăzut și în ceea ce privește preocupările spirituale;

I3. Persoanele care un scor ridicat la dimensiunea extraversie, prezintă un scor ridicat și în ceea ce privește preocupările spirituale

I4. Între dimensiunea de personalitate extraversie și preocupările spirituale, corelațiile sunt semnificative.

Obiectivele cercetării:

O1.Determinarea și investigarea trăsăturilor de personalitate ale subiecților chestionați;

O2. Determinarea nivelului de interes în ceea ce privește preocupările spirituale;

O3. Studiul relației între trăsăturile de personalitate și nivelul de interes în ceea ce privește preocupările spirituale.

Prin calcularea corelației dintre variabila extraversie și variabila preocupări spirituale, datele au demonstrat că există corelații semnificative între cele două, ceea ce înseamnă că trăsăturile de personalitate reprezentative extraversiei influențează nivelul interesului privind preocupările spirituale. De asemenea, datele obținute au mai evidențiat și faptul că indivizii cu scoruri reprezentative introversiei au un nivel scăzut în ceea ce privește interesul pentru preocupări spirituale.

Relația dintre extraversie și interesul pentru preocupări spirituale are o importanță mare deoarece aceasta reprezintă principala modalitate prin care o persoană poate pune în acord atât elementele ce țin de sfera afectivă, cât și abilitățile sale cognitive de tipul atenției, memoriei, rezolvării de probleme, luării deciziilor, etc, cat și scopurile sale sociale, scopuri dependente de o serie de abilități ca empatia, complianța la reguli, menținerea unor relații interpersonale satisfăcătoare. Astfel, în aria spirituală, trăsăturile de personalitate reprezentative pentru extraversie au un rol deosebit de important. Această relație dintre cele două procese îi permite individului să identifice și să creeze soluții și oportunități noi în scopuri benefice atât pentru el, cât și pentru ceilalți din jurul său.

Limitele cercetării:

Una dintre cele mai importante limite ale prezentei cercetări este legată de eșantionul utilizat. Mărirea numărului subiecților ar minimiza eventualul impact al erorilor ce pot afecta evaluarea.

De asemenea, limitele cercetării au mai fost determinate și de lipsa abordării influeței trăsăturilor de personalitate asupra altor dimensiuni (de exemplu stima de sine, relațiilor de cuplu, afectivității etc.) între care pot exista corelații semnificative.

Direcții noi de cercetare:

Investigarea altor caracteristici de ordin individual, precum relațiile interpersonale, stima de sine etc. ar putea ajuta la identificarea unor predictori ai corelației dintre trăsăturile de personalitate și anumiți predictori care să fie validați.

Cercetarea ar putea fi continuată, pornind de la limitele sus menționate, la care se mai adaugă și altele precum rapotul dintre influența trăsăturilor de personalitate și prezența unor :

dizabilități de natură psihică;

limbaj și comunicare;

dezvoltare socială;

anxietate,

depresie.

De asemenea, se propune elaborarea și aplicarea rezultatelor în practică și sondarea acestora în cadrul unor studii de caz, în cadrul studiilor de caz se vor puta identifica și analiza mai eficient prin primsa trăsăturilor de personalitate al subiectului fiecare trăsătura specifica generată de trăsăturile de personalitate prezente la individ.

O nouă direcție de cercetare o poate reprezenta evaluarea subiecților cu ajutorul unui instrument cu itemi cu răspuns de tip scală Likert care ar putea include și întrebări deschise. O consecință favorabilă a răspunsurilor libere ar fi identificarea altor dimensiuni importante și reprezentative în ceea ce privește corelarea trăsăturilor de personalitate cu alte dimensiuni.

Contribuții personale:

Contribuția personală principală a studiului a constat în elaborarea Chestionarului privind determinarea nivelului de orientare spirituală

BIBLIOGRAFIE

Allport, G. W., (1991), Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București

Ameling, A., Povilonis, M. (2001). Spirituality, meaning, mental health and nursing. Journal of Psychosocial Nursing and Mental Heath, 4(39)

Anderson, R., Braud, W. (2011) Transforming self and others trough research. of Press, . (2010), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București,

Aniței, M Allport, G., Ross, J. (1967). Personal religious orientation and prejudice. Journal of Personality and Social Psychology, 5, 432-443.

Bassard, K. C. (1999). Spiritual interrogations: Culture, gender, and community in early African American women’s writings. Princeton, NJ: Princeton University Press.

Braden, G. (2006) Trezirea la punctul zero. Editura For You, Bucuresti.

Braud, W., Anderson, R. (1998). Transpersonal research methods for the social sciences. Thousand Oaks, CA: Sage.

Brosse, J. (2007) Maestrii spirituali. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti.

Bufford K., Paloutzian F., Ellison C., W. (1991). Norms for the Spiritual WellBeing Scale. Journal of Psychology and Theology, 19{1)

Costea I. (2011). Noi direcții de cercetare în Psihologia Transpersonală, în Intâlniri cu realitatea profundă, Editura Eurobit.

Costea I., (2012). (coord). Prezența transpersonalului în basme si povesti, 143 pag., Editura Eurobit

Craiovan, M.P., (2008), Psihologia muncii și a resurselor umane, Editura Reneissance, București

Crețu, R.Z., (2010), Amprenta comportamentală și evaluarea personalității, Editura Polirom, Iași

Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași

Diner, E., Oishi, S., Lucas, R.E., Personality, culture and subjective well-being: Emoțional and cognitive evaluations of life., Annual Review of Psychology, Vol. 55;

Edwards, A.C., (2003). Response to the spiritual intelligence debate: Are some conceptual distinctions needed here? International Journal of Psychology and Religion

Evdokimov, P. (2006). Vârstele vieții spirituale. De la părinții pustiei până în zilele noastre. București: Humanitas.

Gallup Organization, (1993). Go Life Survey on Prayer. Princeton, NJ.: Author

Goleman D. (2008): Emoțiile vindecătoare, București, Editura Curtea Veche;

Goleman, D. (2005) Emotii distructive. Curtea Veche Publishing, Bucuresti

Golu, M., (1993), Dinamica personalității, Editura Geneze, București.

Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

Grof, S. (2008). Brief history of transpersonal psychology. International Journal of Transpersonal Studies

Iluț, P., (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihologie, Editura Polirom, Iași

Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, Bucureș Mitrofan, I. (2005) Orientarea experentiala in psihoterapie. Editura S.P.E.R., Bucuresti

Mitrofan, I. (coord.) (2002), Orientarea experiențială în psihoterapie (L`Orientation expérientielle dans la psychothérapie), Editura SPER, București

Mitrofan, I., (2008), Psychotherapy (Theory, methodology and application), SPER Publishing House, Bucuresti.

Mitrofan, I., Stoica, D. C. (2004), Umbra ca vehicul transgenerațional (L`Ombre entant que véhicul transgénérationnel), Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 22(Revue de Psychothérapie Expérientielle nr. 22), Ed. SPER, Bucureștiti

Moraru, I. (1995), Introducere în psihologia managerială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Schultz, D. (1986). Theories of Personality, 3rd. ed. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Prelipceanu, D, Mihăilescu, R, Teodorescu, R ., (2000), Tratat de sănătate mintală, vol. I, Ed. Enciclopedică, București

Piaget, J. (1965). Psihologia inteligenței, București: Editura Științifică.

Zlate, M., (2004), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti.

ANEXA 1.

CHESTIONAR PRIVIND DETERMINAREA NIVELULUI DE ORIENTARE SPIRITUALĂ

Nume și prenume (Inițiale) _________

Vârsta ________

Sex M/F

Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :

Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.

1. Care este durata de timp alocată spiritualității?

15 minute/zi

30 minute/zi

60 minute/zi

mai mult de 60 minute/zi

2. Grupați cu termenul de Spiritualitate următoarele concepte:

Divinitate

dezvoltare/progres

credinta

cunoastere de Sine

speranta

altele

3. Sunt o persoană care se roagă:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

4. Sunt o persoană care a încercat diverse tehnici spirituale:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

5. Cât de des mergeți la biserică?

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

6. Îmi place să citesc diverse studii/cărți despre spiritualitate:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

7. Am tendința de a mă ruga pentru aproapele meu:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

8. Îmi face plăcere să asist la evenimente de caritate:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

9. Particip la diverse grupuri de dezvoltare spirituală

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

10. Am tendința să urmăresc emisiuni și reportaje cu teme religioase:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

ANEXA 2.

Inventarul de Personalitate EYSENCK – formă A

H.J.Eysenck S.B.G. Eysenck

Numele și prenumele _________________________________________

Vârsta (în ani și luni) _________________

Sexul ___________________

Data examinării______________________________________________

N = _____________ E = _____________ L = ____________ nevrotism extraversiune răspunsuri relativ incerte(minciună

Instrucțiuni

Chestionarul cuprinde întrebări referitoare la modul în care acționați, vacomportati sau la anumite sentimente ale dumneavoastră.

După fiecare întrebare există un spațiu rezervat pentru a răspunde cu„DA” sau „NU”. Încercați să vă hotărâți dacă răspunsul Da sau Nu reprezintă felul dumneavoastră obișnuit de a acționa sau a simți. După aceea încercuiți răspunsul care vi se potrivesteLucrati repede și nu pierdeți mult timp cu nici o întrebare, noi dorim saobtinem prima dumneavoastră reacție și nu un proces îndelungat de gândire. Întregul chestionar nu trebuie să dureze mai mult de catevaminute. Fiți atenți, pentru a nu omite nici una din intrebariAcum, întoarceți pagina și începeți să lucrați repede.

Rețineți că trebuiesa răspundeți la fiecare întrebare.Nu există răspunsuri bune sau rele, prezentul chestionar nefiind un test de inteligența sau de aptitudini, ci doar o măsură a felului în care dumneavoastră acționați și simțiți

1. Aveți deseori dorința de a simți emoții puternice?

2. Aveți în mod frecvent nevoie de prieteni înțelegători caresa vă reconforteze?

3. De obicei sunteți nepăsător?

4. Vă este foarte penibil să acceptați un refuz?

5. Stați să vă gândiți înainte de a întreprinde ceva?

6. Dacă promiteți că veți face ceva, vă țineți întotdeauna decuvant, oricât v-ar fi de neplăcut?

7. Vi se schimbă deseori dispoziția?

8. Acționați și vorbiți rapid, fără să vă gândiți prea mult?

9. Vi se întâmplă deseori să vă simțiți nefericit fără unmotiv serios?

10. Ați face aproape orice când sunteți pus la ambiție?

11. Vă simțiți dintr-o dată timid când trebuie să intrați invorba cu o persoană necunoscută care va atrage?

12. Vi se întâmplă să aveți momente în care va pierdeticalmul și vă enervați?

13. Acționați deseori după inspirația de moment?

14. Vi se întâmplă deseori să fiți necăjit de fapte pe care n-ar fi trebuit să le faceți sau să le spuneți?

15. Preferați în general să citiți în loc să vă întâlniți cu altioameni?

16. Vă simțiți cu ușurință jignit?

17. Vă place mult să ieșiți în oraș?

18. Vi se întâmplă să aveți din când în când gânduri și ideicare nu v-ar plăcea să fie cunoscute de alții?

19. Vă simțiți uneori plin de energie iar alteori apatic (lipsitde vlagă)?

20. Preferați să aveți prieteni puțini, dar aleși?

21. Aveți frecvent obiceiul de a visa cu ochii deschiși?

22. Dacă strigă sineva la dumneavoastră îi răspundeți peacelasi ton?

23. Sunteți deseori frământat de sentimente de vinovăție?

24. Se poate spune că toate obiceiurile dumneavoastră suntbune și de dorit?

25. De obicei vă puteți destinde și petrece foarte bine atuncicand participați la o petrecere veselă?

26. Credeți despre dumneavoastră că sunteți o persoanaincordata și cu o sensibilitate excesivă?

27. Sunteți considerat un om plin de viață?

28. După ce ați realizat un lucru important rămâneți cuimpresia că l-ați fi putut face mai bine?

29. Când sunteți împreună cu alți oameni, sunteți inmajoritatea cazurilor tăcut?

30. Vi se întâmplă câteodată să bârfiți?

31. Vi se întâmplă să nu puteți dormi din cauza unor idei careva umbla prin minte?

32. Dacă doriți să aflați un lucru, preferați să-l căutați intr-ocarte, în loc să întrebați pe civena?

33. Aveți palpitații sau bătăi de inimă?

34. Vă place o muncă în care se cere multă atenție?

35. Aveți crize de tremurături sau frisoane?

36. Ați declara întotdeauna la vamă tot ce aveți, chiar dacaati ști că nu veți fi prins niciodată?

37. Va displace să fiți într-un grup de oameni care-și joacafeste unul altuia?

38. Sunteți o persoană iritabilă?

39. Vă plac situațiile în care trebuie să acționați rapid?

40. Sunteți tulburat de ideea unor lucruri îngrozitoare care vis-ar putea întâmpla?

41. Sunteți nepăsător în felul dumneavoastră de a fi?

42. Vi s-a întâmplat vreodată să întârziați la o întâlnire sau laservici?

43. Aveți multe coșmaruri?

44. Vă place atât de mult să vorbiți cu oamenii, încât nuscapati niciodată ocazia să vorbiți cu un necunoscut?

45. Aveți junghiuri sau dureri?

46. Ați fi foarte nefericit dacă cea mai mare parte a timpuluin-ati putea vedea oameni mulți?

47. Vă considerați o persoană nervoasă?

48. Dintre toți oamenii pe care îi cunoașteți sunt câțiva careva sunt în mod clar anticatici?

49. Credeți că aveți suficientă încredere în dumneavoastră?

50. Puteți fi cu ușurință jignit atunci când oamenii va gasescdefecte personale sau greșeli în muncă?

51. Vă este greu să vă distrați efectiv la o perecere agitată?

52. Aveți deseori semntimente de inferioritate?

53. Puței fără greutata să înviorați o petrecere oarecumplicticoasa?

54. Vi se întâmplă câteodată să vorbiți despre lucruri desprecare nu știți nimic?

55. Sunteți îngrijorat de sănătatea dumneavoastră?

56. Vă place să faceți farse altora?

57. Suferiți de insomnii?

Verificați dacă ați răspuns la toate întrebările.

Cotare

Se notează fiecare răspuns care corespunde cu 1 punct.

Extravert: Da 1, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 33, 44, 46, 49, 53, 56Nu5, 15, 20, 29, 33, 34, 37, 41, 51Se face suma între Da și Nu

Nevrotic: Da 2, 4, 7, 9, 11, 14, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43, 45, 47, 50, 52, 55,57 Nu – Se face suma între Da și Nu

Incerte (L) – mincinos (da suma lui Da și Nu depășește 5 puncte, testul nu se ia în considerare) Da 6, 24, 36 Nu 12, 18, 30, 48, 54

0 – 10 puncte – Introvert

11 – 17 puncte – Ambivalent

18 – 24 puncte – Extravert

BIBLIOGRAFIE

Allport, G. W., (1991), Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București

Ameling, A., Povilonis, M. (2001). Spirituality, meaning, mental health and nursing. Journal of Psychosocial Nursing and Mental Heath, 4(39)

Anderson, R., Braud, W. (2011) Transforming self and others trough research. of Press, . (2010), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București,

Aniței, M Allport, G., Ross, J. (1967). Personal religious orientation and prejudice. Journal of Personality and Social Psychology, 5, 432-443.

Bassard, K. C. (1999). Spiritual interrogations: Culture, gender, and community in early African American women’s writings. Princeton, NJ: Princeton University Press.

Braden, G. (2006) Trezirea la punctul zero. Editura For You, Bucuresti.

Braud, W., Anderson, R. (1998). Transpersonal research methods for the social sciences. Thousand Oaks, CA: Sage.

Brosse, J. (2007) Maestrii spirituali. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti.

Bufford K., Paloutzian F., Ellison C., W. (1991). Norms for the Spiritual WellBeing Scale. Journal of Psychology and Theology, 19{1)

Costea I. (2011). Noi direcții de cercetare în Psihologia Transpersonală, în Intâlniri cu realitatea profundă, Editura Eurobit.

Costea I., (2012). (coord). Prezența transpersonalului în basme si povesti, 143 pag., Editura Eurobit

Craiovan, M.P., (2008), Psihologia muncii și a resurselor umane, Editura Reneissance, București

Crețu, R.Z., (2010), Amprenta comportamentală și evaluarea personalității, Editura Polirom, Iași

Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași

Diner, E., Oishi, S., Lucas, R.E., Personality, culture and subjective well-being: Emoțional and cognitive evaluations of life., Annual Review of Psychology, Vol. 55;

Edwards, A.C., (2003). Response to the spiritual intelligence debate: Are some conceptual distinctions needed here? International Journal of Psychology and Religion

Evdokimov, P. (2006). Vârstele vieții spirituale. De la părinții pustiei până în zilele noastre. București: Humanitas.

Gallup Organization, (1993). Go Life Survey on Prayer. Princeton, NJ.: Author

Goleman D. (2008): Emoțiile vindecătoare, București, Editura Curtea Veche;

Goleman, D. (2005) Emotii distructive. Curtea Veche Publishing, Bucuresti

Golu, M., (1993), Dinamica personalității, Editura Geneze, București.

Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

Grof, S. (2008). Brief history of transpersonal psychology. International Journal of Transpersonal Studies

Iluț, P., (2004), Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihologie, Editura Polirom, Iași

Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, Bucureș Mitrofan, I. (2005) Orientarea experentiala in psihoterapie. Editura S.P.E.R., Bucuresti

Mitrofan, I. (coord.) (2002), Orientarea experiențială în psihoterapie (L`Orientation expérientielle dans la psychothérapie), Editura SPER, București

Mitrofan, I., (2008), Psychotherapy (Theory, methodology and application), SPER Publishing House, Bucuresti.

Mitrofan, I., Stoica, D. C. (2004), Umbra ca vehicul transgenerațional (L`Ombre entant que véhicul transgénérationnel), Revista de Psihoterapie Experiențială nr. 22(Revue de Psychothérapie Expérientielle nr. 22), Ed. SPER, Bucureștiti

Moraru, I. (1995), Introducere în psihologia managerială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București

Schultz, D. (1986). Theories of Personality, 3rd. ed. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Prelipceanu, D, Mihăilescu, R, Teodorescu, R ., (2000), Tratat de sănătate mintală, vol. I, Ed. Enciclopedică, București

Piaget, J. (1965). Psihologia inteligenței, București: Editura Științifică.

Zlate, M., (2004), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucuresti.

ANEXA 1.

CHESTIONAR PRIVIND DETERMINAREA NIVELULUI DE ORIENTARE SPIRITUALĂ

Nume și prenume (Inițiale) _________

Vârsta ________

Sex M/F

Instrucțiunile de completare ale cehstionarului :

Vă rugăm să citiți cu atenție frazele de mai jos. Marcați în dreptul fiecărui item, varianta de răspuns care reflectă cel mai bine opinia dumneavoastră referitoare la fiecare afirmație.

1. Care este durata de timp alocată spiritualității?

15 minute/zi

30 minute/zi

60 minute/zi

mai mult de 60 minute/zi

2. Grupați cu termenul de Spiritualitate următoarele concepte:

Divinitate

dezvoltare/progres

credinta

cunoastere de Sine

speranta

altele

3. Sunt o persoană care se roagă:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

4. Sunt o persoană care a încercat diverse tehnici spirituale:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

5. Cât de des mergeți la biserică?

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

6. Îmi place să citesc diverse studii/cărți despre spiritualitate:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

7. Am tendința de a mă ruga pentru aproapele meu:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

8. Îmi face plăcere să asist la evenimente de caritate:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

9. Particip la diverse grupuri de dezvoltare spirituală

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

10. Am tendința să urmăresc emisiuni și reportaje cu teme religioase:

niciodata

rareori

uneori

deseori

întotdeauna

ANEXA 2.

Inventarul de Personalitate EYSENCK – formă A

H.J.Eysenck S.B.G. Eysenck

Numele și prenumele _________________________________________

Vârsta (în ani și luni) _________________

Sexul ___________________

Data examinării______________________________________________

N = _____________ E = _____________ L = ____________ nevrotism extraversiune răspunsuri relativ incerte(minciună

Instrucțiuni

Chestionarul cuprinde întrebări referitoare la modul în care acționați, vacomportati sau la anumite sentimente ale dumneavoastră.

După fiecare întrebare există un spațiu rezervat pentru a răspunde cu„DA” sau „NU”. Încercați să vă hotărâți dacă răspunsul Da sau Nu reprezintă felul dumneavoastră obișnuit de a acționa sau a simți. După aceea încercuiți răspunsul care vi se potrivesteLucrati repede și nu pierdeți mult timp cu nici o întrebare, noi dorim saobtinem prima dumneavoastră reacție și nu un proces îndelungat de gândire. Întregul chestionar nu trebuie să dureze mai mult de catevaminute. Fiți atenți, pentru a nu omite nici una din intrebariAcum, întoarceți pagina și începeți să lucrați repede.

Rețineți că trebuiesa răspundeți la fiecare întrebare.Nu există răspunsuri bune sau rele, prezentul chestionar nefiind un test de inteligența sau de aptitudini, ci doar o măsură a felului în care dumneavoastră acționați și simțiți

1. Aveți deseori dorința de a simți emoții puternice?

2. Aveți în mod frecvent nevoie de prieteni înțelegători caresa vă reconforteze?

3. De obicei sunteți nepăsător?

4. Vă este foarte penibil să acceptați un refuz?

5. Stați să vă gândiți înainte de a întreprinde ceva?

6. Dacă promiteți că veți face ceva, vă țineți întotdeauna decuvant, oricât v-ar fi de neplăcut?

7. Vi se schimbă deseori dispoziția?

8. Acționați și vorbiți rapid, fără să vă gândiți prea mult?

9. Vi se întâmplă deseori să vă simțiți nefericit fără unmotiv serios?

10. Ați face aproape orice când sunteți pus la ambiție?

11. Vă simțiți dintr-o dată timid când trebuie să intrați invorba cu o persoană necunoscută care va atrage?

12. Vi se întâmplă să aveți momente în care va pierdeticalmul și vă enervați?

13. Acționați deseori după inspirația de moment?

14. Vi se întâmplă deseori să fiți necăjit de fapte pe care n-ar fi trebuit să le faceți sau să le spuneți?

15. Preferați în general să citiți în loc să vă întâlniți cu altioameni?

16. Vă simțiți cu ușurință jignit?

17. Vă place mult să ieșiți în oraș?

18. Vi se întâmplă să aveți din când în când gânduri și ideicare nu v-ar plăcea să fie cunoscute de alții?

19. Vă simțiți uneori plin de energie iar alteori apatic (lipsitde vlagă)?

20. Preferați să aveți prieteni puțini, dar aleși?

21. Aveți frecvent obiceiul de a visa cu ochii deschiși?

22. Dacă strigă sineva la dumneavoastră îi răspundeți peacelasi ton?

23. Sunteți deseori frământat de sentimente de vinovăție?

24. Se poate spune că toate obiceiurile dumneavoastră suntbune și de dorit?

25. De obicei vă puteți destinde și petrece foarte bine atuncicand participați la o petrecere veselă?

26. Credeți despre dumneavoastră că sunteți o persoanaincordata și cu o sensibilitate excesivă?

27. Sunteți considerat un om plin de viață?

28. După ce ați realizat un lucru important rămâneți cuimpresia că l-ați fi putut face mai bine?

29. Când sunteți împreună cu alți oameni, sunteți inmajoritatea cazurilor tăcut?

30. Vi se întâmplă câteodată să bârfiți?

31. Vi se întâmplă să nu puteți dormi din cauza unor idei careva umbla prin minte?

32. Dacă doriți să aflați un lucru, preferați să-l căutați intr-ocarte, în loc să întrebați pe civena?

33. Aveți palpitații sau bătăi de inimă?

34. Vă place o muncă în care se cere multă atenție?

35. Aveți crize de tremurături sau frisoane?

36. Ați declara întotdeauna la vamă tot ce aveți, chiar dacaati ști că nu veți fi prins niciodată?

37. Va displace să fiți într-un grup de oameni care-și joacafeste unul altuia?

38. Sunteți o persoană iritabilă?

39. Vă plac situațiile în care trebuie să acționați rapid?

40. Sunteți tulburat de ideea unor lucruri îngrozitoare care vis-ar putea întâmpla?

41. Sunteți nepăsător în felul dumneavoastră de a fi?

42. Vi s-a întâmplat vreodată să întârziați la o întâlnire sau laservici?

43. Aveți multe coșmaruri?

44. Vă place atât de mult să vorbiți cu oamenii, încât nuscapati niciodată ocazia să vorbiți cu un necunoscut?

45. Aveți junghiuri sau dureri?

46. Ați fi foarte nefericit dacă cea mai mare parte a timpuluin-ati putea vedea oameni mulți?

47. Vă considerați o persoană nervoasă?

48. Dintre toți oamenii pe care îi cunoașteți sunt câțiva careva sunt în mod clar anticatici?

49. Credeți că aveți suficientă încredere în dumneavoastră?

50. Puteți fi cu ușurință jignit atunci când oamenii va gasescdefecte personale sau greșeli în muncă?

51. Vă este greu să vă distrați efectiv la o perecere agitată?

52. Aveți deseori semntimente de inferioritate?

53. Puței fără greutata să înviorați o petrecere oarecumplicticoasa?

54. Vi se întâmplă câteodată să vorbiți despre lucruri desprecare nu știți nimic?

55. Sunteți îngrijorat de sănătatea dumneavoastră?

56. Vă place să faceți farse altora?

57. Suferiți de insomnii?

Verificați dacă ați răspuns la toate întrebările.

Cotare

Se notează fiecare răspuns care corespunde cu 1 punct.

Extravert: Da 1, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 33, 44, 46, 49, 53, 56Nu5, 15, 20, 29, 33, 34, 37, 41, 51Se face suma între Da și Nu

Nevrotic: Da 2, 4, 7, 9, 11, 14, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43, 45, 47, 50, 52, 55,57 Nu – Se face suma între Da și Nu

Incerte (L) – mincinos (da suma lui Da și Nu depășește 5 puncte, testul nu se ia în considerare) Da 6, 24, 36 Nu 12, 18, 30, 48, 54

0 – 10 puncte – Introvert

11 – 17 puncte – Ambivalent

18 – 24 puncte – Extravert