Profilul de Personalitate al Delincventului Juvenil
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Delincvența juvenilă.
Profilul de personalitate al delincventului juvenil
CUPRINS
Rezumatul lucrării
Motivația lucrării
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Determinante generale și specifice ale delincvenței juvenile
1.1 Definirea termenilor
1.2 Scurt istoric
1.3 Determinante generale și specifice ale delincvenței juvenile
1.3.1 Semnificațiile moralității adolescentine pentru formele de predelincvență și delincvență juvenilă
CAPITOLUL II
Aspecte ale personalității delincveților juvenili
2.1 Teorii și modele explicative ale delincvenței juvenile
2.1.1 Teoria “rezistenței” la frustrare
2.1.2 Teoria “asociațiilor diferențiale”
2.1.3 Teoria “dezorganizării sociale”
2.1.4 Teoria “subculturilor delincvente” și teoria “grupurilor de la marginea străzii”
2.1.5 Teoria “etichetării sociale”
2.2 Arhitectura personalității delincventului juvenil
2.2.1 Tulburările de conduită
2.2.2 Tulburări ale personalității
2.2.3 Modificări la nivelul structurilor morale
2.2.4 Modificări la nivelul relațiilor afective
2.2.5 Scăderea pragului de toleranță la frustrare
2.2.6 Sentimentul de culpabilitate
2.2.7 Contrarietățile eului
2.2.8 Tulburările de cunoaștere
2.2.9 Perturbările mecanismului de apărare
2.2.10 Tulburările de personalitate antisocială
2.3 Infractorul minor – psihologie, comportament, personalitate
2.4 Cercetări anterioare asupra trăsăturilor de personalitate a delincvenților juvenili
2.5 Metode de prevenire a delinvenței juvenile
2.5.1 Strategii de prevenire a comportamentului infracțional în rândul tinerilor
2.6 Programe de reabilitare a delincvenților juvenili
CAPITOLUL III : Cercetare empirică privind delincvența juvenilă în rândul tinerilor.
Metodologia cercetării
3.1 Obiectivele cercetării
3.1.1 Obiective generale
3.1.2 Obiective specifice
3.2 Ipotezele cercetării
3.3 Instrumente de lucru
3.4 Subiecții
3.5 Design-ul cercetării
3.6 Procedura de lucru
CAPITOLUL IV
Rezultatele cercetării
CAPITOLUL V
Concluzii
5.1 Plan de intervenție pentru reducerea agresivității în școli
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Lucrarea de față, intitulată sugestiv „Delincvența juvenilă. Profilul de personalitate al delincventului juvenil”, tratează într-o manieră științifică, problematica delincvenței juvenile, temă de interes major în ultima perioadă și căreia i-au fost dedicate studii ample în literatură de specialitate (judiciară, sociologică, medicală, psihologică, pedagogică, etc.) În cadrul acesteia, am încercat să surprind principalele cauze determinante ale delincvenței juvenile, factorii determinanți ai acestui fenomen, caracteristicile de personalitate ale delincventului juvenil, având ca și finalitate conturarea unui profil al personalității delincventului adolescent.
De asemenea, ne propunem să analizăm, în principal din punct de vedere psihologic, multitudinea factorilor implicați în fenomenul delincvenței juvenile. În studiul acestui fenomen trebuie luate în considerare atât particularitățile biologice cât și cele psihologice ale copilăriei și adolescenței, devianța minorului fiind determinată de o multitudine de factori care vor fi descriși pe parcursul acestei lucrări.
Pentru aplicabilitatea practică a lucrării, am efectuat o cercetare pe baza căreia am dorit să stabilesc factorii de personalitate determinanți în apariția delincvenței în rândul adolescenților. În urma studiului statistic al factorilor agresivitate, instabilitate emoțională și introversie – extraversie, cuprinși în cercetare și pe baza confirmării ipotezelor de lucru, au fost atinse obiectivele cercetării, conform cărora adolescenții delincvenți prezintă un nivel mai ridicat al agresivității mai ridicat decât al adolescentilor nondelincvenți, agresivitate dezvoltată pe fondul unei instabilități emoționale, prezentă la o personalitate extravertită. Astfel, am reușit să elaborăm un plan pentru reducerea agresivității în școală, adaptat problemelor cu care se confruntă adolescenții și care îi pot determina să aleagă cale ilegală de rezolvare a acestora.
CAPITOLUL I
Determinante generale și specifice ale delincvenței juvenile
1.1 Definirea termenilor
De-a lungul timpului au apărut o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracțional. Problemele pe care încearcă să le soluționeze aceste teorii sunt cât se poate de firești. Etiologia comportamentului infracțional se poate situa în personalitatea infractorului, în situația preinfracțională sau în îmbinarea celor două (Gassin, 1990). Au fost elaborate, de asemenea, diferite clasificări ale factorilor care favorizează un anumit gen de infracțiune și au fost realizate diverse tipologii ale infractorului. În contextul unei amplificări a cercetării științifice în toate domeniile, caracterul uman și social al infracțiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului și a comportamentului infracțional devenind inevitabilă.
Fenomenul de devianță penală, cunoscut sub denumirea de delincvență juvenilă, se manifestă în prezent, cu o intensitate sporită. Acest fenomen reprezintă o problemă socială de o deosebită actualitate, cu atât mai mult, cu cât politica distructivă îndreptată contra familiei, instituțiilor educative, a instanțelor cu rol socializator, intreprinsă în anii „epocii de aur” își dovedesc astăzi cu prisosință efectele negative, o parte din acestea repercutându-se și la nivelul actelor delincvente comise de minorii și tinerii proveniți din familii caracterizate de condiții materiale deficitare și de carențe educative (Rădulescu & Banciu, 1990).
Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizația actuală fiind escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracțional, în cadrul căruia delincvența juvenilă deține o pondere importantă, evidențiază faptul că marea complexitate a acestui fenomen derivă din faptul că el afectează în egală măsură familia, prietenii, comunitatea socială în care aceasta evoluează și nu doar victimele și agresorii. Comportamentul deviant are la origine atât factori interni, ce țin de psihologia delincventului minor, cât și factori externi, care orientează spre inadaptare la sistemul moral și juridic al societății. De aici decurge necesitatea efectuării unei expertize medico-psihiatrice pentru a studia modificările comportamentului minorilor determinate de tulburările psihice ce apar fie în contexul social în care se dezvoltă, fie în contextul vârstei. De asemenea, pentru întelegerea acestui fenomen extrem de complex este importanta precizarea unor elemente de psihologia minorului, în calitatea sa de martor, inculpat sau învinuit.
Adolescența este perioada în care se conturează personalitatea, pentru că la această vârstă tânărul are posibilitatea să se autodetermine consțient și să reflecteze asupra fenomenelor de autoeducare și autodefinire prin asimilarea în mod specific a influențelor mediului înconjurător. În unele situații au loc dereglări ale personalității ce se reflectă în comportament. Cu cât aceste dereglări sunt mai evidente, cu atât se produc tulburări comportamentale mai profunde. Unele dintre aceste tulburări pot trece neobservate la această vârstă, însă unele se repetă, devin jenante, capătă tendința de a se stabiliza și consolida în deprinderi negative de acțiuni (Verza&Șchiopu, 1989).
În psihologie este cunoscut fenomenul crizei de indentitate, ce se manifestă la tineri prin oscilații în alegerea modelelor de urmat, în formarea și stabilizarea convingerilor și idealurilor de viață, etc. Având un psihic fragil, tinerii sunt primii afectați de schimbările mediului, sunt primii dispuși să adopte noile modele ce se impun prin „import” direct și prin mass-media. Astfel ei pot intra în conflict cu adultii (părinți, profesori, etc.) care sunt mai conservatori și actionează ca o frână spre independență și autoafirmarea acestora (Revista de psihologie Nr. 5/1994).
Dezvoltarea psihică este legată în mod indiscutabil de „ materialul de construcție” oferit de mediu, conceput drept cadru în care se naște, trăiește și se dezvoltă personalitatea. „Conținuturile de mediu i se oferă copilului în anumite cadre sau contexte – grupurile sociale cărora li se integrează simultan sau succesiv, copilul- și constituie tot atâtea medii dispuse ierarhic, de la micromediile cu sferă restrânsă la medii cu o arie din ce în ce mai largă.” (P. Golu, 2001). Un alt factor important în modelarea personalității îl reprezintă cultura, care generează anumite influențe în procesul de socializare al copilului. Formarea personalității constă de fapt în interiorizarea elementelor specifice culturii. La majoritatea membrilor unei culturi se remarcă anumite trăsături de personalitate comune. Dacă între personalitatea individuală și cea a culturii nu se remarcă diferențieri mari se poate spune că persoana este integrată în cultură. Dacă apar diferențe mari se consideră că acea persoană este deviantă în raport cu cultura societății.
Determinantă în dezvoltarea armonioasă a copilului este nu orice educație, ci educația corect construită. „Dacă educația este greșit concepută și practicată, atunci, în virtutea forței persuasive pe care o are, ea se impune ca dominantă într- o variantă negativă, destructurată, primind mai devreme sau mai târziu „replica” personalității copilului, care, simțindu-se frustrată în spirala devenirii ei, încearcă să se sustragă de sub tutela unei asemenea educații și să își caute singură factorii dezvoltării ” ( Golu, 2001)
Adolescența, e însoțită de profunde transformări biologice, sociologice și psihologice. Procesele biologice constau în secreția brutală de hormoni care declanșează un puseu de creștere și tranformarea sexuală. În plan sociologic, adolescența este un subiect social. Violența, șomajul, suicidul, consumul de droguri, SIDA, fiind temele cele mai frecvent aduse în discuție de autoritățile publice atunci când se vorbește de neliniștea legată de viitorul tinerilor. Iar, din punct de vedere psihologic, „adolescentul va trebui să învețe să-și accepte un corp nou, o nouă modalitate de a gândi, sentimente și dorințe inedite, precum și competențe sexuale necunoscute până atunci” (Clerget, 2008 p.14). Toate aceste modificări prezintă aspecte negative, apar unele tensiuni interne (psihice) și externe (conflicte cu familia și cu mediul social). Adolescența este de asemenea, o perioada de fragilitate, favorabilă instalării unor tulburări psihopatologice grave, cum ar fi depresia, care ocupă un loc central în economia adolescenței, percepută ca o amenințare permanentă. Pulsiunea agresivă care susține comportamentele violente și actele suicidare este de asemenea, o componenta a organizării depresive. Astfel, din cele menționate, se poate evidenția importanța studierii cauzelor delincvenței juvenile. Cunoscând tranformările prin care trece copilul în perioada adolescenței și factorii implicați în aceasta, putem stabili și diferenția o simplă „criză adolescentina” de un comportament delincvențial propriu-zis.
1.2 Scurt istoric
Încă din anul 100 A.D., filosoful grec Epictetus a observat că oamenii nu sunt deranjați de lucruri în sine, ci de percepția lor asupra acestor lucruri. Apoi, în 1911, Alfred Adler a observat comportamentul fiecărei persoane ca fiind definit de noțiunea proprie a ceea ce înseamnă succes și de scopurile pe care și le formulează. Aceasta este forma elementară a teoriei cognitive: gândirea definește comportamentul. În anii 1920 și 1930 aceste idei au fost acceptate în mod unanim. În 1950 a existat un interes tot mai mare pentru cercetarea științifică a comportamentului uman. S-au dezvoltat diferite teorii care au ajutat la elucidarea comportamentului uman. Teoria lui Lewin (teoria câmpului și începuturile disonanței cognitive) s-a dezvoltat din principiile gestaltiste. Astfel, Festinger a devenit interesat de comunicare și influență socială, ajungând la conceptul de disonanță și la formularea ipotezei privind reducerea acestei disonanțe. Asta a condus la formularea teoriei disonanței cogniti învețe să-și accepte un corp nou, o nouă modalitate de a gândi, sentimente și dorințe inedite, precum și competențe sexuale necunoscute până atunci” (Clerget, 2008 p.14). Toate aceste modificări prezintă aspecte negative, apar unele tensiuni interne (psihice) și externe (conflicte cu familia și cu mediul social). Adolescența este de asemenea, o perioada de fragilitate, favorabilă instalării unor tulburări psihopatologice grave, cum ar fi depresia, care ocupă un loc central în economia adolescenței, percepută ca o amenințare permanentă. Pulsiunea agresivă care susține comportamentele violente și actele suicidare este de asemenea, o componenta a organizării depresive. Astfel, din cele menționate, se poate evidenția importanța studierii cauzelor delincvenței juvenile. Cunoscând tranformările prin care trece copilul în perioada adolescenței și factorii implicați în aceasta, putem stabili și diferenția o simplă „criză adolescentina” de un comportament delincvențial propriu-zis.
1.2 Scurt istoric
Încă din anul 100 A.D., filosoful grec Epictetus a observat că oamenii nu sunt deranjați de lucruri în sine, ci de percepția lor asupra acestor lucruri. Apoi, în 1911, Alfred Adler a observat comportamentul fiecărei persoane ca fiind definit de noțiunea proprie a ceea ce înseamnă succes și de scopurile pe care și le formulează. Aceasta este forma elementară a teoriei cognitive: gândirea definește comportamentul. În anii 1920 și 1930 aceste idei au fost acceptate în mod unanim. În 1950 a existat un interes tot mai mare pentru cercetarea științifică a comportamentului uman. S-au dezvoltat diferite teorii care au ajutat la elucidarea comportamentului uman. Teoria lui Lewin (teoria câmpului și începuturile disonanței cognitive) s-a dezvoltat din principiile gestaltiste. Astfel, Festinger a devenit interesat de comunicare și influență socială, ajungând la conceptul de disonanță și la formularea ipotezei privind reducerea acestei disonanțe. Asta a condus la formularea teoriei disonanței cognitive sau la ceea ce azi este cunoscut sub numele de teoria consistenței cognitive (Festinger, 1957).
Doctrina juridică recunoaște că, pe lângă știința dreptului penal, de criminalitate se ocupă și o seamă de alte științe cu caracter special, cum sunt: criminologia, sociologia criminală, psihologia criminală și altele. Apărută mai târziu decât știința dreptului penal, la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar având o vechime mai mare decât aproape toate celelalte științe derivate din același drept, criminologia s-a dezvoltat permanent, devenind, în prezent, o știință autonomă, bine structurată și consolidată.
Începutul de mileniu a adus o creștere alarmantă a fenomenului infracționalității, atât în România cât și în întreaga lume. Economia de tranziție în care se zbate încă țara noastră a dus la dispariția păturilor sociale specifice unei societăți normale și la apariția fenomenului de sărăcie, care îi determină uneori pe oameni să ia măsuri disperate pentru asigurarea traiului zilnic. Acest fapt nu se dorește a fi o scuză a dezvoltării fenomenului infracțional de furt, ci mai degrabă o încercare de explicare a acestui flagel. Analiza condițiilor specifice societăților actuale evidențiază faptul că în foarte multe țări se agravează și se extind fenomenele de devianță, marginalizare, delincvență și criminalitate. Procesele accentuate de schimbare și transformare care însoțesc evoluția oricărei societăți au condus la apariția unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în țările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care și România.
Procesul rapid de tranziție a generat o criză ce afectează în special adolescenții și tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalitățile de promovare socială în noua societate și de integrare în viața matură sau de pregătire pentru o astfel de viață. Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenților un cadru cu puternice influențe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianței este ocupat de cercetările privind delincvența juvenilă, fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor.
După revoluția din decembrie 1989, autoritățile din România au declarat o mini-stare de urgență la nivelul criminalității juvenile între anii 1996-1997, când în străinătate au fost difuzate filme documentare care prezentau românia ca “rai al pedofililor”, unde minorii precticau prostituția și corupția sexuală. Cazurile de jaf și chiar de omor oficiate de către minori, au fost puse, la rândul lor pe tapet, de data aceasta la nivel național. Delincvența minorilor a început să se facă simțită în România încă din timpul comunismului, atunci când „decreții” (copiii nascuți în urma decretului 770 din 1966, care interzicea întreruperea sarcinilor), au ajuns la adolescență în perioada 1982-1987. având vârste între 12-17 ani. În timpul comunismului, o parte dintre femei au încercat să întrerupă sarcina prin mijloace nemedicale, de multe ori copiii respectivi se nășteau cu diferite grade de dizarmonie a personalitații sau cu un deficit intelectual. Unii părinți ai acestor copii erau ei înșiși persoane cu probleme (bolnavi psihic, alcoolici, indivizi cu perturbări endocrine), așa încât fiind obligați să facă copii, au riscat ca aceștia să se nască cu diferite probleme. Statisticile arată că între 1982-1994 au fost inculpați 93.513 minori între 14-18 ani, în 1994 fiind înregistrată cea mai mare delincvență juvenilă din România. Creșterea acestei delincvențe s-a datorat perioadelor dominată de inflație, șomaj, scăderea nivelului de trai, permisivitatea, proliferarea sentimentului de frustrare.
1.3 Determinante generale și specifice ale delincvenței juvenile
Delincvența juvenilă este o formă a comportamentului deviant. La nivelul conștiinței comune, comportamentul deviant rezidă în formele de conduita aflate în discordanță cu valorile și normele unui anumit sistem socio-uman. Delincvența formează una din speciile fenomenului de devianță cu mari implicații pentru individ și colectivitate. Dreptul penal dă o definiție clară a actului delincvențial (infracțional) punând accent pe caracterul socialmente periculos al faptei și pe vinovăția săvârșirii ei. Infracțiunea este o faptă care prezintă un pericol social, săvârșită cu vinovăție și incriminată de legea penală. Raportarea la norme reprezintă mai mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează determinantele comportamentului deviant, ci doar il discriminează de comportamentul moral, socialmente acceptabil.
Din punct de vedere psihologic, soluția adoptată de un delincvent, prin caracterul său disocial sau antisocial, reprezintă doar un epilog, pregătit demult, fiind un rezultat al perturbării sau al răsturnării raporturilor obișnuite, socialmente acceptabile, dintre individ și colectivitatea în sânul căreia trăiește. Pentru a întelege și a explica un delict înseamnă a-i determină valoarea necunoscutelor ecuației responsabile de conduita individului în situația delictuoasă.
1.3.1 Semnificațiile moralității adolescentine pentru formele de predelincvență și delincvență juvenilă
Psihologia judiciară este știința care reprezintă îmbinarea între psihologia generală și psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracționalității ca formă specială de activitate umană. Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esență devianța, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată (Bogdan & colab., 1983). Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul și analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar. Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelurile ei.
Problema conștiinței morale este deosebit de complexă și ea rămâne o temă de reflecție permanentă, dar și de dispute între specialiști (psihologi, moraliști, sociologi, medici, teologi, etc). Aceasta este una dintre cele mai importante dimensiuni ale conștiinței umane, putându-se manifestă sub diferite moduri, având ca funcție principală cenzura actelor noastre puse sub semnul valorilor morale; a ceea ce este permis și a ceea ce este interzis omului (C. Enăchescu, 2005). În căutarea unui echilibru, adolescentul, dezvoltă pe plan moral o serie de conduite fluctuante originale, prin intermediul lor încercând, pe de o parte, să-și asimileze conținutul normativ al cerințelor exterioare, iar pe de altă parte, să-și acomodeze treptat acțiunile sale morale la interdicțiile, tabuurile și constrângerile care definesc aceste cerințe. Până la vârsta adolescenței, viața morală nu reprezintă decât supunerea la reguli fixate de adult, iar odată cu vârsta adolescenței, moralei instituite de adult, îi ia locul o morală a „idealului”, a „valorilor”, care determină aprecierea propriilor conduite și conduitelor celorlalți din perspectiva exaltării față de tot ceea ce este adevărat și bun din punct de vedere moral. O astfel de morală, după M. Debesse, se „ordonează în jurului unei forme de conduită, care au în ochii adolescenților un preț nemăsurat: devotamentul, sinceritatea, mila, erotismul, etc” care nu se reduc la principii abstracte, ci sunt personificate de vieți exemplare cu care adolescentul încearcă să semene (Rădulescu&Banciu, 1990).
Dezvoltarea capacității de autonomie morală, în cadrul adolescenței, poate fi însoțită de o serie de acte care frizează imoralitatea – așa cum este ea înțeleasă de către adult. Printre aceste acte pot fi enumerate: violența fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ținută, indisciplina, evaziunea din mediul familial sau școlar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activitatea ilicită a unor anturaje nefaste, etc. În ansamblul lor, aceste acte reprezintă manifestări agresive de respingere a autorității adultului prin care se încearcă afirmarea ostentativă a independenței și a autonomiei morale, în condițiile existenței unei personalități caracterizate încă prin imaturitate și labilitate (Rădulescu&Banciu, 1990).
Sensul moralității adolescentine trebuie descifrat în raport cu efervescența dramatică a acestei vârste, cu motivațiile profunde ale conduitei față de respectarea normelor și valorilor care fac parte din adolescență, un tip de subcultură în cadrul culturii adulților. O formă de devianță, poate caracteriza situația în care adolescenții trăiesc cu intensitate tulburările pubertare ale acestei vârste și care, datorită unui climat familial inadecvat și a unor erori educaționale, dovedesc o anumită incapacitate de a se adapta la exigențele normative impuse. Printre aceștia se numără elevii care dovedesc un slab randament scolar, sunt indisciplinați, manifestă atitudini negative față de scoală, cadre didactice, părinți, colegi, etc. Toate aceste atitudini se încadrează în fenomenul așa-numit de predelincvență. Această noțiune având un caracter operațional, în măsura în care se ține seama de faptul că manifestările adolescentine deviante pot intra, în anumite circumstanțe favorizante, în conflict cu legea penală, fără a interfera o relație cauzală mecanică între actele deviante și cele cu caracter inftracțional (Rădulescu&Banciu, 1990).
Fenomenul de delincvență juvenilă implică o evaluare nuanțată a criteriilor care disting moralitatea adolescentină de cea a adultului. Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delincvență, se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori sau adolescenți: cei care transgresează legea (delincvenți în sensul restrâns al cuvântului), cei abandonați de părinti sau educatori și care se întegrează în anturaje nefaste potențial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar ca urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și îngrijire pentru diferite motive(decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament, etc.)
În cadrul conduitei infracționale a adultului sunt specifice motivațiile antisociale profunde, însă în cadrul comportamentului deviant al adolescentului acestea sunt absente. În cazul adolescentului, actul de încălcare a normei reprezintă produsul unei „întâlniri” întâmplătoare între o personalitate labilă din punct de vedere moral și o „ocazie” delictuală oarecare (Rădulescu&Banciu, 1990).
CAPITOLUL II
Aspecte ale personalității delincveților juvenili
2.1 Teorii și modele explicative ale delincvenței juvenile
Există o vastă literatură privind creșterea delincvenței și a infracționalității în viața socială. Statistic, se pune în evidență creșterea și diversificarea formelor de delincvență în perioadele de mutații sociale orizontale (dominate de munca necalificată), perioade specifice industrializării timpurii și urbanizării intense (Șchiopu&Verza, 1981).
Statisticile privind infracționalismul și delincvența permit o informare aproximativă privind incidența acestora. Aproximativă, deoarece cifra delincvenței legale cuprinde și unele erori judiciare, dar si condamnările unice pentru criminalități plurale (deoarece se consideră infracțiunea cea mai gravă), precum și cazuri de clasare, nonimputare, etc. La această aproximație, se mai pot adăuga și delictele cu autori neidentificați (Șchiopu&Verza, 1981).
În viața cotidiană, de altfel, se pot observa situații în care grupul îngăduie devianța, contexte sociale în care acesta are un rol semnificativ în perpetuarea devianței în raport cu anumite reguli. Toleranța grupurilor față de devianță este relativ frecventă în societate, ceea ce poate creea impresia neputinței unor norme de a regla comportamentul indivizilor, chiar a unei stări de anomie. Există norme foarte actuale, al căror uz ar trebui să fie foarte frecvent și care se dovedesc inerte, fără putere, în bună măsură pentru că grupurile în care ele ar trebui să guverneze, par să admită ca membri lor le pot ignora. Un exemplu ilustrativ pentru o atitudine tolerantă față de devianță ar fi, copiatul la examene: la examenele susținute în gimnaziu, la liceu, etc, unde există elevi care încearcă să trișeze, iar grupul acceptă această practică (Boncu, 2000).
„Teoria este cea care construiește imaginea unui întreg coerent cu privire la un domeniu și îl integrează în ansamblul unitar al cunoașterii; în acest întreg, faptele devin elemente articulate asupra cărora se poate acționa într-un context specific. În consecință, teoria generează cercetări empirice utile și ordonate care, la rândul lor, o vor îmbogăți în relevanță” (Bocancea &Neamțu, 1999, p. 199).
Abordarea fenomenului de delincvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere și manifestare, își justifică actualitatea și pertinența, prin caracterul său mai mult sau mai puțin intens, ale cărui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate. Reprezentând ansamblul încălcărilor de la normele de conviețuire socială, delincvența juvenilă, se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune, ceea ce implică, pentru cercetători, identificarea factorilor (cauzelor) și a condițiilor care generează acte antisociale în rândul tinerilor și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare socială a acestora (Banciu&Rădulescu, 1990).
Marea diversitate a teoriilor și punctelor de vedere și gradul lor de relativitate și reprezentativitate, impun precauție în utilizarea și operaționalizarea diferitelor concepte „cheie”, pe care le includ. Dintre aceste concepte, se descriu cele mai des vehiculate și folosite în etiologia delincvenței juvenile deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea interdisciplinară a abaterilor și manifestărilor antisociale comise de tineri.
2.1.1 Teoria “rezistenței” la frustrare
Devianța reprezintă abaterea de la un anumit set de norme impuse social. Orice activitate umană este dirijată de norme spre anumite direcții și finalități, orice normă prescrie indivizilor forme specifice de comportament obligându-i să se comformeze anumitor exigențe și să acționeze într-un mod compatibil cu regulile, interesele și valorile grupului social din care fac parte.
Delincvența juvenilă este considerată ca un fenomen cu profunde implicații negative pentru structura și coeziunea grupurilor sociale de tineri. Problema identificării cauzelor care generează sau condiționează manifestări antisociale, rămâne o chestiune de interes pentru o largă categorie de cercetători. Pentru psihologi, factorii psihologici sunt considerați ca fiind la fel de importanți ca și cei sociali. În consecință, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de factorul „agresivitate” sau de cel de „frustrare”, de instabilitatea afectivă și comportamentală, ca și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței, factori care influențează, socializarea și integrarea în societatea adultilor. Din această perspectivă, se identifică drept cauze ale delincvenței juvenile, decalajul dintre maturitatea fizică și cea psihică, ostilitatea și chiar agresivitatea fată de generația precedentă, reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, tarele ereditare, etc.
Pe de altă parte, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural și condițiilor vieții sociale, în general. În acest context, delincvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare a personalității sau ca o incapacitate a tânărului de a se adapta condițiilor în care trăiește, ci ca un efect nemijlocit al deficiențelor și disfuncțiilor structurilor sociale, al conflictelor existente în cadrul sistemului social; accentul fiind pus pe tensiunea existenței între devianță și conformitate, schimbare și stabilitate socială, conflict și cooperare, delincvența juvenilă reprezentând o formă de protesc apolitic al tinerilor contra inegalităților și barierelor sociale din lumea adultilor (Banciu& Rădulescu, 1990).
Delincvența juvenilă continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme și teorii explicative, toare urmărind identificarea și evaluarea cauzelor și mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Deoarece fenomenul de delincvență juvenilă are o serie de condiționări și delimitări cauzale multiple, în cadrul diferitelor abordări, intervin și se conjugă multiple definiții și explicații apartinând mai multor discipline științifice, fiecare dintre ele valorificând o anumită pespectivă teoretică (D. Banciu, S. M. Rădulescu, 1990).
2.1.2 Teoria “asociațiilor diferențiale”
Comportamentul delincvent este considerat ca fiind alcătuit atât din „elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei” (circumstațele și împrejurările socioeconomice și culturale) cât și de „elementele care au influențat anterior viața delincventului”. Sociologul și criminologul E. R. Sutherland, elaborează o teorie „genetică” a delincvenței, denumită a „asocierilor diferențiale” („differential association”), ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în celebra sa lucrare „Principles of Criminology”. El a făcut o critică severă concepției privind delincventul „înnăscut” sau transmiterea pe cale ereditară a delincvenței, disociindu-se totodată, de ideile privind explicarea delincvenței prin „imitație”, introducând teza „învățării sociale”a comportamentului delincvent. Teoria lui Sutherland, pleacă de la premisa că în viața socială indivizii, atât cei adulți, cât si cei tineri, se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative de conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și diverse grupuri ( Banciu&Rădulescu, 1990).
O explicație cuprinzătoare cu privire la agresiunea umană a fost propusă de Bandura (1971) în teza „Teoria învățării sociale a agresiunii”. Bandura, fiind primul care a probat învățarea agresiunii prin experiențe directe în concordanță cu paradigmele de bază ale învățarii. Agresiunea este văzută ca fiind în mare măsură controlată de posibilitatea consolidării și a pedepsei. În aparență, o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea, este învățat prin observație – adică fără experiență directă. Pedeapsa sau recompensa necorespunzătoare poate provoca ostilitate sau agresiune (Bocancea&Neamțu, 1999).
Procesul „învățării” delincvenței include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Astfel, în unele grupuri pot exista predominant, indivizi care își internalizează și acceptă regulile și interdicțiile impuse de legile societății, iar în alte grupuri, predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale. Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă normele, nu recunosc sau nu respectă normele legale. De aceea, evoluția spre delincvență, apărută prin „asociație” cu modele criminale, se dobândește prin „învățarea” și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.
Un alt element important al paradigmei „asocierilor diferențiale” este reprezentat de „organizarea diferențială” a grupurilor sociale, care face ca, de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cunoscute și respectate în totalitate de către toți indivizii. Din acest motiv, pot să apară o serie de conflicte între diferitele norme sociale, astfel încât un individ se află, la un moment dat, în fața unor reguli de conduită mai mult sau mai puțin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupări cu care vine în contact. Alte elemente ale acestei paradigme, se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și a „învăța” între comportamentele convenționale, conformiste și alte conduite nonconformiste sau deviante. Această opțiune și învățare începe în copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului, care se află in fața unor finalități sau mijloace variabile care îi pot influența conduita morală (Banciu&Rădulescu, 1990).
Teoria „asociațiilor diferențiale”, elaborată de Sutherland și completată de D. Cressey, aparținând teoriilor „transmisiei cuturale” consideră socializarea, ca factor explicativ fundamental în geneza delincvenței juvenile. În consecință, comportamentul delincvent se învață, ca orice tip de comportament, prin intermediul socializării individului preluând „modele” și norme care îi induc o serie de atitudini, deprinderi și comportamente negative.
2.1.3 Teoria “dezorganizării sociale”
O interpretare mai consistentă a delincvenței juvenile, din perspectivă sociologică, aparține Școlii din Chicago, care o avansat o serie de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanșate de acestea, asupra fenomenului de delincvență. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile despresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincvenței fiind mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de „dezorganizare socială”, marginalizare, devianță (Banciu&Rădulescu, 1990).
O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Shaw si H. D. McKay, care au evidențiat faptul că în marile metrople americane, rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social-economice și cuturale spectaculoase. Utilizând metode statistice și de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia că rata delincvenței juvenile sancționate este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt veritabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății si moravurilor (Banciu&Rădulescu, 1990). De astfel, procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență juvenilă și datorită constituirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace.
Analizând nivelul situației sociale a familiei, nivelul condițiilor în care se desfășoară socializarea adolescentului și calitatea acesteia, Shaw si McKay, au ajuns la concluzia că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale și colective cu care se confruntă acesta. Din acest motiv, tinerii delincvenți provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socioeconomic și cutural, condiții precare de locuință și confort și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o socializare și o educație adecvate. Delincvenții minori locuiesc , de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea destestă școala și mediul școlar, au o slabă inserție socială, ceea ce îi determină, în final, să fugă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale (Banciu&Rădulescu, 1990).
Odata cu industrializarea și modernizarea societății, apare mult mai pregnant efectul mass-media asupra minții și comportamentului adolescenților și tinerilor. Televiziunea, televizionarea sau mass-media, în general, reconstruiesc realitatea, configurează un nou mediu de existență și de conștiință pentru omul din zilele noastre, un mod de a fi. Fără televizor și publicitate, lumea nu ar fi arătat așa cum o vedem astăzi. În mod cert, nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcția degradării valorilor tradiționale, a relațiilor personale și comunitare, a vieții de familie, a moralei sociale și individuale. În principal, pentru că violența ocupă unul dintre primele locuri ca pondere, pe canalele TV din întreaga lume. În ciuda faptului că fenomenul violenței pe micul ecrran a atras cele mai multe sancțiuni și critici, în ultimii ani, televiziunea continuă să difuzeze din ce în ce mai multă violență, iar telespectatorii, mai ales tinerii, caută cu aviditate aceste programe.
Studiile de corelație arată că, pentru copiii claselor I-V, există o legatură puternică între nivelul comportamentului agresiv al copilului și numărul scenelor de violență privite la televizor. Studiile experimentale, constată o accentuare a comportamentului agresiv ca urmare a expunerii la violența televizată:
Tabelul 1. Studii experimentale despre accentuarea comportamentului agresiv (Gheorghe, 2005, p.312-313)
Teoria „dezorganizării sociale”, consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile, îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control, exercitate de comunitate și vecinătate, destabilirea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașulului. În consecință, cauzele „primare” ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, a influenței mass-media, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin „atragerea” și „ispitirea” unor tineri de a comite acte și delicte penale. Această teorie consideră, în mod exclusiv, delincvența juvenilă ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale (Banciu&Rădulescu, 1990).
2.1.4 Teoria “subculturilor delincvente” și teoria “grupurilor de la marginea străzii”
Teoria „subculturilor delincvente” este larg răspândită în rândul specialiștilor, în mod deosebit când se discută despre delincvența de tip urban. Punctul de plecare îl constituie normele sociale, implicând două aspecte: prescrierea, implică existența unei interdicții; la fel cum și orice interdiție, delimitează câmpul convenționalului; astfel, rolul normelor este să traseze granița dintre mijloacele legitime și cele nelegitime. Există, însă, varietăți ale gradului în care membri diferitelor grupuri sociale dobândesc valorile, cunoștințele și abilitățile ce le facilitează cariera socială. Aceste variații, sunt structurate social și definesc implicit și accesul diferențial la mijloacele nelegitime. Astfel, accesul la roluri nelegitime (ca și la cele legitime) este delimitat de factori sociali și întărit de cei psihologici (Bocancea&Neamțu, 1999).
Existența unui acces diferențial spre învățarea comportamentului delincvent, plasat la nivelul structurilor sociale al diferențierilor adaptative, al adaptării specifice unor grupuri, deci nu oricine poate deveni un delincvent autentic și performant, este utilă pentru diagnosticarea diferențială și elaborarea strategiei etapizate.
Tabelul 2 Tipuri majore de subcultură delincventă (clasificare preluată din C. Bocancea, G. Neamțu, 1990, p. 174).
O subcultură a străzii foarte importantă astăzi, este cea a graffiti-urilor. Termenul de graffiti, provine din italienescul „graffito” (graffiti, la plural) definind un desen, o inscripție sau o frază zgâriată sau scrijelită în fugă, scrisă pe ziduri sau pe orice fel de suprafață tare. Pentru graffiteuri sau graffitisti (autorii graffiti-urilor), acestea constituie o formă de subliniere a identității prin intermediul unor formule ritualice, exprimate prin gravarea numelui, desene (obscene sau nu), înjurături, proteste, etc. Graffiti-urile sunt o forma de de-ghettoizare, de dorință de a ieși din izolare; dar, pot fi de asemenea, și o formă de ghettoizare, de circumscriere a unui teritoriu lingvistic, spațial. Ele sunt niște proteste, având atât funcție socială, existențială, dar și metafizică (unele dintre ele abordează, chestiuni precum moartea sau Dumnezeu). O parte din analiștii fenomenului au perceput graffiti-urile ca pe un conflict între generații și culturi: adulți versus tineri, societate bună versus sărăcie. Există și o formă de agresiune în graffiti-uri, dar acestea sunt un act agresiv prin care violența se descarcă prin actul în sine (Cesereanu, 2004).
Principalii reprezentați ai teoriei „subculturilor delincvente” (A. Cohen, M. Gorgon, M. Yinger, ș.a.) consideră subcultura, ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul fiind dintre cele mai seminificative) subculturile delincvente impun membrilor desfăsurarea unor activități ilicite și delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra membrilor arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea și „învățarea” diferitelor tehnici și procedee delincvente, motiv pentru care teoria sa a fost denumită și teoria „învățării reacției delincvente” („reaction-formation theory”) (Banciu&Rădulescu, 1990).
Alți autori, printre care F.M. Thrasher, consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte, constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă în esență, un „mod de supraviețuire” și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sau corupției și indiferenței față de situația tineretului, etc. Ea este structurată și funcționează pe baza consensului intim între membri, stabilind și un veritabil „cod” de drepturi și obligații mutuale și un sistem de relații, norme și valori proprii, diferite sau opuse celor aparținând societății globale. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemanătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate, etc.), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în veritabile „subculturi criminale” sau „subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituție, etc).
Tabelul 3 Trei tipuri de grupări (bande), după C. Bondy apud. Păunescu, 1994, p. 121.
O altă variantă a teoriei „subculturilor delincvente” care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învățat”, este cea a „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societății de la colțul străzii” (corner street society), elaborată de W.F. Whyte. El evidențiază faptul că, perioada adolescenței se caracterizează, printre altele și prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acțiune. Mecanismul de formare și structurare a acestor grupuri de tineri este în general cunoscut, majoritatea lor fiind alcătuite din colegi de școală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraș. Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în perioada aceasta, el are o atitudine ambivaletă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoia de a fi recunoscut, acceptat și stimulat de cei de vârsta lui, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu aceste grupuri tânărul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile și interiorizează o serie de norme specifice grupului. Unele dintre aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. Ceea ce explică respingerea și contestarea normelor și valorilor societății adulților și construirea unei table de valori și norme proprii de comportament și conduită, în care prevalează mijloacele ilicite pentru obținerea bunurilor sociale. Prin adoptarea normelor ilicte de conduită și a mijloacelor indezirabile de reușită, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și delincvență, prin inducerea și „învățarea” de către membrii lor a unor tehnici infracționale. Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în principal, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat școala și au fugit de acasă, tineri care au suferit deja condamnări penale. Din acest punct de vedere, activtatea grupului stradal –caracterizată initial prin poluarea morală a locurilor publice – se structurează treptat și preponderent deviant spre comiterea unor delicte grave (Banciu&Rădulescu, 1990).
Concluzionând, teoria „subculturilor delincvente” și cea a „grupurilor de la marginea străzii” suprasolicitează importanța socializării „negative” în colectiv, neglijând însă, resorturile intime ale motivației individuale în comiterea actului infracțional.
2.1.5 Teoria “etichetării sociale”
Pentru explicarea mecanismului definirii și etichetării delincvenței, adepții acestei orientări analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Întrucât, normele prescrise nu stipulează în detaliu, modul în care trebuie să acționeze indivizii, precizând doar căile și mijloacele ce trebuie uitilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste până la cele devinate și delincvente. În funcție de modelul normativ, care reprezintă forțele tradiționale, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia și sancționa diferitele comportamente (roluri) ca fiind ilegitime sau legitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau anormale (deviante). În realitate, pe parcursul derulării acțiunii indivizilor pot intreveni o serie de distorsiuni și distanțări între modelul normativ și rolurile prescrise și jucate de indivizi. Astfel, nu întotdeauna nevoile și aspirațiile indivizilor pot fi realizate în cadrul modelului prin utilizarea unor mijloace legitime, motiv pentru care anumiți indivizi, deși cunosc rolurile prescrise, vor utiliza mijloace nepermise.
Teoreticienii „etichetării sociale” concep delincvența, ca tip special de „reacție socială” de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori, ca de exemplu, puterea, clasa privilegiată, bogăția. De multe ori, cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele nonconformiste, ale unor indivizi din clasele de jos sau de mijloc ale societății, care la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptă noi tendințe. Din procesele de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă norma și eticheta, se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delincvenței și al devianței. În consecință, definirea unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșesc cu adevărat indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, o consecință a ceea ce gândesc alții despre acest comportament (Banciu&Rădulescu, 1990).
F. Tannenbaum, explicând mecanismele procesului de etichetare, arată că apariția și definirea delincvenței se face prin „dramatizarea” răului, în orice societate fiind considerați „răi”, „bolnavi” sau „criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacției față de acestea, reacție ce influențează evoluția carierei lor de viitori delincvenți. Evidențiind roulul agenților de control social, în special al instituțiilor represive, K.T. Erikson, consideră că în procesul etichetării, aceștia îl „împing” pur și simplu pe individ către o carieră delincventă, pe care el o acceptă, în cele din urmă, ca fiind singura alternativă posibilă (Banciu&Rădulescu, 1990). Astfel, paradigma „etichetării sociale” a fost aplicată în definirea și sancționarea delincvenței juvenile și în recuperarea socială și morală a tinerilor care au savârșit abateri și delicte. În consecință, într-o mare parte din legislații, sunt considerate și etichetate ca devianțe și delincvente, acele acte care contravin normelor de conduită stabilite de către adult, delincvența fiind atributul anumitor categorii de tineri proveniți din categoriile și familiile neprivilegiate, deși comportamentul lor nonconformist nu se deosebește de cel al tinerilor aparținând unor categorii sociale privilegiate sau care dețin puterea. Alteori, „etichetarea” se aplică, cu predilecție, tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii și care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul societății și devenind tot mai greu de recuperat social.
Rezolvarea problemelor tinerilor, presupun, în primul rând, cunoașterea, evaluarea, explicarea și diminuarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în rândul acestora, prin eleborarea unor modele etiologice și predictive capabile să surprindă complexitatea diferiților factori delioctogeni. Asftel, încercând să ofere o explicație cât mai nuanțată și corectă a fenomenului de delincvență juvenilă, diversele perspective și orientări teoretice menționate, nu reușesc să surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente săvârșite de adolescenți și tineri. Ele au semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia fenomenului de delincvență juvenilă, principalele disfuncții și carențe ale unor instituții cu rol de socializare și control social, însă omițând un nivel individual de analiză a fenomenului, care să pună în evidență structura personalității adolescentului, constelația de trăsături psihice și caracteriale care se poate exterioriza în comportamente deviante și decelarea unor manifestări de egocentrism, impulsivitate și agresivitate, timpurii.
2.2 Arhitectura personalității delincventului juvenil
Traiectoria copilului ca personalitate umană presupune, ca și în arheologie, dezvoltarea, combinarea și sedimentarea unor straturi, în condițiile și structurile sociale date. Acestea sunt constituite și din focare malefice (grupuri de „distracție” prin consumul de alcool, jocuri sexuale, jocuri de noroc, etc.) răspândite mai ales în orașe și care pervertesc conștiințele tinerilor (Păunescu, 1994).
Inadaptarea comportamentală a unor tineri, vizează în principal, tulburările de relaționare ale acestora cu părinții, profesorii, colegii și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare. Paleta acestor tulburări este largă, ea cuprinzând modificări comportamentale mai puțin grave sub aspect juridic, dar supărătoare, de tipul: minciună, inconsecvență comportamentală, violențe verbale, copiat la ore, fumatul ostentativ, bruscarea fetelor de către băieți, refuzul de a saluta, diferite atitudini non-conformiste; cât și abateri grave de la normele morale și legislația penală, cum ar fi: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau droguri, prostituție, etc.
Manifestările cu aspect predelictual și cele infracționale rezultă, de obicei, din interacțiunea unor cauze individuale și sociale cu o serie de condiții favorizante. Cauzele individuale au efect atât asupra unor posibile determinări ereditare (condiții interne favorizante), cât și asupra formării nefavorabile, la un moment dat, a personalității tânărului sub influența unor factori de mediu negativi, fapt ce aduce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale.
Tuburările de comportament ale minorului apar pe fondul carenței afective (în special maternă) asociate cu abuzul de autoritate paternă, determinând apariția indiferenței afective. Pe acest fond de indiferență afectivă, se structurează lipsa sentimentelor de culpabilitate și implicit a celor de responsabilitate, carențe ce se regăsesc ulterior în psihopatia adultului. Tulburările de comportament cele mai frecvente apar în cadrul debilităților mintale, pe un fond encefalopat cu funcții de cunoaștere la limită sau prin întârziere în dezvoltarea intelectuală prin insuficiențe educaționale variate. Tulburările de comportament ale copilului includ o gamă largă de manifestări, plecând de la sentimente de culpabilitate marcată, emotivitate crescută, sentimente de inferioritate, până la crize de agresivitate, fugă, mitomanie, iar ca modalitate de realizare, actele antisociale sunt de tip adult, dar ca motivație sunt puerile.
Pornind de la existența a trei categorii de forțe: iraționale, raționale, morale care întotdeauna sunt în dispută pentru asigurarea conduitei, Freud consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovăție datorată sentimentelor incestuoase, inconștiente de tip ocolipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii și, deci, în vederea purificării de vinovăție. Conform doctrinei freudiene, toți băieții manifestă ostilitate față de tată și iubire față de mamă, care cuprinde dorința sexuală. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic. Cel care-și exprimă ostilitatea față de tată își va direcționa agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Atunci când acest complex este rezolvat cu ajutorul terapiei psihanalitice, individul poate curma ostilitatea sa devenind conștient de obiectul real al agresiunii.
Din punct de vedere al realităților concrete, comportamentul și personalitatea se construiesc permanent. Sistemul referențial de construcție biopsihosocial necesită el însuși unele precizări. Recunoaștem și întărim ideea că elementele psihosociale și formative sunt hotărâtoare: personalitatea se modelează pozitiv și negativ în condițiile unor plurideterminări sociale pozitive-negative, constructive-deconstructive. Se poate vorbi de faptul că societatea nu apare exterioară personalității și ea însăși, personalitatea, reprezintă "socialul materializat pe un anumit fond biologic și prin mecanisme/mijloace psihologice" (Popescu-Neveanu,2004).
2.2.1 Tulburările de conduită
În literatura de specialitate se fac multe comentarii privind comportamentul normal și anormal; tulburarea de conduită este definită ca „o conduită antisocială persistentă la copil și adolescent”(Dobrescu, 2005, p. 203). Copilul considerat a avea o tulburare de conduită diferă de toți ceilalți prin intensitatea, extinderea și severitatea comportamentelor antisociale. Mulți autori sunt de acord că etiologia în tulburările de conduită este eterogenă și nu se poate aplica un model comun tuturor formelor de tulburări de conduită. Un model posibil de combinare a factorilor etiologici, ar fi: factori cauzali genetici, la care se adaugă factorii de mediu și alți factori, precum cei personali.
Modelul „Risck-Resilience” în tulburările de conduită, gândit de Rolf Loeber, descris de Dobrescu, 2005, p. 205-207, stabilește existența unei balanțe între factorii de risc și cei protectivi; autorul a gândit existența unui proces de acumulare a riscurilor de apariție a tulburărilor de conduită, cu absența sau slaba prezență a factorilor protectivi. Modelul are următoarea structură:
Tabelul 4 Modelul „Risck-Resilience” în tulburările de conduită (Dobrescu, 2005, p. 205-207)
În concluzie, comprotamentul anormal al copiilor, a continuat să fie analizat din aceeași perspectivă ca și cel al adulților și astfel, inadaptarea infantilă a fost descrisă în termeni specifici inadaptării adulte și tratată cu metode terapeutice similare cu cele folosite în cazul adulților (Wilmshurst, 2007).
2.2.2 Tulburări ale personalității
În majoritatea statisticilor criminalitații, delictele de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism, tulburarea liniștii și ordinii publice, atacuri stradale, etc ocupă primul loc și ceea ce este mai îngrijorător, au tendința să crească vertiginos, mai ales în rândul tinerilor și adolescenților. Din ce în ce mai mulți copii între 8 si 15 ani sunt încorporați prin seducție, în această formă protestatară de inadaptare socio-morală. Aceasta fiind prima și cea mai importantă trăsătură definitorie a delincvenței juvenile, manifestată sub forma unor comportamente agresive, îndreptate fie spre colectivitate, în special spre legile morale, fie spre rezultatele muncii – distrugeri de bunuri, opere de artă, violentarea bunelor moravuri furturi, vandalisme, incendii, etc (Păunescu, 1994).
Factorii generali sociali, aceeași pentru întreaga populație infantilă, nu sunt recepționați ca elemente inductoare ale modificării structurilor personalității, decât de către acei copii care, prin efectele negative ale distorsiunilor și erorilor educative intrafamiliale din prima perioadă a copilăriei, au traumatisme psihoafective, au acumulat o încărcătură considerabilă conflictuală, au fost supuși unei situații de frustrare îndelungată și cărora li s-au transmis modele comportamentale agresiv-antisociale. Toate aceste situații, au consecințele lor asupra nucleului de bază al personalității, în mod deosebit asupra structurilor afective, generează modalități specifice de recepționare și interpretare a conduitelor exterioare, imprimându-le un sens negativ (Păunescu, 1994).
Maternitatea
Maternitatea, ca stare și rol, constituie unul dintre cele mai complexe fenomene psihologice. Perioada de viață intrauterină imprimă anumite modificări funcționale afective, în special, în relațiile mamă-copil. În unele cazuri de traumatisme grave ale sistemului afectiv, există fără îndoială modificări cu efecte de lungă durată în afectivitatea copilului. Pentru determinarea coordonatelor personalității delincvențiale trebuie reținut faptul că perioada maternității, ca stare biofiziologică, are influență asupra echilibrului neuroafectiv al copilului și adolescentului. Făcând „corp” comun cu mama, copilul merge până la o stare de identificare cu ea. Copilul identifică mama ca fiind sursă și captatoare de afecțiuni și semnale primare. Astfel, mama devine în subconstient a doua formă a existenței copilului.
În cadrul maternității disfuncționale, vom trece în revistă categoriile cel mai bine definite și anume: a) matenitatea ca o consecință a unui debut sexual timpuriu și întamplător; b)maternitatea ca rezultat al unei agresiuni (viol); c) maternitatea nedorită (în cazul căsătoriei si solitară); d)maternitatea femeii nevrozate si psihopate. Cea mai frecventă formă de maternitate disfuncțională este cea rezultată în urma unui debut sexual intamplător și timpuriu. Datorită conditiilor conflictuale din proprie familie, prin fenomenul de extrapolare afectivă și sub emisiunile perturbatoare ale mediului paternal, fata caută o formă de echilibrare afectiv- relațională și de cele mai multe ori cade într-o capcană instinctuală care o conduce la o activitate sexuală timpurie (12-14 ani) și la o maternitate precoce. Atitudinea cea mai frecventă a acestor tinere mame, este cea de abandon total și plasarea copilului în leagăn ori abandonul parțial cu plasarea copilului într-o familie (de obicei cu grad de rudenie apropiat). Căutând să se elibereze de culpabilitatea morală și să-și refacă imaginea de sine pentru a obține o altă prespectivă a persoanei sale de către grupul social, mama transferă asupra copilului întreaga vină a insuccesului său existential, adoptând o poziție de acuză. În acest context afectiv-relațional, copilulul nu poate realiza identificarea persoanei materne cu toate atributele ei, ceea ce ii produce acestuia o imaturitate afectivă și o frustrație de dezvoltare a personalității de o gravitate maximă. Dezorganizarea structurilor produce nucleul de bază al dezorientării morale și decizionale ( Păunescu, 1994).
Maternitatea ca o consecință a unei agresiuni (viol). Mediul din care provin minorii cu comportament deviant impun prezumția unor astfel de cazuri. Copilul provenit dintr-un viol, provoacă din timpul sarcinii o gravă opoziție față de apariția sa pe lume, el constituindu-se ca un stigmat, prin fenomenul de transfer al semnificației violului pentru conștiința feminină și umană a mamei. Mama, are tendința inconstientă sau manifestată de abandonare sau înlăturare a copilului. Rămânerea acestuia în compania mamei comportă de cele mai multe ori riscuri mai mari decât abandonarea acestuia. Primul dintre aceste riscuri ar fi agresiunea fizică manifestată inițial prin neglijarea copilului și îmbolnaviri repetate, uneori fatale. Agresiunea maternă poate lua, de asemenea, forma de maltratare timpurie a copilului, tendința manifestată de mamă este cea de claustrare a copilului, deci de a-l supune unei penurii relaționale. Asftel, se creează un conflict primar care se organizează ascendent între dorința de identificare a copilului și atitudinea de respingere a mamei. Acest tip de conflict reprezintă forma cea mai perturbatoare a procesului de formare a personalității umane. Dincolo de modificările afectogene ale copilului, se produce un fenomen de mare importanță pentru patologia devianței: devalorizarea morală a modelului matern (Păunescu, 1994).
Maternitatea nedorită. Comportamentele psihosociale ale maternității sunt rezultate ale experienței sociale, deci provin dintr-un proces de învățare socială. Astfel, în cuplul conjugal, maternitatea constituie o dorință subiacentă, dar poate fi în același timp respinsă de mai mulți factori: o experiență nereușită a altor persoane sau chiar a propriei mame; o hiperresponsabilitate care determină sentimentul unei incapacități de a crește și educa un copil; o stare de anxietate funciară (structurală); o lipsă de educație în această direcție; un refuz de pierdere a autonomiei; o teamă de mutilarea fizică prin sarcină și consecințele ei; o sarcină afectivă patologică; o lipsă de afectivitate (dragoste) pentru partener; o teamă de abandon din partea soțului, etc. În condițiile căsătoriei și sub presiunea restricțiilor, în aproximativ 30% din cazuri, copilul nu este dorit. Copilul nedorit, în cadrul căsătoriei, este pasibil de conflictualități generate de atitudinea afectivă a mamei. Mama îl percepe ca pe o povară, ca pe o dificultate a existenței sale. Există, de asemenea, cazul mamei solitare, de obicei cu tată cunoscut sau necunoscut, dar mai întotdeauna neidentificat de către copil. În acest caz, se pun probleme de modelare a personalității destul de dificilă, în special pentru băieți. Se produce un dezechilibru în câmpul de forțe afectiv-relaționale în care se dezvoltă copilul. Neexistând o contracarare a fluxului afectiv matern, acesta produce o focalizare de mare intensitate asupra propriei persoane a copilului – în special a celui de sex masculin. Această focalizare tinde să ducă la o fixație afectivă reciprocă care evoluează spre forme psihopatologice. Fixația afectivă are ca primă consecință o imaturitate afectiv-socială, prin lipsa experienței de relaționare cu modele sociale diferite (Păunescu, 1994).
Paternitatea
Ca stare psihoafectivă și relațională, paternitatea prezintă aspecte care sunt generate – pe de o parte, de specificul structurilor somato-psihice ale sexului masculin, pe de altă parte, de statutul social și rolul de partener pe care l-a avut de-a lungul istoriei.
La nivelul relațiilor afective la care se află majoritatea părinților adolescenților cu comportament deviant, fenomenul se produce invers. Tatăl își asumă numai un rol în care starea afectivă, legăturile profunde sunt lăsate pe mai târziu – atunci când copilul „știe”. Rolul tatălui rămâne cel de protecție a familiei – mai ales din punct de vedere material. În realitate, se asistă la un abandon afectiv (Păunescu, 1994).
Referitor la starea afectiv- morală sau la atitudine, tatăl poate manifesta: o atitudine de nonintervenție, în special în perioada copilăriei, un dezinteres pentru îngrijirea copilului; o intervenție intermitentă de autoritate- atunci când este ceva în dezordine; o intervenție de hiperautoritate – cu manifestări de brutalitate și violență în împrejurări foarte frecvente.
Nonintervenția se deosebește de abandon prin faptul că, tatăl există cu prezența fizică, dar ocolește raporturile directe de influențare, de comunicare totală cu copilul. Fluxul afectiv regulator, care este generat de emotivitatea copilului se întoarce nesatisfăcut, dând sentimentul respingerii afective. Acest fenomen constituie o formă a frustrației. Prin nonintervenție, tatăl nu-și mai exercită forța modelatoare. Coroborarea respingerii afective cu lipsa forței de percuție a modelului moral duce la o formă de decompensare afectiv-morală a copilului, care poate constitui baza unei devianțe (Păunescu, 1994).
A doua situație, cea de intervenție intermitentă de tip autoritar, are ca principiu o relație de dominare, de impunere, de forță, iar reacția copilului este una de respingere, de nonacceptare, de refuz, de aici rezultând o situație conflictuală. „Criza” de autoritate a tatălui care intervine în momente în care se află într-o stare „specială”, de tipul enervărilor supraliminare, după consumul de alcool, după conflictele din interiorul sau exteriorul familiei – într-o stare proxistică, când nu mai este stăpân pe sine. Aceste comportamente ale tatălui, generatoare de traumatisme la copil, se instalează ca rutine comportamentale în structurile personalității copilului, pe care acesta le va utiliza în împrejurări similare în viața sa (Păunescu, 1994).
A treia situație este cea caracterizată prin atitudinea de hiperautoritate cu manifestări de violență și brutalitate. Atitudinea excesului de autoritate se bazează pe falsa reprezentare a sinelui. De aceea autoritatea paternă are drept consecintă o hipertorfie a personalității copilului. Hipertorfia personalității copilului generează o modificare a eului acestuia care, în fața tatălui, devine o cantitate veșnic neglijată și supratutelată. Hiperautoritatea generează personalități conformiste, cu importanță lipsită de plasticitate adaptativă sau personalități hiperautoritare, formate prin sistemul de învățare în oglindă (Păunescu, 1994).
Personalități parentale morbide
Identificarea proiectivă a părintelui asupra copilului său, cu o imagine parentală trăită ca anterioară, distrusă, bolnavă, sau abandonată este frecvent întâlnită. Ea constituie la nivelul imagourilor parentale, corespondentul proiecției imaginii infantile trăită ca abandonată sau carentă. Este vorba despre părinți care au resimțit obiectele parentale ca nerăspunzând nevoilor lor de protecție, îngrijire, atenție sau gratificare. (Manzano, Palacio-Espada&Zilkha, 2000)
Personalitatea morbidă, se conturează în funcție de modificările disimulate la nivelul conștiinței. Se face referire la comportamentele neregulate, nesănătoase sau periculoase: curiozități, imaginație perversă, plăceri impulsive, dorințe pentru substanțe (toxice) morbide. Dacă o conștiință cu un anumit grad de morbiditate nu comportă manifestări obiective, decelabile „din afară” –datorită capacității de simulare a adultului, periculozitatea existenței acesteia la genitori este mai acută. În primul rând pentru că ea se proiectează în modelul de personalitate pe care îl structurează prin atitudini, comunicare ectosemantică, directivare axiologică, relații directe cu copilul (Păunescu, 1994).
Avem ca și caracteristici definitorii ale conștiinței morbide, după Păunescu:
Tulburări frustre de acenestezie. Complexul de senzații, stări fiziologice, impulsuri, etc. se sintetizează la nivelul conștiinței în reprezentări ale eului biologic, care are o importanță majoră în structura personalității. O conștiință este morbidă, atunci când decantarea cinestezică încetează să se producă, ea aderând pentru directivarea conștiinței imediate la comportamente neobișnuite sau anormale. În consecință, întâlnim la persoanele cu o astfel de conștiință, comportamente directe sau disimulate de tipul sexualității excesive și a perversiunilor sexuale, comportamente sexuale dismulate în relațiile cu proprii copii, lipsă de pudoare, tendințe la prostituție, nimfomanie, etc. Toate aceste manifestări se petrec în intimitatea vieții de familie și antrenează întregul grup primar sau pot fi trăite în imaginația adultului, iar exteriorizările pot căpăta forme disimulate.
Disfunctionalități interstructurale. Personalitatea umană își reglează echilibrul prin mecanismele funcționale interstructurale în așa fel încât, în fața oricărei situații noi, adaptarea să nu ducă la o disfuncționalitate cu efecte perturbatoare. Orice disfuncționalitate introdusă în ansamblul structurilor, viciază procesul de decizie la nivelul conștiinței. Cele mai periculoase disfuncționalități se plasează între structurile afectivă, cognitivă, morală și relațională. Există în cazul conștiinței morbide, o tulburare majoră de conținuturi ale trăirilor afective și de tensiune a proceselor psihice. Afectivitatea are, în acest caz, tendința de autonomizare funcțională și de dominare a întregii deschideri a conștiinței. Stările afective sunt insidioase și acaparatoare. Sensibilitatea copilului captează sensurile acestor stări și le reține în structura afectivă ca atare. În cadrul acestei stări, unele continuturi latente, care au traumatizat odinioară individul, se actualizează, se reactualizează cu ușurintă și rapiditate. Apar cu o frecvența foarte ridicată reproduceri de situații traumatizante, aidoma cu cele trăite anterior (certuri aparent fără motiv, „drame”, tendința de înșelăciune, fugi de scurtă durată, autopedepsire, automutilare, sadisme, generozitate aberantă, furt, întrebuițare de alcool pentru ieșirea din criză, etc.). Toate aceste atitudini de relație afectiv-socială, constituie de fapt rețeaua de stimulări afective ale copilului și devin factori de modelare afectivă a viitoarei personalități.
Un loc deosebit îl ocupă perversitatea afectiv-morală, ca structură de conștiință, care are o gama largă de manifestări. Pericolul educativ al acestor stări este acela că ele reproduc și întrețin situațiile conflictuale care la copil, subminează echilibrul fundamental al personalității. Forța de reactivare a stărilor afectogene conflictuale produce un fenomen de depersonalizare. În consecință, copiii care trăiesc tensiunea rejecției sau a autoritarismului excesiv și brutal sau influența unor modele parentale morbide au, în genere, o estimație de sine scăzută și manifestă, ca reacții de apărare, agresivitatea sau izolarea, inclusiv agresivitatea dusă până la nivelul delincvenței (Petrescu, 1996).
2.2.3 Modificări la nivelul structurilor morale
Procesul de intregrare socială al persoanei, care se naște „incompletă”, se structurează în cadrul personalității printr-un raport acțional între structurile stimulatorii ale mediului educativ social. Socializarea, ca formă finală a procesului educativ, presupune o recepționare, o prelucrare și o investitură cu forțe operatorii și operaționale a valorilor sociale.
Formarea atitudinilor morale reprezintă stadiul de încorporare a valorilor în comportament și este de o mare complexitate, abordarea ei prezintă dificultăți datorită imposibilității practice de considerare a cantității, forței și rangului factorilor de mediu natural și social. Conștiința morală, este o sinteză a valorilor stabilite de grupul social care reglează comportamentele umane față de propria persoană, față de obiecte, de valori naturale și spirituale, față de regulile sociale necesare conviețuirii și față de celelalte persoane, purtătoare la rândul lor, a unei conștiințe morale. Ceea ce garantează eficiența procesului de integrare socială, este capacitatea de a acționa autonom pe baza valorilor și regulilor morale (Păunescu, 1994).
Problema dificilă, în perspectivă educațională, este aceea de a facilita acțiunea de interiorizare, de a converti conținuturile valorilor și acțiunilor morale, în instrumente operaționale pe plan social. Una dintre cauzele insuccesului formării valorilor morale, este faptul că bazele acestora se construiesc în cadrul unei experiențe directe spontane a copilului cu reguli și persoane, deci în grupul primar și într-un interval de viață când afectivitatea este elementul dominant în procesul de valorizare. Valorile morale au în nucleul lor un mare grad de subiectivitate. Astfel, decentralizarea în planul trăirilor valorice presupune o cunoaștere și o recunoaștere a limitelor de confluență morală între sine și lume, în baza unei scale de valori trăite, cunoscute-asimilate, necunoscute și netrăite în intensitatea unor comportamente autodirijate în orice împrejurare (Păunescu, 1994).
2.2.4 Modificări la nivelul relațiilor afective
„Experiențele profund frustratoare pe care le-a trăit în timpul copilăriei sale, îl determină în timpul adolescenței să considere adultul un potențial agresor. Orice intenție puțin mai autoritară îl face la început, să perceapă adultul ca având intenții răufăcătoare”(Păunescu, 1994, p.134). Însă, în fapt, delincventul, nu refuză în general, o relație amicală și protectoare. El este, de asemenea, avid de o formă de camaraderie, exprimată prin încercarea frecventă de integrare într-o echipă suportivă, pe care se grefează mecanisme deviante ale relațiilor sociale, dirijate de valorile negative fixate de adulți, simboluri ale relațiilor intrafamiliale.
Un loc însemnat în gama afectivității preadolescentului, îl ocupă sentimentele estetice, capacitatea de a trăi valorile artistice, dorința de a realiza frumosul cu propriile forțe. Sentimentele de tovărășie și prietenie, îmbogațesc tabloul afectiv al acestuia. Activitatea sa voluntară, cuprinde toate verigile acestui proces psihologic, făra însă a fi suficient de maturizate. Preadolescentul are multiple ezitări care îi dau o falsă aparență de lene, îl deliberează și se decide adesea în baza unor factori emoționali. Mijloacele de realizare a scopurilor sale, nu sunt întotdeauna adecvate. Se constată adesea o disproporție între dorințele și posibilitățile sale de a le realiza ( Bogdan&Stănculescu, 1970).
Forme de relații de acceptare ale adulților s-au detectat în două situații: sunt acceptați adulții care se pretează la manipulare în interesele minorului (procuratori de bani, oferă servicii, acoperire, etc.) și de asemenea, sunt acceptați adulții care acceptă complicitatea. Din punct de vedere al educatorului, mecanismele relaționale ale delincventului sunt derutante. O atitudine a educatorului, de comprehensibilitate fără limită, duce la o denigrare a presonalității sale în reprezentarea delincventului. O atitudine de complicitate, creează un câmp de incertitudine educațională periculoasă. O atitudine de mare severitate, mărește antipatia și generează conflictul. (Păunescu, 1994).
2.2.5 Scăderea pragului de toleranță la frustrare
Fenomenul de frustrație acționează diferențiat, în funcție de distorsiunile interstructurale ale subiectului. În cazul subiecților cu structură delincvențială, fenomenul de frustrație este amplificat de însuși structura lor internă.
Egocentrismul polarizează cele mai multe dintre procesele psihoafective. El face ca orice act care îl determină pe subiect să renunțe sau să amâne o satisfacție, să capete o semnificație de agresiune împotriva persoanei sale. Egocentrismul primar este conservat și amplificat pe un fond de gravă frustrație. Ca principiu fundamental, adolescenții delincvenți nu pot suporta, în relațiile lor cu instituțiile și cu persoanele adulte, regulile și exigențele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare sau punitive ale acestora. În tabloul simptomatologic al delincvenței juvenile, nonadaptarea la condițiile date este definitorie. Aceasta, nu reprezintă o incapacitate afectiv-intelectuală funciară, ci o atitudine agresiv-represivă organizată în structura personalității, ca răspuns la semnificația de agresivitate pe care orice limitare sau dirijare din afară, o reprezintă pentru subiect. Tocmai fenomenul de frustrație afectivă și morală, care prin durata sa, a produs grave restructurări în sistemul personalității, până la decompensare, a marcat această structură a persoanei cu hipersensibilitate la toate tipurile și gradele (intensitățile) fenomenului de frustrație (Păunescu, 1994).
2.2.6 Sentimentul de culpabilitate
Culpabilitatea este interiorizată și integrată conștiinței delincventului, ea generând forțe care tind să modifice relațiile sale cu lumea și chiar cu propria sa reprezentare. Dincolo de sentimentul culpabilității, se poate invoca o culpabilitate ca stare de conștiință, care îl face incompatibil cu sine și cu lumea.
Lemay (apud Păunescu,1994) vorbește despre imposibilitatea delincventului de a suporta sentimentul de culpabilitate și despre încercările disperate de a scăpa de el. Conflictul deschis între delincvent și societate se centrează în esență în jurul culpabilității sale moral sociale. Specificul conștiinței umane, este căutarea unui echlibru de valori între eu și lume. În acest proces, devalorizarea eului duce la sentimentul de culpabilitate față de sine, deci la un conflict grav. Formele cele mai frecvent întâlnite sunt agresiunea și accentuarea perversă a stărilor de culpabilitate. În primul caz, subiectul devine acuzator vehement al unor terțe persoane (părinți, bunici, poliție, școală, etc.) trecând la acte de agresiune față de „agresorii”-acuzatori. În al doilea caz, el produce delicte în flux continuu pentru a răsturna posibilitatea de a fi recunoscut cinstit sau corect, mergand pe principiul: „dacă tot sunt considerat hoț, mai bine fur”.
Tabelul 5 Componentele ale stării de culpabilitate (clasificare preluată din Păunescu, 1994, p. 136-140).
2.2.7 Contrarietățile eului
Cercetările evidențiază profundele contrarii ale eului delincvent, concretizate în gama foarte extinsă de contrarietăți interne, uneori mult mai puternice decât cele externe. Formula fundamentală, reprezentată prin contrarietățile interne tensionale ale întreglului edificiu al conștiinței și personalității adolescentului, este cea în care se pot discuta două forme de contrarietăți ale eului. Prima formulă, este cea care relevă o consistență slabă a unității și echilibrului fundamental al eului. Manifestările comportamentale ale acestei categorii, sunt oarecum derutante, maschează tocmai slăbiciunea. Din exterior, ele par a indica forța. Din interior, ele sunt generate de nevoia de echlibru la un eu contrariat prin ample conflicte, care vrea să evite dezorganizarea de tip psihiatric, care prezintă, în fond, o slabă rezistență în fața factorilor de disoluție a unității eului (Păunescu, 1994).
În ceea ce privește structura contradictorie a eului care pare foarte puternic, se menționează dinamismul percutant, atunci când se pune problema unei apărări. Contrarietatea este dată de faptul că în cele mai multe situații, delincventul manifestă o slabă consistență a eului; cu excepția sentimentului de apărare, când el se manifestă ca o personalitate forte și cu mare autonomie. La un inadaptat infantil, cu reacții primare, stăbătut de grave sentimente de inferioritate, se întâlnește, în situațiile critice, o mare vitalitate și o mare forță. Acești subiecți, care nu își pot rezolva simplele probleme de adaptare la viața cotidiană, sunt capabili să urmărească un obiectiv, cu mare luciditate timp indelungat, să construiască scenarii savante sau alte forme de infracțiune. Delincventul, poate deveni un lucid, calm, preseverent, calculat, atent și perspicace în toate acțiunile care privesc comportamentul deviant. În aceeași persoană există două individualități distincte și opuse. Ele apar în funcție de situație și acționează în vederea atingerii obiectivului principal: delictul (Păunescu, 1994).
2.2.8 Tulburările de cunoaștere
Festinger (1957) a definit cognițiile în termeni foarte generali: “cunoștințe, opinii sau convingeri asupra mediului, a propriei persoane sau a propriului comportament”. Pentru Festinger, cognițiile trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numește implicație psihologică. Această implicație nu traduce nici o necesitate logică, trimițând pur și simplu la ideea unei legături optime – conform reprezentării individului – între două cogniții luate separat, prezența uneia implicând într-un fel prezența celeilalte. Ea permite definirea uneia implicând într-un fel prezența celeilalte. Ea permite definirea a trei tipuri de relații: de consonanță, de disonanță și de neutralitate.
Dacă avem două cogniții A și B, atunci:
se vorbește de relație de consonanță între cele două cogniții în cazul când una poate fi obținută prin implicarea psihologică a celeilalte. De exemplu: “nu este bine să furi” și “știu că nu am furat”
se vorbește de relație de disonanță dacă a doua cogniție se opune celei determinate în mod normal de implicarea psihologică a celei dintâi. De exemplu: “nu este bine să furi” și “ știu că am furat”.
Se vorbește de relație de neutralitate atunci când cele două cogniții, intrând în registre diferite, nu pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, una neimplicând nici pe cealaltă, nici inversul ei. De exemplu: “nu este bine să furi” și “îmi cumpăr un sacou”. De fapt, teoria disonanței are în vedere doar cognițiile care, luate două cîte două, pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, nereferindu-se deci la relații de neutralitate.
Festinger este de părere că cineva care are în universul său cognitiv două cogniții ce nu sunt în acord (disonanță), nu va menține acest dezacord, ci va încerca să-l reducă, modificând una dintre cogniții în sensul unei mai bune potriviri cu cealaltă (reducerea disonanței). Astfel, un individ, care are în universul său cognitiv, simultan, cognițiile “nu este bine să furi” și “am furat”, va reduce norma la comportament. Pentru el, disonanța produsă de dezacordul între două cogniții e însoțită de o stare psihologică penibilă, de o tensiune care va pune în mișcare dinamica cognitivă, ea fiind orientată spre reducerea disonanței, deci spre instaurarea unui echilibru cognitiv mai bun. Festinger consideră această tensiune drept o motivație asemănătoare celor psihologice tradiționale.
Având în vedere forța dinamicii cognitive, aceasta depinde foarte mult de cantitatea globală de disonanță: cu cât disonanța este mai mare, cu atât munca de reducere va fi mai mare. Cu alte cuvinte, reajustarea a două cogniții în dezacord va depinde de mărimea disonanței. Astfel, cineva care a avut un comportament în dezacord cu atitudinile sale își va modifica atitudinile, în sensul unui acord cu acțiunea sa, cu atât mai mult cu cât disonanța este mai mare. Testarea respectivei predicții presupune măsurarea disonanței globale, acesta fiind rolul nivelului global de disonanță propus de Festinger (1957).
Performanțele proceselor cognitive ale delincventului sunt relativ asemanătoare cu cele ale nedelincventului. Inteligența lor generală, nu diferă ca funcție – nici cantitativ, nici calitativ, de cea a persoanelor normale – cu excepția copiilor deficienți mintal. Însă, ceea ce este foarte important din punct de vedere psihosocial, este modificarea de ansamblu a cunoașterii, ca priză de conștiință și răsunetul ei în cadrul personalității.
Delincventul trăiește la timpul prezent, ca și cum nu ar avea nici un fel de percepție de sine. El trăiește faptele de moment, fără legătură și fără continuitate cu experiențele trecute și fără să țină seama de consecința actelor sale pentru viitor. El nu se inserează în nici un fel într-o continuitate istorică, el se consideră ca și cum n-ar avea această istorie. Realitatea, în felul în care este înțeleasă de către tânăr, este în exclusivitate actuală și în funcție de plăcerea pe care o poate avea sau de exploatarea pe care o poate exercita. Amintirea acestei realități dispare imediat ce satisfacția căutată fără efort activ este obținută. Tânărul delincvent, nu poate nici trăi, nici percepe existența sa în interiorul unui oarecare context spațio-temporal. Absența continuității în timpul trăit, atestă absența conservării legăturilor, a evenimentelor, a obiectelor și a persoanelor. Orice act de cunoaștere umană se inscrie în două mari categorii: cea temporală și cea spațială. În cazul delincventului, datorită modificărilor de cognație esențială, globală, contactul său cu realitatea, se limitează numai la momentul impactului. Acesta nu produce un scurtcircuit între experiența trecută, situația prezentă și actul de anticipație. Ca o activitate ludică infantilă (joc primar), acțiunea trăită, constituie o satisfacție în sine, consumând întreaga motivație existențială. Acest moment de satisfacție, de consum, nu este modificat, inhibat sau anulat de acel continuum al conștiinței și nu produce un semnal pentru eventualele consecințe. Dacă ignorarea unor experiențe valorizante din trecut nu are o importanță majoră, în schimb, lipsa capacității de anticipare, de sesizare a consecințelor unui act, a unei fapte, a unui comportament, aduc după sine absența responsabilității (C. Păunescu, 1994).
Discontinuitatea trăirilor afective, a stărilor, funcțiilor cognitiv-intelectuale, nu este însă permanentă. Ea se menține numai în situațiile stresante (instrucție, educație, muncă, activitate colectivă, care impun respectarea regulilor și valorilor, etc.), dar dispare miraculos, atunci când se cere o mobilizare, o coerență pentru înfăptuirea unui act informațional sau obținerea unei plăceri. Singură, acțiunea cu un anumit sens, poate reorganiza porcesele disolute ale cognației; cea care are drept obiect, o dorință. Acțiunea în sine, produce o descărcare a unei tensiuni conflictuale, și deci, o stare de confort psihic.
2.2.9 Perturbările mecanismului de apărare
În opinia lui Laplanche și Pontalis (apud Ionescu, 2007) termenul de „mecanism” este utilizat de Freud, pentru a sugera existența unor structuri, a unor combinații de fenomene care pot fi observate și supuse unei analize științifice, acest tremen presupune, în egală masură, un mod de funcționare asemănător cu cel al unei mașinării, trimițând prin urmare, la o viziune mecanicistă asupra apărării eului. Caracterul inconștient-automatic, al mecanismelor de apărare, ar fi compatibil cu această viziune. Autorii menționați, subliniază însă, importantele diferențe care există între raționalizare (în care intervin mecanisme intelectuale complexe), întoarcere asupra propriei persoane (care constituie un „destin” al țintei pulsionale), anulare retroactivă (operație compulsivă) și sublimare (în care pulsiunea este deviată către un scop non-sexual, vizând diferite obiecte valorizate social). A. Freud, distingea și ea tehnicile (cum ar fi izolarea și anularea retroactivă), de adevăratele procese instinctuale, cum ar fi regresiunea, transformarea în contrariu și întoarcerea asupra propriei persoane (Ionescu, Jaquet&Lhote, 2007)
Școala freudiană, în special A. Freud, precum și datele din clinicile moderne ale maladiilor neuropsihice, au pus în evidență anumite tipuri de sisteme defensive, în funcție, pe de o parte de factorii agresori, pe de altă parte, de individualitatea și structura personalității bolnavului. Aplicarea datelor clinice și de psihologie dinamică, la personalitatea delincvențială, au putut detecta un sistem defensiv specific. În mod normal, mecanismele defensive se pun în mișcare, în clipa în care persoana se află în situație limită (de pericol), prin activarea unuia sau a mai multor factori de agresiune. Declanșarea mecanismelor de apărare are drept scop, fie restabilirea unui alt echilibru, capabil să anihileze sau să încorporeze factorul/factorii agresori, fie depășirea agresiunii printr-o contra-ofensivă mai puternică decât factorul atacant.
În situația delincvențială, mecanismul de apărare are un singur scop: rămânerea, cu orice preț, pe poziția dată. Cauza unui asemenea sistem de apărare, conform viziunii tridimensionalității psihicului uman din concepția psihologiei abisale, este generată de relația dintre sine, eu si supraeu. În cazul delincvenței organizate, sinele se află în serviciul eului pentru a înfrânge sau a frâna drectivele supraeului; acesta din urmă, fiind purtătorul valorilor morale trăite. „Logodna” sinelui cu eul, este dictată de directivarea egocentrică tipică delincventului. Crearea unui sens unic dinspre lume spre sine și eu, stă la baza modificărilor mecanismelor defensive. Această formulă de organizare a personalității, indică sensul de apărare: lumea constituie factorul agresiv care, prin atitudinea sa față de delincvență, dorește distrugerea acestei structuri. Eul, astfel modelat, se opune vehement modificării structurii sale, printr-un sistem dur de apărare. În cazul personalității cu nucleu delincvențial, în opoziție cu personalitatea normală, nu are loc un proces de restructurare care să anihileze factorul agresiv ci, dimpotrivă, o anchilozare puternică pe vechile structuri (delincvențiale) care se opun oricărei stimulări echilibrate din exterior. Stimulii externi (culturali-educaționali), declanșează la adolescentul normal, mecanismele acționale și astfel se produce modelarea progresivă a personalității. La delincvent, aceiași stimuli, sunt percepuți ca agresiune și declanșează sistemul defensiv (Păunescu, 1994).
În consecință, dacă se disecă raporturile educogene între instituție, personalul educativ și delincvent, se poate stabili când și cum intră în funcțiune mecanismul de apărare și ce consecințe apar în această situație, nu de puține ori dramatică. Cele mai evidente manifestări, în contextul declanșării mecanismului distorsionat de apărare a infractorului minor, se fac în contactele cu factorii sociali (autoritate publică, persoane lezate de atitudinea delincventului, care încearcă o intrevenție educativă). Sunt cunoscute reacții violente, împotriva agenților de ordine sau a unor cetățeni care vor să exercite o acțiune de prevenție a infracțiunii. Se observă acțiuni agresive ale adolescentului delincvent, îndrepate asupra acelor delincvenți care manifestă progrese în procesul reeducațional. Succesele acțiunii reeducaționale căpătând pentru el, simbolul unei viitoare agresiuni de schimbare.
2.2.10 Tulburările de personalitate antisocială
Tulburarea de personalitate antisocială, conform DSM-IV-TR este echivalentă cu cea prezentată în ICD-10 (1992) sub denumirea de tulburare de personalitate dissocială. Caracteristicile tulburării de personalitate antisocială, sunt considerate a fi: agresivitatea, desconsiderarea și violarea drepturilor fundamentale ale altor persoane, ale normelor și regulilor sociale și își are debutul în adolescență (Lazărescu&Nireștean, 2007)
Tuburarea de personalitate de tip dissocial (antisocial) reprezintă un ansamblu de trăsături psihologice și psihopatologice, ilustrate prin:
sfidarea și violarea normelor, regulilor și obilgațiilor sociale;
conduită insensibilă, arogantă și disprețuitoare;
lipsa de regret, de remușcare sau autoculpabilizare, referitoare la caracterul reproșabil al actelor sale;
disponibilitatea de reiterare a actelor indeziravile sau infracționale;
iritabilitate, impulsivitate, manifestări clasice și agresivitate;
ignorarea expectațiilor negative ale actelor sale;
incapacitatea de a învăța din expectațiile negative;
incapacitatea de a menține relații autentice și durabile;
zone „cenușii”, neclare, în antecedentele sale personale (în care pot fi regăsite dispariții deliberate de la domiciliu în urma unor acte ilegale, frauduloase sau imorale);
tulburarea poate fi asociată cu: mediul urban și status socioeconomic precar;
prevalența este aproximativ estimată la: 15-16% din populația spitalelor de psihiatrie; 70-75% în mediul penitenciar; rata pe sexe este net superioară bărbaților;
evoluția este continuă, până spre jumătatea deceniului patru al existenței, după care se constată o ameliorare progresivă a comportamentului antisocial și, uneori, remisiuni;
tulburarea cunoaște o agregare familială, fiind mai frecventă la rudele biologice de gradul I ale celor cu tulburări antisociale ( descriere preluată din Ionescu, 2005, p. 151).
2.3 Infractorul minor – psihologie, comportament, personalitate
Personalitatea infractorului este studiată de o serie întreagă de discipline nejudiciare (sociologia, psihologia și psihiatria) sau judiciare (dreptul penal și știința dreptului penal), însă nici una dintre acestea nu își propune studierea completă din toate punctele de vedere a personalității criminale.
Psihologia juridică, „se caracterizează și prin faptul că, spre deosebire de celelalte științe și discipline, își propune studierea și cunoașterea multilaterală, cât mai completă a personalității criminale. Acest studiu, se referă atât la procesul de formare a personalității și la trăsăturile care o caracterizează în momentul în care a demonstrat prin fapte ca este o personalitate marcată de un comportament infracțional, cât și la căile și mijloacele cele mai adecvate, prin care individul respectiv poate fi reeducat și reintegrat în rândul tinerilor onești” (Badea-Butoi, 2004, p. 29).
Din punct de vedere al psihologie juridice, pe baza studiilor realizate pe diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților lor psihologice, se pot stabili unele caracteristici care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea, după T. Badea-Butoi, 2004, p. 33-37:
a) Una din cele mai frecvente particularități psihice ale delincvenților minori este instabilitatea emotiv-acțională. Astfel, datorită experienței negative a educației deficiente, deprinderilor și practicilor antisociale, delincventul este un instabil emotiv-acțional, un element în care reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță de origine endogenă. Această instabilitate, fiind considerată o trăsătură esențială a delincventului minor, reprezentând o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul competenței ei cognitive.
b) Orice infractor este, în fond, un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a făcut în condiții neprielnice, în mod nesatisfăcător. De aceea, anamnezele făcute la infractori arată că, în majoritatea cazurilor, infractorii sunt proveniți din familii dezorganizate (orfani, semi-orfani, părinți divorțați, părinți infractori, părinți alcoolici, etc.), unde nu există condiții, pricepere sau preocupare corespunzătoare pentru educația copiilor. Lipsa influențării educative se manifestă prin neasigurarea stabilității și continuității în îndrumare. Dacă în perioada preșcolară și cea școlară, copilul are libertatea să vagabondeze sau chiar să devină vagabond, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția infracțională, aproape banală, care merge de la micile hoții necesare susținerii acestei vieți și până la crimele violente, agresive. Vagabondajul este terenul propice al evoluției criminale individuale, el este o formă concretă a inadaptării și o cale, un mijloc sigur de adâncire și de fixare a deprinderilor legate de inadaptare. Lipsa domiciliului permanent înseamnă sustragerea tânărului de influențarea pozitivă, susținută a mediului familial, precum și o raliere necesară la forme organizate de bande de infractori.
c) Căutarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune. Acțiunea infracțională, pe lângă faptul că e nocivă societății și pe lângă faptul că, etiologic, reprezintă un simptom de inadaptare, iar psihologic o reacție atipică, se mai caracterizează și prin aceea că sub toate formele ei, aduce un folos infractorului, îl favorizează într-o anumită măsură pe linie materială sau morală. În această regulă – caracteristică pentru orice infractor – putem include unele caracteristici psihice ale infractorilor, acelea că, anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acțiune, cu mult mai mare ca asupra omului obișnuit, ceea ce dă caracterul atipic al reacțiunilor. Această stimulare excesivă, provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului, cât și din puterea specifică a stimulului și, în special, din lipsa existenței unor forme de conduită adecvată, în ultimă instanță, a unui sistem de inhibiții elaborate pe linie socială.
d) O altă caracteristică a comportamentului infractorului este duplicitatea lui. Conștient de caracterul socialmente destructiv al actului, infractorul lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în genere și al autorităților, în special. Strădania obsesivă a evitării de a fi descoperit, prin puterea ei deosebită, face ca în orice caz infracțional, să existe un hiat în plan sau o greșeală trădătoare în executare. Acest fapt este bine cunoscut de către criminaliști și în special, de criminali din proprie practică. Cunoașterea acestui fapt mărește tensiunea dominantei defensive care, în felul acesta acționează în mod inhibitor, în momentele cele mai decisive ale infracțiunii. Duplicitatea infractorului este a doua lui natură. El nu se maschează numai în perioada în care comite fapt infractională, ci tot timpul. El joacă rolul omului cu preocupări cu totul deosebite decât cele ale specialității infracționale. Acest joc dă o artificialitate întregului comportament al infractorului, îi denaturează chiar și actele și faptele obișnuite, cotidiene, ceea ce îl face ușor depistabil pentru un bun observator.
e) Reîntoarcerea la locul infracțiunii se explică prin fenomenul de amnezie infracțională. Având în vedere solicitatea deosebită a instanței subcorticale din timpul infracțiunii, aceasta cauzează probabil lacunele memoriale din perioada postinfracțională. Dominanta defensivă puternică, acționând acum din plin după consumarea faptului, provoacă neliniște din cauza lacunelor memoriale. Infractorul nu se simte în siguranță, nu-și poate aminti bine dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis greșeala fatală trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce la locul infracțiunii, întoarcere care îi este fatală în cele mai multe cazuri. Puterea dominantei defensivei este atât de mare uneori, încât infractorul ajunge să se automutileze spre a se asigura de impunitate.
f) Se pune, de asemenea problema, limbajului infractorilor; se știe de existența unui jargon specific infracțional care dă un pitoresc literar deosebit vieții lor. Limbajul infractorului a fost studiat din punct de vedere lingvistic. Un asemenea studiu ar putea să aducă o lumină nouă în problema psihologiei infractorilor. Ca un exemplu caracteristic, găsim faptul că în argoul infractorilor noștri, pluralul este mereu înlocuit cu singularul.
Așadar, personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite, necesare sau întămplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la formarea sa, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte, dizarmonice, care întâmpină dificultăți de diferite grade în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate. Astfel, pentru a întelege actul infracțional și de acolo, spre a întelege actorul acestui act, trebuie avute în vedere câteva elemente psihologice de mare importanță și anume: istoria și antecedentele infractorului, unde se vor stabili elementele native (condiționabilitatea) precum și cele mai importante elemente achiziționate (condiționarea socială, educația spontană și instituțională); starea de spirit de moment; situația declanșatoare (obiectivă); perceperea subiectivă a situațiilor din spațiul psihologic (Badea-Butoi, 2004).
2.4 Cercetări anterioare asupra trăsăturilor de personalitate a delincvenților juvenili
Definiția judiciară a delincvenței juvenile este tributară unei optici reducționiste, care exclude orice particularitate a conduitei și motivațiilor antisociale specifice adulților și adolescentului. Din această cauză, un rol principal în evaluarea fenomenului de delincvență juvenilă, îl are analiza etiologică, care implică un studiu detaliat al caracteristicilor personalității în formare a adolescentului, a motivațiilor, nevoilor și aspirațiilor sale, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului. Analiza etiologică este marcată de prezența a două orientări principale, una sociologică și una psihologică ( Rădulescu&Banciu, 1990).
Orientarea psihologică
Această orientare cuprinde mai multe direcții de abordare, una dintre acestea fiind cea psihanalitică, care atribuie delincventului juvenil o structură „nevrotică”, manifestată prin conflicte intra și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familial. Acest eșec, este datorat fie unei carențe afective materne, fie un exces de afectivitate maternă, fie de absența unei identificări cu imaginea paternă (prin absența sa din cămin), ceea ce creeaza un traumatism care reapare la vârsta adolescenței sub forma unei crize de identitate, care poate genera acte impulsive și agresive, proiectate asupra celor din jur. Principalul reprezentat al acestei abordări este S. Freud, urmat de E. Erikson si J. Lacan care au încercat să completeze punctul de vedere psihanalitic cu o perspectivă cultural-istorică asupra genezei personalității și a dependenței sale de mediul social și cultural (Rădulescu&Banciu, 1990).
O altă direcție de abordare, este abordarea psihopedagogică a comportamentului, care evaluează cauzele delincvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și a socializării morale, considerând că „tendința spre delincvența juvenilă este rezultatul manifest al eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educați” (Rădulescu&Banciu, 1990, p.53); acest fenomen se datorează unei educații greșit orientate, care ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică un sistem defectuos de sancțiuni: spre exemplu, o conduită pozitivă este pedepsită de educator, iar una negativă este recompensată. La aceasta adăugându-se și unele interdicții severe instituite de părinți asupra unor acțiuni sau preferințe ( de exemplu, alegerea prieteniilor), care impiedică dezvoltarea sociabilității și a autonomiei morale. Printre cei mai importanți reprezentanți ai acestei abordări se numără H. J. Eysenck și B. Skinner. După concepția lor, o educație care pune accentul pe sancțiuni, nu face altceva decât să stârnească motivațiile negative ale conduitei care violează norma socială (Rădulescu&Banciu, 1990).
Orientarea psihologică, nu se cantonează doar la un singur nivel al analizei, cel individual, deoarece fiind pus accentul pe trăsăturile de personalitate ale individului și pe structura sa dinamică (interese, motivații, atitudini, aspirații, etc.) trebuie să pună în dependență și caracteristicile mediului familial. Obstacolele cu caracter afectiv și situațiile familiale deficitare, își pun deseori amprenta asupra sentimentelor de încredere și securitate a adolescentului, de unde și instabilitatea sa afectivă și comportamentul cu impact asupra delincvenței juvenile (Rădulescu&Banciu, 1990).
Orientarea sociologică
Cuprinde o serie de direcții și perspective teoretice, care pun în dependență tendința spre delincvența, de caracteristicile mediului social și cultural. Din punctul acesta de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, delincvența juvenilă este „o formă de explicare a conflictului tânărului cu valorile societății în ansamblul ei” (Rădulescu&Banciu, 1990, p 54).
Adolescentul tinde să aspire la moduri de viață și scopuri superioare clasei sale sociale sau grupului social căruia îi aparține, dar este privat sistematic de mijloace legitime care să ii dea posibilitatea să le realizeze. Deci, delincvența reprezintă „un mijloc ilegitim și ilicit, o forma de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește puterea, bogația, prestigiul și securitatea existenței” (Rădulescu&Banciu, 1990).
Fenomenul este amplificat și de tendința asocierii adolescenților în „subculturi delincvente” („bandele de la marginea străzii”) care le oferă acestora un sentiment de solidaritate cu cei defavorizați, ca și ei, și o identitate în numele căreia își pot procura o serie de satisfacții și se pot revolta contra sistemului social inechitabil.
În raport cu perspectivă teoretică a „dezorganizării sociale”, care este una dintre direcțiile de abordare a orientării sociologice, delincvența juvenilă este considerată, în mod esențial „un fenomen urban”, având ca premisă conflictele culturale și sociale generate de procesele de dezoltare socială.
O altă direcție a orientării sociologice este circumscrisă concepției teoretice asupra fenomenului de anomie. Anomia – în sens original al termenului formulat la inceputul acestui secol de sociologul francez E. Durkheim- desemna „starea de derută normativă în care se găsesc indivizii, ca urmare a unor mari crize sociale (războaie, revoluții, calamități, etc), care generează suspendarea temporară a functionalității vechilor norme și stabilirea autorității controlului social exercitat de instituțiile specializate în aplicarea de sancțiuni a celor care încalcă legile”. Noțiunea a dobândit și alte semnificații, enumerăm trei dintre acestea:
a) existența unei situații sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptarea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conforma la exigențe normative contradictorii;
b) existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă și nici o interdicție normativă (un gen de „anarhie” normativă în care fiecare individ își alege norma de conduită pe care o dorește);
c) manifestarea unei stări de „dezorganizare” a personalității, care favorizează apariția unor indivizi dezorientați în raport cu normele; (clasificare preluată din Rădulescu&Banciu, 1990).
O ultimă direcție de analiză etiologică de natură sociologică inspirată de concepțiile fenomenologice din acest domeniu, se asociază perspectivei „etichetării”. În funcție de această perspectivă, delincvență este considerată ca un fenomen produs de mecanismele de control social. În conformitate cu această perspectivă, dacă un adolescent, care încalcă din întâmplare normele morale sau legale ajunge în contact cu poliția sau cu instanta de judecată, este posibil, de cele mai multe ori să se transforme într-un delincvent veritabil. Definirea sa ca delincvent de către aceste instituții îl va obliga să accepte o „eticheta” pe care o va interioriza în imaginea de sine și se va comporta în conformitate cu ea (Rădulescu&Banciu, 1990).
Pornind de la teoria lui Festinger, potrivit căreia disonanța cognitivă derivă într-un sentiment de neplăcere care persistă în inconștientul indivizilor, dând naștere unor impulsuri inconștiente care adesea culminează în acte delincvente sau crimă, a fost elaborat Testul de Disonanță Cognitivă (Cassel et al., 2001) cu scopul de-a ajuta indivizii să-și conștientizeze stările de tensiune trăite în inconștient, pentru ca la nivel conștient să se angajeze în activități care să elimine sau să redirecționeze aceste tensiuni (Cassel, 1982). Cassel & Chow (2001) au măsurat gradul și natura disonanței cognitive la un grup de tineri delincvenți, respectiv un grup de liceeni. Rezultatele obținute indică prezența unui nivel ridicat de disonanță cognitivă în cazul populației delincvente. Acest lucru, spun autorii, explică faptul că indivizii cu un grad ridicat de disonanță cognitivă prezintă potențial pentru acte delincvente sau crimă.
La fel ca și în cazul infractorului adult, cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au ajuns la evidențierea unui profil psihologic al acestuia : înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitate emoțională, generată de carențe educaționale și în ultimă instanță de fragilitatea eu-lui; indaptare socială, prevenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate; duplicitatea conduitei manifestată în discordanța dintre două planuri: unul cel al comportamentului tainic intim în care se realizează infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibrul esențial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni irosire absurdă a banilor, etc.
Soții Sheldon și Eleonor Gluck (Nitrofan, 1997) studiind cu ajutorul unei echipe interdiciplinare un lot de 500 de minori delincvenți și un lot de minori nedelincvenți (lot martor) care erau corespunzători ca vârstă, sex, statut socio-economic, apartenență etnică au evidențiat că delincvenții se deosebesc de nedelincvenți prin următoarele trăsături mai importante: din punct de vedere fizic delincvenții sunt cu precădere de constituție mezomorfică (sunt solizi, cu forță musculară mare); ca temperament sunt energici, impulsivi, extrovertiți, agresivi; au atitudini ostile sfidătoare, sunt plini de resentimente, sunt încăpățânați, dornici de afirmare în grup, cu spirit de aventură; din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin din familii neînțelegătoare, neafective, lipsite de ținută morală.
J.S. Peters (1957) arată că în urma efectuării unor cercetări empirice, nevârstinicii și tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă următoarele caracteristici distincte: atitudini nefavorabile față de legi și față de muncă; atitudini necorespunzătoare față de ei înșiși, față de părinți și față de alte persoane.
Delincventul este un individ care, aparent, are un surplus de experiențe negative, neplăcute și care simte că trăiește într-o lume amenințătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu îl motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. El nu-și apreciază semenii și din această cauză el nici nu pune prea mult preț pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca.
Evidențierea caracteristicilor psihice specifice personalității delincventului minor reprezintă o mare importanță pentru organizarea activității recuperative, care trebuie să intervină în direcția restructurării și rearmonizării profilului acesteia. Influențele educative, reeducative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente terapeutic suportive și constructiv compensatorii.
2.5 Metode de prevenire a delinvenței juvenile
Primii patru sau cinci ani din viață îi sunt copilului îndeajuns pentru a-și completa comportamentul său specific și arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate, deopotrivă, de valoarea dotării sale organice și de forța și diversitatea stimulărilor care acționează din exterior. Începând cu această perioadă are loc asimilarea și utilizarea experienței trăite, în funcție de stilul de viață. Orice individ este la urma urmei, determinat de structura stilului său de viață. De vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenței sale, sentimentele, emoțiile, gândurile și faptele omului. Modelele stilului de viață, cum ar fi, spre exemplu, liniile de conduită reprezentate de trăsăturile de caracter, se construiesc întotdeauna ca urmare a unui îndelungat antrenament, în vederea căruia pot fi reactualizate, atât în conștiință, cât și în inconștient, vestigiile unor amintiri în general neîntelese. Însă nici aceste amintiri și nici experiențele trăite nu sunt acelea care constituie factorii determinanți, ci determinantul este tocmai stilul de viață care le-a dat o formă, le-a orientat și le-a utilizat în felul în care îi este propriu (Adler, 1995).
Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele, deschide largi perspective explicatiei științifice a mecanismelor și factorilor favorizanți, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale orientate către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale. Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării, pentru că, în ultimă instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui înfrânate printr-o pedeapsă mai aspră. Astfel, factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc aspura individului, ci prin filtrul personalității sale individuale, particularități care se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva al situațiilor conflictuale care apar în acest spațiu. Așadar, infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea de acțiuni atipice cu caracter antisocial sau dissocial (Buș, 2005).
O dată cu vârsta adolencenței încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective, etc. Adolescența este considerată „vârsta contestației” (Vincent, 1972 apud Buș, 2005). Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii „protecționiste” și „paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relația cu adulții este să stabilească raporturi de egalitate și nu de tipul celor dintre educat și educator. „Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent și a nu accepta nici o idee „de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raționament personal” (Buș, 2005, p. 117).
Anumite cercetări susțin că în definirea delincvenței se poate porni de la conceptul de maturizare socială (Preda, 1981 apud Buș, 2005). Din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare în societate, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenților se manifestă în deverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale și implicit, al dezvoltării personalității. Asftel, se întâlnesc decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale, iar pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale sau atât o perturbare afectiv-motivațională și caracterială (Buș, 2005).
2.5.1 Strategii de prevenire a comportamentului infracțional în rândul tinerilor
Prevenția primară
În cadrul acestei abordări resursele sunt direcționate spre prevenirea apariției comportamentului infracțional în rândurile adolescenților. Având în vedere că o serie de studii au identificat caracteristicile timpurii ale comportamentului infracțional, se presupune că intervențiile în cadrul familiilor de risc pot avea ca rezultat prevenirea comportamentului infracțional. Intervențiile timpurii, la nivel preșcolar sau la nivelul claselor primare, par să funcționeze, indiferent dacă intervenția se centrează pe copil (antrenamentul abilităților sociale și cognitive, pentru reducerea implusivității) sau pe părinte (care să încurajeze dezvoltarea unui atașament securizant) (Hawkins și colab. 1987 apud Buș, 2006).
Între factorii implicați în backgroundu-ul infractorilor, fac parte: impusivitatea și lipsa empatiei, caracteristici care pot fi abordate în copilărie în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate sau dezavantajate. Studiile referitoare la empatie, au arătat, de asemenea, că rădăcinile acestei caracteristici pot fi identificate încă de la vârste foarte fragede; dacă abilitățile de amânare a graficării și de empatizare cu alții, sunt privite nu doar ca bariere în dezvoltarea comportamentului antisocial, ci și ca niște caracteristici pozitive în sine, atunci antrenamentul acestor abilități se poate realiza pe lângă celelalte domenii școlare.
Alte domenii de intervenție, includ trainingul parental, pachete de informare pentru practicieni, pentru a-i ajuta să identifice indicatorii timpurii ai violenței domestice sau ai abuzurilor sau a grupurilor de suport pentru mamele tinere, care nu posedă abititățile necesare creșterii unui copil.
Prevenția secundară
Acest tip de intervenție are loc atunci când individul manifestă unele semne de comportament antisocial sau când a comis deja o infracțiune singulară minoră. Scopul este de a minimaliza efectul intervenției legale deoarece „procesarea” în sistemul de justiție are ca rezultat creșterea probabilității de a comite infracțiuni ulterior. Din moment ce etichetarea oficială ca infractor are ca rezultat dezvoltarea unei identități criminale, este preferabil ca tinerii infractori să nu fie judecați în cadrul sistemului de justiție, putând folosi ca alternative tratamentul intermediar sau repararea.
Conceptul de tratament intermediar (Buș, 2006) a fost introdus în anul 1970 și are la bază ideea de a oferi activități educative și recreative sub supervizarea serviciilor sociale și al serviciilor de probațiune. Acest sistem structurat, scoate tinerii din mediul lor și le oferă posibilități de dezvoltare personală și este foarte important, în special, pentru copiii dezavantajați și deprivați.
Repararea (Buș, 2006) implică direcționarea tinerilor infractori dinspre sistemul de justiție, spre implicarea acestora într-un proces de reparare. În cadrul acestui proces, delincventul trebuie să își ceară scuze de la victimă și/sau să ofere o compensație materială. În unele cazuri, este pus să repare unele daune pe care le-a făcut. Raționamentul care stă la baza acestor strategii este acela că, tinerii delincvenți trebuie să reflecteze asupra acțiunilor lor și asupra consecințelor acestor acțiuni, prin punerea față în față cu victimele lor și prin îndatorirea de a repara daunele făcute. Această strategie este eficientă pentru reducerea recidivelor și uneori este benefică și pentru victimele agresiunilor.
Prevenirea terțiară
În această categorie se menționează oferirea de tratament și asistență infractorilor foarte periculoși sau celor care suferă de o anumită tulburare psihică. Există unele forme mai dure ale acestui tip de prevenție, acestea ar fi restricțiile selective (ordinele de restricție) sau încarcerarea (I. Buș, 2006). O altă intervenție, se referă la intervenții dure de tip militar, utilizate, în special, în cazul infractorilor tineri (spre exemplu, secure training center).
2.6 Programe de reabilitare a delincvenților juvenili
Programele de reabilitare pot fi împărțite în două categorii: programe individuale și programe realizate la nivelul comunității. Primul tip, este individualizat, adică este proiectat pentru un anumit infractor; iar cel de-al doilea, este proiectat pentru a fi implementat la nivelul unei instituții pentru toți tinerii infractori.
Programe individuale:
Abordarea psihanalitică. Această perspectivă este cea mai puțin utilizată în abordările contemporane, însă cei care practică acest tip de intervenție, susțin că obținerea insight-ului și autocunoașterea prin intermediul analizei, este singura cale pentru o reabilitare de succes. Aceste abordări, de orientare psihodinamică, sunt folosite în programele care oferă un anumit tip de consiliere psihologică.
Terapia comportamentală. Această terapie, este bazată pe principiile condiționării clasice și operante, ea urmărește întărirea comportamentelor social acceptate în încercarea de a „descuraja” comportamentele infracționale ulterioare. O alternativă a acestui tip de terapie, ar fi implementarea programelor de reparare și retribuire.
Terapia cognitiv-comportamentală. Este derivată din teoriile cognitive și din teoria învățării sociale, se bazează pe asumpția conform căreia, cognițiile influențează comportamentul, iar prin modificare cognițiilor se poate modifica și comportamentul. Tehnicile cuprinse în programele cognitiv-comportamentale, cuprind: modelarea, jocul de rol sau reactualizarea diferitelor evenimente, pentru a-i ajuta pe indivizi să își construiască o gamă mai largă de răspunsuri, dintre care să aleagă atunci când sunt confruntați cu o situație dificilă.
Antrenamentul abilităților sociale. Abilitățile sociale includ o serie de comportamente învățate în copilărie și sunt utilizate în perioada adultă, având ca rezultat întreținerea relațiilor sociale (ascultarea, privirea celuilalt în mod adecvat, zâmbetul, regulile de conversație, etc). În antrenamentul acestor abilități, se utilizează o combinație de tehnici bazate pe metode comportamentale: instrucția (descrierea clară a unui comportament adecvat), modelarea unor comportamente sociale de către o altă persoană, exersarea si reactualizarea unor abilități prin joc de rol, oferirea de feedback referitor la performanță și întăriri. Scopul acestei metode sunt micro-abilitățile, cum ar fi: contactul vizual adecvat sau diferite gesturi, pentru ca în terapie să se ajungă la dezvoltarea abilităților de negociere și comunicare cu o anumită categorie de persoane într-o anumită situație.
Dezvoltarea raționamentului moral. Programele care se bazează pe raționamentul moral, au ca fundament asumpția conform căreia comportamentul infracțional este rezultatul unei dezvotări neadecvate a raționamentului moral. Principala activitate desfășurată în cadrul acestui tip de program este implicarea tinerilor infractori în grupuri restrânse de discuție pe diferite dileme morale. Se presupune că aceste activități, duc la îmbunătățirea raționamentului moral. Scopul ședințelor este acela de îmbunătăți abilitățile participanților de a adopta perspectiva celuilalt, de implicare în ascultarea activă și de perfecționare a abilităților de rezolvare de probleme.
Programele multimodale. Programele de tratament cu cel mai mare succes au fost cele care au încorporat tehnici din mai multe programe, în special, din antremanentul abilităților sociale, terapia comportamentală și auto-management. Aceste intervenții multimodale, au contribuit și la reducerea ratei recidivei și sunt foarte atractive deoarece tehnicile pot fi relativ usor învățate de practicienii din domeniul judiciar (Buș, 2006).
Programe la nivel instituțional
Instituțiile care pun accent pe securitate. Cercetările în domeniu, au arătat că tehnicile comportamentale sunt cele mai utilizate în mediul penitenciar. Însă practicienii din acest domeniu, se confruntă cu o serie de rezistențe: accentul pus pe pedeapsă și nu pe reabilitare, conflictul dintre terapeuți referitor la cel mai potrivit tip de tratament sau lipsa unor resurse care să susțină o intervenție eficientă. Există, însă, unele tehnici prin care se pot depăși aceste rezistențe: antrenamentul colegilor, implicarea lor în designul și planificarea programului și oferirea de rapoarte peridoce despre desfășurarea programului.
Centrele de reeducare. Modelul Achievement Place, a generat un interes major pentru practicieni și a fost implementat în SUA și pe continentul european. Acesta are la bază două strategii inovatoare: utilizarea tehnicilor comportamentale ca agenți ai schimbării și utilizarea „tutorilor”. Acest model are mai multe locuințe organizate în sistem familial, fiecare locuință fiind condusă de un cuplu special pregătit, care are în grijă aproximativ 6 tineri infractori. Cuplul, joacă rolul părinților sau tutorilor, ceea ce înseamnă că sunt responsabili pentru anumite programe structurate (antrenamentul abilităților sociale, spre exemplu) și pentru alte tipuri de intervenție mai puțin structurate (acțiuni și comportamente de tip parental). Se înregistrează rezultate pozitive în timp ce tinerii se află implicați în program, ar fi și de dorit, însă, ca aceste rezultate să se generalizeze și dincolo de nivelul instituțional (I. Buș, 2006).
Programe la nivel comunitar
Intervenții la nivel școlar. Preparation through Responseve Education Program (PREP), a fost implimentat în SUA și era un program adresat copiilor cu dificultăți școlare, sociale și cu antecedente infracționale. PREP constă într-un sistem de tutorat școlar care se bazează pe antrenamentul abilităților școlare, o parte din programă fiind adresată familiei. PREP are un impact major în îmbogățirea performanțelor școlare și este benefic în dezvoltarea disciplinei.
Intervenții la nivel familial. Literatura în acest domeniu este divizată în două categorii: accentul este pus pe abilitățile parentale și pe funcționarea familială (Kazdin, 1787 apud Buș, 2006):
Tabelul 6 Intervenții la nivel familial
Complexitatea fenomenului delincvențial la adolescenți și preadolescenți, a determinat apariția unor cercetări din ce în ce mai elaborate asupra fenomenului, pentru a putea determina cât mai acurat principalele cauze determinante ale delincvenței în rândul tinerilor. De asemenea, au fost profund studiați factorii pe personalitate implicați în transformarea tânărului în delincvent, finalitatea acestor studii fiind creionarea unui profil psihologic cât mai complet al minorului delincvent, pe baza căruia putându-se elabora programe de intervenție și reabilitare eficiente și adaptate nevoilor acestor tineri.
CAPITOLUL III
Metodologia cercetării
3.1 Obiectivele cercetării
3.1.1 Obiective generale
Lucrarea de față are ca obiectiv principal determinarea influenței factorilor de personalitate asupra comportamentului delincvențial la adolescenții cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani.
3.1.2 Obiective specifice
O1: Evidențierea tendințelor impulsive a celor două eșantioane (delincvenți și nondelincvenți) și compararea acestora.
O2: Identificarea nivelelor de psihotism a celor două loturi de subiecți și compararea lor.
O3: Compararea din punct de vedere a comportamentului a celor două eșantioane cu ajutorul scorurilor scalei Tulburări de comportament a chestionarului EPI.
O4: Evidențierea caracteristicilor emotivității subiecților celor două eșantioane.
O5: Identificarea nivelelor tendințelor compulsiv-obsesive pentru fiecare dintre cele două loturi de subiecți.
O6: Identificarea nivelelor tendințelor paranoide pentru fiecare dintre cele două loturi de subiecți.
O7: Evidențierea măsurii în care răspunsurile oferite de subiecți sunt mai conforme cu ceea ce este dezirabil din punct de vedere social, decât să exprime păreri și sentimente personale.
O8: Compararea celor două loturi din punct de vedere al instabilității emoționale.
O9: Stabilirea nivelelor manifestării factorului Tendințe antisociale și perversiuni pentru delincvenți și compararea lor cu cele ale nondelincvenților.
O10: Evidențierea tendințelor de temperament (introvers-extravers) care caracterizează cele două loturi.
3.2 Ipotezele cercetării
Ipoteze generale
Ipoteza generală 1: Adolescenții delincvenți prezintă un nivel mai ridicat al agresivității comparativ cu cei nondelincvenți.
Ipoteza generală 2: Există diferențe semnificative între adolescenții delincvenți și cei nondelincvenți în ceea ce privește instabilitatea emoțională.
Ipoteze specifice
Ipoteza specifică 1: Adolescenții extravertiți prezintă mai frecvent un comportament antisocial și o accentuare a tendințelor compulsiv-obsesive comparativ cu adolescenții introvertiți.
Ipoteza specifică 2: Tendințele impulsive și epileptice ale delicvenților sunt relativ constante pentru cele trei grupe de vârstă dar tendințele antisociale se accentuează odată cu vârsta.
Ipoteza specifică 3: Subiecții lotului experimental și cei ai lotului de control se situează la poli opuși pe scala psihotism.
Ipoteza specifică 4: Emotivitatea care caracterizează lotul subiecților delincvenți este mai ridicată decât cea a subiecților nondelincvenți.
3.3 Instrumente de lucru
Pentru a testa nivelul agresivității la cele două eșantioane, am utilizat Testul Woodworth – Matthew. Testul are la bază inventarul protopit pentru autoevaluări în problematica personalității creat de Woodworth în 1918. Acest test a fost elaborat pentru depistarea recruților cu probleme de comportament sau tulburări mentale din armata americană, în primul război mondial. Este o încercare de a standardiza un interviu psihiatric, iar itemii se referă la diferite simptome psihiatrice sau comportamentale anormale ( ex: fobii, obsesii și compulsii, tuburări alimentare și de somn, idei bizare).
Dintre variantete adapate si revizuite, cea mai cunoscută este Woodworth – Matthew, utilizabil pentru copii și adolescenți. În elaborarea testului accentul este pus pe validarea de conținut. Au fost reținuți în test numai itemii care discriminau foarte bine între diversele categorii de pacienți și lotul de normali.Testul are 76 de itemi și se poate aplica individual sau în grup. La itemi se răspunde prin DA sau NU.
Testul Woodworth măsoară următoarele tendințe:
Emotivitatea – tendința dispoziției de a oscila rapid, reactivitatea emoțională crescută și excitabilitatea.
Exemplu de item: Te sperii in mijlocul nopții?
Obsesii si psihastenie (tendințele compulsiv-obsesive) – tendința de a rumina (tendința de a repeta obsesiv în minte anumite idei de care individul nu poate scăpa, însoțite de o strare de tensiune interioară care se descarcă prin asa-numitele compulsii). Compulsiile sunt comportamente stereotipe, repetitive prin care individul încearcă să scape de anxietatea și tensiunea interioară.
Exemple de itemi:
– Te întorci să verifici ușa de n ori când pleci de acasă?
– „Am uitat sau nu să închid aragazul?”
– obsesia curățeniei – foarte des întâlnită la femei
– obsesia ordinii
– compulsia mâncatului – în special de dulciuri – de întâlnită la femei
– compulsia băutului de alcool – des întâlnită la bărbați.
Psihastenicul este adesea lipsit de energie, este obosit de frământările lui interioare, nesigur pe sine și plin de îndoieli. Acest termen, de psihastenie, nu se mai folosește actualmente, fiind înlocuit de termenul de „tulburare obsesiv-compulsivă”.
Exemple de itemi:
– Când te afli la înălțime simți nevoia să sari în gol?
– Te simți aproape întotdeauna obosit?
3) Tendințe schizoide – se referă la tendința de însingurare, de a se refugia într-o lume proprie, ireală, tendința de a avea trăiri și idei bizare, neobișnuite.
Exemple de itemi:
– Ai uneori impresia că nu ești la fel ca ceilalți?
– Îți închipui adesea că ai o altă viață decât cea de toate zilele?
4) Tendințe paranoide – tendința de a trăi intens idei legate de persecuție, de gelozie, de nedreptate, deposedare, idei care se impun gândirii cu o forță foarte mare și care adesea sunt sintetizate într-o logică personală.
Exemple de itemi:
– Șefii tăi se poartă bine cu tine?
– Te supără adesea gândul că ești urmărit?
5) Tendințe depresive și hipocondriace (ipohondre) – tendința de a trăi stări de tristețe, melancolie, apăsare, asociate cu preocupări legate de sănătate.
Exemple de itemi:
– Ai des dureri ?
– Ești adesea plicitsit, supărat?
6) Tendințe impulsive și epileptice – tendința de a acționa impulsiv, necontrolat, sub efectul stării de moment (probleme de control ale impulsurilor legate de alcool, alimentație, jocuri de noroc, etc). Itemii de la această scală vizează și anumite simptome pe care le trăiește un epileptoid.
Exemple de itemi:
– Ai fugit până acum de acasă?
– Simți adesea că vederea ți se tulbură?
7) Tendințe de instabilitate – lipsa de constanță sau statornicie pe diferite planuri ale vieții, tendințe impulsive, nervozitate.
Exemple de itemi:
– Îți place să îți schimbi des ocupația?
– Ați avut/aveți ticuri nervoase?
8) Tendințe antisociale și perversiuni – tendința la sadism, agresivitate, comportamente infracționale, antisociale.
Exemple de itemi:
– Ți-ar plăcea o meserie unde se ucid animale?
– Ai avut dorința să furi până acum?
Tendințele sunt unipolare. În test, sunt semnificative numai dacă ating un anumit scor. Dacă acestea nu ating acel prag, ele nu se interpretează.
Administrare:
Itemii sunt formulați clar; fără a exista o preocupare pentru controlul atitudinii subiectului față de probă. La întrebările adresate se răspunde prin DA sau NU, majoritatea răspunsurilor de DA fiind cele prin care subiectul își recunoaște respectiva manifestare sau fapt psihic. Astfel, itemul 1 are forma: „te temi adesea că ai să fii certat” și intră atât în componența scalei de emotivitate (I) cât și la cea de tendințe paranoide (IV). Itemii 2, 3, 4, 5, și 6 aparțin scalei II, de tendințe obsesive și psihastenice care investighează eventualele trăiri disconfortante conjuncturale ( „îți este teamă de: furtună, apă, să treci printr-un tunel, să treci peste un pod peste apă”, etc.).
Scorarea răspunsurilor:
Sistemul de cotare ponderează nota la fiecare dintre scale pentru a se ajunge la o interpretare unitară (suma punctelor obținute prin cumularea răspunsurilor la itemii din constituția fiecărei scale se înmulțește cu valoarea coeficitentului corespunzător).
Se acordă 1 punct pentru fiecare răspuns care corespunde cu cheia de scorare. Apoi se face suma punctelor la fiecare tendință, iar scorul brut se înmulțește cu un coeficient pentru a avea la fiecare tendință un scor standard. Dacă acest scor standard, este mai mic decât 120, rezultatul este nesemnificativ, valorile sunt considerate „în limitele normalului”, cele care depășesc această limită sunt interpretabile în sensul fie al tendinței spre a manifesta simptome caracteristice pentru scala respectivă, fie ca și tendințe, comportamente accentuate sau trăsături. Dacă scorul este între 120-240, acesta indică o tendință destul de accentuată și vizibilă în comportament. Dacă scorul este mai mare decât 240, atunci indică o tendință hiperaccentuată, care poate da naștere la tulburări serioase de comportament. Nu este obligatoriu ca tendința să coreleze și cu un diagnostic psihiatric.
Testul conține următoarele scale și coeficienți corespunzători:
I. Emotivitate – coeficient 28
II. Psihastenie – coeficient 24
III. Tendințe schizoide – coeficient 30
IV. Tendințe paranoide – coeficient 20
V. Depresie. Hipocondrie – coeficient 26
VI. Instabilitate psihică – coeficient 52
VII. Tendințe antisociale – coeficient 52.
Utilitatea testului
Woodworth-Matthew este unul dintre cele mai folosite teste în România, mai ales în clinică, dar și în armată și mediile industriale pentru a depista eventualitatea unor probleme serioase de comportament. Rămâne foarte aplicat chiar dacă nu se cunosc studii de validare după criterii moderne și în ciuda faptului că, este considerat demodat din punct de vedere terminologic. Testul rămâne util pentru că semnalează rapid niște tendințe situate într-o anumită direcție, fără ca asta să coreleze cu diagnosticul respectiv. Este un test ușor de aplicat. Deazavantajul major este transparența itemilor, ceea ce îl face ușor de trucat, trișat. Testul nu are scala de control și de aceea se aplică mai frecvent subiecților cu un nivel mediu de instruire și inteligență.
Utilizând acest test doresc să evidențiez nivelul agresivității la cele două eșantioane de subiecți, delincvenți și non-delincvenți, pentru a efectua o corelație între rezultatele obtinute la test, spre a demonstra că există diferențe semnificative între nivelul agresivității la minorii nondelincvenți comparativ cu cei delincvenți.
Am utilizat, de asemenea, pentru stabilirea diferențelor între cele două grupe de subiecți în ceea ce privește instabilitatea emoțională și raportul introversie-extraversie, Invetarul Eysenck de Personalitate ( EPI). Prezentarea acestui inventar cuprinde: teoria lui Eysenck privind structura factorială a personalității. Autorul dezvoltă o teorie asupra personalității fundamentată în sistematice studii experimentale.
Pentru Eysenck, personalitatea este structurată pe 4 nivele relaționale ierarhice:
a) la nivel bazal sunt comportamentele sau actele mentale care apar singular;
b) urmează în ierarhie, deprinderile sau actele mentale habituale;
c) nivelul al treilea îl reprezintă trăsăturile definite ca și corelații între comportamentele habituale (o consistență observabilă între depinderi sau acte repetate ale subiectului);
d) nivelul ultim, cel mai înalt ca grad de generalizare, îl reprezintă tipul personalității, definit ca și corelație a trăsăturilor sau „constelații observabile sau sindroame de trăsături”( clasificare preluată din M. Minulescu, 2005, p. 204).
Din perspectiva analizei factoriale, tipul de personalitate corespunde unui factor general, trăsătura corespunde unui factor de grup, iar răspunsul specific corespunde unui factor de eroare. Trăsăturile sau dimensiunile primare ale personalității, astfel definite operațional, sunt deci conceptualizate de Eysenck, ca un continuum dimensional, de-a lungul căruia putem afirma că unele persoane sunt mai aproape de o extremă, altele de cealaltă, altele se află în diferite poziții din acest continuum. Există deci, diferențe individuale ce se pot identifica la nivelul trăsăturilor și tipului și care permit descrierea personalității; și există și posibilitatea de a găsi explicații legate de cauzele acestor diferențe individuale. În acest sistem conceptual, conceptele însăși joacă rolul de piloni ai modelului, respectiv permit reducerea numărului teoretic infinit de evenimente existențiale, de fapte psihice, de comportamente reale, la un număr mic de variabile care sunt legate între ele prin reguli și legi. Aceste concepte și legături legice permit cercetătorului sau diagnosticianului să facă predicția comportamentului ( M. Minulescu, 2005).
Chestionarele de personalitate ale lui Eysenck depinde de utilitatea măsurilor psihometrice prin care se stabilește ceea ce consideră a fi structuri universale de personalitate. În modelul factorial al personalității dezvoltat de Eysenck, în esență, există trei factori tipologici cu o importantă contribuție ereditară în gradientul de normalitate-anormalitate: extraversie vs. introversie, stabilitate emoțională vs. instabilitate (nevrotism) și adaptabilitate vs. psihotism.
Primul chestionar din seria dezvoltată de Eysenck este Maudsley Medical Questionnaire (M.M.Q.-Eysenck, 1952) care cuprinde o scală de nevrotism (emoționalitate) formată din 40 de itemi. A urmat Maudsley Personality Inventory ( M.P.I. –Eysenck, 1959, conținând scale pentru măsurarea nevrotismului și extroversiei-introversiei. Eysenck Personality Inventory ( E.P.I.) – Eysenck și Eysenck, 1964, adaugă o scală „L”, „minciuna”, pentru a măsura disimularea. Este realizat în două variante paralele pentru a permite testarea repetată a aceleiași populații. De asemenea, limbajul itemilor este ceva mai puțin pretențios cu scopul de a fi accesibil și unor nivele mai puțin educate ale populației. Dintre modificările semificative pe care le aduce EPI, importantă este completa independență a celor două dimensiuni, extraversia și nevrotismul.
Interpretarea scalelor construite prin analiză factorială înseamnă, pentru Eysenck, să se meargă dincolo de statistică pentru a se încerca conectarea dimensiunilor atât cu datele teoretice, cât și cu cele experimentale, de laborator. În modul de a înțelege doi factori, trebuie să se facă translarea de la nivelul comportamental, sau fenotip, la cel constituțional/temperamental, sau genotip. În acest sens, introduce și modelul bidimensional al temperamentului, în care variația comportamentului se exprimă prin intersecția introversiei cu instabilitatea emoțională.
Scala de minciună conține 9 itemi care afirmă comportamente sociale dezirabile, dar pe care marea majoritate a populației le încalcă frecvent în comportamentul informal. Teoretic, cu cât tendința spre disimulare este mai mare, cu atât subiectul va alege răspunsuri care afirmă respectarea întocmai conduitelor dezirabile formal. Scala a fost studiată prin cercetări detaliate care au demosntrat unitatea ei factorială. Pe de altă parte, deși se intenționa să evaluaze numai gradul de disimulare, s-a descoperit că măsoară un factor stabil de personalitate care ar putea fi responsabil de un anume grad de naivitate socială ( M. Minulescu, 2005).
Interpretarea factorilor din E.P.I
Caracteristici specifice tipurilor extravert și introvert
Prima scală reprezintă dimensiunea introversie vs. extraversie, pentru extrema notelor mari, comportamentul este definit prin extraversie. Extravertul este sociabil, îi plac activitățile distractive, are mulți prieteni, simte nevoia de a discuta cu oamenii și nu îi place să lucreze singur. Își asumă ușor riscul, îi place aventura și se expune pericolelor. Tinde spre emoții puternice, dorește agitația și este în general impulsiv. Îi place să faca glume, este oscilant, optimist, are tendința de a fi agresiv și își pierde cu ușurință stăpânirea de sine. Tip artistic, înclinat spre exterior. Concret, alert, cu inițiativă și bun organizator. Tinde să se supraaprecieze și să accepte doar propriul punct de vedere.
Notele scăzute – în mod obișnuit normarea este în stanine, indică pentru introvert: este retras, liniștit, introspectiv, are o viață interioară bogată. Este tipul gânditor, indicat pentru cercetare, posedă gândire abstractă, dar un spirit de observație mai puțin dezvoltat, căci este orientat spre interior și oarecum rupt de exterior. Ușor tensionat, căci îi lipsește ușurința exteriorizării bogatelor trăiri interioare. În relațiile sociale este rezervat și distant, neîncrezător și planificat (non-impulsiv). Înclinat spre un mod de viață ordonat, nu agreează agitația, își domină agresivitatea și nu își pierde ușor cumpătul. Tinde să se subaprecieze.
Scala a II-a măsoară instabilitate emoțională vs. lispa emoționalității. Nevrotismul este caracteristica comportamentului cu note ridicate; este denumit și instabilitate emoțională, este definit de interrelața dintre tendința spre anxietate, depresie, o scăzută auto-apreciere și timiditate, toate datorate lipsei de control emoțional. Reacțiile emoționale puternice ale instabilului emoțional interferă cu adaptarea sa scăzută la evenimentele de viață și îl conduc spre reacții emoționale iraționale, adesea rigide. Apatia este caracteristica inversă; la cealaltă extremă a stabilității emoționale, avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat emoțional, reacțiile emoționale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în atmosfera emoțională și au tendința de a reveni la starea de apatie, calm „plat”, foarte repede după activitatea emoțională.
Când subiectul prezintă o notă ridicată la extraversie alături de o notă ridicată la nevrotism, diagnosticul este instabil extravert; într-o astfel de condiție, apar în prim plan, neliniștea și sensibilitatea, devine excitabil, agresiv. Dacă este vorba de un introvert, sunt dominante timiditatea, anxietatea, blocajul emoțional.
Caracteristici specifice dimensiunii de psihotism
Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită de interrelațiile dintre tendințele spre agresivitate, egocentrism, comportament antisocial și lispa de empatie. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt, în comportament se remacă tendința de a produce tulburări, solitudinea, cruzimea, ostilitatea față de celălalt, preferințe pentru lucruri ciudate și neobișnuite. La celălalt pol, avem de-a face cu persoane socializate, cu tendința de a acorda un mare respect regulilor sociale, convențiilor, drepturilor celorlalți, cu nivele de aspirație adaptate la realitate.
Cotarea chestionarului E.P.I
Chestionarul cuprinde trei scale bipolare privind factorii personalității: o scală pentru măsurarea introversiei-extraversiei (E-I), o scală de echilibru emoțional-nevrotism (N), o scală de adaptare-psihotism, precum și o a IV-a scală de control a atitudinii subiectului, denumită scală de minciună (L).
Scala E= Extraversie-Introversie
Cuprinde 21 de itemi dintre care:
– 18 itemi cu răspuns semnificativ DA: 1, 5, 10, 14, 17, 25, 32, 36, 40, 45, 49, 52, 56, 60, 64, 70, 82, 86
– 3 itemi cu răspuns semnificativ NU: 21, 29, 42.
Semnificatia scalei E:
Valorile obținute distribuie indivizii între 2 poli:
b) extraversia tipică (note brute mari) se caracterizează prin: sociabilitate, trăiri emoționale puternice, reacții afective nestăpânite și ample, tonus optimist, asumarea riscului, acțiune spontană și impulsivă, preocupări practice, dorința de schimbare, oscilații în activitate, nepăsare, tendința de a fi agresiv și de a reacționa promt la frustrare
c) introversia tipică (note brute mici) se caracterizează prin: introspecție, rezervă și distanță afectivă, control sever al emoțiilor, tonus pesimist, planificare meticuloasă a acțiunilor, refuz de a acționa sub impuls, ordine, consecvență, stabilitate în activitate, respect față de norme.
Scala L=Scala de minciună
Cuprinde 21 de itemi:
– 6 itemi cu răspuns semnificativ DA: 13, 20, 35, 55, 78, 89
– 15 itemi cu răspuns semificativ NU: 4, 8, 16, 24, 28, 29, 44, 48, 51, 59, 53, 96, 73, 81, 85.
Semnificația scalei L
Notele brute mari ale scalei L pot fi interpretate astfel:
– ca măsură a comportamentului sau tendință de a înșela examinatorul, caz în care scala poate fi considerată un indicator al minciunii;
– ca măsură a conformismului social (tendința de a accepta ca fiind adevărat ceea ce este dezirabil social) caz în care scala exprimă un anume grad de naivitate socială.
Scala P= Scala de psihotism
Cuprinde 25 de itemi:
– 14 itemi cu răspuns seminificativ DA: 22, 26, 30, 33, 43, 46, 50, 65, 67, 74, 76, 79, 83, 87;
– 11 itemi cu răspuns semnificativ NU: 2, 6, 9, 11, 18, 37, 53, 57, 61, 71, 90.
Semnificația scalei P:
Notele brute mari exprimă agresivitate și răceală afectivă mergând până la ostilitate, individul este solitar, predispus la duritate, nepăsător față de ceilalți, autoritar, insensibil, deseori crud, cu preferință pentru lucruri ciudate și neobișnuite, cu înclinații pentru senzații puternice și pericol, cu tendințe de asumare a riscului fără a analiza consecințele, el fiind prototipul neadaptatului, fiind respins de cei din jur și care nu-și găsește nicăieri locul. Valoarea maximă este predictivă pentru un comportament antisocial de diferite tipuri.
Scala N= Nevrotismul (instabilitate emoțională)
Scala cuprinde 23 de itemi toți cu răspuns semnificativ DA: 3, 7, 12, 15, 19, 23, 27, 31, 34, 38, 41, 47, 54, 58, 62, 66, 68, 72, 75, 77, 80, 84, 88.
Semnificația scalei N
Notele brute mari caracterizează un individ cu nervozitate crescută, marcat de neliniște, preocupat constant de situații neașteptate ce ar putea interveni și față de care dezvoltă reacții emoționale de puternică anxietate.
Persoana este excesiv de emotivă, labilă, capricioasă, uneori deprimată, cu tulburări psihometrice, greu adaptabilă, uneori derulând reacții inadecvate, dacă persoana este și extravertă atunci devine ultra-sensibilă, iar neliniștea mergând până la agresivitate.
Scala C= Scala tulburărilor comportamentale
Scala curpinde 34 de itemi:
– 28 itemi cu răspuns semnificativ DA: 3, 7, 12, 15, 19, 22, 23, 27, 30, 31, 33, 38, 41, 45, 46, 47, 54, 58, 62, 65, 68, 70, 74, 75, 76, 77, 79, 87;
– 5 itemi cu răspuns semnificativ NU: 2, 9, 18, 53, 57.
Semnificația scalei C
Notele brute mari sunt predictive pentru un comportament antisocial, pentru conduite deviante de diferite gravități, mergând până la cele care intră în categoria delincvenței.
3.4 Subiecții
În cercetarea de față s-a folosit un lot de 60 de subiecti de sex masculin, format din adolescenți cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, împărțit în două eșantioane independente.
Primul eșantion este format din 30 de subiecți de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, care nu prezintă un comportament delincvențial, respectiv antisocial. Subiecții au fost preluați din cadrul Colegiului Național „Vasile Lucaciu” Baia Mare, considerat ca fiind unul dintre liceele cu prestigiu ale orașului Baia Mare, iar participarea la această cercetare s-a realizat pe baza acordului acestora.
Cel de-al doilea eșantion este format dintr-un număr de 30 de subiecți de sex masculin, vârsta cuprinsă între 14-18 ani, care prezintă diverse abateri disciplinare, comportament antisocial, au comis unele acte delincvențiale sau au fost exmatriculați de la alte licee pentru acte de vadalism, violență, fiind caracterizați, în general, de rezultate slabe la învățătură și frecvență scăzută la cursuri. Subiecții au fost selectați din cadrul unui liceu cu profil tehnic, Grupul Școlar Tehnic, Baia Mare , eșantionarea realizându-se pseudoaleator.
3.5 Design-ul cercetării
Studiul de față este un studiu cantitativ având un plan mixt care vizează cercetările în care variabila dependentă este pusă în relație cu o variabilă clasificatorie.
O variabilă clasificatorie sau variabilă etichetă constă în repartizarea subiecților care participă la studiu în clase diferite pe baza unor caracteristici imanente ale acestora, în cazul de față delincvenți și nondelincvenți și vârstă compusă din trei categorii de vârstă.
Tabelul 1 Design-ul cercetării
Variabila dependentă este Personalitatea care prezintă numeroase modalități (Emotivitatea, Tendințe psihastenice, tendințe paranoice, tendințe schizoide, etc.) date de factorii celor două chestionare.
Variabilele independente sunt vârsta și prezența sau absența antecedentelor unui comportament delincvențial.
3.6 Procedura de lucru
Chestionarele au fost aplicate în mod similar ambelor grupe de subiecți (delincvenți și non-delincvenți). Acestea au fost aplicate în cadrul orelor de dirigenție, după ce s-a făcut, în prealabil instructajul pentru fiecare test, s-au explicat eventualele chestiuni neclare și s-a verificat dacă toți subiecții au înțeles ce au de făcut.
Perioada de aplicare a fost de patru săptămâni, câte o săptămână pentru fiecare grupă de subiecți, intervalul de timp între aplicarea primului chestionar și a celui de-al doilea, pentru fiecare dintre grupe fiind de o săptămână. Timpul de răspuns al subiecților la fiecare chestionar a fost de 50 de minute (echivalentul orei de curs).
CAPITOLUL IV
REZULTATELE CERCETĂRII
Instrumentele utilizate în realizarea analizei datelor sunt de două tipuri: instrumente aparținând analizei statistice descriptive și instrumente care aparțin statisticii inferențiale. Instrumentele analizei statistice descriptive (indicatori ai dispersiei sau ai tendinței centrale, grafice de diferite tipuri) vor fi explicate la momentul primei lor apariții. Instrumentele statisticii inferențiale sunt testele statistice.
Testul t este folosit în examinarea efectelor pe care o variabilă le are asupra altei variabile sau a mai multor variabile independente. Acest test este folosit pentru compararea a două condiții sau grupe, niveluri ale variabilei independente. Rezultatele testului ne arată în ce măsură cele două metode diferă într-un mod semnificativ.
Testul t este folosit cel mai adesea pentru a testa dacă:
Media unei distribuții normale din populație are o valoare specificată;
Mediile a două distribuții normale din populație sunt egale în testul ipotezei nule. Pe baza caracteristicilor date de abaterea standard, medie și numărul cazurilor cercetate se folosește unul dintre cele două Student t test. Versiunile diferite ale testului t depind în funcție de tipurile eșantioanelor: eșantioane independente sau eșantioane pereche;
Panta liniei de regresie diferă semnificativ de 0.
În cercetarea de față vom folosi Testul t pentru eșantioane independente deoarece acesta corespunde situației de față: există două eșantioane de câte 30 de indivizi și astfel se poate face asumpția că cele două distribuții vor avea varianțe egale.
Condițiile de aplicare ale testului t presupun în primul rând măsurarea rezultatelor utilizate în comparație pe scale de interval condiție care este îndeplinită de toate variabilele studiului iar în al doilea rând este necesar ca variabilele să prezinte o distribuție normală. Testarea normalității distribuții variabilelor implicate cu testul Kolmogorov-Smirnov a condus în majoritatea cazurilor la praguri de semnificație sub valoarea 0.05 fapt care denotă abateri semnificative ale distribuției de la curba normală. Totuși am luat în considerare faptul că testul t este considerat în literatura de specialitate (de exemplu de către M. Popa) robust la încălcarea acestei condiții și am ales folosirea sa.
După cum este specificat și în partea de metodologie, este folosit un lot de 60 de indivizi de sex masculin, împărțit în două părți egale (câte 30 de persoane în fiecare eșantion) cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani. Primul eșantion studiază la un liceu de renume și nu prezintă un comportament antisocial sau delincvențial. Cel de-al doilea eșantion a fost extras din cadrul unui liceu tehnic, indivizii selectați prezintă un comportament antisocial și delincvențial.
În următoarea parte vom prezenta câțiva indicatori ai distribuției centrale și dispersiei pentru a putea face diferența dintre cele două eșantioane, iar mai apoi, vom aplica testul t care ne va arăta diferențele dintre cele două medii ale eșantioanelor în funcție de testele aplicate eșantioanelor.
Vom prezenta rezultatele analizei în funcție de cele trei ipoteze formulate anterior, arătând în cazul fiecăreia dintre cele trei, care dintre indicatorii folosiți în testele aplicate se potrivesc cel mai bine pentru a susține ipoteza.
Prima ipoteză susține faptul că adolescenții ce frecventează liceul tehnic și la care se observă comportament delincvent și antisocial, sunt mai agresivi decât cei care frecventează liceul bine cotat și la care nu s-au evidențiat indicatori de posibil comportament antisocial.
Pentru a vedea dacă această ipoteză este confirmată sau infirmată, vom prezenta rezultatele indicatorilor potriviți din cele două teste aplicate.
În cazul Testului Woodworth, tendințele impulsive și epileptice arată următoarele:
Tabelul 7 Statistici descriptive. Tendințe impulsive și epileptice
Tabelul de mai sus arată care sunt indicatorii tendinței centrale și ai dispersiei. După cum se poate observa, diferențele dintre acești indicatori sunt exprimate în funcție de eșantionul analizat. Înainte de a explica ce reprezintă cifrele din tabel, vom explica la ce se referă acești indicatori. N este numărul total de subiecți analizați, după cum se observă, eșantioanele alese sunt de câte 30 de indivizi, așa cum este specificat și în metodologie.
Media reprezintă punctul de echilibru al tuturor valorilor unei distribuții, aceasta este influențată de valorile extreme ale variabilei observate. Acesta este primul indicator care arată diferențele dintre cele două eșantioane. Cei delincvenți, au o medie de 210 iar cei nondelincvenți de 82. Diferența dintre medii este foarte mare, de unde se poate trage concluzia că cei delincvenți, au tendințe de impulsivitate și epileptice vizibile și accentuate în comportament. Pentru cei din eșantionul nondelincvenților, rezultatul este nesemnificativ.
Mediana este punctul central al unei distribuții și separă ansamblul datelor în două părți egale, acest indicator nu este influențat de valorile extreme ale unei părți, din cele două. În primul eșantion mediana are valoarea 180 iar in cel de-al doilea, 72. Și aici se observă diferența semnificativă între cele două valori, iar aceasta întărește și mai mult ipoteza conform căreia adolescenții delincvenți sunt mai agresivi decât cei nondelincvenți.
Abaterea standard măsoară dispersia în jurul mediei, adică, cu cât se poate abate o variabilă de la medie. În cazul nondelincvenților, abaterea este mai mare, 59,15 față de 31, 20 cât este în cazul delincvenților, de aici rezultă faptul că populația nondelincvenților este mai eterogenă decât cea a delincvenților, care are o concentrare mai mare în jurul mediei, populația fiind mai omogenă.
Valorile Minim și Maxim arată care este valoarea minimă introdusă în cazul eșantionului și care este cea maximă. Astfel cei delincvenți au ca valoare minimă 144 în timp ce cei nondelincvenți au 20, iar conform explicației valorilor pentru acest test, valoarea 144, aflată în intervalul 120-240, arată că valoarea minimă pentru delincvenți este mare, aceștia încadrându-se în „tendința destul de accentuată și vizibilă în comportament. Referitor la valoarea maximă, ambele eșantioane prezintă o tendință hiperaccentuată care poate da naștere la tulburări serioase în comportament.
Evidențierea diferențelor se poate realiza și grafic prin prezentarea numărului de subiecți care se situează în unul dintre cele trei intervale propuse în manualul chestionarului (normalitate pentru scoruri între 0 și 120, tendință pentru scoruri între 120 și 240 și tendință accentuată pentru scoruri mai mari de 240)
Figura 1 Tendințele impulsive și epileptice (Nondelincvenți)
Se observă că în cadrul lotului format din nondelincvenți există un număr de 21 de subiecți care prezintă o impulsivitate normală 6 care prezintă tendințe impulsive și 3 care prezintă tendințe impulsive accentuate.
Figura 2 Tendințele impulsive și epileptice (Delincvenți)
Pentru lotul format din delincvenți se observă că nu există subiecți în intervalul de impulsivitate redusă ci 12 subiecți prezintă tendințe impulsive moderată iar 18 tendințe impulsive accentuate.
Figura 3 Comparație Tendințe impulsive și epileptice
Inspecția vizuală a figurii 3 relevă faptul că dacă pentru lotul de control majoritatea răspunsurilor (70%) se regăsesc în intervalul impulsivității reduse pe când pentru lotul experimental majoritatea răspunsurilor (60%) se regăsesc în intervalul impulsivității accentuate.
Tabelul 8 Test t. Tendințe impulsive și epileptice
Testul t pentru testarea egalității mediilor a două eșantioane independente prezintă rezultatele de mai sus. Testul Levene pentru testarea egalității varianțelor compară mediile a două populații care sunt cercetate; deviațiile standard în cele două grupe pot fi diferite sau pot să fie egale cu zero așa cum presupune ipoteza de nul. În cazul acesta, după cum se observă, nivelul de semnificație este mai mic decât 0,05 așa că se folosesc varianțele distincte pentru testarea mediilor. Citind rândul de jos din tabel, se poate vedea că testul t are valoarea de 9, 653 cu 44, 296 grade de libertate și o probabilitate Pragul de semnificație de 0,000, de aici se poate trage concluzia că diferența dintre mediile celor două grupe este semnificativ diferită, adică, între eșantionul delincvenților și cel al nondelincvenților diferența este mare. Aceasta diferența este data si de valoarea lui t care este 9,653, mai mare decât 1,96 (Valoarea 1,96 reprezintă valoarea minima pe care t ar putea-o avea la un nivel de semnificație de 95% pentru a demonstra ca intre cele doua eșantionare exista diferențe semnificative). Diferența mediilor (Dif. Medii) calculează diferența dintre acele medii identificate anterior în cadrul tabelului de statistici descriptive. Diferența dintre erorile standard este 12,256, adică eroarea maximă care poate apărea este de 12,256 (valoarea maxima a deviației standard dintr-o populație). Ultima coloană din tabel, arată că la un nivel de încredere de 95%, valoarea pentru populație, luând in considerare cele doua eșantioane s-ar situa intre valorile 93,608 si 142,999. Limitele de încredere ale mediei populației definesc un interval de încredere pentru media populației pe baza mediei eșantionului.
În cazul Invetarului Eysenck de Personalitate, sunt două scale care susțin ipoteza 1: Scala de psihotism și scala tulburărilor comportamentale.
Scala de psihotism arată cum cu cât este mai mare valoarea, cu atât individul este mai centrat pe agresivitate, egocentrism, comportament antisocial și lipsă de empatie, caracteristici care duc spre tulburări, solitudine, ostilitate față de celălalt, etc.
Tabelul 9 Statistici descriptive. Scala de psihotism
În tabelul 3 toate valorile distribuțiilor centrale și de dispersie calculate arată diferența mare între caracteristicile eșantionului de delincvenți și cele ale eșantionului de nondelincvenți. Luându-le pe fiecare în parte, putem observa că diferența mediilor, adică valoarea în jurul căreia se dispersează valorile celelalte este de 21 la delincvenți și de 8 la nondelincvenți. O altă diferență semnificativă este și între mediane și între valorile minime și cele maxime. În ceea ce privește abaterea standard, eșantionul celor nondelincvenți este mai puțin omogen decât cel al delincvenților
Tabelul 10 Test t. Scala de psihotism
Tabelul de mai sus, arată că prin valoarea pe care o are nivelul de semnificație, în cazul testului Levene, se va folosi cea de-a doua varianță, varianțele reunite. Motivul acestei alegeri (citirea celui de-al doilea rând) este faptul că Pragul de semnificație este egal cu 0.096, adică este mai mare decât 0,05. Dacă Pragul de semnificație era mai mic decât 0,05, atunci se respingea ipoteza de nul conform căreia cele două eșantioane au varianțe egale. Urmărind astfel primul rând din rezultatele tabelului, putem enunța că testul t este egal cu 14, 927 la un nivel de semnificație de 0,000 cu 56 grade de libertate. Adică, valoare mai mare decât 1,96, ce arata diferențe intre cele doua eșantioane. De aici rezultă faptul că diferența dintre cele două populații analizate este semnificativă, așadar, caracteristicile celor delincvenți diferă semnificativ de caracteristicile celor nondelincvenți. Gradele de liberate reprezintă numărul celulelor din tabel cărora li se pot atribui in mod liber valori, având cunoscut numărul total. Diferența erorii standard arata o estimației a deviației standard a măsurătorilor pentru populație.
O alta scală calculată în analiza noastră este cea a tulburărilor comportamentale, aceasta sprijină prima ipoteză, conform căreia, populația analizată delincventă prezintă un nivel mai ridicat al agresivității decât populația nondelincventă.
Tabelul 11 Statistici descriptive. Scala tulburărilor comportamentale
Din tabelul anterior, reies și în acest caz diferențele semnificative între cele două eșantioane. Media delincvenților este de 29,97 iar cea a nondelincvenților este de 14,36. Astfel că punctul central în jurul căruia se învârt celelalte valori este mult mai ridicat în prima populație. Mediana arată același lucru, valorile sunt semnificativ diferite: 31 pentru primul eșantion și 13,50 pentru cel de-al doilea. Abaterea standard este aproximativ egală în acest caz, adică gradul de concentrație al populațiilor analizate este destul de omogen. Diferențe mari apar și între valorile minime și maxime întâlnite în răspunsurile subiecților: 19 ca valoare minimă în cazul delincvenților și 9 în cazul nondelincvenților și 34 ca valoare maximă în cazul delincvenților și 21 în cazul nondelincvenților. Valorile mari ale celor din eșantionul de delincvenți, arată că aceștia au un comportament deviant de diverse gravități
Tabelul 12 Test t. Scala tulburărilor comportamentale
Testul t calculat mai sus, arată faptul că, la fel ca și în cazul precedent, se va alege testul cu varianțe comune deoarece valoarea lui Pragul de semnificație în testul lui Levene este mai mare decât 0,05. Astfel că, testul t este egal cu 16,282 la 56 grade de libertate și la un nivel de semnificație de 0,000, adică, diferențele dintre rezultatele celor două eșantioane este semnificativ, luând in considerare atât valoarea lui t, care este mai mare decât 1,96, cât și nivelul de semnificație. Diferența dintre medii este de 15,610, iar în intervalul de confidență de 95%, valoarea minimă este 13, 689 și cea maximă 17, 530 estimate pentru întreagă populație, pornind de la cele doua populații studiate.
Pentru probarea celei de a doua ipoteze, se vor folosi câțiva indicatori din cele două teste aplicate. Din Testul Woodworth – Matthew, se vor folosi scalele referitoare de emotivitate, obsesii și psihastenie, tendințe paranoide, tendințe de instabilitate, iar din Invetarul Eysenck de Personalitate (EPI) se for sprijini scala de minciună și cea de instabilitate emoțională. Analizându-le pe rând ajungem la rezultatele următoare:
Tabelul 13 Statistici descriptive. Emotivitate
Tabelul de mai sus arată faptul că fiecare eșantion cuprinde câte 30 de subiecți, valoarea medie a răspunsurilor celor din eșantionul de delincvenți este de 238,48 spre deosebire de 110 cât este media nondelincvenților. Dacă emotivitatea arată tendința dispoziției de a oscila rapid, reactivitatea emoțională crescută și excitabilitatea, iar scorurile sub 120 nu reprezintă o valoare semnificativă pentru interpretare, cele între 120-240 arată o tendință destul de accentuată și vizibilă în comportament, iar valorile peste 240 o tendință hiperaccentuată, care poate da naștere la tulburări serioase de comportament, atunci rezultatele descriptive îi caracterizează pe cei din populația delincventă ca având în medie o tendință accentuată de a oscila rapid și de a avea o reactivitate emoțională crescută cu posibilitatea de a avea chiar o tendință accentuată de emotivitate. Rezultatele pentru populația nondelincventă demonstrează faptul că aceștia nu au nici o caracteristică de reactivitate emoțională crescută deoarece rezultate nu sunt deloc semnificative statistic. Abaterea standard exprimă faptul că grupul de nondelincvenți cercetat este mai puțin omogen decât cel al delincvenților. Valorile maxime din răspunsurile subiecților demonstrează faptul că și printre cei nondelincvenți există persoane care au un nivel de reactivitate emoțională mai ridicat, dar totuși nu atât de ridicat precum în cazul celor delincvenți.
Tabelul 14 Test t. Emotivitate
Testul t calculat mai sus, explică faptul că prin compararea mediilor celor două grupe de populații, se va accepta testul cu varianțe reunite sub formă de medie ponderată, deoarece, rezultatul nivelului de semnificație din cadrul testului Levene este mai mare decât 0,05, caz în care putem spune că la un nivel de semnificație de 95%, rezultatul testului t este de 9,740 cu 57 grade de libertate. Mediile celor două grupe diferă semnificativ, valoarea diferenței fiind de 128,484, valoare semnificativă care arată că între cele două eșantioane diferențele sunt mari. Valorile minime și maxime la un interval de încredere de 95% sunt 102,069 și 154,897 calculate pentru toata populația.
Un alt indicator care susține cea de-a două ipoteză este cel referitor la tendințele compulsiv-obsesive, adică acea tendință de a repeta obsesiv în minte anumite idei de care individul nu poate scăpa, însoțite de o stare de tensiune interioară care se descarcă prin așa-numitele compulsii. Vom expune mai jos rezultatele statisticilor și rezultatele testului t pentru a vedea în ce măsură acest indicator sprijină ipoteza noastră.
Tabelul 15 Statistici descriptive. Obsesii și psihastenie
Rezultatele vizibile în tabel arată diferența foarte mare dintre cele două eșantioane. Medii celor două populații sunt foarte diferite: media eșantionului de delincvenți este cu mult mai mare decât media celor nondelincvenți. Interpretând rezultatele putem susține că cei din populația delincventă, este aproape de limita maximă a scorului care arată o tendință destul de accentuată a comportamentului compulsiv-obsesiv, iar valoarea maximă a acestei populații arată deja hipperaccentuanța acestui tip de comportament; până și valoarea minimă este mare, intrând în intervalul 120-240 care arată acea tendință vizibilă în comportament. Rezultatele obținute de către populația nondelincventă sunt foarte mici, acestea nu au o semnificație statistică relevantă.
Tabelul 16 Test t. Obsesii și psihastenie
Testul Levene calculat în cadrul tabelului 10 pentru a putea alege care dintre cele două asumpții sunt folosite (cea conform căreia varianțele sunt distincte sau cea conform căreia varianțele sunt reunite) are pentru nivelul de semnificație valoarea 0,017, scor mai mic decât 0,05, motiv pentru care se va alege asumpția varianțelor distincte pentru testarea mediilor. Astfel că, urmărind cel de-al doilea rând, observăm că valoarea testului t este egală cu 10, 150 la un nivel de semnificație de 0,000 cu 51,688 grade de libertate. Diferența dintre medii arată încă o dată că mediile celor două populații diferă semnificativ, valoarea 153,766 fiind o diferență semnificativ mare.
Vom continua cu următorii doi indicatori din cadrul Testului Woodworth – Matthew: tendințe paranoide și tendințe de instabilitate pe care le vom analiza împreună. Tendințele paranoide sunt acele tendințe de a trăi intens idei legate de persecuție, de gelozie, de nedreptate, deposedare, idei care se impun gândirii cu o forță foarte mare și care adesea sunt sintetizate într-o logică personală. Tendințele de instabilitate, se caracterizează prin lipsa de constanță sau statornicie pe diferite planuri ale vieții, tendințe impulsive, nervozitate.
Tabelul 17 Statistici descriptive. Tendinte de instabilitate
Diferența dintre cei delincvenți și cei nondelincvenți este dată de valorile minime și valorile maxime ale rezultatelor la testele aplicate. Deși marea majoritate a tinerilor are tendințe de instabilitate, cei delincvenți au pornit de la o valoare minimă de 104, spre deosebire de cei nondelincvenți, care au pornit de la 0 și au ajuns la maximul de 260, iar cei delincvenți la maximul de 312. Aceste valori arată că deși populația nondelincventă are tendințe de instabilitate, populația delincventă se încadrează între limite minime și maxime mari, ceea ce arată că se ajunge până la tendințe hiperaccentuate care pot duce la tulburări serioase de comportament. Abaterile standard arată că cele două eșantioane sunt relativ omogene, fără mari diferențe între concentrațiile fiecăreia.
Tabelul 18 Test t. Tendințe de instabilitate
Testul t susține cele spuse anterior referitor la diferența mică dintre mediile celor două eșantioane. După cum se poate observa din tabel, valoarea Pragului de semnificație este 0,185, mai mare decât 0,05, nivel la care încă se respingea ipoteza nulă. Valoarea lui t fiind de 1,34, valoare mai mica decât 1,96, se demonstrează încă o dată că ipoteza nulă se acceptă și între ețantioane nu există diferențe semnificative. La fel cu spuneam și în cazul tabelului de mai sus (Tabel 12), diferența mică între medii poate fi datorată caracteristicilor vârstei și stării mai accentuate de confuzie decât la alte vârste.
Tabelul 19 Statistici descriptive. Tendințe paranoide
Referitor la tendințele paranoide, rezultatele statisticilor descriptive arată că între valorile mediilor diferențele sunt semnificative, adică în cazul delincvenților valoarea mediei este de 157,24 și în cazul nondelincvenților este 101,53. Abaterea standard demonstrează faptul că cei din eșantionul de nondelincvenți sunt o populație mai omogenă, în timp ce cei din populația delincventă sunt mai puțin omogeni. Valorile minime și cele maxime susțin în mod practic ipoteza, arătând că cei delincvenți au o tendință mai mare de a trăi intens idei legate de persecuție, de gelozie, de nedreptate, sau altele, decât cei nondelincvenți.
Diferența dintre eșantioane este observabilă și prin analiza testului t, a cărui valoare este de 7,284 cu 57 grade de libertate la un nivel de semnificație de 0,000. Aceste rezultate au fost explicate în urma interpretării testului Levene a cărui nivel de semnificație depășește limita de 0,05, limită la care ar fi fost acceptată asumpția conform căreia se folosesc varianțe distincte. Diferența dintre medii este de 79,908, iar valorile minime și maxime pentru toată populația cu aceste caracteristici, calculate la un nivel de încredere de 95% sunt de 57,939 și 101,877.
Tabelul 20 Test t. Tendințe paranoide
Am analizat aceste două tendințe în una după cealaltă pentru a putea scoate în evidență faptul că tendința de instabilitate are valori medii apropiate în cazul ambelor eșantioane. Motivul pentru care apare această mică diferență între mediile celor două populații este cel mai probabil caracteristicile vârstei. Este observabil faptul că în perioada adolescenței lipsa de constanță și statornicie pe diferite planuri ale vieții, tendințe impulsive și nervozitate apar la aproape toți tinerii. După cum spuneam și în partea de teorie, adolescența este perioada în care se conturează personalitatea, pentru că la această vârstă tânărul are posibilitatea să se autodetermine conștient și să reflecteze asupra fenomenelor de autoeducare și autodefinire prin asimilarea în mod specific a influențelor mediului înconjurător. Așadar, tendințe de instabilitate apar la toți adolescenți, nu numai la cei delincvenți.
Vom continua cu prezentarea rezultatelor indicatorilor din cadrul testului E.P.I: scala de minciuna și scala de instabilitate emoțională. Scala de minciună arată în ce măsură răspunsurile oferite de subiect sunt mai conforme cu ceea ce este dezirabil din punct de vedere social, decât să exprime păreri și sentimente personale. Scala de instabilitate emoțională caracterizează subiectul cu scoruri mari ca având tendința spre anxietate, depresie, e scăzută auto-apreciere și timiditate, toate datorate lipsei de control emoțional sau dimpotrivă, persoană extrem de greu de stimulat emoțional, reacțiile emoționale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în atmosfera emoțională și are tendința de a reveni la starea de apatie, calm „plat”, foarte repede.
Tabelul 21 Statistici descriptive. Scala minciună
Analiza răspunsurilor demonstrează tendința delincvenților de a însela examinatorul, cel mai probabil prin conformarea la dezirabilitatea socială. Deși media nu arată denaturarea adevărului, mediana ne determină să susținem că există o ușoară denaturare a adevărului, iar valoarea maximă identificată între răspunsurile delincvenților este valoarea maximă posibilă, care arată că răspunsurile oferite nu sunt sincere și că subiectul minte. În cazul nondelincvenților, toate scorurile arată că răspunsurile sunt sincere, iar Abaterea standard că populația este foarte omogenă.
Tabelul 22 Test t. Scala de minciună
Nivelul de semnificație a testului Levene este egal cu 0,005, nivel la care se poate accepta asumpția varianțelor distincte. În acest caz, valoarea testului t este egală cu 6,092 cu 41,319 grade de libertate la un nivel de semnificație de 0,000. Valoarea 6,092 este cu mult mai mare decât 1,96, motiv pentru care ipoteza nula se respinge, susținând astfel diferența dintre eșantioane. Diferența dintre medii este de 8,60 iar valorile minime și cele maxime calculate pentru întreaga populație sunt 5,923 și 11,796.
Tabelul 23 Scala de instabilitate emoțională.
Tabelul de mai sus relevă diferențele dintre mediile răspunsurilor celor delincvenți și a celor nondelincvenți în ceea ce privește indicatorii pentru instabilitate emoțională. Cei din populația delincventă, au o tendință vizibil mai mare spre anxietate, depresie, auto-apreciere scăzută sau chiar imposibilitate de empatie, motiv pentru care se datorează de cele mai multe ori delincvențele. Toți indicatorii tendinței centrale: media, mediana, valoarea minimă și cea maximă, arată diferențele dintre eșantioane. Astfel că, media la cei delincvenți este de 21,1 iar la cei nondelincvenți este de 11,29. Scorurile mari caracterizează un individ cu nervozitate crescută, marcat de neliniște, preocupat constant de situații neașteptate ce ar putea interveni și față de care dezvoltă reacții emoționale de puternică anxietate. Abaterea standard, având valoarea de 2,921 arată că populația delincventă cercetată are o omogenitate puțin mai mare decât cea a nondelincvenților. Iar valorile minime și maxime susțin și ele ceea ce am explicat mai sus, și anume, faptul că delincvenții sunt mai labili psihic decât nondelincvenții.
Figura 4 Comparația dintre mediile celor două loturi pentru instabilitate emoțională
Diferențele dintre medii sunt suficient de vizibile iar media mare a delicvenților arată că au o tendință vizibil mai mare spre anxietate, depresie, auto-apreciere scăzută sau chiar imposibilitate de empatie motiv pentru care se datorează de cele mai multe ori delincvențele.
Tabelul 24 Testul t. Scala de instabilitate emotională
Testul t calculat pentru scala de instabilitate psihică, calculează diferențele dintre mediile celor două eșantioane, iar rezultatele sunt interpretabile în felul următor: în primul rând se citește valoarea Pragului de semnificație din cadrul testului Levene, în funcție de care se va alege ipoteza potrivită: cea cu varianțe diferite sau cea cu varianțe reunite. Valoarea Pragului de semnificație este în cazul acestei scale egală cu 0, 013, valoare mai mică decât 0,05. La un nivel mai mare decât 0,05, am fi acceptat ipoteza nulă, conform căreia mediile celor două eșantioane sunt egale și am fi citit prima linie din tabel, dar în situația de față, cu Pragul de semnificație mai mic decât 0,05, se confirma ipoteza varianțelor diferite și se citește a doua linie. Aici se observă că pentru testul t, valoarea semnificației este de 0,000, adică se confirmă diferența semnificativă dintre medii, cu 51,722 grade de libertate și o valoare a lui t de 11,294. La un interval de încredere de 95% valoare minimă a mediilor din întreaga populatie este de 8,098 iar valoarea maximă este de 11,597.
Concluzia care se poate formula este că: la un nivel de încredere de 95% există diferențe semnificative între cele două medii ale eșantioanelor cercetate, în alte cuvinte, gradul de instabilitate al delincvenților este mult mai mare decât gradul de instabilitate al nondelincvenților.
În continuare se va verifica dacă cea de-a treia ipoteză se va confirma sau se va infirma. În acest scop se vor analiza rezultatele indicatorilor rămași din cele două teste aplicate, care ne vor arăta dacă: Adolescenții extrovertiții prezintă mai frecvent un comportament antisocial comparativ cu adolescenții introvertiți.
Începem cu analiza indicatorilor Testului Woodworth – Matthew: tendințe schizoide, tendințe depresive și hipocondrice și tendințe antisociale și perversiuni. Apoi vom continua cu analiza scalei de introversie – extraversie din cadrul Inventarului Eysenck de Personalitate.
Luându-le pe rând, tendințele schizoide se referă la tendința de însingurare, de a se refugia într-o lume proprie, ireală, tendința de a avea trăiri și idei bizare, neobișnuite. Rezultatele indicatorilor distribuției centrale și de dispersie sunt redați în tabelul de mai jos.
Tabelul 25 Statistici descriptive. Tendințe schizoide
Media și mediana arată în cazul eșantionului de delincvenți că apare o tendință destul de accentuată și vizibilă în comportament de însingurare, refugiu într-o lume proprie, trăiri și idei bizare. În cazul celor nondelincvenți, rezultatele nu sunt semnificative pentru a putea formula o concluzie în privința acestei tendințe. Abaterea standard arată că populația de delincvenți are o concentrație și o omogenitate mai mare decât cea a nondelincvenților. Valorile minime și maxime, susțin ipoteza, confirmând că delincvenții sunt mai singuratici și cu o gândire mai bizară decât cei nondelincvenți. Rezultatele obținute în analiza arată că se ajunge până la o tendință hiperaccentuată, care poate da naștere la tulburări serioase de comportament.
Tabelul 26 Test t. Tendințe schizoide
Testul t calculat pentru tendințele schizoide, susține ceea ce am explicat mai sus: există diferențe semnificative între cele două eșantioane cercetate, cel al delincvenților are tendințe mai accentuate de însingurare și trăire într-o lume proprie, imaginată, în timp ce cei nondelincvenți nu se confruntă cu această „caracteristică”. Nivelul de semnificație calculat pentru testul Levene susține ipoteza varianțelor reunite într-o medie ponderată. Așadar, valoarea testului t este de 6,282 cu 57 grade de libertate, la un nivel de încredere de 95% (Pragul de semnificație având valoarea de 0,000). Diferența dintre medii este semnificativă având o valoare destul de mare, 86,897; iar valorile minime și cele maxime în intervalul de încredere de 95% sunt 59,197 pentru valoarea minimă și 114,596 pentru valoarea maximă, calculate la nivelul întregii populații.
Cea de-a două tendință analizată spre confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este: tendința depresivă și hipocondrică, adică tendința de a trăi stări de tristețe, melancolie, apăsare, asociate cu preocupări legate de sănătate.
Tabelul 27 Statistici descriptive. Tendințe depresive și hipocondrice
Tabelul 21 redă rezultatele calculelor descriptive ale tendințelor depresive și hipocondrice. Este observabil faptul că există diferențe semnificative între mediile eșantioanelor cercetate. Media delincvenților arată că aceștia au o tendință accentuată și destul de vizibilă în comportament de a trăi stări de tristețe, melancolie și de a avea preocupări accentuate referitoare la sănătate. Cei din eșantionul de nondelincvenți nu experimentează aceste trăiri, rezultatul fiind nesemnificativ. Ca și valori maxime, populația delincventă depășește cu mult limita pentru tendințe accentuate, ajungând până la tendințe acute care pot da naștere la tulburări serioase de comportament. În ceea ce privește omogenitatea grupurilor, cel al delincvenților este mult mai omogen decât cel al nondelincvenților.
Tabelul 28 Testul t. Tendințe depresive și hipocondrice
Testul t pentru eșantioane independente, calculat pentru indicatorul ce vizează tendințele depresive și hipocondrice, susține ceea ce explicam mai sus referitor la diferența semnificativă dintre medii. După cum se observă, detaliile despre rezultatele potrivite sunt date de valoarea nivelului de semnificație al testului Levene, care prin valoare sa, 1,191 (mai mare decât 0,05) ne determină să alegem asumpția varianțelor reunite. Așadar, valoarea lui t este de 8,070 la 57 grade de libertate și un nivel de semnificație de 0,000.
Ultima tendință care necesită analiză și interpretare este cea a comportamentului antisocial și a perversiunilor, adică tendința la sadism, agresivitate, comportamente infracționale, antisociale.
Tabelul 29 Statistici descriptive. Tendințe antisociale și perversiuni
Tabelul de mai sus confirmă foarte clar ipoteza analizată, media delincvenților în ce privește tendințele antisociale și perversiunile este foarte mare spre deosebire de cea a nondelincvenților. Interpretând valoarea, se ajunge la concluzia că populația delincventă din eșantionul cercetat are o tendință foarte accentuată spre acest tip de comportament, astfel că acțiunile lor sunt „justificate” prin această analiză a tendinței antisociale și perversiunilor. În rândul nondelincvenților există probabil câțiva care au o ușoară înclinație spre acest comportament, după cum arată limita maximă a răspunsurilor date de subiecți, grupul acestora este și mai omogen decât grupul delincvenților, după cum arată abaterea standard.
Figura 5 Nivelele manifestării factorului Tendințe antisociale și perversiuni pentru delincvenți
Se observă că un număr de 7 subiecți (23%) prezintă tendințe antisociale moderate iar un număr de 23 de subiecți (76%) prezintă tendințe antisociale intense.
Figura 6 Nivelele manifestării factorului Tendințe antisociale și perversiuni pentru delincvenți
Se observă că un număr de 26 subiecți (86%) se situează în zona normalului iar un număr de 4 de subiecți (13%) prezintă tendințe antisociale moderate.
Figura 7 Compararea loturilor de subiecți din punct de vedere al tendințelor antisociale
Diferențele dintre cele două eșantioane reies din faptul că în lotul format din nondelincvenți nu există subiecți cu tendințe antisociale intense în timp ce pentru lotul format din delicvenți majoritatea subiecților (76%) se situează în această categorie. Aceste diferențe observate trebuie verificate statistic cu ajutorul testului t pentru eșantioane independente.
Tabelul 30 Test t . Tendințe antisociale și perversiuni
Testul t analizat mai sus are valoarea 6,525 conform asumpției varianțelor distincte, susținute de rezultatul nivelului de semnificație al testului Levene. Așadar, ipoteza conform căreia există o diferență semnificativă între mediile celor două eșantioane este confirmată încă o dată. Valoarea testului t, după cum arătam și mai sus, este de 6,525 cu 46,525 grade de libertate și un nivel de încredere de peste 95%. Valorile între care s-ar încadra rezultatele analizei acestei tendințe pentru toata populația sunt între 108,845 și 205,905 într-un interval de încredere de 95%. Rezultatele acestea demonstrează faptul că populația de delincvenți are tendințe de agresivitate și comportament antisocial și înclinații spre perversiuni și sadism mult mai mari decât populația de nondelincvenți.
Având analizate și interpretate cele trei tendințe din Testui Woodworth – Matthew, ne rămâne să analizăm și scala de introversie – extraversie din cadrul Inventarului Eysenck de Personalitate. Această scală măsoară caracteristicile subiectului de a fi mai degrabă sociabil, distractiv, aventurier sau dimpotrivă, retras, introspectiv, cu o bogată viață interioară.
Tabelul de mai jos va reda valorile indicatorilor ce calculează media, mediana, abaterea standard, valoarea minimă și cea maximă, pentru ca mai apoi să putem face interpretarea acestora și să observam în ce categorie dintre cele două intră subiecții din cele două populații cercetate.
Tabelul 31 Statistici descriptive. Scala introversie – extraversie
Conform interpretării datelor acestei scale, nondelincvenții sunt într-o zonă medie, între introversie și extraversie cu ușoare tendințe spre introversie. Eșantionul de delincvenți are tendințe accentuate spre extroversie, adică spre sociabilitate, trăiri emoționale puternice, reacții afective nestăpânite și ample, tonus optimist, asumarea riscului, acțiune spontană și impulsivă, preocupări practice, dorința de schimbare, oscilații în activitate, nepăsare, tendința de a fi agresiv și de a reacționa prompt la frustrare. Până si valorile minime în cazul acestora încep de la o valoare ce arată ambiversia, în timp ce nondelincvenți se împart în toate cele 3 categorii ale interpretării: introversie, zona medie și extraversie. Abaterea standard susține diferența dintre eșantioane arătând că grupul delincvent este mai omogen decât cel nondelincvent.
Figura 8 Distribuția procentuală a factorului introversie – extroversie
Se observă că în cadrul lotului experimental se regăsesc 7 subiecți (23%) ambiverți și 23 de subiecți (76%) extroverți.
Figura 9 Distribuția procentuală a factorului introversie – extroversie
Se observă că un număr de 14 subiecți (46%) ai lotului de control sunt introverți, 5 subiecți (16%) sunt ambiverți iar 11 subiecți sunt introverți.
Tabelul 32 Test t. Scala introversie – extraversie
Valorile testelor de semnificație pentru cele două teste din tabelul de mai sus, testul Levene și testul t, au valoarea 0,000, adică există peste 95% șanse să existe diferențe semnificative între mediile celor două eșantioane. Valoarea testului t este de 5,086 cu 35,005 grade de libertate și nivelul de semnificație menționat anterior de peste 95%. Valorile minime și cele maxime pentru intervalul de încredere de 95% sunt foarte mici: 2,428 și 5,653; aceste valorii reprezentând estimația la nivelul întregii populații.
Pentru a evidenția evoluția cu vârsta a tendințelor impulsive și a celor antisociale se va utiliza analiza de varianță ANOVA care permite compararea a mai mult de două loturi de subiecți. Rezultatele pentru tendințele impulsive sunt prezentate atât sub formă de tabel dar și grafic în continuare.
Tabelul 33 Analiza de varianță ANOVA (Tendințe impulsive)
Pragul de semnificație corespunzător coeficientului F calculat se situează peste valoarea maximă admisă de 0.05 prin urmare diferențele dintre cele trei grupe de vârstă din punct de vedere al intensității tendințelor impulsive se dovedesc a fi nesemnificative. Varietatea răspunsurilor în cadrul grupurilor nu diferă semnificativ de varietate semnalată între grupuri.
Pentru o mai bună vizualizare a diferențelor (s-au a lipsei diferențelor în acest caz) dintre medii s-a realizat un grafic al valorilor mediilor pentru tendințe impulsive a celor trei grupe de vârstă.
Figura 10 Compararea mediilor pentru tendințe impulsive a celor trei grupe de vârstă
Acest grafic confirmă rezultatul analizei de varianță deoarece se observă că diferențele dintre cele trei medii sunt reduse. Prin urmare tendințele impulsive sunt pentru lotul format din delincvenți aceleași indiferent de vârsta lor.
Rezultatele pentru compararea tendințele impulsive a celor trei grupe de vârstă prezente în lotul delincvenților sunt prezentate atât sub formă de tabel dar și grafic în continuare.
Tabelul 34 Analiza de varianță ANOVA (Tendinte antisociale și perversiuni)
Pragul de semnificație corespunzător coeficientului F calculat se situează sub valoarea maximă admisă de 0.05 prin urmare diferențele dintre cele trei grupe de vârstă din punct de vedere al intensității tendințelor impulsive se dovedesc a fi semnificative. Varietatea răspunsurilor în cadrul grupurilor diferă semnificativ de varietate semnalată între grupuri.
Figura 11 Compararea mediilor pentru Tendințe antisociale a celor trei grupe de vârstă
Acest grafic confirmă rezultatul analizei de varianță deoarece se observă că diferențele dintre cele trei medii sunt semnificative. Prin urmare tendințele impulsive cresc pentru lotul format din delincvenți odată cu vârsta lor.
CAPITOLUL V
Concluzii
Prima ipoteză conform căreia: Adolescenții delincvenți prezintă un nivel mai ridicat al agresivitătii comparativ cu minorii nondelincvenți, se confirmă deoarece rezultatele testelor aplicate mai sus relevă acest lucru: diferențele dintre valorile medii calculate ale celor două populații sunt semnificativ diferite, valorile pentru eșantionul delincvenților sunt mai mari decât valorile populației nondelincvente. Putem afirma astfel că populația delincventă cercetată se caracterizează prin tendințe de agresivitate, egocentrism, comportament antisocial, tulburări de comportament, tendința de a acționa impulsiv, necontrolat.
Tendința de a repeta obsesiv în minte anumite idei de care individul nu poate scăpa, însoțite de o stare de tensiune interioară care se descarcă prin așa-numitele compulsii, este o alta caracteristică a delincvenților. Populația delincventă, este aproape de limita maximă a scorului care arată o tendință destul de accentuată a comportamentului compulsiv-obsesiv, iar valoarea maximă a acestei populații arată deja hiperaccentuată a acestui tip de comportament; în timp ce rezultatele obținute de către populația nondelincvența sunt foarte mici, acestea nu au o semnificație statistică relevantă.
Tendințele paranoide, acele tendințe de a trăi intens idei legate de persecuție, de gelozie, de nedreptate, deposedare, idei care se impun gândirii cu o forță foarte mare și care adesea sunt sintetizate într-o logică personală, apar cu precădere tot în cazul eșantionului de delincvenți, în timp ce în cazul celor nondelincvenți, acestea nu au o importanță semnificativă. Sintetizând toate concluziile de mai sus, se poate susține faptul că ipoteza este confirmată, adolescenții delincvenți au o instabilitate emoțională mult mai mare decât adolescenții nondelincvenți.
Ipoteza conform căreia: „Adolescenții extrovertiți prezintă mai frecvent un comportament antisocial comparativ cu adolescenții introvertiți” se confirmă deoarece cei mai reprezentativi doi indicatori care susțin această ipoteză sunt scala de introversie – extraversie și tendințele antisociale și perversiuni relevă diferențe semnificative. După cum arată rezultatele analizelor făcute la acești doi indicatori, populația delincventă cercetată este mai extrovertită decât cea nondelincventă și de asemenea, prezintă tendințe antisociale și perversiuni într-un mod mult mai interns decât nondelincvenții. Tendințele depresive și hipocondrice și cele schizoide susțin confirmarea ipotezei enunțate mai sus, arătând că pentru grupul de delincvenți rezultatele sunt mult mai mari comparativ cu grupul de nondelincvenți, a căror rezultate sunt fie foarte mici, fie nesemnificative.
În urma analizelor realizate și a interpretărilor făcute, se ajunge la concluzia că ipoteza conform căreia: Există diferențe semnificative între adolescenții delincvenți și cei nondelincvenți în ceea ce privește instabilitatea emoțională, se confirmă. Deși în cazul unuia dintre indicatori, rezultatele dintre mediile eșantioanelor nu este semnificativ, acest rezultat se poate pune pe seama caracteristicilor vârstei adolescenței, când cei mai mulți experimentează sentimente legate de indecizie, instabilitate și confuzie în legătură cu luarea deciziilor. Motivul pentru care rezultatul se poate pune pe seama acestei concluzii este faptul că doar valoriile mediei au scoruri asemănătoare, iar valorile minime și cele maxime culese în urma aplicării testelor arată că în fapt, delincvenții pornesc și se opresc la scoruri mult mai mari decât nondelincvenții.
În ceea ce privește sinceritate cu care s-a răspuns la teste, se poate menționa faptul că nondelincvenții au avut scoruri la toate analizele făcute, în intervalul care arată sinceritatea totală iar delincvenți au depășit, cei mai mulți dintre ei, aceste valori, ajungând la ușoara denaturare a adevărului și chiar la minciună.
Instabilitatea emoțională crescută a delincvenților poate fi remarcată și în cazul calculelor scalei de instabilitate care arată că dintre caracteristicile delincvenților face parte și această tendință spre anxietate, depresie, de scăzută auto-apreciere și timiditate, toate datorate lipsei de control emoțional sau dimpotrivă, persoana extrem de greu de stimulat emoțional, reacțiile emoționale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în atmosfera emoțională și are tendința de a reveni la starea de apatie, calm „plat”, foarte repede, care nu se regăsește in cazul nondelincvenților.
Referitor la gradul de emotivitate, rezultatele descriptive îi caracterizează pe cei din populația delincventă ca având în medie o tendință accentuată de a oscila rapid și de a avea o reactivitate emoțională crescută cu posibilitatea de a avea chiar o tendință accentuată de emotivitate. Rezultatele pentru populația nondelincventă demonstrează faptul că aceștia nu au nici o caracteristică de reactivitate emoțională crescută deoarece rezultate nu sunt deloc semnificative statistic.
Analiza de varianță ANOVA confirmă ipoteza care prezuma că Tendințele impulsive și epileptice ale delicvenților sunt relativ constante pentru cele trei grupe de vârstă dar tendințele antisociale se accentuează odată cu vârsta. Această constatare are implicații multiple ea relevând în primul rând că la nivelul grupului de control impulsivitatea nu explică în totalitatea creșterea în intensitate a tendințelor antisociale cauzele trebuind a fi căutate în afara persoanei în zona socialului.
Ca și o concluzie generală se poate aminti că ipotezele formulate la începutului cercetării sunt confirmate în urma analizei celor două teste aplicate. În acest sens, obiectivele cercetării au fost atinse. Factorii de personalitate precum agresivitatea, instabilitatea emoțională, extroversia, determină apariția comportamentelor antisociale la delincvenți. Susținem acest fapt deoarece toate rezultatele analizei de mai sus arată și explică acest lucru.
Tinerii de la liceul cu profil tehnic, a căror „calități” difereau de cele ale adolescenților de la liceul cu profil real, s-au dovedit a avea un nivel de agresivitate mult mai mare, o personalitate puternică și extrovertită, dar instabilă din punct de vedere emoțional. Așadar, nivelurile crescute ale acestor factori de personalitate favorizează apariția comportamentelor antisociale.
5.1 Plan de intervenție pentru reducerea agresivității în școli
Activități incluse în programul de reducere a agresivității în școală:
activități cu elevii desfășurate în trei etape:
Managementul comportamentului agresiv – explicarea modelului ABC pe exemple legate de agresivitate, învățarea unor tehnici de autocontrol, învățarea tehnicii de rezolvare a problemelor.
Asertivitatea ca răspuns alternativ la comportamentul agresiv – învățarea unor tehnici de comunicare non-agresive
Conștientizarea influenței grupului asupra propriului comportament agresiv – studiu de caz, debate, alternative la presiunile negative ale grupului, muncă în grup, brainstorming.
b) activități cu părinții – în cadrul unei ședință la care vor participa directorul școlii și diriginții claselor
c) activități cu profesorii – training cu profesorii pe tema „Modalități de reducere a agresivității în școală” – tehnici de rezolvare a conflictelor între elevi și elevi/profesori.
Pentru a informa elevii și profesorii despre acest program vor fi afișate în școală mai multe afișe și li se vor împărți în clase fluturași care prezintă motto-ul programului și un concurs organizat în cadrul acestui program. Concursul se va adresa elevilor, iar pentru a câștiga ei trebui să ofere cel mai convingător motiv pentru care e mai bine să-ți controlezi agresivitatea. Premiile vor fi acordate primelor 10 cele mai convingătoare idei.
Ca si evaluare inițială, se va utiliza observarea frecvenței comportamentelor agresive ale elevilor înscriși în program, de către profesori, timp de o săptămână înaintea începerii programului. Pentru evaluarea pe termen scurt, a eficienței progamului, se vor utiliza aceleași tipuri de măsurători în timp de o săptămână după încheierea programului, iar pentru evaluarea pe termen lung se vor repeta măsurătorile la o lună după încheierea programului.
Intervențiile vizând controlul agresivității au fost utilizate cu succes în școli având efecte pozitive asupra scăderii frecvenței comportamentelor agresive, scăderii consumului de droguri și alcool, creșterea stimei de sine. Activitățile vizând controlul agresivității se vor desfășura în grupuri de câte 8-10 persoane, acest tip de întâlniri s-au dovedit a fi la fel de eficiente ca și consilierea individuală, în plus activitatea în grup scade sentimentul de izolare al adolescentului în legătură cu propria agresivitate.
BIBLIOGRAFIE
Adler, A. (1995), Psihologia școlarului greu educabil, București, Ed. IRI
Allport, G. (1981), Structura și dezvoltarea personalității, București, EDP
American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM IV-TR), (1994), Washington D.C.
Andre, C.; Lelord, F.( 1998), Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, (trad.), Bucuresti, Ed. Trei
Aniței, M. (2000), Introducere în psihologia experimentală, București, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”
Ardelean, D. (2009), Adolescența dincolo de mituri, Baia Mare, Ed. Universității de Nord
Ball, S.; Davitz, J.R. (1978), Psihologia procesului educațional, București, E.D.P.
Banciu, D. Rădulescu, S.M. (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România, București, Ed. Lumina Lex,
Banciu, D.; Rădulescu, S. M. (1990), Introducere în sociologia devianței. Adolescența – între normalitate și devianță, București, Ed. Medicală
Basilide, G., Bulai, C., Cornescu, I., Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în R.R.D. nr.11/1971
Beauvois, J.L.; Joule, R.V. (1996), A Radical Dissonance Theory, London, Taylor & Francis.
Bell, T.H. (1983), A „Nation at Risk" report on our schools, Washington, D.C., U.S. Office of Education.
Blythe, J. (1998), Comportamentul consumatorului, Bucuresti, Teora
Bocancea, C.; Neamțu, G. (2005), Elemente de asistență socială, Iași, Ed. Polirom
Bogdan, I.; Stănculescu, I. I. (1970), Psihologia copilului și psihologia pedagogică, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Bogdan, T. (1973), Probleme de psihologie judiciară, București, Ed. Științifică
Bogdan, T. , Sântea. I.; Drăgan-Cornianu, R. (1983), Comportamentul uman în procesul judiciar, București, Ed. Ministerului de Interne,
Bogdan, T.( 1957), Introducere în psihologia juridică, București, Ed. Lit.Învățământului
Bonchiș, E., (1997), Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență, Oradea, Ed. Imprimeriei de Vest,
Boncu, Ș. (2000), Devianța tolerată, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Brezanu, M.; Dianu, T.; Stănoiu, R. (1994), Tranziția și criminalitatea, București, Ed. Oscar Print,
Brezeanu O.( 1999), Minorul și legea penală, București, Ed. ALL
Brezeanu, O.(1996), Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2
Brezeanu, O.(1996), Minorul delincvent în Documentele ONU și ale Consiliului Europei, în R.D.P. nr. 3
Bulai, C.(1997), Manual de drept penal. Partea generală, București, Ed. ALL Educational
Buș, I. (1997), Psihologie judiciară, Cluj Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Buș, I. (2005), Psihologie și infracționalitate, vol. I, Cluj-Napoca, Editura ASCR
Buș, I. (2006), Psihologie și infracționalitate, vol. II, Cluj-Napoca, Editura ASCR
Butoi, T. coord. (2004), Victimologie – curs universitar. Perspectiva juridică, socio-psihologică și medico-legală asupra cuplului penal victimă-agresor, București, Ed. Pinguin Book
Cassel, R. N., & Colab. (2001), The Cognitive Dissonance Test (DISS), California, Project Innovation.
Cassel, R.N. (1988), Fitness, school dropouts and delinquents. The health crisis in our schools, College Student Journal, Nr. 22
Cassel, R.N.; Reiger, R.C. (2000), The New Third Force Psychology promises to reduce the growing prison population through studentcentered high schools, Education, 121
Cesereanu, R. & Colab. (2004), Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor. Flash-uri despre graffiti, cerșetorie, copiii străzii, fenomenul homeless, prostituție, sărăcie, pensionari, șomeri, Cluj-Napoca, Ed. Limes
Chaubart N. J.( 1971), Compoziția familiei și tulburările de comportament la copil, București, Ed. Politică
Chow, P.; Wood, W. (2001) Comparing Canadian and United States High School Students on Cognitive Dissonance Test Scores, College Student Journal (in press)
Cioclei, V.( 2003), Manual de criminologie, București, Ed. All Beck
Clerget, S. (2008), Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes, București, Ed. Trei
Codul de procedură penală din 1968, publicat în B. Of. Nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în B. Of. nr. 58-59 din 26 aprilie 1973
Codul penal din 1968, publicat în B. Of. Nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973
Codul penal din 2004, publicat în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, în vigoare din data de 29 iunie 2005
Commager, H. S. (1949), 1900-1950: From the Victorian Age to the Atomic Age, The New York Times Magazine, December, Nr. 25
Crisu, A.( 2002), Tratamentul infractorului minori în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, București, Ed. Tipo- Aktis
Culinschi, M.( 1985), Adolescentul și timpul său liber, Iași, Ed. Junimea
De Lassus, R. (2000), Analiza tranzactionala, Bucuresti, Ed. Teora
Dincu, A.( 1984), Criminologie, București, Ed. Universității din București,
Dobrescu, I. (2005), Psihiatria copilului și adolescentului, București, Ed. Medicală
Dragomirescu, V. (1976), Psihosociologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică
Dumitrescu, I. (1980), Adolescenții. Lumea lor spirituală și activitatea educativă, Craiova, Ed. Scrisul Românesc
Enăchescu, C. (2004), Tratat de igienă mintală, Iași, Ed. Polirom
Enăchescu, C. (2005), Tratat de psihologie morală. Dimensiunea medico-psihologică a umanului, București, Ed. Tehnică
Eysenck, H. Y.( 1966), Theories of personality, New-York, Ed. Willey
Festinger, L.; Carlsmith, J. M. (1959), Cognitive consequences of forced compliance, Journal of Abnormal and Social Psychology
Foss, B. M. Coord. (1973), Orizonturi noi in psihologie, București, Ed. Enciclopedică
Gheorghe, F. (2001), Psihologie penitenciară, București, Editura Oscar Print
Gheorghe, V. (2005), Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi, București, Ed. Evanghelismos
Giurgiu, N.( 1992), Elemente de criminologie, Iași, Ed. Fundației Chemarea
Golu, M. (1975), Principii de psihologie cibernetică, București, Ed. E.S.E.
Golu, P. (1974), Psihologie socială, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Golu, P. (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Constanța, Ed. Ex Ponto
Golu, P. (2001), Psihologia învățării și a dezvoltării, București, Ed. Fundației Humanitas
Gorgos, C. Coord. (1987-1990), Dicționar enciclopedic de psihiatrie,vol.I, II, III, București, Ed. Medicală,
Grama, A.; Jaba, E. (2004), Analiza statistica cu SPSS sub Windows, Iași, Ed. Polirom
Grecu, F., Rădulescu, S.M. (2003), Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București, Ed. Lumina Lex,
Hall, E.; Hall, C. (1988), Human Relation in Education, London, Ed. Routhledge
Hayes, N.; Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, București, Ed. All
Hedges, P. (1999), Personalitate si temperament.Ghidul tipurilor psihologice, Bucuresti, Ed. Humanitas
Heron, J. (1993), Helping the Client. A Creative Practical Guide, London, Sage Publ. LTD
Hoff-Oberi, L.; Murphy, T. (2007), Agresivitatea pasivă. Cum o recunoști și controlezi la tine și la ceilalți, București, Ed. Trei
Iacobuță, I.A. (2002), Criminologie, Iași, Ed. Junimea
Ibiș, A. (2001), Influența agenților de socializare asupra comportamentelor predelincvente la elevi, București, Ed. Pansofia
Ionescu, G. (2005), Psihiatrie clinică standardizată și codificată, București, Ed. Univers Enciclopedic
Ionescu, Ș.; Jaquet, M. M.; Lhote, C. (2007), Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice, Iași, Ed. Polirom
Lăzărescu, M.; Nireșteanu, A. (2007), Tulburările de personalitate, Iași, Ed. Polirom
Legea nr. 304/2004, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 privind organizarea judiciară
Linton, R. (1968), Fundamentul cultural al personalității, București, Ed. Științifică
Lopez, G. (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia
Majuru, A. coord. (2005), Bucureștiul subteran. Vagabondaj, creșetorie, delincvență, București, Ed. Paralela 45
Manzano, J.; Palacios-Espada, F.; Zilka, N. (2000), Scenariile narcisiste ale paternalității. Experiența clinică a consultației terapeutice, București, Ed. Fundației Generația
Marcus, S. (1987), Empatia si relatia profesor-elev, București, Ed. Academiei
Marin F., Manea C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei Române, București, 1978
Maslow, A.H.( 1970), Motivation and personality, London
Mihăilescu, I. (2000), Sociologie generală, București, Ed. Universității București,
Minulescu, M. (1996), Chestionare de personalitate, București, Ed. Garell Publishing House
Minulescu, M. (2005), Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate, București, Ed. Fundației „România de mâine”
Mitrofan M.; Zdrenghea V.; Butoi T.( 1992), Psihologie judiciară, București, Casa de Editură și Presă “Șansa”
Mitrofan, I. (2001), Psihoterapia și consilierea copilului, București, Editura Sper
Modrea, M. (1994), Adolescenții și societatea de tranziție, Revista de Psihologie, Nr. 5, p. 2
Moscovici, S. (1998), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Iași, Ed. Polirom
Mureșan, P. (1980), Invățarea socială, București, Ed. Albatros
Natale, S. (1971), An Experiment in Empathy, Oxford, Oxford University
Neculau, A. (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Ed. Polirom
Neveanu, I.; Popescu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros
Nistoreanu, Gh., Păun, C.(1996), Criminologie, București, Ed. Europa Nova
Nistoreanu, Gh., Păun, C.(2000), Criminologie, București, Ed. Europa Nova
Oancea I., (1994), Probleme de criminologie, București, Ed. All
Oancea I.,(1994), Tratat de drept penal. Partea generală, București, Ed. All
Ogien, A.,(2002), Sociologia devianței, Iași, Ed. Polirom
Osterrieth, P., (1973), Copilul și familia, București, Ed. Didactică și Pedagogică,
Păunescu, C. (1994), Agresivitatea și condiția umană, București, Ed. Tehnică
Pavelcu, V. (1980), Invitație la cunoașterea de sine, București, Ed. Științifică
Petcu, M., (1999), Delincvența- Repere psihosociale, Cluj- Napoca, Ed. Dacia
Petrescu, L. (1996), Delincvența juvenilă – Parteneriat în intervenție și prevenție, Revista „Dirigintele, ora de dirigenție, adolescenții”, vol. III, p. 179-187
Pitulescu, I. (1995), Delincvența juvenilă, București, Ed. Ministerului de Interne ;
Pitulescu, I. (2000), Criminalitatea juvenilă, București, Ed. Național
Popa, Marian (2008) Statistica pentru psihologie, Iași, Ed. Polirom
Popescu–Brumă, S. (2005), Psihologia sănătății, București, Ed. Paralela 45
Popescu-Neveanu, P. (1969), Personalitatea și cunoașterea ei, București, Ed. Militară
Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros
Preda, V. (1981), Profilaxia delincvenței și reintegrării sociale, București, Ed. Științifică și Enciclopedică
Radu, I. și colab. (1991), Introducere în psihologia contemporana, Cluj Napoca, Ed. Sincron
Radu, I. și colab. (1993), Metodologie psihologica și analiza datelor, Cluj Napoca, Ed. Sincron
Rădulescu, S. (1998), Sociologia devianței- paradigme, arii de cercetare, București, Ed. Victor
Rășcanu, R. (1994), Psihologia comportamentului deviant, București, Ed. Universității București
Rateau, P. (2004), Metodele și statisticile experimentale în științele umane, Iași, Ed. Polirom
Rogers, C.R. (1983), Freedom to Learn for the 80s, New York, MacMillan Publishing Company
Roșca, Al. (1968), Psihologia copilului, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Santerre, B. (1996), Mais…Qu'est-ce que la Sofrologie?, Rennes, Ed. Beltan
Sava, F. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologica, Cluj Napoca, Ed. ASCR
Schaffler, H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca, Ed. ASCR
Șchiopu, U.; Verza, E. (1981, Psihologia vârstelor, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Șchiopu, U.; Verza, E. (1989), Adolescența. Personalitate și limbaj, București, Ed. Albatros
Șchiopu, U.; Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor- ciclurile vieții, București, Ed. Didactică și Pedagogică,
Stănoiu, R.M. (1989), Introducere în criminologie, București, Ed. Academiei
Stănoiu, R.M. (1995), Criminologie, vol. I, București, Ed. Oscar Print
Tăciulescu, G. (1976), Inventarul de personalitate Eysenck în; Indrumător Psihodiagnostic, vol.IV, Cluj-Napoca
Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., Tănăsescu, G. (2003), Criminologie, București, Ed. All Beck
Teodorescu, S. (1972), Psihologia conduitei, București, Ed. Științifică
Tudor, A. (2000), Criminologie teoretică, București, Ed. Lumina Lex
Turianu, C. (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Ed. Continent XXI
Ungureanu, A. (1999), Prelegeri de criminologie, Iași, Ed. Cugetarea
Vaida, H. (2007), Tehnici de psihodiagnostic, Oradea, Ed. Universității din Oradea
Wilmshurst, L. (2007), Psihopatologia copilului-fundamente, Iași, Ed. Polirom
Wrightsman, S.Z. (1987.), Psychology and the Legal System, California, Brooks Cole Publishing Company Matercy
www.adevărulonline.ro
Zamfir, C. Coord. (1998), Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel
Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei, București, Ed. Pro Humanitate
BIBLIOGRAFIE
Adler, A. (1995), Psihologia școlarului greu educabil, București, Ed. IRI
Allport, G. (1981), Structura și dezvoltarea personalității, București, EDP
American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM IV-TR), (1994), Washington D.C.
Andre, C.; Lelord, F.( 1998), Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, (trad.), Bucuresti, Ed. Trei
Aniței, M. (2000), Introducere în psihologia experimentală, București, Casa de Editură și Presă „Viața Românească”
Ardelean, D. (2009), Adolescența dincolo de mituri, Baia Mare, Ed. Universității de Nord
Ball, S.; Davitz, J.R. (1978), Psihologia procesului educațional, București, E.D.P.
Banciu, D. Rădulescu, S.M. (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România, București, Ed. Lumina Lex,
Banciu, D.; Rădulescu, S. M. (1990), Introducere în sociologia devianței. Adolescența – între normalitate și devianță, București, Ed. Medicală
Basilide, G., Bulai, C., Cornescu, I., Unele cauze ale manifestărilor infracționale în rândul minorilor și prevenirea acestora, în R.R.D. nr.11/1971
Beauvois, J.L.; Joule, R.V. (1996), A Radical Dissonance Theory, London, Taylor & Francis.
Bell, T.H. (1983), A „Nation at Risk" report on our schools, Washington, D.C., U.S. Office of Education.
Blythe, J. (1998), Comportamentul consumatorului, Bucuresti, Teora
Bocancea, C.; Neamțu, G. (2005), Elemente de asistență socială, Iași, Ed. Polirom
Bogdan, I.; Stănculescu, I. I. (1970), Psihologia copilului și psihologia pedagogică, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Bogdan, T. (1973), Probleme de psihologie judiciară, București, Ed. Științifică
Bogdan, T. , Sântea. I.; Drăgan-Cornianu, R. (1983), Comportamentul uman în procesul judiciar, București, Ed. Ministerului de Interne,
Bogdan, T.( 1957), Introducere în psihologia juridică, București, Ed. Lit.Învățământului
Bonchiș, E., (1997), Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență, Oradea, Ed. Imprimeriei de Vest,
Boncu, Ș. (2000), Devianța tolerată, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Brezanu, M.; Dianu, T.; Stănoiu, R. (1994), Tranziția și criminalitatea, București, Ed. Oscar Print,
Brezeanu O.( 1999), Minorul și legea penală, București, Ed. ALL
Brezeanu, O.(1996), Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2
Brezeanu, O.(1996), Minorul delincvent în Documentele ONU și ale Consiliului Europei, în R.D.P. nr. 3
Bulai, C.(1997), Manual de drept penal. Partea generală, București, Ed. ALL Educational
Buș, I. (1997), Psihologie judiciară, Cluj Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Buș, I. (2005), Psihologie și infracționalitate, vol. I, Cluj-Napoca, Editura ASCR
Buș, I. (2006), Psihologie și infracționalitate, vol. II, Cluj-Napoca, Editura ASCR
Butoi, T. coord. (2004), Victimologie – curs universitar. Perspectiva juridică, socio-psihologică și medico-legală asupra cuplului penal victimă-agresor, București, Ed. Pinguin Book
Cassel, R. N., & Colab. (2001), The Cognitive Dissonance Test (DISS), California, Project Innovation.
Cassel, R.N. (1988), Fitness, school dropouts and delinquents. The health crisis in our schools, College Student Journal, Nr. 22
Cassel, R.N.; Reiger, R.C. (2000), The New Third Force Psychology promises to reduce the growing prison population through studentcentered high schools, Education, 121
Cesereanu, R. & Colab. (2004), Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor. Flash-uri despre graffiti, cerșetorie, copiii străzii, fenomenul homeless, prostituție, sărăcie, pensionari, șomeri, Cluj-Napoca, Ed. Limes
Chaubart N. J.( 1971), Compoziția familiei și tulburările de comportament la copil, București, Ed. Politică
Chow, P.; Wood, W. (2001) Comparing Canadian and United States High School Students on Cognitive Dissonance Test Scores, College Student Journal (in press)
Cioclei, V.( 2003), Manual de criminologie, București, Ed. All Beck
Clerget, S. (2008), Criza adolescenței. Căi de a o depăși cu succes, București, Ed. Trei
Codul de procedură penală din 1968, publicat în B. Of. Nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în B. Of. nr. 58-59 din 26 aprilie 1973
Codul penal din 1968, publicat în B. Of. Nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973
Codul penal din 2004, publicat în M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, în vigoare din data de 29 iunie 2005
Commager, H. S. (1949), 1900-1950: From the Victorian Age to the Atomic Age, The New York Times Magazine, December, Nr. 25
Crisu, A.( 2002), Tratamentul infractorului minori în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, București, Ed. Tipo- Aktis
Culinschi, M.( 1985), Adolescentul și timpul său liber, Iași, Ed. Junimea
De Lassus, R. (2000), Analiza tranzactionala, Bucuresti, Ed. Teora
Dincu, A.( 1984), Criminologie, București, Ed. Universității din București,
Dobrescu, I. (2005), Psihiatria copilului și adolescentului, București, Ed. Medicală
Dragomirescu, V. (1976), Psihosociologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică
Dumitrescu, I. (1980), Adolescenții. Lumea lor spirituală și activitatea educativă, Craiova, Ed. Scrisul Românesc
Enăchescu, C. (2004), Tratat de igienă mintală, Iași, Ed. Polirom
Enăchescu, C. (2005), Tratat de psihologie morală. Dimensiunea medico-psihologică a umanului, București, Ed. Tehnică
Eysenck, H. Y.( 1966), Theories of personality, New-York, Ed. Willey
Festinger, L.; Carlsmith, J. M. (1959), Cognitive consequences of forced compliance, Journal of Abnormal and Social Psychology
Foss, B. M. Coord. (1973), Orizonturi noi in psihologie, București, Ed. Enciclopedică
Gheorghe, F. (2001), Psihologie penitenciară, București, Editura Oscar Print
Gheorghe, V. (2005), Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi, București, Ed. Evanghelismos
Giurgiu, N.( 1992), Elemente de criminologie, Iași, Ed. Fundației Chemarea
Golu, M. (1975), Principii de psihologie cibernetică, București, Ed. E.S.E.
Golu, P. (1974), Psihologie socială, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Golu, P. (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Constanța, Ed. Ex Ponto
Golu, P. (2001), Psihologia învățării și a dezvoltării, București, Ed. Fundației Humanitas
Gorgos, C. Coord. (1987-1990), Dicționar enciclopedic de psihiatrie,vol.I, II, III, București, Ed. Medicală,
Grama, A.; Jaba, E. (2004), Analiza statistica cu SPSS sub Windows, Iași, Ed. Polirom
Grecu, F., Rădulescu, S.M. (2003), Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România, București, Ed. Lumina Lex,
Hall, E.; Hall, C. (1988), Human Relation in Education, London, Ed. Routhledge
Hayes, N.; Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, București, Ed. All
Hedges, P. (1999), Personalitate si temperament.Ghidul tipurilor psihologice, Bucuresti, Ed. Humanitas
Heron, J. (1993), Helping the Client. A Creative Practical Guide, London, Sage Publ. LTD
Hoff-Oberi, L.; Murphy, T. (2007), Agresivitatea pasivă. Cum o recunoști și controlezi la tine și la ceilalți, București, Ed. Trei
Iacobuță, I.A. (2002), Criminologie, Iași, Ed. Junimea
Ibiș, A. (2001), Influența agenților de socializare asupra comportamentelor predelincvente la elevi, București, Ed. Pansofia
Ionescu, G. (2005), Psihiatrie clinică standardizată și codificată, București, Ed. Univers Enciclopedic
Ionescu, Ș.; Jaquet, M. M.; Lhote, C. (2007), Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice, Iași, Ed. Polirom
Lăzărescu, M.; Nireșteanu, A. (2007), Tulburările de personalitate, Iași, Ed. Polirom
Legea nr. 304/2004, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 privind organizarea judiciară
Linton, R. (1968), Fundamentul cultural al personalității, București, Ed. Științifică
Lopez, G. (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia
Majuru, A. coord. (2005), Bucureștiul subteran. Vagabondaj, creșetorie, delincvență, București, Ed. Paralela 45
Manzano, J.; Palacios-Espada, F.; Zilka, N. (2000), Scenariile narcisiste ale paternalității. Experiența clinică a consultației terapeutice, București, Ed. Fundației Generația
Marcus, S. (1987), Empatia si relatia profesor-elev, București, Ed. Academiei
Marin F., Manea C., Dicționar de neologisme, Editura Academiei Române, București, 1978
Maslow, A.H.( 1970), Motivation and personality, London
Mihăilescu, I. (2000), Sociologie generală, București, Ed. Universității București,
Minulescu, M. (1996), Chestionare de personalitate, București, Ed. Garell Publishing House
Minulescu, M. (2005), Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate, București, Ed. Fundației „România de mâine”
Mitrofan M.; Zdrenghea V.; Butoi T.( 1992), Psihologie judiciară, București, Casa de Editură și Presă “Șansa”
Mitrofan, I. (2001), Psihoterapia și consilierea copilului, București, Editura Sper
Modrea, M. (1994), Adolescenții și societatea de tranziție, Revista de Psihologie, Nr. 5, p. 2
Moscovici, S. (1998), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Iași, Ed. Polirom
Mureșan, P. (1980), Invățarea socială, București, Ed. Albatros
Natale, S. (1971), An Experiment in Empathy, Oxford, Oxford University
Neculau, A. (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Ed. Polirom
Neveanu, I.; Popescu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros
Nistoreanu, Gh., Păun, C.(1996), Criminologie, București, Ed. Europa Nova
Nistoreanu, Gh., Păun, C.(2000), Criminologie, București, Ed. Europa Nova
Oancea I., (1994), Probleme de criminologie, București, Ed. All
Oancea I.,(1994), Tratat de drept penal. Partea generală, București, Ed. All
Ogien, A.,(2002), Sociologia devianței, Iași, Ed. Polirom
Osterrieth, P., (1973), Copilul și familia, București, Ed. Didactică și Pedagogică,
Păunescu, C. (1994), Agresivitatea și condiția umană, București, Ed. Tehnică
Pavelcu, V. (1980), Invitație la cunoașterea de sine, București, Ed. Științifică
Petcu, M., (1999), Delincvența- Repere psihosociale, Cluj- Napoca, Ed. Dacia
Petrescu, L. (1996), Delincvența juvenilă – Parteneriat în intervenție și prevenție, Revista „Dirigintele, ora de dirigenție, adolescenții”, vol. III, p. 179-187
Pitulescu, I. (1995), Delincvența juvenilă, București, Ed. Ministerului de Interne ;
Pitulescu, I. (2000), Criminalitatea juvenilă, București, Ed. Național
Popa, Marian (2008) Statistica pentru psihologie, Iași, Ed. Polirom
Popescu–Brumă, S. (2005), Psihologia sănătății, București, Ed. Paralela 45
Popescu-Neveanu, P. (1969), Personalitatea și cunoașterea ei, București, Ed. Militară
Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros
Preda, V. (1981), Profilaxia delincvenței și reintegrării sociale, București, Ed. Științifică și Enciclopedică
Radu, I. și colab. (1991), Introducere în psihologia contemporana, Cluj Napoca, Ed. Sincron
Radu, I. și colab. (1993), Metodologie psihologica și analiza datelor, Cluj Napoca, Ed. Sincron
Rădulescu, S. (1998), Sociologia devianței- paradigme, arii de cercetare, București, Ed. Victor
Rășcanu, R. (1994), Psihologia comportamentului deviant, București, Ed. Universității București
Rateau, P. (2004), Metodele și statisticile experimentale în științele umane, Iași, Ed. Polirom
Rogers, C.R. (1983), Freedom to Learn for the 80s, New York, MacMillan Publishing Company
Roșca, Al. (1968), Psihologia copilului, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Santerre, B. (1996), Mais…Qu'est-ce que la Sofrologie?, Rennes, Ed. Beltan
Sava, F. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologica, Cluj Napoca, Ed. ASCR
Schaffler, H. R. (2005), Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca, Ed. ASCR
Șchiopu, U.; Verza, E. (1981, Psihologia vârstelor, București, Ed. Didactică și Pedagogică
Șchiopu, U.; Verza, E. (1989), Adolescența. Personalitate și limbaj, București, Ed. Albatros
Șchiopu, U.; Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor- ciclurile vieții, București, Ed. Didactică și Pedagogică,
Stănoiu, R.M. (1989), Introducere în criminologie, București, Ed. Academiei
Stănoiu, R.M. (1995), Criminologie, vol. I, București, Ed. Oscar Print
Tăciulescu, G. (1976), Inventarul de personalitate Eysenck în; Indrumător Psihodiagnostic, vol.IV, Cluj-Napoca
Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., Tănăsescu, G. (2003), Criminologie, București, Ed. All Beck
Teodorescu, S. (1972), Psihologia conduitei, București, Ed. Științifică
Tudor, A. (2000), Criminologie teoretică, București, Ed. Lumina Lex
Turianu, C. (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Ed. Continent XXI
Ungureanu, A. (1999), Prelegeri de criminologie, Iași, Ed. Cugetarea
Vaida, H. (2007), Tehnici de psihodiagnostic, Oradea, Ed. Universității din Oradea
Wilmshurst, L. (2007), Psihopatologia copilului-fundamente, Iași, Ed. Polirom
Wrightsman, S.Z. (1987.), Psychology and the Legal System, California, Brooks Cole Publishing Company Matercy
www.adevărulonline.ro
Zamfir, C. Coord. (1998), Dicționar de sociologie, București, Ed. Babel
Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei, București, Ed. Pro Humanitate
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Profilul de Personalitate al Delincventului Juvenil (ID: 165954)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.