Problematica Institutionalizarii

Problematica instituționalizării

Unul dintre cuvintele cu cea mai mare rezonanță, indiferent de limba în care este

exprimat, este cel care denumește abandonul.

În limbajul juridic, se declară abandonat copilul care, în condițiile legii, se află în

grija unei instituții, cu acreditare socială sau medicală, de stat sau privată sau a unei

persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat de el, pe o

perioadă mai mare de șase luni (Dumitrana, 1998). Dezinteresul, în acest context, este

definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească

existența unor raporturi afective normale.

Precum se observă, definiția abandonului se situează într-un dublu registru – cel al

psihologiei și cel al socialului. Adesea, însă, se manifestă o a treia implicare: aceea a

psihiatriei, din perspectiva căreia abandonul este definit ca fiind absența, slăbirea sau

ruperea unei legături afective de susținere care antrenează lipsa obligațiilor morale sau

naturale care sunt legate de aceasta și creează condiții favorabile apariției, la victimă, a

unor tulburări nevrotice sau psihotice de tip reactiv (Dumitrana, 1998).

Aria abandonului este divizată în două mari sectoare: cel al situației efective de

abandon și cel al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atât copilul

aflat într-o situație concretă de abandon, cât și cel care se simte trăind această stare fără

ca ea să aibă o realitate fizică, trec, fără îndoială, prin stări emoționale la fel de intense,

iar consecințele pot fi, în cele din urmă, similare.

Consecința imediată a actului de abandon este, pentru cei mai mulți dintre copii,

intrarea în leagănul sau casa de copii. Mult timp, aceasta a fost considerată soluția cea

mai convenabilă, atât pentru copii, cât și pentru comunitate, chiar dacă evidențele o

infirmau. Numai în momentul când ,,produsul“ nesatisfăcător al acestor instituții a fost

adus în atenția conștiinței publice, abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru

factorii care determină supraaglomerarea caselor de copii.

Pentru unele familii în dificultate, leagănul constituie o soluție salvatoare. Deși

provizorie, instituționalizarea afectează dezvoltarea armonioasă a copilului, chiar în

condițiile în care familia păstrează legătura cu copilul.

Separarea copilului de familie este o situație stresantă, generatoare de frustrare

afectivă, cu consecințe negative asupra adaptării și integrării copilului în regimul de viață

al instituției de ocrotire și asupra maturizării lui psihosociale. Tutela de instituție a

copilului abandonat prin leagăn și casa de copii se realizează de la naștere până la

încadrarea socio-profesională și dobândirea autonomiei materiale. Aceste instituții

soluționează suplinirea familiei, devenind ,,familie substitut“, prin preluarea obligațiilor

familiei de proveniență, a obligațiilor de ocrotire și educație a copilului.

O. Pop (1998) consideră că separarea copiilor de familie, în primii ani de viață,

constituie una dintre cauzele retardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil în

timp. Transferul dintr-o instituție în alta creează fondul crizelor de adaptare care, de

asemenea, prejudiciază dezvoltarea și maturizarea copilului. Cele mai mari probleme

educative, sub aspectul integrării în regimul vieții casei de copii și al performanțelor

învățării, sunt ridicate de copiii proveniți din familii dezorganizate și din relații de

concubinaj. Pentru cei care sesizează și, mai târziu, conștientizează că aparțin familiei,

absența condițiilor materiale fiind pretextul abandonării în fapt, raportarea la o familie

determină structura complexelor de proveniență și de instituționalizare, cu efecte

negative asupra echilibrului bio-psihic general al maturizării bio-psiho-sociale.

Întreruperea sau abandonarea relațiilor copil-părinte, în condițiile dezertismului

familial, devine o situație frustrantă/stresantă, generatoare de dezechilibre biologice și

psihice, cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea copilului de familie,

în condițiile abandonului real sau simulat și internarea în instituțiile de ocrotire generează

fenomenene de frustrare, prin privarea acestora de satisfacerea, în familie, a trebuințelor

primare (de îngrijire, securitate afectivă) și a trebuințelor psihosociale (de apartenență,

identificare, comunicare).

Frustrarea copilului de intimitatea relațiilor familiale determină dezechilibre

biologice și psihice care se vor compnesa în climatul socio-educațional al leagănului și al

casei de copii. Cu cât vârsta este mai mică, cu atât consecințele frustrării, pe plan

psihocomportamental, sunt mai severe.

Cercetările desfășurate în câmpul efectelor instituționalizării asupra psihicului

uman în dezvoltare, în pofida criticilor, au dus la stabilirea câtorva fapte a căror realitate

este incontestabilă, deși mecanismele și condițiile de producere a lor nu sunt pe deplin

evaluate. Studii importante relevă faptul că întreaga evoluție fizică și psihică a copilului

dintr-o instituție este profund dependentă de distorsiunile introduse de această condiție

fundamentală a vieții sale, aceea de a fi privat de afectivitatea adultului, de a fi complet

lipsit de posibilitatea de a-și îndeplini trebuințele de bază ale vieții sale psihosociale,

trebuințe de dependență și nevoia de afiliație.

La copiii instituționalizați, se observă o întârziere clară în dezvoltarea fizică și

motorie, existența fenomenului de ,,piticism de deprivare“ (deprivation dwarfism),

caracterizat prin: statură extrem de mică și, adesea, foame exagerată, o întârziere

accentuată a maturizării scheletului și a sexualității și controlul sfincterelor instalat târziu,

caracteristic pentru copil fiind enurezis-ul (Dumitrana, 1998).

Copiii instituționalizați mai prezintă tulburări în comportamentul social, ca

urmare a inabilitățiii acestora de a forma și păstra relații cu ceilalți, a incapacității de a

respecta reguli, a lipsei sentimentului de vinovăție și o tulburare emoțională profundă

care stă, în fapt, la baza celorlalte distorsiuni. Prezența, manifestarea și gravitatea acestor

fenomene negative nu se înregistrează la toți copiii în mod uniform. Foarte probabil, ele

nu sunt integral efecte ale instituționalizării. Factorii ereditari, precum și cei socioculturali

pot afecta, în mod fundamental, tabloul. De asemenea, aspecte care țin de fiecare

copil în parte, cum ar fi experiența lui de viață, proveniența (ajung în casa de copii din

leagăn sau din familie), prezența în instituție a fraților și surorilor, existența sau absența

unui adult din familie care să viziteze regulat copilul, toate aceste aspecte pot constitui, în

funcție de copil, determinări importante.

Izolarea socială a copilului și absența legăturii afective primare cu mama sau

cu un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate de timpuriu ca fiind responsabile

pentru problemele copiilor din instituție. În această privință, Provence și Lipton (1962)

vin cu o descriere condensată a realităților vieții instituționale, constatând că adolecenții

au nevoie de a fi îngrijiți în principal de o singură persoană, pentru a-și asigura

dezvoltarea mintală și emoțională adecvată (apud Dumitrana, 1998).

Numărul mare al persoanelor care lucrează în instituții duce la o fragmentare a

îngrijirii și la o lipsă a continuității care fac mai dificilă dezvoltarea, la copil, a conștiinței

despre sine însuși și despre mediu. Acest fapt marchează puternic capacitatea de învățare,

în sens larg. De asemenea, este nevoie de o anumită cantitate de timp acordat fiecărui

copil în parte, fără de care dezvoltarea acestuia poate suferi și se știe că cei mai mulți

copii din instituții nu primesc destulă îngrijire de tip matern. Cele două autoare consideră

că lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important.

Aici, ele eu în vedere două lucruri. Primul este interesul și implicarea emoțională

a persoanei care îngrijește de copil în instituție, îngrijire care, extrem de rar, se poate

compara cu cea a mamei pentru propriul său copil. Comunicarea dintre mamă și copil –

care oferă unul dintre cele mai importante elemente în dezvoltarea lui – este redusă la

minimum. Al doilea element se referă la faptul că îngrijirea copilului instituționalizat este

rutinizată la maximum și, doar ocazional, este legată de nevoile specifice ale unui anumit

copil la un moment dat. Copilul are foarte puține experiențe în care adultul răspunde

necesităților sale atunci când le exprimă (de exemplu, a-i da de mâncare atunci când îi

este foame și nu după orare fixe) și, astfel, prilejurile în care copilul poate învăța efectiv

ce anume ori cine anume îi aduce confort sau plăcere sunt rare și sărace în conținut.

Legată de celelalte absențe, apare și lipsa relațiilor personale și de dragoste.

Această trebuință neîmplinită pentru o relație stabilă cu o persoană ori un număr mic de

persoane care să rămână în contact permanent cu copilul pe care el poate îndrăzni să le

iubească și de care poate depinde, este una dintre cele mai serioase deficiențe ale vieții

instituționale (Provence și Lipton, 1962 apud Dumitrana, 1998).