Principalele Forme de Defecte de Vorbire

Cuprins:

Rezumat

1.Capitolul I

Introducere

2.Capitolul II

2.1Principalele forme de defecte de vorbire

2.2Cauzele tulburărilor de limbaj

2.3Clasifucarea tulburarilor de limbaj

Tulburări de pronunție sau articulație

2.3.2) Tulburări de ritm și fluență a vorbirii

Tulburari de voce

3.Capitolul III

Rezumat

„Prin tulburari ale limbajului întelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuala atât sub aspectul reproducerii cât si al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului si pâna la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa” (M.Gutu, 1975, p. 115).

Lucraea de fața,structurata pe cele 6 capitole cuprinde principalele teorii și aspecte legate de deficiențele copilului preșcolar,cauza acestora dar cel mai important aspect fiind cel de a ne da tot consursul și priceperea,rabdarea ,și de ce nu talentul pentru corectarea acestor deficiențe.Partea aplicativă a lucrării cuprinde tocmai aceste procedee de corectare precum și studiu de caz care reflectă exact tipul de deficiența și concret metoda aplicată pentru înlaturarea treptată a deficienței.

Capitolele următoare ne prezintă metodele de calcul precum și interpretarea rezultatelor.Orele de specialitate precum și practica mea efectivă petrecută alaturi de cei mici au o influnță majora în redactarea acestei lucrări.

Scopul lucrării nu este doar informarea și prezentarea oservațiilor specialiștilor ci și faptul ce avem noi de spus de acum încolo ce putem face pentru îmbunătațirea acestor metode,procedee.

Capitolul I

Introducere-Considerații generale

Cu toate eforturile depuse de unii copii, vorba lor este greu de înțeles, ceea ce poate duce în timp, dacã nu se intervine în vederea prevenirii și corectãrii, la crearea unor complexe de inferioritate, izolare sau eșec școlar.

Copiii cu unele deficiențe de vorbire, de pronunție datorate fie unor particularitãți anatomice ale organelor vorbirii sau a unor neajunsuri auditive, fie specificului graiului local, vor fi supuși unui tratament special de corectare a greșelilor respective de exprimare. Acest lucru se poate face chiar de cãtre învãțãtor; în cazul unor tulburãri mai grave, se apeleazã cãtre specialiști în logopedie.

Pentru a reuși sã prevenim sau sã corectãm tulburãrile de limbaj este necesar sã le cunoaștem.

În categoria tulburãrilor de limbaj sunt cuprinse toate deficiențele de înțelegere și exprimare oralã, de scriere și citire, de mimicã și articulare.

Cele mai frecvente probleme de limbaj ale copiilor sunt cele din categoria tulburarilor de pronunție, in special cele de tip dislalic. Dislalia este o tulburare de pronuntie ce consta in deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor. Exista si cazuri grave de dislalie cand astfel de fenomene se produc si la nivelul silabelor si chiar al cuvintelor mai scurte.

Trebuie știut ca limbajul, in perioada lui de formare, se caracterizeaza printr-o dislalie fiziologica si una defectologica. Dislalia fiziologica se refera la dificultatile de pronuntie care apar la marea majoritate a copiilor. Acestea sunt firesti, pasagere si nu se fixeaza sau mentin dupa varsta de 4-5 ani.

Cand se poate diagnostica o tulburare de limbaj?

Copiii incep sa spuna silabe de la aproximativ cinci luni, apoi pe la un an incep sa spuna primele cuvinte, dupa aproximativ un an si jumatate incep sa formeze primele cuvinte. O tulburare de limbaj poate fi diagnosticata in jurul varstei de 3 ani, dar e nevoie sa tinem cont in diagnosticarea copilului si de factorii ereditari, sociali, de mediu sau de eventualele diagnostice asociate, daca acestea exista.

Cum putem corecta aceasta problema?

Un studiu efectuat recent de cercetatorii din Marea Britanie arata ca peste 4% din copiii care sunt lasati in fata televizorului pentru un timp indelungat au probleme in dezvoltarea vorbirii. Astfel, cei mai multi dintre ei nu rostesc nici macar un cuvant corect pana la varsta de 3 ani, desi nu exista cauze organice care sa explice acest lucru.

In cazul in care observi ca puiul tau are probleme in exprimare, balbaieli sau inversare de sunete, ar fi indicat sa vizitati un medic logoped. Descoperite si tratate la timp, aceste afectiuni pot sa dispara inca de la varste fragede.

Jocurile terapeutice au un rol extrem de important pentru tratarea acestor deficiente in vorbire.

Copiii nu trebuie fortati, ci doar corectati! Atunci cand cel mic inverseaza sau omite sunete, poti sa ii spui ca nu asa e corect si sa il rogi sa spuna cuvantul intreg. Asemenea exercitii sunt facute la cabinetul logopedului insa ele nu trebuie neglijate nici acasa daca exista astfel de tulburari de vorbire, iar pe principiul ca mai bine sa previ decat sa corectezi, televizorul ar trebui inlocuit cu o plimbare cu bicicleta prin parc, o iesire la bazinul de inot sau orice activitate ce ii permite copilului sa isi cosume energia intr-un mod pozitiv.

Un defect de vorbire întâlnit destul de frecvent în mediul preșcolar și școlar cu care ne confruntãm destul de des este bâlbâiala. Ea se manifestã mai ales când copilul încearcã sã exprime un conținut complex sau idei care nu-i sunt suficient de clare și precise; poate fi determinatã de o stare emoționalã puternicã, prelungitã.

Pentru a combate bâlbâiala copiilor, ei trebuie sã-și reprezinte clar ce au de spus, sã-și precizeze gândurile, sã foloseascã imagini concrete pe care sã le exprime apoi verbal, trecând astfel spre un conținut mai abstract al vorbirii. De asemenea, este recomandat sã repete unele fraze formulate, sã vorbeascã mai lent, sã-și formuleze frazele în gând, înainte de a le pronunța.Încă de la naștere copilul își manifestă disponibilitățile sale verbale prin strigăt. Începând cu săptămâna 3-4 el începe să-și exprime satisfacțiile, nevoile, prin voce, în special își exprimă stările de foame, de durere sau de disconfort, prin plâns. Treptat copilul va ajunge să distingă între emisiunile verbale(de durere, confort, plăcere, satisfacție etc.).

Astfel începe perioada pre-verbală, perioadă în care copilul achiziționează și acumulează pregătindu-se pentru perioada verbală, care începe în lunile a noua și a zecea. La vârsta de 4-5 luni copilul gângurește deja. La vârsta de 6-7 luni copilul trece la următoarea perioadă, numită perioada de lalație(care constă în repetări de combinații silabice, în care consoanele sunt mai mult sau mai puțin diferențiate);lalația este un exercițiu bun care pregătește învățarea folosirii organelor și aparatului fono-articulator.Un lucru foarte important îl reprezintă dezvoltarea mijloacelor de expresie ale copilului, inclusiv primele cuvinte articulate cu sens, se află într-un raport strâns cu interesul pe care îl arată cei din mediul familial sau din mediul copilului. Iată cât de importantă și câtă însemnătate are mediul familial pentru dezvoltarea limbajului la copil. Și în special prezența mamei are un rol deosebit de stimulativ pentru toate componentele dezvoltării copilului: psihică, intelectuală, fizică, emotiv-afectivă și bineînțeles asupra dezvoltării limbajului.o bună colaborare între părinți și educatori reprezintă fundamentul intervenției logopedice; dacă nu există o continuitate între activitățile educative desfășurate la nivelul grădiniței, și educația (formală, și mai ales informală), primită în familie, intervenția în cazul tulburărilor de limbaj în cazul copilului preșcolar, se dovedește a fi ineficientă.

Privind din nou către atitudinea familiei, putem spune că, în functie de atitudinile

familiei fata de copilul cu deficienta de auz, precum si de parteneriatul scoala – familie,

apar mai multe situatii, care pot fi redate grafic astfel:

Capitolul II

2.1Principalele forme de defecte de vorbire

În parcurgerea drumului spre comunicarea prin intermediul limbajului, într-o plinã etapã, copiii rãspund semnalelor verbale variate din partea celor din jur, fãrã sã articuleze vorbe, doar cu ajutorul ochilor, al degetelor, al mâinilor. Câstigând experiențã, formuleazã ei înșiși semnale verbale „ma-ma, ta-ta…”, dupã care la semnale verbale, ei rãspund și cu ajutorul cuvintelor rostite; mai stângaci la început, dar progresând destul de accelerat în pronunțarea lor corectã.Atunci când vrem ceva trebuie sã cerem. Dar pentru a ajunge la stadiul de a formula o cerere, de a ne face înțeleși este necesar sã trecem printr-un proces de însușire a limbajului – activitate ce presupune efort îndelungat din partea individului.Cu toate eforturile depuse de unii copii, vorba lor este pelticã, greu de înțeles, ceea ce poate duce în timp, dacã nu se intervine în vederea prevenirii și corectãrii, la crearea unor complexe de inferioritate, izolare sau eșec școlar.

Dislalia – cea mai rãspânditã formã de manifestare a tulburãrilor de pronunție ce se manifestã prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor.

Este bine ca exercițiul sã înceapã cu corectarea sunetelor mai puțin dificile deoarece, succesele imediate vor alimenta dorința copilului de a exersa, în timp ce insuccesele duc la disconfort psihic. La copiii care au pronunția deficitarã pot sã aparã: timiditatea, negativismul, nervozitate, insucces școlar etc. Procedeele și metodele folosite în corectarea dislaliei pot fi:

Gimnastica generalã (exerciții fizice: rotirea brațelor – morișca, rotirea capului, aplaudatul, imitarea spãlatului mâinilor, închiderea și deschiderea pumnului etc.);

Gimnastica fonoarticulatorie (exerciții de gimnasticã facialã: „fâsâitul frunzelor- fff”, limba cupã „pisicuța bea lãptic”, vibrarea limbii între buze „motocicleta”, etc);

Gimnastica respiratorie (exerciții: suflarea într-o lumânare aprinsã, umflarea balonului, suflarea în diferite instrumente muzicale etc.);

Educarea auzului fonematic (exerciții – joc: „Spune cum face…diferite animale”, „Repetã dupã mine” , „Deschide urechea bine” etc.).

Tahilalia – caracterizatã printr-o vorbire exegerat de rapidã și apare la cei cu instabilitate nervoasã.

Rinolalia (rinos-nas, lalie-vorbire) – formã asemãnãtoare dislaliei la baza cãreia stau o serie de malformații ce sunt localizate la nivelul vãlului palatin, polipii.

Rotacism și pararotacism constã în deformarea, inversiunea și înlocuirea sunetului r. Aceastã consoanã apare de obicei în vorbirea copilului în urma sunetelor șuierãtoare, iar emisiunea ei corectã presupune o anumitã dezvoltare a aparatului fonoarticular.

Cu o frecvențã mai micã au loc tuburãri ale altor sunete: lambdacism

(afectarea sunetului l), betacism și parabetacism (sunetul b), capacism și paracapacism (sunetul c), sigmatismul etc.

Exemple de pronunțare corectã au loc la toate disciplinele și în diverse situații de comunicare. Iatã câteva obiective care stau la baza cultivãrii capacitãții de exprimare ale copiilor:

a) exersarea organului fonator al vorbirii în vederea pronunțãrii clare a cuvintelor;

b) corectarea exprimãrii;

c) dezvoltarea vocabularului și transformarea lui în instrument de comunicare corectã;

d) activizarea și perfecționarea exprimãrii orale ca mijloc de însusire a cunoștințelor;

e) cultivarea expresivitãții vorbirii;

f) dezvoltarea proceselor psihice de cunoaștere și exprimare prin limbaj a trãirilor afective.

Pronunțarea corectã a sunetelor se poate obține atunci când se oferã copiilor modele ireproșabile însoțite de explicații verbale cu privire la modul în care folosesc organele vorbirii, la felul în care se emite fiecare sunet. Prin mișcarile de articulare lente și precis conturate, copiii vor reuși pe baza imitației și a explicațiilor verbale sã-și însușeascã o pronunție corectã.Depistarea timpurie a tulburărilor de vorbire și aplicarea unor măsuri corespunzătoare contribuie la înlăturarea cu succes a acestora sau, în cel mai rău caz, la ameliorarea lor considerabilă.

Argumentele de ordin pedagogic subliniază rolul hotărâtor pe care-l au influențele sistematice asupra dezvoltării vorbirii copilului, cu atât mai mult vorbire și aplicarea unor măsuri corespunzătoare contribuie la înlăturarea cu succes a acestora sau, în cel mai rău caz, la ameliorarea lor considerabilă.

Argumentele de ordin pedagogic subliniază rolul hotărâtor pe care-l au influențele sistematice asupra dezvoltării vorbirii copilului, cu atât mai mult cu cât acest proces este direct dependent de mediul de vorbire, de modelele de exprimare oferite de adulți și îndeosebi de aceia care reprezintă pentru copii persoane semnificative, în consecință având o capacitate de influențare mai puternică (părinți, educatori etc).

Eficiența influențelor educative este în strânsă legătură, în momentul în care se aplică, și cu nivelul calificării persoanelor care le pun în practică.

Pentru a se asigura o îndrumare competentă și multilaterală a vorbirii sub toate aspectele, de către educatoare, se impune ca aceștia să cunoască unele tehnici logopedice generale, care pot fi aplicate în activitatea curentă la grădiniță și, nu în ultimul rând, să cunoască defectele de vorbire și modul lor de manifestare.

Îmbucurător este faptul că în ultimii ani activitatea educatoarei se împletește în mod armonios cu cea a profesorului logoped, acesta preluând în ședințe bisăptămânale pe acei copii cu nevoi de corectare a vorbirii.

Cele mai numeroase deficiențe de vorbire la vârsta preșcolară mică se referă la pronunțarea incorectă a sunetelor limbii materne și la folosirea sau aplicarea incorectă a structurii proprii limbii române.

Aceste deficiențe se diferențiază în două categorii distincte. Unele se manifestă în condițiile unei evoluții normale și aparțin particularităților inerente evoluției, exprimând nivelul maturizării capacității de articulare corectă, respectiv nivelul dezvoltării aparatului fono-articulator, a auzului fonetic și a capacității analitico-sintetice a scoarței cerebrale, iar altele sunt consecința unor malformații anatomo-fiziologice sau urme ale unor boli infectocontagioase ale copilăriei.

Se pot întâlni, de asemenea, diferite niveluri de gravitate, în funcție de faptul dacă tulburările sunt simple sau complexe, primare sau secundare, parțiale sau totale, asociate sau nu cu alte deficiențe. Intre aceste două categorii determinate de apartenența la normal sau la patologic, pot fi întâlnite o serie de cazuri, mai ales la copiii de 5-6-7 ani, la care deficiențele de vorbire se află la granița dintre normal și patologic, cărora educatoarea sau învățătorul trebuie să le acorde îndrumarea corespunzătoare pentru a nu se stabiliza sau agrava. Deci, deficiențele de vorbire se deosebesc din punct de vedere al cauzei care le-a generat, al modalităților de manifestare, al complexității, al șanselor de înlăturare etc.

Principala tulburare de vorbire cu care ne confruntăm este dislalia. Dislalia constituie o tulburare de articulație care se manifestă prin deformarea, substituirea, omiterea sau inversarea anumitor sunete, atât în vorbirea spontană, cât și în cea reproductivă.

Se întâlnesc dislalii fiziologice și dislalii patologice, revenindu-ne sarcina de a ne ocupa mai ales de prima formă. Deosebirile între cele două deficiențe se referă la cauzele care le-au declanșat, la posibilitățile de înlăturare.

Ea poate să afecteze unele sunete izolate, îndeosebi acelea care se pronunță mai târziu în evoluția copilului, în cazul acesta este vorba de o dislalie simplă. Ea poate să cuprindă mai multe sunete sau chiar majoritatea sunetelor, aceasta fiind denumită dislalie polimorfa.

Consoanele care prezintă frecvența cea mai mare în tulburările de vorbire sunt: s, j, r, g, c, t, s, z. Tipurile de deformare mai des întâlnite sunt sigmatismul (finterdental, dental și palatal), parasigmatismul (alterarea sunetelor s, z, ș, j, t, c) și rotacismul (mono sau polivibrant). In afară de aceste deformări, se semnalează betacismul (b, p), capacismul (c), deltacismul (d, t), fitacismul (f, v), gamacismul (g, h), lambdacismul (l), mutacismul (n, m).

Apariția acestor deficiențe se explică în cele mai multe cazuri prin particularitățile de dezvoltare ale aparatului fonator: lipsa de antrenare a musculaturii fonatorii, a mișcărilor limbii, buzelor, maxilarelor. Trăsătura caracteristică o constituie poziția deplasată a limbii fața de locul corect de articulare.

RINOLALIA (nazalizarea sau vorbirea nazonantă) este inclusă de unii autori în cadrul tulburărilor dislalice și constă în alterarea pronunției datorită unor malformații ale cavității nazale, ale nasofaringelui.

O altă categorie de tulburări se referă la ritmul vorbirii. Întâlnită deseori și sub numele de LOGONEVROZĂ (nevroză a vorbirii sau bâlbâială), este o tulburare mai gravă de limbaj, care se manifestă prin contracții, perturbări spastice de diferite grade și forme ale ritmului de vorbire, care antrenează modificări în sfera personalității, îndeosebi în sfera afectivității și a voinței”

Copiii din grupele unde se află un copil bâlbâit trebuie învățați să aibă o comportare plină de înțelegere față de colegul lor, să nu-l imite sau să-și bată joc de el.

De altfel, nu numai cei mici, dar nici cei mari, adulții, nu trebuie să-i amintească sub nici o forma de defectul pe care-l are. Dacă i se atrage atenția să fie calm, să vorbească cu răbdare pentru a nu se bâlbâi, se ajunge la un rezultat contrar: neliniștea, teama de a vorbi și ca urmare spasmele se înmulțesc și se intensifică sensibil.

În timpul activităților din grădiniță, copilul bâlbâit nu trebuie silit și nici invitat să răspundă atunci când se știe că lucrul acesta îl stânjenește peste măsură. Dacă uneori se anunță singur pentru răspuns, trebuie să fie ascultat cu răbdare și eventual, ajutat cu tact să-și formuleze răspunsul. Inițiativa de a răspunde trebuie încurajată întotdeauna și sprijinită astfel încât să se încheie cu succes pentru copil, să-i trezească și să-i consolideze dorința și posibilitatea de a participa cât mai activ la lecții.

Ca și bâlbâiala,

TAHILALIA se înscrie printre tulburările de ritm accelerat de vorbire, ea fiind întâlnită la copiii nervoși, trădând un sistem nervos slab, inhibitiv și atenție insuficient dezvoltată. Întrucât presupune și alte deficiențe – gândire confuză, auz fonematic slab, perturbare generală a ritmului etc – este recomandabil neapărat tratamentul logopedic.

Un copil tahilalic se antrenează, în primul rând, în activități ritmice: gimnastică ritmică, jocuri de mișcare, jocuri muzicale corespunzătoare etc. Se încearcă formarea deprinderii de a vorbi rar, calm, stăruind în acest sens ori de câte ori dă un răspuns.

In contrast cu tahilalia,

BRADILALIA se caracterizează printr-o lentoare a vorbirii, care apare astfel mult tărăgănată, total inestetică și inexpresivă. Această tulburare a vorbirii este prezentă mai ales la copiii cu întârziere în dezvoltarea mintală și necesită de asemenea tratament logopedic.

Alte tulburări de vorbire care se întâlnesc, însă, mai rar sunt: rinolalia (denaturarea vocii); alalia (nedezvoltarea vorbirii).

Toate aceste tulburări mai grave sau mai puțin grave, netratate la timp, dăunează într-o mare măsură activității preșcolarului mare și viitorului elev.

Pentru ca grădinița să contribuie în mod organizat și sistematic la corectarea greșelilor de vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în prealabil, așa cum se manifestă ele la copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.

Această cunoaștere trebuie să se realizeze încă din primele săptămâni, atât de grădiniță, cât și de școală (pe baza fișei psiho-pedagogice întocmite de educatoare), pentru ca pe baza datelor obținute să se poată lua măsurile, mijloacele de corectare, tratamentul adecvat.

2.2Cauzele tulburărilor de limbaj

Tulburarile de limbaj pot aparea ca urmare a unor procese complexe care apar in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere. Acestea constituie o serie de cauze generale, la care pot fi adaugate si altele mai specifice.

Pe perioada sarcinii, apar o serie de cauze care pot influenta in mod negativ dezvoltarea fatului: intoxicatii si infectii ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traume psihice suferite de gravida, de la neacceptarea psihica a sarcinii, pana la excesul de stres, framantari interioare, spaime care influenteaza dezvoltarea functionala a fatului. La nivelul nasterii, pot aparea nasteri grele, prelungite, asfixii care determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diverse traume fizice, precum lovirea capului de oasele pelviene.

E. Verza (“TRATAT DE LOGOPEDIE”, Bucuresti, Ed.Pro Humanitate,I, 2003) face urmatoarea clasificare privind etiologia tulburarilor de limbaj:

1. Cauze prenatale:

incompatibilitate de factor Rh, boli infectioase si intoxicatii ale femeii gravide, carente nutritionale, malformatii fetale, traumatisme abdominale, soc psihic (cu efecte insidioase asupra dezvoltarii psihofiziologice ale fatului)

2. Cauze perinatale:

sarcini distocice, cu travaliu indelungat sau insotit de complicatii, asfixii sau compresiuni produse de manevre obstetricale gresite, anoxie cerebrala provocata de infasurarea cordonului ombilical in jurul gatului copilului (circulara de cordon), hemoragii cerebrale

3. Cauze postnatale:

– organice (de natura centrala sau periferica; malformatii sau anomalii anatomice; disfunctii fiziologice; boli ale primei copilarii si afectiuni cronice marcante)

– functionale (tulburari ale laturii impresive si expresive a limbajului; deficiente ale respiratiei sau fono-articulatiei; insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos central, dificultati in realizarea schemelor complexe verbo-motorii)

– psiho-neurologice (mai frecvent intalnite la cei cu deficienta mintala, cei cu tulburari de memorie si de atentie si cei cu deficiente in sfera reprezentarii vizuale si auditive, precum si la cei cu tulburari de tip neuropsihiatric sau psihopatologic

– psihosociale (factori didactogeni, sociogeni, formarea unor deprinderi gresite de pronuntie, incurajarea in scop de divertisment a vorbirii infantile sau defectuoase a copilului, solicitari verbale exagerate ce intimideaza copilul, conflicte si traume psihice ce determina introvertire excesiva si pierderea interesului pentru comunicare, logofobie datorata reactiilor depreciative ale anturajului, imitatii, metode gresite de educatie etc.

Tipuri de activitatiSus

Terapia tulburarilor de limbaj cuprinde activitati care impun dezvoltarea armonioasa a mai multor planuri:

1. Educarea auzului fonematic

2. Educarea respiratiei si a echilibrului inspir-expir

– gimnastica generala, corporala

– exercitii respiratorii simple (barbotarea apei dintr-un pahar cu ajutorul unui pai, umflarea balonului,

aburirea unei oglinzi, respiratia in patru timpi);

3. Imbunatatirea miscarii organelor fono-articulatorii

– exercitii speciale pentru muschii:

– obraijlor,

– ai palatului moale,

– pentru muschii gatului,

– ai limbii,

– ai buzelor

4. Optimizarea orientarii spatio-temporale

– jocuri de cuvinte care sa cuprinda astfel de notiuni

– jocuri in aer liber care sa necesite aplicarea celor invatate

5. Realizarea unei orientari optime in schema corporala

6. Dezvoltarea muschilor fini ai mainii

– exercitii de gimnastica;

– modelaj (lut sau plastelina);

– pictura, desen;

7. Optimizarea coordonarii oculo-motorii in vederea realizarii unui scris caligrafic

– realizare de colaje;

– decupari, lipiri pe un contur dat;

8. Urmarirea dezvoltarii planului cognitiv si a procesului imaginative:

– asimilare de notiuni de calcul matemetic;

– asimilare de notiuni privind lumea inconjuratoare;

– activitati de brainstorming;

9. Dezvoltarea vocabularului activ si pasiv, a limbajului impresiv si expresiv:

– exercitii de transformare a cuvintelor prin inlocuire de sunete sau silabe;

– formarea unui cuvant nou din ultima silaba (sau sunet) a cuvantului precedent;

– completarea cuvintelor cu prima silaba rostita de logoped;

– gasire de rime;

– povestiri pe diverse teme;

– invatare de poezii, proverbe, ghicitori;

10. Terapie specifica vizand corectarea discalculiei (dificultati in realizarea calculului matematic).

11. Realizarea de programe individualizate, in functie de specificul nevoilor fiecarui pacient.

12. Oferire de consiliere familiei pacientului, ajutand astfel la o mai buna intelegere a nevoilor bolnavului.

Cele mai numeroase cauze sunt cele care actioneaza dupa nastere. Acestea pot fi de natura organica (diverse traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea sistemului nervos central – cu cat leziunea este mai intinsa si mai profunda, cu atat tulburarile sunt mai ample si mai complexe; lezarea timpanului – aceasta il va impiedica pe copil sa receptioneze corect limbajul celor din jur si sa emita corect diferitele sunete; anomalii dento-maxilo-faciale – acestea impiedica participarea sincronizata a elementelor implicate in vorbire; intoxicatii cu substante chimice, medicamentoase, alcool – acestea pot afecta mecanismele neurofiziologice ale limbajului; boli ale primei copilarii – meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul). Alte cauze sunt functionale, la nivelul carora pot fi afectate expiratia, fonatia, articulatia, precum si auzul fonematic (care se refera la capacitatea de a diferentia sunetele intre ele – apar deseori confuzii intre sunetele asemanatoare din punct de vedere acustic – "P" si "B", "C" si "G", "F" si "V", "T" si "D, "S" si "Ș", "S" si "Z", "J" si "Z", "Ț" si "CE", respectiv "CI"). Exista si o serie de cauze psiho-neurologice, evidentiate mai ales in cazul persoanelor care au o structura anatomo-fiziologica mai fragila. Este cazul celor cu deficiente mintale, cu tulburari de memorie sau de atentie, sau a celor care se supraapreciaza – infatuatii.

O ultima categorie, pe care experienta ma determina sa o consider extrem de importanta si de frecvent intalnita, este cea a cauzelor psiho-sociale. Aparent, acestea nu par foarte importante, insa ele pot avea repercusiuni negative nu doar asupra dezvltarii limbajului copilului dumneavoastra, cat si asupra dezvoltarii sale psihice de ansamblu. Voi aminti aici metodele gresite de educatie, dar si slaba stimulare verbala a copilului in primii sai ani de viata, incurajarea copilului mic in vederea folosirii unei vorbiri incorecte, care pare amuzanta intr-o prima faza, dar care duce la obisnuinte deficitare ce vor fi rezistente la corectare. Un aspect deosebit de important este cel al imitarii unor modele verbale incorecte, in perioada in care se constituie si se dezvolta limbajul micutului. Un model incorect verbal poate veni chiar si din partea parintilor sau a celor apropiati, a unui coleg de gradinita sau chiar a educatoarei care constituie o persoana de referinta pentru prescolar. Alti factori sunt starile conflictuale, stresante sau suprasolicitante, dar si bilingvismul (situatia in care copilul este obligat sa invete o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare pentru a comunica in limba materna).

Desigur, fiecare tulburare de limbaj poate avea la baza cauze specifice, deosebit de complexe si care trebuie cunoscute si identificate cu atentie in fiecare caz in parte. Acestea stau la baza oricarei terapii a limbajului, centrata nu doar pe dezvoltarea limbajului si pe corectarea acestuia, cat si pe imbunatatirea competentelor lingvistice a celui vizat, tinand cont de specificul dezvoltarii sale.

Clasifucarea tulburarilor de limbaj

Categoria tulburărilor de limbaj cuprinde comunicarea verbală cât și cea nonverbală, adică toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și gestică. Prin tulburările limbajului înțelegem toate abaterile de la limbajul normal. Este necesară cunoașterea diferitelor categorii de tulburări ale limbajului, atât pentru precizarea unui diagnostic diferențial, cât și pentru conturarea unui program de terapie recuperatorie adecvat tulburării, vârstei, personalității logopatului. Tulburările de limbaj pot apărea atât pe fondul intelectului normal, cât și la deficienții mintal sau senzorial, cu deosebirea că la cei din urmă ele sunt mai frecvente și mai profunde.

Clasificarea tulburărilor de limbaj:

2.3.1) Tulburări de pronunție sau articulație:

Dislalia este o tulburare de pronunție ce constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete izolate sau în combinații fluente în timpul vorbirii și constă în deformarea, substituirea, omiterea sau inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și cea reprodusă.

Etimologic, cuvântul dislalie provine din grecescul ,,dys’’, care înseamnă greu, dificil și ,,lalein’’, care semnifică a vorbi. Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de pronunție.Dislalia ("pelticia" în popor) este cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie, reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj si este prezenta atât la oamenii normali, cât si la cei cu handicapuri (de intelect, senzoriale). Dislalia reprezinta abaterea de la pronuntia standard sau incapacitatea subiectului de a pronunta corect un sunet, o silaba sau un cuvânt.

Se poate vorbi de dislalie:

– când exista tulburari de articulare, pronuntie, manifestate prin omiterea, deformarea, substituirea, înlocuirea si inversarea sunetelor;

– când se manifesta incapacitatea de a emite anumite foneme, care are loc permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontana, cât si în cea repetata, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauza;

– când exista incapacitatea totala sau partiala de articulare sau pronuntie, care afecteaza decodarea mesajelor verbale, îngreuneaza receptia si, prin aceasta, decodarea informatiei, deci, întregul lant al comunicarii fono-auditive interpersonale.

Fenomenul dislalie este diferit de la o tara la alta. Când se pune diagnosticul de dislalie, este bine ca copilul sa aiba peste trei ani si jumatate. Pâna la aceasta vârsta, avem de-a face cu o dislalie fiziologica. Vorbirea se corecteaza de obicei dupa aceasta vârsta. Daca, dupa 3 ani si jumatate deficientele se mentin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava si transforma în obisnuinte negative. Situatia este si mai grava în cazul unor structuri fragile ale SNC.Tulburarea unitatii dintre forma si continutul vorbirii constituie trasatura caracteristica a vorbirii dislalice. Tulburarile de vorbire caracteristice dislaliei, aparent asemanatoare sub aspectul exterior al simptomatologiei lor, prezinta, între ele, la o analiza mai profunda a cauzelor determinante si a mecanismelor implicate, importante deosebiri calitative. Precizarea pe baza acestor deosebiri calitative a unor forme specifice de dislalie asigura cheia succesului în procesul psiho-pedagogic de corectare a dislaliei.

Diagnosticul simptomatologie al dislaliei trebuie sa fie completat pe baza de etiologie si de mecanisme implicate: leziuni ale sistemului nervos central, gradul leziunii si localizarea ei, leziuni ale organelor de articulatie, leziuni ale nervilor periferici, deficiente ale organelor de receptie auditiva, greseli si neglijente în educatia vorbirii copiilor.

Diagnosticul diferential al tulburarilor de articulatie se poate stabili numai tinând seama de toti acesti factori, ceea ce presupune o examinare complexa a dislalicilor, nu numai sub aspectul vorbirii, ci si al organelor de vorbire, al conditiilor de mediu social-educativ si al personalitatii dislalicului, pe baza carora se realizeaza selectionarea metodelor si a procedeelor diferentiate de tratament, specifice diferitelor forme de dislalie.

Cele mai utilizate criterii de clasificare a dislaliei sunt: cel simptomatologie si cel etiologic.

A. Clasificarea simptomatologica a dislaliei

Dislalia prezinta variatii sub aspect simptomatologie si se grupeaza dupa urmatorii factori:

1) aspectul exterior, fonetic, al tulburarilor de articulatie a sunetelor;

2) raportarea la fonemul denaturat, omis sau înlocuit:

3) gradul de extindere a tulburarilor de articulatie:

4) structura articulatiei deficitare.

1. Prin aspectele exterioare, fonetice, tulburarile de articulatie ale sunetelor vorbirii prezinta o mare diversitate si se grupeaza în forme specifice:

. denaturarea sonoritatii sunetului într-o asemenea masura, încât acesta nu mai corespunde cu structura articulatorie a sonoritatii sale normale;

. pronuntarea eliptica, în special a grupelor consonantice, prin omisiuni de sunete sau de silabe (de exemplu, "catana" în loc de "castana"), denumita moghilalie sau afonemie;

Dislalicul nu prezintă dificultăți în înțelegere și în exprimare, ci doar dificultăți de realizare sonoră. Vorbirea dislalicului reprezintă o abatere de la normele de articulare a limbii.

Dacă la copilul antepreșcolar tulburările de pronunție nu constituie semnale de alarmă, la cel preșcolar este necesară intervenția logopedică, pentru a nu se ajunge la formarea și stabilizarea unor deprinderi deficitare de pronunție. Dacă înainte de vârsta de 3-4 ani dislalia are o natură fiziologică, fiind determinată de nedezvoltarea suficientă a aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii, după această vârsta acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronunție corectă, manifestarea dislaliei denotând existența unor cauze nocive.

Sunetele cele mai afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copilului necesitând o modulare și o sincronizare mai fină din partea componentelor aparatului fonoarticulator; este cazul vibrantei ,,r”, siflantelor ,,s”, ,,z”, africatelor ,,c”, ,,g”, ,,ț” și șuierătoarelor

,,ș” și ,,j”.

Atunci când dislalia nu este însoțită și de alte deficiențe, integritatea funcțiilor limbajului se păstrează, șansele corectării fiind mult mai mari.

Cauzele apariției dislaliei sunt:

•anomalii anatomo-funcționale ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă (microglosie, macroglosie, anchiloglosie), frenul limbii prea lung sau prea scurt, maxilare (prognatism, progenie), implantarea defectuoasă a dinților, despicături de buză și văl, despicăturile maxilo-velo-palatine (cunoscute și sub denumirile de buză de iepure și gură de lup);

• imitarea unor persoane cu o pronunție deficitară;

• existența mediului educativ nefavorabil, care nu asigură stimularea vorbirii;

• încurajarea copilului preșcolar de către adult în pronunțarea peltică (pentru amuzament), ceea ce duce la stabilizarea deprinderii defecuoase;

• deficiențe cerebrale;

• insuficiența dezvoltării psihice;

• deficiențe ale auzului; insuficiența atenției auditive privind propria vorbire;

• nedezvoltarea auzului fonematic.

Clasificarea dislaliei

1. Din punct de vedere simptomatologic, dislalia se caracterizează după mai multe criterii:

A. Aspectul exterior fonetic:

a. – dislalie prin substituire;

b. – dislalie prin omisiune;

c. – dislalie prin deformare;

B. Gradul de extindere:

a. – dislalie simplă, parțială sau monomorfă, când este afectat un singur sunet sau sunete a căror pronunție se realizează cu aceeași mișcare (o singură grupă de articulare);

b. – dislalie polimorfă, când tulburările sunt extinse asupra mai multor sunete (din diferite regiuni de articulare) sau asupra majorității sunetelor, și chiar asupra frupelor de silabe;

c. – dislalie generală sau totală, când sunt afectate toate sunetele, majoritatea silabelor și a cuvintelor (și seamănă mai degrabă cu disartria).

C. Fonemul afectat:

Dislalia primește numele de la denumirea în limba greacă a sunetului la care se adaugă sufixul ,,ism’’ în cazul deformărilor și omisiunilor; în cazul înlocuirii unui sunet cu altul se adaugă prefixul ,,para’’.

Exemple de deformări și omisiuni Exemple de înlocuiri

B – betacism B – parabetacism

C – capacism C – paracapacism

D – deltacism D – paradeltacism

G – gamacism G – paragamacism

L – lamdacism L – paralamdacism

P – pitacism P – parapitacism

R – rotacism R – pararotacism

S – sigmatism S – parasigmatism

2. Din punct de vedere etiologic, dislalia se clasifică în:

A. Dislalie organică – cauzată de modificări patologice ale organelor de vorbire și deficiențe organice ale analizatorului auditiv. Poate fi:

a. – Audiogenă determinată de lezări ale analizatorului auditiv; gravitatea ei este în funcție de gravitatea afecțiunii auditive. Astfel în formele ușoare ale hipoacuziei subiectul respectiv își formează un vocabular corect dar nu percepe tonalitățile înalte (s, j, ce, ge), pe care le confundă și le pronunță defectuos. În formele grave tulburările se răsfrâng asupra majorității sunetelor.

b. – Mecanică – determinată de malformații ale organelor periferice ale vorbirii. Subiectul nu realizează mișcările care sunt legate de aceste afecțiuni ale organelor periferice.

B. Dislalie funcțională – determinată de incapacitatea organelor de vorbire normală de a-și îndeplini funcțiile organice; nu există modificări patologice în recepția și exprimarea vorbirii ci este determinată de incapacitatea organelor de a-și îndeplini funcția. Apare pe baza unei dislalii fiziologice ale căror simptome apar după vârsta de 5 ani. Poate căpăra o semnificație logopedică în condițiile în care părinții încurajează vorbirea greșită a copilului. Poate fi:

a. – motorie – apare datorită debilității musculare, dizabilităților motorii

– consecință a unei dezvoltări întârziate a analizatorului motor – componenta sa verbokinestezică.

– subiecții pot deosebi pronunția corectă cât și cea incorectă dar prezintă dificulrăți în controlul și coordonarea aparatului fonoarticulator; știu ce mișcări trebuie să facă dar nu le pot coordona. La copii apar mai des omisiunile și deformările de sunet.

b. – senzorială – apare ca urmare a deficiențelor mecanice verbale senzitive în special pe fondul auzului fonematic

– incapacitatea de a discrimina sunete, analiză și sinteză kinestezică a propriilor mișcări articulatoare

– se caracterizează prin înlocuirea unor sunete cu altele.

Din punct de vedere al perioadei de apariție, poate fi:

A. Dislalie congenitală

B. Dislalie dobândită

Din punct de vedere al dominanței în raport cu alte tulburări, poate fi:

A. Dislalie primară

A. Dislalie secundară

Rinolalia (vorbirea pe nas) este o tulburare de pronunție care apare consecutiv cu fenomenul de rinofonie ce se produce prin amplificarea/diminuarea rezonanței sunetului fie prin obstrucție nazală, fie prin comunicare buco-nazală defectuoasă. Această modificare scade gradul de inteligibilitate a vorbirii.

Asemănări între rinolalie și dislalie:

• Ambele sunt tulburări de pronunție

• In rinolalie apar deficiențe ce constau în tulburarea rezonanței sunetului și în fonfăială.

Clasificare:

1.Rinolalie deschisă (aperta) – suflul aerului necesar pronunțării sunetului se scurge pe cale nazală

2.Rinolalie închisă (clausa) – unda de aer necesar pronunțării consoanelor nazale se scurge pe traiectul bucal

3.Rinolalie mixtă (mixa) – în vorbirea aceleiași persoane se găsesc manifestările rinolaliei deschise și a rinolaliei închise.

1. Rinolalia deschisă poate fi din punct de vedere simptomatologic:

a. Organică – este provocată de paralizii centrale/periferice ale vălului palatin. Spre deosebire de paraliziile centrale în care este afectată numai vorbirea, paraliziile periferice sunt însoțite de tulburări de glutiție. Mai este provocată de procesele patologiei care afectează țesutul nervos al vălului; malformații congenitale ale vălului, afecțiuni ale țesutului vălului în urma unor infecții; vegetații adenoide care după extirpare în locul nazalității organice închise, provoacă o nazalitate funcțională deschisă; despicături congenitale ale vălului – rezultă palatolalie (cea mai gravă). Aceste malformații sunt provocate de:

•infecții cronice în perioada gravidității (lues, malarie);

• infecții virale în perioada gravidității (rubeolă, varicelă în primele săptămâni ale sarcinii);

• radiații;

• consagvinitate;

• incompatibilitatea factorului RH;

• tulburări tiroidiene ale mamei.

b) funcțională – cauzată de mobilitatea redusă a vălului palatin sau a mușchilor faringo-nazali ce nu reușesc să închidă drumul curentului de aer spre cavitatea nazală; tulburări respiratorii; imitarea vorbirii unui rinolalic în perioada însușirii vorbirii; neexersarea vălului după operație. Are aceleași simptome ca și cea organică, dar amploarea și gravitatea sunt diminuate.

Simptomatologia rinolaliei deschise: cele mai grave sunt despicăturile vălului palatin, acestea punând probleme fiziologice. Pentru copilul care se naște cu despicături de văl palatin, alimentația se face cu deficiențe, mai ales suptul și deglutiția. Din această cauză, copilul se dezvoltă greu. Când se trece la alimentația mixtă, unele alimente pot trece în trahee și copilul se poate axfisia. Prezintă rezistență redusă la infecții. Când ajung la vârsta adultă, tulburările de deglutiție dispar.

Din punct de vedere al dezvoltării limbajului, simptomatologia este diversă din cauza:

• gravitatea deficienței;

• nivelul de dezvoltare psihică;

• mediul socio-cultural;

• modalității de vorbire aleasă de subiect;

• particularitățile personalității;

• momentul și rezultatul intervenției chirurgicale.

În timpul fonației normale, vălul palatin joacă un rol important în închiderea cavității, se ridică și coboară în timpul fonației. Forța de închidere a vălului este mai mică pentru vocale și mai mare pentru consoane. Cea mai slabă închidere la vocale – a, cea mai puternică închidere la vocale – i, cea mai slabă închidere la consoane – v, cea mai puternică închidere la consoane – s.

Din cauza pătrunderii aerului fonator în cavitatea nazală este diminuată rezonanța sunetului. Apar elemente parazitare în fonație pentru a compensa această insuficiență a vălului, adăugându-se un hârâit (mai ales la consoanele c și g, s și z). Apar tulburări de ritm și fluență (scurgându-se aerul pe nas, este nevoit să respire mai des). Apar grimase faciale (strângerea nărilor pentru a opri ieșirea aerului pe nas. Îi provoacă subiectului sentimente de apatie, negativism, evitarea vorbirii, anxietate.

Disartria

Este cea mai gravă formă a tulburărilor de pronunție, care prezintă caracteristici dislalice și rinolalice fiind afectate ritmul și calitatea vocii, cu rezonanță nazală monotonă și cu insuficiențe articulatorii (de pronunție).

Dacă în dislalie și rinolalie sunt afectate organele periferice ale vorbirii, în disartrie afecțiunile sunt la nivelul căilor centrale care conduc impulsul motrico-verbal spre organele periferice. Deci sunt afectate ori căile centrale, ori nucleii nervilor care își au rădăcina în bulbul rahidian.

Cauzele și formele disartriei: – este mereu provocată de lezarea anumitor zone ale SNC având cauze de natură prenatală, natală și postnatală.

Clasificarea disartriei se face după sistemul motor afectat:

a) disartria corticală – este provocată de leziuni la nivelul cortexului motor de unde pornește comanda pentru mișcarea zonelor respective;

b) disartria extrapiramidală – este cauzată de afecțiuni ale nucleilor extrapiramidali, ceea ce duce la tulburări de tonus și postură; poate fi:

• hipokinetică – presupune afectarea ganglionilor bazali la adulți asociată cu Parkinson; subiectul se caracterizează prin lentoare în mișcări, dificultăți de a se opri din mișcare, dificultăți de a începe sau se opri din vorbire, repetarea ultimelor cuvinte din propoziție, vorbire monotonă, lipsită de inflexiuni, sunete pronunțate deformat;

• hiperkinetică – la copii este însoțită de spasme și hipertonie; se manifestă cu tulburări ale tonusului și mișcări dezordonate; apar contracții involuntare la nivelulcavității bucale, articulație insuficientă, voce rău timbrată (fie prea puternică, fie sacadată) apar mișcări parazite la nivelul aparatului fonator.

c) disartria cerebeloasă – rezultă din leziuni ale cerebelului ceea ce duce la aparițiatulburărilor de coordonare ale mișcărilor și de echilibru

• apar și tulburări ale vocii care este când prea puternică, când prea slabă;

• apare după boli sau leziuni în diferite regiuni ale sistemului nervos central de aceea unii o denumesc și disartrie centrală ;

• poate să apară la orice vârstă, de aceea recuperarea începe prin tratament neurologic după care corectarea vorbirii nu se poate realiza decât de către logoped;

• gravitatea tulburărilor este în funcție de gravitatea leziunii;

• formele ușoare ale disartriei se aseamănă cu dislalia; formele grave se aseamănădu-se cu tulburările polimorfe;

• în disartrie apar și o serie de complicații deoarece subiectul suferă și de alte tulburări:

– de motricitate – în cazul în care disartria apare după unele boli; subiectul poateprezenta pareze și paralizii care afectează mișcările voluntare: tulburări de tonusși postură sau coordonarea mișcărilor;

– de natură afectivă – pentru că e o afectare a SNC tulburările centrale pot provoca tulburări secundare (inhibiția centrilor subcorticali care reglează stările emoționale – subiectul nu-și mai stăpânește stările emoționale);

– de natură intelectuală – pot fi afectate diferite zone asociative ce afectează dezvoltarea intelectului;

– de natură senzorială – în legătură cu căile senzoriale;

– de natură psiho-socială – dacă afecțiunea psiho-motorie este gravă subiectul nu-și poate realiza necesitățile de igienă personală și rămâne dependent de părinți și nu relaționează cu ceilalți copii

d) disartrie bulbară – este provocată de lezarea nucleilor din bulb, a nervilor cranieni, ceea ce duce la hipotonia mușchilor limbii, tulburări de pronunție, tulburări de deglutiție, nu-și poate controla saliva;

e) disartrie pseudo-bulbară – are manifestări asemănătoare disartriei bulbare, dar afecțiunile sunt la nivelul fasciculului cortico-geniculat deasupra bulbului; asociată cu hipertonie și vorbire monotonă.

2.3.2) Tulburări de ritm și fluență a vorbirii:

Balbaiala este un termen generic ce defineste vorbirea ce nu urmeaza ritmul si fluenta normala, conventionala. Insa trebuie sa facem diferenta intre balbiala ocazionala si cea patologica. Pe de o parte, incidenta balbaielii este mare atunci cand vorbim repede sau cu incarcatura emotionala mare, dar imediat ce acesti factori sunt indepartati vorbirea revine la normal. Pe de alta parte, afectiunea denumita stiintific balbism sau logonevroza este o tulburare de vorbire ce nu apare daca persoana in cauza este nervoasa, suparata, surprinsa, sau nu stie ce sa spuna, si nu dispare odata cu acesti factori.Bâlbâiala este considerata o tulburare a controlului motor al vorbirii, în care înlantuirea succesiva a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza dupa modelul firesc si expresiv al unei limbi. în cazul ei apar reactii secundare, ca efect al încordarii si suprasolicitarii sistemului nervos, uneori fiind traita dramatic prin manifestari neurovegetative, schimbarea culorii fetei, transpiratie, tulburari de somn, cresc agitatia si nervozitatea, respiratia devine scurta si întrerupta, se vorbeste în timpul inspirului.Aceasta tulburare de limbaj se manifesta într-o forma mai putin accentuata atunci când copilul vorbeste în soapta, când trebuie sa cânte (mai ales într-un cor) sau când ceea ce spune el este perturbat de un fundal zgomotos. în schimb, când este pus sa scrie sau sa deseneze, copilul cu bâlbâiala manifesta particularitati agravante sub forma alungirii grafemelor – unirea lor chiar – sau a dispararii lor accentuate.

Balbaiala este caracterizata de repetitia si prelungirea involuntara a unor cuvinte, silabe sau sunete, precum si ezitari, pauze si blocaje involuntare in mijlocul pronuntiei. Formele acestei tulburari pot fi de la usoare, abia perceptibile sau usor de mascat in timpul conversatiei, pana la probleme grave, ce pot impiedica aproape in totalitate comunicarea verbala. In general, balbaiala nu este o problema biologica de pronuntare a cuvintelor sau de a transforma gandurile in comunicare verbala, iar persoanele care sufera de balbaire sunt normale din punct de vedere clinic.Pentru pacient, aceasta tulburare de vorbire inseamna mai mult decat alterarea ritmului si fluentei comunicarii orale; balbaiala afecteaza totodata psihicul (sentimente de rusine, culpabilizare, frustrare, stima de sine scazuta) si comportamentul (modalitati prin care se incearca mascarea balbaitului). In plus, efectele balbaielii pot fi influentate de reactia interlocutorilor. Toate aceste fenomene au ca efect intensificarea simptomelor, motiv pentru care tratarea balbaielii doar prin tehnici concentrate pe mecanismul de pronuntie nu are rezultate pozitive.

Cauzele balbaielii

Balbismul este o tulburare cu etiologie incerta, insa cercetarile din ultimii ani pun balbaiala pe seama unui complex de factori ce tin de fizic, predispozitie psihica si de mediul de dezvoltare. S-a constatat ca factorii psihologici in sine nu declanseaza balbaiala, ci doar o pot agrava: stres, anxietate, rusine, stima de sine scazuta, etc.

Este posibil ca la copiii mici balbaiala sa apara ca rezultat al neconcordantei intre aptitudinile de comunicare modeste si complexitatea lucrurilor pe care cel mic vrea sa le spuna. In aceste situatii vorbirea se normalizeaza pe masura ce copilul creste si isi dezvolta aptitudinile de comunicare verbala. Sunt mai predispusi sa se balbaie copiii introvertiti, vulnerabili din punct de vedere afectiv, care necesita multa afectiune. imitarea de catre copiii mici a unor persoane adulte sau a unor copii care au un asemenea handicap;

bilingvismul;

traume psihice;

stres determinat de emotii, soc, sperieturi, spaime, deprimare afectiva, impresia de frustrare, de nedreptate;

tulburari ale respiratiei, manifestate prin aparitia spasmelor respiratorii si încercarea de a sili copilul sa adopte un ritm respirator total gresit, prin efectuarea unor inspiratii adânci, insistând sa faca pauze mari dupa fiecare cuvânt, pentru a evita pripirea;

factori de natura ereditara;

presiuni, actiuni cu caracter represiv, constând din anumite masuri educative gresite ale parintilor în legatura cu dereglarile din exprimarile copilului;

observatii dojenitoare asupra deficientelor de vorbire;

pedepse severe administrate de parinti pentru ca, în anumite situatii, copiii se bâlbâiau;

ironia, prin luarea în râs si imitarea bâlbâielii, cu scopul de a sili copilul sa fie atent în exprimare;

încercarea de a-1 face pe copil sa vorbeasca în fata strainilor, în împrejurarea în care acesta se jeneaza;

nemultumirea mamei (mai ales), pentru toate actiunile copilului;

dezaprobarea si critica foarte severa pentru cea mai mica eroare;

observatii cu ton ridicat, rastit, pâna la tipat;

hiperprotejarea copilului;

labilitate emotiva: treceri rapide de la o stare afectiva la alta, jena exagerata, tremur usor;

conflicte determinate de neîntelegeri între parinti si copii, pe de o parte, si între parinti, pe de alta parte;

dezorganizarea familiala.

Asadar, cauzele bâlbâielii sunt de trei categorii: conditii agravante, conditii favorizante si factori declansatori. Conditiile favorizante sunt reprezentate de: caracteristicile proceselor de excitatie si inhibitie (în hiperexcitabilitate bâlbâiala este mai frecventa), debilitate somato-psihica, mediu familial traumatizant (sufocare afectiva, parasiri, familii dezorganizate), supraîncordare nervoasa, imitatia. Conditiile agravante sunt: situatii în care trebuie sa vorbeasca copilul, atitudinea familiei fata de tulburarea de vorbire (ironizare, corectare permanenta etc.), boli debilitante, regim de viata dezordonat (alternarea activitatii cu somnul, alimentatie bazata pe excitante). Factori declansatori pot fi stressul, emotivitatea crescuta etc.

Tulburarea de vorbire poate fi provocata sau agravata de familia copilului, prin: pedepsirea severa a balbaielii; ironia, luarea in ras si imitarea copilului balbait, in scopul de a-l "dezvata"; obligarea copilului sa vorbeasca in fata unor straini de care se jeneaza; critici continue din partea mamei; hiperprotejarea copilului; intretinerea unor stari conflictuale intre parinti sau parinti si copii.Balbaiala poate avea si cauze neurologice: intreruperea semnalelor nervoase intre partea vorbirii din creier si aparatul fonoarticulator. Acest lucru se poate intamplala copii, dar mai ales la persoanele care au suferit leziuni cerebrale.

S-au identificat anumiti factori de risc in aparitia balbaielii: prezenta tulburarii la membrii familiei, varsta – copiii care incep sa se balbaie inainte de varsta de 3,5 ani au sanse mai mari de vindecare, durata prezentei tulburarii – cu cat pacientul continua sa se balbaie dupa perioada de 1 – 2 ani, cu atat sunt sanse ca tulburarea sa se cronicizeze, sexul – baietii balbaiti sunt de trei ori mai multi decat fetele.

Simptomele balbaielii

Balbaiala apare in jurul varstei de 3 ani, cand copilul incepe sa vorbeasca in fraze si totodata are primele contacte cu mediul exterior familiei. In functie de dezvoltarea limbajului, balbaiala poate fi temporara (intre 2 luni si 5 ani) si apoi sa dispara, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor, sau poate continua si la maturitate (mai putin de 1% din cazuri).Balbaiala se manifesta prin repetarea unor sunete, silabe sau cuvinte; pauze sau ezitari inaintea sau in mijlocul frazei sau cuvintelor; lungirea sunetelor; blocarea unor sunete si a trecerii aerului, adesea asociata cu blocarea limbii si buzelor; intercalarea cuvintelor si a interjectiilor; comunicarea orala produce frustrare; tensiune in voce. La balbaiti comunicarea poate fi insotita si de indicii fizice: clipit rapid; smucirea capului; tremurarea buzelor sau a maxilarului.Balbaiala nu este permanenta. De cele mai multe ori un balbait vorbeste normal atunci cand se afla intr-un mediu familial relaxant si se simte in siguranta, atunci cand canta, cand vorbeste cu animalele, sopteste, vorbeste singur, sau cand vorbeste la unison cu un grup de persoane.

Tipuri de balbaiala

• Balbaiala clonica sau primara. Simptomele apar in mod inconstient si nu impun un efort deosebit – contractiile musculare sunt de scurta durata. Se caracterizeaza prin repetarea sau prelungirea exploziva, involuntara, a unor sunete sau silabe, de obicei la inceputul cuvantului sau frazei.

• Balbaiala tonica sau secundara. Simptomele sunt produse de spasme sau incordari bruste la nivelul aparatului fonoarticulator. Pacientul devine constient de tulburarea de care sufera si incearca sa se controleze, insa aceste incordari musculare nu fac decat sa produca un blocaj. Dupa incetarea spasmului sunetele blocate erup cu explozie.

• Balbaiala mixta. Acest tip imbina caracteristicile primelor doua tipuri si, in functie de predominanta unei forme, poate fi clono-tonica sau tono-clonica. In general, la inceput apare tipul clonic, iar in momentul in care balbaiala este constientizata, tulburarea devine tonica.

• Balbismul neurogen. Acest tip de tulburare apare datorita unei deficiente in zona vorbirii din creier – disfunctia semnalelor nervoase spre nervi si musculatura utilizata in vorbire. Aceste situatii apar in urma unui accident vascular sau a unui traumatism cerebral. Simptomele balbaielii neurogene sunt repetarea unor sunete sau a unor parti de cuvinte.

Tratamentul balbaielii

Tratamentul de corectare a balbaielii trebuie sa aiba loc dupa maturizarea sistemului nervos central, aparatului fonoarticulator, auzului si constiintei fonematice, precum siin urmatoarele conditii: daca balbaiala este frecventa, este insotita de tensiune faciala si afecteaza interactiunea sociala, creeaza probleme emotionale, continua dupa varsta de 5 ani, sau devine evidenta la scoala, cand copilul incepe sa citeasca in clasa, cu voce tare. Medicamentele nu sunt utilizate pentru tratarea balbaielii.

Terapie logopeda. Se folosesc mai multe tehnici – controlarea respiratiei, vorbire mai rara, progres gradual de la cuvinte unisilabice la cele plurisilabice si fraze – care ii invata pe pacienti sa minimalizeze balbaiala in timpul vorbirii. Cu toate acestea, nu s-a ajuns la un consens in privinta rezultatelor terapiei – daca unii afirma ca balbaiala nu poate fi tratata, sunt altii care declara ca obiectivul tratamentului trebuie sa fie ameliorarea simptomelor, satisfactia si increderea in sine a pacientului. Tehnicile prin care sunt tratate simptomele balbaielii sunt adesea insotite de terapii care ii ajuta pe pacienti sa reduca starea de anxietate ce insoteste vorbirea.Daca balbaiala este izolata, se incearca pentru inceput educarea parintilor in privinta atitudinii si monitorizarea evolutiei copilului, in 2 – 4 sedinte la logoped. Daca rezultatele nu sunt pozitive, sau daca balbaiala este asociata cu alte probleme lingvistice sau tulburari psihosociale, se intensifica tratamentul si se prelungeste durata acestuia, in functie de severitatea balbaielii. In cazul copiilor mici terapia logopeda capata un caracter ludic accentuat – exercitiile sunt inlocuite de jocuri, pentru a crea un mediu lipsit de stres.

Dispozitive electronice. Aceste dispozitive pot fi utilizate pentru a controla fluenta discursului verbal, prin feedback. Aparatul este introdus in urechea balbaitului si, in functie de tipul acestuia, are mai multe efecte: reda vocea purtatorului ca un ecou, pentru ca acesta sa aiba impresia ca vorbeste la unison cu alte persoane; distorsioneaza discursul atunci cand purtatorul vorbeste prea repede, obligandu-l astfel sa nu se grabeasca; blocheaza sunetul vocii, astfel incat vorbitorul nu se poata auzi. Unii balbaiti raspund bine la acest tratament, insa dispozitivele electronice nu inlocuiesc abordarile multiple din cadrul terapiei logopede.

Sfaturi pentru parintii cu copii balbaiti

Atunci cand discutati cu copilul vorbiti rar si calm, cu pauze dese (oferiti-i un exemplu de comunicare verbala) si lasati-l pe cel mic sa termine ce are de spus, fara a-l intrerupe si fara a-i completa fraza. Concentrati-va asupra a ceea ce spune si nu asupra modului in care vorbeste.Mentineti un contact vizual normal cu copilul in timp ce acesta vorbeste si ascultati-l cu atentie. Utilizati expresiile fetei si limbajul non-verbal pentru a-l face sa inteleaga ca ascultati si va intereseaza ceea ce spune si nu modul in care o spune.

Acordati copilului tot sprijinul necesar, incurajati-l si felicitati-l atunci cand sunteti multumit de el.

Nu-l intrebati prea multe; copilul vorbeste mai degajat atunci cand isi exprima propriile idei. In loc de intrebari puteti comenta ceea ce va povesteste.

Acordati cateva momente copilului in exclusivitate, pentur a discuta despre balbaiala ca despre un lucru obisnuit, banal, de care nu trebuie sa-i fie rusine sau frica.

Creati o atmosfera relaxanta si calma acasa; evitati influentele emotionale negative.

Invatati-i pe ceilalti membri ai familiei cum sa vorbeasca cu copilul (calm, cu pauze si fara intreruperi) si nu-i lasati pe frati sa-l tachineze sau sa-l forteze sa vorbeasca corect.

Evitati activitatile care obosesc sau excita copilul in mod exagerat, chiar daca este vorba de activitati care ii fac placere.

Scadeti nivelul exigentelor pentru copilul balbait, chiar daca acesta devine capricios sau fratii sunt gelosi pe el.Nu expuneti copilul unor situatii jenante pentru el, cum ar fi sa vorbeasca in fata unor persoane straine. Nu-l corectati si nu-i spuneti sa se gandeasca inainte de a vorbi.

Autoterapie impotriva balbaielii

Unii specialisti americani au formulat cateva sfaturi pentru persoanele adulte care doresc sa amelioreze simptomele agravate ale acestei tulburari verbale, chiar daca este o solutie temporara.

Obisnuiti-va sa vorbiti intotdeauna rar, chiar si atunci cand nu va balbaiti.

Incepeti sa vorbiti incet, fara a forta sau prelungi primele sunete de care va temeti.

Daca va balbaiti, nu incercati sa mascati acest lucru.

Identificati si eliminati orice gest neobisnuit, corporal sau facial, care poate insoti balbaiala sau incercarea de a ascunde ca va balbaiti.

Incercati sa opriti cu totul orice comportament de evitare, amanare sau obiceiuri de substitutie.

Mentineti contactul vizual cu persoana cu care conversati.

Analizati si identificati care sunt muschii ce nu functioneaza corect in momentul in care va balbaiti.

Incercati sa vorbiti pronuntand fiecare sunet pe rand, fara a repeta.

Incercati sa vorbiti cu inflexiuni si ritm, cu o voce ferma.

Acordati atentie fluentei discursului verbal.

2.3.3) Tulburări de voce:

– Afonia,pierdere totala a glasului determinata de afectiuni ale laringelui, cavitatii bucale, nervilor sau mușchilor implicati în actul vorbirii.

-Disfonia reprezinta un termen medical ce descrie tulburarile vocii, in principal tulburari de natura fonatorie, pacientului fiindu-i greu sa rosteasca cuvintele sau emite sunete cu tonalitate modificata. Vocea disfonica poate suna slabita, tipata, grosolana, etc. Exista trei tipuri distincte de disfonie: organica, functionala si spasmodica. Dintre acestea, disfonia spasmodica ridica in prezent importante probleme de tratament deoarece este o tulburare cronica de origine necunoscuta, relativ rara, ce se caracterizeaza prin contractia excesiva si inadecvata a muschilor laringelui in timpul vorbirii.Vocea disfuncțională este tipul de voce prin care se atrage atenția asupra vorbitorului întrucât calitatea vocii nu corespunde particularităților de vârstă, dezvoltare, de gen și sociale ale vorbitorului.Copilul, pentru a fi acceptat si integrat in societate, are de parcurs un drum lung si uneori foarte dificil. Reusita lui este influentata de o multitudine de factori printre care, cei mai importanti sunt: zestrea ereditara cu care porneste la drum, mediul social in care traieste si educatia pe care o primeste de la adultii cu care convietuieste.

Daca evolutia lui este normala, copilul trece usor de la totala dependenta de parinti (in special de mama), la independenta treptata si la diversificarea relatiilor cu ceilalti. Treptat, el interactioneaza cu mediul inconjurator, acumuleaza experiente, insuseste comportamente, invata sa comunice si sa colaboreze cu ceilalti. Toate acestea le realizeaza cu ajutorul limbajului.

De cele mai multe ori tulburările de voce sunt delimitate prin termenul „răgușeală”, acesta desemnând o voce care se articulează pe frecvențe joase, o voce care prezintă o serie de sunete parazite, o voce care are o intensitate necorespunzătoare momentului în care se realizează actul conversațional/comunicațional. Dincolo de acest termen Aronson; Bless (2009, p. 3) inventariază o pleiadă de termeni prin care se pot descrie tulburările de voce: voce aspirată, obosită, astenică, respirată, ascuțită, gravă, monotonă, slabă, plictisitoare, sumbră, gravă, guturală, mârâită, dură, cavernoasă, infantilă, tare, stridentă, metalică, înăbușită, neuroastenică, de piept, nazală, pasivă, sobră, încordată, discretă, stridentă, groasă, subțire, fără tonalitate, tremurândă, șoptită, slabă.

– Fonastenia,tulburare de limbaj, caracterizata printr-o modificare a vocii, care este lipsita de energie, de modulatie.

– Pseudofonoastenia,presupune acelasi tremur in voce ca si in cazul tulburarii anterioare, insa ea este caracteristica varstei prescolare si are caracter temporar (dispare o data cu cresterea).

– Mutațiile patologice-sunt cauzate de modificarile hormonilor sexuali si influenteaza structura anatomo-functionala a laringelui

2.3.4) Tulburări ale limbajului citit-scris:

– Alexia este o tulburare neurologica caracterizata prin inabilitatea unei persoane de a citi si a intelege limbajul scris. De asemenea, alexia poate tulbura capacitatea de a scrie a bolnavului.

Aceasta tulburare se dezvolta atunci cand emisfera stanga a creierului este lezata sau traumatizata (leziuni ale lobului parietal, occipital, traumatisme craniene). Emisfera cerebrala stanga este sediul limbajului, calculului logic, cifrelor, rationamentelor, capacitatii de analiza, etc. Lezarea acesteia afecteaza in special aceste capacitati.

– Dislexia,emnele dislexiei variaza in funcție de vârsta. Dacă copilul are 1 sau 2 semne, nu inseamna ca are dislexie. Totusi, daca copilul are mai multe semne din cele listate mai jos, acesta poate insemna ca copilul ar trebui testat.

Un copil preșcolar paote să:

– vorbeasca mai tarziu decat ceilalti copii

– sa aiba dificultati mai mari decat alti copii in pronuntarea cuvintelor. De exemplu, copilul poate citi "marsa fare" in loc de "farsa mare"

– sa adauge mai incet cuvinte noi in vocabular si sa aiba probleme in reamintirea cuvantului corect

– sa aiba probleme in invatarea alfabetului, a numerelor, zilelor saptamanii, a culorilor, a formelor, la scrierea si citirea propriului nume

– sa aiba dificultati la recitarea de poezioare de la gradinita sau a cuvintelor care rimeaza. De exemplu, copilul poate sa nu fie in stare sa gaseasca cuvinte care sa rimeze cu cuvantul "loc", cum ar fi "foc" sau "poc"

– sa dezvolte tarziu capacitatile motorii de finete

– sa aiba dificultati la separarea sunetelor in cuvinte si agregarea sunetelor pentru a forma cuvinte.

Un copil de la gradinita pana in clasa a patra poate sa:

– aiba dificultati la citirea cuvintelor singulare, care nu sunt inconjurate de alte cuvinte.

-sa invete greu legatura dintre litere si sunete

-sa confunde cuvinte mici cum ar fi "in" si "nu" sau "mere" si "tare"

-sa faca greseli constante de citire si ortografie, cum ar fi: inversarea literelor "d" si "b", sa faca inversiuni ale cuvintelor, cum ar fi "cap" si "pac", sa faca inversiuni cum ar fi "u" in loc de "n", sa faca transpozitii cum ar fi "stop" cu "post", sa faca substitutii cum ar fi "casa" cu "acasa".

– Agrafia,pierdere sau tulburare a funcțiunii de exprimare a gândurilor prin scris.Agrafia reprezinta o alterare extrem de grava a capacitatii de a scrie, declanșata fară nicio legatura cu vreo tulburare motorie evidentă. Agrafia afecteaza putinta subiectului de a-si comunica prin intermediul scrisului ideile, in conditiile in care componentele motorii si intelectuale ale acestuia sunt intacte. Agrafia constituie o forma de apraxie (neputinta de a executa acte motorii simple sau complexe) si este intalnita in anumite forme de afazie ale expresiei, precum si in sindroamele dementiale. In agrafie, actul de a scrie sufera diferite distorsionari, acestea fiind dezordonate, incomplete, disritmice si in proportii variabile, iar scrierea rezultata prezinta greseli ortografice, erori gramaticale si semantice, reduplicari, paragrafisme (cuvinte false), neologisme, rime, intreruperi si cuvinte absurde.

Disgrafia este o tulburare neurologica care afecteaza scrisul pacientului. Un copil cu disgrafie va avea un scris dezordonat si incorect. La copii, afectiunea este descoperita in momentul in care copilul incepe sa scrie.Un copil cu disgrafie va avea un scris dezordonat. Va scrie literele cu spatii intre ele si cu marimi diferite de un scris calificat drept normal.

Scrisul dezordonat nu este singurul simptom.

Dislexia la un copil scolar

Scris greu de descifrat

Amestec de litere scrise de mana si de tipar

Rostirea cuvintelor in momentul scrierii lor

Concentrarea sporita pe scrierea cuvintelor determina pierderea intelesului

Omiterea sau neterminarea scrierii cuvintelor intr-o propozitie.Masuri pentru a sprijini un copil cu disgrafie.Este recomandat sa fie incurajat copilul sa scrie, sa aiba o pozitie corecta a corpului atunci cand scrie si sa tina corect pixul in mana.Scrierea pe foi cu linii il pot ajuta sa-si ordoneze scrisul prin reperul vizual pe care si-l poate lua.Specialistii recomanda pentru retinerea formei literelor sa se exerseze inainte simuland scrierea lor in aer, cu miscari largi a mainii.

– disortografia-tulburări de ortografiere,formarea abilităților grafice revine grădiniței. Un copil de 5,6 ani care nu poate să urmărească un traseu sau să facă o traiectorie printr-un labirint, care nu poate să deseneze este posibil să fie un viitor disgrafic.

2.3.5) Tulburări polimorfe de limbaj:

– Alalia,termenul vine din grecescul „alales” care înseamnă fără vorbire, sau muțenie. În literatura de specialitate mai circulă o serie de termeni similari (audimultitate, alalie prelungită, afazie congenitală, muțenia auzitorilor).Cauze interne:

– slaba dezvoltare a auzului fonematic

– lipsa imboldului în gândire

– traume din timpul nașterii

– întârzieri psihomotorii

Cauze externe: – bolile din primii 3 ani de viață.

Carateristici comune pentru toți alalicii:

lipsă de expresivitate

rigiditate în mișcări și comportament

voință scăzută

deficite de atenție

Deși în cazul copiilor cu alalie nu există tulburări ale auzului și nici întârziere psihică evidentă, s-au constatat totuși o serie de tulburări caracteristice în sfera auzului fonematic (tulburări de diferențiere a sunetelor în vorbire), a percepției vizuale și dezvoltării psihomotrice (tulburări de recunoaștere a unor imagini, culori, forme, tulburări de percepție și imitare a mișcărilor articulatorii ale feței, tulburări de orientare spațială). De asemenea, copiii alalici sunt lipsiți de expresivitate, au deficit de atenție, slabă reactivitate emoțională și volitivă și, de cele mai multe ori, tulburări neuromotorii (întârziere în apariția mersului, lipsă de coordonare, dizarmonie în mișcări).

Cauzele exacte ale apariției alaliei sunt destul de greu de precizat (factori ereditari, traume în timpul nașterii, boli grave în primii trei ani de viață, slabă stimulare, lipsa motivației pentru comunicare, capacitate redusă de imitare, slabă dezvoltare a auzului fonematic), existând o serie de disfuncții de diferite grade și intensități ale zonelor corticale specializate în actul vorbirii.

Spre deosebire de afazie, care survine după însușirea limbajului verbal, alalia este o tulburare congenitală a limbajului expresiv, fiind cea mai gravă și profundă tulburare de dezvoltarea vorbirii. După forma de manifestare, alalia este de trei feluri: motorie, senzorială și mixtă.

– Afazia.Despre o afazie la copii se poate vorbi doar în cazul când tulburarea a apărut după ce limbajul a atins dezvoltarea sa definitivă (în jur de cinci-șase ani). Tablourile clinice se deosebesc de cele ale adulților în funcție de stăpânirea scrisului și cititului în diversele etape ale școlarizării. În general se observă o reducere a vorbirii spontane, o sărăcire a vocabularului. La copiii de vârstă fragedă (până la patru-cinci ani), în cazul unei leziuni a creierului apar așa zise "tulburări afazice de dezvoltare" , care, de regulă, sunt recuperabile, emisfera cerebrală integră putând prelua și dezvolta mai departe funcțiile limbajului. Hotărîtoare sunt natura, extensia și profunzimea leziunii cerebrale. Determina modificari profunde in sfera limbajului, iar, la nivelul personalitatii, se produc destructurari masive.

.Vorbirea este alterata in conditiile pastrarii miscarii automate si voluntare a limbii.

.Apar tulburari ale perceptiei auditive si vizuale, iar in pronuntie se constata ca acele cuvinte uzuale nu sunt atat de alterate.

.Are loc o scadere a memoriei, gandirii, atentiei si apar tulburari lexice, grafice si de calcul.

.Se manifesta pierderea abilitatii de a folosi limbajul.

.Subiectul are o tulburare a constructiei spatiale.

.Subiectul are comportamente normale.

.Se pastreaza cuvintele parazite, interjectiile, se manifesta stilul telegrafic.

.Pot aparea, la unele persoane, vorbirea "academica' si un scria servil, tulburari ale accentului, agramatisme.

.Apar dificultati in enumerarea automata, intoxicatia cu cuvinte. 1

.Apar afectiuni ale vocii, dereglari ale respiratiei, emotii exage-j rate.

.Apar tulburari ale inteligentei.

2.3.6) Tulburări de dezvoltare a limbajului:

– mutism psihogen (care poate fi electiv sau voluntar),

Mutismul electiv ( psihogen sau voluntar)

Reprezintă refuzul total sau parțial al copilului de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave acest refuz se extinde asupra întregului mediu înconjurător sau asupra unor situații. Muțenia este temporară și poate dura de la câteva săptămâni la ani de zile. Copilul cu mutism electiv nu vorbește nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea.

Cauzalitate:

Atitudini și metode greșite în educația practicată de părinți sau de profesori, care traumatizează afectiv copilul (hiperseveritate, pedepse corporale mai ales, traumatizare psihologică – amenințări).Situații dramatice, șoc emoțional foarte puternic, stres, eșecurirepetate, frustrări. Mediul de trai impropriu (ex. ostilitate).

Copiii cu mutism electiv, deși nu comunică, înțeleg scrierea și nu manifestă deficiențe de ordin inteiectiv. Dar, persistența pe o perioadă lungă de timp poate duce la rămâneri în urmă pe linia dezvoltării verbale și a exprimării logico-gramaticale.

Dacă mutismul se întinde prea mult în timp, fără să se intervină, pot apărea perturbări intelectuale (rămâneri în urmă la școală, reducerea vocabularului, afectarea exprimării gramaticale etc.).

De asemenea, se poate întâmpla ca, deși s-a intervenit în sens optimizator, rezultatele să nu fie cele scontate și copilul cu mutism să rămână în continuare „imun" la încercările celor din jur de a-1 scoate din tăcere, în această situație este de preferat ca părinții să schimbe școala, colectivitatea în care învață copilul sau profesorul acestuia.

Caracteristicile mutismului electiv:

Apare frecvent la copiii hipersensibili, anxioși, timizi și este însoțit de tulburări comportamentale, în care încăpățânarea, timiditatea,brutalitatea, irascibilitatea, negativismul, răutatea ocupă un loc important.Refuzul verbal al copilului cu mutism electiv este dublat deseori de refuzalimentar din partea lui, refuz de a învăța sau de a face orice i se cere.Copiii pot fi furioși, interiorizați, cu complexe de inferioritate. Este mai frecvent la fete și începe pe la 3-5 ani. Adesea o schimbare de tipul intrării în școală sau în grădiniță declanșează această tulburare.Această tulburare poate căpăta următoarele forme:

Acută: poate apărea după momente de groază, panică, șocuri emotive, traumatisme psihice.

Cronică: se manifestă general sau selectiv, față de anumite persoane.

– întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii,

– disfuncțiile verbale de tip Kanner,

– disfuncțiile verbale din sindroamele handicapului de intelect.

2.3.7) Tulburări ale limbajului bazat pe disfuncțiile psihice:

– dislogia,

– ecolalia,

Ecolalia reprezinta repetarea automata a vorbirii unei alte persoane.

Termenul deriva din “echo” care inseamna a repeta si “lalia” care inseamna a vorbi.

Ecolalia nu este o boala ci este un simptom intalnit in 75% din cazurile copiilor cu autism, dar poate aparea si in sindromul Asperger, sindromul Tourette, in afazii, in schizofrenie, boala Alzhaimer, in vorbirea copiilor orbi din nastere.

Exista doua tipuri de ecolalie:

ecolalia imediata in care copilul repeta ceea ce tocmai a auzit;

Studiile au demonstrat ca ecolalia imediata este mai frecventa la copiii cu un limbaj expresiv redus, dar nu este influentata de varsta cronologica. De asemenea s-a constatat ca este influentata si de caracterul familiar sau nu al interlocutorului. Astfel, daca stimuli nefamiliari sunt prezentati de persoane nefamiliare ecolalia imediata este mai frecventa, decat in situatia in care stimulii nefamiliari sunt prezentati de persoane familiare.

ecolalia intarziata in care copilul repeta ceva auzit cu mai mult timp in urma. Ex. Copilul repeta reclame TV, replici din filme, diverse conversatii, cantece, poezii. Cand repeta astfel de enunturi, de cele mai multe ori, copilul pastreaza ritmul si intonatia mesajului original.

Pana la varsta de 2 ani si jumatate ecolalia este considerata normala, asigurand insusirea limbajului de catre copil. Prin repetarea cuvintelor auzite este posibila insusirea, dezvoltarea si consolidarea limbajului.

Ecolalia si autismul – Sunt doua scoli in ce priveste influenta (functionalitatea) ecolaliei in autism. Una, conform careia ecolalia este nefolositoare, daunatoare si se lupta pentru inlaturarea ei prin diverse mijloace si a doua, conform careia prezenta ecolaliei in autism este un semn bun, pentru ca reprezinta baza dezvoltarii limbajului. Prezenta ecolaliei demonstreaza ca, copilul aude, ca memoria de scurta durata functioneaza suficient cat sa-i permita sa reproduca ceea ce a auzit si ca are abilitatile necesare pentru a reproduce (a articula) mesajul. In cazul copilului cu autism ecolalia apare si ca o metoda de reducere a anxietatii.

In lucrul cu copiii cu ecolalie trebuie avute in vedere urmatoarele:

– vorbirea sa fie pe un ton calm;

– să se foloseasca un vocabular simplu;

– exprimarea sa fie directă;

– jargonofazia,exprimare neinteligibila, formata din sunete, silabe fara semnificatie, lipsita de mesaj

– bradifazia.greutate, taraganeala, incetineala in vorbire, cuvintele silabisite

Clasificarea tulburărilor de limbaj ține cont de mai multe criterii în același timp:

1) Criteriul anatomo-fiziologic:

– tulburări ale analizatorului verbomotor,

– tulburări centrale sau periferice,

– tulburări organice sau funcționale.

2) Criteriul structurii lingvistice afectate:

– tulburări ale structurii fonetico-fonematice,

– tulburări complexe lexico-gramaticale,

3) Criteriul periodizării în funcție de apariția tulburărilor de limbaj:

– perioada preverbală (până la 2 ani),

– perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani),

– perioada verbală (peste 6 ani).

4) Criteriul psihologic:

– gradul de dezvoltare a funcției comunicative a limbajului,

– devieri de conduită și tulburări de personalitate.

5) Criteriul simptomatologic

6) Criteriul etiologic:

A) – cauze care acționează în perioada prenatală (prenatale, în timpul sarcinii):

– intoxicații și infecții,

– boli infecțioase ale gravidei,

– incompatibilitatea factorului RH,

– carențele nutritive,

– traumele mecanice, care lezează fizic organismul fătului,

– traumele psihice suferite de gravidă, spaime, care își pun amprenta asupra dezvoltării funcționale a fătului,

B) – cauze care acționează la naștere (perinatale):

– nașterile grele și prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central,

– asfixiile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoarței cerebrale,

– diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidente mecanice.

C) – cauze care acționează după naștere (postnatale), acestea alcătuiesc grupa cea mai mare:

a) – cauze organice (de natură centrală sau periferică): diferite traumatisme mecanice care influențează negativ dezvoltarea SNC sau afectează auzul sau organele fonoarticulatorii, infecții sau intoxicații cu substanțe chimice, medicamentoase, cu alcool, unele boli ale copilăriei ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburări de limbaj atât pe cale centrală, cât și periferică.

b) – cauze funcționale – produc tulburări care privesc atât sfera senzorială (receptoare), cât și cea motorie (efectoare) și pot afecta oricare din componentele pronunțării (expirație, fonație, articulație)

c) – cauze psiho-neurologice – influențează mai cu seamă pe acei subiecți care congenital au o construcție anatomo-fiziologică fragilă sau cu tendințe patologice (subiecții cu deficiență mintală, la cei cu tulburări de memorie și de atenție, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice și acustice).

d) – cauze psiho-sociale:

– unele metode greșite în educație (iatrogeniile și didactogeniile);

– slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza timpurie;

– încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul adulților, ce duc la formarea unor obișnuințe deficitare;

– imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada constituirii limbajului;

– trăirea unor stări conflictuale, stresante, suprasolicitările.

2.4Depistarea și diagnosticul tulburărilor de limbaj

În procesul însușirii limbajului o mare importanță o au: componenta senzorio-motorie (la început copilul se joacă cu vocea așa cum se juca cu mâinile, treptat acțiunea verbală se detașează de acțiunea materială și devine acțiune mentală); componenta intelectuală (cuvintele repetate de către copil după adult devin evocatoare); componenta afectivă (care se exprimă în sentimentele de dragoste ale mamei, ca factori de precipitare a însușirii limbajului). Cercetările au dovedit că mediile caracterizate prin carențe afective sunt răspunzătoare de întârzierile apariției limbajului și slaba sa dezvoltare (Golu, Verza & Zlate, 1992).

2.4.1Examinarea- are ca scop principal selecția copiilor cu tulburări de limbaj, stabilirea diagnosticului diferențial, formarea grupelor logopedice omogene și planificarea muncii logopedice.

Stabilirea diagnosticului diferențial al tulburărilor de limbaj presupune, așa cum afirmă majoritatea specialiștilor, o examinare complexă atât a limbajului cât și a persoanei.

Examinarea completă și eficientă a tulburărilor de limbaj nu este posibilă decât prin cunoașterea întregii personalități în cauză. În caz contrar sunt posibile erori de diagnostic. Ex. ușor se poate confunda, la o examinare superficială, un alalic cu un debil mintal, un alalic senzorial cu un surdo-mut. Examinarea complexă îl ajută pe logoped să facă o judicioasă împărțire a cazurilor de logopați, în logopați gravi, pentru a căror reabilitare sunt necesare lecții logopedice, special organizate, și logopați mai puțin gravi, care pot beneficia de o corectare în cadrul clasei și a grupelor din grădinițe, cu condiția asigurării unei colaborări corespunzătoare. Logopedul, în practică, desfășoară o examinare de specialitate, examinare care parcurge două etape, succesive, una de depistare și alta de diagnosticare a copiilor cu tulburări de limbaj. Prima etapă de examinare, numită și examinare selectivă, are loc la începutul anului școlar, timp de o lună, în toate unitățile aparținătoare cabinetului logopedic. Sunt examinați toți copiii între grupa mijlocie și clasa a IV-a și sunt depistați cei ce prezintă tulburări de limbaj. Selecția copiilor cu tulburări de limbaj se face prin aplicarea unor probe de depistare, care prin însăși specificul lor, trebuie să fie sistematice, dar limitate și operative, pentru a asigura, într-un timp scurt, examinarea unei colectivități mari de copii. În cadrul acestei prime etape de examinare a copiilor nu se fac referiri la etiologia și diagnosticul diferențial al tulburărilor de limbaj. Un aspect important in derularea terapiei este timpul. Durata procesului de recuperare depinde de mai multi factori ( nivelul dezvoltarii intelctuale, varsta, implicarea activa a parintilor in procesul logopedic, gradul de implicare a copilului in realizarea terapiei, etc). Astfel, terapia poate dura de la cateva saptamani, luni la cativa ani intregi.Cert este ca tulburarile de limbaj nu dispar de la sine (doar in cazul unor cauze fiziologice – nematurizarea aparatului fonoarticulator si a sistemelor cerebrale implicate in vorbire care se recupereaza de la sine la copii, pana in varsta de 3 ani) de aceea este necesar un tratament logopedic.Terapia logopedica se adreseaza celor care se confrunta cu diferite tulburari de vorbire.Logopedul realizează personal întreaga activitate de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj, ceea ce presupune un volum foarte mare de muncă. El nu se poate baza pe datele provenite din alte surse, învățătoare, educatoare, exactitatea lor fiind îndoielnică. Chiar dacă, cadrele didactice, au ca sarcină cunoașterea temeinică a elevilor și limbajului acestora, totuși informațiile furnizate de ele nu prezintă întotdeauna garanțiile necesare. Printre cadrele didactice, care sunt chemate să dezvolte și desăvârșească limbajul, se întâlnesc și cazuri de nejustificată toleranță față de tulburările de limbaj ale copiilor, pe care uneori nici nu le sesizează. Aceste neajunsuri, supărătoare și dăunătoare, sunt determinate de o serie de factori ca:

-insuficienta informare logopedică în rândul cadrelor didactice

-o anumită subestimare a importanței acțiunii psihopedagogice de cultivare a limbajului oral și scris

-o exigență redusă față de exprimarea corectă îngrijită, elegantă, deci într-un cuvânt, o exigență redusă față de dicție

Ansamblul: articulație, fonație, respirație nu este realizat la cote superioare. Se constată un insuficient antrenament auditiv necesar pentru discriminarea tulburărilor de limbaj la copii. Numai exercițiile sistematice, de fiecare zi, ajută la pronunțarea precisă a fiecărui sunet și la o vorbire corectă. Articularea corectă dă valoare unei voci bune și tot ea ajută unei voci slabe. Vocea “strigată” mănâncă cuvântul. Nu ajută la nimic o vorbire tare dar nearticulată puternic. În consecință, logopedul poate să solicite concursul cadrelor didactice din raza lui de activitate, dacă acestea au fost inițiate, perfecționate în problemele elementare de logopedie. Numai printr-o astfel de colaborare conștientă se poate cuprinde populația școlară în evidența și tratamentul logopedic.

Examenul selectiv este organizat, la rândul lui, în două etape:

– etapa pregătitoare examinării

– etapa examinării propriu-zise

În prima etapă se fac acțiuni organizatorice premergătoare examinării:

– programarea unităților aferente cabinetului logopedic pentru examinare de selecție

– alegerea unei încăperi corespunzătoare, cu o bună izolare fonică și luminoasă în care să se desfășoare examinările de selecție

– planificarea împreună cu propunătorul clasei a ordinii în care se vor prezenta copiii la examinări

Pentru a asigura operativitatea examinării copiilor, aceștia sunt planificați câte 2-3 deodată.

2.4.2Depistarea.- Probe aplicate: denumiri de obiecte, analiza corpului, a vestimentației.

Aplicarea unor probe de pronunție: – abecedarul în imagini; – discul cu paronime albumul logopedic.Deoarece la începutul clasei I primele 3,4 săptămâni sunt alocate cunoașterii colectivului de elevi, a testării acestuia și a depistării eventualelor probleme imi propun confecționarea abecedarului în imagini pentru a examina capacitatea fonematică a copiilor.Examinarea selectivă se încheie prin consemnarea tuturor observațiilor în caietul de depistări. Logopedul comunică directorilor situația frecvenței tulburărilor de limbaj urmând să se stabilească programul de corectare împreună cu cadrele didactice implicate. Se va stabili planul de acțiune viitoare de la cabinet. Cea de-a doua etapă a examinării este etapa examinării integrale, care se desfășoară la cabinet, este o continuare firească a celei precedente și are drept scop stabilirea diagnosticului diferențial și dacă este posibil și prognosticul tulburărilor de limbaj depistate și diagnosticate. Examinarea integrală este mai complexă și se desfășoară la cabinet, uneori îmbinându-se cu activitatea terapeutică.

Examinarea integrală este mai aprofundată. Ea îmbină aspectul etiologic cu cel siptomatologic, făcându-se o delimitare clară între tulburările fiziologice și cele defectologice.

Se fac următoare examinări:

1.Anamneza. Din punct de vedere etimologic, anamneza provine din grecescul ana cu intelesul din, prin si mnesis tradus memorie. Ea reprezinta totalitatea informatiilor obtinute de terapeut in urma unei discutii deschise cu bolnavul. Asadar, prima etapa a relatiei dintre terapeut si pacient o reprezinta realizarea unui contact interuman de care depinde intr-o mare masura rezolvarea cu succes a problemelor pentru care pacientul solicita ajutorul.

Anamneza reprezinta o importanta sursa de date subiective (simptome) despre boala sau bolile de care sufera pacientul, dar si date despre fondul sau biologic, situatia sociala si profesionala, despre starea sa psihica si emotionala etc. In timpul discutiei libere, intre bolnav si terapeut se stabileste o relatie psihologica importanta, prin care pacientului ii este transmisa increderea in terapeut si in mijloacele terapeutice alese de acesta pentru a-i rezolva problemele legate de starea lui de sanatate. In cadrul acestui proces bolnavul poate fi constientizat de aspectele bolii sale, de semnificatia si corelatia bolii cu anumite etape ale vietii sale. De asemenea, el poate fi corectat, indrumat sau chiar se pot forma atitudini pozitive fata de particularitatile patologiei sale.

Discutia cu bolnavul urmareste, printre altele, planificarea si explicarea masurilor privind investigatiile si tratamentul cu care acesta trebuie sa fie de acord. Acest aspect nu este socotit un moment delimitat in timp, ci el are loc pe toata perioada relatiei terapeut – pacient. Nefiind numai o discutie cu scop informativ, de culegere a datelor, anamneza are printre altele un obiectiv psihologic, de stabilire a unei relatii de incredere intre parteneri, un obiectiv formativ, educativ pentru bolnav si, bineinteles, un obiectiv terapeutic.Pe lângă anamneza, necesară în stabilirea diagnosticului diferențial, se face și un examen amănunțit.

2.Examen somato-funcțional pentru a pune în evidență modul cum funcționează organele fonoarticulatorii. În fișa logopedică se notează toate deformațiile somatice, malformația organelor, a palatului, a buzelor, a limbii etc. Acest examen este determinat de faptul că în diferite cazuri anomaliile organice determină tulburări de limbaj.

3. Examenul motricității articulatorii pentru a pune în lumină unele disabilități motorii, paralizii, pareze. Se examinează corpul sub aspect biomecanic pentru a stabili precizia și ritmicitatea mișcărilor articulatorii în fața oglinzii, în mod independent și în mișcare. Efectuându-se la cabinet, unde logopedul dispune de mijloace de investigare și nefiind limitat în timp, examenul integral face trecerea de la simptom la cauză. Astfel, pentru stabilirea diagnosticului diferențial al sigmatismului trebuie analizate toate aspectele limbajului:

-aspectul fonator privind tăria și direcția undei de aer;

-aspectul articulator privind praxia buzelor, maxilarelor, limbii;

-aspectul auditiv privind dirijarea undei de aer precum și capacitatea de diferențiere fonematică;

-aspectul lingvistic: scoate la iveală nivelul de dezvoltare a laturii lexico-gramaticale a limbajului.

În terapia logopedică se pornește de la stabilirea corectă a diagnosticului diferențial. Nu este suficient să se constate că un sunet este deficitar ci neapărat trebuie să se determine și de ce este deficitar. Pentru aceasta este necesar să se facă investigații etiologice multilaterale și aprofundate.

4. Examinarea funcției auditive

În stabilirea tulburărilor de natură audiogenă este absolut necesară examinarea capacității auditive și în special a auzului fonematic. Capacitatea auditivă se examinează prin probe acumetrice sau audiometrice. La îndemâna logopedului sunt probe curente acumetrice, respectiv distanța de la care percepe vorbirea în șoaptă, în mod normal de la 6-8 m.

Dacă se constată dificultăți în recepționarea și repetarea cuvintelor după modelul logopedic în vorbirea șoptită, logopedul recurge la vorbirea normală dar excluzând labiolectura, adică fie că își astupă gura, fie că întoarce subiectul cu spatele. În aceste condiții se examinează capacitatea receptivă a subiectului numai pe bază auditivă. În situația în care suspectează anumite abateri de la auzul normal, logopedul va recurge la examinarea audiometrică, determinând capacitatea auditivă aeriană și osoasă.

Dacă auzul este normal logopedul trece la examinarea auzului fonematic. Această examinare se impune și în situația în care se constată o deficiență auditivă.

5. Auzul fonematic exprimă capacitatea individuală de a recepta și diferenția fonemele între ele în procesul articulării și coarticulării.

Auzul fonematic se examinează cu subiecții față-n-față în condițiile în care se exclude labiolectura. Se pronunță paronime (cuvinte foarte apropiate ca structură fonetico-fonematică, care se diferențiază între ele doar printr-un fonem) sau se dau să distingă după auz diferite instrumente sau să indice sursa sonoră.

Din examinarea auzului fonematic se poate vedea în ce măsură ele pot constitui cauze ale tulburărilor de limbaj.

Examinarea auzului se realizează prin reluarea probei de auz fonematic cu ajutorul discului cu paronime, la care se mai adaugă utilizarea aparatului de diferențiere fonematică. La acest aparat, logopedul și logopatul pronunță concomitent paronime perechi care denumesc imaginile de pe disc sau planșă.

Această examinare scoate mai mult în evidență diferența dintre vorbirea corectă și greșită. Proba este bună pentru că stimulează dezvoltarea atenției și memoriei auditive precum și a capacității de analiză, sinteză și comparație fonematică.

Pentru evidențierea dificultăților de diferențiere fonematică se pot utiliza și cuvinte fără sens, numite logatomi, cuvinte în a căror componență intră sunete mai dificile (ex: sașa, șasa, jozo, zuju).

Examinarea auzului fonematic nu se poate realiza integral în cabinetul logopedic. Cazurile mai grave vor fi trimise la O. R. L. pentru un examen mai amănunțit și pentru audiogramă.

6. Examinarea motricității respiratorii. Se execută câteva mișcări respiratorii după care se stabilește tipul și calitatea respirației.

7. Ritmul acustico-motor.

Se examinează caracterul mișcărilor corpului în general și ale articulației în special. O bună dezvoltare ritmică dezvăluie o bună funcționare a ritmului.

În caz de aritmie generală a corpului este afectată vorbirea. Vorbirea este în esență cea mai bună activitate ritmică.

Se execută mișcări într-un ritm impus la pian, lovire cu creionul, cu degetul pe masă, sau se pronunță intr-un ritm impus.

8. Examinarea vocii,

Se examinează concomitent cu vorbirea. Se urmărește timbrul, durata, sonoritatea. este foarte importantă examinarea vocii în perioada pubertății.

9. Examinarea pronunției, sunetelor se realizează în mod complex, urmărindu-se mișcările articulatorii ale: limbii, vălului palatin, buzelor, maxilarei.

Examinarea pronunțării sunetelor se realizează și izolat și în diferite structuri: silabe, logatomi, cuvinte, propoziții, fraze, pe baza modelului oferit de logoped. Se verifică la început vorbirea independentă, apoi pronunțarea cuvintelor pe bază de imagini-sunet.

Se folosește o trusă cu obiecte (modele sau imagini) sunetele trebuind să se afle în diferite poziții fonetice.

Se notează pronunția, defectele de pronunțare în cuvânt și mișcările de articulații defectuoase (scoate limba, face grimase). Repetând, imitând după logoped, copilul încearcă să-și îndrepte vorbirea, ceea ce înseamnă că tulburarea nu este consolidată și poate fi eradicată.

Examinarea logopedică trebuie să respecte următoarele condiții:

1. Să fie complexă – să respecte aspectele fonetic, fonematic, lexical, gramatical, semantic, la școlari scris-cititul.

Înseamnă o abordare pluridimensională, explorativă a vorbirii și personalității subiectului. Nu se face numai o examinare logopedică ci se completează cu date ale examinării psihice, medicale (din fișa medicală), socio-familiale ale copilului, în general toți factorii pot fi implicați sau pot contribui la producerea tulburării de limbaj.

Din complexitatea datelor deținute logopedul va extrage (sintetiza) acele date care sunt relevante privind etiologia evoluției tulburărilor de limbaj. Aceste date vor conduce la stabilirea unui diagnostic diferențial precis și clar. Ca urmare, ele vor contribui la elaborarea unui plan individual de terapie și recuperare

2. Să fie sistematică – să urmărească interdependența componentei afective cu alte componente ale limbajului

Înseamnă să se efectueze potrivit unui plan, a unui program dinainte stabilit. Pentru fiecare întâlnire dintre logoped și logopat, logopedul trebuie să urmărească obiective bine precizate Încât să respecte complexitatea examinării și să urmărească țelul final

3. Să conducă la analiza evolutiv-dinamică a tulburărilor de limbaj. Fiecare tulburare de limbaj poate fi în același timp și cauză și efect al altor tulburări, într-un lanț.

Ca urmare, prin cercetarea anamnestică și alte mijloace de investigare, logopedul trebuie să urmărească identificarea factorilor răspunzători, a perioadei lor de acțiune, să constate efectele care se manifestă la momentul respectiv și ce efecte ar mai putea avea.

(Ex. Tulburări de natură audiovizuală, neglijența părinților, otite repetate care pot conduce la surditate).

Datele pe care le culege logopedul în activitatea de diagnosticare și investigare trebuie să conducă la evoluția și stabilirea dinamicii acestora în producerea și fixarea tulburărilor de limbaj

4. Să fie dotată cu o trusă logopedică de depistare și examinare integrală.

Depistarea și ,,diagnosticarea,, o face cadrul didactic, când tulburările de limbaj sunt evidente iar copilul respectiv întâmpină probleme serioase în activitatea la clasă. Acesta recomandă și îndrumă părintele spre cabinetul logopedic, unde copilul este luat în evidență și începe recuperarea. Activitatea logopedică este de o importanță foarte mare și ar trebui să fie un ajutor pentru elev ca și pentru cadrele didactice.

2.5Locul și rolul familiei în corectarea deficiențelor de limbaj la copii

Părinții au un rol important în educarea și creșterea copiilor. Copiii cu tulburări de limbaj (în funcție de gradul de afectare) au nevoie de o atenție permanentă din partea părinților. Este foarte important ca părintele să fie conștient de faptul că nu trebuie să fie numai alături de copilul său, ci împreună cu el, pe tot parcursul dezvoltării sale.cauze psihosociale sunt:

conditiile de mediu si de educatie (atmosfera placuta din familie, rezultata din bunele relatii existente între parinti), necesare unei dezvoltari normale a vorbirii, sunt, de fapt, conditiile necesare dezvoltarii psihice generale a copilului. Atunci când aceasta conditie nu exista, apar tulburari ale limbajului, ale vorbirii;

certurile, neîntelegerile dintre parinti exercita un rol inhibitor asupra dezvoltarii vorbirii copilului;

vorbirea rastita, nervozitatea, lipsa de afectiune împiedica stabilirea unor relatii normale între parinti si copil, iar acest lucru dauneaza dezvoltarii vorbirii copilului. Unii parinti (mai ales tatal), motivând lipsa de timp sau alte cauze, nu se apropie de copil foarte mult

timp, nu îi vorbeste, nu se joaca cu el. Alteori, copiii sunt lasati în grija unor persoane plictisite, obosite, care nu îi stimuleaza, nu îi solicita suficient verbal;

alcatuirea familiei: daca numarul membrilor familiei este mare, uneori este bine, fratii mai mari si mai multi având un rol foarte important în stimularea si învatarea vorbirii de catre copil. Dupa un an si jumatate, rolul sau în dezvoltarea vorbirii copilului creste si mai mult. Dar daca colectivul este prea numeros, uneori, parintii nu prea mai au timp sa se ocupe de copii, deci de dezvoltarea vorbirii lor;

aplicarea unor metode gresite în educatie, slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte, pentru amuzamentul adultilor, imitarea unor modele cu vorbire deficitara, în perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stresante, suprasolicitarile, care duc la oboseala excesiva, bilingvismul timpuriu (fortarea copilului sa învete o limba straina, înainte de a-si forma deprinderile de a vorbi în limba materna) etc;

regimul zilnic de viata al copilului în familie, nerespectarea orelor de alimentatie, a celor de somn, de veghe, care influenteaza direct întreaga activitate a SNC.

În sprijinirea părinților, în procesul de corectare a tulburărilor de vorbire ale copilului, trebuie să fie avute în vedere următoarele aspecte:

Stimularea implicării părinților în activitățile de corectare a limbajului copilului;

Manifestarea empatiei și a respectului reciproc între părinți și logoped (comunicare directă, sinceră, dialog deschis);

Colaborarea și comunicarea eficientă între părinți și dintre părinți și logoped;

Explicație completă privind diferitele caracteristici ale tulburării de vorbire a copilului (accesul părinților la toate aspectele legate de diagnosticul copilului, activități de oferire a informațiilor);Fara a minimaliza rolul factorilor neurologici si senzoriali, este important sa retina influenta capitala a conditiilor afective si relationale. Rolul mamei este esential. Dragostea si spontaneitatea sa reprezinta un stimul indispensabil in aparitia si imbogatirea limbajului copilului.Dezvoltarea limbajului depinde de asemenea si de interactiunea permanenta ce se stabileste intre copil si adultii care-l inconjoara. Daca acestia, prin lipsa de educatie, de timp sau din alte motive restrang stimularea verbala si "schimburile de vorbe" cu copilul, acesta va fi lipsit de elementele fonice si afective ce-i permit sa-si construiasca si sa-si imbogateasca limbajul.

Astfel de situatii se observa in unele familii dezorganizate sau cu creturi intrafamiliale. Conditiile de viata moderne, lipsa de timp si surmenajul parintilor sunt factori care contribuie la multe intarzierei de vorbire. Gradinita are un rol important in corectarea unor deficiente precoce de limbaj.

Trebuie stiut de toata lumea ca tulburarile de vorbire au cauze numeroase, cu prognosticuri foarte diferite. Diagnosticul precis necesita de obicei colaborarea mai multor specialisti: un neuropsihiatru, un oto-rino-ralingolog familiarizat cu problemele de audiometrie infantila, un pediatru si un logoped.

De foarte multe ori, diagnosticul nu poate fi precizat dupa un singur consult. Inainte de 3 ani, surditatea preteaza la multe discutii. In momentul de fata, cu ajutorul unor aparaturi moderne, la clinicile de O.R.L se poate stabili cu precizie gradul de tulburare organica a auzului. Dintre tulburarile usoare de limbaj la varsta de 3-6 ani se intalnesc: o oarecare intarziere in vorbire, dificultati de pronuntare si balbaiala. Se va cere sfatul medicului.

Asigurarea oferită părinților în păstrarea confidențialității informațiilor;

Eliminarea riscului ca părinții să fie blamați pentru deficiențele de vorbire ale copilui (nu părinții sunt cauza acestor probleme);Niciun logoped nu are dreptul să le spună părinților că nu mai este nimic de făcut pentru copilul lor;

Utilizarea de programe de intervenție și de sprijin care implică familia (realizate în funcție de diagnosticul copilului);Formarea unei echipe multidisciplinare (părinți, logoped, psiholog, psihopedagog, consilier educațional, medic O.R.L.-ist, audiolog, etc.)care are rolulde a întâmpina nevoile copilului;Participarea părinților la activitățile de la grup/clasă, pentru a vedea efectiv ce se întâmplă acolo și pentru a-și ajuta copilul (implicarea părinților în aceste activități au ca scop socializarea, crearea unei atmosfere relaxante, consilierea în îndrumarea comportamentului copilului);

Crearea unor grupuri de suport pentru toți părinții copiilor cu tulburări de vorbire (aici ei pot să devină sprijin și resursă pentru alți părinți, le oferă șansa de a-și comunica informații, de a oferi și a primi un suport emoțional);

Capitolul III

3.1Partea eplicativă-Procedee de corectare a deficiențelor de limbaj

Vorbind despre perioda vârstei prescolare, putem spune ca limbajul cunoaste în aceasta perioada o dezvoltare deosebita, atât în ceea ce priveste mecanismele psihologice si neurofiziologice, cât si datorita mediului social în care traieste copilul. La început vorbirea copilului se formeaza si se dezvolta pe baza unor activitati nesistematice, de satisfacere a unor necesitati imediate, copilul învata pronuntarea unor sunete prin imitatie, prin joc, pentru ca ulterior sa fie solicitat la o serie de actiuni tot mai organizate, care se cer întelese si exprimate. Treptat limbajul devine un instrument activ de organizare a activitatii psihice.

Astfel, la prescolarul mic (3 ani), limbajul cuprinde propozitii simple, gestica ocupând un loc important. Acum el asculta cu placere si memoreaza poezii, basme, povestiri scurte, cu continut apropiat preocuparilor sale. Daca în aceasta perioada este dominant limbajul situativ legat direct de actiunea nemijlocita, spre sfârsitul ei, copilul încearca sa redea în vorbire si fapte care se refera la experienta sa anterioara sau care urmeaza sa se întâmple în viitor.La 4 ani raporturile dintre copil si realitatea înconjuratoare se largesc, se complica. Caracteristic pentru aceasta perioada este limbajul contextual, sub forma povestirii monologate despre tot ceea ce se întâmpla în viata si activitatea lui.

În jurul vârstei de 5 ani, concomitent cu dezvoltarea capacitatii de verbalizare orala, are loc si procesul de formare a limbajului interior. La aceasta vârsta copii sunt capabili sa rezolve mintal diferite situatii problema.

Structura gramaticala evolueaza în paralel cu vârsta. La sfârsitul perioadei prescolare, copilul stapâneste toate formele gramaticale de baza ale limbii materne si le foloseste corect. Prescolarul îsi însuseste structura gramaticala în mod practic, în procesul viu al comunicarii, ascultând vorbirea celor din jur, fiind corectat de adulti atunci când comite greseli. Copilul nu învata regulile gramaticale, nu cunoaste partile morfologice, dar respecta în vorbire regulile principale de modificare si îmbinare a cuvintelor în propozitii pe baza imitatiei vorbirii corecte a adultilor.

În ceea ce priveste dezvoltarea limbajului, perioada prescolara mica este deosebit de semnificativa din mai multe puncte de vedere:

„- vârsta scolara mica coincide cu perioada cea mai importanta ca intensitate în organizarea exprimarii verbale;

– conduita si exprimarea verbala sunt mai spontane, mai sincere;

– acum se manifesta o serie de particularitati ale limbajului; dereglarile verbale trec printr-o etapa de clarificare, de restructurare, de reorganizare;

– locul conduitei verbale de fiecare zi este luat, treptat, de vorbirea culta, oficiala;

– acum se precizeaza sensul si semnificatia ce se poate acorda diferitelor cuvinte si forme de exprimare;

– cunoasterea comportamentului verbal în aceasta perioada prezinta o importanta deosebita pentru procesul instructiv-educativ în general prin influentarea gândirii, memoriei, imaginatiei si a altor procese psihice, precum si formarea si dezvoltarea personalitatii” (Lascus, 1995, p. 16).

Sunetele limbii apar treptat pe parcursul dezvoltarii ontogenetice a limbajului. Dezvoltarea laturii fonetice a limbajului se încheie în linii generale în perioada prescolara.

Exista copii la care se observa o întârziere sau dezvoltare incorecta a laturii fonetice a limbajului, ceea ce duce la aparitia tulburarilor de vorbire la care se adauga cele de scris-citit cu toate urmarile negative care îsi vor pune amprenta asupra dezvoltarii întregii personalitati.

In profilaxia tulburarilor de limbaj, preventia primara si tratarea timpurie asigura eficienta sporita a actiunii preventive sau recuperatorii, deoarece la copilul mic automatismele psiholingvistice nu sunt consolidate si pot fi usor înlocuite cu deprinderi corecte de vorbire. O alta valenta a acestei abordari consta în prevenirea insuccesului scolar, frecvent în cazurile de tulburari polimorfe. Tratarea în colaborare cu parintii si dascalii reprezinta o nuanta a principiului tratarii indirecte, care presupune realizarea programelor de prevenire sau de recuperare în mediul obisnuit de viata al copilului. În aceste contexte, un rol deosebit joaca eucatorii, învatatorii a caror munca poate contribui la profilaxia si tratarea timpurie a tulburarilor de limbaj, dar si la prevenirea aparitiei sentimentului de inferioritate, prin executarea anumitor tipuri de exercitii în cadrul grupului de copii. Parintii, la rândul lor, au obligatia de a oferi de la primele manifestari ale limbajului, modele corecte de exprimare, evitând însusirea emisiilor specifice copiilor la vârste mici, chiar daca acestea tind a parea hazlii. Pericolul consta în a consolida deprinderi incorecte, marcate de principiul efortului minim (reductii de cuvinte la sunete, grupuri de sunete, silabe). Metoda optima de modelare a deprinderilor corecte consta în aplicarea unor întariri pozitive sau chiar recompense pentru aproximarile cât mai reusite si de întariri negative sau retragerea întaririlor pozitive pentru cantonarea în aceleasi forme incorecte.

Particularitatile vorbirii individuale sunt modificabile, formându-se treptat din frageda copilarie în procesul de comunicare verbala, prin educatie si învatare. De aici rezulta dependenta calitatii vorbirii de procesul social al educatiei si învatarii, care implica particiarea familiei, cresei, gradinitei, cu atât mai eficiente cu cât mai timpurii. „Dupa încheierea perioadei favorabile scade plasticitatea structurilor cerebrale si în consecinta exercitiile vor fi mai putin eficiente” (Penfield si Roberts, 1973, în Gutu, 1975).

Prima si cea mai importanta masura de prevenire consta în oferirea de modele corecte de pronuntie din partea adultilor. Parintii sunt primii care printr-o stimulare rationala a gânguritului, a strigatelor, a pronuntiei onomatopeelor, a expresiei mimico-faciale, a orientarii vizuale, contribuie la dezvoltarea interesului pentru vorbire, a atentiei si capacitatii auditive si implicit a pronuntiei corecte. Copilul imita modelul de comunicare al adultilor, de aceea lipsa efortului educativ de prevenire a defectelor de vorbire poate handicapa dezvoltarea ulterioara a pronuntiei, dar si dezvoltarea intelectuala, stiind ca acestea sunt strâns legate între ele. Greseli frecvente, cum ar fi utilizarea excesiva a diminutivelor, satisfacerea anticipata a dorintelor, repetarea insuficienta sau excesiva a cuvintelor dificile, atitudinile punitive sau fortarea peste capacitatile actuale de dezvoltare, duc la instalarea negativismului verbal sau la accentuarea dificultatilor vorbirii.

Pentru dezvoltarea vorbirii, posibilitatea comunicarii de la vârsta cea mai timpurie cu alti copii, ofera o stimulare puternica pentru o comunicare vie adecvata vocabularului sau.

În cadrul educatiei, un rol preventiv îl au „jocurile verbale, cântecele, marsurile dupa muzica, recitarea versurilor” (Gutu, 1975, p.78) si nu în ultimul rând cântecul care contribuie la dezvoltarea respiratiei corecte, a cursivitatii ritmice, la dezvoltarea auzului fonematic si în general a auzului.

Din categoria masurilor igienico-sanitare, amintim: pastrarea igienei corporale, în special a urechilor, nasului, cavitatii bucale, a laringelui si a faringelui. Atât parintii, cât si cadrele didactice urmarind cu atentie dezvoltarea copilului, pot surprinde eventualele întârzieri, contribuind astfel la prevenirea timpurie a deficientelor de vorbire.Corectarea deficientelor de limbaj

În corectarea acestor deficiente se utilizeaza doua categorii de metode, unele de ordin general, iar altele specifice fiecarei categorii de handicap de limbaj în parte.

Metode si procedee de ordin general

Gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei

Pentru îmbunatatirea motricitatii generale si a miscarilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exercitii care au o importanta deosebita nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar si pentru sanatatea organismului. Aceste exercitii urmaresc fortificarea trunchiului, a gâtului si a membrelor. întotdeauna exercitiile fizice generale trebuie asociate cu cele de respiratie.Scopul exercitiilor fizice generale este de a usura desfasurarea unor miscari complexe ale diferitelor grupe de muschi care iau parte la activitatea de respiratie si la functionarea aparatului fono-articulator. Se disting doua categorii mari de exercitii:

a) cu scopul de a relaxa organismul si musculatura aparatului de emisie;

b) de încordare, care se folosesc în special în timpul pronuntarii sunetelor surde.

în cazul exercitiilor fizice generale este indicat ca fiecare miscare sa fie executata în mod ritmic, ceea ce va usura introducerea ritmului la nivelul vorbirii.

Pentru dezvoltarea organelor fono-articulatorii se recomanda o serie de exercitii ce se refera la dezvoltarea miscarilor expresivitatii faciale, linguale, mandibulare, labiale. Exercitiile de dezvoltare a expresivitatii faciale se fac în mod diferentiat, în functie de caz. Dintre cele mai importante exercitii folosite în acest scop amintim: umflarea si retragerea simultana a obrajilor, închiderea si deschiderea ochilor concomitent cu ridicarea si coborârea ritmica a sprâncenelor, imitarea râsului si a surâsului, imitarea încretirii si descretirii fruntii, umflarea alternativa a obrajilor, retractia obrazului între dinti spre interiorul cavitatii bucale.

Motricitatea linguala joaca un rol esential în pronuntia sunetelor deoarece la fiecare sunet limba se dilata, se contracta, ia forme diferite si ocupa alte pozitii în cavitatea bucala. Pentru dezvoltarea motricitatii linguale se recomanda urmatoarele exercitii: scoaterea limbii neîncordate si latite între dinti si buze, în asa fel încât sa atinga cu marginile sale comisurile bucale, scoaterea limbii încordate si ascutite din gura sub forma de sageata, scoaterea alternativa a limbii: sageata – revenire la loc -lopata – revenire la loc, alternarea formei limbii în afara gurii: sageata, lopata, revenirea la loc, miscari antero – dorsale ale limbii: scoaterea limbii afara – retragerea ei la dinti; contractarea limbii în fundul cavitatii bucale unde formeaza un ghem de muschi, din care nu se mai distinge vârful limbii – revenirea la loc, lipirea limbii latite de palat si desprinderea ei cu plescait, imobilizarea marginilor laterale ale limbii între dinti, în asa fel încât vârful ei sa ramâna liber pentru a se îndoi în sus si în jos,ridicarea vârfului limbii spre gingia superioara (t, d) – revenirea la loc si îndoirea vârfului limbii la gingia inferioara. Alte exercitii posibile pot fi: executarea de miscari circulare cu vârful limbii pe suprafata buzelor, care se deschid si se departeaza cât mai mult, îndoirea vârfului limbii pentru a realiza miscari circulare pe suprafata dintilor, sub buze, constrictiunea limbii sub forma de jgheab.Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii linguale trebuie sa fie executate la început cu gura deschisa. De preferinta se începe cu miscarile mai usor controlabile, efectuate în afara cavitatii bucale, apoi se trece la cele din interiorul ei. Aceste miscari se vor executa meticulos, fara graba si cu precizie.

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii mandîbulare se folosesc, în special, la cei care au o muscatura deschisa, prognatism si progenie sau la cei cu traumatisme maxilo-faciale. Astfel de exercitii sunt: coborârea si ridicarea mandibulei, liber si prin opunere de rezistenta, în directia opusa miscarii de coborâre, cu mâna, coborârea în jos a mandibulei relaxate, miscari antero-posterioare ale mandibulei: împingerea mandibulei înainte – revenire la loc, cu expirare pe gura – retragerea maxilarului îndarat -revenire la loc. Se mai poate folosi împingerea mandibulei înainte, urmata de retragerea ei îndarat, tinând între dinti un creion, care se ridica spre nas si se lasa în jos, urmând miscarile mandibulare, precum si miscari laterale cu mandibula: spre dreapta – revenire la loc, spre stânga – revenire la loc.Pentru dezvoltarea motricitatii labiale este necesar sa se foloseasca o serie de exercitii, pornind de la rolul important pe care-1 joaca buzele în pronuntarea fiecarui sunet, silaba, cuvânt. Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii labiale faciliteaza miscarile complexe de articulatie a sunetelor, având un rol însemnat si în perceperea vorbirii prin labio-lectura, mai ales la cei cu dislalii audiogene si ele pot fi reprezentate de: întinderea buzelor lipite una de alta, ca pentru supt, retragerea buzelor, expunând pe cât posibil gingiile (ca pentru rânjet). Din aceasta pozitie se pronunta sunetele: "i", "s", "z". La revenirea buzelor la loc se pronunta sunetele: "p", "b", "m". Miscarea de extensie a buzelor ca pentru rictus se poate intui prin întinderea unui elastic, plasat în fata cavitatii bucale. Alternarea miscarilor celor doua buze, vibratia buzelor, imitând foraitul cailor, miscarile de lateralizare a buzelor si de rotire a lor, precum si pronuntia cât mai rapida în serie, cu maxilarele strânse a silabelor ba, bi,bu si Pa> pi> Pu sunt a'te tipuri de exercitii utilizate pentru corectarea tulburarilor de limbaj.Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii valului palatin se aplica în special la cei cu pronuntie nazala. Se pot folosi în acest caz urmatoarele exercitii: cascatul disimulat, provocarea reflexului de sufocare, stimulând ridicarea automata a valului palatin prin atingere cu spatula (sau cu o lingurita), pronuntarea prelungita a vocalei "a".

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii laringuale sunt si ele necesare, desi laringele nu îndeplineste o functie articulatorie directa, exceptând unele sunete vicariante, laringuale, cu rol compensator, la cei cu despicaturi palatine. Cu toate acestea, prin usoarele sale deplasari si schimbari de pozitie, el modeleaza activ la pronuntia sunetelor cavitatea faringiana. Ridicarea usoara a laringelui în sus la pronuntia sunetelor de tonalitate înalta (i, e, z) este precedata de contractia si de îngustarea, iar coborârea la pronuntia sunetelor joase (u, r, 1), de decontractia si de marirea volumului cavitatii faringiene.Educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir are un rol important si în pronuntie. In timpul expirului, suflul face sa vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului si a inspirului se modifica în functie de fiecare sunet. Pentru pronuntarea consoanelor surde este nevoie de o presiune expiratorie mai accentuata decât la pronuntia consoanelor sonore. La copiii cu tulburari de vorbire, musculatura necesara actului de respiratie nu este suficient de dezvoltata din cauza lipsei de exersare naturala.

Se disting doua tipuri de respiratie în functie de sex: la barbati o respiratie costo-abdominala, în care rolul hotarâtor pentru realizarea expirului si inspirului îl joaca muschii abdominali si costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice. La copii, pe lânga faptul ca respiratia nu se desfasoara în mod ritmic, nu exista nici o diferentiere neta între cele doua tipuri de respiratie caracteristice sexului respectiv.

în desfasurarea exercitiilor de respiratie trebuie sa se respecte anumite indicatii metodice: particularitatile de vârsta (cu copiii prescolari si partial cu cei din clasele I-II, exercitiile trebuie sa se desfasoare sub forma de joc, în timp ce la copii mai mari exercitiile au un caracter didactic), cerintele igienico-sanitare (exercitiile sa se desfasoare în cabinete bine aerisite, cu ferestrele deschise, sau în curte, durata si intensitatea exercitiilor sa fie dozate în dependenta de rezistenta copiilor, pentru a preveni instalarea oboselii, iar în unele cazuri chiar si a ametelii).

Exemple de exercitii de respiratie la scolari: inspir scurt si adânc, expir lung si uniform pe gura si apoi pe nas, inspir scurt si expir lung întrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza, expir, pauza, expir etc. în continuare aceste exercitii se realizeaza prin asocierea unor miscari de brate. Se ridica bratele rapid în sus si se inspira adânc, apoi se coboara încet si uniform, expirând. în timpul pauzei expiratorii, bratele se opresc pe loc si se coboara odata cu terminarea acesteia, concomitent cu reluarea expirului. în realizarea acestor exercitii se va urmari sa nu se faca pauze între inspir si expir, si, dimpotriva, între expir si inspir sa existe o apnee de câteva secunde. Indicatia este utila mai ales la prevenirea spasmului diafragmatic ce se instaleaza la bâlbâiti în timpul pauzei dintre inspir si expir.

Treptat, exercitiile de respiratie se asociaza cu pronuntia sunetelor. Expirul aerului se produce prin pronuntia vocalelor sau a consoanelor siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul expira uniform sau iroseste unda respiratorie neeconomic. în primul caz, intensitatea vocii este uniforma pe tot timpul fonatiei, pe când în cel de al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa exersarea sunetelor se trece la pronuntia de propozitii pe un singur expir. Exercitiile se aplica prin repetare, de cinci pâna la zece ori. Durata lor variaza la începutul sedintelor logopedice de la 2 minute pâna la 5 minute.

Educarea auzului fonematic, adica a capacitatii de a identifica si diferentia sunetele limbii, contribuie, alaturi de alte elemente, la realizarea unei pronuntari corecte.

Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea diferentierii sunetelor, sau numai a unora, pâna la imposibilitatea perceperii chiar a silabelor si cuvintelor ca unitati specifice limbajului.

Multi dislalici dispun de capacitatea motrica necesara articulatiei corecte a sunetelor si fara îndoiala le-ar si realiza, daca auzul lor nu s-ar fi deprins cu pronuntia defectuoasa. în aceste cazuri, dificultatile de pronuntie nu se gasesc în organele de articulatie, care pe o anumita treapta a evolutiei ontogenice au realizat sunetele respective, ci în deficiente ale auzului fonematic.

În realizarea pronuntiei corecte, dislalicul trebuie sa efectueze, pe Ae O parte, o comparatie între propria sa pronuntie receptionata de la persoanele din jurul sau, iar pe de alta parte, el trebuie sa realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiilor vocale. Deficientele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv si, în cazul acesta, dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezica a aparatului de emisie. Daca la început dislalicii nu-si dau seama de pronuntia lor defectuoasa, pe masura ce se efectueaza exercitii pentru dezvoltarea auzului fonematic ei devin constienti de tulburarea respectiva si fac eforturi de înlaturare a ei. Prin urmare, în corectarea dislaliei este necesar sa se acorde o atentie mai mare dezvoltarii auzului fonematic.

Printr-o corectare inadecvata, care nu tine seama de rolul auzului fonematic în perceperea si reproducerea corecta a sunetelor, se poate obtine chiar un efect contrar celui scontat, si anume se poate contribui la fixarea si consolidarea unor defecte de articulatie.

În munca logopedica de corectare a dislaliei trebuie sa acordam o importanta primordiala exercitiilor de sesizare a propriilor greseli de articulatie. Astfel de exercitii pentru sesizarea propriilor greseli de pronuntie sunt: înregistrarea pe banda de magnetofon a cuvintelor care contin sunetele ce se exerseaza, pronuntate de catre logoped si de catre dislalic si reproducerea lor pentru a sesiza prin comparatie diferenta dintre el, dictari de cuvinte sau de propozitii în care apar frecvent sunetele pronuntate defectuos, exercitii de pronuntie a logopedului într-o ureche concomitent cu pronuntia proprie în cealalta.

Exercitiile folosite pentru emiterea corecta a sunetelor sunt de tipul reproducerii sunetelor onomatopeice (sss – locomotiva, sss – sarpele, gâsca, vjjj – vântul etc).

Uneori, în corectare, se merge pe un drum invers în comparatie cu cursul dezvoltarii normale a pronuntiei la copii, care mai întâi, aud sunetele, iar apoi, imitându-le, le pronunta. Dislalicul articuleaza mai întâi, apoi aude ceea ce pronunta, perfectionându-si treptat perceptiile auditive si pronuntia. Exercitiile de articulatie se desfasoara, la început, cu excluderea auzului, prin diferite mijloace de mascare a sunetului, si numai dupa ce a fost elaborata pronuntia se asociaza impresia acustica.

Confuziile, înlocuirile, inversarile de sunete si agramatismele copiilor dislalici, exteriorizate frecvent si în scris si citit, constituie simptome ale dezvoltarii deficitare a capacitatii de analiza si sinteza fonetica. în cadrul lectiilor logopedice, pentru corectarea acestor deficiente, se aplica exercitii sistematice de dezvoltare a analizei si sintezei constiente a componentei fonematice a cuvintelor. Prin efectuarea acestor exercitii, dislalicul învata sa auda si sa distinga clar sunetele din cuvânt în ordinea succesiunii lor normale, ceea ce contribuie la însusirea pronuntiei corecte a sunetelor izolate, a structurii morfologice a cuvintelor si a aspectului gramatical al limbii. Exercitiile de dezvoltare a capacitatii de analiza si sinteza fonetica trebuie sa tina seama de particularitatile de vârsta ale copiilor. Copiii mici si chiar analfabetii nu pot sa desparta cuvântul în elementele sale fonematice. Substanta sonora a cuvântului le apare, pe baza perceptiei global-structurale, indivizibila.

Cuvântul fiind pentru copil cea mai mica unitate cu sens si nu fonemul, lectiile de dezvoltare a capacitatii de analiza si de sinteza fonematica trebuie sa înceapa cu diferentierea si separarea cuvintelor din propozitie. Copilul trebuie sa învete sa distinga si sa reproduca precis fiecare cuvânt din propozitia ce se exerseaza.

La dislalici sunt eficace pronuntarea, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime. E.Verza considera ca pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exercitiile în cuvinte decât pronuntarea sunetelor izolate. Cuvintele care se folosesc pentru consolidarea sunetelor învatate si a propozitiilor care cuprind grupuri de asemenea sunete folosesc si la dezvoltarea auzului fonematic.

. Educarea personalitatii logopatului (persoanei cu tulburare de limbaj)

Acest proces trebuie sa înceapa o data cu corectarea tulburarii de limbaj, indiferent de vârsta logopatului, dar este, în primul rând, necesara la copiii de vârsta scolara si, în special, la cei care se afla în perioada pubertatii si adolescentei.

La aparitia tulburarilor de personalitate contribuie adeseori, fara ca ei sa-si dea seama, parintii si educatorii (prin apostrofarea si solicitarea insistenta a copiilor sa vorbeasca corect), atitudinea colegilor de ridicularizare si ironizare determinându-i pe cei cu deficienta sa devina retrasi si închisi în ei însisi.

In aceasta situatie, educarea personalitatii trebuie sa urmareasca:

a) redarea încrederii în propriile posibilitati;

b) crearea convingerii ca tulburarea de limbaj nu presupune un

deficit intelectual;

c) crearea convingerii ca ea este o tulburare pasagera care poate fi corectata;

d) crearea încrederii în logoped;

e) înlaturarea negativismului si redarea optimismului.

Pentru îndeplinirea acestor obiective un rol important îl are înregistrarea vorbirii logopatului la începutul tratamentului logopedic si apoi, periodic, pe masura obtinerii unor rezultate pozitive în activitatea de corectare, chiar daca acestea sunt numai partiale. Astfel, acesta va putea sa-si asculte vorbirea din prima înregistrare si sa o compare cu înregistrarile ulterioare, ceea ce îi da încredere în sine si în logoped si optimismul ca aceasta tulburare poate fi corectata.

Un rol important îl are si atitudinea parintilor, profesorilor si a colegilor fata de aceasta persoana. în acest sens, logopedul trebuie sa le explice ce înseamna tulburarea pentru copil, faptul ca ea poate fi corectata, ca ei trebuie sa manifeste întelegere si tact.

E. Verza considera ca rezultatele cele mai bune în educarea personalitatii le are psihoterapia. Pentru aplicarea psihoterapiei trebuie sa se aiba în vedere: etiologia si simptomatologia deficientei de limbaj, vârsta persoanei, particularitatile personalitatii ei, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala. Prin psihoterapie se urmareste înlaturarea fricii patologice de a vorbi si a sentimentului de inferioritate. Subiectul trebuie convins ca poate vorbi bine si ca sensibilitatea sa exagerata este nejustificata. Psihoterapia are la baza o serie de metode si tehnici psihopedagogice care se folosesc în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând sa stearga din mintea subiectului cauzele care au declansat tulburarea, sa înlature si sa previna unele simptome, creând în felul acesta, conditii favorabile pentru actiunea altor procedee logopedice în cadrul unui tratament complex.

Psihoterapia poate fi aplicata individual, mai ales la început, dar si în grup. La constituirea grupului este foarte important sa se tina seama de vârsta logopatilor, de nivelul lor de cultura, de gradul de inteligenta, de tipul de deficienta si de cauzele care au declansat-o. Forma sub care se poate utiliza psihoterapia este aceea a unor discutii, a prezentarii unor filme, continând imagini linistitoare si semnificative, însotite de discutii, a ascultarii muzicii cu caracter linistitor, a ascultarii cu ajutorul înregistrarilor a progreselor realizate în vorbire, a utilizarii sugestiei si a hipnozei, a jocurilor (la vârstele mici). R.Schilling foloseste "jocul curativ logopedic", în cadrul caruia copii se substituie poetilor, regizorilor si actorilor. La început sunt mute, rezumându-se doar la miscare, pentru ca treptat sa se ajunga la sunete si zgomote (imitarea unor animale însotite de miscarile corespunzatoare, zgomotul unor masini, a vântului), (a cântece si la vorbire. Jocurile de miscare ajuta la folosirea gesturilor expresive în timpul vorbirii, apelative si indicative.

Psihoterapia nu trebuie limitata numai la cel ce sufera de o deficienta, ci ea se extinde si asupra persoanelor cu care logopatul vine în contact: parinti, frati, surori, rude. Astfel, activitatea psihoterapeutica este continuata pe un alt plan (în cadrul familiei), ceea ce exercita o influenta favorabila asupra subiectului si prin aceasta, asupra rezultatelor finale qf psihoterapiei.

6. 5. 2. Metode si procedee specifice logopedice

în functie de fiecare tip de deficienta de limbaj în parte, exista o serie de metode specifice.

1. Pentru corectarea dislaliei, prima conditie a reusitei muncii logopedice o constituie câstigarea interesului si a încrederii în tratamentul aplicat, prin stabilirea unor raporturi favorabile, de apropiere dintre logoped si dislalic. Pentru a se realiza acest deziderat trebuie evitat formalismul, care se manifesta, mai ales în primele faze ale mutj logopedice, prin neglijarea particularitatilor de vârsta si individuale ale persoanelor cu care se lucreaza.

. Un prim pas îl constituie formarea sunetului din nou. Modelul gresit nu se corecteaza, ci se elaboreaza de la început un model nou de pronuntie a sunetului. întotdeauna exersam un sunet nou si numai dupa aceea îl introducem în vorbire.

. Apoi, sunetul nou este derivat dintr-un alt sunet corect articulat. Se recurge la sunetele asemanatoare, pe care dislalicul le pronunta corect. Din aceste sunete "ajutatoare" se formeaza treptat sunetele noi corecte, care le înlocuiesc pe cele gresite.

. Formarea autocontrolului auditiv asupra pronuntiei est' urmatoarea etapa. Sunetele formate din sunete ajutatoare, oricât d apropiate ar fi sub aspect fiziologic, se deosebesc prin efectul lor acustic Sunetele se formeaza kinestezic si se fixeaza prin autocontrol auditi

Diferentierea auditiva a noului sunet se sprijina pâna când se elaboreaza controlul auditiv asupra mecanismului de articulatie pe diferentierea motrico- kinestezica.Evitarea efortului neuro – muscular. Toate exercitiile logopedice trebuie sa fie realizate cu un minimal efort neuro – muscular. Exercitiile de articulatie trebuie sa se realizeze fara exagerari, relaxat, cu o cât mai mica încordare neuro – musculara. Miscarile articulatorii obtinute trebuie

sa fie cât mai naturale. Pentru evitarea hiperfunctiilor neuro – musculare si a miscarilor de prisos, exercitiile de articulatie a sunetelor se recomanda sa fie executate la început în soapta si numai apoi sonor, cu voce. Lectiile logopedice sunt obositoare atât pentru copil cât si pentru logoped. Pentru evitarea oboselii se recomanda sa se faca exercitii de scurta durata (2' – 3'), repetate des, prin alternarea cu exercitii de atentie, de memorie, de scris,etc. Pentru crutarea fortelor, se recomanda ca logopedul, la lectiile de articulatie, sa vorbeasca din când în când în soapta. Prin aceasta se obtine un triplu avantaj. Aude mai bine pronuntia copilului dislalic, când se exerseaza concomitent. Vocea sa nu e suprasolicitata. Prin pronuntia în soapta, atentia dislalicului se îndreapta mai intens, decât atunci când se

pronunta sonor, asupra gurii logopedului.

2. Pentru corectarea rinolaliei se recomanda parcurgerea mai

multor etape:

Etapa pregatitoare consta în aplicarea metodelor si procedeelor de pregatire psihica pentru activitatea logopedica.

Crearea unui tonus afectiv favorabil corectarii rinolaliei.

Exercitii logopedice dupa principiul corectarii dislaliei, pentru ameliorarea sunetelor afectate si consolidarea lor în cuvinte.

3. Terapia bâlbâielii

Exista trei tipuri de terapii care pot fi utilizate cu succes:

Terapia simptomatica, care consta în reeducarea componentelor vorbirii: respiratie, fonatie, pronuntie, printr-o serie de exercitii, precum cele de gimnastica generala (asociata cu pronuntia), de educare a respiratiei, a ritmului vorbirii, de învatare a vorbirii expresive.

Psihoterapia care elimina conflictele psihice si restructureaza personalitatea subiectului (relaxare, hipnoza, sugestie, ludoterapie, socioterapie, terapia ocupationala).

Terapia complexa care îmbina primele doua tipuri de terapii.

Logopedul trebuie sa aleaga o anumita metoda de terapie în functie de vechimea bâlbâielii, de tulburarile asociate acesteia si de personalitatea logopatului.

4. Terapia tuburarilor de voce

In cazul disfoniilor (afonia si fonastenia), mai întâi se fortifica organismul din punct de vedere fizic (administrare de vitamine) si psihic (psihoterapie). Educarea vocii prin exercitii se face dupa odihnirea corzilor vocale pentru o anumita perioada de timp. Aceste exercitii sunt: de expiratie simpla, de expiratie cu silabe si de expiratie cu vocale.

Vocea de cap se corecteaza prin reglarea emisiei vocale pe registrul mediu.

Vocea oscilanta se corecteaza prin reglarea registrului normal al vocii, demonstrarea pozitiei corecte a capului, învatarea pastrarii echilibrului între aerul din plamâni si cel din afara.Vocea grava se educa pe cale intuitiva (auditiva, vibro-tactila, vizuala).

Vocea inspirata se educa prin reglarea intensitatii si presiunii aerului expirat prin exercitii de gimnastica fono-articulatorie, de inspir-expir, de expiratie cu vocale, silabe, cuvinte, propozitii. Vocea ragusita se corecteaza numai dupa vindecarea organelor fonatoare atunci când au existat îmbolnaviri ale acestora sau dupa odihnirea corzilor vocale. Exercitiile se fac cu voce soptita sau de intensitate medie pentru evitarea raguselii.

Vocea nazala se educa prin exercitii de corectare a auzului, pentru a diferentia vorbirea corecta de cea gresita. Hipotonia valului palatin se corecteaza prin exercitii de deglutitie, tuse provocata, ridicarea si coborârea capului, gargara cu capul dat pe spate, suflare în diferite obiecte, fluierat etc.

5. Terapia dislexo-disgrafiei

în corectarea dislexo-disgrafiei se urmaresc ca obiective principale: a) în terapia dislexiei: 1. Etapa premergatoare

corectarea tulburarilor de schema corporala;

corectarea tulburarilor de lateralitate;

corectarea tulburarilor de organizare si structurare spatio-temporala;

dezvoltarea aptitudinilor necesare în actul lexic;

identificarea, discriminarea si memorarea fonemelor.

2. Etapa literei are doua planuri: fonetico-auditiv si grafo-fonetic,

constând în recunoasterea si identificarea literei în cuvânt (fonemul siapoi grafemul).

3. Etapa silabelor consta în: operare cu silabe, recunoasterea

fonemului cu grafemul din carte, identificare, compunere (pronuntia silabei din doua foneme diferite), descompunere.

4. Etapa cuvintelor

. analiza si sinteza cuvântului (descompunerea cuvântului în silabele anterior învatate si compunerea silabelor în cuvinte);

recunoasterea cuvântului (recunoasterea silabelor ce alcatuiesc cuvântul);

identificarea cuvântului (citirea lui);

operarea cu cuvinte.

5. Etapa propozitiilor consta în recunoasterea cuvintelor ce alcatuiesc propozitiile (analiza si sinteza propozitiilor – descompunerea propozitiilor în cuvintele componente etc.).

b) în terapia disgrafiei:

Faza desenului (mâzgalitura, desenul explicativ).

Pregatirea pentru scris consta în: maturizarea motorie (motricitate generala, coordonare oculo-motorie, motricitate fina -mobilitatea mâinii, lateralitate), maturizare cognitiva (notiunea de forma – cerc, dreapta, curba, notiuni spatiale – sus/jos, fata/spate, notiuni spatio-temporale – înainte/dupa), maturizarea afectiva (interes pentru scris).

Initiere în scriere – reproducerea semnelor grafice, a însusirilor acestora, a elementelor componente ale semnelor grafice, perfectionarea semnelor scrise, întelegerea lor

6. Terapia alaliei

Obiectivele terapeutice pentru recuperarea alaliei sunt generale si operationale.

Obiective terapeutice generale:

elaborarea, organizarea si dezvoltarea limbajului ca sistem fundamental al vietii psihice;

activitatea logopedica, care influenteaza: disfunctiile motorii/de receptie ce stopeaza dezvoltarea limbajului, dezvoltarea psihica a copilului, cu consecinte asupra proceselor psihice prin care se edifica limbajul (atentia, memoria, gândirea);

formarea functiei de comunicare a limbajului.

Obiective terapeutice operationale:

deblocarea aparatului fonoarticulator;

pregatirea organelor fonoarticulatorii pentru pronuntie;

pregatirea copilului pentru receptionarea vorbirii prin centrarea privirii asupra vorbitorului si formarea atentiei auditive;

învatarea componentelor limbii: fonetica, vocabular, structura gramaticala;

dezvoltarea coordonarii motorii;

învatarea orientarii în spatiu si a schemei corporale.

Elaborarea, organizarea si dezvoltarea limbajului presupune o serie

de etape:

Etapa fonematica consta în întarirea sunetelor ce exista deja, imitarea sunetelor noi, emiterea unor onomatopee. Etapa denumirii presupune ca în alalia motorie sa se denumesca cuvinte formate din silabe duble: mama, baba, papa, cuvinte cu silabe duble în care consoana se repeta si cu vocale diferite: mami, pipa, pupa, cuvinte cu o silaba care încep cu o vocala si se termina cu o consoana: am, an, ac etc. în alalia senzoriala, terapia începe cu acele cuvinte care desemneaza obiecte concrete, din jurul subiectului, ce fac parte din viata acestuia: partile corpului (cap, ochi, nas, gura), familia (mama, tata), jucariile (cub, minge), alimentele pe care le manânca, pasari (pui, rata), animale (vaca, cal, pisica), obiecte de mobilier (masa, scaun, dulap). Denumirea se învata cu ajutorul jucariilor, imaginilor etc.

Etapa sintezei consta în structurarea vorbirii în propozitii (dupa ce copilul a învatat aproximativ 30 de cuvinte). Etapa extensiei propozitiei presupune învatarea structurii propozitiei: subiect-predicat-complement. Etapa limbajului expresiv largit se refera la învatarea prepozitiilor, pronumelor personale, substantivelor, verbelor, etapa limbajului dialogat, povestirea dupa imagini, diafilme si conversatia libera fiind alte faze importante pentru recuperarea alalicilor.

Tehnici de recuperare posibile:

. Exercitii de întelegere a semnificatiei vorbirii (sa arate partile corpului, sa arate anumite obiecte, sa execute sarcini simple etc).

. Identificarea stimulilor sonori (sa recunoasca dupa auz – stând cu spatele – sursa sonora, vocea cuiva cunoscut, a directiei din care s-a emis un sunet).

. Structurile fonetice – exercitii cu vocale (înaltimea, intensitatea, durata acestora), exercitii de diferentiere a vocalelor surde de cele sonore, exercitii de diferentiere a sunetelor care se confunda: c-t, p-f, s-t etc. Aceste exercitii se pot însoti de batai din palme sau de muzica si se adapteaza posibilitatilor copiilor.

. Dezinhibarea si educarea motorie constau în exercitii de mobilitate buco-linguo-faciala, exercitii de educare a gesturilor simple, utile, exercitii de gimnastica a membrelor si a trunchiului.

7. Terapia retardului de limbaj

Obiectivele principale care se urmaresc în acest caz sunt îmbogatirea vocabularului, activarea vocabularului pasiv, dezvoltarea corectitudinii si complexitatii vorbirii, dezvoltarea expresivitatii vorbirii, dezvoltarea capacitatii de a povesti întâmplarile prin care trece.

Etapele activitatii terapeutice în retardul de limbaj:

Psihoterapia care precede celelalte procedee si care se desfasoara pe toata durata terapiei. Aceasta urmareste: stabilirea echilibrului afectiv si neuropsihic al copilului, înlaturarea fixarii atentiei copilului pe propria vorbire, dezvoltarea motivatiei pentru comunicare verbala. Se poate folosi muzica în exercitiile fonetice.

Modelul stimularii lingvistice: comunicare verbala permanenta parinti-copil, claritatea, corectitudinea vorbirii, încarcatura afectiva a vorbirii parintilor. Se înlatura din jurul copilului persoanele cu tulburari de limbaj, persoanele irascibile, nervoase, obosite.

Capitolul IV

Studiu de caz aplicat pe elev logopat

STUDIU DE CAZ

Date despre copil:

Numele copilului: A.V

Domiciliul:……….Sighetul-Marmatiei, jud.Maramureș;

Data nașterii:….2002;

Scurt istoric:A.V provine dintr-o familie modestă,ambii părinți în viață, legal constituită.Din discuțiile purtate cu mama reiese că a avut o sarcină purtată cu dificultăți, mama făcând tratament pentru menținerea sarcinii și pentru carență de calciu.Nașterea a fost dificilă, cu travaliu prelungit.VA. este singurul copil al familiei. Tatăl este muncitor în construcții, mama casnică, starea de sănătate a membrilor familiei este bună, nu sunt menționate boli grave în copilăria lui A.V De asemenea nu sunt menționate deficiențe de limbaj în familie.

Tabloul copilului:A.Va venit în grădiniță în grupa mijlocie, în grupa mică a frecventat sporadic o altă grădiniță (cu orar prelungit), deoarece mama lucra.Devenind șomeră, l-a înscris pe A.V la grădinița noastră (cu orar normal), în grupa mijlocie.La venirea în grădiniță, examenul logopedic apreciază că A.Vprezintă dislalie polimorfă și tulburări de ritm și fluență a vorbirii. Unele sunete sunt pronunțate separat, corect, adesea însă sunt înlocuite, având în vedere punctul de articulare apropiat.Dificultățile de articulare corectă a sunetelor amintite au ca origine o alternativă a dislaliei funcționale, copilul având un ritm propriu de articulare (timid), alimentat pe fond psihic de o fobie față de vorbire și un complex de inferioritate, alimentat și de mamă, care îl admonestează și procedează destul de aspru, la o pretinsă preocupare de corectare.A.V se oprește din vorbire când vede că nu e înțeles, se enervează și începe să plângă.

Considerăm că în perioada antepreșcolară nu s-a preocupat nici familia, nici vreun specialist de profilaxia tulburărilor de articulație, tocmai în etapa propice formării limbajului. De aceea, dislalia fiziologică a devenit funcțională, iar comunicarea s-a automatizat cu perseverarea unor tulburări de tipul înlocuirilor, inversărilor sau omisiunilor de foneme, din diverse grupe de articulare. Fiind vorba de tulburări de articulare menținute după vârsta de 4 ani, ceea ce a dus la permanentizarea unui mod defectuos de vorbire și la instalarea unui complex de inferioritate, terapia s-a profilat pe aspectul unei psihoterapii, apelând la dorința copilului de a colabora, pentru a putea aplica adecvat terapia logopedică.

Tipul de intervenție specializat:

-dezvoltarea abilităților de comunicare, corectarea deprinderilor de vorbire necorespunzătoare;

-stimularea copilului de a intra în relație și de a comunica cu ceilalți copii și cu adulții;

-formarea unor deprinderi elementare de autoservire și de comportament, în vederea integrării în activitatea instructiv-educativă a grupei și grădiniței;

-consilierea părinților.

Persoane implicate în proiect:educatoarea grupei P. T., prof. logoped L. C., părinții copilului.

3.2Obiectivele cercetării

Pe termen lung:

-dezvoltarea exprimării orale , înțelegerea și utilizarea corectă a semnificațiilor

structurilor verbale;

-corectarea respirației defectuoase și obișnuirea copilului cu un mod corect de a respira;

-corectarea tulburărilor de limbaj , de ritm și fluență;

-dezvoltarea auzului fonematic;

-consilierea părinților.

Pe termen scurt:

-să ia parte la discuții în mici grupuri informale;

-să întrebe și să răspundă la întrebări;

-să ia parte la activitățile de învățare în grup, intrând în relație cu ceilalți copii, cu educatoarea/logopedul.

Stabilirea nevoilor specifice

Nevoia de pronunțare corectă a sunetelor, pentru a se face înțeles de colegi;

Nevoia de exprimare corectă (în propoziții), pentru a putea să-și exprime ideile, să povestească și să participe la activitățile grupei;

Nevoia de socializare, de integrare într-un grup,pentru a stabili relații de prietenie cu ceilați copii, pentru a nu fi considerat “altfel”;

Nevoia de comunicare-legată de celelalte nevoi, pentru că trebuie să-și învingă timiditatea, reținerile și să comunice prin cuvânt, pentru a fi înțeles mai bine;

Nevoia de a învăța-știut fiind că achiziția de cunoștințe are la bază dezvoltarea limbajului;

Nevoia de afecțiune-orice copil are nevoie să fie prețuit și iubit;

Nevoia formării unei bune imagini de sine, de a căpăta încredere în forțele proprii și de a participa astfel, activ, la orice activitate realizată în grădiniță, dar și în familie.

3.3Plan de intervenție personalizat

În realizarea acestui program am pus accent pe unitatea și continuitatea activităților de la grădiniță în familie, acționând în următoarele direcții, în colaborare cu prof.logoped, bazându-mă pe metode și srategii centrate pe copil, în funcțiede particularitățile lui:

1.realizarea unor exerciții de gimnastică articulatorie:

Exerciții de mobilitate pentru maxilar și mandibulă: jocul “Mic-mare”:copilul se ghemuiește , apoi, la ridicare, inspiră pe gură și cu voce puternică și gura larg deschisă strigă “Uraa!”;execută mișcări laterale de mandibulă stânga-dreapta;exerciții de așezare a dinților de sus pe buza de jos și a dinților de jos pe buza de sus.

Exerciții pentru mobilitatea buzelor:sugerea buzelor pe rând, apoi una sub alta;se fac buzele trompă, se mișcă la stânga, la dreapta, se rotesc;strănutul calului; mișcarea ambelor buze încordate puternic.etc.

Exerciții pentru gimnastica limbii:lipirea limbii de cerul gurii și desprinderea ei cu zgomot;gura ușor deschisă și mișcări laterale ale vârfului limbii, care va atinge alternativ colțurile buzelor;exerciții ritmice însoțite de silaba la,de exemplu lo-la,la-la;limba mișcată de la un colț la altul al gurii (imită cu vocalizare lingurița în paharul cu ceai);

În scopul dezvoltării unei bune motricități a aparatului fono-articulator, care să permită articularea corectă a sunetelor limbii, am exersat, sub formă de joc, următoarele exerciții:

-Sforăitul calului:vibrarea surdă a buzelor;vibrarea sonoră a buzelor:Cum pornește mașina;umflarea și baterea obrajilor cu pumnii:Broscuța;sugerea obrajilor:Iepurașul;limba iese afară:lopata;limba în formă de cupă, lată și îngustă.

Exerciții pentru corectarea auzului fonematic:Chemăm pisica; Să nu speriem păsările; Spune ca mine;Ce ai auzit?;imitarea onomatopeelor.

Jocuri-exercițiu de emitere de sunete:Șuieră ca mine,Trenul,Cine șuieră mai tare? .

Exerciții de pronunțare a sunetelor r,l,s,z,c,b, m.

Exerciții-frământări de limbă:Rică nu știa să zică…;Un pitic așa de mic…;Uite-un moș cu un cocoloș într-un coș…etc.

Toate acestea s-au repetat pe toată durata terapiei, până la realizarea motilității elementelor articulatorii.

Jocuri didactice pentru pronunțarea corectă a cuvintelor, denumirea obiectelor:Ce este aceasta?; Cine trimite cadouri?;Cine a venit?;Cine face așa?.

Jocuri didactice ce vizează formularea de propoziții:Spune ce face?;Completează ce lipsește!;Ce lucrează mama?;

Activități de lectură după imagini:Familia mea; La magazin: O plimbare cu trenul etc.

Activități de memorizare: Băiețelul harnic, Prietenul meu; Prietenii curățeniei etc.

Exercițiile de auz fonematic au pus accentul pe repetarea fonemelor surdă-sonoră, A.V fiind ajutat în pronunție ,asociat cu logopedul, apelând la inhibibiția de diferențiere, mai ales pe bază de jetoane cu imagini ce conțin sunetul diferențiaA.VSe fac exerciții până când sunetele respective sunt recepționate și identificate conștienA.VAm avut în vedere discriminarea sunetelor apropiate ca structură acustică și, inclusiv, ca mobilitate articulatorie: siflantele „s’-„z”, șuierătoarele „ș”-„j”; labiodentalele „l”-‚v’ și dentalele „t”-d”, velarele ocluzive „c”.-„g’.

Corectarea sunetului „r” (consoană orală, sonantă, vibrantă, oclusivă, apicală) a pornit de la impostarea sunetului în pronunție bilabială, executând cu ambele buze și aer în expirație puternică:trrr!;prrr!; brrr!,apoi în cuvintele: prinde, aprinde, prune, brune, crude, crede, pe baza cărora se construiesc scurte propoziții: Aprinde focul!; Am două prune brune; Tata crede că se spală.Se imită soneria ceasului deșteptător:țârrr!,hârâiala câinilor:hârrr!; ruperea unui lemn:pârrr etc. În etapa de consolidare am folosit cuvinte cu sunetul în cele trei poziții: finală:zbor, păr, car, far, cor, dor; mediană: urs, coral, artă, vatră, cretă, varsă și inițială: râu, rău, rai, roi, rom, roșu.Pe măsură ce a stăpânit sunetul i-am cerut să pronunțe singur diverse cuvinte ce-l conțin: ruladă, rugăciune, bucurie, cameră, aripă, buzunar etc., construind apoi mici propoziții cu acestea.Am folosit apoi grupe de consoane în care este sunetul „r”: trenul trece, trei, bravo, brad, broască,crede, cruce, frate, etc.Pentru etapa de automatizare s-au învățat mici poezii:

Îmi spunea o broască grasă:

– Caut ață și un ac

Și-o mătase verde, groasă

Și-mi fac rochie. Oac!Oac!

Brustur, brustur, brusturel,

Brumă, brumă, brumărel,

Cade bruma.Vai de el!

În terapia logopedică s-au impostat separat sunetele „p”, „b” și „m”, pentru a percepe tactil și auditiv fiecare fonem (modelul logopedului fiind asociat cu cel al pronunției copilului).La început pronunță doar logopedul și-l întreba pe A.V ce sunet a auzit;dacă nu-l articulează este ajutat să-l perceapă auditiv, auzul fonematic fiind educat prin perceperea tactilă.La fel se procedează cu fiecare sunet.VFiecare sunet impostat și diferențiat este introdus apoi în silabe, apoi în cuvinte, ca: apa; epe; ipi; apa-upu; pa-pa-pe-te; pi-ta; pa-pa; ba-ba; be-be; bi-bi; bu-ba; ba-na-na;al-bi-na; la-lea; lap-te;Du-du; etc.A urmat introducerea cuvintelor în mici propoziții:

Dudu e dus cu tata; Eu am un balon; Lupul e în pădure; Mama bate ouă cu telul; Eu am un inel nou; Copilul bea mult lapte,etc

Pentru a relaționa cât mai bine cu ceilalți copii, integrându-se în colectivul grupei cât mai firesc, am organizat activități variate, care să-i suscite interesul, observând că atunci când participă la activități care-i plac, comunicarea cu ceilalți copii este mult mai bună, A.V se antrenează cu entuziasm în activitate, greșelile de pronunție și exprimare sunt mai puține:

-participarea la jocuri de rol în care A.V are un rol principal:De-a familia;De-a grădinița; De-a trenul;

-participarea la activități de serviciu pe o săptămână( lucrul în echipă)Și noi muncim!;

-participarea la activități pe subgrupe, punând accent pe munca în echipă și pe responsabilizarea membrilor;

-Participarea , ca ajutor al educatoarei, la unele activități ale grupei, transmiterea de sarcini restului grupei;

-Discuții cu ceilalți copii din grupă, pentru a-i face să-l înțeleagă pe A.V, să nu-l evite în jocurile lor, să nu râdă atunci când pronunță greșit, să-l corecteze firesc , fără a-i crea disconfort afectiv.În grădinița noastră, în activitățile de dimineață se practică sistemul “Ușilor deschise”, fiecare copil având posibilitatea să-și aleagă activitatea dorită, indiferent de grupa în care se desfășoară.Pentru a-l determina pe A.V să comunice deschis și cu celelalte educatoare, l-am antrenat în discuții libere,în jocuri de stimulare a creativității:Jocul întrebărilor, Dacă aș fi…, remarcând că A.V are o imaginație foarte bogată, desenând, modelând cu plăcere, mai ales când sunt teme liber alese, lucrările lui remarcându-se prin originalitate, inventivitate.Apreciind orice realizare cât de mică, A.V a început să se “deschidă”tot mai mult, remarcând voința lui de a avea rezultate tot mai bune, perseverența cu care lucrează , nelăsând niciodată sarcina de lucru neterminată.A.Vs-a atașat foarte mult de copiii din grupă, mama lui spunându-mi ce “scandal” face atunci când nu poate veni la grădiniță, fiind bolnav.Treptat, lui A.V i-a dispărut nesiguranța în răspunsuri, timiditatea, a învățat să-și controleze ritmul vorbirii, desfășurând săptămânal și terapie logopedică cu un specialisA.V

Activități pentru consilierea părinților

În informarea educațională a părinților am urmărit ca părinții să înțeleagă că pot influența și controla comportamentul lui A.V, însușindu-și abilitățile de bază în acest sens, că numai dacă gândim și acționăm împreună, în mod unitar, îl putem ajuta să-și depășească dificultățile.

Cum învățăm împreună?

-discutarea față-n față a problemelor; învățăm din bunele practici ale altora;observarea și discutarea comportamentelor parentale cotidiene și particulare, în situații diferite; informarea părinților asupra activităților lui A.V, asupra progreselor/regreselor și a problemelor ce intervin.

Comportamente adecvate propuse părinților:

-rezervați-vă un timp anume pentru a vorbi cu copilul.De exemplu:seara sau la plimbare;

-vorbiți cu A.V despre programul zilei, purtați mici discuții despre ceea ce urmează să faceți împreună în timpul zilei; învățați-l să-și exprime nevoile când nu sunteți de față: mi-e sete…;

-repetați clar și rar orice exprimare care nu a fost corectă, răspundeți la propozițiile lui A.V prin cuvinte noi, dar care să fie pe înțelesul lui;

-discutați despre experiențe noi pe care le va avea A.V la grădiniță, la dentist, în vacanță etc.;

-faceți plimbări cu A.V în mod regulat și vorbiți-i despre ce vedeți împreună;

-recunoașteți eforturile copilului chiar și atunci când nu reușesc pe deplin.Fiți pozitivi, referiți-vă mai întâi la ce are bun copilul, acordați-i cu consecvență atenție pozitivă, mai multe aprecieri.

Și familia și-a schimbat atitudinea și comportamentul față de A.V, devenind mult mai apropiați de echipa educatoare-logoped, nutrind sentimente de recunoștință și apropiere sufletească.

Concluzii

Acordând o atenție aparte acestui copil, prin intermediul terapiei logopedice, consilierii pedagogice și implicării familiei, am reușit să facilitez integrarea funcțională a lui A.V în grupa de copii., participarea lui firească la activitățile instructiv-educative din grădiniță.Munca și colaborarea dintre educatoare, logoped, părinții lui A.Va constituit un cerc de susținere afectivă, volitivă,de echilibrare și integrare a lui A.V în mediul grupei, al grădiniței, ajutându-l să-și corecteze pronunția, ritmul și fluența vorbirii, să-și construiască bazele unei imagini de sine pozitive, bazate pe încrederea că “poate”să fie la fel ca orice copil.

REZUMAT

Prin tulburare de limbaj întelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuala, atât sub aspectul reproducerii, cât si al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului si pâna la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M. Gutu, 1975).Tulburarile de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale; acestea din urma reprezinta variatii în limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe în perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, în timpul nasterii sau dupa nastere.

Exista cauze ale tulburarilor de limbaj care pot actiona în timpul sarcinii (ex. diferitele intoxicatii si infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, bolile infectioase ale gravidei etc), în timpul nasterii (nasterile grele si prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc), cauze care actioneaza dupa nastere (post-natale) {organice, functionale, psiho-neurologice, psihosociale, alte cauze).

O clasificare a tulburarilor de limbaj este cea elaborata de E. Verza (1982), clasificare care tine seama de mai multe criterii în acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologie si psihologic, potrivit careia exista: tulburari ale pronuntiei (dislalie, rinolalie, dizartrie), tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree), tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia), tulburari ale limbajului citit-scris (tulburari totale – agrafia si alexia si tulburari partiale -disgrafia si dislexia), tulburari polimorfe de limbaj (afazia, alalia), tulburari de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen si retardul sau întârzierea în dezvoltarea generala a vorbirii) si tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare, se situeaza în domeniul tulburarilor de pronuntie, dintre care dislalia ("pelticia" în popor) este cea mai frecventa si reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj. Rinolalia (în popor numita ,fonfaiala", adica vorbire pe nas) este o forma a dislaliei, de aceea se mai numeste si dislalie "organica", constând în pronuntarea nazonata a sunetelor. Dizartria se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala în care monotonia vorbirii se îmbina cu pronuntarea neclara. C.Stanica si E.Vrasmas definesc bâlbâiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin "dezordini intermitente ale pronuntiei, repetari convulsive si blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificultati în articularea unor cuvinte". De fapt, bâlbâiala este o tulburare de ritm a vorbirii si consta în repetarea unor silabe la începutul si mijlocul cuvântului, cu pauze între acestea, sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care împiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Logonevroza este o alta tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe lânga o repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire, de mediul înconjurator si o prezenta a spasmelor, încordarii, a unei preocupari exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta de a vorbi, mai ales în public sau în conditii de stres emotional). Tahilalia este caracterizata printr-o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasa, cu hiperexcitabilitate, în timp ce bradilalia se manifesta printr-o vorbire rara, lenta, încetinita, cu exagerari maxime a acestor caracteristici în oligofrenie. Aftongia ia nastere atunci când, în muschii limbii, se produce un spasm tonic, de lunga durata, iar tulburarile coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor fonoarticulatori, mimicii, care se manifesta concomitent cu producerea vorbirii. Tulburarile vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, înaltimea, timbrul si rezonanta sunetelor, (C.Stanica, E.Vrasmas,1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc. Tulburarile de limbaj scris-citit sunt incapacitati paradoxale totale în învatarea si formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacitati partiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existentei unor factori psiho-pedagogici necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a individului, a insuficientelor în dezvoltarea psihica si a personalitatii, a modificarilor morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central, a deficientelor spatio-temporale si psihomotricitatii, a nedezvoltarii vorbirii care se manifesta prin aparitia de confuzii frecvente între grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformari de litere, neîntelegerea completa a celor citite sau scrise, etc. (E. Verza,1983, p. 58). Tulburarile de scris-citit se pot clasifica în: partiale (disgrafia, dislexia) si totale (agrafia si alexia). Tulburarile de dezvoltare a limbajului sunt de doua tipuri: mutismul electiv, psihogen sau voluntar si întârzierile în aparitia si dezvoltarea limbajului. Tulburari de limbaj cu substrat neurologic sunt de doua tipuri: alalia si afazia, prima presupunând imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin senzorial sau de intelect mari care sa împiedice însusirea limbajului de catre copil, iar cea de-a doua reprezentând incapacitatea de a vorbi la o persoana care înainte avea comportament verbal normal

în corectarea acestor deficiente de limbaj se utilizeaza doua categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei, educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir, educarea auzului fonematic si educarea personalitatii logopatului – persoanei cu tulburare de limbaj), iar alte metode sunt specifice fiecarei categorii de handicap de limbaj în parte.

BIBLIOGRAFIE

1. BOSCAIU E., Bâlbâiala – prevenire si tratament, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

2. BOSCAIU E., îndrumator pentru dezvoltarea vorbirii în colectivitatile de copii (vârsta anteprescolara), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

BOSCAIU E., Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire în gradinitele de copii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

MUSU I., TAFLAN A., Terapie educationala integrata, Ed.ProHumanitate, Sibiu, 1997.

5.NEVEANU POPESCU P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros,Bucuresti, 1978.

6. PAUNESCU C. si altii, Intoducere în logopedie, voi. 1, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

7. PAUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarile ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

7. VERZA E., Dislalia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

9. VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

10. VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii Bucuresti, 1987.

BIBLIOGRAFIE

1. BOSCAIU E., Bâlbâiala – prevenire si tratament, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

2. BOSCAIU E., îndrumator pentru dezvoltarea vorbirii în colectivitatile de copii (vârsta anteprescolara), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

BOSCAIU E., Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire în gradinitele de copii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

MUSU I., TAFLAN A., Terapie educationala integrata, Ed.ProHumanitate, Sibiu, 1997.

5.NEVEANU POPESCU P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros,Bucuresti, 1978.

6. PAUNESCU C. si altii, Intoducere în logopedie, voi. 1, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

7. PAUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarile ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

7. VERZA E., Dislalia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

9. VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

10. VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii Bucuresti, 1987.