Politica de Protectia a Copilului In Romania

Psihologie

Politica de Protectia a Copilului In Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

În această lucrare voi analiza care sunt problemele legate de politicile de protecție a copilului, care sunt dificultățile și oportunitățile legate de identificarea acestor probleme în sistemul din România, de ce depinde formularea soluțiilor, identificarea rolurilor jucate de cetățeni și de structurile naționale în procesul de elaborare a politicilor în domeniu.

Scopul acestei lucrari este de a facilita înțelegerea modului în care sunt construite politicile de protecție a copilului din România și de a identifica, acolo unde este cazul, dificultăți sau oportunități ale acestui proces, formulând câteva recomandări. Având în vedere multitudinea de factori care influențează elaborarea și implementarea unei politici publice, evaluarea tuturor etapelor este un exercițiu greu de realizat într-un spațiu limitat.

Vor fi avute în vedere cercetările privind implementarea Convenției și a legislației privind drepturile copilului, întrucât s-au semnalat următoarele: dificultăți în responsabilizarea autorităților locale în privința cazurilor de copii aflați în sistemul de protecție sau în vederea prevenirii separării copilului de familie; accentuarea dificultăților legate de accesarea fondurilor; ritmul lent de reformă din alte sectoare de activitate, complementare sistemului de protecție a copilului (educație, sănătate, administrație locală); personal calificat insuficient, remunerarea necorespunzătoare a personalului care conduce la schimbarea locului de muncă; lipsa experienței /a exercițiului democratic în implicarea comunității pentru ameliorarea/rezolvarea problemelor și reintegrarea tinerilor care părăsesc sistemul de protecție; interpretarea neunitară a noilor standarde minime obligatorii.

Pornind de la politicile publice, cu accent pe importanța politicilor de incluziune socială, prima parte a lucrării își propune să ilustreze evoluția procesului de reformă în sistemul de protecție a copilului, de la cadrul inițial, extrem de vicios și deficitar în ceea ce privește serviciile sociale, până la momentul actual, un moment în care propunerea de a înființa un organism guvernamental de natură să apere și să promoveze drepturile copilului reprezintă punctul culminant al reformei sistemului de protecție a copilului, demarată cu mai bine de zece ani în urmă.

Dar, pentru a ajunge la realizarea scopului lucrării, trebuie mai înainte de toate, să lămurim conceptele de copil, promovare și ocrotire a drepturilor copilului,evoluții legislative, principiile pe care se bazează protecția copilului, cu referiri statistice.

Protecția persoanei în general, include în obiectul său și drepturile și libertățile fundamentale ale copilului, dar cu derogările și limitările ce decurg din această postură. Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți.

Studiile de sociologie a copilăriei realizate în ultimele decenii ale secolului trecut au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural și instituție de socializare a copilului.

Se vorbește deseori despre imperativul „creșterii funcției educative a familiei” și necesitatea intervenției sociale în direcția „stimulări responsabilităților parentale”, iar familia, ca principală responsabilă pentru multe dir tarele sociale – devianță infantilă, delicvență juvenilă, violență – este cea culpabilizată, afirmându-se mai mult sau mai puțin voalat, mai mult sau mai puțin îndreptățit, că ar fi suficient ca părinții să fie stimulați sau constrânși să-și îndeplineasc obligațiile cu mai mult simț al moralității sau, cel puțin, al răspunderii civice, cA fenomenele sociale nedorite să fie diminuate, dacă nu chiar eliminate.

Deși principiile rămân valabile, pentru că, drepturile copilului sunt totuși diferite calitativ de cele ale adultului, ele fac obiectul a numeroase documente separate, fie cu caracter universal, fie cu caracter regional.

Reperul oricăror reglementări interne sau internaționale, universale sau regionale, cu referire la drepturile copilului, îl reprezintă interesul persoanei în general, completându-se de la gen la specie și invers.

Aceasta presupune două componente: Prima este vulnerabilitatea copilului generată de imaturitatea fizică și intelectuală, ce reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se bucura de drepturile acordate de lege. A doua constă in caracterul deplin al drepturilor copilului – orice știrbire fiind exclusă – și în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu majorii .

În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înțelegere a nevoilor psihologice ale copiilor și de recunoaștere a copilăriei ca o valoare în sine. În același timp a apărut evident faptul că, uneori interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi, mulți copii fiind supuși unor rele tratamente chiar în familiile lor. Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unor convenții care să plece de la nevoile reale și specifice ale copilului și să trateze independent drepturile acestuia mai curând decât să le includă în drepturile omului, ale persoanei în general.

Elaborarea unor asemenea convenții internaționale, a unor acte normative în dreptul intern privind drepturile copilului, venea să „stingă vocile” celor care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil și chiar periculos, pentru că înseamnă că tratezi copilul ca pe o categorie aparte a ființei umane . În același timp, convențiile privind drepturile copilului trebuiau să contrazică acele păreri care susțineau că drepturile copilului au fost deja cuprinse în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ambele adoptate de Națiunile Unite în 1966 și ratificate de România în 1974.

Cât privește tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura socio-juridică se confruntă două tendințe majore: una „paternalistă”, considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu proiectiv, cu elemente clare de distincție între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, și o a doua tendință, de „autodeterminare” a copilului, pledând în favoarea posibilității juridicește recunoscută copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu . Dincolo de controverse, se admite unanim că înțelegerea copilului și a copilăriei, sau cel puțin disponibilitatea de a înțelege, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copilului, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțional al protecției drepturilor copilului.

Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/1990 și astfel, în baza art. 20 din Constituție, legile interne urmau a fi interpretate în concordanță cu prevederile Convenției.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului , cu dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice, a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului (art. 1 din Legea nr. 272/2004).

În fine, putem concluziona pe baza considerentelor expuse mai sus că, deși protecția drepturilor copilului diferă calitativ de protecția persoanei în general necesitatea unei analize de la gen la specie, este incontestabilă.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI ÎN ROMÂNIA

1.1. Noțiuni generale despre copil și copilărie

Conceptul „copilăriei”, ca stadiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat surprinzător de târziu în conștiința comună, după unii istorici abia în Europa secolelor XV-XVIII. În epoca medievală, ideea de copilărie, așa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca „adult în miniatură”.

Abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, a început să se constate o recunoaștere unanimă a nevoii speciale de ocrotire a copilului, datorita vulnerabilității sale în raport cu societatea.

Și tot în a doua parte a secolului al XX-lea asistăm la elaborarea unor studii sociologice asupra copilăriei, care pun accent pe analiza construcției copilăriei li nivelul comunității locale-naționale (copilăria britanică, americană, a unor grupur asiatice, etc.), pe relația dintre copil, familie, stat, pe diferențierile structurale ah copilăriei și copilului (copilul ca victimă, ca abuzat, delincvent, aflat în dificultate, copilul public, etc.)

Înțelegerea copilăriei nu poate fi detașată de contextul concret a societăților și grupurilor sociale, de practicile și tradiția creșterii copiilor, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ de instituțiile implicate, dar mai ales de familie.

Prin urmare, copilăria este o construcție socială, o variabilă a analizei sociale ce nu poate fi separată în totalitate de alte variabile precum: etnia, clasa, sexul. Copilăria este legată de imaturitate și dependență, reprezentând un aspect biologic al vieții, în timp ce modul în care este interpretată reprezintă un fapt de cultură.

Studiile sociologice din ultima parte a secolului XX, au evidențiat „dinamica contradictorie a proceselor care au modelat copilăria – tensiunile ideologice și imperativele grijii și bunăstării, responsabilitățile familiei și socializarea copilului, etc. – si au condus la elaborarea unui concept coerent al copilăriei, localizate în familie, ca principală instituție și prim loc de socializare, la determinarea naturii relațiilor dintre copil, familie, stat, precum și la nașterea retoricii copilăriei naționale pentru toți copiii”.

Teoriile sociologice au contribuit nu numai la descoperirea copilului, a copilăriei sale, ci și la argumentarea, pe noi temeiuri a vulnerabilității și nevoii sale de ocrotire.

Pornind de la aceste teorii, putem aprecia interesul superior al copilului ca fiind un proces de identificare și respectare a nevoilor copilului, a cărui configurație și conținut nu sunt predeterminate, ci variabile, în funcție de etapele de dezvoltare a copilului (cruciali fiind anii pubertății), de ritmurile sale particulare.

Literatura socio-juridică reține două curente majore referitoare la tratamentul actual al copiilor în societate. Primul, cunoscut sub numele de “paternalism ”, consideră că societatea este cea care trebuie să pună la dispoziție și să asigure mediul corespunzător, să furnizeze setul experiențelor dezirabile pentru cunoașterea și educarea copiilor – ceea ce este bine pentru copil – apreciază reprezentanții acestei orientări. Al doilea curent cunoscut sub numele „autodeterminare” pledează pentru drepturile copilului, pentru posibilitatea juridică acordată acestuia de a-și exercita controlul asupra ambientului, de a lua decizii în nume propriu.

Nu întâmplător legislația internațională pornește de la recunoașterea copilului ca persoană și în această calitate, a posibilității sale de a se bucura de toate drepturile civile, politice, culturale, sociale și economice.

Nu în ultimul rând trebuie să semnalăm că din punct de vedere al dreptului internațional al muncii, Directiva Consiliului Europei nr.94/33/CE din 22 iunie 1994, consacră printre altele că, periodizarea vârstei persoanei tinere, în scopul integrării cât mai eficiente în viața socio-profesională a adulților, poate fi reconsiderată față de formularea ei clasică și anumci și la argumentarea, pe noi temeiuri a vulnerabilității și nevoii sale de ocrotire.

Pornind de la aceste teorii, putem aprecia interesul superior al copilului ca fiind un proces de identificare și respectare a nevoilor copilului, a cărui configurație și conținut nu sunt predeterminate, ci variabile, în funcție de etapele de dezvoltare a copilului (cruciali fiind anii pubertății), de ritmurile sale particulare.

Literatura socio-juridică reține două curente majore referitoare la tratamentul actual al copiilor în societate. Primul, cunoscut sub numele de “paternalism ”, consideră că societatea este cea care trebuie să pună la dispoziție și să asigure mediul corespunzător, să furnizeze setul experiențelor dezirabile pentru cunoașterea și educarea copiilor – ceea ce este bine pentru copil – apreciază reprezentanții acestei orientări. Al doilea curent cunoscut sub numele „autodeterminare” pledează pentru drepturile copilului, pentru posibilitatea juridică acordată acestuia de a-și exercita controlul asupra ambientului, de a lua decizii în nume propriu.

Nu întâmplător legislația internațională pornește de la recunoașterea copilului ca persoană și în această calitate, a posibilității sale de a se bucura de toate drepturile civile, politice, culturale, sociale și economice.

Nu în ultimul rând trebuie să semnalăm că din punct de vedere al dreptului internațional al muncii, Directiva Consiliului Europei nr.94/33/CE din 22 iunie 1994, consacră printre altele că, periodizarea vârstei persoanei tinere, în scopul integrării cât mai eficiente în viața socio-profesională a adulților, poate fi reconsiderată față de formularea ei clasică și anume:

– prin copil se înțelege orice tânăr care nu a atins vârsta de 15 ani sau care face încă obiectul

– prin adolescent se înțelege orice tânăr în vârstă de la 15 la 18 ani care face obiectul școlarizării obligatorii impusă de legislația internațională;

– prin tânăr se înțelege orice persoană în vârstă de până la 28 de ani.

Prin urmare, se impune de lege ferenda în legătură cu această periodizare, elaborarea unui act normativ unitar, care să promoveze, implementeze și să garanteze real protecția tinerilor defavorizați sau nu, cel puțin până la împlinirea vârstei de 28 de ani.

1.2. Noțiunea de protecție/ocrotire a copilului în sens larg. Sediul materiei

Reglementările juridice au ținut întotdeauna seama de situația specială a copilului, determinată de vulnerabilitatea și nevoia sa de ocrotire. În trecut, regimul legal al minorității avea ca fundament concepția potrivit căreia copiii trebuie „supuși” protecției exercitate de reprezentanții lor legali. În mod tradițional, în dreptul privat, această protecție a fost reglementată, în principal, sub două aspecte principale: incapacitatea minorului și ocrotirea părintească.

În epoca modernă, ca efect al schimbării concepției cu privire la drepturile omului, copilul încetează de a mai fi „obiect” de protecție și devine participant la viața socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeași măsură ca și adultul. Bineînțeles că acesta nu are încă gradul de maturitate necesar pentru a participa la viața juridică pe poziție de egalitate cu majorii. Dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea și asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparțin.

Această nouă concepție cu privire la protecția copilului a fost exprimată la nivel internațional prin adoptarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului (1989), iar în dreptul intern a fost transpusă prin adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Principiul nediscriminării nu exclude discriminarea pozitivă. De aceea, copilul trebuie să se bucure de o protecție specială, care să permită garantarea interesului său superior. Articolul 49 din Constituția României dispune: „ copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”.

În fíne se definește ocrotirea (protecția) copilului ca desemnând ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situație specială datorită vârstei sale.

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă un adevărat „Cod al protecției copilului” care garantează drepturile acestuia nu numai în cadrul familiei, ci și în ceea ce privește alte drepturi și libertăți civile, sănătatea și bunăstarea copilului, educația, activități recreative și culturale, protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi, protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat, protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, protecția copilului exploatat, etc.

În fiecare din aceste materii, legea generală urmează a se completa cu dispozițiile cuprinse în legile speciale (de exemplu Codul muncii, Codul familiei, Legea învățământului, etc., precum și cu tratatele internaționale la care România este parte). Legea nr.272/2004 reprezintă o lege-cadru, care devine normă generală în materia protecției copilului, asigurând aplicarea principiilor acestei materii tuturor domeniilor în care produce efecte.

1.3. Reglementări privind protecția și promovarea drepturilor copilului în dreptul intern

În această materie nu există o terminologie uniformă, coerentă, ci o diversitate de expresii, denumiri, etc., care sunt „vehiculate” într-o materie de pionierat pentru legislația și doctrina noastră postdecembristă. Menționăm aici drepturile copilului și caracterul acestora. Astfel:

Reglementările adoptate înaintea ratificării de către România a Convenției ONU privind drepturile copilului (Codul familiei etc.) folosesc de regulă (în cvasitotalitate) expresiile: minor, copil minor, ocrotirea părintească, ocrotirea minorului, ocrotirea copilului minor, cu predilecție în Secțiunile consacrate ocrotirii părintești și în speță exercitarea drepturilor cu privire la minor și bunurile sale. Sporadic se folosește și termenul de „copil” (Codul familiei, Titlul II, Cap.II, Secțiunea a III-a „situația legală a copilului” și niciodată „protecția copilului” sau „protecția specială a copilului”.

Reglementările recente adoptate după ratificarea Convenției ONU (Constituția, Legea nr.272/2004, Legea nr.273/2004, etc.) folosesc numai expresiile: copil, protecția copilului, protecția drepturilor copilului, protecția specială a copilului, sau pur și simplu „drepturile copilului”.

Dacă pentru înțelesul noțiunii de „copil” comentariile sunt elocvente și argumentele sunt susținute de către Convențiile internaționale (Convenția ONU -1989, etc.) și chiar legislația actuală din dreptul intern (Legea nr.272/2004), o argumentare s-ar mai impune în legătură cu cel de-al doilea aspect „ocrotirea copilului” și „protecția copilului”.

Herczog face distincție între sensul larg al ocrotirii copilului și cel restrâns care echivalează cu protecția copilului. În primul sens se are în vedere întreaga paletă de servicii care au rolul de a asigura dezvoltarea, sănătatea, educația și ocrotirea în general a tuturor copiilor, iar cel de-al doilea protecția copiilor ca o structură distinctă care are menirea de a asigura copiilor aflați în situații speciale, unele servicii sociale, etc., ceea ce într-o bună parte din legislație este cunoscut sub denumirea de „dificultate”, iar în Legea nr.272/2004, sub denumirea de „protecție specială”.

Având în vedere considerentele expuse mai sus opinăm:

– Ocrotirea copilului în înțeles larg să vizeze ocrotirea prin părinți sau unul din părinți („ocrotirea părintească"), cuprinzând un evantai larg de servicii menite să asigure ocrotirea și dezvoltarea armonioasă a tuturor copiilor.

– Protecția specială a copilului este tot o ocrotire, dar în sens restrâns și are ca obiect copiii aflați în situații speciale, lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților ca urmare a apariției unor cauze când părinții (părintele), nu mai pot exercita sau exercită necorespunzător această ocrotire, copiii fiind expuși unor condiții de creștere pe care le pune în pericol dezvoltarea fizică sau psihică sau sunt expuși abuzului sau abandonului. Aceasta se realizează prin intervenția statului sau a autorităților administrației publice locale sau chiar organisme private prin măsuri alternative, pe când prima realizându-se prin ocrotirea părinților.

1.4.Reforma legislativă și instituțională privind protecția copilului în România

1.4.1. Considerații generale

În această secțiune voi realiza o prezentare a evoluției procesului de reformă care a fost făcut în domeniul protecției copilului, abordare cronologică ce va urmări evidențierea rezultatelor concrete ale procesului și respectiv ilustrarea etapei pe care România o traversează în prezent.

Această trecere în revistă are menirea de a sublinia importanța continuării procesului de reformă care acum depășește sfera fizică pentru a ataca probleme de tipul respectării dreptului la participare a copiilor în deciziile care îi privesc în mod direct, precum și schimbarea mentalităților care tind către stigmatizarea celor care sunt “altfel”.

Momentul adoptării Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a coincis cu momentul schimbării regimului politic din România. Copilul în România socialistă era un copil fără probleme, o valoare centrală a națiunii. Privit însă în ansamblu, sistemul de valori pare cel puțin contradictoriu, deoarece măsurile politice ale acelor timpuri nu au fost cu totul consecvente cu acest principiu generos.

Politica în domeniul protecției copilului era una excesiv etatizată, bazată pe plasarea copiilor cu probleme în instituții de tip rezidențial, neadaptate nevoilor copilului. Nu existau activități de prevenire a abandonului copiilor și de susținere a părinților, pentru ca aceștia să-și îndeplinească corespunzător atribuțiile față de copil, în condițiile în care planificarea familială și educația contraceptivă nu existau, iar avorturile erau interzise.

Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, consfințește prin prevederile sale o nouă atitudine față de copil, subliniind faptul că orice copil este e individualitate înzestrată încă de la naștere cu toate drepturile umane. Potrivi Convenției, copilul are nevoie, dar are și dreptul la o protecție specială", la o protecție adecvată trebuințelor sale și mai ales impune ca măsurile pentru realizarea acestei ocrotiri, să se refere la toți copiii nu numai la cei în dificultate și indiferent de rasa, sexul, religia sau naționalitatea acestora.

Aceste principii promovate de Convenție vor sta la baza politicii României cu privire la protecția copilului, în perioada de după 1989, țara noastră, fiind printre primele țări care au ratificat această Convenție.

1.4.2.Evoluția politicilor de protecție a copilului în România

Sistemul românesc de îngrijire a copilului a ocupat primele pagini ale presei naționale și internaționale timp de aproape un deceniu, când lumea a văzut primele imagini ale copiilor instituționalizați trăind în condiții mizere. De atunci, România, cu sprijinul comunității internaționale și în special al Uniunii Europene, a făcut pași importanți pentru a-și adapta sistemul de protecție a copilului la nivelul normelor și standardelor internaționale.

Povestea debutează cu moștenirea unui sistem dezastruos de protecție a copilului din perioada comunistă.

Ideea principală în ceea ce privește protecția copilului în timpul regimului comunist (1945 – 1989) a fost aceea că statul, mai degrabă decât familia, își poate asuma responsabilitatea în ceea ce privește familiile și respectiv copiii aflați în dificultate. Din punct de vedere legislativ, în România, protecția copilului aflat în dificultate a fost reglementată prin legea 3/1970, conform căreia copiii ajungeau în majoritate în instituții rezidențiale, prin decizia Comisiei de Ocrotire a Minorului. S-a creat în felul acesta un lanț de instituții imense unde familiile sărace erau încurajate să-și dea copiii care ajungeau astfel “în grija” statului.

Ceea ce a făcut ca această strategie proastă să devină una dezastruoasă a fost decizia ca institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului (organizate conform legii 3/1970) să fie separate artificial pe criteriul vârstă. Astfel, copii cu vârsta între 0-3 ani erau ocrotiti în “Leagane” (subordonate Ministerului Sănătății) pe când cei cu vârste între 3-18 ani erau plasați în “Case de Copii” (subordonate Ministerului Educației Naționale).

La acestea se adaugă politica de favorizare a nașterilor în timpul regimului ceaușist, combinată cu penuria economică ce a caracterizat anii ’80. Astfel, cu scopul de a-și îndeplini planul de dublare a populației într-un timp foarte scurt, Ceaușescu a interzis contracepția, iar avortul era permis doar femeilor care aveau deja patru copii. Familiile sărace, care nu-și permiteau să crească un număr așa de mare de copii, au devenit punctul nodal al întregului proces deoarece, în astfel de cazuri, regimul comunist intervenea cu generozitate, promițând să-și asume rolul și responsabilitățile părinților. În felul acesta, curând, statul a devenit singurul susținător al copiilor care nu puteau fi îngrijiți de propriile lor familii și astfel, în timp ce peste tot în Europa instituțiile de mari dimensiuni pentru copii erau pe cale de dispariție, în România acestea se înmulțeau. Peste tot au fost deschise “leagăne” (centre de plasament pentru copii până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinți nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de 3 ani, copiii erau plasați în diverse instituții, în funcție de grupa de vârstă, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces de “rotire” a traumatizat mulți copii, fapt la care se adaugă lipsa personalului specializat în îngrijirea copiilor dar și a resurselor materiale: haine, mâncare, adăpost.

Odată cu prăbușirea regimului impus de Nicolae Ceaușescu în 1989, primele imagini ale copiilor malnutriți, trăiți în sărăcie și mizerie, au inceput să circule în jurul lumii. Jurnaliștii care au venit în România pentru a relata despre singura revoluție violentă din Europa de Est au descoperit și miile de copii care trăiau în instituții în condiții îngrozitoare. Aceste imagini, care i-au șocat atât pe români cât și pe occidentali, au semnalat existența unei probleme tragice și au tras un semnal de alarmă, semn că ceva trebuie făcut.

Primul pas făcut din punct de vedere legislativ a fost promulgarea legii 18/1990 prin care Romania își afirmă în mod direct intenția unei schimbări a acestui sistem și, în același timp, includerea în Constituția României a principiului care garantează libera dezvoltare a personalității umane: “Copii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”. La acestea se adaugă ratificarea Convenției ONU – privind drepturile copilului.

După cum se poate observa în urma analizei cadrului legislativ pe baza căruia a funcționat întregul sistem de protecție a copilului aflat în dificultate în România, au existat perioade de maxim interes pentru această problemă, anii 1997, 2000 și 2001.

Însă acest interes a avut la bază modificările politice produse în cadrul sistemului românesc, schimbările care au urmat alegerilor desfășurate în 1996 și 2000. Nu este acesta singurul motiv pentru care interesul este crescut în aceste perioade, rolul cel mai important revenind structurilor internaționale care, prin presiunile pe care le-au exercitat au făcut ca și clasa politică românească să conștientizeze importanța acestui domeniu.

În 1990, schimbarea cadrului legislativ era eminentă, astfel încât se elaborează Legea nr.11/1990 – lege pentru încuviințarea înfierii, lege cadru pentru sistemul de adopții. Legea nu conține însă prevederi referitoare la protecția copilului în general.

Primele amendamente în materie de legislație după revoluție se concentrează asupra celui mai expus subiect din punct de vedere mediatic: adopțiile, celelalte categorii de copii în dificultate rămânând a fi abordate cu mult mai târziu. De altfel, din punct de vedere al tematicii, este de remarcat maniera unidimensională în care este abordată, în sensul în care din întreg spectrul „copil în dificultate” nu se abordează decât o categorie și nu întregul domeniu dezbaterile de mai târziu

confirmând această tendință.

În 1993 prin Legea nr.47/1993 – privind declararea judecătorească a abandonului de copii, se stabilesc condițiile legale prin care un copil poate fi declarat abandonat, instanțele cu competență în soluționarea cererilor pentru declararea abandonului, precum și instituțiile care pot prelua copilul declarat abandonat. În cadrul acestei legi, la fel ca și în cadrul celei elaborate în 1990, nu este abordat domeniul copilului aflat în dificultate, în general, ci probleme specifice ceea ce nu avea cum să nu impieteze asupra viziunii unitare de care era nevoie, inclusiv în materie de legislație.

Pe plan internațional, printre imaginile despre România, se aflau și imagini șocante care prezentau situația gravă a copiilor aflați în centre cât și a celor care nu beneficiau de adăpost, a copiilor străzii. Era necesară o legislație care să privească problema la modul general, să se elaboreze strategii mixte, unitare care să înglobeze toate problemele cu care se confrunta sistemul de protecție a copilului aflat în dificultate.

În 1995 se elaborează Planul național de acțiune în favoarea copilului, adoptat la cererea organismelor internaționale din ce în ce mai îngrijorate de situația copiilor aflați în dificultate din România, precum și de creșterea numărului de adopții internaționale.

Planul de Acțiune nu a instituit un nou cadru legal, de aceea și eficiența sa a fost scăzută, însă a creat bazele și a trasat direcțiile de acțiune ce se aveau în vedere în procesul de reformă a sistemului de protecție a copilului aflat în dificultate. Astfel, s-a afirmat nevoia considerării domeniului protecției copilului ca domeniu prioritar în procesul de alocare a resurselor, descentralizării serviciilor de protecție la nivel local, reconsiderarea rolului familiei în societate, perfecționarea personalului care lucrează în domeniu, precum și implicarea societății civile în procesul de ocrotire. Astfel, prin considerarea instituționalizării ca ultimă metodă de protecție, se urmărește respectarea interesului superior al copilului în privința deciziilor luate pentru protejarea acestuia.

În 1997 are loc reorganizarea întregului sistem de protecție a copilului aflat în dificultate din România. Astfel, sunt emise acte normative care stabilesc un nou mod de protecție, o nouă organizare instituțională, bazată pe principii moderne și susținută de o legislație corespunzătoare. OUG nr.26/1997 este cel mai important act normativ în domeniu, reglementând sistemul de protecție a copilului aflat în dificultate în general, definind în primul rând noțiunea de copil aflat în dificultate: „copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau psihică este periclitată”. De asemenea este reafirmată importanța respectării drepturilor copiilor stipulându-se: ”copilul aflat în dificultate se bucură de protecție și de asistență în realizarea deplină și în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale”.

Ca urmare a acestor orientări, începând cu anul 1997, se inițiază și aplică o serie de măsuri în domeniul protecției copilului, pe care le putem clasifica astfel:

a) Reforma cadrului normativ și instituțional în domeniul protecției (drepturilor) copilului, care va urmări elaborarea unui cadru legal unitar și coerenl în vederea obținerii unui sistem integrat de acte normative în domeniul protecției copilului, în deplină concordanță cu convențiile internaționale la care României este parte;

b) Descentralizarea activității de protecție a copilului. Principiul care stă la baza descentralizării constă în faptul că puterea de decizie, coordonarea și finanțarea activității de protecție a copilului să intre în atribuțiile Consiliilor județene respectiv a Consiliilor sectoarelor municipiului București, iar coordonarea metodologică urmând să fie efectuată de către Departamentul pentru Protecția Copilului (care din anul 1999 se reorganizează în Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, iar din anul 2001 în Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopții) iar din 2004: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (A.N.P.D.C.).

Se reglementează prin Hotărâre de Guvern înființarea serviciilor publice de interes județean organizate ca instituții publice de interes județean, cu personalitate juridică (Direcții pentru protecția copilului) subordonate din punct de vedere administrativ Consiliului Județean (respectiv în municipiul București consiliilor locale ale sectoarelor) și din punct de vedere al activității de protecție a drepturilor copilului, comisiei județene pentru protecția copilului.

Totodată, în baza acestui principiu se procedează la trecerea în anul 1997, a instituțiilor de ocrotire a copilului (leagăne, case de copii) și apoi în 2000 a școlilor speciale, secțiilor de spital, cămine, etc., sub tutela Consiliului Județean și a Consiliilor sectoarelor municipiului București, ca centre de plasament.

c) Restructurarea (transformarea instituțiilor existente) și diversificarea instituțiilor de ocrotire a copilului prin crearea unor instituții de tip familial.

d) Asigurarea de alternative de tip familial la protecția de tip rezidențial care să conste în identificarea, recrutarea, evaluarea, pregătirea și supravegherea unor familii substitutive pentru copilul care necesită o măsură de protecție specială a drepturilor sale, respectiv: familii adoptive, asistenți matemali, etc.

e) Prevenire prenatală a abandonului de copii și a handicapatului la naștere, care constă în: monitorizarea femeilor gravide aflate în dificultate în vederea consilierii și sprijinirii materiale a acestora în perioada prenatală, planning familial, și educație contraceptivă.

f) Creșterea rolului societății civile în activitatea de ocrotire a copilului.

Al doilea moment semnificativ în planul reformei legislative a fost anul 2001. A fost elaborată HG nr.216/2001, privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, “organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea direct a Ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului”. Prin intermediul acestei HG se stabilesc principale funcții exercitate de Autoritate, precum și modalitatea de colaborarea dintre aceasta și autoritățile locale și serviciile descentralizate organizate la nivel local.

Tot în 2001 Guvernul a impus moratoriul de 1 an cu privire la stoparea adopțiilor internaționale și a fost elaborată Strategia Guvernamentală în domeniul protecției copilului (2001 – 2004), care a stabilit principalele căi de reformă, precum și principiile care vor sta la baza sistemului de protecție a copilului în România.

Adopțiile ilegale au devenit o practică răspândită, din 1990 se estimează că peste 30.000 de copii au fost adoptați din România de către cetățeni străini. Deși numărul pare impresionant, adevărul este că adopțiile internaționale nu au contribuit la rezolvarea problemei copiilor instituționalizați. Numărul acestora a crescut pentru că multe familii nevoiașe au fost încurajate să-și plaseze copiii în instituții. Astfel, copiii care nu ar fi fost niciodată considerați drept candidați pentru adopție au sfârșit prin a fi adoptați de străini. Iar conform Convenției ONU pentru Drepturile Copilului, Art. 21, b), adopția internațională ar trebui să fie ultima opțiune luată în calcul pentru protecția copilului.

În ciuda câtorva încercări de reformă bine intenționate și a câtorva realizări ale administrațiilor locale și centrale din anii ’90, a devenit evident că sistemul trebuia regândit în totalitate.

Acest nou sistem trebuia să se bazeze pe un model complex de protecție și îngrijire a copilului, al cărui obiectiv principal să fie sprijinirea familiilor nevoiașe și protejarea copilului în sânul propriei familii. În același timp era necesară schimbarea mentalităților și atitudinii societății românești legate de abandonul și instituționalizarea copiilor.

După cum se poate observa, până în anul 1997, sistemul de protecție a copilului era un sistem centralizat. Responsabilitatea aparținea mai multor autorități ale administrației publice centrale. Instituționalizarea reprezenta singura soluție pentru toți copiii aflați în dificultate. Instituțiile pentru copiii mici și pentru cei cu handicap ofereau servicii strict medicale iar instituțiile pentru copiii de vârsta școlară și pentru cei aflați în internatele unităților de învătământ special ofereau servicii strict educaționale. Instituțiile de protecție protejau un număr mare de copii și, mai mult decât atât, erau amplasate în zone izolate.

Având ca principale elemente de reper pentru intervenție Programul de Guvernare și Strategia Guvernamentală în domeniul protecției copilului în dificultate (2001-2004), Guvernul României a demonstrat, prin măsurile legislative, administrative și financiare întreprinse pe parcursul acestei perioade, angajamentul de a rezolva problema copiilor institutionalizați.

Strategia propunea adoptarea unui numă mare de reforme radicale care să ducă România la standardele internaționale de protecție a copilului, punându-se accent pe transformarea sistemului "instituționalizat" într-unul "de tip familial". Cele trei tipuri de activitate ce fac obiectul strategiei guvernamentale sunt:

1. Aducerea sistemului de protecție a copilului din România la standardele Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin îmbunătățirea, completarea și armonizarea legilor românești

2. Prevenirea separării copiilor de familiile lor, prin dezvoltarea unor servicii de sprijin acordat familiilor nevoiașe.

3. Restructurarea și închiderea centrelor de plasament de mari dimensiuni.

Unul din dezideratele strategiei a fost scoaterea copiilor din instituțiile de tip vechi și readucerea lor alături de părinții lor, sau plasarea în cadrul familiei extinse (până la rudele de gradul IV). În cazurile în care acest lucru nu a fost posibil, soluția este de a-i plasa într-un serviciu alternativ bazat pe conceptul de îngrijire de "tip familial", în care sunt implicați asistenți maternali, apartamente sociale sau soluția adopției naționale. Foarte mulți copii din sistemul de ocrotire sunt acum adolescenți, ceea ce face ca procesul reintegrării lor în medii de tip familial să fie destul de dificil. În 2004, 77% din copiii aflați în sistemul de protecție aveau vârste cuprinse între 10 și 17 ani.

Activitatea de elaborare a noului pachet legislativ în domeniul protecției copilui a fost inițiata în luna mai 2002 și a presupus consultări cu toți partenerii sistemului de protecție a copilului și cu toți specialiștii din cadrul sistemului.

Pachetul legislativ a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 și conține 4 acte normative:

• Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (MO, nr.557/23.06.2004);

• Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției ( MO, nr.557/23.06.2004 );

• Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții (M O, nr.557/23.06.2004 );

• Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție (M O, nr.557/23.06.2004 ).

1.4.3.Elemente noi din cadrul legii drepturilor copiluilui 272/2004

Asigurarea respectării drepturilor copiilor precum și plasarea ace stora într-o zonă de interes special au determinat adoptarea noii legi nr. 272/2004 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului , care a intrat în vigoare în ianuarie 2005. Autoritățile publice, societatea civilă precum și persoanele fizice sunt responsabile pentru respectarea drepturilor copilului așa cum sunt stipulate în Constituția României și în noua lege în concordanță cu prevederile Convenției Națiunilor Unite referitoare la drepturile copilului.

Actuala lege, ce are ca principiu respectarea interesului superior al copilului, precizează pentru prima dată în mod explicit că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Subsidiar, responsabilitatea revine și comunității din care face parte copilul. Autoritățile locale au obligația de a a sprijini părinții prin asigurarea de servicii cât mai accesibile care să corespundă nevoilor copilului și familiei – și prin acordarea priorității acelor familii aflate în dificultate. Intervenția statului este complementara în ceea ce privește drepturile familiei. Statul are datoria de a asigura protecția copilului și de a garanta respectarea tuturor drepturilor și poate interveni numai în cazuri de abuzuri sau de încălcare. Noua lege promovează un sistem nou și modern de protecție a copilului menit să schimbe ideea că statul se poate substitui grijii părintești.

Protecția drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinților. Părinții trebuie să-și asume obligații permanente fără de care dezvoltarea armonioasă a copilului nu ar fi posibilă. Potrivit noii legi, ambii părinți sunt responsabili de creșterea copiilor lor, chiar dacă sunt divorțați.

Serviciile de asistență socială vor lua toate măsurile necesare pentru identificarea timpurie a situațiilor de risc, care ar putea duce la separarea copilului de părinți, precum și pentru prevenirea comportamentelor abusive sau a violenței familiale exercitate asupra copilului.

Noua lege operează schimbări în cadrul instituțiilor la nivel local și central:

. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) , subordonata Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei deține rolul central în coordonarea procesului de implementare a legislației în vigoare și are următoarele funcții: de strategie, administrare, reprezentare și de monitorizare.

. Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) sunt responsabile pentru rezolvarea cazurilor în care sunt implicați copiii separați de părinții lor. De asemenea colaborează cu consiliile locale, în vederea prevenirii separării copiilor de părinți.

. A fost înființat Oficiul Român pentru Adopții , organ de specialitate al administrației publice centrale, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții.

Servicii alternative. Principalul obiectiv al reformei a fost închiderea instituțiilor rezidențiale, între timp dezvoltându-se soluții alternative pentru copiii din aceste instituții, cum ar fi plasamentul, încredințarea la asistenți maternali sau casele de tip familial. Totodată reforma vizează prevenirea instituționalizării, oferind în schimb servicii alternative pentru sprijinirea familiilor în nevoie, precum centre de zi sau centre maternale. În cazurile în care reintegrarea în familia naturală a copilului nu este posibilă, se pune accent pe plasamentul sau încredințarea la asistenți maternali și pe soluția adopției naționale.

Prevenirea instituționalizării .Prevenirea situației în care copilul este separat de familia sa prin acordarea de sprijin mamelor și familiilor aflate în dificultate a constituit o parte importantă a strategiei guvernamentale. Sărăcia, condițiile precare, lipsa de educație, ignoranta sunt principalele cauze ale plasării copiilor în centre de plasament. În multe cazuri, aceasta măsură este privită ca fiind o soluție temporară până când părinții își rezolvă problemele (ex: găsirea unui loc de muncă, unei locuințe, etc.) Adesea, părinții nu știu că există și alte soluții în afara instituționalizării.

La sfârșitul anului 2004, din cei 4,8 milioane de copii care trăiesc în România, 82.902 se aflau în grija statului. Dintre aceștia, doar 32.579 trăiesc în instituții de tip rezidențial – o treime față de numărul existent cu câțiva ani în urmă. Acest număr reprezintă 0.75% din numărul total al copiilor din România, similar cu cel al altor țări europene.

Din anul 2000, numărul serviciilor alternative s-a dublat și continuă să crească. Nu se poate încă spune că aceste servicii fac față cererii, dar faptul că au început să se dezvolte, efectele fiind vizibile, demonstrează publicului că există și alte soluții. Câteva din aceste servicii sunt descrise mai jos:

Centre maternale (24 în 2000, au ajuns la 57 în 2004) au fost înființate la nivel național ca serviciu de protecție pentru mame și copii oferind mamelor care se confrunta cu dificultăți (de natura financiară, socială, profesională sau relaționala) suportul necesar pentru a le depăși, impidicind situațiile în care și-ar putea instituționaliza copilul. În această perioadă, mamei și copilului le sunt oferite hrana, adăpost și consiliere.

Centre de zi pentru copii din familii aflate în dificultate (16 în 2000, au ajuns la 125 în 2004)

Acestea au fost create în toată țara și sunt destinate îngrijirii copiilor pe timpul zilei, pentru evitarea situațiilor care ar putea duce la separarea copilului de familia sa. Copiii au la dispoziție un spațiu confortabil de odihnă și joacă, o masă caldă pe zi și personal specializat care îi supraveghează.

Centre de zi pentru copii cu nevoi special.Nevoile speciale ale acestor copii nu trebuie să reprezinte un motiv pentru a-i despărți de familie. Realizând dificultățile cu care se confrunta astfel de familii, au fost înființate centrele de zi ce pun la dispoziția copiilor și părinților lor serviciile necesare reabilitării, oportunități educaționale și de integrare socială.

Dezvoltarea serviciilor alternative la îngrijirea rezidențială. Procesul de reformă a sistemului de protecție a mai presupus închiderea instituțiilor de mari dimensiuni și înlocuirea acestora cu alternative de îngrijire, ca de exemplu casele de tip familial, asistenta maternală și adopția națională. Reintegrarea copiilor în familiile lor naturale sau în familii extinse rămâne o prioritate atunci când acest lucru este posibil.

Asistenta maternală este o soluție viabilă pentru copiii pentru care reintegrarea în familia proprie se face în timp și necesită resurse. Creșterea copilului într-o atmosferă de familie, în sânul unei comunități bazată pe reguli, obiceiuri și tradiții pe care acesta nu are cum să le învețe din altă parte, reprezintă un beneficiu incalculabil pentru dezvoltarea firească a copilului.

Casele de tip familial implica plasarea unui grup mic de copii într-o casă în care îngrijirea este acordată de către personal specializat. Într-o astfel de casă, se acorda atenție fiecărui copil în parte, lucru imposibil într-o instituție cu un număr mare de copii. De asemenea, acest cadru familial oferă copiilor șansa să experimenteze un mediu în care învață să interacționeze ca și când ar fi membrii unei familii.

Adopția . Ca urmare a criticilor internaționale, Guvernul României a luat una din cele mai drastice hotărâri în ceea ce privește procesul de reformă al sistemului de protecție a copilului, introducând un moratoriu privind adopția internațională, care a intrat în vigoare în octombrie 2001. Intenția moratoriului a fost să aloce timpul necesar pentru dezvoltarea noii legislații și a necesarului administrativ care să asigure recurgerea la soluția adopției internaționale doar în interesul superior al copilului și doar atunci când nici o altă formula de îngrijire nu este posibilă în România. Totodată, în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite, se va acorda o atenție sporită nevoii de continuitate în dezvoltarea copilului, din punct de vedere etnic, religios, cultural și lingvistic. După intrarea în vigoare a moratoriului, adopția națională a crescut în mod evident.

1.5.Aplicarea în practică a principiilor de ocrotire a copilului

Atât documentele internaționale, cât și actele cu character național care au reglementat în detaliu drepturile copilului, au dezvoltat un set de principii generale de drept ce trebuie respectate

în toate ocaziile în care copilul are nevoie de protecție. Forța acestor principii vine nu doar din reafirmarea de către comunitatea internațională a credinței sale în drepturile fundamentale ale omului și în demnitatea și valoarea persoanei umane, ci și din recunoașterea și exercitarea efectivă și repetată a drepturilor pe care le consfințesc, la nivelul grupurilor din care face parte individul.

Principii generale (Art. 2, 3, 6 și 12)

Dreptul la nediscriminare Pentru asigurarea respectării principiului nediscriminării în România, funcționează o serie de instituții specializate: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Agenția Națională pentru Romi, Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați și instituția Avocatului Poporului.

Din evidențele CNCD, situațiile de discriminare au avut la bază categoria socială, etnia, naționalitatea, prezența dizabilității, convingerile, vârstă, religia, prezența HIV/SIDA, diferența de gen, orientarea sexuală și apartenența la o categorie defavorizată.

Chiar dacă numeroase instituții guvernamentale au responsabilități pentru protejarea și monitorizarea respectării drepturilor copilul, în România nu funcționează o instituție specializată, total independentă, care să preia aceste atribuții, așa cum funcționează în țările europene, cele peste 40 de instituții de tipul Avocatul Copilului (regăsit uneori și sub alte titulaturi).

În țara noastră, în cadrul Avocatului Poporului, problemele ce țin de respectarea drepturilor copilului revin unui departament semispecializat care are ca atribuții Drepturile Copilului, ale Familiei, Tinerilor, Pensionarilor și Persoanelor cu Handicap. În anul 2004, instituția a înregistrat 4621 de petiții, din care 8 se refereau la dreptul la învățătură și doar 15 la protecția copiilor și tinerilor. În anul 2005, numărul petițiilor a crescut la 5465, cele privind dreptul la învățătură au fost de 9 iar cele referitoare la protecția copiilor și tinerilor de 46. În anul 2007 au fost înregistrate 6919 petiții, dintre care 6 cu privire la dreptul la învățătură și 53 cu privire la protecția copiilor și tinerilor. Trebuie precizat că din rapoartele de activitate ale instituției nu reiese clar câte din petiții au vizat drepturile copiilor.

Observăm o creștere în apelarea instituției, însă numărul petițiilor rămâne extrem de mic raportat la populația României, fapt ce denotă, printre altele, o insuficientă informare a opiniei publice, în general, și a categoriilor defavorizate, în special, privind existența și rolul acestei instituții, precum și lipsa de încredere a populației în posibilitatea rezolvării problemelor pe care le semnalează.

Pe plan național activează și organizații neguvernamentale care monitorizează și reacționează la cazurile de încălcare ale principiului nediscriminării. Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA

Un studiu privind accesul romilor la servicii sociale realizat de Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” relevă că cea mai stringentă problemă cu care se confruntă copiii romi este lipsa accesului la educație, sub toate aspectele ei: preșcolară, școlară, profesională, familială, civică și religioasă, sanitară. Din interviurile realizate la o școală din Craiova a reieșit o clară discriminare pe criterii etnice, pe motivul „igienei sanitare și corporale a copiilor romi”.

În privința egalității de gen, continuă și se amplifică utilizarea unor clișee discriminatorii, atât în presa scrisă cât și în cea audio-vizuală, acestea contribuind la perpetuarea în conștiința publică a unor modele deformate de reprezentare a femeilor și bărbaților. Mentalitatea, în special a locuitorilor din zonele rurale, are încă efecte discriminatorii asupra adolescentelor care devin mame. Astfel, într-un sat din județul Gorj, unei eleve din clasa a VIII-a care a născut i s-a scăzut nota la purtare și s-a vehiculat ipoteza exmatriculării sau transferării la o altă școală, pentru a nu fi un exemplu negativ.

Interesul superior al copilului. Și acest principiu este menționat în legislație, dar problemele apar odată cu interpretarea legii și aplicarea ei în practică. În contextul dezinstituționalizării copiilor din centrele de plasament de mari dimensiuni, au fost semnalate situații în care reprezentanți ai societății civile au pus la îndoială aplicarea interesului superior al copilului în cazul unor hotărâri de reintegrare familială, considerând că mai degrabă s-a acționat în vederea atingerii indicatorilor de dezinsituționalizare.

Astfel, în cadrul unui studiu s-a relevat că aproximativ 21% dintre rudele care primiseră copii în îngrijire nu depuseseră cereri în acest sens, copilul fiindu-le efectiv adus acasă.

Corelând acest lucru cu faptul că numărul destul de redus de asistenți sociali poate afecta negativ capacitatea de monitorizare a acestor cazuri, putem concluziona că modul în care s-a efectuat uneori dezinstituționalizarea putea plasa copilul într-o situație de risc.

Dreptul copilului la viață, supraviețuire și dezvoltare În conformitate cu datele furnizate de Institutul Național de Statistică, în anul 2005 au murit în România 5.426 de copii, dintre care, 1.173 și-au pierdut viața din cauza unor boli respiratorii, consecință a condițiilor de viață mizere, calității asistenței medicale acordate acestora, neglijenței unor părinți și ineficienței serviciilor publice. Peste trei copii pe zi au murit din cauza leziunilor traumatice, otrăvirii sau a altor consecințe ale cauzelor externe, cu alte cuvinte din cauza indiferenței sau neglijenței adulților.

Ponderea crescută a deceselor copiilor cu vârsta sub un an a dus la înregistrarea celei mai ridicate rate a mortalității infantile din Europa, raportată în anul 2007 la 14‰. În țara noastră, 4 din 1000 de copii de până în 5 ani au greutatea corporală de 2 ori mai mică decât media copiilor din aceași categorie de vârstă (în timp ce procentul în Bulgaria și Cehia este de 2‰ iar în Moldova de 3‰).

Presa a semnalat mai multe cazuri de sinucidere în rândul copiilor, mulți dintre aceștia făcând parte din categoria celor rămași „singuri acasă”, în urma plecării părinților la muncă în străinătate. În prezent, nu există o statistică privind numărul sinuciderilor în rândul copiilor.

Dreptul de a-și exprima liber opinia. Legislația națională prevede dreptul copilului capabil de discernământ să-și exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta și gradul său de maturitate. Cu toate acestea, într-o cercetare realizată de Salvați Copiii13, 43,7% dintre copiii respondenți au considerat că acest drept le este respectat în mică măsură sau chiar deloc.

Emisiunile de TV și radio, precum și revistele pentru copii și tineri au în cea mai mare parte un conținut de divertisment. În ultimii ani, televiziunea națională a promovat o serie de emisiuni în care tinerii dezbat problem ale societății moderne, însă numărul acestora este redus. Astfel, copiii și tinerii sunt în general absenți din dezbaterile mass media cu privire la probleme de actualitate în educație și societate, acestea fiind destinate exclusiv lumii adulților.

Dreptul la nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia

Dreptul la păstrarea identității, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale

Deși nu există statistici oficiale, sunt semnalate în continuare (inclusiv în activitatea Salvați Copiii) cazuri de copii fără acte de identitate. De regulă, aceștia fac parte din etnia roma sau din categoria copiilor străzii. Conform studiului privind Situația Abandonului Copiilor în România, 64% dintre copiii nou născuți abandonați în spitale nu aveau certificate de naștere.

Procedurile de înregistrare tardivă a nașterilor sunt destul de greoaie, putând avea o durată și de peste un an. În activitatea Salvați Copiii de asistare a copiilor în vederea obținerii documentelor de identitate, cele mai rapide proceduri s-au finalizat după 6-7 luni. În general, pentru înregistrarea tardivă a nașterii, este nevoie de o examinare medico-legală a copilului, acte de la spitalul în care a avut loc nașterea, acte de la primăria de domiciliu și de aproximativ 3 termene de judecată care nu sunt însă caracterizate prin celeritate, situația complicându-se în cazul în care nici mama nu a fost înregistrată la naștere. În experiența Salvați Copiii, 9 din 10 hotărâri judecătorești au conținut erori materiale în redactarea lor, fapt ce a cauzat efectuarea de acțiuni de rectificare (noi demersuri pentru completarea sau corectarea hotărârilor emise).

Dreptul la libertatea de exprimare

Libertatea de asociere și de întrunire pașnică

Lipsa de informație cu privire la oportunitățile de implicare civică a tinerilor, lipsa exercițiului democratic pe parcursul anilor de studiu, faptul că tinerii nu își exercită dreptul la participare și nu conștientizează importanța acestuia, sunt realități cu care societatea românească se confruntă. Programul școlar încărcat nu oferă timpul necesar elevilor pentru a dezbate și dezvolta proiecte de interes pentru ei.

Dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie. În cadrul activităților de monitorizare nu au fost semnalate cazuri deosebite privind exercitarea acestui drept, cu excepția menționării faptului că doar religiile recunoscute oficial au dreptul de a preda religia în școlile publice. Participarea la astfel de cursuri este opțională; cu toate acestea, Biserica Baptistă a semnalat cazuri de copii care au fost obligați să participe la cursurile de religie ortodoxă.

Accesul la informare. Deși aparent copiii au acces la materiale informative, aceștia nu își iau informațiile din surse oficiale pentru că nu le sunt transmise într-o manieră adecvată, pe înțelesul lor.

Un sondaj on-line legat de activitățile copiilor pe Internet19 a evidențiat unele rezultate îngrijorătoare care atrag atenția asupra riscurilor la care sunt expuși tinerii, dar și asupra nevoii de informare și conștientizare a opiniei publice în legătură cu modalitățile de protecție împotriva expunerii la pornografie, violență și abuzuri în utilizarea Internet-ului:

· 45% dintre copii au accesat fie din întâmplare, fie intenționat site-uri cu nuditate și pornografie;

· 50% dintre copii au accesat site-urile cu un conținut violent;

· 85% dintre copii discută cu persoane necunoscute pe Internet, expunându-se astfel la riscul de fi abuzați fie prin obținerea de date personale de la ei, fie prin primirea unor propuneri de întâlniri de la necunoscuți;

· 65% dintre părinții cuprinși în sondaj declară că nu cunosc sau nu pun în practică restricții (fie și

educative) cu privire la accesarea Internet-ului.

Este evidentă necesitatea unor programe de informare și conștientizare atât a elevilor, cât și profesorilor și părinților cu privire la beneficiile și riscurile la care se expun tinerii în raport cu diversele surse de informare. Sunt necesare, de asemenea, programe de educare a consumului de radio și televiziune, precum și a Internet-ului, astfel încât sursele de informare să se numere cu adevărat printre experiențele pozitive de învățare a copiilor și tinerilor.

Dreptul de a nu fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau

Degradante. Comitetul ONU și-a manifestat îngrijorarea față de numărul ridicat de plângeri privind copiii supuși unor rele tratamente de către funcționarii care aplică legea. Au fost menționate metodele de audiere, uneori brutale, ale poliției. Aspectele referitoare la arestul preventiv și condițiile în care trăiesc copiii privați de libertate sunt tratate pe larg în secțiunea privind măsurile de protecție specială.

CAPITOLUL II

POLITICILE DE PROTECȚIE A COPILULUI ÎN ROMÂNIA

2.1. De la politici publice la politici sociale

Din anii ‘90 începe să se discute tot mai mult în termeni de reformă a guvernării, accentul căzând pe creșterea performanței în gestionarea banului public, pe îmbunătățirea relației între Stat și Cetățean, între Guvern și Societatea Civilă, totul în vederea satisfacerii interesului public, una dintre cele mai dificile misuni ale guvernului.

Că acest interes public reprezintă interesul cetățenilor, al „publicului”, sau că el ilustrează dorința majorității, acestea sunt aspecte la fel de dubitative precum decizia de a determina ce politică publică dorește majoritatea și dacă, în mod cert, politica propusă reprezintă interesul general al cetățenilor.

Este greu de oferit o definție unanim acceptată a interesului public, considerat de unii drept rezultat al luptei politice privind aspecte de politică publică. Dar ce ne facem atunci când „combatanții” nu sunt egali și când cu greu putem stabili granița între interes public și interes privat, mai ales în situațiile în care acesta este deghizat în interes public?

Soluția de compromis care reprezintă în fapt o metodă alternativă de a determina interesul public este reprezentată de identificarea acelor interese permanente și larg împărtășite de membrii societății. Interesul oamenilor pentru pace, educație, aer nepoluat, inflație scăzută ori un sistem de control al traficului eficient sunt ilustrative în acest sens. În acest caz, interesul public este sinonim cu o nevoie publică pentru a cărei satisfacere sunt disponibile mai multe alternative.

Nevoia de organizare a intereselor publice și procedurile de reprezentare și echilibrare a acestora, regulile de soluționare a situațiilor, de negociere a compromisurilor în formularea politicilor publice și de implementare a acestora, toate constituie modalități de determinare a interesului public. Pe scurt, există un interes public pentru o guvernare eficientă, coerentă și dreaptă. Accentul este pus în acest caz pe procesul de politică publică, și nu pe conținut. „Publicul este interesat de lege, ci nu de conținutul legilor; de principiile legii, ci nu de substanța acestora; de respectul clauzelor contractuale, ci nu de un contract particular; de înțelegeri/învățăminte tradiționale, nu de un anumit obicei. Este interesat de aceste lucruri în măsura în care asigură o continuitate; interesul său este față de acea regulă care îi permite să anticipeze comportamentul oamenilor și să-și modifice în consecință comportamentul.” (Walter Lippmann).

Astfel, atâta timp cât noțiunea de interes public rămâne doar un ideal la care aspiră orice socitate, publicul este interesat în primul rând de existența unui proces adecvat și corect, iar prin modul în care sunt făcute lucrurile, se influențează atitudinea publicului și gradul de acceptare al deciziilor guvernamentale.

Așadar, în practică, politicile publice reprezintă acțiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate, în măsura în care aceste probleme sunt identificate. Se vorbește despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă, cu ajutorul unui program de acțiune coordonat, să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

Există o serie de elemente care dau consistență unei politici publice.

În primul rând o politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanță politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. În consecință, un al doilea element este dat de faptul că o politică publică se definește prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puțin autoritară și în care coerciția este mereu prezentă. În al treilea rând, o politică publică se înscrie “într-un cadru general de acțiune”, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică și simple măsuri izolate. În acest cadru de acțiune, o politică publică are obiective și scopuri precizate, stabilite în funcție de valori, norme și interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar cel de al cincilea element, este dat de faptul că o politică publică are un public, adică indivizi și grupuri a căror situație este afectată de deciziile luate în politica publică în cauză.

Atunci când se vorbește despre politicile publice, elementele cheie care trebuie luate în discuție sunt: decizia politică, luată de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva o problemă.

Așadar, se pornește de la identificarea unei probleme (condiție sau situație) de interes general care generează nevoi ori insatisfacții, pentru a căror corecție este necesară acțiunea guvernamentală. Condiții precum aerul poluat, siguranța alimentară, aglomerația din închisori, aglomerarea urbană sunt situații care ar putea constitui potențiale probleme în condițiile în care insatisfacția și disconfortul public generate de acestea ar crește.

Deși multe probleme continuă să persiste de-a lungul vremii, modul de definire al acestora se modifică odată cu schimbarea valorilor și a condițiilor care le-au generat. Situații considerate normale într-un moment, se pot transforma în probleme ca urmarea a schimbării mentalităților. De exemplu, abuzurile în familie, care au constituit de secole o problemă personală, astăzi sunt considerate infracțiuni.

Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determină în același timp și soluțiile adecvate. Pentru soluționarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestările (simptomele) acestora, însă în multe situații, cauzele principale nu sunt ușor de identificat ori de diagnosticat. Identificarea cauzelor unei probleme și negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcină nu tocmai ușoară pentru cei ce elaborează politica publică (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problemă de sine stătătoare.

2.1.1. Importanța politicilor sociale în cadrul strategiei naționale de incluziune socială

Creșterea coeziunii sociale în Europa constituie unul dintre obiectivele majore ce stau la baza construcției europene, îmbunătățirea politicilor de coeziune socială reprezentând un punct important pe ordinea de zi atât a guvernelor din statele membre (toate statele membre se confruntă cu probleme legate de excluziune și inegalitate socială), cât și a celor din cadrul statelor nemembre.

În acest context, dezvoltarea serviciilor sociale a reprezentat primul pas către o societate incluzivă în care autoritățile locale și naționale să colaboreze cu societatea civilă în vederea conceperii, implementării și evaluării politicilor de incluziune socială, promovarea dialogului social între acești factori, decidenții politici și alți actori relevanți în lupta împotriva excuziunii sociale fiind singurul de natură să contribuie la realizarea unui progres vizibil, al cărui efect să fie resimțit de către cei aflați în nevoie.

În plan practic, politicile de incluziune socială vizează dezvoltarea serviciilor sociale. În consecință, ne aflăm în fața unei problematici de actualitate, pe care, în ciuda eforturilor făcute în ultima vreme, încă o resimțim la nivel național.

Pentru perioada 2006 – 2008, de exemplu, obiectivul strategic al României din domeniul incluziunii sociale este acela de a crea o societate incluzivă în care să li se asigure cetățenilor resursele și mijloacele pentru o viață demnă.

Pentru atingerea acestui obiectiv, principalele priorități identificate constau în:

1. creșterea generală a standardului de viață al populației și stimularea câștigurilor

obținute din muncă prin facilitarea ocupării și promovarea politicilor inclusive;

2. facilitarea accesului cetățenilor, și în special al grupurilor dezavantajate la

resurse, drepturi și servicii;

3. îmbunătățirea condițiilor de viață a populației Roma.

În ceea ce privește serviciile sociale, acestea reprezintă o formă de suport activ pentru familiile și comunitățile aflate în dificultate, definiția standard creionându-le drept “ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate sau dependență pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii calității vieții.”.

Serviciile sociale pot fi asigurate atât de către autoritățile administrației publice locale, cât și de persoane fizice sau persoane juridice, publice ori private, în condițiile legii, mai ales că beneficiarul serviciilor sociale poate fi orice persoană care, la un moment dat în decursul vieții, ajunge într-o situație de risc.

Așadar, atunci când situația individuală sau colectivă atinge un nivel critic, respectivul individ devine beneficiar al serviciilor sociale, în caz contrar, autonomia și calitatea vieții pot fi periclitate, determinând astfel apariția riscului de excluziune socială.

Principiile care stau la baza serviciilor sociale sunt:

– Solidaritatea socială: întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura singure nevoile sociale.

– Centrarea pe familie și comunitate având ca obiectiv întărirea și dezvoltarea mediilor naturale de viață ale persoanelor (familia și comunitatea). Din această perspectivă, finalitatea serviciilor sociale este dezvoltarea capacităților individuale de funcționare și o mai bună integrare socială a individului cât și realizarea unui mediu social suportiv.

– Abordarea globală pornind de la premiza că problemele unei persoane, familii sau comunități sunt interdependente și nu se pot trata separat. Din acest motiv, intervenția lucrătorului social pornește de la diagnoza bazată pe o înțelegere globală a tuturor problemelor existente și, acolo unde este nevoie, intervenția lui este completată de servicii de asistență socială de tip specializat.

– Organizarea comunitară – necesitatea de eficientizare a serviciilor sociale prin organizarea lor la nivelul județului și a comunităților locale, prin preluarea lor de către autoritățile publice locale sau la nivel zonal iar, acolo unde nu se poate, prin realizarea unui parteneriat între mai multe comunități.

– Parteneriatul – în vederea optimizării participării mai multor instituții, organizații, autorități, prieteni, vecini, colegi, familie, alți reprezentanți ai societății civile, a tuturor actorilor comunitari în vederea realizării obiectivelor propuse.

– Complementaritatea – realizată între sistemul public și cel neguvernamental. Sistemul public garantează acoperirea drepturilor sociale, dezvoltă și organizează serviciile prevăzute de lege. Astfel, atât sistemul public de servicii sociale, cât și cel non-guvernamental, se pot înscrie într-o politică socială unitară, coerentă, de sprijin eficient a celor aflați în nevoie.

– Lucrul în echipă – bazat pe acțiunea comună a mai multor specialiști din domenii diferite care pot da răspuns problemelor complexe ale beneficiarilor. Resursele importante ale activității eficiente în echipă sunt suportul reciproc profesional și uman, consultarea, luarea împreună a deciziilor cu privire la abordarea fiecărui caz.

– Diversificarea activităților pe măsura creșterii resurselor – sistemul de servicii sociale reprezintă un cadru instituțional structurat în care activitățile se diversifică pe măsura apariției de noi resurse sau de noi probleme; diversificarea problematicii necesită crearea unui management eficient și nu trebuie să conducă la înființarea de noi instituții, axate doar pe o anume nevoie sau categorie de beneficiari.

În ceea ce privește tipologia serviciilor sociale, acestea pot fi servicii sociale cu caracter primar – care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială – și servicii sociale specializate – care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială, ambele categorii având un caracter proactiv.

Totuși, cel mai important principiu care stă la baza dezvoltării unor servicii sociale de natură să răspundă nevoilor sociale identificate este acela al cooperării în realizarea reformelor în sistemele de protecție socială, bazată pe principiile accesibilității, adecvării, calității, modernizării și sustenabilității

Sistemul de servicii sociale, componentă a sistemului de protecție socială, a început să fie dezvoltat într-un cadru instituționalizat începând cu anul 2004, când a fost

elaborat cadrul legislativ aferent acestui domeniu, inclusiv introducerea unui sistem de evaluare a calității serviciilor sociale existente.

Concentrându-ne în continuare pe problematica politicilor de incluziune socială a copiilor aflați în situație de risc, vom porni analiza de la Strategia Națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copiilor 2007 – 2013 pe care Guvernul României, prin intermediul Ministerului Muncii, Solidarității și Egalității de Șanse o dezvoltă în prezent.

Această strategie este cea mai complexă de până acum, aspect ce se datorează tendinței acesteia de a cuprinde întreaga problematică a drepturilor copiilor din toate sectoarele care vizează copilul în societatea românească.

Pentru implementarea Strategiei s-au avut în vedere trei etape concretizate în tot atâtea planuri operaționale pentru următoarele perioade de timp: 2007 – 2008, 2009 – 2011, 2011 – 2013.

Pentru perioada 2007 – 2013 se propune armonizarea acțiunilor prevăzute de Strategie și planurile operaționale aferente Planului Național de Dezvoltare, obiectivul general al Strategiei constituindu-l mobilizarea resurselor necesare, responsabilizarea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat eficient în vederea protecției și respectării drepturilor copilului, precum și a îmbunătățirii condiției copilului și a valorizării sale în societatea românească.

Strategia are în vedere cei 4.5 milioane de copii ai României și se referă la implementarea drepturilor acestora, așa cum sunt ele definite de Convenția ONU și de alte documente internaționale ratificate de România, în toate domeniile de interes pentru copii: social, familial, educațional, de sănătate, etc. Totodată sunt vizați și copiii cetățeni români aflați în străinătate, precum și copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României, copiii refugiați și copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență.

Principiile implementării Strategiei sunt următoarele:

promovarea și respectarea interesului superior al copilului;

universalitatea, nediscriminare și egalitatea de șanse;

primordialitatea responsabilității părinților;

abordarea sistemică, subsidiaritatea și solidaritatea – intervenția statului are loc atunci când resursele familiale și comunitatea nu au satisfăcut sau au satisfăcut insuficient nevoile copilului;

intervenția intersectorială și interdisciplinară;

promovarea parteneriatului;

asigurarea transparenței, participării și consultării;

asigurarea continuității, stabilității și complementarității.

Deși Strategia este concentrată pe drepturile copilului și conștientizarea primordialității acestora în toate acțiunile societății, un alt punct important este constituit de egalizarea șanselor pentru realizarea acestor drepturi pentru grupuri vulnerabile de copii și tineri care necesită o atenție sporită.

Grupuri vulnerabile sunt considerate: copiii aflați în risc de separare de părinți, copiii separați de părinți, copiii părăsiți în unități sanitare, tinerii beneficiari ai unei măsuri de protecție, copiii abuzați, neglijați sau supuși exploatării, copiii în conflict cu legea (delincvenți), copiii cu dizabilități, HIV / SIDA și boli cronice grave, copiii străzii, copiii cu tulburări de comportamnet, copiii aparținând minorităților naționale.

În urma Strategiilor analizate, se poate constata că Guvernul României acționează în vederea promovării și protejării drepturilor tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenență etnică și socială, religie, opinie politică sau de altă natură, naționalitate, rasă, limbă, infirmitate, naștere sau situația copilului ori a părinților sau tutorilor săi.

Pe lângă aceste direcții, un alt domeniu prioritar prin care se continuă reforma demarată în 1997 este acela al integrării sociale a copiilor și tinerilor instituționalizați. În acest sens se urmărește promovarea unor măsuri de integrare socială a copiilor care se confruntă cu probleme de percepție în procesul de învățământ, precum și măsuri de sprijin pentru tinerii instituționalizați în vârstă de peste 18 ani, în vederea integrării acestora în viața socială.

Obiectivele generale care stau la baza acestei strategii le constituie:

Crearea unui sistem coerent și coordonat de incluziune socială a tinerilor;

Reducerea riscului de marginalizare și excluziune socială a tinerilor;

Integrarea și participarea activă în comunitatea a tinerilor.

Scopul principal al strategiei îl ocupă constituirea unui cadru legal și instituțional în vederea susținerii integrării sociale și profesionale a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului, precum și implementarea politicilor și programelor de asistență socială destinate asigurării dreptului acestora la o viață independentă și demnă.

Fundamentată pe valorile și principiile de bază ale politicilor sociale, strategia vizează, pe termen mediu, stimularea responsabilității și solidarității mediului comunitar menit să susțină incluziunea socială a acestor tineri.

Se constată așadar existența unei problematici foarte diverse căreia îi corespunde un număr la fel de mare de soluții ce iau forma Strategiilor guvernamentale în vederea obținerii unor rezultate concrete, de natură să îmbunătățească în mod real viața grupurilor sociale aflate la risc.

În mod cert, exemplele pot continua, categoriile foarte numeroase de beneficiari (așa cum arătam mai sus) impunând existența unui număr semnificativ de proiecte. Ne vom opri însă aici, situațiile comentate având menirea de a sugera sensibilitatea crescută și complexitatea deosebită a domeniului care implică un număr mare de actori ce trebuie să acționeze împreună în vederea realizării obiectivelor propuse.

În continuare ne vom concentra asupra procesului de reformă care a avut loc în domeniul protecției copilului, această paranteză având rolul de a indica baza sistemului actual de protecție a copilului, bază pe care pot fi dezvoltate noi proiecte care să asigure continuarea celor deja demarate, precum și finalizarea procesului început cu mai bine de zece ani în urmă.

2.2. Strategia pentru reformă în favoarea drepturilor copilului în România

Anul 1992 a marcat începutul unei serii de reforme guvernamentale ale sistemului de protecție a copilului în România. Primele rezultate au început să apară în 1994, când au fost lansate proiecte pilot de genul caselor de tip familial.

După o reformă parțială in 1997, anul 2001 este considerat punctul de cotitură în domeniul îngrijirii și protecției copilului în România. În acest an, problema a devenit o prioritate națională în programul Guvernului pentru perioada 2001 – 2004.

În 2001 a fost adoptată și demarată cea mai cuprinzătoare strategie în domeniu, numită Stategia Guvernamentală privind Protecția Copiilor Aflați în Dificultate 2001 – 2004. Strategia a fost dezvoltată în spiritul Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, document ratificat și de România.

Strategia își propunea un număr de reforme radicale ce urmau să ducă România la nivelul standardelor internaționale în domeniul protecției copilului. S-au avut în vedere toate aspectele sistemului de protecție a copilului, scopul principal fiind schimbarea sistemului de îngrijire în instituții într-un sistem de îngrijire de tip familial.

Principalul obiectiv al reformei a fost închiderea instituțiilor și dezvoltarea unor soluții alternative pentru copiii instituționalizați, precum asistența maternală și casele de tip familial. Reforma prevedea, de asemenea, prevenirea instituționalizării copiilor, oferind servicii alternative pentru ajutorarea familiilor nevoiașe: centre de zi sau centre pentru mamă și copil.

În plus, în cazurile unde reintegrarea copiilor în familia naturală nu era posibilă, accentul urma să fie pus pe adopția națională și pe asistența maternală, adopția internațională nefiind luată în discuție decât în momentul în care toate celelalte opțiuni de plasament intern erau epuizate.

Strategia Guvernamentală a urmărit continuarea reformei în domeniul protecției copilului prin trei activități principale:

1. să aducă sistemul de protecție a copilului din România la nivelul prevederilor Convenției ONU pentru Drepturile Copilului, prin îmbunătățirea, completarea și armonizarea cadrului legislativ;

2. să prevină separarea copiilor de familiile lor prin dezvoltarea unor servicii pentru ajutorarea familiilor nevoiașe;

3. să restructureze și să închidă instituțiile de mari dimensiuni și să le înlocuiască cu servicii alternative.

Factorii implicați în reformă au fost Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC), la acea vreme Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adpopție (ANPCA), care a deținut rolul central în abordarea problemelor legate de copiii aflați în dificultate, având funcții în stabilirea strategiei, inițierea legislației în domeniu, reprezentare, administrare și monitorizare. Ceilalți doi factori au fost Direcțiile Locale pentru Protecția Copilului și societatea civilă care a contribuit în mod substanțial la dezvoltarea și implementarea reformei.

Cu aportul tuturor celor implicați, strategia a avut un obiectiv ambițios: să se asigure că cei mai mulți copii din instituții se întorc la părinți sau rude. În cazurile unde acest lucru nu a fost posibil, s-a încercat integrarea copiilor într-un sistem de ocrotire alternativ, bazat pe conceptul îngrijirii de tip familial, precum casele de tip familial, asistenții maternali sau părinții adoptivi.

În ceea ce privește susținerea internațională, încă din 1990 Guvernul României a avut un important suport din partea comunității internaționale, din partea Uniunii Europene, a Băncii Mondiale și a UNICEF beneficiind și de multiple forme de ajutor bilateral din partea unor guverne occidentale.

Uniunea Europeană a jucat unul dintre cele mai importante roluri în încurajarea reformei și în finanțarea sistemului de protecție a copilului din România. Peste 100 de milioane de Euro au fost cheltuite, inițial pentru îmbunătățirea condițiilor din instituții, iar apoi pentru pregătirea și finanțarea politicii și programelor de reformă. Din 2001, Uniunea Europeană a lansat un program Phare multianual de sprijinire a reformei din acest sector, acordând fonduri nerambursabile. Un buget de 48 de milioane de Euro a fost alocat Guvernului Româniai pentru finanțarea proiectelor locale de creare a unor servicii alternative la instituțiile de ocrotire de tip vechi.

2.2.1. Rezultate ale procesului de reformă

Ca urmare a adoptării Strategiei Guvernamentale, a început imediat și procesul de implementare a reformei. Conform evaluărilor realizate, primele rezulatate au arătat o îmbunătățire a condițiilor de viață ale copilului, Raportul de țară pe 2001 indicând exact progresele înregistrate de România în pregătirea aderării la Uniunea Europeană.

În 2003 – 2004 însă, în concordanță cu planul stabilit de strategie, au fost înregistrate cele mai mari progrese în trei domenii cheie: reforma cadrului legislativ, dezvoltarea serviciilor alternative pentru prevenirea abandonului și dezvoltarea alternativelor la instituționalizare. În plus, unul dintre cele mai importante aspecte ale reformei – schimbarea mentalității publice asupra problemei copiilor instituționalizați, a început să fie tratat cu seriozitate pentru prima dată.

Reforma cadrului legal

Un sistem efectiv de protecție a copilului trebuia susținut de un cadru legislativ adecvat. Un pas deosebit de important, care a contribuit în mod fundamental la succesul reformei în sistemul de protecție a copilului, a fost decizia extrem de delicată pe care Guvernul a luat-o în octombrie 2001 în urma vehementelor critici internaționale, de a redacta un moratoriu asupra adopțiilor internaționale.

Scopul moratorului a fost să acorde timpul necesar pentru formularea unei legislații adecvate și pentru dezvoltarea capacității administrative care să garantaze că adopția internațională va fi aplicată doar în interesul copilului și numai dacă nu există o altă posibilitate de ocrotire a copilului în România. În plus, trebuia acordată o atenție sporită nevoii de continuitate a mediului cultural, etnic, religios și lingvistic în care urma să crească copilul. După introducerea acestui moratoriu numărul adopțiilor naționale a crescut.

În aceste condiții, abia în 2004 a fost creat și adoptat un pachet legislativ (legea 272 / 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și legea 273 / 2004 privind regimul juridic al adopției) care să însumeze totalitatea eforturilor făcute în vederea reușitei acestui demers. Acest pachet legislativ simbolizează totodată și succesul procesului de reformă. Legislația a fost elaborată sub îndrumarea unui grup de 5 experti europeni, contractați de Comisia Europeană, cu o experință juridică vastă în domeniul protecței copilului, atât internațională cât și în țările din care proveneau.

Legea românească privind drepturile copilului este considerată de către experți una dintre cele mai bune și mai complete legi în materie din Europa și este în deplină conformitate cu Convenția ONU privind Drepturile Copilului și Convenția Europeană privind Drepturile Omului.

Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului

Centralizarea managementului serviciilor de protecție a copilului era caracteristică unei practici administrative ce ținea de trecut. Descentralizarea permitea o mai bună cunoaștere a situației locale și a nevoilor individuale, conducând la furnizarea de servicii mai bune și mai flexibile.

Un pas important în descentralizarea serviciilor și trecerea lor din grija statului în cea a comunităților locale a fost înființarea Direcțiilor Locale pentru Protecția Copilului. Managementul serviciilor de protecție a fost transferat treptat către aceste departamente, un proces care a demarat în 1997 și s-a încheiat în 2001.

Prevenirea separării copilului de familie

O parte importantă a strategiei guvernamentale a fost prevenirea separării copilului de familie și sprijinirea mamelor și familiilor cu probleme. Sărăcia și condițiile precare din familii erau principalele motive ale instituționalizării copiilor. În majoritatea cazurilor, acest tip de îngrijire era văzut ca o soluție temporară până când părinții își rezolvau problemele (își găseau o slujbă, o locuință). De aceea, unul dintre obiectivele strategiei a fost combaterea acestui fenomen.

În timp ce se lucra la strategia guvernamentală, crearea de servicii alternative demarase deja, acestea extinzându-se rapid. Din anul 2000, numărul serviciilor alternative s-a dublat, unele dintre acestea fiind deschise în continuare.

Tipurile de centre care au fost deschise sunt:

-centre maternale – înființate în fiecare județ, oferind mamelor singure posibilitatea de a beneficia de sprijin pentru a-și păstra copiii până în momentul în care depășesc perioada dificilă;

-centre de zi pentru copiii din familii aflate în dificultate – centre înființate în toată țara pentru a oferi îngrijire copiilor în perioada în care părinții lor se află la lucru;

-centre de zi pentru copiii cu nevoi speciale – au fost înființate centre de zi pentru a oferi copiilor posibilități de recuperare neuro-motorie și oportunități educaționale cât și asistență familiilor lor.

Dezvoltarea serviciilor alternative pentru îngrijirea rezidențială

Scopul fundamental al strategiei pentru reforma sistemului de îngrijire a copilului a constat în închiderea instituțiilor gigant și înlocuirea acestora cu servicii alternative de îngrijire, cum ar fi casele de tip familial, familiile de asistenți maternali și adopția națională, reintegrarea copiilor instituționalizați în familia naturală sau în familia extinsă fiind prioritare acolo unde a fost ( și este) posibil. Toate aceste soluții au fost gândite pornindu-se de la premiza că, păstrarea copilului într-un mediu familial cu anumite reguli, obiceiuri și tradiții, pe care acesta nu are cum să le deprindă în afara unei familii, este cel mai mare beneficiu pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.

Schimbarea mentalității opiniei publice asupra conceptului de protecție a copilului reprezenta un alt punct important în cadrul programului de reformă. Trebuia să se înțeleagă că instituțiile nu puteau înlocui familia iar condițiile de viață din instituții, deși uneori percepute ca fiind superioare celor de acasă, nu puteau înlocui căldura și dragostea părintească. Sărăcia nu trebuia să fie motivul plasării unui copil în afara familiei sale.

Așadar, o sarcină destul de grea, atâta timp cât valorile societății românești au fost mutilate o perioadă îndelungată în care românii au fost îndoctrinați decenii la rând, spunându-li-se că statul se ocupă de tot, de la strategiile macroeconomice, la problemele de familie.

În acest sens, unul dintre pașii cei mai importanți a fost crearea unei campanii naționale de conștientizare cu mesajul “ Casa de copii nu e acasă”, campanie menită să informeze opinia publică asupra alternativelor existente la instituționalizare.

Campania, derulată timp de doi ani, a beneficiat de sprijin financiar de peste 15 milioane de Euro, din care 3,8 milioane de Euro alocate prin programul Phare.

Era pentru prima dată când o campanie socială se bucura în România de sprijinul organizațiilor și personalităților din toată țara. Aproape 11 milioane de Euro au fost obținute prin sponsorizări și din spațiul media obținut în regim de gratuitate ( difuzarea de spoturi TV și radio, spații gratuite în cotidiene și săptămânale).

Implementarea campaniei a început în 2001 și s-a întins pe o perioadă de doi ani. Rezultatul imediat al acestei campanii de informare a fost că opinia publică a început să înțeleagă mai bine cum trebuie tratată problema copiilor instituționalizați.

Și totuși, chiar dacă s-a găsit soluția cea mai bună pentru îngrijirea copiilor aflați în sistemul de protecție – indiferent daca ne referim la îngrijirea maternală sau la casele de tip familial – nu înseamnă că problemele se vor opri aici. S-a făcut un progres însă lucrurile sunt departe de a se afla în starea ideală.

Acum se pune problema respectării drepturilor copilului care, în România fac în prezent obiectul unei noi legi, aliniate la acquis-ul comunitar și în concordanță cu convențiile internaționale în domeniu.

Primul pas l-a constituit exercițiul de formare a specialiștilor: asistenți sociali, medici, profesori, preoți, judecători, polițiști referitoare la aplicarea legii 272 și a Convenției ONU prin realizarea unei campanii de educație derulată sub sloganul “Drepturile copiilor sunt lege!”, componentă a Programului PHARE 2002 și care a continuat până în septembrie 2007 prin PHARE 2003: “Campania de educație privind drepturile copilului”.

Se poate remarca din descrierea realizată mai sus că eforturile de reformare ale sistemului de protecție a copilului au fost multiple și totodată extrem de complexe, la succesul acestora contribuind foarte mult procesul continuuu de comunicare al noilor valori pe baza cărora trebuiau construite noile servicii sociale.

De altfel, pe parcursul tuturor activităților care au contribuit la reformarea sistemului, s-a încercat respectarea principiilor care constituie baza serviciilor sociale: organizarea comunitară, solidaritatea socială și abordarea globală.

Principala observație care se poate desprinde în urma acestei ilustrări a progresului înregistrat de România în domeniul protecției sociale a copilului este accea că s-a trecut de la o stare conservatoare, de inerție a sectorului public incapabil să dezvolte politici publice și implicit servicii sociale, către deschiderea acestuia în vederea cooperării, atitudine ce reiese cel mai bine din faptul că într-o perioadă de timp relativ scurtă au fost dezvoltate numeroase strategii naționale și strategii sectoriale privind serviciile sociale.

2.3. Forme de organizare și activități ale societății civile în folosul copiilor

Ținând cont de aceste aprecieri, în rândurile care urmează vom încerca să exemplificăm două forme de activitate realizate în folosul copiilor, care au la bază două structuri diferite dar care, au misiuni asemănătoare și aproximativ aceleași pârgii de influențare. Cel de al treilea exemplu de activitate desfășurată în folosul copiiilor, și cea mai importantă – Consiliul Copiilor “SPUNE!” – va constitui subiectul studiului de caz care se regăsește în cadrul ceului de al patrulea capitol al lucrării.

Așadar, vom trata pe rând o organizație a copiilor: Consiliul Național al Elevilor (CNE) și apoi un program derulat sub umbrela Guvernului, program ce are la bază o misiune cu caracter social și în același timp mizează pe principiile voluntariatului (principiu esențial pentru ONG-uri) – Strategia Națională de Acțiune Comunitară (SNAC).

Am ales aceste două formule prin care se vizează îmbunătățirea situației copiilor, lăsând la o parte activitățile diverselor organizații nonguvernamentale și chiar pe acelea ale Federație Naționale a ONG-urilor Active în Protecția Copiilor, deoarece acestea sunt mult mai interesante tocmai datorită caracterului lor hibrid, hibridarea reprezentând tendința ce domină sectorul protecției copilului și al serviciilor sociale în general, o zonă în care parteneriatul constant dezvoltat pe baza dialogului social între Stat și societatea civilă este un imperativ.

Consiliul Național al Elevilor (C.N.E.)

Consiliul Național al Elevilor a fost constituit la inițiativa Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului în martie 2006. Acesta a fost gândit drept o formă instituționalizată de organizare a elevilor menită să reprezinte interesele acestora în politica școlară a unității de învățământ.

Consiliul Elevilor se constituie în conformitate cu prevederile Legii Învațământului și are ca bază legală de funcționare:

– Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948;

– Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, art. 15, care prevede:

• statele-părți recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere și la libertatea de reuniune pașnică;

• exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect al nici unui fel de restricții, altele decât cele impuse în conformitate cu legea și care sunt necesare, într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței sau al ordinii publice sau pentru a proteja sănătatea sau pentru morala publică sau pentru drepturile și libertățile altora;

– Constituția României:

• Art. 30: libertatea de exprimare:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin imagini, prin sunet sau prin alte mijloace de comunicare în public.

• Art.45: protecția copiilor și a tinerilor:

(1) Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.

(5) Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru o participare liberă a tinerilor în viața socială, economică, culturală a țării.

În baza acestor reglementări, Consiliul Elevilor desfășoară activități ce corespund intereselor și dorințelor elevilor / tinerilor, în acest sens elaborarea de proiecte care să vină în sprijinul rezolvarii problemelor elevilor și care să raspundă dorințelor și nevoilor acestora reprezentând un punct central. Programele / proiectele propuse, care sunt în principal de natură educativă, culturală, distractivă, sportivă și turistică, corespunzatoare intereselor și aspirațiilor elevilor sunt de cele mai multe ori urmarea dezvoltării unui dialog cu organizații similare (de exemplu Consiliul Copiilor SPUNE!), în vederea promovării intereselor elevilor.

În același timp, Consiliul Elevilor militează pentru edificarea în cadrul liceului / școlii a unui statut al elevului care să determine clar drepturile și îndatoririle elevului, dar care să și scoată în evidență rolul acestuia într-o societate modernă, întregul demers având la bază respectarea drepturilor elevului atât în instituțiile de învațământ cât și în societate.

Un alt punct nevralgic ce tinde să fie rezolvat prin înființarea și buna funcționare a Consiliului Elevilor îl reprezintă contribuția pe care acesta o poate avea în respectarea dreptului la libera exprimare a voințelor elevilor și în același timp la asigurarea unor raporturi corecte între elev, profesor si societate.

Pe scurt, Consiliul Elevilor urmărește numai obiectivele elevilor în conformitate cu drepturile, îndatoririle, interesele și aspirațiile acestora, astfel:

1. susține identificarea și mediatizarea problemelor elevilor în dorința ca acestea să fie rezolvate de către forurile abilitate;

2. eleborează și susține programe care să asigure creșterea calității procesului educațional desfășurat în cadrul instituției de învațământ;

3. promovează dezvoltarea învațământului și culturii, condiții esențiale ale progresului general al unei societăți;

4. promovează programe și acțiuni de formare și afirmare a elevilor.

Un alt rol important al Consiliului Elevilor, care constituie în fond misiunea organizațională a acestuia, îl reprezintă natura participativă la procesul decisional ce are efect direct asupra elevului, în cazul de față, prin intermediul Consiliului Elevilor, elevii putând să discute și să facă propuneri în legatură cu realizarea curricumului, cu stabilirea curricumului la decizia școlii sau în privința folosirii și dezvoltării bazei materiale, functionarea cabinetelor și laboratoarelor, a bibliotecii, organizarea activității extracuriculare sau alte probleme care prezintă interes pentru elevi. Mai mult chiar, Consiliul Elevilor poate propune conducerii măsuri pentru rezolvarea doleanțelor elevilor pe care îi reprezintă. În egală măsură, Consiliului îi revine și sarcina de a judeca cazurile de abateri disciplinare mai grave ale elevilor precum și aceea de a propune soluții și masuri de natură să împiedice astfel de comportamente în viitor.

Privind în ansamblu activitatea Consiliului Elevilor care funcționează la nivelul întregii țări, se poate spune că acesta trebuie să fie considerat drept un partener cu drepturi egale al Ministerului Educației ale cărui decizii poate să le influențeze prin simplul fapt că oferă elevilor posibilitatea de a-și face vocea auzită.

Strategia Națională de Acțiune Comunitară (SNAC)

Strategia Națională de Acțiune Comunitară reprezintă o premieră în România, ea fiind la origine inițiativa unei asociații filantropice (charity) străine.

În prezent programul a devenit Strategie Națională, în realizarea ei fiind implicate atât instituții ale statului: Ministrul Educației, Ministerul Muncii, Ministerul Administrației Publice, Ministerul Justiției și Internelor, cât și Biserica Ortodoxă și organizații negunernamentale.

Scopul proiectului este crearea unei legături între profesori, elevi din licee, școli speciale și centre de plasament în cadrul unor programe locale de acțiune comunitară care își propun să depășească prejudecățile și să contribuie la realizarea unei societăți inclusive în care diferența să fie considerată o valoare.

Întregul demers pornește de la identificarea unor nevoi sociale nesatisfăcute și de la principiul că fiecare individ posedă o serie de aptitudini, caracteristici, pe care le poate împărtăși cu cei care au nevoie de atenție.

Este vorba despre un program care se bazează pe voluntariat și care se adresează elevilor din școli și licee care sunt încurajați să petreacă o parte din timpul lor liber împreună cu copiii din centrele de plasament sau cu copii cu dizabilități, în vederea includerii acestora în comunitate, proiectul promovând diversitatea și sprijinirea dezvoltării emoționale a tuturor copiilor și tinerilor aflați în situații de risc.

Dintre obiectivele care stau la baza derulării de activități comunitare pot fi enumerate:

întărirea comunicării dintre copiii cu dizabilități și tinerii voluntari din licee;

valorificarea creativității elevilor;

stabilirea unor grupe de sprijin pentru centrele de plasament, centrele de zi;

diseminarea experiențelor de bună practică în domeniul voluntariatului.

Fiind un program educațional ce-și propune să învingă prejudecățile sociale și să-i ajute pe copiii din sistemul de protecție socială să se simtă drept o parte integrată a comunității din care provin, acțiunea comunitară are o importanță cu atât mai mare cu cât aceasta a fost introdusă în programele școlare din România, drept o parte a curriculumului național, fapt ce contribuie într-o proporție însemnată la formarea unor cetățeni mult mai responsabili și atenți la semenii lor.

Ne aflăm așadar față în fața a două inițiative fără precedent și care sunt de natură să îmbunătățească situația copiilor din România și altfel decât prin ajutor financiar.

Așa cum se poate observa, de-a lungul ultimilor ani s-a făcut un pas important către responsabilizarea tuturor categoriilor sociale și mai ales a copiilor, care până nu de mult erau considerați receptori pasivi la marea dezbatere ce are drept scop hotărârea viitorului lor. Acum se pun în discuție drepturile copiilor, informarea lor cu privire la drepturile pe care le au, implicarea acestora în deciziile politice de natură să le influențeze dezvoltarea, îmbunătățirea capacității de a-și ajuta semeni și de a ameliora situația în care se dezvoltă și așa mai departe.

Cele două inițiative ilustrate mai sus prezintă avantajul depășirii momentului critic de studiu pilot, ambele fiind astăzi proiecte autonome susținute de legea învățământului.

Devenită deja o stuctură școlară bine cunoscută, Consiliul Național al Elevilor este reprezentat la nivelul tuturor școlilor din România, având rol consultativ în cadrul ședințelor școlare. Din păcate însă, nu există o trecere în revistă a tuturor membrilor CNE și nici o prezentare a rezultatelor obținute în urma derulării activităților lor. Ministerul Educației a stijinit CNE prin crearea unei adrese web: http://cne.edu.ro/ dar care, în momentul de față nu a mai fost actualizată din februarie 2007, ceea ce constituie un semn de întrebare asupra sprijinului real pe care CNE-ul îl are din partea MECT.

De fapt, acesta este și punctul vulnerabil al acestei stucturi – dependența totală de Ministerul Educației care, dacă a generat un organism consultativ cu rol de implicare directă în procesul de îmbunătățire a sistemului de învățământ, și nu îl „ascultă”, înseamnă că epoca formelor fără fond nu este încheiată iar semnul de întrebare care stă deasupra prestigioasei instituții va face loc la tot mai multe întrebări.

În ceea ce privește Strategia Națională de Acțiune Comunitară, aflată în același raport de dependență față de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, situația actuală este mult mai încurajatoare, cei cinci ani de activitate reprezentând un indicator clar al susccesului de care s-a bucurat acestă inițiativă.

Debutând în 2003 cu un Proiect pilot de trei luni derulat în județul Dolj, cu un număr de 202 voluntari implicați în activități care au avut 187 de beneficiari, astăzi SNAC-ul este activ la nivel național și reprezintă cea mai importantă și mai extinsă rețea de voluntariat la nivelul Europei de Sud-Est: 412 licee implicate, 48391 de voluntari și 60.000 de beneficiari la nivelul întregii țări.

Numărul voluntarilor a crescut de la an la an iar în momentul de față povestea de succes a României la acest capitol reprezintă un exemplu pentru Moldova, Albania, Macedonia și Cehia, țări în care SNAC-ul este pentru moment un Proiect pilot.

2.4.Aspecte privind rolul UNICEF în implementarea Politicilor publice de protecție a copilului din România

Până de curând, întregul domeniu al protecției copilului din România era tratat în conformitate cu o legislație în continuă schimbare, care era supusă permanent amendamentelor sau abrogărilor. Deși anumite aritcole din legi diferite se refereau la copii, nu există o abordare holistică a problematicii copiilor. Unele probleme erau tratate de legislația privitoare la educație, altele de legile din sistemul de sănătate, sau din domeniul muncii, iar alte legi se refereau numai la copiii dezavantajați. Instituții diferite erau responsabile de implementarea anumitor prevederi ale legii, astfel încât întregul proces de rezolvare a problemelor copiilor era complicat, încet și, câteodată neclare. O alta problemă era faptul că, din anumite motive, chestiunile legate de copii erau privite ca fiind independente sau fără legatură cu cele ale familiei.

Din aceste cauze există nevoia reală de a integra politicile de protecție a copilului și cele privind protecția familiei și de a revizui legislația pentru a avea în final o lege a copilului completă, cuprinzătoare și usor de aplicat.

UNICEF este una dintre cele mai puternice și credibile voci care apără interesele copilului. A făcut cu succes lobby pentru reformă, a reușit o documentare amănunțită a situației și a pus la dispoziția guvernului instrumentele necesare pentru elaborarea de strategii și legislație. Pe măsură ce situația din România s-a schimbat, s-au modificat și acțiunile UNICEF în domeniul protecției copilului. Activitățile sale au trecut, încet, de la intervenții în situații de criză, la începutul anilor ’90, la dezvoltarea de politici și promovare a drepturilor copilului și familiei.

Cu toate că Uniunea Europeană a avut un rol foarte important în reforma din domeniul protecției copilului din România, prin contribuții financiare substanțiale și promovarea intensă a măsurilor corecte de adoptat, UNICEF a fost organizația care a scos în evidență pentru prima dată anumite probleme și care a insistat asupra necesității reformei. Prin studiile sale adecvate și bine documentate, UNICEF a furnizat informația și recomandările pe care atât guvernanții cât și donatorii le-au folosit pentru a decide unde este mai mare nevoie de asistență tehnică sau financiară.

UNICEF a oferit sprijin și expertiză Guvernului în elaborarea noului pachet legislativ în domeniul protecției copilului, care a fost aprobat de Parlament în luna iunie 2004. După implementarea noii legislații este de așteptat ca întregul mecanism de tratare a problemelor copiilor vulnerabili să se modifice și el. Situația fiecărui copil urmează să fie abordată într-o manieră cuprinzătoare, în sensul că toate instituțiile vor colabora pentru rezolvarea cazului respectiv. De exemplu, situația unui copil care abandonează școala va fi analizată pentru a fi identificate toate cauzele determinante: atitudinea copilului și a familiei față de educație și școală, șomajul părinților, violența în familie, serviciile comunitare, asistență eficientă, etc.

Cu toate că noua abordare, în care strategiile de intervenție trec de la cazuri individuale de violare a drepturilor la situația tuturor copiilor și de aici la situația familiei arată foarte bine în teorie, rămane încă de văzut dacă sistemul este într-adevar funcțional și dacă mai sunt de rezolvat probleme de ordin managerial și organizațional.

-UNICEF a contribuit la analiza și revizuirea politicilor, legislației, strategiilor, instrumentelor, instituțiilor și circuitelor de luare a deciziilor în domeniul protecției copilului.

-A contribuit la revizuirea legislației curente și a instituțiilor de aplicare a legii în ceea ce privește traficul de ființe umane și justitia juvenilă, pentru a respecta standardele internaționale; a dezvoltat proiecte pentru a ajuta la reintegrarea în societate a copiilor victime ale traficului și a tinerilor în conflict cu legea.

-A oferit instruire pentru mii de profesioniști activi în domeniul protecției sociale și a copilului. Printre aceștia se numară psihologi care consiliază copiii abuzați, personal din spitale care se ocupă de copiii seropozitivi, învățători și profesori din școli normale și speciale, asistenți maternali care au grijă de copii cu dizabilități, asistenți sociali care se ocupă de copiii străzii, profesori care lucrează cu adolescenții care părăsesc instituțiile de protecție în care au trăit.

-A dezvoltat un sistem de standarde minime de calitate pentru serviciile din centrele de plasament, pentru casele de tip familial, apartamente și servicii puse la dispoziția copiilor de diverse organizații și a contribuit la dezvoltarea metodologiei acordării licențelor și acreditării furnizorilor de servicii. Acestea reprezintă instrumente foarte importante pentru schițarea standardelor de calitate care trebuie îndeplinite de fiecare instituție care se ocupă de copii.

-A evaluat proiectele pentru prevenirea abandonului copiilor în maternități și a realizat un studiu național care a analizat cauzele și a determinat adevărata dimensiune a abandonului. De asemenea, a evaluat practicile și normele din sistemul de justiție juvenilă, cu scopul de a furniza informații fundamentate pentru următorii pași în reforma acestui sector.

A organizat o serie de cercetări și studii pe probleme precum situația curentă a adolescenților cu dizabilități și îngrijirea și protecția acordate copiilor seropozitivi; a realizat un studiu național pe tema abuzului asupra copiilor aflați în instituții.

ANEXĂ

Recomandări pentru implementarea politicilor de protecție a copilului din România

Măsuri generale de implementare

– Dezvoltarea de politici coerente de personal în domeniul drepturilor copilului care să asigure existent resursei umane specializate, selectarea, evaluarea formarea continuă și motivarea corespunzătoare a acesteia în scopul menținerii în sistem și diminuării fluctuațiilor de personal

– Schimbările legislative trebuie însoțite de programe de informare și formare a personalului, care să

asigure interpretarea unitară a legislației

– Creșterea rețelei de servicii existente la nivel local care să poată răspunde prompt la realitățile sociale și locale și diminuare rigidității în reorganizarea serviciilor

– Întărirea capacității structurilor publice locale de a atrage și a utiliza eficient fonduri

– Dezvoltarea unui sistem local de finanțare a serviciilor oferite de ONG-uri

– Sprijinirea și atragerea comunității în dezvoltarea de servicii complementare. Consolidarea unui

parteneriat public-privat real și permanentizarea dialogului dintre aceste două segmente

– Reanalizarea sistemului de alocații astfel încât acesta să fie eficient și să sprijine în mod real familia.

Nediscriminarea și protecția împotriva imixtiunii în viața personală

– Înființarea instituției Avocatul Copilului, fie ca organism distinct, fie ca departament specializat în cadrul

Avocatului Poporului, aliniat însă la politica și practica europeană din acest domeniu

– Creșterea gradului de cunoaștere a Avocatului Poporului în rândul cetățenilor

– Monitorizarea cazurilor de discriminare produse în școli, spitale și alte insituții publice și private, prin implementarea unui mecanism de colectare a plângerilor accesibil, funcțional, care să asigure

confidențialitate și posibilitatea verificării stadiul de procesare a sesizării

– Monitorizarea mai atentă a presei și luarea de măsuri eficiente care să ducă la împiedicarea publicării de informații umilitoare și în manieră senzațională, referitoare la copii.

Participarea copiilor

– Cooptarea copiilor din instituțiile de protecție în activitățile decizionale ce îi privesc, introducerea cât mai

timpurie a beneficiarilor în programe de dezvoltare a deprinderilor de viață independentă. Implicarea

copiilor în diferite activități administrative ale instituției (curățenie, pregătirea hranei, alte activități

gospodărești)

– Sprijinirea dezvoltării structurilor reprezentative ale copiilor, în special la nivelul școlii, astfel încât acestea să depășească rolul formal pe care îl au în prezent. Alocarea de timp în programul școlar pentru activitățile Consiliului Elevilor. Dezvoltarea oportunităților de participare civică a copiilor prin lansare de oportunități de finanțare adresate structurilor reprezentative ale copiilor în vederea implementării de proiecte la nivelul școlii sau comunității

– Asigurarea accesului copiilor la informație adecvată nivelului lor de înțelegere; transpunerea în forme accesibile a legislației și a strategiile publice ce-i privesc

– Campanii de informare cu privire la beneficiile și riscurile utilizării Internetului de către copii.

Consumul de droguri

– Realizarea de controale frecvente și aplicarea de sancțiuni agenților economici care comercializează băuturi alcoolice și tutun către copii

– Creșterea posibilităților de tratament a consumului de droguri, cu accent pe tratarea dependenței psihice.

Asigurare gratuității pentru acest tratament, indiferent dacă el se face în instituții publice sau private

– Dezvoltarea de campanii de informare cu privire la efectele și tratamentul consumului de droguri la nivelul comunităților sărace, vulnerabile la consum.

Abuzul, traficul și exploatarea copiilor

– Monitorizarea și inspectarea mai frecventă a angajatorilor în special din domenii care pot implica

exploatarea prin muncă a copiilor (construcții, agricultură, activități care implică încărcarea /descărcarea de marfă etc.) și aplicarea de sancțiuni când se întâlnesc astfel de situații

– Adaptarea intervențiilor autorităților în ceea ce privește sexul comercial, exploatarea sexuală și traficul de persoane, ținându-se cont de formele moderne de racolare și exploatare (internet, saloane de masaj) ce sunt în continuă dezvoltare

– Dezvoltarea de servicii sociale specializate de intervenție și reabilitare psiho-socială adresate persoanelor care practică sexul comercial și structurarea unui sistem eficient și coerent de identificare a persoanelor sub 18 ani implicate în această activitate

– Derularea de campanii destinate consumatorilor care apelează la sexul comercial în vederea

conștientizării implicării copiilor în fenomen și a reducerii exploatării sexuale a acestora

– Perfecționarea sistemului de înregistrare și monitorizare a cazurilor de exploatare sexuală infantilă și includerea sa în „Metodologia privind cooperarea interinstituțională pentru prevenirea și combaterea abuzului, neglijării și exploatării copilului” care se află în prezent în stadiu de finalizare la ANPDC

– Amenajarea la nivelul standardelor a locațiilor destinate „Centrelor de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat, Exploatat” în toate județele și mărirea numărului centrelor de sprijin pentru reabilitarea psihologică și reintegrare socială a copiilor victime ale abuzului, neglijării și exploatării inclusiv sexuale a copiilor victime

– Informarea opiniei publice cu privire la sancțiunile prevăzute de lege pentru persoanele care practică pedeapsa fizică și umilitoare asupra copilului, concomitent cu promovarea educației fără violență și a responsabilității de raportare a abuzului

– Promovarea și respectarea metodologiei de lucru specifice în cazurile de copii repatriați, victime ale traficului și a metologiei de lucru a centrelor de tranzit

– Asigurarea unei constanțe în schema de personal și pregătirea continuă a personalului care asigură

servicii victimelor traficului.

Copiii privați de libertate

– Alinierea la standardele internaționale în ceea ce privește delincvența juvenilă: o modificarea Codului penal în așa fel încât acesta să fie armonizat cu prevederile international referitoare la sancțiunile alternative la privarea de libertate pentru copii; diferențierea mai accentuată a pedepselor pentru infracțiunile comise cu violență față de celelalte infracțiuni și tratamentul celor care au comis infracțiuni repetate față de infractorii care au comis pentru prima dată o faptă penală, înnoirea legislației privind executarea măsurilor educative care datează din 1972, înființarea unor compartimente specifice copiilor în cadrul instituțiilor care au atribuții legate de delincvența juvenilă atât pe plan central, cât și local;scăderea numărului de copii condamnați la pedepse privative de libertate prin: recurgerea la măsuri educative neprivative de libertate pe scară largă și apelul la închisoare doar ca ultimă instanță, precum și prin introducerea justiției restaurative

– Scurtarea la maximum a perioadelor petrecute de copii în penitenciarele pentru adulți, interzicerea

transferului acestora din centre în penitenciare pentru soluționarea „afacerilor judiciare”

– Înființarea institutelor medical-educative (eventual ca secții distincte în cadrul unor spitale)

– Menținerea, pe cât posibil, a copiilor privați de libertate în apropierea domiciliului prin înființarea în comunitate a unor centre de primire a copiilor care să înlocuiască arestul poliției sau penitenciarul atunci când se ia măsura arestării preventive, iar până atunci strămutarea proceselor în care sunt implicați copii privați de libertate la instanțele de judecată din județele în care se află centre de reeducare/penitenciare pentru minori

– Înființarea mai multor centre de reeducare/penitenciare pentru minori (cu o capacitate redusă) în toate zonele geografice ale țării, crearea de secții complet separate pentru copii ca filiale ale unor

centre/penitenciare–mamă, care să asigure activitățile administrative, financiare, de resurse umane etc.; specific filialei ar fi numai personalul de pază și cel folosit în procesul instructiv-educativ

– Îmbunătățirea condițiilor de detenție, mai ales în penitenciarele pentru minori și tineri

– Asigurarea resurselor financiare necesare pentru asigurarea unui nivel de viață decent tuturor copiilor privați de libertate, revederea normelor referitoare la drepturile de echipare, cazarmare, obiecte de igienă personală și colectivă

– Eliminarea discriminărilor la care sunt supuși copiii privați de libertate, în comparație cu ceilalți copii care sunt în grija statului (acordarea alocației de stat pentru copii; acordarea banilor pentru nevoi personale; eliminarea diferențelor în plafonului destinat alocației zilnice de hrană)

– Adaptarea programei școlare la caracteristicile copiilor privați de libertate

– Individualizarea mai accentuată a activităților și programelor în care sunt incluși copiii privați de libertate și ascultarea opiniilor copilului și participarea acestuia la luarea deciziilor ce îi privesc situația

– Prevederea obligativității asistenței post penale în Codul de procedură penală atât în cazul copiilor care au fost internați în centre de reeducare, cât și al celor care au executat pedeapsa închisorii și au fost liberați condiționat

– Asigurarea unui sistem de asistență post penală integrat, coordonat și eficient, care să includă: serviciile de probațiune; serviciile de asistență socială județene și locale, comunitățile locale (Primăria, Consiliul local, poliția, școala, Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă etc.), organizații neguvernamentale, societăți comerciale de stat și private, Biserica.

Justiția pentru minori

– Continuarea procesului de specializare a judecătorilor, procurorilor, polițiștilor, personalului din

centre/penitenciare care lucrează în cazurile cu copii

– Alocarea cauzelor cu minori doar judecătorilor specializați, înființarea de instanțe specializate la nivelul întregii țări și mărirea numărului psihologilor și asistenților social din domeniul juridic pentru a evita supraîncărcarea și scăderea calității activităților efectuate

– Efectuarea unui control asupra activității avocatului din oficiu și derularea de acțiuni de sensibilizare în rândul acestora pentru a fi receptivi la situația copiilor și a nu trata cazurile cu superficialitate

– Acordarea unei importanțe mai mari opiniei exprimate de copil în procedurile juridice și creșterea

flexibilității procedurilor pentru a permite libera exprimare a acestuia; asigurarea unui climat adaptat copilului; desemnarea clară a persoanelor cu rol în informarea copilului și stabilirea unei proceduri în acest sens

– Îmbunătățirea procedurilor de audiere pentru a se evita repetarea acesteia și confruntarea copiilor cu traficanții /recrutorii /abuzatorii, prin dezvoltarea unui plan multidisciplinar de audiere și prin folosirea mijloacelor de captare a imaginii și sunetului.

Copiii refugiați și cei aflați neînsoțiți în străinătate

– Dezvoltarea de legături funcționale atât cu partenerii străini, autoritățile, cât și ONG-uri care au primit cereri de asistență, în acest fel scurtându-se timpul necesar procedurilor de repatriere a copilului

– Îmbunătățirea relațiilor bilaterale România-Italia (dar si cu alte state) privind repatrierea copiilor români neînsoțiți, monitorizarea atentă a aplicării protocoalelor existente.

Mediul familial și forme alternative de îngrijire

– Dezvoltarea de servicii de consiliere și informare pentru viitorii părinți în toate orașele țării dar și în mediul rural

– Crearea de Centre de Resurse pentru părinți la nivel național care să asigure suport informațional

părinților în procesul de educare a copiilor

– Introducerea consilierii familiale ca măsură obligatorie în cazul în care, prin hotărâre judecătorească, copilul urmează să fie încredințat unuia dintre părinți

– Monitorizarea atentă a dezinstituționalizării și a activității asistenților maternali, în vederea asigurării faptului că interesul superior al copilului este cel ce primează și nu indicatorii privind dezinstituționalizarea

– Crearea unei politici sociale specifice, pentru protecția familiei monoparentale, bazate pe cunoașterea adecvată a problemelor întâmpinate de aceste familii, a resurselor existente și a posibilităților de răspuns la nevoile acestora; dezvoltarea de servicii specifice, adresate familiei monoparentale care să abordeze diferențiat fiecare caz, centrate pe crearea de grupuri de suport și completarea beneficiilor materiale prin servicii de consiliere

– Sensibilizarea și informarea comunității cu privire la problematica familiei monoparentale, prin intermediul asistenților sociali, preoților, polițiștilor proximitate, mass mediei. Oferirea de posibilități de răspuns la probleme familiei, identificarea liderilor comunitari și atragerea de fonduri pentru dezvoltarea coeziunii, a parteneriatelor comunitare și inter-instituționale

– Încurajarea angajatorilor să adopte o atitudine flexibilă față de părinții singuri, manifestată prin acordarea de învoiri, zile de concediu atunci când situația o cere, cu posibilitatea recuperării ulterioare a orelor de program

– Crearea de oportunități pentru copiii din familiile monoparentale, care să vizeze derularea de activități socio-educative (tabere, excursii gratuite, cercuri ale copiilor, cluburi, etc.)

– Îmbunătățirea modului de aplicare a hotărârilor judecătorești referitoare la plata pensiei alimentare pentru a fi evitate întârzierea sau neplata beneficiului

– Creșterea cuantumului alocației monoparentale pentru a fi acoperite nevoile de bază ale copilului și acordarea acestui beneficiu și după împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani, dacă acesta este încă la școală.

Copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate

– Îmbunătățirea mecanismelor de monitorizare a fenomenului și de culegere a datelor la nivel local, prin colaborarea serviciilor de protecție, a consiliilor locale, a poliției, bisercii și a unităților școlare

– Derularea de campanii de informare pentru părinți cu privire la riscurile asociate plecării la muncă în străinătate, asupra copiilor rămași acasă

– Dezvoltarea de servicii de consiliere accesibile, adresate părinților unde pot primi sprijin în legătură cu pregătirea copiilor pentru momentul plecării, menținerea comunicării cu aceștia, etc.

– Dezvoltarea de cursuri/ training-uri de comunicare adresate rudelor sau altor persoane în grija cărora rămân copiii

– Multiplicarea centrelor de zi și a cluburilor unde copiii își pot petrece timpul liber.

Sănătatea și bunăstarea copilului

– Eliminarea disparităților de acces și de calitate a serviciilor de asistență medicală între mediul rural și urban, între zonele sărace și cele prospere și adoptarea de măsuri pentru ca actul medical să nu mai fie condiționat de primirea de „atenții”

– Dezvoltarea unor echipe medicale mobile care să atingă zonele izolate

– Dezvoltarea unui sistem de asistență sanitară comunitară și îmbunătățirea colaborării cu sistemul de servicii de asistență socială, prin: dezvoltarea rețelelor de asistenți medicali și a mediatorilor sanitari comunitari; dezvoltarea unităților medico-sociale

– Dezvoltarea sistemului de servicii socio-medicale de asistență la domiciliu pentru copiii cu dizabilități sau boli cronice

– Luarea de măsuri pentru a stopa întârzierile în furnizarea tratamentului pentru persoanele cu HIV/SIDA

– Evitarea apariției sarcinilor în rândul fetelor sub 18 ani și reducerea riscului abandonului, prin extinderea rețelei de cabinete mobile de planificare familială care să ofere servicii de educare și informare și mijloace contraceptive gratuite sau la prețuri scăzute. Înființarea acestor cabinete ar trebui să fie prioritară în comunitățile foarte sărace cu natalitate ridicată sau cu o pondere ridicată a populației roma

– Cunoașterea mai profundă a fenomenului de sinucidere în rândul copiilor și adolescenților prin

îmbunătățirea mecanismului de culegere a indicatorilor statistici

– Aplicarea Strategiei Naționale de sănătate mintală în domeniul copiilor.

Copiii cu dizabilități

– Creșterea numărului centrelor de recuperare și de dezvoltare a aptitudinilor copiilor cu dizabilități

– Accelerarea procesului de asigurare a accesibilității în instituții și mijloace de transport în comun

– Asigurarea unei educații incluzive reale prin creșterea numărului de cadre didactice de sprijin pentru copiii cu dizabilități și prin sensibilizarea directorilor unităților de învățământ, a cadrelor didactice, a elevilor și părinților

– stabilirea unui sistem coerent de monitorizare a situației copiilor cu dizabilități astfel încât să fie eliminate diferențele dintre evidențele insituțiilor care au responsabilități în acest domeniu.

Educație

– Depolitizarea sistemului de învățământ, astfel încât selectarea inspectorilor școlari și a directorilor de școală să se facă strict pe baza competențelor profesionale

– Asigurarea finanțării adecvate pentru educație, care să se reflecte în dotările unităților de învățământ, materialele didactice și in asigurarea unui salariu motivant, astfel încât educația să se contureze ca domeniu atractiv din punct de vedere profesional

– Dezvoltarea rețelei consilierilor școlari și sprijinirea acestora în dezvoltarea de activități comune cu copiii: reducerea numărului de elevi care revin unui consilier și alocarea unui fond anual pentru acțiuni

– Adoptarea cu urgență a unor măsuri de prevenire a abandonului învățământului obligatoriu și de

susținere a tinerilor din mediul rural să acceseze nivelul secundar de educație (oferirea de burse de

întreținere și accesul la cămine de cazare pentru elevii din mediul rural care optează pentru un liceu /școală profesională din mediul urban)

– Educația copiilor cu dizabilități și a celor aparținând etniei roma să fie mai atent monitorizate și raportate de MECT, pentru a acoperii golul informațional existent în prezent cu privire la eforturile de integrare școlară

– Dezvoltarea rețelei claselor de tipul „A doua șansă”, promovarea adecvată a acestora în special la nivelul comunităților vulnerabile și dezvoltarea colaborării dintre școală și instituțiile de protecție socială de la nivel local, care să implice întâlniri de lucru periodice și schimb de informații, pentru a ușura identificarea copiilor care necesită programe de recuperare școlară, precum și prevenire și intervenție în cazurile de abandon al programului

– Reglementarea obligativității de a asigurare transportul școală-casă în cazul comunităților din zone isolate și monitorizarea îndeplinirii acestei obligații

– Implementarea de programe anti-violență în școli care să urmărească dezvoltarea abilităților de adaptare în situații dificile, stresante și deprinderea abilităților de comunicare între copii

– Includerea în curricula de învățământ a unei discipline orientată pe educarea copiilor în dezvoltarea unor abilități de viață independentă, în acord cu respectarea drepturilor și obligațiilor pe care le au

– Elaborarea unei strategii de dezvoltare a sistemului de educația timpurie, care să ia în considerare

legislația privind protecția și îngrijirea copilului mic, nevoile de formare a personalului calificat pentru acest segment de educație, precum și redimensionarea rețelei de creșe în raport cu nevoile la nivel local

– Asigurarea cadrelor didactice și a infrastructurii de învățământ preșcolar necesare pentru a răspunde tuturor solicitărilor de înscriere la grădiniță

– Continuarea programelor de formare a cadrelor didactice pe tema identificării și valorificării intereselor și aptitudinilor fiecărui elev

– Dezvoltarea de programe de identificare și sprijinire a copiilor cu aptitudini deosebite /a celor supradotați

– Stabilirea unui sistem de evaluare a procesului educațional care să ia în calcul și opiniile elevilor

– Adaptarea ofertei educaționale la cerințele pieței forței de muncă și la interesele elevilor.

– Asigurarea la nivel local a locurilor de joacă pentru copii și a oportunităților de petrecere a timpului liber, astfel încât acestea să fie adecvate și suficiente.

CONCLUZII

Reforma în domeniul protecției copilului este unul dintre cele mai expuse domenii atenției opiniei publice din România și din străinătate. Instituțiile din România, opinia publică în general, este în fața unei reforme de amploare în care fiecare dintre cei implicați își redefinește, își amplifică rolul și contribuția.

Instituțiile deprind acum tehnici de colaborare interinstituțională, practici cum ar fi evaluarea măsurilor aplicate în termeni de cost și eficiență sunt încă la început. Acest proces trebuie să continue, instituțiile trebuie să îl sprijine, măsurile ar trebui să țină cont numai de interesul beneficiarului ci nu de influența politicului, atenția ar trebui canalizată către deprinderea standardelor europene în domeniu, către armonizarea lor, până la urmă, cu realitățile și aspirațiile României.

Oprindu-ne asupra sistemul de protecție a copilului, din exemplificările ilustrate s-a putut observa că acesta este unul dintre cele mai bine organizate domenii din câmpul social, fapt datorat în mare parte punctului extrem de critic din care s-a pornit și care impunea acțiunea imediată, iar pe de altă parte datorită procesului de reformă care a fost gândit astfel încât să vizeze atât dezvoltarea propriu-zisă a serviciilor cât și modificarea cadrului legislativ.

Însă, toate aceste schimbări nu ar fi avut loc fără dezvoltarea societății civile și a sectorului nonprofit, concepte inexistente în mentalitatea românilor înainte de 1989, dar care au început să se dezvolte foarte mult după acest moment, în primul rând datorită nevoilor sociale foarte stringente de la acea vreme, ce nu puteau fi satisfăcute doar de organismele sectorului public.

Progresul din ultimul timp nu poate fi contestat, iar mișcările ce caracterizează domeniul indică o dezvoltare a societății civile românești sau, altfel spus, democreția începe să însemne și altceva decât dreptul la liberă exprimare, visul mărturisit al românilor care au cunoscut oprimarea.

Și totuși, a te face auzit nu este nici astăzi un lucru puțin important și ușor realizabil, iar ceea ce a condus la dezvoltarea într-un mod fundamental a ONG-urilor a fost perfecționarea continuă a metodelor de dialog cu autoritățile locale și centrale, demers ce le-a transformat în scurt timp în parteneri de dialog și de acțiune ai acestora.

Organizațiile neguvernamentale românești ar trebui să joace un rol din ce în ce mai pregnant în procesul de prevenire a abandonului și a instituționalizării dar și în cel de corecție. Experiența unora dintre ele dar și disponibilitatea pentru a participa la rezolvarea unor cazuri sociale, le califică pentru a fi partenerii instituțiilor statului cu responsabilități în domeniu. Prin preluarea unor tipuri de activități, nu de puține ori aceste organizații pot descongestiona instituțiile statului atât din punct de vedere al sarcinilor cât și al bugetului.

Astfel, implementarea tuturor strategiilor naționale ce vizează oferirea de servicii sociale către acele categorii sociale aflate în risc reprezintă un efort comun al celor două părți deopotrivă interesate de obținerea bunăstării sociale.

Mai mult chiar, politicile sociale au ajuns să fie implemetate de către guvern cu ajutorul și uneori chiar prin intermediul societății civile, fapt ce implică în primul rând responsabilizarea societății civile, iar în al doilea rând, regândirea sistemului politic și un pas major către o societate deschisă, transparentă.

Conștientizarea și implicarea opiniei publice ar constitui un suport real pentru toți cei care, sub o formă sau alta, sunt implicați în sistem. Cu privire la opinia publică în general, desigur că implicarea oricărui cetățean este importantă, atâta vreme cât ajută în proces, însă am dori să ne referim la două categorii care, după părerea noastră, joacă un rol esențial.

Pe de altă parte, rolul mass media este capital, atât al mass mediei naționale pentru a sesiza cazuri care pot genera fenomene, cât și al celei locale, adeseori un colaborator constant pentru direcțiile de specialitate, după cum am observat. Prin sesizarea periodică a neregulilor din sistem, dar și pentru informarea cetățenilor cu privire la pașii care se întreprind dar și cu referire la rolul pe care ei și-l pot asuma, mass media locală ajunge să influențeze substanțial procesul de reformă în domeniul protecției copilului aflat în dificultate în România.

BIBLIOGRAFIE

MANUALE, MONOGRAFII ȘI LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Balahur, Doina – “Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale”, ,Ed. All Beck, București, 2001

Bogdan Miora, Victor Nicolăescu, Viorel Pârvu – “Ghid juridic privind protecția copiilor și a familiei”, Editura Speed Promotion, București, 2006

Botea Gheorghe , Ioan Trifa , Alexandru Țiclea – „Instituții de drept civil si dreptul familiei”, Editura Concordia, Arad, 2005

Buzducea, Doru – „Sisteme moderne de asistență socială. Tendințe globale și practice locale”, Iași, Editura Polirom, 2009

Cocoș Ștefan – “Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex, București, 2003

Emese Florian – “Protecția drepturilor copilului”, ed. a II-a, Editura CH Beck, București, 2007

Filipescu Ion P., Andrei I. Filipescu – “Adopția- Protecția și promovarea drepturilor copilului”, Editura Universul Juridic, București, 2005

Imbrescu Ion – “Tratat de dreptul familiei –Familia/Pretecția copilului /Elemente de stare civilă–curs de teorie și practică”, Ed. Lumina Lex, București, 2006

Lambru, Mihaela – “Politici Publice și Administrative”, Ed. Universității din București, 2006

Lupașcu Dan – “Dreptul familiei”,ed a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Lupașcu Dan, Cristina Mihaela Crăciunescu – “Dreptul familiei”, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Tomescu Milena – “Dreptul familiei – Protecția copilului”, Editura All. Beck, București, 2005

Ungureanu Ovidiu, Călina Jugastru – “Drept civil. Persoanele”, Editura Hamangiu, București, 2007

Zlătescu Irina – “Drepturile copilului și a tânărului, vol.I, (Documente internaționale)”, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, București, 2002

Roth Maria – “Protecția copiilor împotriva abuzurilor, între tradiție și inovație, București, 2000

ARTICOLE ȘI REVISTE DE SPECIALITATE

Imbrescu Ion – “Reflecții în legătură cu folosirea eronată a unor termeni din sfera dreptului familiei”, „Dreptul” nr.8/2005

LEGISLAȚIE

Legea nr. 272/2004 – Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004.

Legea nr. 273 /2004 – Monitorul Oficial. partea I, nr. 557/23.06.2004.

O.U.G.nr. 12/2001, publicată în M.of.nr.63/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr.252/2001 (M.of.nr.266/2001).

H.G.nr.261/2000 publicată în M.of.nr. 1171/2000.

SURSE INTERNET

http://www.copii.ro/content.aspx?id=40

http://www.edu.ro/index.php-776

http://politicianiste.files.wordpress.com/2008/03/constitutia_romaniei.pdf

http://www.ora.ro/legislatie

ALTE SURSE

Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” și Fundația pentru o Societate Deschisă, Accesul romilor la servicii sociale, Realități și tendințe în anul 2005, București, 2006

UNICEF, Copiii la limita speranței. O analiză focalizată asupra situației copiilor vulnerabili, excluși și discriminați în România, București, Edit. Vanemonde, 2006

=== cap 2 ===

CAPITOLUL II

Studiu de caz : “Copiii au nevoie de un avocat !”

Campanie de advocacy

2.1. Pledoarie pentru înființarea instituției Avocatul Copilului

În 1990, România a ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, angajându-se să asigure condițiile necesare pentru respectarea drepturilor tuturor copiilor din România.

În țările Uniunii Europene, acestă “problemă” a fost soluționată prin înființarea unei instituții de natură să se ocupe în mod exclusiv de respectarea și promovarea drepturilor copilului – Avocatul Copilului.

Avocatul Copilului este un reprezentant al intereselor copiilor și un apărător al drepturilor lor. Avocatul Copilului este numit public pentru a reprezenta interesele copiilor și pentru a apăra drepturile lor la nivel național, într-o anumită țară. Pentru a lucra eficient, Avocatul Copilului trebuie să aibă un mandat care este stabilit printr-o lege națională și are nevoie de personal care să-l asiste în îndeplinirea mandatului său.

Instituția Avocatul Copilului poate fi o instituție de sine stătătoare sau un department al instituției Avocatul pentru Drepturile Omului sau a Comisarului pentru Drepturile Omului. În ambele cazuri, doar un mandat concentrat exclusiv pe copil stabilește fundamentul pentru munca Avocatului.

Conceptul de Avocat al Copilului a fost inițial dezvoltat în țările scandinave. Primul Avocat al Copilului numit de un guvern printr-o lege națională, adoptată de Parlament, și-a început activitatea în Norvegia, în anul 1981, deși încă din 1979 – Anul Internațional al Copilului – au apărut multe inițiative menite să ofere mai multă vizibilitate și importanță problemelor copiilor. În multe țări, organizațiile neguvernamentale, împreună cu alte instituții, s-au raliat pentru ca drepturilor copilului să li se acorde mai multă atenție. Primele instituții Avocatul Copilului înființate au avut mandate concentrate excusiv pe protecția drepturilor copilului.

Denumirea instituției nu este una internațională și poate să difere de la o țară la alta. De exemplu, Avocatul Copilului poate fi numit și Apărătorul Copiilor (Franța), Comitetul pentru Drepturile Copilului (Luxemburg), Comisarul pentru Copii (Malta), Avocatul Copiilor și Tinerilor (Suedia). UNICEF și Comitetul pentru Drepturile Copilului au introdus termenul de instituții independente pentru protecția drepturilor copilului. Acesta a fost gândit ca un termen generic, care permite diferite aranjamente instituționale.

În mod normal, Avocatul Copilului are un birou sau un secretariat care îl sprijină. Când se vorbește despre Avocatul Copilului, în mod normal, se face referire atât la persoana care este numită oficial în această funcție, cât și la biroul sau instituția Avocatului Copilului.

Conform celor mai recente informații, în prezent există Avocați ai Copilului în peste 40 de țări. Cei mai mulți dintre aceștia funcționează la nivel național. Totuși, în unele țări, există institutii de tip Avocatul Copilului ale căror mandate sunt limitate la o singură provincie sau la un singur oraș. În aceste țări, există adesea mai mulți Avocați ai Copilului. Acesta este, de exemplu, cazul Bosniei-Herțegovinei și al Rusiei.

Toate instituțiile Avocatul Copilului din Europa sunt reunite în cadrul Rețelei Europene a instituțiilor Avocatul Copilului (ENOC), care a fost înființată în 1997 . Aceasta servește drept forum pentru schimbul de experiență și pentru dezvoltarea ulterioară a acestui concept. Rețeaua asigură legătura dintre instituțiile independente destinate copiilor din 24 de țări din Europa. ENOC încurajează, prin programele sale, toate țările europene să-și numească un Avocat al Copilului.

Chiar dacă modul de organizare și de funcționare a biroului Avocatului Copilului variază de la o țară la alta, în concordanță cu sistemele lor politice și juridice, acestea au totuși o serie de caracteristici comune. Acestea includ:

● Independența față de Guvern, sistemul judiciar și societatea civilă: Avocatul Copilului trebuie să acționeze independent în cadrul mandatului stabilit, acesta fiind singurul termen de referință. Chiar dacă Avocatul Copilului este numit de către guvern sau Parlament, acesta nu trebuie privit ca o parte a structurii guvernamentale. Este recomandabil ca instituția Avocatul Copilului să fie localizată, atât din punct de vedere administrativ, cât și fizic, în exteriorul administrației de stat. Independența se manifestă în mod real nu doar prin aplicarea bazei legale ci și prin capacitatea instituției de a-și baza întotdeauna deciziile pe informații juridice și profesionale solide, susținute de cercetări și de dovezi. Independența nu este deloc utilă dacă nimeni nu ascultă sau nu ia în serios comentariile sau recomandările Avocatului Copilului.

● Mandat și atribuții clare: Dacă Parlamentul stabilește un astfel de mandat pentru Avocat, este foarte probabil ca acestuia să i se acorde cea mai înaltă recunoaștere a statutului și a importanței sarcinilor pe care le are.

● Resursele necesare: Pentru a funcțioana corespunzător, Avocatul Copilului are nevoie de personal cu calificare relevantă dar și de alte resurse. Finanțarea trebuie să fie suficientă și să provină din surse constante, în mod predictibil. Nu ar trebui să apară nici un risc legat de încetarea finanțării, dacă Avocatul Copilului ar exprima critici la adresa guvernului sau a altor instituții.

● Transparență și acces la informații: Avocatul Copilului trebuie să funcționeze cu cea mai mare transparență posibilă, dar are nevoie și de acces la toate informațiile relevante pentru îndeplinirea mandatului său și nu trebuie împiedicat în nici un mod să facă investigații privind probleme care i-au fost supuse atenției.

● Responsabilitate: Avocatul Copilului trebuie să pregătească un raport periodic pentru cei care l-au numit, precum și pentru opinia publică și copii. Acest lucru este important pentru a demonstra că Avocatul Copilului își exercită atribuțiile într-un mod care servește copiilor.

● Accesibilitate pentru copii: Pentru a realiza obiectivul de promovare și protecție a drepturilor copilului, Avocatul Copilului trebuie să aibă, în mod regulat, contacte cu copiii. În primul rând, este important să existe canale de informare a copiilor despre drepturile copilului, precum și informații privind existența și funcțiile Avocatului Copilului. În al doilea rând, este important ca Avocatul Copilului să primească informații de la copii despre situația lor și despre factorii care influențează situația și drepturile lor. Copiii ale căror drepturi au fost încălcate trebuie să poată informa Avocatul Copilului. Plângerile pot fi soluționate individual sau se poate crea o bază pentru mai multe intervenții importante din partea Avocatului Copilului.

● Colaborare: Pentru a avea un impact, Avocatul Copilului trebuie să colaboreze cu toți ceilalți actori din societate care susțin drepturile copilului, din cadrul Guvernului, sau al societății civile. Colaborarea cu alte instituții este necesară pentru a crea alianțe puternice care să asigure că drepturile copilului sunt cunoscute pe scară largă și sunt respectate.

● Acordarea unei atenții speciale încălcării drepturilor copilului: Avocatul Copilului trebuie să fie atent la posibilele încălcări ale drepturilor copilului. În unele țări, Avocatul Copilului poate primi și se poate ocupa de plângeri individuale. În toate țările, Avocatul Copilului trebuie să fie gata să vorbească în numele grupurilor de copii ale căror drepturi au fost neglijate sau încălcate. Fie că se poate ocupa de plângeri individuale sau nu, este important ca Avocatul Copilului să-i supravegheze în mod constant pe cei care ar putea încălca drepturile copilului și să aducă aceste informații în atenția părților responsabile de la nivel guvernamental, precum și la cunoștința publicului larg. Plângerile individuale ar putea fi folosite pentru a forma baza pentru mai multe inițiative principale sau generale, care să facă sugestii pentru amendarea legislației sau alte măsuri care să fie luate pentru a evita încălcări ale drepturilor copilului.

Avocatul Copilului va avea rolul special de a reaminti guvernului si societății civile despre obligațiile stabilite de Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, inclusiv aceea de a raporta Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului și de a urma recomandările acestuia.

2.1.1.Funcțiile Avocatului Copilului

● Se pronunță în calitate de apărător al copiilor și al drepturilor copilului. În cele mai multe cazuri, calitatea de apărător al copiilor și al drepturilor copilului va constitui cea mai importantă parte a activității Avocatului Copilului. Cea mai importantă sarcină a Avocatului este să reprezinte excusiv interesele copiilor și ale tinerilor. Acesta se poate pronunța public sau se poate adresa guvernului sau reprezentanților societății civile în mod direct. O importantă provocare pentru Avocatul Copilului este să gasească cele mai potrivite și cele mai eficiente moduri de a-și juca rolul, în funcție de natura problemelor, precum și de situația sistemului juridic și a celui politic. Pentru a fi ascultat și pentru ca sugestiile sale să fie urmate, este important ca Avocatul Copilului să vorbească clar și convingător. Acesta trebuie să dovedească faptul că singura sa preocupare sunt copiii și să dea dovadă de o deosebită integritate în numele copiilor. Avocatul Copilului poate cere să se acorde o mai mare atenție intereselor copiilor atunci când sunt formulate legi și politici. Avocatul Copilului poate ajuta și la creșterea gradului de conștientizare al societății privind drepturile copilului.

● Acționează ca watchdog (“câine de pază”). O parte deosebit de importantă a rolului de “păzitor” este de a monitoriza implementarea drepturilor copilului la toate nivelurile în țară, prin colectarea de informații relevante și credibile. În mod special, Avocatul Copilului trebuie să urmărească situația copiilor care ar putea fi uitați – copii care aparțin minorităților sau altor grupuri care ar putea fi discriminate. Fiind numit de guvern sau de către Parlament și având o bază legală, Avocatul Copilului se află în poziția unică de a monitoriza îndeaproape situația copiilor din țara sa. Monitorizarea trebuie să fie urmată de observații care să fie larg cunoscute. Dacă acestea conțin critici la adresa guvernului sau a altor instituții, uneori, va fi nevoie de un mare curaj pentru a face acest lucru. Iar aceasta cere un grad mare de integritate din partea persoanei care deține funcția de Avocat al Copilului.

● Influențează legile și politicile publice. Implementarea efectivă a Convenției ONU pentru Drepturile Copilului (CDC) depinde de legile naționale corespunzătoare, care reflectă regulile și principiile stabilite de către aceasta. Multe țări nu aveau o astfel de legislație înainte de ratificarea CDC (cazul României). Avocatul Copilului poate avea o contribuție importantă, făcând presiuni și contribuind activ atunci când revizuirea legilor este necesară. Acesta poate urmări cu atenție noua legislație propusă și poate face comentarii dacă nu este compatibilă cu CDC sau dacă neglijează interesele copiilor. O altă sarcină pe care mulți Avocați ai Copilului și-o asumă este aceea de a face investigații și de a pregăti rapoarte privind aspecte ale politicilor publice sau ale practicilor care afectează copiii. Aceste rapoarte pot conține recomandări explicite referitoare la amendamente sau pot prezenta idei noi.

● Centralizează informații privind situația copiilor. În cele mai multe țări lipsesc informațiile relevante și credibile despre situația actuală a copiilor. Birourile naționale de statistică colectează numeroase date legate de situația economică și socială a țării, dar foarte des ignoră colectarea de date sau analiza datelor care îi pot informa în mod corespunzător pe cei care elaborează politici, legislativul sau publicul despre modul cum trăiesc copiii din acea țară. Comitetul pentru Drepturile Copilului cere în mod activ astfel de informații, care servesc drept instrument pentru a evalua dacă CDC este implementată corespunzător. Nu se poate aștepta ca Avocatul Copilului să aibă competența necesară sau capacitatea de a colecta date la scară largă. Totuși, acesta poate susține un scop important, făcând presiuni asupra birourilor statistice și a cercetătorilor să înceapă să colecteze și să analizeze date relevante. În cele mai multe țări, principala problemă nu este lipsa de date, ci faptul că acestea sunt inconsistente și nu sunt analizate de diferite instituții guvernamentale și secretariate ale ONG-urilor. Avocatul Copilului poate colecta datele disponibile și le poate face publice unei audiențe lărgite.

● Este disponibil ca partener de dialog pentru copii. În cele mai multe țări există puține canale sau nici unul prin care copiii să-și poată exprima opiniile și preocupările către publicul larg sau către guvern. Avocatul Copilului poate servi ca partener de dialog pentru copii, ca o persoană cu care copiii pot lua legatura fără prea multe dificultăți și fără riscul unor repercursiuni. În multe țări, accesul la o linie telefonică gratuită, poștă sau email vor ajuta. Totuși, în majoritatea țărilor, contactul personal cu Avocatul Copilului sau cu o persoană care lucrează în cadrul instituției este probabil calea cea mai realistă de a stabili contactul. Avocatul Copilului trebuie să fie vizibil și în afara capitalei, să existe ca Avocat al Copilului pentru toți copiii din țara respectivă. Acesta trebuie să aibă contacte extinse cu copiii din întreaga zonă de acțiune pentru a crea o bază solidă pentru acțiunile sale, care au în vedere probleme generale sau specifice cu care se confruntă copiii. Inițiativele pe care Avocatul Copilului trebuie să le promoveze pentru a facilita dialogul cu copiii ar putea include: linii telefonice la care copiii pot suna gratuit pentru a vorbi despre ideile și preocupările lor; întâlniri comunitare cu copiii; forumuri naționale sau întâlniri la care copiii sunt invitați să discute sau să ridice probleme de interes național; grupuri consultative ale copiilor prin care Avocatul Copilului poate testa anumite idei sau îi poate consulta privind politicile; audieri ale copiilor.

● Facilitează participarea copiilor. Avocatul Copilului poate facilita participarea copiilor prin crearea unor situații în care copiii să-și exprime părerile. Acesta poate facilita întâniri între copii și persoane care lucrează pentru guvern sau autoritățile locale. Având un dialog cu copiii, Avocatul Copilului va ști care sunt problemele care preocupă grupuri largi de copii și îi va putea ajuta, aducând în centrul atenției aceste probleme. Pentru a fi credibil atunci când vorbește în numele copiilor, Avocatul Copilului trebuie să mențină un contact apropiat cu copiii, să asculte care sunt preocupările lor și să le transmită mai departe, astfel încât mesajul să nu fie distorsionat. Și mai important este faptul că Avocatul Copilului poate dezvolta modalități și mijloace prin care copiii să poată vorbi direct guvernului, politicienilor sau publicului larg despre experiențele și preocupările lor.

● Lui i se adresează plângeri privind încălcarea drepturilor copilului. Un rol special pe care Avocatul Copilului îl poate avea este acela de a primi plângeri de la copii despre neglijarea sau încălcarea drepturilor lor. În unele țări, Avocatul Copilului are mandatul oficial de a primi plângeri individuale și de a le soluționa prin canale relevante. În alte țări, Avocatul Copilului nu are acest drept, dar poate sfătui copilul care adresează plângerea cui să se adreseze pentru a fi ajutat. Când se acumulează mai multe plângeri de la copii, acestea pot servi drept bază pentru inițiativele Avocatului Copilului de a propune modificări ale legislației sau a politicilor care nu servesc copiii sau încalcă drepturile lor.

O altă caracteristică extrem de importantă a instituției Avocatul Copilului este aceea că, în calitatea sa de agenție independentă, Avocatul Copilului poate colabora atât cu o serie de parteneri guvernamentali, cât și cu ONG-urile și partenerii din cadrul societății civile. Stabilirea unui dialog constructiv cu guvernul, la toate nivelurile, ar deschide canale pentru ca Avocatul Copilului să poată contribui cu sugestii și să poată influența acordarea unei mai mari importanțe drepturilor copilului. Dacă este inclusă în mandatul oficial al Avocatului Copilului, o sarcină importantă ar fi să stabilească mecanisme bine puse la punct pentru a contribui și a face comentarii în cazul revizuirilor legislative și al elaborării de politici.

Pe de altă parte, Avocatul Copilului împreună cu ONG-urile (de la ONG-uri internaționale, până la grupuri care activează la nivel local) pot susține acordarea unei atenții mai mari situației copiilor, pot cere ca legislația să asigure respectarea drepturilor și a intereselor copiilor sau schimbări la nivelul politicilor în domenii în care drepturile copiilor sunt neglijate.

O altă arie în care Avocatul Copilului și ONG-urile ar putea lucra împreună este colectarea de date privind implementarea CDC, un interes comun celor două părți. De asemenea, Avocatul Copilului și ONG-urile pot face font comun atunci când este vorba despre necesitatea demarării unor campanii de advocacy pentru drepturile copilului, când se pune problema promovării participării copiilor, precum și monitorizarea responsabilităților guvernului.

2.2. Aplicație: propunerea unei campanii de advocacy

A. Informații de context

România a moștenit de la regimul comunist un sistem dezastruos de protecție a copilului. Într-o țară în care oamenii abia reușeau să trăiască, politica pro-natalitate prin care se urmărea mărirea substanțială a numărului populației a favorizat dezvoltarea de către statul-mamă a unor mamuți instituționali în care copiii erau “plasați” de către părinții care nu puteau să-și permită o gură în plus de hrănit. Casele de copii cu sute de persoane, orfelinatele sau așa-numitele “leagăne” au fost principale subiecte ale jurnaliștilor atrași de revoluție și care descopereau astfel în România subiecte spumoase care le asigurau tiraje uimitoare.

Reforma în sistemul de protecție a copilului a demarat încet în jurul anului 1997, pentru ca în 2002, după eforturi considerabile, să fie adoptată legea privind drepturile copilului, o lege elaborată de juriști străini cu experiență în domeniu și care este considerată una dintre cele mai bune legi în domeniu din întreaga Europă. La acest succes, pe lângă sprijinul acordat de către Uniunea Europeană sub forma programului Phare, a contribuit și societatea civilă – ONG-uri active în domeniu care s-au implicat în acest demers din dorința de a respecta drepturile copiilor și de a deveni vocea acelora care, până atunci, nu au fost auziți.

În acest context, ținând cont de punctul în care se află sistemul românesc de protecție a copilului, se constată necesitatea înființării unui organism care să îi reprezinte pe copii în relațiile lor cu alte instituții / organizații, un organism interesat de nevoile copiilor și ale tinerilor, de ceea ce este cel mai bine pentru pentru ei, pentru ca astfel, interesul suprem al copilului să primeze în orice circumstanță, iar deciziile care se iau la nivel de Guvern să favorizeze acest aspect.

Altfel spus, a devenit necesară existența unei interfețe între copii, părinți, organizații ale copiilor și organele administrative.

Ca țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să promoveze și să favorizeze asociații ale copiilor care să aibă un punct de vedere în privința deciziilor adoptate de Parlament și care îi privesc în mod direct. Raporturile întocmite de copii, participarea lor la luarea deciziilor, opiniile pe care aceștia le au cu privire la anumite probleme reprezintă astăzi priorități pentru toate guvernele statelor membre.

Așa cum am menținat deja, România este una dintre țările în care reforma în domeniu a evoluat foarte bine, progresele obținute fiind remarcabile. Problemele pe care încă le constată asistenții sociali sau cele reclamate de copiii înșiși sunt din ce în ce mai puțin grave, iar soluțiile care se impun nu mai sunt imposibil de adoptat.

Totuși, încălcările drepturilor copiilor sunt încă destul de frecvente, iar abuzurile sau nerespectarea drepturilor lor nu sunt privite de către opinia publică și uneori chiar de către autorități cu responsabilitatea cu care ar trebui.

Copiii, uneori și părinții, atunci când este vorba despre probleme în care sunt implicați copiii, pot deveni victimele unui tratament impropriu din partea autorităților. Și, a reacționa în astfel de situații este destul de dificil, iar uneori chiar imposibil, dacă nu ai un specialist care să te reprezinte sau care să te ajute, cel puțin cu un sfat.

În multe țări membre ale Uniunii Europene, dar și în altele din întreaga lume, există o agenție națională denumită Children’s Ombudsman / Avocatul Copilului care are tocmai acest rol.

B. Inițiative anterioare finalizate

Primul pas realizat în vederea promovării respectării drepturilor copiilor a fost făcut de România în momentul semnării Convenției ONU privind respectarea drepturilor copilului, documentul ce stă la baza legii copilului, legea 272 / 2004.

Cel de al doilea pas important l-a constituit înființarea instituției Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, care asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului, prin intervenție, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului.

Autoritatea este organizată și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Un alt moment fundamental, care a contribuit la o mai bună înțelegere a ceea ce înseamnă promovarea drepturilor copilului, l-a reprezentat exercițiul de formare a specialiștilor: asistenți sociali, medici, profesori, preoți, judecători, polițiști referitor la aplicarea legii 272 și a Convenției ONU prin realizarea unei campanii de educație derulată sub sloganul “Drepturile copiilor sunt lege!”, componentă a Programului PHARE 2002 care a debutat în 2005 și care a continuat până în septembrie 2007 prin PHARE 2003: “Campania de educație privind drepturile copilului”.

Obiectivul acestei campanii a fost creșterea nivelului de conștientizare a drepturilor copilului în rândul familiilor și părintilor, al grupurilor profesionale care lucrează cu copiii dar și în cadrul mass-media.

Proiectul ce a debutat în decembrie 2005 și care s-a încheiat în septembrie 2007 a inclus trei componente principale:

1. campanie de comunicare, adresată părinților, principalii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și educarea și copiilor.

Astfel a luat naștere campania “Și tu poți fi un părinte mai bun! ” lansată în data de 31 ianuarie 2006 și care și-a propus să-i conștientizeze pe părinți cu privire la responsabilitatea lor în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor lor, toți ceilalți – profesioniști, comunități, autorități locale și stat – având datoria de a-i sprijini pe părinți în îndeplinirea acestei responsabilități.

În paralel cu activitățile propriu-zise, pe tot parcursul campaniei de informare, au fost realizate emisiuni TV și radio dedicate drepturilor copilului. Partenerii media din cadrul “Campaniei de educație privind drepturile copilului” au fost Societatea Română de Televiziune, Antena1, Național TV, Jetix și Societatea Română de Radiodifuziune.

Campania de comunicare a inclus:

participarea copiilor SPUNE! și a autorităților implementatoare ale proiectului în cadrul unor emisiuni TV / Radio („Ne vedem la TVR”, „Studio deschis”, etc);

conferințe de presă: conferință de lansare a proiectului, onferințe naționale, conferință de închidere a proiectului;

publicarea unui portal: www.drepturilecopiilor.ro;

spoturi TV: "Bucătăria" – Copii au dreptul de a-și exprima opiniile și de a fi ascultați, "Școala vieții nu înseamnă școală" – Dreptul la educație, "La supermarket" – Copiii au dreptul de a fi crescuți de părinții lor, "Pentru un copil abuzat, de-a v-ați ascunselea nu este o joacă" – Dreptul de a fi protejat de orice formă de violență, abuz sau neglijentă;

spoturi Radio: Copiii au dreptul de a-și exprima opiniile și de a fi ascultați, "Vaca" – Dreptul la educație , "Ziarul" – Dreptul la educație.

Campania a abordat următoarele teme:

1) “Ce înseamnă să fii un părinte bun” – materialele realizate îi încurajează pe părinți să își petreacă timpul liber cu copiii lor
2) “ Cum să faci față comportamentelor nedorite ale copiilor – educație, mai curând decât disciplină” – își propune să conștientizeze părinții cu privire la efectele negative ale pedepsei fizice și să promoveze metode alternative.

3) “Prevenirea fenomenului copiilor străzii” – se adresează părinților aflați în situații extreme, părințiale căror comportamente abuzive îi determină uneori pe copiii acestora să prefere viața în stradă.

Programul îi îndeamnă pe părinți să ceară ajutorul pentru a putea fi și ei părinți mai buni.

2.formare pentru profesioniștii care interacționează cu copiii în activitatea lor zilnică – lucrătorii sociali, cadrele didactice, personalul medical, judecătorii și procurorii, polițiștii și preoții. Scopul acestui complex program de formare profesională a fost întărirea capacității și a cunoștințelor acestor profesioniști în ceea ce privește protecția și promovarea drepturilor copilului.

3. acțiuni speciale pentru copii:

– Concursul Național de Talente: Floare de Colț – un concurs adresat copiilor talentați din sistemul de protecție, copiilor cu dizabilități și copiilor cu o situație financiară deficitară, care își propune să informeze și să sensibilizeze opinia publică în raport cu tema copiilor din sistemul de protecție socială și a celor ce provin din medii dezavantajate precum și consolidarea unor raporturi de conviețuire între categoriile de copii beneficiare, în vederea favorizării incluziunii sociale a acestora ;

– inițiativa Consiliul Copiilor “SPUNE!”

Consiliul Copiilor "SPUNE!" a luat naștere în încercarea de a răspunde dreptului copiilor la participare, un drept fundamental garantat de articolul 12 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului: “ … Copilul are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește.”.

Consiliul Copiilor "SPUNE!" a fost gândit sub forma unui forum de discuții pentru copiii care trăiesc în România, cu scopul de a oferi copiilor și tinerilor oportunitatea de a-și exprima opiniile lor și de a fi ascultați – la școală și în familie, în toate procedurile judiciare sau administrative care îi privesc, precum și de către politicieni, autorități locale, media, obiectivul proiectului fiind acela de a întări vocea copiilor din România, de a ajuta la mobilizarea copiilor, părinților și a comunității, pentru protecția și promovarea drepturilor copiilor în viața lor de zi cu zi.

În consecință, prima activitate (care s-a desfășurat pe parcursul unui an calendaristic 1 iunie 2006 – 1 iunie 2007) pe care a desfășurat-o Consiliul Copiilor a fost aceea de a redacta un “Raport al Copiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România”.

“Raportul” are la bază un chestionar ce a fost aplicat unui eșantion reprezentativ de copii de pe teritoriul întregii țări, tratând șapte teme, considerate reprezentative pentru un mediu sănătos de dezvoltare a copilului.

Aceste teme sunt:

1. Principii generale: nediscriminarea, interesul superior al copilului, respectarea opiniilor copilului;

2. Drepturile și libertățile civile: dreptul la identitate, protejarea vieții private, accesul la informații adecvate;

3. Mediul familial: îndrumarea părintească, responsabilitățile părinților, forme și efecte ale neglijării copiilor, copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, separarea de părinți;

4. Îngrijirea alternativă: copiii privați de mediul familial, adopția, abuzul asupra copiilor;

5. Sănătatea și bunăstarea: copiii cu dizabilități, calitatea serviciilor de sănătate, serviciile și structurile de îngrijire a copilului, nivelul de trai;

6. Educația, timpul liber și activitățile culturale: educația, inclusiv formarea și orientarea profesională, scopurile educației, timpul liber – activitățile culturale și recreative;

7. Măsuri speciale: copiii care cerșesc, protecția copiilor împotriva consumului de droguri.

Acest “Raport al Copiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România”, pe lângă faptul că reprezintă o inovație dacă ne gândim la autorii lui, are o importanță deosebită deoarece el a fost anexat “Raportului de țară al României“ de la 27 octombrie 2007, “Raportul Copiilor” fiind trimis către Comitetul ONU de la Geneva, un organism al cărui rol îl constituie monitorizarea respectării drepturilor copiilor prevăzute de Convenția ONU.

Ne aflăm așadar în fața unei demonstrații clare de participare la decizia publică a copiilor și de transformare a acestora în niște parteneri activi și responsabili, capabili să ofere o perspectivă obiectivă asupra realității pe care o trăiesc, ei fiind cei care știu cel mai bine care este situația actuală a copiilor din România deoarece se confruntă cu ea la școală, acasă sau pe stradă. Prin acest “Raport”, copiii au avut astfel oportunitatea de a-și exprima viziunea asupra drepturilor lor și asupra modului în care acestea sunt sau nu respectate în viața de zi cu zi.

Așadar un demers inedit, ce a generat dezbateri în Parlament, vizite la Președintele țării și la Primul-Ministru, conferințe naționale și nu în ultimul rând implicarea copiilor (până la 18 ani) într-o acțiune de natură să îi responsabilizeze și să-i transforme din spectatori, în jucători în cadrul procesului decizional.

În ceea ce privește inițiativele legislative anterioare, prin care să se propună înființarea instituției Avocatul Copilului, ca organism independent, trebuie semnalat proiectul inițiat în octombrie 2007 de 12 deputați aparținând Grupurilor parlamentare ale PNL, PSD, PC, PRM, PD, UDMR, Minorităților Naționale și doi deputați independenți.

În urma dezbaterilor din comisiile permanente și din plenul celor două Camere ale Parlamentului, proiectul a primit aviz negativ, considerentul care a stat la baza acestui răspuns fiind inoportunitatea înființării unei instituții autonome care să aibă aceleași atribuții precum Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Avocatul Poporului.

Anexa 3 din cadrul lucrării conține corespondența dintre Guvern, Parlament și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, corespondență din care reies în mod clar motivele de respingere ale celor trei instanțe cu privire la această inițiativă.

C. Situația actuală

Odată cu încheierea finanțării prin Phare, inițiativa Consiliul Copiilor “SPUNE!” a fost preluată de către o organizație neguvernamentală ce are ca misiune îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului din întreaga Europă, fapt pentru care se are în vedere influențarea deopotrivă a nivelurilor politic și practic în vederea obținerii expertizei la nivel național.

Luând în considerație experiența pe care “SPUNE!” a acumulat-o în cadrul Phare și mizând de rezultatele obținute în ultimul an (2007 – 2008) în urma derulării activităților “SPUNE!” la nivel național, ca organism independent, organizația neguvernamentală care susține proiectul “SPUNE!” și care va fi denumită în continuare CRW, consideră că a sosit momentul inițierii unei campanii de advocacy care să ducă la următorul pas, un pas pe care o structură precum “SPUNE!” nu a făcut altceva decât să îl anticipe – înființarea organismului Avocatul Copilului.

D. Stabilirea coaliției

a. Aliați

În vederea atingerii obiectivului propus, CRW a demarat în primă fază procesul de creare a unei alianțe formale cu alte ONG-uri similare, alianță care să se constituie sub forma unei federații ce promovează bunele practici atunci când este vorba despre respectarea drepturilor copiilor.

Ceea ce trebuie menționat este că prin constituirea acestei federații nu se urmărește numai un rezultat de moment. Federația își propune să își continue existența și după încheierea acestui program pentru ca astfel ONG-urile mici, dar care promovează bune practici, să se poată face auzite oricând apare o problemă ce vizează sistemul de protecție a copilului, să aibă un cuvânt de spus atunci când este vorba despre adoptarea unor politici ce privesc respectarea drepturilor copiilor.

Mai mult chiar, o astfel de federație favorizează schimbul de informații, de experiențe, de cunoștințe, prin ajutor reciproc urmărindu-se de fapt consolidarea fiecărei organizații în parte și a societății civile în ansamblu.

Scopul Federației va fi acela de a întări, uni și reprezenta într-o manieră solidară organizațiile membre care activează în domeniul bunăstării și protecției copilului și familiei în vederea asigurării respectării drepturilor copilului, așa cum sunt ele descrise în Convenția ONU privind Drepturile Copilului și în Convențiile europene la care Romania este parte.

b. Parteneri (stakeholderi). Pe lângă coaliția propriu-zisă, care se formează în vederea realizării propunerii legislative de înființare a unui Avocat al Copilului, Federația ONG-urilor Active în Protecția Copilului va realiza și o serie de parteneriate cu instituții și agenții guvernamentale, care au ca misiune promovarea și apărarea drepturilor copilului. Aceste instituții sunt Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) și Oficiul Român pentru Adopții (ORA).

Alți doi parteneri importanți al coaliției sunt Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și Ministerul Justiției. Acesti doi factori au un rol foarte important pe tot parcursul campaniei, experiența lor în situații problematice în care au fost implicați copiii sau familiile fiind una semnificativă. În consecință, sugestiile care vin din partea unor membri ai Guvernului oferă greutate propunerilor ce vin din partea societății civile, în cazul de față reprezentată de FOAPC.

Un alt “partener” important în derularea campaniei îl reprezintă mass-media. Cultivarea unor relații instituționale și individuale cu o serie de jurnaliști specializați în probleme ce țin de domeniul social va reprezenta o prioritate, ca de altfel și întocmirea unei baze de date complete cu jurnaliști care scriu pe social, politic, eveniment, cultură.

De altfel, în cadrul campaniei Copiii au nevoie de un avocat! FOAPC va avea ca partener media constant “Revista de asistență socială”, Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune.

E. Factori de decizie vizați

În demersul pe care și l-a propus, FOAPC împreună cu partenerii săi vizează redactarea și propunerea unui proiect de lege. Această propunere va fi realizată de o serie de juriști și experți care o vor redacta având grijă să menționeze toate aspectele considerate relevante de către coaliție și parteneri (să fie în conformitate cu toate aspectele identificate prioritare de către inițiatori).

Propunerea de lege, însoțită de un raport redactat de FOAPC în colaborare cu partenerii săi, în care se arată necesitatea înființării unui Avocat al Copilului, va fi înaintată Senatului ca primă cameră sesizată, de către ANPDC – “Document de poziție al FOAPC asupra necesității înființării instituției Avocatul Copilului”.

După momentul în care legea intră în Parlament se va urmări evoluția ei, dezbaterea din cadrul comisiilor care o vor anliza și eventual, o vor modifica: Comisia pentru drepturile omului, culte și problema minorităților naționale, Comisia pentru învățământ, tineret și sport, Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă. După Senat, proiectul de lege va fi trimis către Camera Deputaților care va decide definitiv.

Scopul coaliției este votarea legii în forma în care va fi prezentată de către inițiatori. În cazul în care propunerea de lege suferă modificări de natură să schimbe caracterul fundamental al organismului a cărei înființare se propune, inițiatorii vor avea șansa să sesizeze legiuitorul în momentul în care legea este trimisă spre consultare publică. Odată trecută prin Parlament, legea va fi înaintată Președintelui pentru promulgare, publicarea în Monitorul Oficial reprezentând atingerea obiectivului campaniei.

F. Strategia:

CRW, împreună cu FOAPC, va urmări în prima fază realizarea unei campanii de informare la nivel național în vederea conștientizării importanței respectării drepturilor copilului, înființarea organismului Avocatul Copilului reprezentând cel mai important pas către o administrație mai deschisă și mai cooperantă. Pasul următor îl va constitui procesul de influențare directă a factorilor de decizie cu privire la necesitatea promulgării unei legi care să prevadă înființarea Avocatului Copilului.

Pasul I: Derularea unei campanii de informare la nivel național prin care se va urmări informarea cu privire la importanța respectării drepturilor copilului. De asemenea, se va avea în vedere și promovarea conceptului de Avocat al Copilului – rolul și atribuțiile sale – și conștientizrea la nivelul opiniei publice a avantajelor ce pot fi obținute de părinți și de copiii / tineri în cazul în care se face apel la această instanță.

Publicul țintă al campaniei:

copiii și adolescenții cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani – constituie segmentul principal ce trebuie informat. Copiii trebuie să fie conștienți de drepturile și de responsabilitățile pe care le au și mai cu seamă, ei trebuie să știe că au dreptul de a participa și de a-și face vocea auzită în procesul de luare a deciziilor care îi privesc în mod direct;

părinții cu vârste cuprinse între 24 – 45 de ani. Părinții, pentru a-și aduce aportul într-un mod activ la educarea copiilor lor trebuie să fie la curent cu toate noutățile legate de modul în care pot contribui la construirea unei societăti mai bune, mai deschise, pentru copiii lor. De asemenea, există multe familii care la un moment dat s-au aflat într-o situație problematică și nu au avut cui să ceară ajutorul astfel încât copiii respectivei familii să aibă cât mai puțin de suferit. Avocatul Copilului ar fi fost o variantă în astfel de cazuri;

profesorii reprezintă o altă categorie vizată de campania de informare deoarece ei sunt cei care petrec o mare parte din timp alături de copii / tineri, au posibilitatea să îi consilieze atunci când aceștia se confruntă cu o problemă și, în anumite cazuri îi pot influența chiar pe părinții care se află într-o situație de risc să ia decizia cea mai potrivită (se mizează pe imaginea dascălului de odinioară, o minte luminată, un știutor de carte, un om învățat);

liderii de opinie de la nivel central și local: autorități locale, polițiști, medici, etc;

mass-media – se vor viza atât mass-media locale cât și mass-media naționale.

Publicul țintă secundar vizat de campania de informare este constituit din factorii de decizie de la nivel central, în calitatea lor de verigă finală a camaniei de advocacy. Prin implementarea campaniei de informare de la nivel național se urmărește generarea de masă critică care, în cea de a doua etapă a campaniei să creeze presiune la nivelul luării deciziei.

Tacticile utilizate: tehnici de publicitate directă: broșură tematică cu privire la drepturile copilului și la importanța înființării Avocatulului Copilului, leaflet, crearea website-ului: www.spune.org; media-relations – generarea de știri, plasamentul media, direct-mailing, realizarea de press-kit-uri; eveniment (colectarea la nivel național a unor mărturii venite din partea copiilor cu privire la problemele cărora trebuie să le facă față în viața lor de zi cu zi, conferințe de presă).

Pasul al II-lea: influențarea factorilor decidenți (senatori, parlamentari, Președinte) cu privire la importanța înființării Avocatului Copilului.

Public țintă:

senatorii și parlamentarii, membri ai Comisiei pentru drepturile omului, culte și problema minorităților naționale, ai Comisiei pentru învățământ, tineret și sport, ai Comisiei pentru egalitate de șanse pentru femei și bărbați, ai Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;

membri ai Curții Constituționale;

Președintele țării, în caliateta sa de decident asupra promulgării sau nepromulgării unei propuneri legislative;

liderii de opinie – specialiști în problematica politicilor sociale, experți, etc;

mass-media – în calitatea lor de factor de presiune.

Tacticile utilizate: întâlniri bilaterale la Guvern și la Parlament ale reprezentanților FOAPC / 1-2 membri “SPUNE!” și diferiți senatori / deputați / miniștri direct implicați în procesul de evaluare a propunerii legislative înaintate de FOACP; endorsment direct prin lideri informali de opinie; tehnici de publicitate directă: broșură tematică cu privire la drepturile copilului și la importanța înființării Avocatulului Copilului, leaflet; media-relations – generarea de știri, plasamentul media, direct-mailing, realizarea de press-kit-uri; eveniment (colectarea la nivel național a unor mărturii venite din partea copiilor cu privire la problemele cărora trebuie să le facă față în viața lor de zi cu zi, conferințe de presă).

G. Obiective:

Prin derularea campaniei de conștientizare la nivelul opiniei publice, FOAPC urmărește, pe lângă informarea cu privire la rolul unei instituții precum Avocatul Copilului și, respectiv, al avantajelor obținute din existența unei astfel de autorități, crearea unei mase critice care să funcționeze ca un grup de presiune la nivelul aparatului legislativ. Prin implicarea specialiștilor din mai multe domenii se va încerca prezentarea, printr-o abordare interdisciplinară, a situațiilor problematice cu care se confruntă copiii / tinerii / părinți atunci când este vorba despre rezolvarea unor probleme care îi afectează în mod direct. În felul acesta, demersul FOAPC devine mult mai bine argumentat și capătă o greutate semnificativă.

Prin această campanie, se va urmări și atragerea atenței mass-media care, la rândul lor, pot acționa ca un factor de presiune asupra decidenților.

Scopul final al întregii campanii îl reprezintă atingerea obiectivului exprimat încă din primele rânduri: elaborarea unei propuneri legislative prin care să se înființeze în cadrul instituției Avocatului Poporului un organism denumit Avocatul Copiilor.

De altfel, prin această campanie se urmărește alinierea României la standardele europene, dat fiind faptul că o astfel de instituție, cunoscută generic sub numele de Children’s Ombudsman funcționează în mai toate țările Uniunii Europene și nu numai.

H. Activități:

Activitatea 1: După o perioadă de cercetare și de sondare a pieței de aproximativ șase lun, în care experții CRW au strâns informații cu privire la activitatea și istoria ONG-urilor pe care și le dorește ca partenere, a urmat o lună în care s-au realizat întâlniri bilaterale cu reprezentanții acestor ONG-uri în vederea expunerii propunerii CRW și a argumentelor care au condus-o către o astfel de propunere.

În momentul în care s-a obținut acordul acestora, CRW a organizat o masă rotundă cu toți reprezentanții viitorilor parteneri (12 organizații partenere) pentru a se pune de acord și pentru a stabili ultimele detalii în vederea înregistrării juridice a noii federații – FOAPC.

Activitatea 2: În ceea ce privește colaborarea cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și Ministerul Justiției, un prim demers către încheierea unor Protocoale de colaborare cu aceste instituții va fi redactarea unor adrese către Secretarii de Stat în subordinea cărora ele se află. Colaborările anterioare ale Asociației CRW cu aceste instituții fac ca demersul să fie mai mult o completare formala a colaborarii, sprijinul primit fiind întotdeauna considerabil.

Activitatea 3: Tot în cadrul acestei etape se va organiza pregătirea participării membrilor Consiliului Copiilor “SPUNE!” în campania de influențare a factorilor politici.

Așa cum deja s-a menționat, Consiliul Copiilor "SPUNE!" functioneaza pe bază de voluntariat la nivelul întregii țări, în fiecare județ al României existând o echipă "SPUNE!" care desfășoară activități sub îndrumarea unui coordonator județean.

Așadar, “ SPUNE!” numără 47 de coordonatori județeni și 8 raportori regionali, câte unul pentru fiecare regiune de dezvoltare a României, care desfășoară la nivel național activități de informare, promovare și monitorizare a respectării drepturilor copiilor.

În vederea implicării membrilor “SPUNE!” în campania de advocacy, CRW a decis să organizeze o Școală de Vară la care să participe toți coordonatorii județeni, câte un membru din fiecare echipă județeană, precum și raportorii “SPUNE!”.

Obiectivul acestei Școli de Vară va fi pe de o parte pregătirea copiilor prin organizarea unor programe de training pe drepturile copilului, management de proiect și mass-media, iar pe de altă parte, consolidarea echipei prin activități de teambuilding.

În cadrul taberei, ca activitate de teambuilding, se va organiza un concurs de bodypainting pe tema drepturilor copilului, fotografiile realizate urmând să fie utilizate în cadrul campaniei de advocacy.

Activitatea 4: Imediat ce alianța ONG-urilor partenere în acest demers s-a constituit, se va propune realizarea unui raport obiectiv și independent realizat de specialiști (psihologi, asistenți sociali, profesori, reprezentanți ai Consiliului Copiilor “SPUNE!”) care să sublinieze necesitatea înființării unui Avocat al Copilului și respectiv ce tip de probleme ar trebui să rezolve – adaptate la realitatea românească. Acest raport va fi realizat în special cu sprijinul partenerilor: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului. Un rol cu totul special îl vor avea membrii “SPUNE!” care, prin intermediul echipelor județene vor distribui la nivel național chestionarele care vor sta la baza realizării raportului. Copiii “SPUNE!” vor beneficia de sprijinul Inspectoratelor Școlare Județene și de sprijinul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului care, la rândul lor, vor realiza o analiză la nivel instituțional cu privire la subiectul propus. (Analiză, cercetare, redactare – 6 luni).

Activitatea 5: Odată cu încheierea acestui Raport de monitorizare, care va fi dublat de “Raportul Copiilor cu privire la respectarea drepturilor copilului în România”, se va organiza o conferință de presă pentru lansarea acestui Raport și oferirea lui publicității, conferință de presă care va marca, de altfel, și debutul campaniei de advocay.

La conferința de presă vor fi invitați Miniștri și Secretari de Stat ai ministerelor implicate în mod direct în campanie, senatorii și deputații pe care partenerii FOAPC îi recomandă ca fiind direct interesați de acest subiect (factori decidenți), reprezentanți ai societății civile (ONG-uri) și nu în ultimul rând, presa.

Activitatea 6: Pasul următor îl constituie pregătirea unor scrisori deschise care vor fi distribuite la nivel național prin intermediul ministerelor partenere către Inspectoratele Școlare Județene, către Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Drepturilor Copilului, către Primării și Consiliile Județene, scrisori în care se vor explica motivele care au dat naștere inițiativei de înființare a Avocatului Copilului, care este rolul unei astfel de instituții, atribuțiile pe care le va îndeplini și nu în ultimul rând, avantajele pe care instituțiile implicate (partenerii) le vor obține în urma colaborării. Aceste scrisori vor fi trimise împreună cu o serie de materiale de informare realizate pentru susținerea campaniei: broșuri, leaflet-uri. Se va încerca preluarea acestor scrisori și de către mass-media (2 săptămâni).

Activitatea 7: În perioada imediat următoare va debuta propriu-zis campania de informare. În prima faza, se va apela la ajutorul mass-media care vor fi ținute în permanență la curent cu activitățile pe care comitetul de organizare își propune să le implementeze. De asemenea, în cele mai importante orașe ale țării, vor fi împărțite materiale informative cu privire la importanța respectării drepturilor copiilor și mai cu seamă a dreptului lor de participare directă la luara deciziilor care îi privesc în mod direct, înființarea Avocatului Copilului fiind cea mai bună soluție în vederea rezolvării acestei probleme ce se resimte nu numai la nivelul României.

Membrii Consiliului Copiilor “SPUNE!” vor fi portavocea acestei campanii, ei fiind un exemplu concret al modului în care, de doi ani, copiii generează proiecte ce promovează atât drepturile copilului cât și valorile sociale, activitățile realizate de ei contribuind în mod direct la îmbunătățirea sitauției din comunitățile locale în care trăiesc.

Concomitent, prin intermediul partenerilor implicați în proiect, la nivelul școlilor, liceelor și al DGASPC-urilor, copiii din întreaga țară vor putea să “depună mărturii” cu privire la problemele pe care ei, familia lor sau prieteni apropiați le-au întâmpinat în momentele în care au intrat în interacțiune cu autoritățile atunci când o problemă legată de familia lor, de drepturile lor sau de activitatea lor cotidiană i-a determinat să ceară ajutorul.

Aceste mărturii vor lua forma unor scrisori care, la sfârșitul campaniei (termen de 2 luni), vor fi strânse la nivel județean și trimise la București unde, în ordinea sosirii lor, vor fi vărsate într-o urnă transparentă amplasată în Piața Constituției, în fața Palatului Parlamentului. Urna va fi inscriptionata cu mesajul campaniei: “Copiii au nevoie de un avocat!” și va sta în Piața Constituției timp de 2 săptămâni cât durează colectarea “mărturiilor” din toată țara.

Activitatea 8: Pe parcursul celor 2 luni și 2 săptămâni de campanie, la București se vor realiza întâlniri bilaterale cu factorii decidenți în vederea monitorizării punctelor de vedere ale “Legiuitorului” cu privire la acest proiect și cu scopul de a persuada factorii decidenți dinainte vizați cu privire la necesitatea înființării unui astfel de organism.

Activitatea 9: În plus, la sfârșitul perioadei, se va organiza un seminar la care vor fi puși față în față membri ai guvernului, factorii decidenți, specialiști în politicile sociale, în protecția copilului, juriști, profesori, asistenți sociali, asistenți maternali, medici, reprezentanți ai societății civile, cu scopul de a discuta, de a schimba opinii cu privire la deciziile ce trebuie luate atunci când vine vorba de protecția copilului, dar mai cu seamă despre pertinența propunerii de înființare a unui Avocat al Copilului.

La acest eveniment vor avea acces numai partenerii media dinainte stabiliți și reprezentanții agențiilor de presă. Acestora, odată cu trimiterea invitației de a participa la seminar, li se vor trimite și câteva fragmente din mai multe “mărturii” pe care copiii din țară le-au trimis cu speranța că problemele semnalate de ei vor fi rezolvate.

Cu acest prilej, se vor realiza materiale promoționale care vor fi distribuite participanților: pixuri, calendare, mouse-pet-uri cu sloganul și logo-ul campaniei. Pe tot parcursul campaniei mesajul va fi: Copiii au nevoie de un avocat! E dreptul lor să fie ascultați!, iar logo-ul va lua forma unei robe de avocat neîmbrăcată, semn că nu există “cineva” care să preia această răspundere de a-i reprezenta pe copii.

Pentru toți participanții la seminar, pentru toți factorii de decizie vizați și pentru mass-media, va fi realizat un portofoliu cu 20 de “mărturii” scanate și prinse într-un dosar ale cărui coperți (coperți din carton acoperite de pânză pictată manual) vor fi special realizate de copii talentați din sistemul de protecție.

Activitatea 10: Campania de advocacy va fi încheiată printr-o conferință de presă care va avea loc în Piața Constituției, lângă urna în care vor fi adunate “mărturiile copiilor”.

Mesajul acestei conferințe, precedate de un comunicat de presă și la care vor fi invitați membri ai legislativului, ai guvernului, ai societății civile, specialiști ( asistenți sociali, profesori, medici, juriști), parteneri, va fi acela că nimeni, niciodată, nu își găseste timp să citească și apoi să găsească rezolvări la problemele pe care copiii, tinerii și părinții lor le întâmpină în viața de zi cu zi. “Mărturiile” culese reprezintă un număr foarte mic de sesizări comparativ cu numărul real al problemelor ce pot fi întâlnite în toată țara, în toate mediile. Ca atare, cu toții trebuie să ne punem de acord în vederea rezolvării acestei probleme foarte grave și importante și care totuși poate fi soluționată extrem de simplu, cu minim de efort și într-un timp foarte scurt.

Răspunsul la această problemă îl reprezintă înființarea Avocatului Copilului, proiect de lege ce va fi înaintat Camerei Senatorilor chiar în ziua conferinței de presă.

Activitatea 11: FOAPC și CRW vor trimite scrisori de mulțumire și recunoaștere a meritelor tuturor partenerilor și aliaților implicați în proiect.

Activitatea 12: În etapa următoare se va monitoriza parcursul propunerii legislative înaintată de către coaliție prin cele două camere ale Parlamentului, rezultatul obținut fiind ulterior anunțat printr-o conferință de presă.

IV.3. La final de campanie

În mod cert, demersul pe care Asociația CRW îl propune este unul foarte dificil, cronofag și epuizant și cu siguranță lucrurile nu vor decurge cu aceeași ușurință cu care sunt prezentate în această propunere de proiect, iar problemele vor fi numeroase.

În același timp șansele de succes ale campaniei sunt foarte mari deoarece inițiatorii au avut posibilitatea să își ajusteze propunerea legislativă în funcție de feedback-ul pe care cei 12 deputați l-au avut din partea factorilor de decizie atunci când au înaintat propunere de înființare a instituției independente a Avocatului Copilului.

În ceea ce privește programarea și implementarea campaniei propuse, se vor lua o serie de măsuri de “prevenire a crizei” de tipul: realizarea unei analize atente a potențialilor aliaților cu mult timp înainte de inițierea înființării Federației, o monitoritare a oponentilor campaniei, cultivarea unor bune relații cu partenerii ( Ministerele și ANPDC-ul), pentru ca în momentul realizării coaliției toți partenerii să fie convinși de importanța demersului și de rolul pe care îl joacă în cadrul proiectului.

Un accent deosebit se va pune pe cercetarea modului în care s-a produs precedenta propunere legislativă care urmărea înființarea Avocatului Copilului, astfel încât greșelile inițiatorilor de la acea vreme să nu fie repetate și de coaliția realizată de CRW.

De asemenea, cultivarea unei bune relații cu presa, oferirea de informații actuale, corecte și de interes vor asigura participarea și suportul ei la toate activitățile propuse.

Nu în ultimul rând, la succesul demersului contribuie și buna reputație a ONG-ului inițiator, de credibilitatea sa și a acțiunilor întreprinse până în momentul campaniei depinzând și succesul activității prezente.

De asemenea, se impune o bună organizare, o bună comunicare la nivelul actorilor implicați în proces, chestiune cu atât mai dificilă cu cât numărul lor este relativ mare – 12 ONG-uri aliate la care se adaugă partenerii instituționali și copiii de la Consiliul Copiilor “SPUNE!”.

Pentru a preîntâmpina difuzarea unor mesaje contradictorii sau incoerente, fapt ce ar contribui în mod negativ la reușita campaniei, se impune numirea unui purtător de cuvânt al campaniei.

Concluzii

Societatea românească, în tranziția de la regimul comunist către cel democratic, a suferit o serie de transformări, unele dintre cele mai importante având loc în cadrul sistemului social, un sistem deficitar și vicios la început, dar care, în timp, a suferit o ameliorare evidentă, favorizată de procesul activ al reformei care continuă și astăzi și de parteneriatul instaurat între cele două sectoare – public și neguvernamental.

Oprindu-ne asupra sistemul de protecție a copilului, din exemplificările ilustrate s-a putut observa că acesta este unul dintre cele mai bine organizate domenii din câmpul social, fapt datorat în mare parte punctului extrem de critic din care s-a pornit și care impunea acțiunea imediată, iar pe de altă parte datorită procesului de reformă care a fost gândit astfel încât să vizeze atât dezvoltarea propriu-zisă a serviciilor cât și modificarea cadrului legislativ.

Însă, toate aceste schimbări nu ar fi avut loc fără dezvoltarea societății civile și a sectorului nonprofit, concepte inexistente în mentalitatea românilor înainte de 1989, dar care au început să se dezvolte foarte mult după acest moment, în primul rând datorită nevoilor sociale foarte stringente de la acea vreme, ce nu puteau fi satisfăcute doar de organismele sectorului public.

Progresul din ultimul timp nu poate fi contestat, iar mișcările ce caracterizează domeniul indică o dezvoltare a societății civile românești sau, altfel spus, DEMOCRAȚIA începe să însemne și altceva decât dreptul la liberă exprimare, visul mărturisit al românilor care au cunoscut oprimarea.

Și totuși, a te face auzit nu este nici astăzi un lucru puțin important și ușor realizabil, iar ceea ce a condus la dezvoltarea într-un mod fundamental a ONG-urilor a fost perfecționarea continuă a metodelor de dialog cu autoritățile locale și centrale, demers ce le-a transformat în scurt timp în parteneri de dialog și de acțiune ai acestora. Astfel, implementarea tuturor strategiilor naționale ce vizează oferirea de servicii sociale către acele categorii sociale aflate în risc reprezintă un efort comun al celor două părți deopotrivă interesate de obținerea bunăstării sociale.

Mai mult chiar, politicile sociale au ajuns să fie implemetate de către guvern cu ajutorul și uneori chiar prin intermediul societății civile, fapt ce implică în primul rând responsabilizarea societății civile, iar în al doilea rând, regândirea sistemului politic și un pas major către o societate deschisă, transparentă.

Toate exemplele oferite pe parcursul lucrării sunt inițiative ale unor actori diferiți (MECT pentru Consiliul Național al Elevilor, Cancelaria Primului-Ministru pentru Strategia de Acțiune Comunitară, Consiliul Copiilor “SPUNE !” – o inițiativă singulară care a reușit în România să se impună și să funcționeze) care, prin caracterul programelor dezvoltate, au mizat fie pe colaborarea cu societatea civilă, fie pe principiile și instrumentele ei de funcționare, totul în vederea consolidării acestui pilon social, singurul în măsură să contribuie la implementarea politicilor sociale elaborate ca răspuns la o serie de probleme identificate la nivelul comunităților.

Punctul central al lucrarii l-a constituit însă propunerea unei campanii de advocacy prin care se urmărește promulgarea unei propuneri legislative de natură să răspundă mai multor tipuri de nevoi ale mai multor tipuri de beneficiari : copiii din România cărora trebuie să li se respecte drepturile, ONG-ul inițiator și membrii coaliției pe care reușește să o constituie, precum și partenerii guvernamentali care au astfel șansa de a contribui la realizarea unui cadrul legislativ de natură să contribuie activ la soluționarea unor probleme viitoare.

În acest context, obiectivul reprezentanților societății civile care inițiază acest proiect reprezintă în fapt un instrument oferit factorului legislativ în vederea atingerii unuia dintre cele mai sensibile puncte ale Strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului pentru perioada 2007 – 2013.

Concluzia care se desprinde în urma acestei treceri în revistă a principalelor direcții în politicile sociale destinate copiilor, pe care le urmărește sectorul nonprofit, pe de o parte și sectorul public, pe de altă parte, este aceea că dezvoltarea serviciilor sociale depinde într-o mare măsură de realizarea unui parteneriat între cele două sectoare, complementaritatea fiind principiul ce stă la baza dezvoltării unei politici sociale unitare și coerente, de sprijin eficient a celor aflați în dificultate.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Politica de Protectia a Copilului In Romania (ID: 165885)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Politica de Protectia a Copilului In Romania

Copyright Notice

Scurt Istoric al Adolescentei In Campul Stiintelor Sociale

Copiii Exploatati In Burkina Faso Si Victoria’s Secret

Expansiunea Personalitatii Si Comportamentului la Adolescenti

Relatiile Dintre Trasaturile de Personalitate Intr Un Centru Militar

. Supervizarea In Asistenta Sociala

Cаrаctеrizаrеа Gеnеrаla А Studiului pe Persoane

Copyright Notice

Similar Posts