Planificarea Carierei la Varsta Adolescentei

CAPITOLUL I

ROLUL FAMILIEI ȊN ALEGEREA CARIEREI

Familia – factor esențial

Familia reprezintă mediul care asigură copilului protecție, afecțiune și confort psihic, constituind factorul primordial al formării și socializării copilului. Părinții dețin în acest sens rolul deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale cât și în asigurarea unor condiții psihologice.

Formarea și consolidarea unor raporturi armonioase dintre părinți și copii solicită, din partea părintelui, aptitudinea de a întreține dialogul cu copilul și de a-l valorifi ca sub raport afectiv prin căldură, comunicare și dragoste. Cea mai mică deteriorare în echilibrul afectiv provoacă tulburări în psihicul copilului, atât îmbinarea tiranică cât și indiferența fiind profund resimțite de acesta. O consecință a comportamentului inadecvat al părinților este și subminarea sentimentului de siguranță, devenind imposibilă senzația de ocrotire, necesară unei structurări echilibrate a personalității.

Pentru a descrie prima relație de dragoste între mamă și copil este utilizat conceptul de atașament, cel care își pune amprenta asupra viitorului tip de relaționare din perioada adultă. Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamental sănătății mentale. După Field (1994), atașamentul este relația ce se creează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate și rezonanță reciprocă. Bowlby (1988) a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor (Ciofu, 1989).

Atașamentul influențează stima de sine, aspirațiile și abilitatea de a atrage și menține o relație sănătoasă, succesul sau eșecul relației mamă-copil, fiind răspunzător de calitatea relațiilor viitoare. Atașamentul pune bazele socializării copilului și ale sănătății lui mentale. Atașamentul îi permite copilului să-și formeze un model internalizat de funcționare a lumii, a figurii de atașament și a relației lui cu ea, a lui însuși și a respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, securizant, copilul își va achiziționa autonomia și competența, pe fundalul încrederii în sine și în ceilalți.

Atașamentul insecurizant va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate cu risc major de dezvoltare a unei psihopatologii. Insecuritatea poate deveni o problemă semnificativă în viața noastră. Copilul are nevoie de ajutor, de securitate, de înțelegere și de recunoaștere pentru a putea dezvolta și pe viitor un atașament solid.

Teoria atașamentului este o teorie a dezvoltării, dinamic structurată, care permite importante predicții neliniare și neevidente ale adaptărilor succesive. În viziunea lui Stroufe, Egeland, Carlson și Collins (2005), dezvoltarea neliniară a individului, se realizează după principiile: integrare, autoorganizare, diferențiere. Conduitele de atașament îndeplinesc, așadar, o dublă funcție: pe de o parte, cea de protecție, de securizare a copilului de către adult împotriva tuturor agresiunilor și, pe de altă parte, cea de socializare – atașamentul deplasându-se de-a lungul vieții de la mamă (sau alt adult) înspre altă persoane, spre grup, devenind un factor important în structura personalității (Mitrofan, 2003).

S-au realizat numeroase studii care fac legătura dintre atașamentul timpuriu și relațiile ulterioare pe care le stabilesc indivizii. Rutter & Rutter (1993) afirmau că stabilirea unui tip de atașament în copilărie influențează capacitatea viitorului adult de a fi părinte eficient. Franz si colaboratorii (1991) au efectuat un studiu longitudinal pe o perioadă de 36 de ani în care au arătat că atașamentul format în perioada copilăriei era asociat cu o căsnicie fericită și relațiile cordiale la vârsta de 41 de ani. Nu se știe însă cu siguranță dacă factorul determinant a fost calitatea atașamentului timpuriu.

Parkes și colaboratorii (1991), au arătat că adulții care au avut relații difi cile cu propriii părinți au copii cu care au stabilit o relație de atașament insecurizant. Dar și aici apar multe excepții. Main și colaboratorii (1985) concluzionau ca mamele care au avut o copilărie nefericită dar au o bună relație cu copiii săi erau capabile să analizeze rațional propriile experiențe, pe când cele care au o relație bazată pe atașament insecurizant cu proprii copii nu erau capabile să analizeze în mod rațional propriile experiențe.

Aceste studii ne oferă un posibil răspuns al legăturii dintre stresul emoțional existent în familie și care influențează nu doar părinții ci și copii, uneori în mod direct, alteori pe căi ocolite, dar nu reprezintă o regulă pentru ca existența multiplelor excepții indică influența altor factori determinanți în evoluția individului.

Noile direcții de studiere a atașamentului sunt orientate, pe de-o parte, înspre îmbunătățirea metodei de lucru, iar pe de altă parte, înspre descrierea tipurilor de atașament (Mitrofan, 2003). În privința primului aspect se remarcă o focalizare a studiilor pe grupe de vârstă, mai mari, incluzând adulții, reevaluându-se conceptul introdus de J. Bowlby „modele interne de lucru”. Existând sub forma unor „scenarii ale evenimentelor” ele influențează interacțiunea cu persoana sau fi gura de atașament, în funcție de interacțiunile anterioare, remarca Birch (2000).

Împreună cu colaboratorii săi, M. Ainsworth a pus la punct o metodă sau o procedură de laborator pentru evaluarea securității atașamentului, procedură cunoscută sub numele de „situație neobișnuită” (Atkison, Atkison, Bem și Smith, 2002) sau „situație străină” (Schaffer, 2005, Birch, 2000). Aceasta conține o serie de episoade în care sunt observate reacțiile copilului la plecarea și întoarcerea în cameră a persoanei care îl îngrijește și petrece cel mai mult timp cu el. În funcție de reacția pe care o are copilul, se descriu trei tipuri de atașament:

Tipul A – atașament evitat. În perioadele de absență ale mamei, copiii își intensifică comportamentele de explorare. Nu arată prea supărați la separare și evită contactul direct cu mama la întoarcere. Acești copii, deși sunt anxioși, fiind evitați, nu au curaj să abordeze problemele și nu știu să ceară și să profite de ajutorul adulților. M. Ainsworth a găsit că 20% din copiii examinați aveau acest tip de atașament.

Tipul B – copiii cu atașament securizant, se simt bine cu mama. Sunt cooperanți cu mama și o ascultă. Mama e o bază de securitate pentru ei. Acasă, când mama părăsește încăperea, ei nu plâng (Prior, Glasez, 2006). La întoarcerea mamei se lipesc de ea, caută contactul fizic cu corpul ei, dar se liniștesc, după câteva minute își reiau jocul. Copiii cu atașament de tip B, la vârsta preșcolară, sunt capabili de o abordare eficientă a problemelor noi. Ei sunt mai insistenți în rezolvarea unei probleme și mai capabili să ceară și să folosească ajutorul adulților. Sunt gata să se implice în joc și să îndeplinească sarcinile care li se dau. Sunt încrezători în puterile lor. Ainsworth (1993) a găsit la populația studiată 60% de atașament de tip B. Sunt interesați să exploreze mediul și au tranziție firească, fără bariere dinspre tiparele de dependență ale atașamentului spre detașare și funcționare autonomă.

Tipul C – atașament insecurizant, ambivalent, rezistent. Copiii plâng mai mult decât tipul B atât acasă, cât și în situația de experiment. Se lasă mai greu calmați la întoarcerea mamei. Dacă sunt luați în brațe pot manifesta o rezistență furioasă concomitent cu alte comportamente de a se agăța de mamă. De aceea lasă impresia de ambivalență. Copilul de tip C are un comportament necontrolat și are nevoie să i se impună control, limite, la vârsta preșcolară. Este agresiv, dependent, negativist, nemulțumit și protestează. M. Ainsworth a evidențiat acest tip de atașament la circa 10% din copiii examinați.

Cercetări mai recente au identificat și tipul D: atașament insecurizant dezorganizat. În timp ce atașamentele de tip A, B și C apar ca având o strategie coerentă a reacției la stresul separării și la momentul reîntâlnirii, atașamentul de tip D pare că nu are coerență în strategia de adaptare la aceste situații. Main și Solomon, în 1990, au stabilit nouă indicatori ai tipului de atașament insecurizant dezorganizat/dezorientat, recunoscând că e cu putință ca acești indicatori să nu fie recognoscibili în comportamentul copilului și copilul să fie categorisit ca tip D, „prin criteriul excluziunii” (Prior, Glaze, 2006). Sunt copii cu schimbări bruște de stare și care pot demonstra o lipsă de coerență și sens în comportament, este dificil de cooperat cu ei.

Este de menționat că atașamentul nesigur afectează relațiile adulte. Insecuritatea poate deveni o problemă semnificativă în viața fiecăruia. Copilul are nevoie de ajutor, de securitate, de înțelegere și de recunoaștere pentru a putea dezvolta un atașament solid.

Nesiguranța poate duce la:

Insecuritate – dacă părintele nu empatizează sau este prea intruziv, copilul va deveni anxios și temător, fără a ști la ce să se aștepte. Ca viitor adult acesta va părea disponibil într-un moment pentru ca imediat apoi să pară inabordabil.

Dezorganizare, agresivitate și furie – atunci când nevoile noastre emoționale primare nu sunt satisfăcute sau când comportamentul unui părinte este terifiant problemelor ce nu întârzie să apară. Ca viitori adulți nu vor putea să se apropie cu ușurință de ceilalți și vor deveni insensibili la nevoile partenerului.

Dezvoltare lentă – aceste întârzieri se manifestă în planul sănătății psihice și sociale.

Dezinteres – dacă părinții nu sunt disponibili este foarte posibil ca cei mici să își construiască o lume interioară a lor și să evite apropierile și legăturile emoționale cu ceilalți. Ca adulți vor deveni foarte distanțați fizic și emoțional într-o relație.

Cauzele atașamentului nesigur:

Neglijare fizică – hrana de proastă calitate, probleme de natură medicală;

Abuz emotional – acordarea de atenție insuficientă, abuz verbal, depunerea unui efort mult prea mic pentru a înțelege emoțiile copilului;

Abuz fizic sau sexual – viol sau negarea fi zică;

Separarea de părinți – divorț, moarte, boală, adopție, plecarea peste hotare;

Experiențe traumatizante – boală sau accidente;

Despresia postpartum – lipsa suportului și a grijii materne;

Dependența – de alcool sau alte substanțe;

Vârsta fragedă – a mamei, tatei și lipsa de experiență;

Schimbările – de domiciliu frecvente.

Părinții care nu răspund nevoilor copilului sau îl resping pe acesta vor dezvolta în relația cu micuțul un atașament de tip evitant ceea ce va face ca viitorul adult să fie rigid, critic, intolerant și distant emoțional în relațiile cu ceilalți. Calitatea comunicării în interacțiunea cu mama va da coloratură emoțională și funcțională atașamentului copilului, gradul de securitate ce îi asigură copilului.

Tipuri de familie

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Făcând o sinteză a lor, vom alege câteva dintre criteriile pe care le consider a fi cele mai importante pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii:

familii poligame, la rândul lor de două tipuri:

familii poliandrice – unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați;

familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz;

familii monogame, în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică, în cazul decesului partenerului sau al divorțului, partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească.

Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea românească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială.

Tot în cadrul monogamiei, putem diferenția alte două tipuri de familii:

familii nucleare – formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc;

familii extinse – formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, dar nu numai. El se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii.

De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu părinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și părinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. De aceea, datorită acestei tendințe la conservarea pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale.

Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit, datorită implicării părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. În alte cazuri, cuplul tânăr este cel care dezorganizează cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția acestuia), se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă nemaiștiind de cine să asculte și când.

Pornind de la o abordare antropologică a familiei, identificăm 4 structuri familiale principale în spațiul european.

Pentru a defini și identifica cele 4 tipuri de familii, trebuie să examinăm valorile cele mai importante care organizează, pe de o parte, raporturile dintre părinți și copii, iar pe de altă parte, relațiile dintre frați. Astfel, după cum el observă, valorile care organizează raporturile dintre părinți și copii pot fi de tip liberal sau autoritar, iar dintre frați de tip egalitar sau neegalitar, combinarea acestor 2 variabile dihotomice (liberalism/autoritarism și egalitarism/neegalitarism) dînd naștere la 4 posibilități de tipuri de familie:

Familie nucleară egalitară – un sistem familial în care relațiile dintre părinți și copii sunt de tip liberal, iar relațiile dintre frați de tip egalitar.

Familia nucleară absolută – relația părinți copii liberală, relația dintre frați inegalitară.

Familie sursă – relația părinți copii de tip autoritar, relația dintre frați de tip neegalitar.

Familia comunitară – relația părinți copii autoritară, relațiile dintre frați egalitare.

Un indicator al egalitarismului sunt tradițiile de moștenire. Acolo unde părinții desemnează un moștenitor unic, sau utilizează testamentul, indică relații neegalitare între frați. Acolo unde, după moartea părinților (capului familiei) frații împart minuțios moștenirea între ei, indică o relație de egalitate dintre frați.

În privința autoritarismului, un indicator constituie conlocuirea generațiilor. Un model autoritar al raportului dintre părinți și copii implică o interdependență crescută a generațiilor, care nu rareori face ca copii căsătoriți să trăiască împreună cu părinții (2 cupluri, sau mai multe, într-o familie).

Astfel, termenul nuclear (familie nucleară) indică o familie de tip nucleu (părinți-copii), fără de conlocuirea cu bunicii. Termenii de egalitară, comunitară indică relații de egalitate dintre frați, ce împart în comun moștenirea, iar termenii sursă, absolută, indică relația de inegalitate dintre frați.

Pentru România, tipul familial predominant se pare a fi familia nucleară egalitară, cu mici abateri.

În limbajul comun, termenul de familie este folosit în mod nediferențiat atât pentru familia din care provine individul, cât și pentru propria familie constituită prin căsătorie. Analiza sociologică distinge mai multe tipuri de familie, în funcție de anumite criterii:

În funcție de numărul de generații, există:

familia nucleară, restrânsă sau conjugală, alcătuită din soț, soție și, dacă este cazul, urmașii lor. Familia nucleară completă presupune ocuparea celor trei poziții-tip (tată, mamă, copil) și, prin urmare,existența a cel puțin trei diade nucleare: soț-soție, tată-copil, mamă-copil (precum și, eventual, un număr variabil de diade copil-copil).

Familia nucleară incompletă implică ocuparea doar a uneia sau a două poziții din cele trei posibile în familia nucleară;

familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare, aparținând unor generații succesive. Sociologul American N.Smelser aprecia că familia extinsă reprezintă o anumită continuitate, înțelegându-se prin aceasta că în aceea și casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuându-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații. Putem delimita familia extinsă patriliniară, atunci când familiile sunt legate pe linie bărbătească, și familia extinsă matriliniară, când legătura este stabilită pe linie feminină.

În funcție de criteriul locuinței, putem delimita:

familia de rezidență, care constă din toate persoanele ce locuiesc în aceea și casă, deci au locuință comună și desfășoară unele activități comune. Sociologul american T.Burch apreciază că persoanele care trăiesc în aceea și locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiași unități familiale;

familia de interacțiune, care reprezintă grupul de persoane între care există, în primul rând, relații de rudenie, dar și relații de ajutor reciproc, de schimburi de produse, vizite reciproce etc. (este vorba, mai ales, de situația în care unul sau mai mulți membri ai unei familii sunt plecați la muncă/studii sau au părăsit familia, deci nu împart aceea și locuință, dar păstrează puternice legături cu familia din care au plecat).

În dependență de poziția unei persoane în cadrul familiei, putem distinge:

familia de origine (de orientare ), prin care desemnăm familia în care te naști și crești și care este formată din mamă, tată, frați, surori. Mai este denumită și familie consanguină pentru a desemna faptul că între respectiva persoană și ceilalți membri ai familiei (părinți, frați și surori) sunt legături de sânge;

familia proprie constituită prin căsătorie și care include soțul, soția și copiii acestora. Se mai numește și familie de procreare (avându-se în vedere funcția demografică a acesteia) sau familie conjugală (sugerând că se originează în căsătoria partenerilor ajunși la maturitate). Este important a menționa că majoritatea oamenilor aparțin atât unei familii de origine, cât și unei proprii.

În funcție de criteriul normalității, vom deosebi, ținând cont de aspectele structural-funcționale, juridice și etice ale normalității:

familii normale, alcătuite din soț, soție și copii; îndeplinesc adecvat funcțiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice existente și sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect și stimă. Cu referire la viața de familie, termenul normal, dincolo de încărcarea axiologică, semnifică ceea ce este permisibil social, ce se întâlnește, de regulă, în cele mai multe familii. Altfel spus, după cum se exprimă H.H.Stahl, sensurile termenului de normal variază de la: -accepțiunea curentă, după care frecvența unui fenomen determină normalitatea sa. Potrivit acestui sens, familia normal este compusă din soț, soție și copii;-sensul conferit de lege normalității. Din această perspectivă, normale sunt familiile întemeiate prin actul juridic al căsătoriei; -sensul etic al normalității ia în considerare întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar imposibil de a o cuantifica;

familii anormale, din care lipsesc copiii (familie incompletă) sau lipsește unul din partenerii cuplului conjugal (familie monoparentală); nu-și îndeplinesc corespunzător funcțiile care le revin; nu sunt constituite prin căsătorie; sunt constituite potrivit unor calcule și interese materiale. O tipologie interesantă a familiei este prezentată de F.Le Play care a delimitat patru tipuri familiale, ultimele două reprezentând însă forme derivate ale familiei patriarhale sau instabile. Dar să vedem prin ce se caracterizează tipurile familiale identificate de școala lui Le Play, a șa cum au fost ele sintetizate de Ilie Bădescu:

Familia patriarhală.

În cadrul acestui tip de familie, individul este anihilat și complet absorbit de comunitate. Societățile care derivă din acest tip ori care și-l asociază sunt conservatoare, stagnante și, consideră elevii lui Le Play, înapoiate. Caracteristicile morfologice ale acestui tip sunt: -autoritatea patriarhului; -dependența completă a copiilor de comunitatea familiei; -instrucția este familială, și nu personală.

Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhală. Sporirea numărului de membri peste capacitatea de hrană a domeniului și dimensiunile interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhului sunt principalele cauze ale disoluției familiei patriarhale.

Familia tulpină

Reprezintă o reproducere, în cadre diminuate, a tipului patriarhal. Diferența esențială rezidă însă în faptul că acest sistem familial încurajează anatomia și dezvoltarea unor menaje noi, oferind – în acest scop – suportul material și social. Familia tulpină îngăduie, așadar, îmulțirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familială. Așa cum remarca R.Nisbet, acest tip combină ceea ce este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile.

Familia particularistă

În societățile în care predomină acest tip individul “prevalează asupra comunității, viața privată asupra celei publice, profesiunile utile asupra celor liberale și administrative”. Individul nu se bazează în acțiunile sale pe familie, ci pe capacitățile și inițiativa lui proprie. Familia particularistă formează caractere independente la tineri, capabili de initiativă și cu putere organizatorică, pregătiți să conducă afaceri și activități comerciale în mod independent. Acest tip de familie, cel puțin din punct de vedere istoric, stă la baza familiei instabile.

Familia instabilă

Trăsăturile familiei instabile sunt cel mai bine sintetizate de R.Pinot. Acesta consideră că, spre deosebire de familia patriarhală, familia instabilă își crește copiii fără a le comunica respectul autorității și al tradițiilor și, în același timp, nu-i pregătește pentru a fi originali, așa cum se face în cazul tipului particularist de familie. În familia instabilă, calitatea subordonării și cea a inițiativei sunt deopotrivă absente, iar individul, care în realitate nu a primit nici o educație sau instrucție și care nu e capabil de nimic, devine pradă a statelor și a guvernelor. Prezentând această tipologie am avut ca scop de a reliefa faptul că familia, ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practic, imensa majoritate a elementelor structurale ale sistemului global. Reprezentând “laboratorul” în care oamenii se formează și își petrec o bună parte a vieții lor, familia este cadrul în care se transmit valori și norme sociale, influențând decisiv formarea spiritual a oamenilor, modul de raportare a acestora la ei înșiși, la semenii lor, la societate în ansamblu.

Funcții ale familiei

Familia reprezintă acea alianță de indivizi umani între care există relații de rudenie, de sânge, în urma reproducerii naturale în funcție de posibilități, norme specifice unui mediu social, alianță care desfășoară un mod de viață comun într-un mediu distinct. Existența ființei umane este caracterizată de un sistem de relații și de forme de organizare determinate de nivele și tipuri de evoluții ale comunităților umane, ca și de treapta de dezvoltare social-economică.

Familia normală trebuie să asigure și să îndeplinească un șir de funcții care favorizează dezvoltarea tuturor membrilor. G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin universalitate) îndeplinește în esență patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și socializatoare.

În același context, W. F. Ogburn precizează că principalele funcții ale familiei tradiționale sunt: funcția de reproducere, economică, educațională, recreațională, religioasă și social-psihologică.

Funcția biologică se referă în special la satisfacerea cerințelor sexuale ale partenerilor și procrearea copiilor. Ea trebuie să asigure mecanismul înlocuirii membrilor societății de la o generație la alta. Familia și societatea reglementează activitatea sexuală, impunând anumite restricții. Restricțiile se referă, de regulă, la limitarea activității sexuale la sistemul marital și la tabuul incestului.

Funcția de plasare socială se referă la faptul că pentru fiecare individ, familia constituie contextul social inițial și îi asigură o identitate socială inițială. Poziția, statutul derivat din familie, îi influențează în mod semnificativ viitoarele experiențe de viață. Nu este totuna să te naști într-o familie bogată sau săracă, într-o familie de intelectuali sau analfabeți, etc…

Funcția economică constă în acumularea unor venituri suficiente pentru toți membrii familiei și alcătuirea unui buget comun.

Funcția de solidaritate se referă la rolul familiei în satisfacerea nevoilor de afecțiune, căldură, respect și ajutor reciproc între cei doi parteneri și între toți membrii familiei (părinți, copii, frați, surori).

Funcția sexuală și reproductivă. Ca și celelalte funcții, funcția sexuală a cunoscut importante schimbări. A început să se acorde o tot mai mare importanță performanțelor sexuale. Niciodată nu s-a discutat ca acum despre "satisfacție sexuală", "apetit sexual", etc… Importanța acordată acestor aspecte face ca indivizii să adopte o serie de comportamente ce cad de multe ori, în cele două extreme (dorința de a poseda versus inhibiția sau teama de a nu fi destul de "bun/bună" în actul sexual). Aceste componente sunt, de regulă, "vinovate" de satisfacția/insatisfacția indivizilor fată de relația de cuplu, de însăși continuitatea și viabilitatea mariajului.

Funcția religioasă joacă un rol foarte important în funcția de socializare a familiei, prin transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase.

Funcția juridică a familiei este cuprinsă în Constituție, și are ca scop protejarea familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea legilor de adoptare sau moștenire.)

Funcția politică asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă; această funcție a familiei poate duce la fetișism, dezvoltă patriotismul și spiritul civic.

Funcția educativă. Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. În familie se dobândesc primele noțiuni despre morală, se imprimă copilului reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care se formează personalitatea omului matur. Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, să se îngrijească de sănătatea, educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia. Această funcție are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate; acest lucru realizându-se prin formarea după un anumit ideal de personalitate. Ea nu se mărginește să tindă la asigurarea unui sistem de tehnici în relațiile dintre individ și societate, care să dea acesteia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei, ci urmărește crearea de individualități bine pregătite, care să aducă o contribuție maximă la transformarea și la progresul societății.

După părerea mea, aceste funcții sunt cele mai importante. Ele contribuie la dezvoltarea personalității umane și la crearea familiei. Dacă fiecare membru al familiei s-ar conduce și ar respecta aceste funcții, atunci societatea ar avea parte doar de familii ideale.

Alături de școală și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educația omului. Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: “A avea cei șapte ani de acasă”).

Familia este prima școală a vieții, este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi, dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial. Ea este prima verigă a sistemului educativ, cu responsabilități clare și diverse.

CAPITOLUL II.

PLANIFICAREA CARIEREI LA VARSTA ADOLESCENȚEI

2.1. Aspecte despre orientarea școlară

Activitatea de orientare școlară și profesională se referă la ajutorul dat adolescenților pentru a-și conștientiza propriul potențial, de a-și cunoaște capacitățile și resurse astfel încât să le poată folosi în activități specifice viitoarei profesii. Orientarea profesională cuprinde de asemenea și partea în care tinerii își completează golurile și se dezvoltă continuu. În decursul acestui proces, persoanele sunt ajutate de asemenea să-și accepte imaginea completă de sine, să-și dezvolte rolul în societate astfel încât să obțină performanțe în carieră, precum și satisfacții personale

Potrivit lui N. Sillamy, orientarea școlară și profesională reprezintă dirijarea unui adolescent sau adult spre meseria sau profesia care se potrivește cel mai bine cu capacitățile, gusturile și personalitatea sa. În această acțiune trebuie să se țină seama și de posibilitățile de angajare oferite de piața muncii și situația familială (Sillamy, 1996).

Orientarea școlară se întinde pe mai multe dimensiuni, economică, tehnică, sociologică, psihologică și morală devenind astfel o problemă complexă.

L. Vlăsceanu (1998) admite că orientarea școlară și profesională este o activitate individuală și socială de planificare a stadiilor și fundamentare a deciziilor care conduc o persoană la frecventarea unui tip de instituție școlară și la angajarea în practicarea unei profesii. Orientarea școlară și profesională este centrată pe dezvoltarea vocațională, în strânsă legătură cu mediul social, relațional, de muncă și învățare care contribuie la dezvoltarea personală integrală.

Dinamica pieței muncii are un rol important și este necesară acordarea unei atenții corespunzătoare. Ea oferă informații despre lumea profesiilor și mai ales despre continuitatea dezvoltării vocaționale în condițiile de schimbare a profesiilor și a conținutului munci, care solicită noi decizii în alte perioade din viață. Statisticile din țările occidentale pun în evidență faptul că în cursul vieții, o persoană este probabil să-și schimbe profesia de circa trei ori iar ocupația de cel puțin șapte ori. Alegerea profesiei și ocupației și pregătirea care contribuie la dezvoltarea vocațională solicită ca atât orientarea școlară și profesională, cât și planificarea devenirii personale să se desfășoare în permanență de-a lungul vieți. Planificarea dezvoltării vocaționale este un proces individual, modelat de mediul școlar, social și de muncă, care include perioada de anticipare și pe cea de implementare. Eficiența orientării școlare și profesionale este maximă în perioadele de tranziție, care corespund acelor stadii de viață când trebuie făcute opțiuni privitoare la propria devenire.

În mod concret, orientarea școlară și profesională este o activitate practică desfășurată de către factorii responsabili ca părinți, profesori, diriginte, consilier (psiholog) și factori adiacenți ca prieteni, rude, colegi prin care se urmărește informarea și orientarea unui subiect către locul de muncă sau școală în care să-și poată valorifica potențialul. Orientarea școlară și profesională începe cu recunoașterea, formarea și dezvoltarea intereselor profesionale, și se sfârșește cu alegerea profesiunii pentru care tânărul urmează să se califice și în care va lucra (Drăgan, 1999).

Orientarea școlară constă într-un complex de acțiuni desfășurate în scopul orientării copilului spre formele de învățământ care îi convin, care sunt conforme cu disponibilitățile, cu interesele și cu aspirațiile sale și care îi permit dezvoltarea la maximum a posibilităților. Orientarea școlară are în vedere asigurarea dezvoltării armonioase a personalității aflate în formare, ținând cont atât de posibilitățile și predispozițiile individului, cât și de cerințele sociale caracteristice epocii și societății date (Popescu-Neveanu, 1978).

H. Pitariu consideră că orientarea școlară constituie un set de acțiuni concertate ale familiei, școlii și societății, care acționează pe tot parcursul școlarizării, obiectivul fiind asigurarea unei integrări eficiente în viața social economică. Ea asigură baza favorabilă orientării profesionale prin care, de fapt, se continuă. Pe parcursul școlarizării, orientarea școlară se îmbină cu diferite proceduri de selecție impuse de trecerea de la o gamă de instruire la alta. În momentul în care copilul său tânărul este orientat către o formă de instruire care îi oferă o calificare profesională (de exemplu, o școală profesională, o facultate, o școală postliceală), acțiunea poate fi considerată ca fiind orientare profesională (Pitariu, 1997).

După psihologul român I. Holban care a avut numeroase preocupări în domeniul orientării școlare și profesionale, dezideratele acestui proces sunt următoarele:

asigurarea unor cadre adecvate diferitelor sectoare de activitate sub aspectul pregătirii și al posibilităților;

înlăturarea fluctuațiilor în populația școlară datorită neconcordanței dintre solicitare și posibilități;

reducerea eșecurilor în acțiunea instructiv educativă și

formarea unor tineri sănătoși sub aspect fizic și psihic (Holban, 1971).

Prin orientare profesională se înțelege acel complex de acțiuni destinate să îndrume o persoană către o profesie sau o familie de profesii, în conformitate cu interesele și aptitudinile sale. Orientarea profesională are ca scop identificarea, pentru fiecare individ, a profesiei celei mai potrivite (Popescu–Neveanu, 1978).

De obicei, orientarea profesională se face către o familie de profesii, cel în cauză având posibilitatea de a alege profesia pe care o consideră ca fiind aducătoare de satisfacții maxime, iar de aici posibilitatea unei vieți împlinite și fericite (Barnett, 1995).

Pe plan social, orientarea profesională contribuie la atenuarea dezechilibrelor dintre cererea și oferta de potențial uman, alegerea unei profesii de către un individ făcându-se și în funcție de poziția și de perspectivele profesiei pe piața forței de muncă. Rolul consilierii în vederea orientării școlare și profesionale este acela de a sprijini individul în momentele cruciale ale carierei sale, oferindu-i informațiile de care are nevoie și ajutându-i să interpreteze și să utilizeze aceste informații. Ca în orice altă formă de consiliere, decizia aparține persoanei consiliate și nu consilierului.

Conform lui I. Drăgan activitatea de orientare școlară și profesională cuprinde patru componente sau direcții principale de acțiune:

cunoașterea subiecților, printr-o investigație continuă (în cadrul procesului de formare), evidențiandu-se nivelul de informații, capacitatea intelectuală, aptitudinile, interesele, atitudinile, preferințele și aspirațiile profesionale;

educarea subiecților în vederea alegerii studiilor și profesiunii presupune: dobândirea unui sistem de informații, formarea unor priceperi, deprinderi și obișnuințe, dezvoltarea unor interese generale și profesionale, precum și a unor aptitudini generale și specifice, formarea de atitudini pozitive față de muncă, dezvoltarea unor motivații superioare și a idealului profesional;

informarea școlară și profesională (cu privire la tipurile de studii pe care le poate urma, posibilitățile și formele de calificare profesională, lumea profesiilor) permite exprimarea unor opțiuni realiste și corecte;

îndrumarea elevilor spre anumite tipuri de școli sau grupuri de profesiuni implică acordarea unui sfat de orientare (ce are caracter facultativ, deci nu este obligatoriu) referitor la profilul de studii și domeniul de activitate profesională care li se potrivesc cel mai bine (Drăgan, 1999).

Obiectivele activități de orientare școlară și profesională sunt următoarele:

cunoașterea dezideratelor de personalitate ale subiectului (dorințe, interese, aspirații, idealuri) pentru profesiunea viitoare. Aceasta este o premisă de bază a activității de orientare școlară și profesională. Metodele de lucru în vederea depistării acestora sunt cele obișnuite (convorbire și chestionare), aplicate celui în cauză. În modul de întocmire sau utilizare a chestionarelor ori de desfășurare a convorbirilor este necesar să urmărim nu numai cunoașterea acestora, ci și să depistăm motivele care stau la baza lor. Dimensiunile dezideratelor au o geneză de natură psihică (înclinația pentru profesiunea dorită) și de natură socială (sfaturile, sugesti le de la familie, prieteni, moda profesională etc). Aceste deziderate iau naștere la confluența dintre factorii sociali și psihici;

cunoașterea disponibilităților și capacităților personale ale subiecților (nivelul cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor) este importantă pentru că orice profesiune necesită un potențial adecvat (operațional-aptitudinal) pentru a se exercita cu succes și eficiență. De obicei cunoașterea acestora se realizează pe baza documentației și rezultatelor școlare și prin intermediul probelor de performanță aplicate (teste de aptitudini);

cunoașterea cerințelor de mână de lucru ale societății. Când activitatea de orientare școlară și profesională este bine organizată, ea satisface cerințele sociale. Cerințele sociale trebuie să fie cunoscute de către consilieri și de beneficiarii acestora;

punerea în corespondență (prin activități instructiv-educative) a dezideratelor cu potențialul subiectului și a potențialului cu cerințele societății (apud Drăgan, 1999).

Tot I. Drăgan în analiza sa a constituit funcțiile orientării școlare și profesionale sunt:

funcția investigativă-aceasta se realizează prin activitatea desfășurată de către factorii orientării pentru a obține date referitoare la structura de personalitate a tinerilor și pentru a se familiariza cu cerințele sociale și ale diferitelor meserii;

funcția informativă-consilierii informează pe tineri cu privire la cerințele diferitelor școli (profesiuni) preferate de ei, la comanda socială, la structura propriei personalități în cadrul procesului de învățământ;

funcția formativă (educativă)-constă în realizarea de către orientatori a unor acțiuni educative care să ducă la formarea și dezvoltarea la tineri a unor înclinații, dorințe, interese, capacități care să faciliteze formularea unor opțiuni școlare și profesionale adecvate și realiste;

funcția integrativă-socotită de către unii autori chiar un principiu de bază în orientarea școlară și profesională, deoarece vizează integrarea socio-profesională a beneficiarilor acestei acțiuni (Drăgan, 1999).

Multe cercetări s-au concentrat asupra procesului pe care tinerii îl fac în luarea deciziilor de carieră.

Una dintre problemele cheie este recunoașterea oportunităților de către elevi în zonele tradiționale "profesionale". Deși există un nivel ridicat de acces la programele de educație, programe pentru carieră și programe de educație tehnică, înscrierile în astfel de cursuri și programe pentru mulți este considerat scăzut (Karmel, 2007).

Cercetările sugerează că alegerile de carieră și profesionale sunt dezvoltate încă din copilărie (Super, Savickas și Super, 1996). Cu toate acestea, aceste alegeri nu sunt neapărat bazate pe dovezi. De fapt, Savickas consideră că demersul în cariera unui individ "reiese dintr-un proces activ de a da un sens, nu de a descoperi fapte preexistente". (Savickas, 2005, p. 43)

Mai mult, cercetările sugerează că previziunile adolescenților de viitor în atingerea intereselor profesionale nu sunt corecte. Într-un studiu, mai puțin de jumătate din 9.000 de absolvenți de liceu au atins așteptările lor profesionale la vârsta de 30 ani. În plus, femeile au avut tendința de a lucra în ocupații mai prestigioase decât se așteptau (Rindfuss, Cooksey și Sutterline, 1999).

O sursă de informare pentru tineri este reprezentată de către părinți. Aceștia joacă un rol important în percepțiile educaționale ale adolescenților. Mai mult, comportamentul parental este unul de sprijin și este legat de activitățile de explorare în carieră ale elevilor de liceu. Părinții au un rol activ în deciziile privind cariera profesională, fapt care este posibil să reducă barierele percepute de tineri. În acest scop, cercetările sugerează că percepția barierelor poate fi un obstacol major și important în alegerea unei profesiuni optime (Swanson, Daniels și Tokar, 1996).

Orientarea școlară presupune formarea, dezvoltarea capacităților elevilor, aplicarea cunoștințelor teoretice în situații și contexte diferite ale societății. În acest proces sunt implicați profesorii, elevii și părinții și reprezintă un o activitate sistematică, de natură educativă. Baza formării profesionale se pune încă din școală , începând cu clasa a VIII-a odată cu alegerea profilului liceal. În timpul gimnazului elevii încep să-și facă planuri de viitor, să culeagă informații în legătură cu filiera pe care o aleg pentru continuarea studiilor. În acest sens un rol important îl are consilierul școlar care constituie un ghid și un îndrumător în alegerea carierei profesionale, alături de diriginte și de familie. În alegerea școlară și profesională elevul ia în considerare o multitudine de factori posibili interni și externi care îi pot afecta reușita. El alege acele studii și profesiuni despre care crede că îi vor asigura în cel mai mare grad succesul și îi vor produce cele mai mari satisfacții. Școala și familia faciliteza dezvoltarea personală a elevului pentru luarea unor decizii, în concordanță cu cerințele personale și realitățile sociale.

Derularea acțiunilor în școală cu privire la consilierea și orientarea profesională a elevilor fără a implica sau ține cont de familie au o valoare limitată. În majoritate situațiilor, familia este reperul major în conturarea opțiunii pentru o anumită carieră a copiilor. Părinții sunt pentru copii sursa primară și cea mai puternică de învățare, de sprijin afectiv și securitate. Părinții sprijină proprii copii în alegerea liberă a viitoarei lor cariere, sau în găsirea unui loc de muncă. Numărul elevilor care țin seama de dorința părinților cu privire la filiera școlară de urmat și profesia viitoare scade pe măsură ce aceștia sunt incluși în niveluri mai înalte de școlarizare (învățământul superior). În general criteriile pe care le au în vedere părinții în influențarea alegerii scolar-profesionale a copiilor se referă la: siguranța și viitorul profesiei pe piața forței de muncă, durata studiilor pentru a atinge un astfel de obiectiv (timp în care tânărul este dependent material de familie) costurile financiare (taxe ale educației) poziția socială conferită de profesie, potențiale riscuri ale muncii în exercitarea profesiei etc.

Sporirea eficienței dorinței părinților în orientarea școlară și profesională a copiilor este posibilă prin sprijinirea lor pentru cunoașterea mai realistă a resurselor personale ale fiilor sau fiicelor, semnificative pentru o carieră. Opțiunea unui tânăr pentru o anumită carieră, fără nici un sprijin extern, este un proces dificil, adesea asociat cu alegeri greșite, abandon, amânare, descurajare etc. și toate acestea cu un serios impact asupra viitorului său profesional. Elevul trebuie tratat cu seriozitate și respect, ascultat, încurajat și stimulat să-și asume responsabilități. Totodată, părinții trebuie să se asigure că vor să-l sprijine pe tânăr să ia o decizie bună și să nu-și impună punctul de vedere sau profesia lor ca model, pentru a-și realiza astfel, prin urmare, propriile aspirații sau să-și compenseze nereușitele.

Problema orientării școlare și profesionale este strâns legată de problema intereselor. Atunci când elevul are interes pentru un amumit obiect de învățământ sau pentru un anumit gen de activitate, lucrează cu multă plăcere ,cu un bun randament și cu multă îndemânare și precizie.

În literatura de specialitate, exiata o multitudine de clasificări ale intereselor, cel mai adesea, însă, se folosesc acele categorii de interese stabilite în funcție de planurile de formare educațională și existența unor profesii și ocupații corespunzătoare: interese pentru știință, pentru tehnică, literatură, artă, sport, economie , natură, etc.

Interesul singur nu este suficient însă pentru a asigura succesul în muncă; el trebuie susținut și de anumite caracteristici ale personalității care trebuie cultivate în școală, în familie (voința, hotărârea, curiozitatea științifică ,perseverență ). Nu este suficient a fi luate în considerare numai interesele elevului ci și aptitudinile și înclinațiile sale. În timp ce aptitudinea este o însușire care condiționează succesul, înclinația este o orientare a personalității spre o anumită activitate. Orientarea spre o anumită carieră, are la baza diferite motive, o profesie poate să aducă sentimentul de putere, o situație materială bună, însă până la realizarea acestora trebuie depășite diverse obstacole în care interesul și decizia joacă un rol important. Pe lângă acestea, de luat în calcul sunt și atitudinea, care se dobândește prin învățare și experiența, trebuințele umane a căror satisfacere duce la performanță, stimularea deoarece pune în mișcare persoana pentru realizarea scopurilor și competență care se obține prin realizări.

Ȋn ceea ce privește consilierea cu privire la orientarea școlară, acest tip de consiliere constă în îndrumarea elevului în vederea alegerii unei forme de învățământ potrivit nivelului de pregătire atins anterior și, mai ales, potrivit aptitudinilor, intereselor profesionale și personalității lui și în concordanță cu competențele acestuia pentru a avea un rezultat pozitiv în urma consilierii și orientării școlare. Orientarea școlară are o componentă importantă pentru fiecare individ în parte, indiferent de nivelul cunoștințelor și deprinderilor poate fi cunoscut prin examene și probe profesionale.

La acestea se adaugă diagnosticul psihologic stabilit de specialist prin aplicarea unor baterii de teste psihologice: teste de aptitudini, teste de interese profesionale, teste și chestionare de personalitate, teste de atenție, teste de memorie. În urma evaluării, clientului i se fac recomandări privind continuarea educației, i se oferă informații despre unitățile școlare care corespund cerințelor sale educaționale/vocaționale, despre condițiile de acces la aceste unități și despre formalitățile ce trebuie îndeplinite în acest scop. Apoi se alcătuiește un plan individualizat pentru fiecare client în parte.

Orientarea școlară este o etapă premergătoare orientării profesionale și este important că încă din această etapă să se țină seama de criteriul integrării ulterioare a actualului elev în viață activă. În concluzie, putem spune că o informare asupra principiilor care guvernează piața muncii, despre situația privind perspectivele reale de angajare, despre posibilitățile profesionale oferite de un anumit nivel de educație reprezintă un demers util încă din perioada școlarizării. Prin consilierea școlară și profesională acordată elevilor se urmărește creșterea încrederii acestora în forțele proprii și în capacitatea lor de a alege.

Pentru a se ajunge la o opțiune școlară și profesională corectă și realistă, este absolut necesară informarea elevilor cu privire la tipurile și profilurile de studii pe care le pot urma, la posibilitățile și formele de calificare profesională, la piața muncii și dinamica ei specifică, la perspectivele dezvoltării social–economice și la oferta socială de muncă în diferite sectoare de activitate.

Un rol deosebit în educarea elevilor pentru alegerea carierei îl are consilierea acestora în vederea autocunoașterii intereselor profesionale.

Orientarea are un caracter relativ și provizoriu, astfel încă nu există orientare perfectă. Se va căuta un sfat cât mai realist, ținându-se cont și de anumite măsuri de prevedere. Adolescentul și familia sa trebuie să fie lămuriți că nu toate aspirațiile pot găsi prilejul de a fi satisfăcute. Trebuie să se prevadă orientarea secundară sau compensatoare ca de exemplu, în cadrul timpului liber sau al vieții sociale (Drevillon, 1973).

În altă ordine de idei, R. Gal sublinia, că a trecut mult timp de când orientarea profesională a scos în evidență faptul că eșecul sau succesul într-o profesiune este condiționat de caracter cel puțin în aceeași măsură cât de inteligență sau de potențele înnăscute și că preferințele individului, tăria voinței sale, dorința de a reuși, capacitatea sa de realizare și de muncă determină soarta aptitudinilor sale. (Drevillon, 1973).

Opțiunile exprimate de elevi, chiar dacă nu sunt definitive, îi angajează pe aceștia pentru un anumit timp și determină anumite comportamente specifice. Pornind de la această premisă, consilierul va trebui să studieze criteriile de adaptare a elevilor la diferite situații cu ajutorul unor probe sau teste specializate. Pronosticurile făcute vor avea, însă, un caracter de probabilitate implicând anumite riscuri. Astfel, pornind de la cunoașterea personalității elevilor, într-o manieră longitudinală, prin intermediul metodelor și tehnicilor descrise anterior și prin utilizarea profilului individual sau a fișei psihopedagogice realizate pe această bază, pot fi intuite cu destulă certitudine tendințele și direcțiile de evoluție ale personalității unui elev.

Beneficiarii serviciilor de orientare școlară și profesională pot fi grupați după mai multe criterii:

după finalitatea urmărită prin furnizarea serviciilor, beneficiarii pot fi: persoane care urmează să ia decizii privind propria lor carieră, persoane care pot influența luarea acestor decizii: părinți, profesori, patroni, reprezentanți ai unor organizații cu influență asupra pieței muncii;

după poziția lor pe piața muncii, beneficiarii pot fi: persoane care sunt cuprinse încă în sistemul educațional (elevi, studenți), șomeri (șomeri recenți, șomeri de lungă durată, absolvenți ai unor forme de învățământ care nu au încă un loc de muncă, femei care nu au mai lucrat sau care doresc să se reintegreze în muncă după o întrerupere îndelungată, grupuri speciale cum ar fi tineri proveniți din casele de copii, imigranți sau grupuri etnice care au probleme de adaptare, persoane cu handicap, etc.), persoane care au un loc de muncă, dar sunt amenințate cu șomajul (în special ca urmare a restructurărilor economice) sau doresc să-și schimbe profesia (ocupația) (recalificare profesională) ori pur și simplu doresc un alt loc de muncă.

Structura grupurilor țintă (beneficiari) determină natura serviciilor oferite, locul de furnizare a acestora, metodele folosite, resursele implicate, precum și condițiile de prestare a acestora. Studiile și analizele efectuate în diferite țări și la nivel transnațional au condus la câteva concluzii privind serviciile de consiliere acordate adulților (Pitariu, 1997):

serviciile de orientare școlară și profesională trebuie să vizeze în primul rând grupurile dezavantajate: tineri absolvenți, șomeri de lungă durată, femeile care doresc să se integreze sau să se reintegreze în muncă;

rolul preventiv al activității de orientare școlară și profesională este cel puțin la fel de important ca cel de soluționare a dezechilibrelor manifestate deja pe piața muncii, de aceea serviciile de OSP se vor acorda nu numai șomerilor, ci și populației care nu a părăsit sistemul de educație, precum și persoanelor amenințate cu pierderea locului de muncă;

consilierea se va acorda, un timp, și după reintegrarea în muncă a șomerilor, în special a celor de lungă durată.